. Politica Comerciala. Instrumente Si Masuri

Economie

. Politica Comerciala. Instrumente Si Masuri

Byadmin ianuarie 1, 2024

POLITICA COMERCIALĂ. INSTRUMENTE ȘI MĂSURI

1.1. Definirea politicii comerciale

1.1.1. Evoluția comerțului internațional în perioada postbelică

În epoca actuală, dezvoltarea unei țări – indiferent de sistemul social-politic sau gradul de dezvoltare – este condiționată de participarea țării la diviziunea mondială a muncii. Diviziunea mondială a muncii – exprimă relațiile ce se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producției și comerțului internațional, precum și rolul ce revine fiecărui stat în circuitul mondial de valori. Diviziunea mondială a muncii exprimă totodată procesul de specializare internațională în producție a economiilor naționale, proces ce s-a conturat în timp și stă la baza legăturilor dintre state. Diviziunea mondială a muncii are ca scop adaptarea potențialului economic al statelor la cerințele pieței mondiale și este determinată de factori ca:

condițiile naturale din fiecare țară;

mărimea teritoriului, populația etc.;

tradiții economice;

nivelul tehnic și gradul de diversificare al aparatului productiv;

apropierea geografică și raporturi generate de aceasta;

factori extraeconomici (sisteme socio-politice, dominație colonială etc.).

Actuala revoluție tehnico-științifică a devenit cel mai important factor de dinamizare a economiei mondiale și de influențare a diviziunii mondiale a muncii; ea generează o accentuare a interdependențelor economice dintre state, respectiv fiecare stat trebuie să participe într-o măsură mai mare sau mai mică și într-o formă sau alta la circuitul economic mondial. Aspectele invocate obligă firmele care dețin puterea (ponderea) într-o economie să privească la nivel de glob derularea afacerilor pe termen lung, deoarece asistăm la un proces de globalizare a afacerilor.

În ansamblul fluxurilor mondiale, comerțul cu mărfuri corporale deține ponderea principală de 80%,restul de 20% revenind fluxurilor comerțului invizibil.

Evoluția comerțului internațional în perioada postbelică se caracterizează prin:

a) o dinamică accentuată a fluxurilor comerciale internaționale:

Astfel, conform rapoartelor publicate de OMC și UNCTAD în 1948 exporturile FOB la nivel mondial se ridicau la 58 miliarde dolari, ajungând la 6414,058 miliarde dolari în 2002 (au crescut de peste 100 ori):

Situația sintetică a exporturilor și importurilor la nivel mondial pentru perioada 1948- 2002 se prezintă astfel:

Tabel nr. Evoluția exporturilor și importurilor mondiale în perioada postbelică(mld. dolari)

Sursa: OMC,International trade statistics,2002 UNCTAD,Handbook of Statistics

b) creșterea importanței țărilor dezvoltate în comerțul mondial

Istoria comerțului internațional arată că primul loc pe piața mondială a fost deținut de o națiune industrializată, această tendință amplificându – se în perioada postbelică. După 1950 țările dezvoltate au derulat cea mai mare parte a fluxurilor comerciale internaționale ponderea lor înregistrând o continuă creștere până în 1990. În anii următori deși această pondere a înregistrat o oarecare scădere, țările dezvoltate au continuat să dețină primul loc în comerțul mondial. Consolidarea poziției țărilor dezvoltate în comerțul mondial este rezultatul unei specializări internaționale mai eficiente.

Tabel nr. –Evoluția ponderii diferitelor categorii de țări în comerțul mondial(%)

Sursa: OMC,International trade statistics,2002

UNCTAD,Handbook of Statistics

E –export(FOB)

I – import(CIF)

Conform clasificării UNCTAD:

* Țări dezvoltate: America de Nord, Europa de Vest, Australia, Japonia, Noua Zeelandă

** Țări în dezvoltare: America Latină, Africa, Orientul Mijlociu, Asia (exclusiv cele de mai sus)

*** Economii în tranziție: Europa Centrală și de Est, Statele Baltice, CSI

NOTĂ: Între anii 1973și 1983 și între anii 1993 și 1999 aceste ponderi au fost semnificativ influențate de creșterea prețului petrolului.

c) Ritmul mediu de creștere a comerțului internațional între 1950-2002 a devansat nu numai ritmul de creștere al PGB mondial, ci și al producției industriale.

Conform datelor statistice publicate de OECD în perioada 1950-2002:

modificarea medie anuală a valorii exporturilor mondiale este 9,7%

modificarea medie anuală a volumului exporturilor mondiale este 6,22%

modificarea medie anuală a volumului producției este 3,85%

modificarea medie anuală a PGB real mondial este 3,85%.

c) Diversificarea continuă a structurii comerțului internațional

Structura pe produse a comerțului internațional se modifică de la o perioadă la alta, în strânsă legătură cu modificările survenite în cadrul diviziunii mondiale a muncii. Trecerea acesteia prin diverse stadii(agricultură-industrie, extracție-prelucrare, industrie-industrie) a însemnat noi tendințe de specializare în care accentul s-a pus din ce în ce mai mult pe produsele cu puternică intensitate de capital și tehnologie de vârf. În consecință, pe termen lung se observă o creștere a ponderii exporturilor de produse manufacturate, mai ales în structura comerțului internațional al statelor dezvoltate.

Pentru a urmări schimbările survenite în structura comerțului internațional, trebuie să apelăm la datele statistice comunicate de ONU – GATT și alte organisme internaționale care clasifică EXPORTUL ca structură:

PRODUSE DE BAZĂ (neprelucrate și gradul redus de prelucrare):

ALIMENTARE;

MATERII PRIME;

COMBUSTIBILI.

MANUFACTURATE (finite și semifinite):

PRODUSE CHIMICE;

MAȘINI, UTILAJE, MIJLOACE DE TRANSPORT;

ALTE PRODUSE MANUFACTURATE.

Datele statistice arată că, urmare a accentuării diviziunii mondiale a muncii și-n primul rând a diviziunii industriale a muncii, s-a înregistrat un ritm de creștere mult mai înalt al comerțului cu produse manufacturate (fizic-valoric) față de comerțul cu produse de bază; rezultă, astfel, în ultimii 70 de ani, schimbări structurale:

– anii ’35 – 64% produse de bază în structura EXPORTULUI MONDIAL;

– 36% produse manufacturate în structura EXPORTULUI MONDIAL;

– 2002 – 24,9% produse de bază în structura EXPORTULUI MONDIAL;

– 75,1% produse manufacturate în structura EXPORTULUI MONDIAL.

Rezultă că structura comerțului mondial are azi un pronunțat caracter industrial, deci predomină absolut produsele cu un grad tot mai înalt de valorificare industrială, iar această tendință se va accentua în viitor, avantajul revenind țărilor dezvoltate economic.

În fapt, țările capitaliste dezvoltate dețin monopolul industriei prelucrătoare și, prin aceasta, dețin și monopolul exportului de produse manufacturate, exceptând unele perioade scurte caracterizate prin crize energetice și de materii prime pe plan mondial. Țările capitaliste dezvoltate pot controla prețul producției manufacturate în detrimentul țărilor în curs de dezvoltare și a țărilor din “lumea a treia”.

În ceea ce privește evoluția structurii exportului mondial pe cele 6 grupe de produse reținem (date aproximative):

În ceea ce privește structura comerțului exterior al țărilor dezvoltate situația se prezintă astfel:

Tabel nr. Structura comerțului exterior al țărilor dezvoltate

Sursa: OMC,International trade statistics,2003

Datele publicate în raportul anual al OMC pentru 2002 arată că mai mult de jumătate din exporturile și importurile mondiale de produse manufacturate sunt derulate de țările dezvoltate:

d)amplificarea fluxurilor comerciale intra – regionale ca urmare a liberalizării preferențiale a comerțului internațional în cadrul aranjamentelor de integrare regională.

Tabel nr. Ponderea exporturilor și importurilor intra –regionale în totalul exporturilor și importurilor regionale(%)

Sursa: OMC,International trade statistics,2003

* intra – regional

** extra – regional

NOTĂ: Țările CEFTA au încheiat acorduri de asociere cu UE, derulând cea mai mare parte a comerțului lor exterior cu “cei 15”.

Din datele statistice publicate de UNCTAD rezultă că în anul 2002 aproximativ 70% din exporturile mondiale s-au derulat la nivel regional.

Tabel nr. Ponderea exporturilor intra – regionale în exporturile mondiale în anul 2002:

Sursa:UNCTAD,Handbook of Statistics

e)Dacă se compară dinamica și volumul comerțului internațional cu evoluția rezervelor de aur și devize (pentru țările nesocialiste, deoarece țări precum China, în prezent, nu au publicat astfel de date) rezultă o devansare de către comerțul internațional, atât ca ritm de creștere cât și ca volum valoric absolut, a rezervelor de aur și devize.

f) internalizarea piețelor ca urmare a expansiunii societăților multinaționale care controlează în prezent aproximativ 80% din investițiile externe directe și peste 50% din comerțul mondial.

1.1.2. Definirea politicii comerciale și obiectivele acesteia

Politica comercială este o parte componentă a politicii economice generale a unui stat, parte care vizează sfera comerțului, a relațiilor economice externe.

Politica economică reprezintă ansamblul mijloacelor prin care un guvern urmărește să reglementeze și să influențeze situația economică și dezvoltarea pe termen lung a unei țări.

În principiu, în țările dezvoltate, politica economică (și prin aceasta și politica comercială) este orientată spre atingerea următoarelor obiective:

a) Menținerea unui grad cât mai ridicat și stabil de ocupare a forței de muncă, deci un șomaj cât mai scăzut (se folosesc politici monetare și fiscale menite să mențină un nivel cât mai ridicat al CERERII și de evitare a RECESIUNII).

b) De a sigura o creștere economică cât mai susținută și, pe această bază, o creștere a standardului de viață la nivel național (investițiile, dezvoltarea și modernizarea producției etc.).

c) Evitarea inflației sau, cel puțin, menținerea ei sub un anumit control cu influență în plan economic și social (măsuri: creșterea producției, echilibru cerere/ofertă, politica monetară, valutară etc.).

d) Stabilitatea balanței de plăți externe prin promovarea exporturilor, controlul importurilor, atragerea de investiții străine, politica financiară, valutară etc. Se află în corelație cu controlul inflației și echilibru BPE (se menține dacă creșterea prețurilor interne nu devansează creșterea prețurilor din țările partenere în relațiile comerciale).

e) Alte obiective urmărite:

mai bună distribuție a venitului național prin sistemul de impozite, subvenții etc.;

reducerea situației de monopol a unor mari companii.

Problema esențială a politicii economice promovate de orice stat este aceea de CORELARE și ECHILIBRU între diferitele componente și obiective vizate, întrucât nu este posibilă promovarea simultană a tuturora și în același grad.

Ca parte a politicii economice, politica comercială include totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (caracter: juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc.) în scopul derulării comerțului exterior, al promovării schimburilor comerciale cu alte state și protejării economiei naționale de concurență străină.

Pe termen lung, principalul obiectiv al politicii comerciale a oricărui stat este de a stimula creșterea economică națională la adăpost de concurență străină. Rezultă că politicii comerciale îi revin două funcții:

de promovare a relațiilor comerciale externe;

de protejare a economiei naționale.

Pe termen scurt și mediu, politica comercială poate urmări obiective care derivă din cele pe termen lung, precum:

perfecționarea structurii schimburilor comerciale externe;

stimularea exporturilor cu anumite produse sau grupe de produse;

restrângerea importurilor cu anumite produse sau grupe de produse;

modificări în orientarea geografică a comerțului exterior;

protecție accentuată pentru unele sectoare economice față de concurența străină;

menținerea echilibrului general al balanței comerciale, ca parte a BPE;

îmbunătățirea raportului de schimb;

încasări la bugetul statului.

Țările dezvoltate economic urmăresc, prin intermediul politicilor comerciale promovate, cucerirea de noi surse de aprovizionare cu materii prime, menținerea și cucerirea unor piețe externe de desfacere, stimularea dezvoltăriierne de desfacere, stimularea dezvoltării ramurilor strategice din economia lor națională etc. Țările în curs de dezvoltare urmăresc și situează în centrul politicilor comerciale: valorificarea superioară a resurselor naționale, dezvoltarea industriei prelucrătoare, reducerea dependenței de unele importuri, specializarea unor industrii pentru export etc. În fapt, dacă ținem seama de teoria ricardiană asupra costurilor comparative, prin politica comercială promovată, fiecare țară vizează să obțină din REI avantajul comparativ, respectiv o economie de muncă prin export de mărfuri competitive și import de produse pentru care sunt condiții mai puțin favorabile de fabricație în țară.

În plan teoretic, există trei tipuri de politică comercială:

Politica comercială AUTARHICĂ (o stare de izolare economică și orientarea spre interior, ignorându-se avantajele REI);

Politica comercială liberschimbistă (un comerț internațional fără obstacole, curent aplicat de țările ce au beneficiat primele de procesul industrializării);

Politica comercială PROTECȚIONISTĂ (când se vizează restricționarea accesului produselor străine pe piața națională).

Pe plan internațional, se admit ca măsuri protecționiste aplicabile în relațiile dintre state:

din motive de securitate națională, sănătate publică, protecția mediului ambiant, etc.;

în cazul unui deficit accentuat în BPE, cu rezerva ca aceste măsuri protecționiste să fie temporare și nediscriminante față de toate țările partenere;

față de acele țări (colectiv) care fac exporturi la prețuri de dumping sau când aceste exporturi sunt masive și prejudiciază grav o industrie națională în ansamblu;

se admit măsuri protecționiste pentru acele industrii (sectoare) care sunt în faza de început a dezvoltării lor, în noile state independente, sau pentru industriile noi din țările dezvoltate, până când aceste industrii ajung la maturitate.

Cel puțin principial, la nivelul unor organisme internaționale (GATT, UNCTAD etc.) și-n general pe plan internațional, nu se admit ca fiind corecte alte măsuri de protecție, iar în caz de aplicare de astfel de măsuri diferite de protecție, acestea se consideră ca fiind în afara regulilor de derulare a comerțului internațional.

Politica comercială prezintă o serie de particularități, dacă se analizează comparativ cu celelalte componente ale politicii economice. Astfel, în afară de o sferă de cuprindere diferită a celor două, sesizăm două aspecte:

# politica economică generală se aplică pe teritoriu țării respective, pe când politica comercială vizează în mare măsură relația cu alte state, deci consecințele măsurilor de politică comercială sunt mai greu de anticipat, iar alte state pot lua măsuri de contracarare, atunci când le sunt afectate interesele lor; rezultă că trebuie să se urmeze anumite reguli convenite între state (mai ales cele statuate în cadrul Acordului General pentru Tarife și Comerț/GATT, 1948, devenit în prezent ORGANIZAȚIA MONDIALĂ A COMERȚULUI);

domeniul de aplicare al politicii comerciale este mai fluent și influențat de un număr de factori mai mare (decât cel al politicii economice), factori specifici pieței mondiale, efectul politicii comerciale fiind mai puțin cert și mai greu de evaluat decât cel al măsurilor de politică economică generală; acest efect este dependent de potențialul economic, gradul de dezvoltare economică și gradul de dependență a acelei țări față de piața externă.

În perioada postbelică, în contextul adâncirii interdependențelor economice dintre țări, reglementarea REI se impune obiectiv necesară. În afară de reglementările adoptate în cadrul GATT (OMC) s-au coordonat într-o anumită măsură politicile comercială ale statelor lumii:

bilateral;

subregional;

regional.

