Politica Comerciala Comuna In Cadrul Ue

CAP 1. Politica comercială comună în cadrul

Uniunii Europene

1.1 Generalități privind politica comercială

Politica comercială reprezintă totalitatea reglementărilor cu caracter administrativ, juridic, fiscal, bugetar, financiar, valutar etc., reglementări adoptate de un stat în scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe și a protejării economiei naționale de concurența străină.

Pentru că relațiile economice externe reprezintă unul din factori importanți în procesul creșterii economice, obiectivul principal pe termen lung, pe care statele îl urmăresc cu ajutorul instrumentelor și măsurilor de politică comercială îl reprezintă stimularea dezvoltării economiei naționale și protejarea acesteia față de concurența străină.

Așadar, politica comercială individuală a fiecărui stat trebuie să îndeplinească trei funcții principale:

1.promovarea relațiilor economice externe, adică impulsionarea exporturilor;

2.protejarea economiei naționale de concurența străină, prin reglementări și controlul asupra importurilor;

3.urmărirea scopului de a realiza un echilibru dinamic în balanța comercială și balanța de plăți, concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului.

În perioada postbelică, în condițiile în care s-au adâncit interdependențele economice internaționale, reglementarea relațiilor economice între state a devenit de natura obiectivă; prin această reglementare s-a urmărit coordonarea modului de acțiune a statelor vis-a-vis de politica comercială.

Ca urmare, dincolo de limitele unor reglementări a relațiilor economice dintre state, în aria cadrului bilateral, regional sau subregional, apare o tendință de multilateralizare a relațiilor economice externe prin medierea unor acorduri ce se doreau a codifica unele reguli și principii, cu privire la folosirea diferitelor instrumente și măsuri de politică comercială în relațiile reciproce.

În cadrul acestui domeniu, pentru sistemul comercial mondial, o activitate specifică a dezvoltat Acordului General pentru Tarife si Comerț (GATT) care, de la 1 ianuarie 1995, a devenit Organizația Mondială a Comerțului (OMC).

Până la apariția OMC, în practica relațiilor comerciale externe s-a arătat că multe state au elaborat și aplicat diverse instrumente de politică comercială tot mai variate, prin care au încălcat diverse reglementări, urmare a acordurilor privind folosirea acestor instrumente în relațiile economice reciproce, concomitent cu promovarea unor puternice înclinații de regionalizare a schimburilor comerciale,vezi grafic 1.1.

În cadrul domeniului politicii comerciale se exercită acțiuni cu ajutorul a trei mari categorii de instrumente și măsuri:

1) măsuri de natură tarifară (vamală);

2) măsuri de natură netarifară, inclusiv paratarifară;

3) măsuri de natură promoțională (de promovare și stimulare).

Grafic 1.1

Evoluția volumetrică a mediei taxelor vamale la nivel mundial (%)

Sursa: World Trade Organisation Report, 2013

1.1.1 Elementele principale ale politicii comerciale comune.Tariful vamal

Liniile generale ale tarifului extern comun se stabilesc prin prevederile art. 18 la 29 a Tratatului de la Roma, iar prin art. 110 la 116 se detaliază aceste aspecte.

Prin prevederile lui, art. 110 susține suportul Comunității pentru o ordine comercială liberală la nivel mondial: ”prin înființarea unei uniuni vamale între ele, statele membre își propun să contribuie, pe baza interesului comun, la armonizarea dezvoltării comerțului mondial, abolirea progresivă a restricțiilor din comerțul internațional și descreșterea barierelor vamale. Tariful extern comun va lua în considerare efectele favorabile pe care le are abolirea barierelor vamale dintre statele membre asupra întăririi competitivității în aceste state”.

Inițial, nivelul taxelor vamale stabilite prin tariful vamal extern comun, calculat pe baza mediei aritmetice a celor patru tarife vamale din Franța, Germania, Italia, și țările Benelux a fost mai ridicat decât cel aplicat de Statele Unite sau Japonia.(Beneluxul fiind considerată o singură zona vamală).

Stabilitatea mediului economic global a cunoscut o creștere datorată fondului neoliberalismului economic, începând cu anii ’80, dar și datorită rundelor de negocieri din cadrul GATT care au împins la o scădere drastică, progresivă, a nivelului tarifului extern comun, atingând în prezent nivelul mediu de 3 %.

În ceea ce privește legislația vamală comună, s-au stabilit o serie de prevederi ce au fost puse în practică cu ajutorul directivelor. Acestea conțineau atât instrumente ale integrării negative, cât și reglementări cu privire la armonizarea procedurilor și a metodelor de administrare a tarifelor naționale. Armonizarea s-a executat în conformitate cu art. 27 din Tratat, pe baza căruia înainte de încheierea perioadei de tranziție, statele vor apela la armonizarea reglementărilor administrative și legislative. Pentru piața internă, acest lucru semnifică eliminarea formalităților la frontieră, iar pentru piața externă semnifică stabilirea unor criterii comune de verificare a regulilor de origine, colectare a taxelor vamale sau reexportul mărfurilor.

În evoluția Comunităților, o primă etapă a fost cea a creării Uniunii Vamale, etapă foarte importantă deoarece pentru țările comunitare, bunurile tranzacționate reprezentau surse considerabile de formare a veniturilor în cadrul produsului intern brut. Pentru Germania și Marea Britanie ele reprezentau o pătrime din suma PIB, în timp ce pentru țările mici (Belgia, Olanda sau Luxemburg ) reprezentau 50-60% din acesta.

La sfârșitul perioadei de tranziție s-a înregistrat o evoluție spectaculoasă atât în privința volumului cât și a structurii și dimensionării schimburilor comerciale comunitare.

Prin instrumentele de apărare comercială, se dorește îndreptarea distorsiunilor apărute pe piața Uniunii Europene generate de practicile neloiale practicate de terțe țări, cum sunt dumpingul și subvențiile, iar prin măsurile de salvgardare se dorește remedierea deteriorării situației producătorilor comunitari ca și consecință a creșterii neprevăzute, masive și bruște a importurilor.

Despre utilizarea măsurilor antidumping putem spune că este determinată de faptul că, în accepțiunea GATT, comerțul liber poate fii echivalent cu “comerțul corect”. De regulă însă, în economia reală acest lucru nu este adevărat, iar situațiile prin care participanții la schimburile internaționale apelează la practicarea dumpingul sunt de cele mai multe ori frecvente.

De aceea, cazurile în care se practică această măsură de dumping este sancționată prin art. VI din GATT și prin codul anti-dumping din 1979. Potrivit acestor prevederi, taxele antidumping nu vor depăși sau vor fi cel mult egale cu diferența dintre prețul de vânzare (mai mic) și prețul mediu aplicat pe piața internă a exportatorului (mai mare). Temeiul legal pentru măsurile antidumping îl reprezintă Regulamentul Consiliului nr.384/1996 din 22 noiembrie 1995 cu amendamentele ulterioare.

Un sistem apropiat taxelor antidumping îl reprezintă sistemul taxelor aplícate produselor ale căror prețuri au fost direct sau indirect subvenționate de către guvernele țărilor producătoare. Regulile ce guvernează la nivel internațional, cu referire la subvenții și măsuri compensatorii, au fost consolidate semnificativ odată cu intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1995 a Acordului OMC. Pentru protecția împotriva importurilor subvenționate a fost elaborat regulamentul Uniunii Europene cu privire la acest lucru, regulament care a intrat în vigoare la aceeași dată și care face referire doar la importurile provenind din afara Uniunii, oferind posibilitatea impunerii de măsuri compensatorii asupra bunurilor care au fost subvenționate de guvernele țărilor producătoare din afara Uniunii și al căror import cauzează sau amenință să cauzeze prejudicii producătorilor interni ai aceluiași produs. Aplicarea acestor măsuri este condiționată de trei condiții:

– subvenția trebuie să fie specifică, subvenție acordată la export, sau subvenție care este acordată unei singure companii, industrii sau grup de companii

– să se regăsească un prejudiciu material produs industriei din Uniune, precum scăderea cotei de piață a producătorilor interni, reducerea prețurilor, ș.a

– iar producerea pagubelor în privința intereselor comunitare, costurile rezultate în urma aplicării acestor măsuri, nu trebuie să fie disproporționate în raport cu beneficiile.

Produsele pentru care s-a aplicat măsură de anti-subvenție, respectiv taxe anti-subvenție, au fost produsele de înalta tehnologie cu proveniență din Japonia sau țările nou industrializate sau orice tip de produs ce provine din țări cu costuri scăzute ale forței de muncă.