Cu toate acestea, practica REI arată că adesea aceste PRINCIPII ȘI REGULI statuate între țări au fost încălcate. Oficial, în limita acordurilor cuvenite, țările lumii pot recurge, în practica curentă a schimburilor comerciale, la o serie de instrumente concrete de materializare a politicilor lor comerciale. Aplicarea unor astfel de instrumente/măsuri asigură acea protecție a dezvoltării economiilor naționale fără a fi supuse confruntării directe cu practicile concurențiale externe. Recursul la instrumentele de materializare a politicilor comerciale ale statelor trebuie însă să nu exceadă PRINCIPIILE/REGULILE negociate și convenite sub egida OMC, UNCTAD, ONU și alte organisme internaționale. În esență, instrumentele de politică comercială sunt:

INSTRUMENTE TARIFARE

INSTRUMENTE NETARIFARE

INSTRUMENTE PROMOȚIONALE ȘI DE SIMULARE

1.2. Politica vamală

1.2.1. Taxele vamale

Petru a se prezenta modalitatea de utilizare concretă a instrumentelor tarifare, trebuie definită politica vamală, care reprezintă o componentă a politicii comerciale a unui stat. Politica vamală include totalitatea dispozițiilor legale privind intrarea și ieșirea în/din țară a mărfurilor, respectiv acele norme legale cu privire la:

controlul mărfurilor cu ocazia trecerii frontierei de stat;

controlul mijloacelor de transport cu ocazia trecerii frontierei de stat;

îndeplinirea formalităților vamale;

plata taxelor vamale (impunerea vamală).

Instrumentul principal de realizare a politicii vamale este tariful vamal în care se prevăd mărfurile supuse impunerii vamale și cuantumul de taxe percepute. Plata taxelor vamale, percepute prin intermediul tarifului vamal, sau impunerea vamală îndeplinește trei funcții:

fiscală (este o sursă de venit la bugetul statului);

protecționistă (se protejează economia națională sau sectoare ale acesteia, deoarece taxa vamală la import va ridica prețul produsului importat care devine mai puțin competitiv față de cele indigene);

de negociere (pentru a stimula schimburile comerciale, statele pot negocia concesii vamale reciproce sau nereciproce).

Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat asupra mărfurilor atunci când acestea trec granița vamală a țării. Se pot clasifica după patru criterii:

a) După tipul operației sau obiectivul impunerii vamale:

taxe vamale de import care se aplică mărfurilor importate, se plătesc de firma importatoare dar în final se includ în preț și se suportă de consumatorul final; sunt un puternic mijloc de protecție a economiei naționale și au cea mai largă răspândire;

taxe vamale de export: au aplicabilitate limitată; se aplică pentru unele produse de bază în vederea stimulării prelucrării la intern (venituri suplimentare la buget);

taxe vamale de tranzit: asupra mărfurilor străine aflate în tranzit pe teritoriu vamal al țării respective (în prezent au o importanță mai modestă, deoarece se încurajează tranzitul pentru a folosi infrastructura, depozitele, porturile etc.).

b) După scopul pentru care se instituie taxa vamală:

taxe cu o orientare protecționistă (de regulă au nivel mai ridicat);

taxe cu orientare fiscală, pentru venit suplimentar la buget.

c) După modul de percepere al taxelor vamale, acestea sunt:

specifice, percepute pe unitatea fizică de marfă importată (x lei/tona cărbune);

“ad valorem”, percepute ca o cotă procentuală din valoarea vamală a mărfurilor (din punct de vedere tehnic sunt simplu de aplicat dar în condițiile fluctuării prețurilor mondiale se poate pierde efectul protecționist; în plus, uneori importatorul declară în vamă prețuri mai mici decât cele reale; unele țări au instituit dreptul de preemțiune: dreptul statului de a cumpăra marfă importată, dacă organele vamale constată că prețul facturat este mai mic decât cele efectiv plătit de importator);

mixte, ca o combinație a primelor două categorii, când pe lângă taxa “ad valorem” se percepe, temporar, și o taxă specifică.

d) După modul de fixare de către stat, taxele vamale pot fi:

taxe vamale autonome, stabilite de stat în mod independent și nu pe baza unor înțelegeri cu alte state, atunci când față de statele respective nu se aplică clauza națiunii celei mai favorizate și nu sunt convenții reciproce. În cazul unor astfel de taxe, sunt prevăzute trei nivele:

maxime

intermediare

minime

Taxele autonome permit discriminarea în politica comercială promovată față de un stat sau altul, sunt răspândite în țările dezvoltate și au nivele foarte ridicate.

taxe vamale convenționale (contractuale) care se adoptă de stat prin înțelegere cu alte state pe baza acordurilor comerciale încheiate; sunt mai reduse ca cele autonome și fac obiectul negocierilor tarifare în cadrul GATT (OMC);

taxe vamale preferențiale: au un nivel mai redus, uneori zero (comparativ cu alte taxe vamale) și constituie o derogare de la aplicarea CNF, deoarece se aplică doar față de anumite state pentru toate mărfurile sau anumite mărfuri importate.

Exemple de taxe vamale preferențiale:

taxele ce se aplică de către fostele țări metropole față de fostele colonii;

taxele ce se aplică de țările CEE și alte țări dezvoltate față de Europa Centrală și de Est în cadrul SGP (sistemul generalizat de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii în favoarea țărilor în curs de dezvoltare);

taxe vamale de retorsiune (răspuns), care se aplică ca răspuns la politica comercială neloială a altui stat; acest din urmă tip de taxe se regăsesc ca:

taxe vamale antidumping (taxe vamale suplimentare percepute de stat, peste cele obișnuite, pentru a anihila efectele exportului la preț de dumping sau al dumpingului valutar practicate de o anumită țară la un moment dat);

taxe vamale compensatorii: se percep de stat asupra unor importuri ce provin din țări care subvenționează exportul unor produse sau acordă prime de export (vor compensa diferența).

Taxele vamale de retorsiune se pot aplica numai după ce a avut loc o anchetă prin care se dovedește politica comercială neloială promovată de un anume stat. Acest fapt conferă taxelor de retorsiune o dublă natură:

tarifară;

netarifară.

1.2.2. Tariful vamal

S-a menționat că în tariful vamal se prevăd mărfurile supuse impunerii vamale și cuantumul taxelor percepute pe fiecare marfă. În conținut, tariful vamal este un catalog în care sunt nominalizate toate produsele supuse impunerii vamale și mărimea taxelor vamale percepute pe fiecare produs sau grupă de produse. Alături de legislația în materie, regulamente, dispoziții administrative privind comerțul exterior etc. tariful vamal este componenta principală a regimului vamal al unei țări. Suplimentar, ca excepție, se pot nominaliza și mărfuri scutite la import pe anumite relații comerciale.

Clasificarea mărfurilor în cadrul tarifului vamal se poate face:

după originea mărfii (produse vegetale, animale, minerale);

funcție de gradul lor de prelucrare (materii prime, semifabricate, finite);

alfabetic;

combinat.

În 1950, printr-o convenție de la Bruxelles s-a elaborat un nomenclator unic de bază numit nomenclatorul vamal de la Bruxelles și care în prezent poartă denumirea de Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală, NCCV acceptat de 150 țări aproximativ (excepții sunt SUA și Canada) cu 1097 poziții tarifare. Clasificarea mărfurilor în NCCV se face după un criteriu combinat, respectiv gradul de prelucrare și origina lor. La nivel de ONU se folosește clasificarea tip pentru CI elaborată de Comisia de Statistică ONU în 1950 care este mai detaliată. Se dorește armonizarea codificării mărfurilor în tarifele vamale, motiv pentru care în 1983 la Bruxelles s-a adoptat o nouă Convenție privind sistemul armonizat de descriere și c odificare a mărfurilor (tariful vamal al României se bazează pe Sistemul armonizat având 5018 poziții). În afară de diferențele privind modul de întocmire a nomenclatorului din tariful vamal, în practica internațională întâlnim:

tarife vamale simple, care au o singură coloană de taxe vamale pentru toate mărfurile (specific țărilor în curs de dezvoltare);

tarife vamale compuse, care cuprind două sau mai multe coloane de taxe vamale, diferențiat pe produse și țări de proveniență (CNF etc.).

La nivel GATT (OMC) se admite, ca unic instrument de realizare a politicii de protecție a pieței interne, doar tariful vamal.

1.2.3. Efectul protecționist al taxelor vamale

Simpla comparare cantitativă a taxelor vamale nu este suficientă pentru a aprecia intensitatea acțiunii acestor taxe ca instrument de protecție. Comparația tarifară este dificilă, deoarece aceiași modificare a taxei vamale poate antrena reacții diferite ale cererii de import de la o țară la alta. Există un număr mai mare de factori care conferă o anume intensitate protecției reale antrenate de o anumită taxă nominală prevăzută în tarif. Dintre acești factori, se detașează ca importanță ponderea pe care o deține valoarea adăugată (manopera) în prețul final al produsului exportat (importat). Așadar, trebuie să distingem între :

rata nominală de protecție (X % din tarif);

rata efectivă de protecție.

Rata efectivă de protecție (sau rata protecției efective) se referă la protecția obținută pentru valoarea nou creată în țară (manopera). RPE – măsoară sporul de valoare nou creată pe unitate de produs în condițiile aplicării tarifului vamal, față de aceiași valoare nou creată pe unitatea de produs în condițiile lipsei tarifului vamal. De regulă, RPE sau protecția efectivă se calculează după relația:

Te= , unde:

Te = taxa efectivă;

Tnf = taxa nominală asupra produsului finit importat;

Tnm = taxa nominală asupra materiei prime importate;

Vf = valoarea produsului finit;

Vm = valoarea materiei prime.

Exemplu:

Pentru un import de mobilă în valoare de 100 $/buc: Tnf = 10%; Tnm = 0%; structura costului 50% manoperă ( valoarea nou creată) și 50% materii prime:

Rezultă că protecția nominală de 10% impusă asupra produsului finit se va repartiza doar asupra valorii nou create de 50 $ și-i asigură o protecție efectivă de 20% (deci dublă). Prin mărirea prețului de import de la 100$ la 110 $ se permite țării importatoare, prin aplicarea Tnf, să plătească 60 $ pentru forța de muncă față de 50 $ în absența tarifului vamal. Concluzionând, se încurajează importul de lemn neprelucrat și se descurajează importul de mobilă.

RPE sau protecția efectivă se mai poate calcula și după relația:

Te = , unde:

Vcp = valoarea nou creată pe unitate de produs în condiții de protecție;

Vap = valoarea nou creată pe unitate de produs în absența protecției.

Concluzionând, protecția efectivă variază direct proporțional cu nivelul taxei vamale asupra produsului finit și invers proporțional cu nivelul taxei vamale asupra materiilor prime ce intră în componența produsului finit respectiv.

Nivelul ridicat al protecției efective dezavantajează mai ales țările în curs de dezvoltare, deoarece elementul principal în formarea costului este prețul materiilor prime.

1.2.4. Teritoriul vamal

Teritoriul vamal este teritoriul pe care se aplică un anumit regim vamal, o anumită legislație vamală. De regulă, teritoriul vamal coincide cu teritoriul național, dar sunt și situații (numeroase azi) când teritoriul vamal este mai mare sau mai mic ca cel național. Astfel, discutăm despre:

Extinderea teritoriului vamal, când două sau mai multe state convin să formeze împreună o uniune vamală, care va îngloba teritoriul statelor participante;

Restrângerea teritoriului vamal, când statele hotărăsc ca anumite porturi, zone sau localități să fie exceptate de la aplicarea regimului vamal obișnuit.

a) Extinderea:

Un efect parțial (incomplet) al extinderii teritoriului vamal este zona de liber schimb, când se liberalizează comerțul între țările membre, dar fiecare stat va aplica o politică comercială și tarif vamal propriu față de terți (ex.AELS). Efectul de bază (complet) al extinderii este Uniunea Vamală: statele membre liberalizează comerțul între ele dar instituie și o politică comercială comună față de terți (exemplu fundamental este CEE). Ideea de bază care stă la motivarea creării uniunii vamale este aceea că liberalizarea comerțului poate contribui la creșterea bunăstării mondiale, lucru confirmat de rezultatele obținute la nivel de CEE, din anii ’60 și până azi. În legătură cu uniunea vamală s-au introdus noțiunile de:

# crearea de comerț, ce presupune apariția de noi fluxuri comerciale în interiorul uniunii vamale, fluxuri care înlocuiesc sursele de aprovizionare mai puțin eficiente din interiorul sau exteriorul uniunii cu altele mai avantajoase din punct de vedere al costului de producție;

# deturnarea de comerț (numită și creare externă de comerț sau deturnare negativă), ce presupune înlocuirea surselor mai eficiente de furnizare dar aflate în afara uniunii, cu alte surse interne uniunii, mai puțin avantajoase sub aspectul costului, însă care devin artificial mai competitive în urma eliminării taxelor vamale în schimburile reciproce dintre statele ce formează uniunea.

Cele două fenomene menționate (crearea de comerț – deturnarea de comerț) au apărut ca efecte ce au însoțit și caracterizat procesul de formare și consolidare a CEE. Efectele invocate au avut și au influențe directe atât asupra țărilor membre Pieței Comune, cât și asupra țărilor terțe (din afara uniunii). Astfel, asupra țărilor membre ale uniunii, noi fluxuri comerciale rezultate prin crearea de comerț au condus la îmbunătățirea raportului de schimb, la care se adaugă alte efecte pozitive. Asupra țărilor terțe, opiniile și studiile teoretice sunt împărțite în a argumenta dacă efectele constituirii și dezvoltării CEE sunt pozitive sau negative (se inclină a sublinia caracterul protecționist al CEE și o anumită perturbare a fluxurilor CI).

b) Restrângerea:

Această restrângere a teritoriului vamal se realizează prin înființarea pe teritoriul național de:

# Porturi franco. în care se permite intrarea și ieșirea de mărfuri, indiferent de origine, fără a fi supuse impunerii vamale și regimului vamal obișnuit (se pot înființa în port și ICE-uri, firme de producție etc.; de exemplu, Sulina, în România);

# Zone libere: când o suprafață limitată, situată pe trasee comerciale, se exceptează de la regimul vamal și se va bucura de aceleași privilegii ca portul franco;

# Antrepozite vamale și depozite: în care se pot păstra mărfuri importate, pe anumite perioade, fără a plăti taxe vamale, dar se plătesc taxe de antrepozitare.

1.3. Politica comercială netarifară

1.3.1. Aspecte introductive

În afara tarifului vamal, statele aplică un complex de măsuri și reglementări pentru a proteja piața internă de concurența străină. Sunt identificate circa 2000 de astfel de obstacole netarifare care pot urmări marfa importată de la exportator și până la consumatorul final (deci astfel de măsuri nu se limitează doar în vamă); uneori acestea devin obstacole mai mari în calea importului decât taxele vamale prevăzute în tarif vamal (chiar de nivel ridicat). Astfel de bariere (obstacole) netarifare sunt greu de identificat și negociat de către state. În general, GATT-ul le clasifică în cinci grupe, deși delimitarea este preponderent metodologică:

bariere ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor;

bariere ce implică limitarea indirectă a importurilor prin mecanismul prețurilor;

bariere ce decurg din formalitățile vamale și administrative la import;

bariere ce decurg din participarea statului în activitățile comerciale;

obstacole tehnice decurgând din standardele aplicate produselor importate și celor indigene.

1.3.2. Bariere netarifare ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor

Acest tip de bariere, ce implică limitarea cantitativă directă a importurilor, sunt negociate prin acorduri (convenții) internaționale între statele participante. Se include în această categorie:

a) Interdicțiile (prohibițiile) la import: sunt mijlocul cel mai radical de protecție, când se interzice total sau parțial, pe timp limitat sau nelimitat, importul unor produse sau grupe de produse. Motivele sunt politice sau economice și se materializează prin refuzul organismelor de stat de a elibera licența de import la acele produse. În cadrul CEE se aplică interdicții selective și temporare la import, mai ales la unele produse agricole realizate de comunitate.

b) Contingentele de import: sunt plafoane maxime, stabilite cantitativ sau valoric, la importul unor produse sau grupe de produse, pe perioade limitate de timp. Contingentele la import pot fi de două feluri:

globale, fără a repartiza importul respectiv pe țări de proveniență;

bilaterale, când se precizează țara de proveniență (se pot conveni ca anexă la acordul comercial bilateral).

c) Licențele de import, sunt autorizații acordate de stat firmelor importatoare pentru o grupă de produse și pentru o anumită perioadă de timp. După modul de eliberare și formalitățile cerute, licențele de import pot fi:

licențe automate de import, când cererea de import se acceptă în mod automat într-un termen stabilit, pentru orice produs liberalizat la import;

licențe de administrare a restricțiilor cantitative la import, care se acordă selectiv pe produse, țări și numai în limita plafoanelor maxime prevăzute la importul acelor produse neliberalizate la import (contingenitate). Această categorie de licențe de import, în mod similar contingentelor, pot fi:

acordate global;

acordate bilateral.

d) Limitările voluntare la export (sau AUTOLIMITĂRI LA EXPORT): sunt înțelegeri oficiale sau semioficiale dintre țări, în baza cărora țara exportatoare se obligă, la cererea țării importatoare, să reducă la un volum convenit exportul unui produs sau grupă de produse, sub amenințarea că, în caz contrar, țara importatoare va introduce ea însăși contingente de import mai restrictive și pe timp mai lung. Acest tip de restricție duce la o reorientare temporară de fluxuri comerciale și la înțelegeri (carteluri) intre producătorii-exportatori privind repartizarea volumului de export. Exemple clasice de acorduri de “autolimitare” la export:

SUA – Japonia;

CEE – Japonia.

e) Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor: sunt o restricție cantitativă apropiată de limitările voluntare, dar bazată pe negocieri bilaterale/multilaterale între state, obligatoriu la nivel de guvern, și care include alături de limitarea “voluntară” la export și prevederi suplimentare vizând prețurile, clauzele de salvgardare și alte aspecte similare. Exemplu clasic în acest sens este acordul privind CI cu produse textile, domeniu în care din 1961 s-au introdus restricții pe bază de acorduri oficiale; azi se numește “Aranjamentul multifibre” (AMF din 1973 s-a prelungit prin protocolul semnat în cadrul GATT și revizuit ulterior).

1.3.2. Bariere netarifare ce implică limitarea importurilor prin mecanismul prețurilor

În această categorie de obstacole netarifare se include, în principal, următoarele bariere:

a) Prelevările variabile la import: se aplică ca măsură de protecție la frontieră la nivelul UE; se dorește aducerea prețului de import franco-frontiera țării importatoare CEE la nivelul prețurilor de pe piața intercomunitară, pentru a proteja agricultura țărilor membre. Astfel de taxe de prelevare se aplică doar acelor produse agricole care intră sub incidența politicii agricole comunitare.

Prelevarea la import este diferența dintre prețul programat de import și prețul mondial la acel produs agricol ce se dorește a fi importat din afara CEE:

dacă prețul mondial este mai mic, taxa de prelevare o suportă importatorul și se varsă la FEOGA;

dacă prețul mondial este mai mare și importul este necesar, atunci taxa de prelevare devine subvenție la import.

b) Prețurile minime și maxime la import: în conținut constituie un obstacol netarifar comparabil cu prelevările variabile la import, dar sunt practicate de majoritatea țărilor dezvoltate și nu numai cele din CEE. Astfel, se pot stabili:

prețuri minime: dacă pe piața mondială prețul la un produs scade mult (și devine astfel competitiv la export) țările importatoare stabilesc prețuri minime de import foarte apropiate sau egale cu prețul cu ridicata la intern pentru acel produs (se protejează direct acel sector al industriei naționale);

prețuri maxime de import: când țările exportatoare încearcă o ridicare artificială a prețului la un produs, ca răspuns principalele țări importatoare pot stabili nivele maxime de preț de import foarte apropiat de prețul cu ridicata intern.

c) Ajustările fiscale la frontieră: constituie un regim fiscal potrivit căruia mărfurile exportate se scutesc de impozite indirecte (mai întâi TVA) iar mărfurile importate se supun acelorași impozite ca și cele indigene; pentru a respecta acest principiu, țările negociază convenții privind evitarea dublei impuneri. Principalele categorii de taxe ce intră sub incidența ajustărilor fiscale la frontieră:

TVA aplicat în CEE, România etc.;

taxa în cascadă (impozit de consum aplicat la fiecare stadiu al circulației mărfurilor dar la întreaga ei valoare);

accizele pentru produse de lux, tutun, băuturi alcoolice etc. (monopol de stat);

alte categorii de taxe:

taxe portuare;

taxe statistice;

taxe sanitare;

taxe consulare.

Discriminarea pe calea politicii fiscale (chiar atunci când sunt convenții încheiate pentru a se pune de acord toate categoriile de taxe) poate fi aplicată prin:

evaluarea diferențiată a bazei de impunere;

ordinea de percepere a taxelor;

legarea impunerii de calitate, caracteristici tehnice etc.

d) Taxele antidumping și compensatorii: teoretic se pot folosi împotriva practicilor neloiale ale unor sate (export la preț de dumping + subvenții și prime la export), iar țara importatoare trebuie să dovedească prejudiciul cauzat ca fiind real. În astfel de cazuri, țara importatoare are dreptul la o perioadă de anchetă; în acea perioadă se blochează importul (măsură netarifară).

e) Depunerile (depozitele) prealabile la import: în unele țări dezvoltate, importatorul este obligat să depună la organele vamale o cotă parte din valuta necesară viitorului import (cu 6 luni de zile înainte, fără dobândă), pe o anumită relație, fapt de natură a descuraja importul pe acel flux comercial.

1.3.4. Bariere netarifare ce decurg din formalități vamale și administrative privind importurile

Formalitățile vamale și administrative sunt cerințe de ordin tehnic ce se cer a fi îndeplinite cu ocazia derulării importului și care, prin numărul mare de documente necesare și caracterul greoi și complicat în unele cazuri, se transformă în obstacole ce frânează sau limitează importul unor produse. În această categorie de bariere netarifare se includ:

a) Modalitățile concrete de evaluare a mărfurilor în vamă, care au ca principiu de bază reglementările internaționale în acest sens:

convenția internațională cu privire la evaluarea vamală;

codul de evaluare vamală negociat la runda Tokyo.

Ambele reglementări sunt negociate în cadrul GATT (OMC) și stipulează că evaluarea trebuie să se facă pe baza prețurilor CIF, urmărindu-se să se stabilească o valoare reală a mărfurilor, respectându-se două condiții:

se iau ca bază de calcul prețurile reale de import și nu prețuri interne sau altele stabilite arbitrar;

prețul mărfurilor importate se exprimă în moneda națională la un curs real recunoscut de FMI.

b) Documentele numeroase și complicate, ca și alte formalități ce se cer a fi îndeplinite la importul unor mărfuri (sau din unele țări), și care devin obstacole netarifare, atunci când îngreunează desfășurarea normală a schimburilor comerciale.

1.3.5. Bariere netarifare decurgând din participarea statului la activitățile de CE

În această categorie de bariere netarifare se include, cel mai frecvent:

a) Achizițiile guvernamentale: prin care se poate da prioritate absolută firmelor naționale față de cele străine, pentru aprovizionarea unor ministere, departamente, alte instituții de stat.

b) Comerțul de stat (avem în vedere tranzacții de vânzare-cumpărare efectuate de companii cu capital de stat) când, de regulă, firmele naționale beneficiază de reduceri și scutiri în plan fiscal, față de firmele străine.

c) Monopolul de stat asupra importului unor produse strategice ca importanță (cereale, petrol, medicamente etc.) poate duce la orientarea cantitativă a importului pe anumite fluxuri/țări.

1.3.6. Bariere netarifare (sau obstacole tehnice) decurgând din standardizare

Astfel de bariere netarifare, localizate frecvent în practica țărilor dezvoltate, sunt relativ dificil de contracarat și pot constitui obstacole serioase în calea importurilor, mai ales dacă se aplică selectiv. Se includ în această categorie:

a) Normele sanitare și fitosanitare ce se cer a fi îndeplinite în țările dezvoltate la importul unor produse ca alimente, medicamente, produse chimice, etc. (condițiile de calitate, de omologare etc.).

b) Normele de securitate și alte condiții impuse la importuri destinate consumului productiv (mașini-utilaje sau mijloace de transport).

c) Normele de ambalare, marcare și etichetare: pot deveni obstacole ce îngreunează derularea unor schimburi comerciale normale între țări, îndeosebi prin caracterul excesiv și/sau selectiv.

1.4. Politici comerciale promoționale și de stimulare a exporturilor

Impulsionarea exporturilor prin măsuri complexe este astăzi o componentă de bază a politicilor comerciale promovate de majoritatea țărilor lumii. Această impulsionare include:

măsuri promoționale sau de promovare a exporturilor: se vizează influențarea pe diverse căi a clienților potențiali externi pentru a cumpăra mărfurile disponibile la export. În acest sens se recurge la:

convenții și acorduri comerciale, inclusiv facilități acordate expres;

participarea la târguri și expoziții internaționale și organizarea unor astfel de manifestări pe plan intern (TIB, cazul României);

organizarea de reprezentanțe comerciale în țările importatoare;

organizarea unor servicii de informare-orientare a clienților externi;

publicitate externă etc.

măsuri de stimulare a exporturilor; măsuri/instrumente care se grupează în patru grupe:

măsuri bugetare;

măsuri fiscale;

măsuri financiar-bancare;

măsuri valutare.

1.4.1. Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor

În această categorie de măsuri de stimulare a exportului se includ:

a) subvențiile la export: sunt sume de bani acordate firmelor direct sau indirect, pentru a le rentabiliza activitatea de export, atunci când prețurile externe nu sunt atractive. Subvenționarea se face de regulă selectiv pentru anumite sectoare economice:

agricultura, care este sectorul cel mai puternic subvenționat;

industrii strategice (aeronautică, electronică);

industrii în dezvoltare (informatică);

industrii care dețin o pondere mare în ocuparea forței de muncă (automobile);

industrii în declin;

b) primele de export: se acordă de stat acelor exportatori care realizează mari volume de export sau exportă produse ale unor industrii de importanță națională (sunt comparabile cu subvențiile, ca efecte);

c) alte instrumente bugetare, din categoria subvențiilor indirecte la export, precum facilitățile acordate exportatorilor pe seama cheltuielilor publice (informații, studii, cercetări, participarea la târguri internaționale, transporturi etc.).

1.4.2. Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor

Prin astfel de măsuri de stimulare a exportului se vizează creșterea competitivității pe seama diminuării unor componente ale costului de producție. Se apelează la scutiri, reduceri sau restituiri de taxe și impozite directe sau indirecte și se include în această grupă de măsuri:

a) facilități fiscale pentru mărfuri exportate: constau în reducerea sau restituirea impozitului pe circulația mărfurilor – cazul României, a TVA – și se pot acorda pentru toate mărfurile exportate sau după anumite criterii (importanță, grad de prelucrare, noi locuri de muncă etc.);

b) facilități fiscale acordate exportatorilor: reduceri ale impozitului pe venit (profit) realizat de ICE în urma exportului (inclusiv se admite constituirea de ICE de fonduri de rezervă, fonduri de stimulare);

c) facilități vamale la importul unor mărfuri ce se vor prelucra și încorpora în produse destinate exportului (reduceri, scutiri sau restituiri de taxe vamale la import de materii prime, combustibili, materiale, utilaje destinate producției de export).

Se aplică și admisia temporară a unor mărfuri importate, pe perioade limitate, cu scutire de orice taxe sub rezerva prelucrării și exportării lor în același interval de timp. Astfel de facilități vamale la import echivalează, în fapt, cu facilitățile fiscale pentru mărfurile ce vor urma a fi exportate. Acest mecanism de stimulare condiționată a exporturilor se mai numește sistemul drawback. Sistemul DRAWBACK este un sistem de stimulare a exporturilor aplicat de țările dezvoltate, prin care se restituie ICE-ul exportator, cu ocazia și la data efectuării exporturilor, diferite sume sau cheltuieli făcute cum ar fi :

taxe vamale;

accize;

diferite impozite;

alte taxe.

toate făcute la importul unor materii prime sau semifabricate destinate realizării producției export. Condiții de a beneficia de mecanismul drawback:

se declară intenția de export încă de la efectuarea importului materiilor prime + semifabricate;

se incorporează într-o anumită proporție;

reexportul mărfurilor realizate are loc într-un anume interval de timp.

1.4.3. Măsuri financiar-bancare de stimulare a exporturilor

În numeroase domenii ale CI, finanțarea are rol hotărâtor în realizarea exportului. Finanțarea exporturilor se realizează prin sistemul național bancar și alte instituții publice sau private, specializate în acest sens. În categoria unor măsuri de stimulare a exporturilor prin instrumente financiare și bancare, includem:

Creditele la export pentru exporturi cu valoare ridicată (instalații, utilaje),

precum acordarea de credite cumpărătorului străin (client extern), într-o formă sau alta:

prin convenții bilaterale la nivel guvernamental, când se garantează/creditează un anumit plafon pentru creditul angajat de ICE-ul importator;

prin sprijinul unor consorții bancare, când mai multe bănci se pun de acord pentru a finanța exporturi complexe și de mare valoare, și se procedează la o creditare directă sau indirectă a ICE-ului importator; această creditare ia forma:

creditului furnizor: când băncile acordă creditul necesar (sau o cotă parte) exportatorului, pentru ca acesta să poată efectua exportul, să-l crediteze el pe importatorul (clientul) străin; deci în mod indirect băncile vor credita același importator străin (vezi paragraful 7.4.);

creditului cumpărător: când băncile importatorului străin obțin creditul necesar (sau o cotă parte) din partea unor bănci din țara exportatoare pentru a putea efectua importul și a-l achita integral în timp scurt (la livrare chiar); este cel mai răspândit în practica internațională (vezi paragraful 7.4.).

Astfel de credite (ambele) se acordă pe termene medii (1-5 ani) și lungi (6-20 ani). De regulă, dobânda la ele este mai scăzută decât cea uzuală, iar băncile se refinanțează în condiții speciale de la băncile CENTRALE (inclusiv prin scontarea cambiilor de export în condiții preferențiale și cu taxe mai reduse față de cele interne).

b) Asigurarea și garantarea creditelor de export este o modalitate de a cointeresa exportatorii să efectueze vânzări pe credit în străinătate. Asigurarea se face atât față de riscurile comerciale cât și necomerciale (risc politic, de convertibilitate, de transfer, de blocare a plăților, de embargou, de insolvabilitate etc.). Asigurarea se face pentru creditele furnizor și presupune acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa contravaloarea mărfurilor exportate. Garantarea se face pentru creditele cumpărător și constă în obligația asumată de o instituție specializată din țara importatorului de a rambursa o cotă parte din credit, dacă debitorul devine insolvabil.

Asigurarea și garantarea exporturilor se practică azi în toate țările lumii, dezvoltate și în curs de dezvoltare. Pentru a elimina riscul pieței externe, în unele țări există recomandarea (SUA, Anglia) iar în altele obligativitatea (Japonia) asigurării exportului.

1.4.4. Măsuri valutare de stimulare a exporturilor

În această categorie de măsuri de stimulare a exporturilor se includ:

a) primele valutare: se apropie în conținut de subvențiile la export și constau în convertirea valutei deținute de exportatori la cursuri mai avantajoase decât cel oficial la data respectivă; se acordă diferențiat pe produse, pe țări, zone etc.;

b) deprecierea monedei naționale stimulează, de regulă, exporturile, atunci când această depreciere este mai accentuată decât scăderea puterii interne de cumpărare (inflația). Practica arată că deprecierea monedei naționale (voit) stimulează exporturile dar pe termen scurt și numai dacă cererea externă este elastică față de preț pentru anumite mărfuri. La nivel macro, deprecierea monedei naționale conduce la o deteriorare a poziției țării respective în economia mondială, motiv pentru care se practică pe scară redusă.