Introducerea reglementărilor comunitare legate de taxele antidumping și a celor anti-subvenție s-au realizat concomitent cu introducerea, în 1968, a tarifului extern comun, cu mențiunea că primele aplicări ale acestora nu au apărut decât 8 ani mai târziu, în 1976.

În cazul aplicării ambelor tipuri de măsuri, anti-dumping și antisubvenție, Comisia Europeană este organul care conduce investigația și impune măsurile provizorii, Consiliul European fiind cel care ia decizia finală.

În cazul măsurilor de salvgardare, Art. XIX al GATT-ului permite membrilor semnatari ai Acordului aplicarea acestora în situațiile în care importurile unei țări conduc la apariția unor prejudicii importante producătorilor autohtoni. Articolul în cauză permite, cu scopul acoperirii clauzei de salvgardare, utilizarea barierelor netarifare și aplicarea unor măsuri de natură tarifară doar în cazuri excepționale. În principiu, instrumentele utilizate pe plan comunitar sunt restricțiile de natura cantitativă, printre care restricțiile voluntare la export sau licențele de import. Cele mai dese situații în care acest tip de restricții se aplică, sunt cele referitoare la comerțul cu produse sensibile, precum textilele și produsele siderurgice.

Aceste instrumente de apărare comercială sunt folosite constant, în mod activ, de către Uniunea Europeană ca mijloc de protecție împotriva importurilor neloiale provenite din afara Uniunii. Ca o statistică, putem spune că până la fínele anului 2005, Uniunea Europeană aplicase 12 măsuri antisubvenție ,135 de măsuri antidumping, iar alte 91 investigații se aflau în derulare. Totodată pentru 19 produse provenind din 15 state se aplică înțelegeri de preț/undertakings.

2.1.2 Alte instrumente de politică comercială

Principalele funcții în politica comercială se regăsesc în stabilirea identității unui import și prin aceasta se realizează evitarea defecției de comerț. Identificarea importului se determină cu ajutorul nomenclatorului Uniunii Europene, prin care se stabilește fie regula procesului fie pe aceea a valorii adăugate. Prima regulă menționată este legată de locul în care un produs a fost procesat și transformat, în timp ce a doua se referă la valoarea adăugată prețului de import al unui produs.

Un nou instrument de politică comercială a intrat în vigoare în 1985 ce are drept scop punerea în aplicare a unei proceduri, în situația în care Uniunea Europeană observă că pe piața externă se află parteneri ce aplică politici comerciale ilicite. Noul instrument conferă permisiunea de a retrage concesiilor vamale acordate partenerilor comerciali care pot fi dovediți de practică comercială ilicită.

O serie de acorduri și tratate speciale au fost încheiate pentru schimburile comerciale cu produse de un anumit tip, astfel: sub incidența polticii agricole comune intră schimburile comerciale cu produse agricole, sub incidența codului E.S.C.E intră acele produse siderurgice iar cele cu produse textile intră sub incidența acordului multifibră ai cărei semnatari sunt toate țările UE.

Principalul partener comercial al Uniunii Europene îl reprezintă statele din bătrânul continent Europa, ceea ce înseamnă că aproximativ două treimi din exporturi și importuri au proveniență dinspre statele europene, inclusiv Comunitatea Statelor Inbdependente. În ceea ce privește Statele Unite, acestea acoperă un procent de 10% din totalul tranzacțiilor comerciale ale Uniunii, iar în ceea ce privește Asia prezintă un procentaj de 8%.

Statele Unite reprezintă principalul partener (aproximativ 20%), urmat de Elveția în categoria exporturi și China este principalul partener la categoria importuri. S-a înregistrat o reducere a schimburilor comerciale în țările precum Australia, Noua Zeelandă și Canada, reducere care se explică prin faptul că intrarea în 1973 a Marii Britanii a determinat deturnare de comerț dinspre Canada, Australia și Noua Zeelandă. Cel mai puțin afectată a fost Canada întrucât SUA a rămas principalul partener.

Țările de pe malul mediteranean s-au menținut în același trend al relațiilor comerciale cu cele din UE până în perioada 1990, când datorită semnării Acordului de Asociere cu țările din centrul și estul Europei a apărut deturnare de comerț cu orientare dinspre spațiului mediteranean către cel central și est-european.

Țările membre O.P.E.C.au înregistrat o scădere drastică a schimburilor comerciale începând cu anii 80, ca urmare a distanțării relațiilor politice dintre lumea arabă și Europa Occidentală, dar și ca o consecință a descoperirii noilor resurse de petrol din jurul țărilor riverane UE .