CAPITOLUL 2 ASPECTE din EVOLUȚIA POLITICILOR COMERCIALE. Instituții și organisme

2.1. GATT / omc

Acordul General pentru Tarife și Comerț este un tratat multilateral interguvernamental prin care țările membre se obligă să respecte anumite principii și reguli în domeniul relațiilor comerciale; să reducă, să elimine sau să consolideze taxele vamale și să înlăture restricțiile cantitative sau de altă natură din calea schimburilor comerciale reciproce, trecând treptat la liberalizarea acestora. Rezultă din această definiție că obiectivul inițial principal al GATT-ului a fost crearea de condiții favorabile pentru desfășurarea schimburilor comerciale între țările membre. Acest obiectiv își păstrează valabilitatea și în prezent. În ultimii 15-20 de ani însă, ca urmare a faptului că a crescut numărul țărilor membre și în special al țărilor în curs de dezvoltare, atribuțiile și obiectivele GATT-ului s-au lărgit, îndeosebi pe linia sprijinului dezvoltării comerțului exterior al acestora și implicit a economiilor lor. Reiese aceasta din prevederile părții a patra a GATT-ului, precum și din faptul că au fost stabilite legături organizate cu UNCTAD-ul prin crearea de la 1 ianuarie 1968 a Centrului comun pentru comerțul internațional GATT-UNCTAD.

Structura de bază a WTO

GATT – The General Agreement on Tariffs and Trade

GATS – The General Agreement on Tariffs and Services

TRIPS – The Agreements on Trade-Related Aspects of Intellectual Property Rights

Condițiile în care a fost elaborat și a început să fie aplicat Acordul General pentru tarife și Comerț au determinat și structura organizatorică inițială deficitară a acestuia, corectată, treptat, pe parcursul activității sale. Deși GATT-ul nu este o organizație internațională, în practică el exercită atribuțiile unui organism internațional, asigurând cadrul organizatoric corespunzător pentru negocierile comerciale, precum și structura organizatorică menită să dea rezultatelor acestor negocieri forma unor instrumente legale. În prezent, activitatea GATT-ului se desfășoară în cadrul următoarei structuri organizatorice:

Structura WTO

Toți membrii WTO trebuie să participe în toate consiliile, etc, excepție Appellate Body

În cadrul rundelor de negocieri din 1986-1994, deci pe parcursul a 8 ani, sub așa numita Rundă Uruguai, în aprilie 1994 la Marrakesh, s-a convenit transformarea GATT dintr-un acord/tratat între țările membre sub forma unei instituții/organizație internațională, WOT. Actualmente WOT numără 134 țări membre iar alte 32 țări sunt aplicanți cu statut de observatori.

Sesiunea părților contractante (membrii cu drepturi depline) are loc între cei 134 membrii cu drepturi depline sub forma unei conferințe la nivel de miniștrii; este alcătuită din delegații tuturor țărilor membre și este forul suprem al GATT; se întrunește, de regulă, odată pe an (sesiune ordinară) sau de mai multe ori pe an, la cererea părților contractante (sesiuni extraordinare). Are ca principale atribuții:

dreptul și obligația de a veghea la respectarea prevederilor Acordului General;

aprobă modificările și completările aduse textului Acordului General;

aprobă prin vot (trimis prin corespondență) primirea de noi membri în GATT;

aprobă crearea de noi organe în structura organizatorică a GATT-ului și le direcționează activitatea.

Consiliul General este alcătuit din reprezentanții țărilor membre cu drepturi depline, a început să funcționeze în 1960 și își exercită atribuțiile între sesiunile părților contractante, îndeplinind rolul de organ executiv. Are următoarele atribuții mai importante:

îndrumă activitatea organelor din subordine (comitete, comisii și grupe de lucru specializate pe probleme);

organizează negocierile pentru primirea de noi membri în GATT;

organizează consultări cu părțile contractante asupra diverselor aspecte ale evoluției schimburilor comerciale reciproce;

elaborează, cu sprijinul organelor din subordine, recomandări pentru Sesiunea părților contractante în legătură cu problemele înscrise pe ordinea de zi a acestora.

Comitetele și grupele de lucru specializate pe probleme asigură activitatea permanentă a Acordului General, studiind problemele ce le-au fost încredințate, fie de către Sesiunea părților contractante, fie de către Consiliul reprezentanților. Concluziile și recomandările lor sunt supuse aprobării organelor superioare.

În afara comitetelor specializate cu activitatea permanentă pot fi create și comitete cu activitatea temporară (cum sunt, de pildă, Comitetele pentru organizarea negocierilor comerciale din cadrul rundelor, organizate periodic de către GATT), a căror misiune încetează odată cu terminarea acțiunii pentru care au fost create.

Secretariatul GATT, cu sediul la Geneva, începând din 1 ianuarie 1995, este condus de un Director General și trei adjuncți, are un staff de 500 salariați și un buget de 120 mil. franci elvețieni, îndeplinește funcții administrative ce rezultă din activitatea celorlalte organe ale GATT-ului și este condus de un director general. El sprijină derularea rundelor de negocieri organizate de GATT și publică rezultatele acestora. Acordă asistență de specialitate țărilor în curs de dezvoltare.

Din 1964, mai face parte din structura organizatorică a GATT-ului și Centrul de comerț internațional, care din 1968 a devenit Centrul comun de comerț internațional GATT-UNCTAD.

▀ Principalele prevederi ale Acordului General pentru Tarife și Comerț

Textul Acordului General pentru Tarife și Comerț a suferit pe parcursul existenței sale, o serie de revizuiri și completări impuse de condițiile internaționale postbelice, în continuă schimbare. În forma actuală tip instituție al WOT, conform ultimelor înțelegeri convenite sub Runda Uruguai, deci incluzând comerțul cu mărfuri, comerțul cu servicii și drepturile de proprietate intelectuală, după caz la nivelul Comerțului Internațional sunt statuate următoarele principii:

1. Principiul tratării țărilor partenere în mod egal, adică al aplicării CNF, în relațiile reciproce; Altfel formulat, se numește principiul nediscriminării în relațiile comerciale dintre părțile contractante.

Aceasta înseamnă, în primul rând, că părțile contractante trebuie să-și acorde reciproc clauza națiunii celei mai favorizate în forma ei necondiționată (art. I), iar, în al doilea rând, că trebuie să-și acorde tratament național în materie de impozite și reglementări interne (art. III). Ambele clauze se acordă în GATT pe cale multilaterală. Singura țară membră a GATT care acordă clauza națiunii celei mai favorizate și tratamentul național pe cale bilaterală este SUA. Aceasta înseamnă că în relațiile reciproce ar trebui să se aplice:

– descurajarea practicilor incorecte pentru a sprijini competiția;

– mai multe beneficii pentru țările slab dezvoltate;

– transparență și predictibilitate.

2. Interzicerea de către părțile contractante, în relațiile reciproce, a restricțiilor cantitative, sau a altor măsuri cu efecte similare la importul și exportul de mărfuri (art. XI).

Aceasta înseamnă că părțile contractante nu trebuie să instituie sau să mențină la importul și exportul reciproc de mărfuri restricții de ordin cantitativ, cum sunt contingentele, licențele de import și export, interdicțiile sau orice alte măsuri cu efecte similare.

De la aceste două principii sunt admise, după cum se va vedea, unele derogări.

3. Aplicarea nediscriminatorie a restricțiilor cantitative (sau a altor măsuri cu efecte similare) în relațiile comerciale dintre părțile contractante, în măsura în care, în anumite situații, acestea sunt admise (ca derogări de la principiul “b”) (art. XIII).

De aici rezultă că, atunci când, în anumite situații, sunt admise restricții de ordin cantitativ sau alte bariere netarifare, ele trebuie să fie aplicate fără discriminare, adică în aceleași condiții față de toate părțile contractante.

4. Eliminarea sau limitarea subvențiilor la export în relațiile comerciale dintre părțile contractante (art. XIV).

Din prevederile art. XIV rezultă că părțile contractante trebuie să elimine sau să limiteze subvențiile de export în măsura în care acestea afectează serios, direct sau indirect, interesele comerciale ale celorlalte părți contractante. În astfel de situații, părțile contractante sunt obligate să procedeze periodic la examinarea cazurilor concrete și dacă se face dovada că practicarea unor subvenții de export de către unele părți contractante aduce importante prejudicii altor părți contractante, primele sunt obligate să înlăture sau să limiteze aplicarea subvențiilor respective.

5. Protejarea economiilor naționale de concurența străină să se facă, în principiu, numai cu ajutorul tarifelor vamale, care nu trebuie să fie însă prohibite (art. XI) și (art. VII).

6. Folosirea consultărilor de către părțile contractante pentru evitarea prejudicierii intereselor comerciale ale acestora (art. XXII).

Cu alte cuvinte, părțile contractante au dreptul să folosească consultările și obligația de a răspunde la aceste consultări pentru a se rezolva pe această cale diferendele de ordin comercial dintre ele.

7. Adoptarea deciziilor de către părțile contractante prin consens general; deciziile se supun la vot numai atunci când nu se realizează consensul general sau la cererea unei dintre părțile contractante, fiecare dispunând de un singur vot.

Prevederile Acordului, precum și practica îndelungată a GATT-ului, au statornicit și unele excepții sau derogări de la principiile fundamentale, dintre care, mai importante sunt următoarele:

a) Recunoașterea sistemului preferințelor vamale în vigoare la data semnării acordului, cu condiția ca limitele acestor preferințe în vigoare să nu fie extinse ulterior de către părțile contractante. Acestea vizau preferințele instituie anterior de către metropole și imperiile coloniale.

b) Admiterea creării de zone de liber schimb și de uniuni vamale, cu tarife vamale externe comune, la care să participe două sau mai multe părți contractante (art. XXIV), cu condiția să nu fie instituite noi bariere (tarifare și netarifare) față de celelalte părți contractante.

c) Negocierea de protocoale preferențiale între țările în curs de dezvoltare, părți contractante ale GATT, și instituirea Sistemului generalizat de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii în favoare țărilor în curs de dezvoltare (ca o derogare de la clauza națiunii celei mai favorizate); negocierea Sistemului Global de Preferințe Comerciale între țări în curs de dezvoltare, membre ale Grupului celor 77, tot ca o derogare de la clauza națiunii celei mai favorizate.

d) Autorizarea țărilor în curs de dezvoltare – părți contractante la GATT – de a promova măsuri de politică comercială cu caracter protecționist pentru apărarea economiei naționale și în special a industriei, de concurența puternică a țărilor dezvoltate. Aceasta reprezintă o derogare de la mai multe principii fundamentale. Într-o anumită măsură, prevederile părții a patra din GATT se înscriu și ele ca derogări de la unele principii fundamentale în favoarea țărilor în curs de dezvoltare – părți contractante la GATT.

e) Admiterea temporară de restricții cantitative (sau alte măsuri netarifare cu efecte similare) în relațiile comerciale dintre părțile contractante la importul unor produse care ar periclita producția internă sau în scopul de a contribui la echilibrarea balanței de plăți.

Membrii GATT; accesiunea la GATT/WOT

Textul Acordului General pentru Tarife și Comerț a fost autentificat, pe calea semnării unui act final, de către reprezentanții a 23 de țări (care l-au negociat) denumite membre fondatoare (Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile, Cuba, SUA, Franța, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Pakistan, Olanda, Rhodezia de Sud, Anglia, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană și China), fiind înscrise în preambulul acordului. De la semnarea acordului (octombrie 1974) și până în septembrie 1993, numărul statelor membre la GATT a crescut de la 23 la 133 din care 111 părți contractante și 22 țări membri de facto. Drept vot au numai părțile contractante.

Membrii de facto sunt foste colonii pe teritoriul cărora au început să fie aplicate prevederile Acordului General pentru Tarife și Comerț înainte de câștigarea independenței lor politice (prin intermediul metropolei – parte contractantă GATT) și care, în virtutea prevederilor articolului XXVI din Acord, au dreptul, dacă doresc, să devină părți contractante după câștigarea independenței politice.

Printre țările contractante se numără în prezent și foste țări socialiste, între care și România (1971).

Cât privește retragerea din GATT, articolul XXXI din Acord precizează că orice parte contractantă are dreptul de a se retrage din GATT, atunci când dorește acest lucru, cu condiția să înștiințeze în scris despre aceasta Secretariatul GATT-ului. Cererea de retragere intră în vigoare după expirarea a șase luni de la depunerea ei în Secretariat.

Aderarea României la GATT; participarea ei la activitatea GATT-ului

Acordând o atenție deosebită dezvoltării relațiilor comerciale cu toate țările lumii, România și-a manifestat interesul față de activitatea desfășurată de GATT cu mulți ani în urmă. Ea a participat în calitate de observator la GATT încă din anul 1957, la invitația Secretarului GATT, iar din iulie 1966, a fost stabilită o legătură cu caracter tehnic între Centrul de Comerț Internațional al GATT și Camera de Comerț și Industrie a României. În iulie 1968 România a adresat oficial cererea de aderare la GATT ca membră cu drepturi depline. În noiembrie 1968, Consiliul reprezentanților a examinat cererea României și a hotărât crearea unui grup de lucru (format din reprezentanții a 27 țări membre), care a negociat cu țara noastră condițiile de aderare. În octombrie 1971, Consiliul reprezentanților a adoptat în unanimitate raportul grupului de lucru, precum și protocolul de aderare convenit. Conform practicii uzuale a GATT, protocolul de aderare a fost semnat apoi și de România (15 octombrie 1971) și, ca urmare, țara noastră a devenit membră cu drepturi depline la GATT. Intrând în GATT ca membră cu drepturi depline, România beneficiază de o serie de avantaje, cu implicații pozitive asupra schimburilor noastre comerciale.

a) Prin intrarea în GATT, România a obținut pe cale multilaterală clauza națiunii celei mai favorizate din partea țărilor membre (cu excepția SUA care acordă această clauză numai pe cale bilaterală și din partea căreia a obținut-o abia în 1975); în consecință, beneficiază de concesiile tarifare negociate în cadrul GATT, concesii care nu mai pot fi retrase unilateral de către părțile contractante (fără a-i acorda compensații echivalente).

b) Admiterea României în GATT ca parte contractantă implică și eliminarea treptată a restricțiilor cantitative discriminatorii la exportul de produse românești în țările membre.

c) Ca orice parte contractantă, România are dreptul de a invoca prevederile Acordului General pentru Tarife și Comerț și de a folosi mecanismul consultărilor bi și multilateral din cadrul GATT pentru a-și apăra interesele comerciale în eventualitatea în care anumite măsuri de politică comercială ale partenerilor din GATT i-ar aduce prejudicii. În acest sens, se fac precizări în mod expres în protocolul de accesiune a României la GATT.

d) Prezența României în cadrul GATT ca membru cu drepturi depline îi oferă posibilități suplimentare pentru promovarea intereselor ei comerciale. România va putea participa direct la toate negocierile comerciale ce vor fi organizate în cadrul GATT și va putea milita, în spiritul prevederilor GATT, pentru crearea de condiții favorabile și reciproc avantajoase în ce privește desfășurarea relațiilor comerciale cu părțile contractante.

e) Datorită faptului că și după instituționalizarea UNCTAD-ului, GATT-ul a rămas principalul mecanism instituțional în care se dezbat și se negociază facilitățile concrete în domeniul comerțului internațional și al politicii comerciale, România are posibilități lărgite de informare cu privire la acțiunile viitoare ale țărilor membre în domeniul politicii comerciale, ceea ce îi va permite să adopte la momentul oportun măsurile corespunzătoare menite să-i apere interesele, fără a contraveni prevederilor GATT. Prezența României în GATT îi permite o mai mare adaptabilitate la condițiile de desfășurare a comerțului internațional și de promovare a schimburilor sale comerciale.

f) În sfârșit, apartenența la GATT a României, ca țară în curs de dezvoltare, îi oferă posibilitatea de a beneficia de măsurile speciale adoptate de părțile contractante în favoarea acestui grup de țări, potrivit prevederilor părții a patra din Acordul General pentru Tarife și Comerț.