Pentru a distinge o imagine limpede și concretă asupra politicii comerciale comune trebuie luate în considerare și numeroasele măsuri ce aparțin și de sfera altor politici publice gestionate fie la nivel național, fie la nivel comunitar.

1.2 Politica comercială comună în cadrul Uniunii Europene

Unul dintre pilonii relațiilor externe ale Uniunii Europene este reprezentat de politica comercială comună. Aceasta se bazează pe un set de norme uniforme în temeiul Uniunii vamale și al Tarifului vamal comun și conform acestui set de norme are loc reglementarea relațiilor comerciale ale statelor membre cu terțe țări. Ținta din obiectivul instrumentelor de protecție comercială și de acces pe piață este reprezentat, în principal, de protejarea întreprinderilor europene împotriva impedimentelor din calea comerțului. UE s-a dezvoltat în contextul globalizării, cu scopul de a asigura o evoluție armonioasă a comerțului mondial și de a promova caracterul durabil dar echitabil al acestuia. Totodată, Uniunea susține în mod activ deschiderea piețelor și dezvoltarea comerțului în cadrul sistemului multilateral al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).

În Tratatului de la Roma, articolul 9 conține această prevedere: „Comunitatea este fondată pe o uniune vamală care acoperă ansamblul schimburilor de mărfuri și care comportă interdicția aplicării, între statele membre, a taxelor vamale la import și export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țările terțe”.

Articolul 110 din același tratat face introducerea legăturii între realizarea uniunii vamale și instituirea unei politici comerciale comune (PCC). Conform acestui articol, prin stabilirea uniunii vamale, ‚‚statele membre înțeleg să contribuie, conform interesului comun, la eliminarea progresivă a restricțiilor din calea schimburilor internaționale și la reducerea barierelor vamale’’. Prin urmare, în acest context, cei considerați a fi autorii Tratatului au luat în considerare faptul că doar uniunea vamală nu își permite să asigure desfășurarea normală a schimburilor comerciale, intra- și extra-comunitare, acestea putând fi influențate de nenumăratele obstacole netarifare nereglementate.

PCC este considerată ca fiindd unul dintre cele mai importante mijloace de asigurare a unei dezvoltări concertate și rapide a procesului de unificare economică și monetară în UE și un reprezintă un scop în sine.

Privind din poziția de principală entitate economică a lumii, Uniunea Europeană are un pregnant interes în asigurarea și menținerea unor condiții favorabile pentru dezvoltarea comerțului mondial. Pornind de la acestă poziție și totodată responsabilitate față de țările terțe, Uniunea Europeană joacă rolul activ în negocierile privind comerțul mondial, în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, acționând în favoarea unui comerț echitabil și corect,precum și pentru valorificarea oportunităților determinate de globalizare.

Primul domeniu în care țările membre Uniunii Europene și-au dat consimtământul de a delega o parte din suveranitate și de a transfera Comisiei Europene responsabilitatea de decizie în branșa relațiilor comerciale, inclusiv în privința negocierii acordurilor internaționale în domeniu. În consecință, zona Uniunii Europene are o politică comercială comună bazată pe uniformitatea regulilor.

În domeniul comerțului internațional, Uniunea Europeană își propune drept obiectiv asigurarea unui comerț liber și echitabil, respectiv a unui sistem comercial în cadrul căruia toate țările să poată face comerț pe baze egale și în absența barierelor protecționiste. Dezideratele acestea includ atât transparență cât și egalitate a șanselor. Pentru atingerea obiectivului, Uniunea Europeană oferă și susține un set de patru măsuri principale ce trebuie respectate: toți membrii partenerii să aibă deschidere a piețelor în mod corespunzător, eliminarea obstacolelor din calea comerțului și eliminarea graduală, într-un ritm potrivit pentru toate părțile implicate, rezolvarea pe cale amiabilă a disputelor comerciale și implicarea unui set de reguli comerciale unanim acceptate de participanți.

Uniunea Europeană deține în continuare un procent substanțial al schimbului de mărfuri pe plan mondial și continuă să păstreze cota de piață mult mai eficient decât unele țări concurente din rândul celor dezvoltate, deși toate se luptă cu o concurență tot mai acerbă din partea Chinei.