Protocolul de aderare a României la GATT a înscris și o serie de obligații ce revin țării noastre, în schimbul avantajelor pe care le-a obținut sau le va obține din partea celorlalți membri. Obligațiile (angajamentele) României ce au fost înscrise sunt:

a) România s-a angajat prin protocolul de accesiune să-și sporească și să-și diversifice importurile de mărfuri din țările membre ale GATT în același ritm în care vor crește importurile totale.

b) Prin protocolul de accesiune la GATT, România și-a sumat anumite obligații în ce privește politica valutară pe care o va urma atâta vreme cât nu va fi membră a Fondului Monetar Internațional, în sensul că va acționa în problemele valutare în conformitate cu spiritul Acordului General. În toamna anului 1972, România a fost primită ca membră atât la Fondul monetar Internațional, cât și la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, fiind în felul acesta obligată să respecte statutul celor două organizații financiare internaționale și prevederile înscrise în protocolul de aderare la aceste organizații cu care colaborează GATT-ul.

2.2. UNCTAD – Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare

Instituționalizarea UNCTAD: structura organizatorică și principalele atribuții. “Grupul celor 77”.

Ideea convocării unei conferințe care să dezbată problemele comerțului mondial și să pună bazele unei organizații internaționale a comerțului a apărut încă din primii ani postbelici. Din inițiativa ONU, la începutul anului 1948, a fost convocată la Havana o astfel de conferință care s-a soldat cu adoptarea statutului viitoarei Organizații Internaționale a Comerțului (Carta de la Havana), dar neratificarea acestui document de către parlamentele țărilor semnatare a dus la eșuarea acestei prime încercări pe linia creării unei instituții specializate a comerțului. Eșecul acestei prime încercări nu adus la abandonarea ideii unei conferințe mondiale a comerțului. Ca urmare a unor eforturi stăruitoare desfășurate în această direcție de către țările în curs de dezvoltare și cele socialiste, în decembrie 1962, Adunarea Generală a ONU (Sesiunea a XVII-a) a adoptat hotărârea privind convocarea Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare.

Prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare și-a desfășurat lucrările la Geneva în lunile martie-iunie 1964. La recomandarea acesteia, Adunarea Generală a ONU (Sesiunea a XIX-a) a adoptat, la 30 decembrie 1964, rezoluția 1965 (XIX) prin care s-a instituționalizat UNCTAD-ul ca organ al Adunării Generale a ONU. Aceasta constituie un pas important pe linia eforturilor depuse în direcția creării unei organizații mondiale a comerțului al cărui principal obiectiv ar trebui să fie normalizarea desfășurării comerțului internațional și transformarea lui într-un instrument al dezvoltării economice. UNCTAD-ul are menirea să joace un rol important pe linia extinderii colaborării economice internaționale și a atenuării decalajelor care despart țările în curs de dezvoltare de cele puternice industrializate.

Structura organizatorică a UNCTAD și principalele atribuții

Membrii ai UNCTAD sunt toate țările membre ale ONU, sau ale uneia din instituțiile sale specializate. Rezoluția 1965/XIX adoptată, la 30 decembrie 1964, de către Adunarea Generală a ONU, a stabilit următoarea structură organizatorică a UNCTAD: Sesiunea, Consiliul pentru Comerț și Dezvoltare, în subordinea căruia activează o serie de comisii permanente și grupe de lucru, Secretariatul și Comitetul de conciliere.

Sesiunea UNCTAD

În conformitate cu statutul de organizare, UNCTAD-ul s-a întrunit în sesiuni din patru în patru ani sau din trei în trei ani, după cum urmează: în 1964 la Geneva (I), în 1968 la New-Delhi (II); în 1972 la Santiago de Chile (III), în 1976 la Nairobi (IV); în 1979 la Manila (V); în 1983 la Belgrad (VI); în 1987 la Geneva (VII); în 1992 la Cartagena (Columbia)(VIII).

Principalele atribuții ale Sesiunii UNCTAD sunt următoarele:

să inițieze măsuri care să favorizeze expansiunea comerțului mondial în scopul impulsionării dezvoltării economice a tuturor țărilor și, în primul rând, a celor în curs de dezvoltare;

să inițieze măsuri care să favorizeze dezvoltarea comerțului între țări cu nivele economice diferite, între țări în curs de dezvoltare și între țări cu sisteme economice și sociale diferite;

să elaboreze principii și politici privind comerțul internațional și problemele conexe ale dezvoltării economice și propuneri pentru aplicarea în practică a acestora, care să țină seama de deosebirile dintre sistemele economice și nivelurile de dezvoltare economică ale statelor membre;

să urmărească și să faciliteze coordonarea activității altor instituții aparținând sistemului Națiunilor Unite în domeniul comerțului internațional și problemelor conexe ale dezvoltării economice și să colaboreze în această privință cu Adunarea Generală a ONU și cu ECOSOC;

să ia măsuri în colaborare cu organele competente ale ONU, în vederea negocierii și adoptării de instrumente juridice multilaterale în domeniul comerțului internațional;

să contribuie la organizarea politicilor guvernelor și grupărilor economice regionale în materie de comerț și dezvoltare;

să examineze în lumina experienței dobândite eficacitatea și evoluția viitoare a mecanismelor sale internaționale în scopul de a recomanda schimbările și perfecționările ce se impun și care trebuie să fie supuse aprobării Adunării Generale a ONU.

Consiliul pentru Comerț și Dezvoltare

Este un organ permanent al Conferinței și acționează în intervalul dintre sesiuni. La cea de a patra Sesiune a UNCTAD s-a hotărât ca acesta să fie deschis participării tuturor membrilor UNCTAD. Principalele atribuții ale Consiliului pentru Comerț și Dezvoltare sunt următoarele: exercită funcții ce sunt de competența Conferinței; în intervalul dintre Sesiunile UNCTAD urmărește punerea în aplicarea a recomandărilor, declarațiilor rezoluțiilor și altor hotărâri ale Conferinței, luând în acest scop măsurile ce țin de competența sa; inițiază și întocmește studii și rapoarte în domeniul comerțului și cu privire la problemele conexe ale dezvoltării; în funcție de necesități, interguvernamentale a căror activitate are tangență cu atribuțiile sale și pentru a stabili legături cu aceste organisme; îndeplinește rolul de comitet pregătitor al Sesiunilor UNCTAD; în acest scop, el ia inițiativa întocmirii documentelor necesare și ordinii de zi provizorii a sesiunii și face recomandări cu privire la data și locul ținerii acesteia; întocmește rapoarte pentru conferință și o dare de seamă anuală cu privire la activitatea sa, pe care le prezintă Adunării Generale a ONU prin intermediul ECOSOC; în funcție de necesități, face propuneri pentru crearea organismelor subsidiare menite să-i înlesnească îndeplinirea eficientă a activității ce-i revin.

Comisii permanente, comitete și grupe de lucru

Ca organe subsidiare ale Consiliului pentru Comerț și Dezvoltare au acționat următoarele comisii, comitete și grupe de lucru:

a) Comisia pentru produsele de bază, creată la prima sesiune a UNCTAD; în cadrul acesteia și-au desfășurat activitatea; subcomitetul permanent pentru produsele de bază; grupul permanent pentru produsele sintetice și de înlocuire; comitetul pentru tungsten; comitetul interguvernamental special pentru programul integrat (creat la sesiunea a IV-a a UNCTAD și care în 1980 și-a încetat activitatea, sarcina sa fiind preluată la 1 ianuarie 1981 de Comisia pentru produsele de bază).

b) Comisia pentru produsele manufacturate, creată la prima sesiune a UNCTAD;

c) Comitetul special pentru preferințe, creat la cea de a doua sesiune a UNCTAD și permanentizat la cea de a treia sesiune; în cadrul acestuia funcționează grupul de lucru pentru regulile de origine;

d) Comisia pentru invizibile și finanțarea comerțului, creată la prima sesiune a UNCTAD; în cadrul ei a funcționat grupul de lucru pentru reglementarea internațională a transporturilor maritime;

f) Comisia pentru transferul de tehnologie, creată la a doua sesiune UNCTAD și în subordinea căreia a funcționat Serviciul consultativ pentru transferul de tehnologie, instituit la sesiunea a patra a UNCTAD;

g) Comisia pentru cooperare economică între țările în curs de dezvoltare, creată la sesiune a patra a UNCTAD

Secretariatul UNCTAD

UNCTAD-ul are un secretariat permanent, care este condus de un Secretar general, numit de Secretariatul general al ONU și confirmat de Adunarea Generală a ONU Sediul Secretariatului UNCTAD este la Geneva: El are un birou de legătură la sediul ONU de la New York.

Banca Reglementărilor Internaționale (BRI) a fost fondată în anul 1930 în urma Conferinței de la Haga și aavut ca obiectiv inițial gestionarea reparaților plătite de Germania puterilor ieșite învingătoare în primul război mondial, astfel încât transferurile respective să nu provoace pe piețele de capital. Membrii BRI sunt băncile centrale ale țărilor membre, de aceea ea mai este numită și „bancă a băncilor centrale”.

Obiectivul inițial al BRI, de reglementare a despăgubirilor de război, a trecut, treptat pe plan secundar, BRI devenind o „bancă laborator” de pregătire și cooperare monetară internațională. Activitatea ei a fost orientată tot mai mult în direcția facilitării cooperării între băncile centrale.

În perioada imediat postbelică, BRI a jucat rolul de oficiu de clearing pentru Uniunea Europeană de Plăți, constituind prima încercare de cooperare monetară organizată a țărilor vest-europene. În același timp, BRI asigură asistență băncilor centrale membre și acționează pe piața monetară din însărcinarea și interesul băncilor centrale membre. În această calitate, începând cu anul 1960, ea primea depozite monetare ale băncilor centrale, plasa aceste disponibilități pe piață și acorda asistență sub forma „creditelor releu” băncilor aflate în dificultate. BRI devine locul de întâlnire și de cooperare pentru guvernatorii băncilor centrale ale statelor membre ale Comunității Economice Europene.

Banca a mai exercitat și funcția de agent de execuție sau mandatar pentru mai multe acorduri financiare internaționale, furnizând asistență tehnică băncilor centrale, inclusiv celor din tranziție. De asemenea, BRI se dovedește a fi un important centru de cercetare în domeniul piețelor financiare și politicilor monetare, prin editarea cunoscutelor sale rapoarte anuale.

BRI funcționează ca societate pe acțiuni, ea fiind condusă de Consiliul de Administrația și de Adunarea Generală a Acționarilor. Consiliul de Administrație este format din guvernatorii băncilor centrale ale celor cinci țări fondatoare(Belgia, Franța, Germania, Italia și Marea Britanie), la care s-a adăugat ulterior și Statele Unite ale Americii. Acești șase guvernatori desemnează fiecare un al doilea administrator, de acceași naționalitate, și cooperează alți 5 guvernatori ai unor bănci centrale importante, cum ar fi cele din Canada, Japonia, Olanda, Suedia și Elveția. Adunarea Generală a Acționarilor reunește în fiecare an reprezentanți ai 41 de bănci centrale membre, precum și un număr mare de invitați din peste 80 de alte bănci centrale și instituții financiare internaționale. Numărul de voturi este stabilit în funcție de cota parte de capital subscris de fiecare țară membră. România este membră a BRI de la înființarea acesteia și dispune în prezent de un număr de 8 voturi.

Grupul Băncilor Mondiale. Conform Acordului semnat la Bretton Woods de către țările participante, țările participante, țările distruse de război, cât și cele slab dezvoltate urmau să beneficieze de un ajutor internațional pentru reconstrucție și dezvoltare cu fonduri provenite de la statele dezvoltate ale lumii precum și din mobilizarea de fonduri de pe piața financiară internațională.

Tot acest proces de într-ajutorare s-a desfășurat prin intermediul Grupului Băncii Mondiale. Acest grup are în componența sa cinci instituții distincte, și anume: Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare(BIRD), Asociația Internațională pentru Dezvoltare(AID), Corporația Financiară Internațională(CFI), Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor(AMGI) și Centrul Internațional pentru Aplanarea Disputelor Investiționale(CIADI). În fapt, acționează cinci instituții diferite, cu obiective precise care au scop comun, și anume creșterea standardului de viață în țările în curs de dezvoltare prin intermediul resurselor financiare ale țările dezvoltate.

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) a luat ființă în data de 27 dec. 1945 și este cel de-al doilea organism creat de Conferința Monetară și Financiară Internațională de la Bretton Woods. Alături de Fondul Monetar Internațional, BIRD a constituit baza Sistemului Monetar Internațional creat la Bretton Woods. Obiectivul primordial al acestei bănci 1-a constituit în primă instanță acordarea și/sau garantarea împrumuturilor pentru finanțarea proiectelor de reconstrucție șt dezvoltare în țările membre. Pe parcursul timpului, activitatea sa s-a orientat în principal către țările în curs de dezvoltare membre.

Principalele obiective ale BIRD, în conformitate cu cele prevăzute în cadrul Conferinței de la Bretton Woods, sunt următoarele:

– acordarea de ajutoare țărilor membre pentru sprijinirea reconstrucției și dezvoltării și pentru refacerea economiilor distruse de război;

– acordarea de sprijin financiar țărilor mai puțin dezvoltate pentru îmbunătățirea aparatului de producție și a resurselor,

– impulsionarea investițiilor străine private prin intermediul garanțiilor oferite sau participării la împrumuturi;

– stimularea comerțului internațional și menținerea unor balanțe de conturi echilibrate prin înlesnirea investițiilor internaționale făcute pentru dezvoltarea resurselor productive ale țărilor membre;

– coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de BIRD, cu împrumuturi internaționale obținute pe alte căi, așa încât să aibă prioritate cele mai urgente și mai eficiente;

– ajutorarea țărilor membre în efortul de trecere de la economia de război la economia de piață;

– sprijinirea țărilor din Europa de Est în edificarea economiei de piață după căderea regimului comunist, totalitar.

Țările membre BIRD erau în număr de 35 în anul 1945, pentru ca în 1990 să ajungă Ia 150, ui 19% la 169, iar în 2000 la 178. România a devenit membră a BIRD 15 dec.1972.La BIRD au putut adera numai țările membre ale FMI datorită regulilor din statutul acestei organizații care trebuia strict respectate pentru ca Banca să funcționeze în bune condiții.

BIRD își are formate mijloacele financiare din două categorii de venituri, și anume: din cotele de participare ale țărilor membre și din fondurile atrase din diferite surse venituri nete, rezultate din operațiuni bancare proprii; fonduri obținute din plasarea pe piețele internaționale financiare a obligațiunilor emise sau prin contracte directe cu băncile centrale ale țărilor membre; venituri realizate din dobânzi și comisioane percepute la creditele acordate; împrumuturi de capital contractate pe piețele financiare, în special de pe piețele țărilor membre și din Elveția.

Fiecărei țări membre BIRD i se stabilește mărime a capitalului subscris în funcție de potențialul său economico-financiar și de cota sa de participare la FMI. Țările membre varsă la BIRD capitalul subscris în proporție de doar 10%, restul de 90% rămânând în țară, cu mențiunea că acesta stă în permanență la dispoziția băncii, el putând fi cerut de bancă atunci când ea are nevoie de fonduri. Din acest vărsământ de 10%, o tranșă de 1% se varsă în aur sau în dolari SUA, iar restul de 9% în moneda națională a țării respective.