Se poate vorbi de cele 3 dimensiuni ale politicii comerciale a Uniunii Europene în următoarele condiții:

a) Dimensiunea multilaterală este realizată în cea mai mare parte în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului și are drept scop promovarea regulilor privind accesul la piețe în contextul asigurării unei guvernanțe globale efective. Un exemplu în acest sens este reprezentat în cazul comerțului cu mărfuri de politicile privind reducerea tarifelor și a barierelor tehnice din calea comerțului.

În cadrul acestei prime dimensiuni se are în vedere printre altele, și promovarea unor valori ale Uniunii Europene cum sunt cele ce au legătură cu siguranța alimentară, protecția mediului sau diversitate culturală. În contextul globalizării, se întâmpinată o dificultate în promovarea adoptării anumitor standarde în domeniul muncii. Evidența dificultății se observă numai făcând comparație între normele legate de muncă din Uniunea Europeană și China.

b) Exceptând negocierile multilaterale din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, Uniunea Europeană încheie și acorduri bilaterale și adoptă măsuri specifice cu țări terțe sau cu asociații regionale. În prezent, 121 de țări sunt potențial legate de Uniunea Europeană prin intermediul unor acorduri comerciale regionale, acorduri negociate în anii ’90. Uniunea Europeană încheie acorduri bilaterale pentru promovarea obiectivelor sale specifice de politică coemrcială. Aceste acorduri completează participarea Uniunii Europene în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului și nu intră în contradicție cu aceasta. Uniunea Europeană se asigură întotdeauna că acordurile bilaterale sunt compatibile cu angajamentele asumate în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului.

În cadrul Uniunii Europene, utilizarea acordurilor bilaterale este motivată de:

-dezvoltarea globală a comerțului și necesitatea tot mai evidentă de norme ale jocului acceptate de participanți în cercul Organizației Mondiale a Comerțului;

-nevoia de a oferi un imbold pentru stimularea dezvoltării și de a promova dezvoltarea regională ;

– sprijinirea unor concepte nou apărute în domeniul politicii comerciale al Uniunii Europene precum „Politica de vecinătate” sau „Europa extinsă” care au obținut rezultate în relațiile cu țările mediteraneene.

Au fost încheiate acorduri pentru liberalizarea comerțului cu Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Tunisia de către Uniunea Europeană, iar în prezent, se află în curs de negociere cu Siria.

Uniunea Europeană utilizează două tiputi de instrumente de politică comercială: instrumente defensive și instrumente ofensive.

Instrumentele defensive sunt cele care asigură comerțul echitabil și oferă un grad sporit de apărare al intereselor companiilor europene. Aceste instrumente respectă prevederile Organizației Mondiale a Comerțului care recunosc dreptul membrilor organizației de apărare împotriva practicilor comerciale neloiale. Măsurile anti-dumping reprezintă unele din principalele instrumente defensive și sunt concepute pentru a ține piept practicilor de dumping, care sunt cele mai întâlnite tipuri de practici de distorsionare a comerțului. Producerea dumpingului se produce atunci când producători din țări non-membre ale Uniunii Europene oferă spre vânzare mărfuri în Uniunea Europeană al căror prețul de vânzare sau costul de producție este sub cel de pe piețele din țările de origine.

Pentru a combate subvențiile puse la dispoziția producătorilor de către autoritățile publice există măsurile anti-subvenție care deformează comerțul atunci când oferă ajutor pentru reducerea artificială a costurilor de producție sau a prețurilor de export către Uniunea Europeană. Alt tip de măsuri folosite drept instrumente defensive sunt măsurile de salvgardare; dacă producția internă a unui produs este amenințată de înregistrarea unor prejudicii datorate creșterii bruște a importurilor, prin aceste măsuri se restricționează suplimentarea temporară a importurilor produsului respectiv..

Instrumentele ofensive prezintă scopul deschiderii piețelor și eliminării obstacolelor din calea comerțului printr-o serie de acțiuni (multilaterale, bilaterale și unilaterale). În cazul acestui tip de instrumente, măsurile reprezentative sunt reglementările cu privire la barierele din calea comerțului care îngăduie societăților din Uniunea Europeană să facă o plângere către Comisia Europeană atunci când se lovesc de bariere comerciale restrictive pe piața unor țări terțe. Reglementările sunt folosite atunci când nerespectarea regulilor comerciale internaționale produc efecte comerciale negative.