BIRD își poate suplimenta fondurile, la nevoie, prin emisiunea de obligațiuni pe piețele internaționale de capital, ea putând garanta prin bonitatea pe care i-o dă uriașa sa rezervă de credit guvernamental.

Fondul Monetar Internațional

A) Obiectivele și funcțiile Fondului Monetar Internațional

Fondul Monetar Internațional (FMI) reprezintă realizarea cea mai valoroasă a Acordului de la Bretton Woods din 1944 și a luat naștere pe fondul unor preocupări intense pe plan internațional în ceea Ce privește reorganizarea relațiilor valuțar-financiare în vederea reconstrucției economice și a dezvoltării comerțului mondial. Această instituție a fost înființată urmărindu-se următoarele obiective majore: promovarea cooperării monetare internaționale, facilitarea expansiunii comerțului internațional; înlăturarea restricțiilor de natură valutară din calea comerțului mondial și a fluxurilor financiare internaționale; acordarea țărilor membre de credite pe termen scurt și mediu în vederea reducerii dezechilibrelor balanțelor lor de plăți externe; promovarea stabilității cursurilor valutare și evitarea devalorizării monetare, precum și scurtarea duratei și scăderea dezechilibrului balanțelor de plăți externe ale țărilor membre.

Funcțiile cele mai importante ale FMI constă în: a) creditarea temporară a deficitelor balanțelor de plăți pentru țările care se obligă să aplice o politică de redresare economico-financiară și valutară, pe termen scurt, prin mijloace de restrângere a cererii interne (consumul populației, investițiile agenților economici, cheltuielile statului) sau prin aplicarea unei așa-numite „politici de austeritate”; b) acordarea de credite membrilor săi pe bază de garanții (în monedă națională), astfel încât ei să fie sprijiniți la nevoie pentru a-și echilibra balanța de plăți; c) limitarea restricțiilor valutare care frânează dezvoltarea comerțului internațional, membrii ei fiind astfel obligați să evite restricțiile valutare asupra plăților curente; d) supravegherea și interzicerea încheierii de acorduri valutare discriminatorii între statele membre; e) urmărirea politicii cursului de schimb.

B) Structura organizatorică a Fondului Monetar Internațional

Ca structură organizatorică, FMI este împărțit în două categorii de membri: membri originari și alți membri. Membri originari sau fondatori sunt acele state care au ratificat acordul de creare a FMI până la intrarea lui în vigoare în decembrie 1945. Alți membri sunt considerați a fi statele care au aderat la FMI după intrarea în vigoare a acordului.

Pentru constituirea rezervelor de aur și devize ale FMI, fiecare membru este obligat să subscrie o cotă de participare, cotă care se varsă integral la aderare, din care 25 % în aur sau devize și 75% în moneda națională. Aurul se depune la una din cele patru bănci „depozitare” acreditate, și anume: Sistemul Federal de Rezerve, FED, din New York, Banca Angliei, Banca Franței și Banca Indiei. Moneda națională este păstrată într-un cont special la banca centrală sau la o altă bancă a țării emitente, fiind la dispoziția FMI în orice moment.

Resursele financiare ale FMI sunt constituite în principal din cotele de subscriere ale celor 182 de țări membre, care în total însumează 210 mld. DST sau 300 mld.USD4.

Cota de participare a fiecărei țâri membre, exprimată în DST, a fost stabilită inițial după formula bazată pe mărimea PIB, mărimea rezervelor oficiale de aur și devize convertibile și volumul comerțului exterior. Din 1978, „tranșa-aur” s-a transformat în „tranșa-rezervă”, putând fi vărsată, la alegere, în DST sau alte valute acceptate de Fond. Pentru a permite FMI să facă față solicitărilor de credite din ce în ce mai numeroase și mai mari, s-a procedat la o majorare generală a cotelor de participare, care se face diferențiat de la o țară la alta.

2.3. Trăsături și tendințe

Factorii amintiți, cât și alții, au conturat contextul de ansamblu ale derulării CI, derulare ce a imprimat, la rândul ei, anumite trăsături și tendințe politicilor comerciale promovate de țările lumii în perioada postbelică. În sinteză, ca trăsături principale ale politicilor comerciale invocate, amintim:

a) Atenuarea protecționismului industrial și menținerea protecționismului agricol la nivel ridicat. Astfel, corespunzător celor două grupe de produse amintim:

PRODUSE INDUSTRIALE:

prin intermediul GATT, nivelul mediu al taxelor vamale de import pentru majoritatea produselor industriale se reduce aproximativ cu 60%; se favorizează creșterea CI cu astfel de produse;

pentru anumite produse industriale taxele vamale rămân încă protecționiste;

în domeniul barierelor netarifare (la R. Tokyo) s-au adaptat acorduri sau coduri de conduită pentru CI cu produse industriale, pentru a reglementa diferendele dintre țări și a acorda un tratament preferențial țărilor în curs de dezvoltare.

PRODUSE AGRICOLE:

liberalizarea comerțului cu produse agricole nu înregistrează succese semnificative;

sporește preocuparea unor țări de a-și proteja agricultura printr-un complex de măsuri:

bariere tarifare;

bariere netarifare;

instrumente de stimulare și promovare;

în țările industrializate, protecția agricolă este de circa 3 ori mai mare ca protecția asupra produselor manufacturate.

b) Liberalizarea CI în deceniile șase-șapte, creșterea protecționismului netarifar în perioada următoare și protecție pentru industriile tinere din țările în curs de dezvoltare. În domeniul liberalizării CI, rezultate majore s-au obținut sub GATT, dar începând cu deceniul opt tendința inițială se modifică, în principal, prin promovarea protecționismului netarifar în sectoare ca: textile, confecții, încălțăminte, automobile, electronică etc. Apar noi forme ale barierelor netarifare (depuneri prealabile la import, limitări voluntare la export etc.) iar aplicarea unor măsuri se face discriminatoriu.

Pentru țările în curs de dezvoltare s-au aplicat unele strategii de protecție și dezvoltare a industriei, dar rezultatele obținute sunt parțiale (anumite succese sub GATT).

c) Începând cu deceniul șase, cresc în importanța măsurile de promovare și stimulare a exportului, în ansamblu politicilor comerciale promovate de statele lumii. Ascuțirea concurenței pe piața mondială între țările dezvoltate a condus la o creștere a rolului și intervenției statului în economia națională și susținerea exportului. A crescut ponderea subvențiilor la export în structura PNB, iar creditele de export cu dobânda preferențială ajung, în valoarea exportului național, de la 10% (SUA, Canada, Germania etc.) la 45% (Japonia, Anglia etc.). Conform unor estimări, pe ansamblu CEE valoarea subvenției comunitare la export atinge 10 miliarde $ anual.

d) Ca o derogare de la CNF, sporește numărul aranjamentelor preferențiale aplicate în REI, aspect ce constituie o trăsătură distinctă a politicilor comerciale promovate de țările lumii în prezent. Astfel de aranjamente s-au dezvoltat în paralel cu procesele integraționiste din diferite zone ale lumii, cât și între țările dezvoltate și în curs de dezvoltare. La nivel GATT, s-a admis ca o derogare de la principiul fundamental al CNF aplicarea unor astfel de aranjamente preferențiale. Un statut aparte ocupă două aranjamente de acest tip, astfel:

SGP – sistemul general de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii în favoarea țărilor în curs de dezvoltare;

SGPC – sistemul global de preferințe comerciale între țările în curs de dezvoltare (ambele se prezintă în capitolul 3).

e) În ultimii ani, în condițiile manifestării unor fenomene negative în economia mondială, are loc o accentuare a protecționismului în general. În dorința de susține și a face competitive pe piața mondială unele produse, mai ales țările dezvoltate recurg, în anii ‘80-’90, la măsuri de protecție – prin diferite instrumente și modalități – ceea ce contravine unor reguli și angajamente convenite în relațiile comerciale internaționale. Astfel de măsuri includ protecția netarifară:

nerespectarea principiilor GATT;

noi forme de restricționare directă a importurilor sau de stimulare la export;

apelarea la principii de reciprocitate în relațiile cu țările în curs de dezvoltare;

aplicarea graduală a SGP;

taxe diferențiate expres pe fluxuri comerciale funcție de gradul de prelucrare a produselor;

categorii noi de taxe produselor industriale din țările în curs de dezvoltare.

În cadrul unor astfel de măsuri, în paralel dar și sub auspiciile GATT, s-a introdus de către țările dezvoltate conceptul de “DEZORGANIZARE A PIEȚEI”, ca element de referință pentru a invoca clauza de salvgardare. Atunci când anumite importuri înregistrează creșteri importante, iar prețurile sunt sensibil inferioare celor mondiale, se pot aplica măsuri discriminatorii, de retorsiune față de țara exportatoare (s-au făcut eforturi pentru a da o valoare juridică în cadrul GaTT și s-a reușit, parțial, prin semnarea Acordului pentru produse textile, devenit apoi Acordul Multifibre ce include mai multe produse).

O altă formă de manifestare a protecționismului actual o constituie apelarea excesivă și abuzivă la PROCEDURI ANTIDUMPING: nu se mai folosesc ca mijloc de luptă împotriva practicelor comerciale neloiale ci ca mijloc de protecție, cel puțin pe o perioadă limitată de timp (de la data declanșării procedurii și până la data formulării concluziilor de o comisie special mandatată sunt necesare luni de zile, perioadă în care relațiile comerciale reciproce pentru produsul în cauză se suspendă COMPLET). Unele țări, au fixat prețuri minime de referință la importul anumitor mărfuri, iar importul sub aceste nivele intră sub incidența unor SUPRATAXE aplicate imediat.

Aplicarea în practică a unor măsuri protecționiste, în general de către țările dezvoltate, în actuala etapă a înregistrat modalități diferite de materializare la nivelul celor trei POLI DE PUTERE ECONOMICĂ pe plan mondial:

# în Europa Occidentală (țările CEE), măsurile protecționiste se aplică din inițiativa și sub supravegherea GUVERNELOR din aceste țări, bazându-se mai puțin pe un cadru juridic adoptat de parlamentele țărilor respective. Unele reglementări de ansamblu sunt cunoscute doar la nivelul CEE; astfel de practici dependente direct de guvern sunt foarte greu de cunoscut și contracarat de țările în curs de dezvoltare.

# Japonia aplică în practică măsuri similare dependente direct de guvern, fiind țara cu piața cea mai ÎNCHISĂ pentru tot ceea ce înseamnă produse industriale cu grad superior de prelucrare; politica comercială promovată de Japonia și măsurile de protecție excesivă a economiei naționale au generat veritabile crize chiar în relațiile cu SUA și CEE, și nu numai cu țările în curs de dezvoltare.

# în SUA aplicarea măsurilor protecționiste este circumscrisă legislației adoptate în acest sens de Congres, aspect ce face ca procedura să fie mai transparentă, iar măsurile luate mai bine cunoscute de statele interesate. Numărul unor astfel de reglementări adoptate de SUA este mare (Legea de comerț exterior a SUA, 1974; Legea pentru tarife și comerț, 1987; o serie de amendamente etc.), iar de fiecare dată s-au vizat problemele concrete survenite pe unele fluxuri comerciale ale SUA:

cu Brazilia și alte țări din America de Nord (oțel, încălțăminte, soft etc.);

cu Japonia, Coreea de Sud, Hong Kong;

cu unele țări din CEE (Germania, Italia, Anglia, Franța etc.).

2.4. Clauza națiunii celei mai favorizate (CNF)

Un rol important în dezvoltarea REI revine negocierii și semnării de către țări de:

tratate comerciale și de plăți;

acorduri comerciale și de plăți.

Atât tratatele, cât și acordurile semnate pot fi bilaterale și multilaterale.

Tratatele comerciale, denumite uneori și tratate de comerț și navigație (deoarece se reglementează prin același document și transportul fluvial și maritim), sunt convenții internaționale dintre două sau mai multe state, prin care se reglementează schimburile de mărfuri și întreaga problematică ce derivă din aceste schimburi. Prin astfel de tratate comerciale se statuează principiile generale ce vor guverna raporturile economice dintre țările semnatare; se formează, astfel, un cadru juridic general care tinde a deveni stabil în timp.

Nu există o regulă generală, însă principial, în baza tratatelor comerciale, țările semnează acorduri comerciale și de plăți (ca și alte tipuri de acorduri economice), acestea fiind documente prin care se detaliază și concretizează prevederile generale din tratate.

Ca regulă generală, tratatele sau, după caz, acordurile cuprind cel puțin două clauze (principii) esențiale ce vor sta la baza cadrului juridic ce reglementează REI dintre țările semnatare:

clauza națiunii celei mai favorizate;

clauza regimului național.

Cele două clauze sunt obligatoriu incluse între clauzele acordurilor negociate, întrucât derivă din negocierile sub egida OMC. Altfel spus, avem în vedere două principii fundamentale ce guvernează practica REI.

■ Clauza națiunii celei mai favorizate (CNF) este prevederea înscrisă în tratat (acord) prin care părțile semnatare se obligă să-și acorde reciproc toate avantajele pe care le-au acordat deja sau le vor acorda în viitor țările terțe, în domeniul relațiilor comerciale. De regulă domeniile la care se referă CNF sunt:

perceperea de taxe vamale la import, export și tranzit;

eliberarea licențelor de export-import;

tranzitul de mărfuri;

navigația maritimă și fluvială;

situația juridică a firmelor, reprezentanțelor comerciale și alte persoane juridice dintr-o țară ce exercită acte de comerț pe teritoriul altei țări semnatare;

alte aspecte.

În practica relațiilor comerciale internaționale, înscrierea CNF în tratat se poate face sub forma a două modalități:

a) CNF necondiționată (sau forma necondiționată a clauzei), este denumită și principiul egalității de tratament, când părțile își asumă obligația de a acorda automat și fără alte compensații toate avantajele sau privilegiile acordate deja sau care se vor acorda în viitor țărilor terțe în relațiile comerciale. Forma necondiționată a CNF se poate materializa în tratat printr-o:

formulare negativă: avantajele pe care părțile se obligă să și le acorde nu vor fi mai mici decât cele acordate în viitor unor țări terțe;

formulare pozitivă: avantajele care au fost acordate sau vor fi acordate în viitor de o țară semnatară unor terți trebuie să fie extinse imediat și necondiționat asupra celorlalte părți.

b) CNF condiționată (sau forma condiționată a CNF), este denumită și principiul compensației, când părțile se obligă să extindă automat și gratuit asupra celorlalte țări semnatare ale tratatului doar acele avantaje ce le-au acordat sau le vor acorda în viitor unor terți fără nici un fel de compensație din partea acestora. În caz contrar, o țară parteneră la tratat poate obține avantajele respective doar în schimbul unor compensații corespunzătoare (similare) din partea ei. În general, materializarea CNF condiționată în tratat se formulează printr-o exprimare clară a condiționării modului de acordare a avantajelor între părțile semnatare.

În practică, țările dezvoltate corelează coloanele de taxe vamale prezentate în tarifele vamale proprii de acordarea CNF, pe relații și grupe de țări, astfel:

o coloană de taxe vamale pentru țările care beneficiază de CNF (nivel scăzut de taxe);

o altă coloană de taxe prohibitive (mult mai mari) pentru țările nebeneficiare.

Exemplu cel mai cunoscut în acest sens este tariful vamal aplicat de SUA. România a semnat și ratificat acordul general privind relațiile comerciale cu SUA, este în prezent beneficiară a CNF. Primul articol al acordului stipulează aplicarea în relațiile reciproce a prevederilor GATT, inclusiv acordarea reciprocă a CNF. Acordul a fost rectificat și de SUA pentru o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea de prelungire din 3 în 3 ani. Ca implicație practică, CNF influențează volumul schimburilor comerciale dintre SUA și România, cât și condițiile de eficiență a exportului românesc. Astfel, tariful vamal al SUA include:

coloana de taxe pentru țările beneficiare de CNF, cu taxe reduse sau zero;

coloana a doua taxe, care sunt de 2-3 ori mai mari decât taxele din prima coloană.

Evident deci că, pentru același produs (inclusiv calitate), importatorul american va alege țara beneficiară de CNF astfel ca prețul final cu care va penetra piața internă a SUA să fie cât mai mic. În caz contrar, el este obligat să solicite exportatorului o reducere echivalentă cu nivelul taxelor. Prin urmare, lipsa CNF echivalează cu pierderea unor exporturi pe piața americană sau prețuri mai mici la export.

Alte prevederi ale acordului comercial dintre SUA – România:

asigurarea unui comerț nediscriminatoriu cu produse sau servicii;

reglementarea unor schimburi barter și contrapartidă;

deschiderea de reprezentanțe comerciale și angajare personal, salarizare etc.;

consultări privind unele cazuri de importuri masive la anumite mărfuri;

reglementarea diferendelor la legea aplicabilă, în caz de litigii între firme sau persoane fizice din cele două țări (se recurge la CCI Paris, o altă țară parte la Convenția de la New York, 1958);

promovarea turismului, protecția mărcilor, brevetelor etc.

2.5. Clauza regimului național (CRN)

Al doilea principiu fundamental pe care se sprijină dezvoltarea REI – negociat tot sub egida OMC – principiu pe care-l regăsim drept clauză de bază în acordurile/tratatele semnate de țări, este dat de clauza regimului național.

■ Clauza regimului național (CRN) este prevederea înscrisă în tratate (acorduri) prin care părțile semnatare se obligă să acorde persoanelor fizice/juridice ale unui stat ce exercită acte de comerț sau alte activități pe teritoriul celuilalt stat aceleași drepturi și obligații în materie economică ca și naționalilor. În general, domeniile vizate de CRN sunt:

condițiile de utilizare și acces la mijloace de transport, depozite, instalații etc.;

impunerea mărfurilor și servicii la export-import;

impunerea pe profitul realizat de firme, societăți mixte, filiale etc.;

implicarea în materie economică a persoanelor fizice;

recunoașterea reciprocă a statutului investitorilor străini;

drepturi egale în fața legii, a organismelor de judecată etc.;

alte aspecte în materie.

Un domeniu separat și, în general, neinclus în tratatele economice este regimul proprietății asupra terenului, chestiune pe care legislația națională o soluționează diferit de la o țară la alta, dar ca regulă se avansează principiul de închiriere și nu vindere (inclusiv legea română).

În mod temporar, atunci când o țară în curs de dezvoltare este interesată în a atrage investițiile străine din țările dezvoltate poate acorda prin legea națională (dar nu prin acord) drepturi și avantaje mai mari persoanelor juridice/fizice străine comparativ cu naționalii (este și cazul României în prezent). Astfel, legea nr. 35/1991 modificată și completată succesiv ulterior (prin legea 75/1994 privind investițiile străine) acordă un astfel de regim de favoare:

scutiri de impozit pe profit de la 2 -5 ani, după sectorul în care se face investiția;

unele scutiri pentru profitul reinvestit, pregătire personal, tehnologii noi etc.;

reduceri de taxe vamale la importul de utilaje, instalații etc.

Principiul fundamental rămâne însă forma de bază a CRN care se prevede uzual în tratate (acorduri) economice; alte facilități statuate prin legea națională sunt la latitudinea oricărui stat, dar nu se admite a se reglementa un statut mai defavorabil decât al naționalilor. CRN mai este denumită frecvent și principiul posibilităților egale, deoarece se beneficiază reciproc de aceleași drepturi și avantaje ca și naționalii.

2.6. SGP – Sistemul generalizat de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii în favoarea țărilor în curs de dezvoltare

2.6.1. Scurt istoric

Bazele primului Acord cu privire la instituirea unui sistem generalizat de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii în favoarea țărilor în curs de dezvoltare (SGP) au fost puse în 1970, sub auspiciile UNCTAD, aprobate apoi de Adunarea Generală ONU, ratificat de parlamentele țărilor donatoare și înaintat la GATT pentru a obține derogarea de aplicare (1979). În esență, alături de alte aspecte, forma negociată a SGP prevede că:

SGP: se acordă în principiu de către toate țările dezvoltate;

SGP: comportă scutirea integrală sau parțială de taxe vamale din partea țărilor donatoare la importul de produse manufacturate din țările beneficiare (țările în curs de dezvoltare).

Preferințele acordate în cadrul SGP sunt unilaterale. Totodată, subliniem că:

sistemul este general (generalizat), deoarece ar trebui să fie aplicat de toate țările industrializate la importul din țările în curs de dezvoltare;

sistemul este nediscriminatoriu, deoarece ar trebui să se aplice față de toate țările în curs de dezvoltare și-n același grad;

este nereciproc, respectiv țările beneficiare nefiind obligate la concesii similare.

În practică se aplică scheme individuale de preferințe, pe grupe de țări în curs de dezvoltare (deși din 1979 în cadrul GATT s-a legalizat aplicarea SGP).

Dintre țările donatoare de preferințe cele mai importante sunt (ca pondere la importul din țările în curs de dezvoltare): SUA, Japonia, țările CEE (formula celor 15), la care se adaugă Canada, Australia, Noua Zeelandă, fostul URSS, Elveția, Norvegia etc.

Dintre țările beneficiare de preferințe fac parte, în principiu, toate țările ce au statutul de “țări în curs de dezvoltare”:

“grupul celor 77” care în 1990 includea 127 de țări, printre care și România;

alte țări care s-au autodeclarat în curs de dezvoltare (exemplu: Albania, China, Israel etc.);

teritorii dependente care sunt reprezentate de unele țări dezvoltate (teritorii foste colonii).

În practică, lista țărilor beneficiare este stabilită de fiecare țară donatoare, mai discriminatorii fiind lista stabilită de SUA (un statut special este acordul unor țări subdezvoltate sau teritorii dependente). Gama mărfurilor care intră sub incidența SGP este stabilită de fiecare țară donatoare prin liste pozitive (se includ mai ales textile, produse din piele, hidrocarburi, produse agricole etc.). Amplitudinea reducerii taxelor vamale diferă între țările donatoare:

țări care au prevăzut o scutire totală a taxelor la toate mărfurile importate (SUA, Norvegia etc.);

țări care aplică reduceri totale la importul unor produse (materii prime) și reduceri parțiale la altele (CEE);

alte țări cu reduceri diferențiate de taxe (de la total, la 50%, 10%).

Țările donatoare de preferințe au stabilit și mecanisme de salvgardare: dreptul de a limita sau retrage temporar unele sau toate preferințele vamale acordate unor țări beneficiare, din cauze interne sau externe, pentru a proteja piața lor națională.

Aplicarea SGP se face doar pentru bunuri produse în țările în curs de dezvoltare, respectiv este nevoie a respecta anumite reguli de origine pe fiecare marfă:

produsele supuse SGP trebuie să fie realizate în țara beneficiară, în întregime sau într-o proporție substanțială;

unele țări donatoare solicită o anumită pondere de valoare adăugată în țara beneficiară;

în principiu, produsele sub incidența SGP se expediază direct de la țara beneficiară la țara donatoare;

este nevoie de un document scris care atestă originea mărfurilor (sub SGP);

țările donatoare pot cere alte dovezi suplimentare care să ateste originea mărfurilor.

2.6.2. România, țară în curs de dezvoltare, beneficiară de preferințe

Participând la sesiunile UNCTAD, la activitățile GATT (1971) și fiind membră a “Grupului celor 77”, România a solicitat și a obținut recunoașterea statutului de țară în curs de dezvoltare și a fost înscrisă pe lista de preferințe vamale a mai multor țări donatoare: Australia, Noua Zeelandă, Norvegia, SUA, UE etc.

Acordarea SGP a avut un impact favorabil asupra unor exporturi românești către țările donatoare: produse petroliere, tractoare, rulmenți, aluminiu, industrie chimică, mobilă, textile, confecții etc. (ponderea lor în total export a crescut de la 5% la 25% între 1970-1980). Totuși, tratamentul preferențial de care se bucură România prin SGP este afectat negativ de unele aspecte:

regimul preferențial aplicat României este mai restrictiv decât cel aplicat multor alte țări în curs de dezvoltare; se exclud zeci de produse care ar prezenta mare interes pentru exportul românesc (CEE, Norvegia etc.);

unele țări donatoare au aplicat clauza de salvgardare pentru produse exportate de România, produse ce au fost astfel excluse de la tratament preferențial;

au survenit anumite limitări cantitative aplicate de țările donatoare la importul unor bunuri industriale din România.

Așadar, putem concluziona că pe măsură ce o țară beneficiară devine competitivă pe plan internațional la un produs apar imediat restricții și limitări în aplicarea SGP.

2.7. SGPC – Sistemul global de preferințe comerciale între țările în curs de dezvoltare

Ideea încheierii unui acord de facilități și preferințe pentru schimburile comerciale între țările în curs de dezvoltare a apărut în cadrul “Grupului celor 77”, încă din 1979, având loc mai multe negocieri succesive între principalele țări ale grupului, între care și România:

1979 – “Programul de la ARUSHA”;

1981 – “Programul de acțiune de la CARACAS (Venezuela)”;

1982 – “Declarația de la New York privind instituirea SGPC”;

1984 – “Acordul de la CARTAGENA (Columbia)”;

1986 – “Declarația de la Brasilia”, semnată de 51 de țări, printre care și România, ce exprimă intenția de a participa la negocierea SGPC și adoptă trei documente:

declarația de la Brasilia privind lansarea primei runde de negocieri a SGPC;

liniile directoare privind tehnicile de negociere la prima rundă;

acordul privind SGPC drept cadru juridic provizoriu până la negocierea finală și ratificarea SPGC.

În acest context, negocierile între țările în curs de dezvoltare interesate de acord au avut în vedere aspecte precum:

reducerea treptată a taxelor vamale la comerțul între țări în curs de dezvoltare;

reducerea sau eliminarea unor bariere netarifare;

consultări privind anumite produse de interes reciproc pe grupe de țări.

România a participat activ la negocierea SGPC la toate rundele de negociere și întâlnirile ce au avut loc și a convenit facilități vamale reciproce cu 25 dintre statele semnatare ale acordului. România a ratificat “Acordul privind SGPC” și a început să-l pună în aplicare din aprilie 1989. Dintre obiectivele SGPC:

impulsionarea comerțului și cooperării între țările în curs de dezvoltare;

punerea în valoare a potențialului fiecărei țări în curs de dezvoltare și sporirea rolului comerțului exterior ca factor al dezvoltării pentru fiecare țară;

de a contribui la promovarea schimburilor și cooperării mondiale.

Dintre principiile ce trebuie să guverneze SGPC:

participă exclusiv țările în curs de dezvoltare membre ale “Grupului celor 77”;

se bazează pe principiul reciprocității avantajelor între toți participanții;

se negociază și lărgește treptat prin revizuiri periodice;

completează doar grupările economice regionale sau subregionale dintre țările în curs de dezvoltare;

vizează în perspectivă toate produsele ce se schimbă între țările membre;

vizează în perspectivă toate obstacolele tarifare și netarifare la importul din țări membre.

Acest “Acord privind SGPC” este primul instrument juridic cu caracter multilateral și obligatoriu ce vizează extinderea legăturilor economice dintre țările în curs de dezvoltare. “Acordul” nu vizează o izolare a țărilor în curs de dezvoltare față de alte state, ci doar o facilitare a schimburilor comerciale reciproce. Acordul este în conformitate cu clauzele negociate sub GATT, runda Tokyo, fiind deci o derogare de la principiile GATT (admise de această organizație), respectiv de la aplicarea CNF. Primul “Acord privind SGPC” vizează doar barierele vamale (tarifare), dar pe viitor se vor derula negocieri pentru a se conveni facilități și în domeniul netarifar. Rezultatele concrete ale aplicării acestui ACORD vor putea fi analizate după minimum 10 ani de la data aplicării (în mod normal ar trebui să influențeze pozitiv extinderea relațiilor comerciale reciproce dintre țările în curs de dezvoltare).

CAPITOLUL 3 Comerțul exterior al ROMÂNIEI ÎN perioada postbelică

3.1. Perioada 1950-1989

3.1.1. Reglementări privind importul

În perioada imediat postbelică a avut loc instituirea monopolului de stat asupra comerțului exterior al României, fapt care a antrenat reglementări specifice, ce s-au modificat succesiv, mai ales pe măsura aderării României la o serie de organisme internaționale (GATT, FMI, BIRD, UNCTAD etc.). După o perioadă de circa un deceniu (1950-1960), în care s-a manifestat un anumit gol de reglementări de politică comercială, prin Legea nr. 1/1971 se reglementează activitatea din comerțul exterior, în primul rând politica vamală. Ulterior, prin Legea nr.12/1973 s-a adoptat TARIFUL VAMAL DE IMPORT, care va intra în vigoare definitiv de la 1 ianuarie 1977. Acest tarif vamal de import nu se aplica în relațiile cu țările care, pe bază de reciprocitate, nu percepeau taxe vamale la importul din România. (se puteau conveni și alte reduceri, eliminări) Tariful vamal de import s-a elaborat în baza Nomenclatorului de Cooperare Vamală de la Bruxelles având o singură coloană de taxe vamale, tip CONVENȚIONALE (aplicate în regimul CNF) și percepute ca taxe AD-VALOREM. Ulterior s-au adoptat:

Codul Vamal al României (1979);

Regulamentul Vamal.

Codul Vamal includea 10 capitole, reglementând următoarele aspecte:

# întreprinderile autorizate să desfășoare comerț exterior; ele puteau exporta-importa doar mărfuri ce făceau obiectul lor de activitate;

# vămuirea la import implica controlul vamal al mărfurilor și mijloacelor de transport, verificarea documente, evidența mărfurilor;

# taxele prevăzute în TVI se puteau majora la importul din țările care nu aplicau CNF în relațiile cu România sau introduceau majorări de taxe vamale la importul din România;

# valoarea în vamă a mărfurilor se determina conform Regulamentului Vamal (se respecta CODUL DE CONDUITĂ PRIVIND EVALUAREA VAMALĂ adoptat sub auspicii GATT la Runda TOKYO, 1979);

# pentru anumite bunuri importate (mostre, modele, materii prime destinate producției de export etc.) se prevedeau scutiri de taxe vamale;

# o reglementare distinctă privea introducerea (scoaterea) în/din țară a unor bunuri de către MISIUNI DIPLOMATICE și OFICII CONSULARE acreditate în România, inclusiv pentru membrii acestor instituții.

Regulamentul vamal reglementa distinct sau în completarea CODULUI VAMAL alte aspecte ale politicii comerciale (înainte de 1989) astfel:

# tranzitul mărfurilor pe teritoriul României, pe cale ferată, rutier, fluvial maritim și aerian (principiu: fără plata taxelor vamale);

# organizarea, funcționarea și regimul zonelor libere și porturilor FRANCO (exceptarea de la taxe vamale dar plata unor taxe de depozitare);

# organizarea activității vamale în România, care includea activitatea unor instituții:

Ministerul Comerțului Exterior;

Direcția generală a vămilor;

Unități vamale (vămi + puncte);

Comisia vamală.

În politica sa vamală dintre 1950-1989 România a ținut seama de convențiile semnate succesiv, de obligațiile ca parte contractantă GATT, de protocoale preferențiale semnate sub egida GATT și, fiind țară în curs de dezvoltare, beneficiază de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii din partea majorității țărilor dezvoltate. Reglementarea cantitativă a activității de comerț exterior, în contextul aplicării monopolului de stat în acest domeniu, a inclus instrumente de politică comercială pentru a realiza obiectivul de echilibrarea balanței comerciale (mai ales din anii ’80 până în 1989):

# planificarea centralizată a exportului și importului, însă cu efecte nesemnificative pentru echilibrarea BPE;

# corelarea volumului importului aprobat cu volumul de export efectiv realizat pe ministere, centrale, întreprinderi etc. (se sista mai ales importul);

# autorizațiile de export-import eliberate de MCE pe fiecare produs sau marfă – în cadrul unor cantități și plafoane globale, prestabilitate – se eliberau doar către ICE-uri, care alegeau apoi parteneri externi pe criterii strict economice;

# restricțiile s-au interdicțiile la importul unor produse, nominalizate expres.

3.1.2. Reglementări privind exportul

În paralel cu măsurile de reglementare și control al importurilor, România a aplicat, mai ales între 1960-1989, și o politică comercială susținută de promovare și stimulare a EXPORTULUI. În principiu, a folosit toate instrumentele cunoscute pe plan mondial, însă și unele instrumente mai puțin acceptate în comerțul internațional (1980-1989) . Dintre mijloacele promoționale, România a recurs îndeosebi la:

# negocierea și semnarea de acorduri, tratate, convenții și alte înțelegeri comerciale și de cooperare externă cu un mare număr de state (MCE și Ministerul Afacerilor Externe au coordonat această activitate);

# s-au înființat reprezentanțe economice permanente în străinătate (agenții comerciale, plus secții economice ale misiunilor diplomatice, birouri comerciale, reprezentanțe a unor ICE-uri sau producători români) care aveau ca sarcini:

promovare intereselor economice românești;

analize de piață, studii economice, studii pe zone geografice etc.;

organizarea participări la unele târguri, cooperări etc.

# participarea la târguri și expoziții internaționale (100 – 130 de astfel de manifestări anual, după 1970) și organizarea în România a unor astfel de târguri și expoziții (TIB);

# participarea României la unele organisme economico-financiare internaționale și obținerea unor facilități ca țară în curs de dezvoltare (România beneficiază de tot ceea ce s-a negociat sub GATT și UNCTAD, unele facilități, până în 1980, prin FMI și BIRD);

# activități promoționale derulate de Camera de Comerț și Industrie a României, așa cum era organizată conform Legii nr. 1/1971 (restructurată în actuala formă în 1990), activități care vizau:

reclamă comercială, acțiuni publicitare în străinătate etc.,

informarea și documentarea firmelor străine interesate;

informarea întreprinderilor românești.

Dintre măsurile de stimulare a exporturilor România a apelat mai ales la:

a) Instrumente de stimulare de natură bugetară: conform Legii nr. 12/1980, anual MCE, Ministerul de Finanțe și alte ministere și departamente propuneau cursuri diferențiate, pe grupe de mărfuri, plus un fond de regularizare a influențelor conjuncturale (format: taxe vamale la import, prelevări din unele influențe pozitive de preț și alte surse din BUGETUL DE STAT). Din acest FOND se subvenționau exporturile a căror cursuri de revenire erau insuficiente; în fapt, erau SUBVENȚII DIRECTE DE LA BUGET menite a rentabiliza un produs sau grupă la export. În același context, s-a avut în vedere ca, la nivel de MCE, să se constituie un fond de promovare a exportului (surse diferite) din care să se acorde un gen de prime de export acelor producători ce depășeau producția de export și exportul realizat (plan).

b) Instrumente de stimulare de natură fiscală, categorie incluzând:

scutiri și facilități vamale la importul unor bunuri destinate a fi încorporate în producția pentru export (o formă a sistemului DRAWBACK);

acordarea unor beneficii suplimentare pentru salariați (și firmele) care lucrau în cadrul producției pentru export.

c) Instrumente de stimulare de natură financiar-bancară, în primul rând prin asigurarea unor surse de creditare stabile și ieftine pentru producători și pentru ICE-uri. S-a aplicat în cadrul acestei grupe:

creditarea activităților de comerț exterior la producătorii ce realizau producție destinată exportului (avansuri asupra producției de export; credite pentru mărfuri expediate și neîncasate etc.);

creditarea activităților de comerț exterior la ICE-uri care lucrau pe bază de comision cu întreprinderile producătoare (credite în LEI de la expediere și până la încasarea mărfurilor de la clienții externi);

susținerea unor operațiuni de export efectuate pe credit comercial, prin contract (conform uzanțelor internaționale, se puteau acorda astfel de credite de la 180 zile la 1 an, 5 ani sau mai mult).

d) Instrumente de stimulare de natură valutară: includeau, în principal, facilități în ceea ce privește accesul la valută și utilizarea ei de producători și ICE-uri. Producători foloseau o parte din valuta încasată pentru efectuarea unor importuri, introducerea de noi tehnologii etc.

POLITICA COMERCIALĂ ROMÂNIEI

DINAMICA

Milioane dolari SUA

Surse: Anuarul de Comerț exterior al României 1995, 2003; Anuarul statistic al României 1998

Evoluția comerțului exterior al României în perioada 1950-2002 (milioane dolari SUA)

3.2. Perioada 1990 și până în prezent

3.2.1. Restructurarea organizării comerțului exterior al României și reorientarea pe fluxuri comerciale

În contextul perioadei actuale, prima și cea mai importantă măsură adoptată în domeniul comerțului exterior – încă din 1990 – a fost eliminarea monopolului de stat asupra domeniului invocat. Conform Decret Lege 54/1990 și Legea 31/1990, orice firmă, la data înființării poate prevedea, prin statut, alături de alte activități pe care le va derula și activitate de comerț exterior; toți agenții economici legal constituiți pot desfășura operațiuni de comerț exterior. Dacă până în 1989 doar circa 20 de ICE-uri erau autorizate să desfășoare operațiuni de comerț exterior, azi numărul societăților comerciale care au declarat prin documentele de constituire operațiuni de comerț exterior este de câteva zeci de mii (din totalul de circa 600.000 societăți comerciale înființate). În același sens, a fost desființat monopolul valutar al statului asupra încasărilor din comerțul exterior și alte operațiuni. Până în 1989 doar BNR și BRCE erau băncile autorizate să administreze valuta; azi oricare din băncile comerciale și firme au dreptul să dețină valuta în cont și să participe la licitații bancare pentru vânzarea-cumpărarea de valută.

Alte măsuri în cadrul procesului de restructurare a activității de comerț exterior:

există un singur MINISTER AL COMERȚULUI având un departament de Comerț Exterior (sarcina de elaborare și implementare a politicii comerciale a statului; încheierea de tratate, acorduri etc.; eliberarea de licențe de export-import etc.);

s-au adoptat măsuri de aplicare a unor instrumente noi de politică comercială, care să aibă la baza pârghii economice și mai puțin pârghii administrative;

revizuirea cadrului juridic extern și promovarea intereselor României, în noul context politico-economic;

respectarea strictă a tuturor obligațiilor asumate de România în cadrul unor organisme și instituții internaționale (GATT, ONU, FMI etc.).

În actuala perioadă, 1990-1998, s-au înregistrat și modificări semnificative în ceea ce privește derularea comerțului exterior al României, respectiv o reorientare pe fluxuri comerciale față de situația de până în 1989 (cauza principală: dezintegrarea CAER-ului și reorientarea politicii externe a României spre Occident). Structura exportului și importului României:

din 1991 până în prezent, exportul/importul pe CLIRING, exprimat în RUBLE ca unitate de cont, se reduce considerabil (circa 100 miliarde ruble, adică 2-3% din total față de circa 50% în 1989);

în 1989 România dispunea de circa 2 miliarde $ sold activ al balanței comerciale (8,4 miliarde $ import – 10,4 miliarde $ export), iar în 1998 circa 8,2 miliarde $ sold pasiv;

1991-1998: anual, sold pasiv al balanței comerciale de circa 1,2-1,3 miliarde $ (5,6 miliarde $ import, 4,3 miliarde $ export);

datoria externă actuală: circa 8,6 miliarde $;

în structura exportului predomină produsele industriale în proporție de 94-95% (metalurgie, chimie, mașini, utilaje, textile, confecții etc.);

în structura importurilor circa 50% revine pentru materii prime, combustibil, energie; 20% mașini, utilaje, instalații, iar diferența bunuri industriale de consum.

Reorientarea geografică pe fluxuri comerciale și țări a comerțului exterior al României a vizat:

peste jumătate din valoarea comerțului exterior al României se derulează în prezent cu țările CEE (și la export și la import);

circa 20% din comerțul exterior se derulează cu țările în curs de tranziție, iar diferența cu țări în curs de dezvoltare și țări dezvoltate ca SUA, Japonia, țările AELS etc.;

România a semnat Acordul de asociere cu CEE (intrat în vigoare la 1 Mai 1993), ca prim pas pentru viitoarea aderare la CEE (denumirea “Acord de Comerț și Cooperare Comercială și Economică”);

România a semnat un acord comercial cu AELS, intrat în vigoare la 1 mai 1993;

România a negociat și semnat un Acord Comercial cu SUA și beneficiază de CNF din partea SUA;

România-SUA: Acord privind garantarea reciprocă a investițiilor;

reorganizare a cadrului juridic între România și fiecare dintre țările CSI;

reînnoirea cadrului juridic cu țările vecine (Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia, Slovacia etc.; un LOC SPECIAL ocupă MOLDOVA;

preocupări largi pentru dezvoltarea relațiilor comerciale cu alte țări dezvoltate (Canada, Japonia, Australia etc.).

3.2.2. Reglementări de politică comercială adoptate în perioada actuală

Astfel de măsuri adoptate de România după 1990 au vizat în egală măsură toate cele trei domenii ale politicii comerciale:

tarifar;

netarifar;

de stimulare și promovare.

În domeniul tarifar, măsurile de politică vamală adoptate în actualul context au vizat, în primul rând, adoptarea unui nou tarif vamal de import. După perioada 1990-1991 (s-a aplicat vechiul tarif), cu începere de la 1 ianuarie 1992 a intrat în vigoare noul tarif vamal al României elaborat după Convenția vamală din 1983 privind sistemul armonizat de descriere și codificare a mărfurilor; se aplică la toate mărfurile importate. Taxele vamale sunt AD-VALOREM și se varsă la bugetul central al statului. Sunt prevăzute:

unele scutiri de taxe vamale;

se pot aplica reduceri sau exceptări temporare de la plata taxelor vamale;

se pot aplica suprataxe (DCE și MF).

Evaluarea în vamă se face conform principiilor GATT la care România este membră (Codul vamal adoptat la Runda Tokyo) și include: prețul extern transformat în LEI la cursul BNR + cheltuielile pe parcurs extern + cheltuieli de încărcare, manipulare etc. + costul asigurării pe parcurs extern.

Tariful vamal includea trei coloane de taxe:

prima coloană: taxe vamale convenționale, aplicate la importul din țări în regimul CNF;

a doua coloană: taxe vamale preferențiale, aplicate în relațiile cu țările semnatare ale Acordului privind Sistemul Global de Preferințe Comerciale (țările în curs de dezvoltare);

a treia coloană: taxe vamale preferențiale, aplicate la importul din țările semnatare ale “PROTOCOLULUI CELOR 16”.

Ulterior, s-au adăugat încă două coloane de taxe:

la importul din țările CEE (acestea se reduc reciproc, treptat);

la importul din țările AELS.

Inițial, codificarea mărfurilor înscrise în TARIF s-a făcut cu 6 cifre, iar în prezent are la bază 8 cifre; se uniformizează treptat sistemul de codificare (și politică vamală în ansamblu) în vederea pregătirii aderării României la CEE.

În domeniul politicii comerciale netarifare, măsurile adoptate de România între 1990-1998 au vizat adoptarea nor reglementări privind regimul de export și import al României, reglementări prin care se stabilește:

exportul este liberalizat, supus licenței de export automate (în scopuri statistice), cu unele excepții: mărfuri contingentate sau supuse unor restricții cantitative; exporturi complexe de contrapartidă; export pe credit guvernamental; etc. (Ministerul Comerțului, DCE stabilește lista mărfurilor exceptate);

importul este liberalizat, supus licențelor automate de import (statistic), cu unele excepții: importul din fonduri valutare ale statului; importuri în contrapartidă și operații conexe pe bază de înțelegeri guvernamentale (Ministerul Comerțului, DCE, la cererea BNR, poate institui restricții cantitative la import în cazul dezechilibrării accentuate a BPE, conform procedurii GATT);

la eliberarea de LICENȚE (export-import) DCE poate solicita firmei o atestare a capacității de derulare a operațiunii.

În vederea protejării producției interne, România mai poate folosi, conform drepturile și obligațiile asumate în cadrul GATT, și alte instrumente:

taxe anti-dumping pentru importuri la preț de dumping;

taxe compensatorii pentru unele subvenții la exportul din țări de proveniență a unor astfel de importuri;

taxe de salvgardare pentru importuri în cantități foarte mari ce amenință un sector industrial.

În domeniul politicii comerciale promoționale și de stimulare aplicată de România între 1990-1998, sintetizăm ca măsuri principale:

măsuri promoționale, dintre care:

reînnoirea cadrului juridic internațional de derulare a schimburilor comerciale externe (sau încheiat peste 100 de acorduri);

participarea la târguri și expoziții internaționale și organizarea în România a unor astfel de manifestări;

reorganizarea Camerei de Comerț și Industrie și sprijinul acordat de aceasta pentru dezvoltarea schimburilor comerciale externe;

reprezentarea comercială în străinătate, pe o scară mai largă;

constituirea în țară a unui sistem informațional adecvat activității de comerț exterior (EUROINFO în cadrul CCI; Centrul Național de Comerț Internațional; Centrul de Comerț Exterior din Ministerul Comerțului etc.);

participarea României în cadrul unor acorduri și organizații internaționale (GATT, UNCTAD, FMI, BIRD etc.).

măsuri de stimulare a exporturilor, dintre care amintim:

restituirea TVA pentru mărfurile exportate;

un regim vamal de DRAWBACK la importul unor materii prime sau materiale destinate producției de export;

măsuri de ordin financiar-bancar și înființarea EXIMBANK (Banca de Import Export) pentru operațiuni de garantare de credite pentru export, asigurări și reasigurări etc.;

înființarea Comitetului interministerial de Garanții și Credite de comerț exterior, cu reprezentanți din MF, Ministerul Comerțului, BNR, EXIMBANK ș.a.; sprijin direct: subvenționarea parțială a unor participări la târguri, expoziții, reclamă pe piața externă etc.

2. ORIENTAREA GEOGRAFICĂ

EXPORT

Surse: Anuarul de Comerț Exterior al României, 2003

′Structura din 1994 (12 țări)

′′Structura din 1995 (15 țări)

Din totalul exporturilor către țările dezvoltate în 2002, 90,12% erau îndreptate către UE.

IMPORT(CIF)

Din totalul importurilor din țările dezvoltate în 2002, 89,85% proveneau din UE.

EVOLUȚIA EXPORTURILOR CĂTRE UE ÎN PERIOADA 1992-2002

UE – structura din 1995(15 țări)

Ritmul de evoluție al exportului către UE comparativ cu ritmul de evoluție al exportului total(calculat cu baza în lanț, anul de plecare fiind 1992)

EVOLUȚIA IMPORTURILOR DIN UE ÎN PERIOADA 1992-2002

UE – structura din 1995(15 țări)

Ritmul de evoluție al importului din UE comparativ cu ritmul de evoluție al importului total(calculat cu baza în lanț, anul de plecare fiind 1992)

Ritmul de creștere al exporturilor către UE a devansat ritmul de creștere al exportului total al României. Chiar în perioada în care exportul total al României a scăzut exporturile către UE au continuat să crească. Aceeași tendință s-a înregistrat și în cazul importurilor. De asemenea după 1995 importurile din UE au crescut mai repede decât exporturile către UE.

CAPITOLUL 3 ELEMENTELE DE POLITICĂ COMERCIALĂ, CA SUPORT ÎN DEZVOLTAREA RELAȚIILOR ECONOMICE INTERNAȚIONALE

3.1. Clauza națiunii celei mai favorizate (CNF)