Politica Comerciala Comuna a Uniunii Europene

POLITICA

COMERCIALĂ

COMUNĂ

A

UNIUNII

EUROPENE

Ediția a II-a revăzută, adăugită și actualizată

Cuvânt înainte

Lucrarea de față, ajunsă la cea de-a doua ediție, expune aspecte referitoare la politica comercială comună a Uniunii Europene.

Față de ediția anterioară, cea de-a doua ediție conține în primul capitol aspecte noi referitoare la premisele apariției Comunităților Europene, precizări noi referitoare la Tratatul de la Lisabona și la actele prin care au fost numite anumite persoane în funcții de conducere în cadrul instituțiilor comunitare. În plus, în timpul scurs de la ediția precedentă și până la apariția acestei ediții, a mai fost adoptat un nou Regulament ce se referă la măsurile antidumping, proiectul la care făceam referire în prima ediție devenind Regulament publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”. Totodată, în acest timp, în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 83 din data de 30 martie 2010 a fost publicată o nouă versiune consolidată a Tratatatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, aspect ce m-a obligat să fac actualizările necesare.

Totodată, în primul capitol al lucrării de față, la secțiunea 6 referitoare la posibila viitoare extindere a Uniunii Europene, am detaliat observațiile referitoare la fiecare dintre țările potențial candidate pentru a deveni membre ale Uniunii Europene, observații exprimate în Avizul Comitetului Regiunilor de la Bruxelles din 9 iunie 2010 privind Strategia de extindere și principalele provocări 2009-2010, Aviz ce a fost publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 267/01.10.2010. Am menționat și Croația ca nou stat membru al Uniunii Europene din anul 2013.

Deasemenea, în această ediție am adăugat un nou capitol intitulat ,,Politica comercială comună a Uniunii Europene și libera circulație a capitalurilor”. Având în vedere că, definită pe larg, politica comercială a Uniunii Europene include reglementările adoptate pe linie administrativă, juridică, bugetară, fiscală, financiară, bancară, valutară etc., consider că libera circulație a capitalurilor face parte din politica comercială a Uniunii, conținând reglementări cu caracter juridic și financiar-fiscal ce au o strânsă legătură cu desfășurarea comerțului la nivel comunitar.

Două au fost rațiunile ce m-au îndemnat să abordez această temă în cadrul lucrării de față, și anume:

1. necesitatea acută în a cunoaște prevederile cuprinse în politica comercială comună, liberalizarea comerțului fiind un subiect de mare actualitate, reglementările comunitare în domeniu cunoscând o dinamică de necontestat;

2. România, ca stat membru al Uniunii Europene, este obligată să aplice măsurile de politică comercială stabilite de aceasta.

O dovadă grăitoare a dinamicii acestui domeniu este că în anul 2009 au fost adoptate câteva regulamente ce au abrogat prevederi anterioare în materia politicii comerciale comune a Uniunii Europene.

În cuprinsul lucrării au fost detaliate și prevederile câtorva decizii ale Comisiei Europene adoptate în materia protecției împotriva măsurilor de dumping. Lucrarea are în vedere și jurisprudența fostei Curți de Justiție a Comunităților Europene în materie (actuala Curte de Justiție a Uniunii Europene, instituția schimbându-și denumirea după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009), mai precis hotărâri pronunțate de CJCE în materia politicii comerciale comune a UE, precum și importanța politicii comerciale comune pentru judecătorul național, acesta fiind cel chemat să aplice prevederile dreptului comunitar, deci și cele ale politicii comerciale comune.

Se observă un interes crescând al instanțelor românești de a adresa întrebări preliminare Curții de Justiție de la Luxemburg.

Prezint mai jos câteva exemple de cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare adresate de către instanțele românești Curții de Justiție de la Luxemburg și un exemplu de hotărâre într-o cauză împotriva României pronunțată de instanța comunitară.

Tribunalul Dâmbovița, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Gorj, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Timișoara, Judecătoria Focșani, Judecătoria Călărași și Înalta Curte de Casație și Justiție au adresat până acum acest tip de întrebări instanței comunitare pentru a vedea dacă anumite dispoziții din dreptul intern sunt în acord cu prevederi ale dreptului comunitar.

Tribunalul Dâmbovița a solicitat Curtea de Justiție de la Luxemburg să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară dacă reglementările naționale care permit restrângerea dreptului la liberă circulație încalcă normele dreptului comunitar. Prin hotărârea din 10 iulie 2008 a Curții Europene de Justiție, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. 223/30.08.2008 s-a stabilit că normele dreptului comunitar nu se opun unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior din acest stat pentru că se afla acolo în situație de „ședere ilegală”, cu condiția ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății și, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Îi revine instanței de trimitere sarcina să verifice dacă acesta este cazul în cauza cu a cărei soluționare este sesizată.

Tribunalul Dâmbovița a solicitat Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară dacă perioada în care un pădurar cu un program de 8 ore pe zi, conform contractului individual de muncă are obligația de a asigura paza unui canton silvic, răspunzând disciplinar, patrimonial, contravențional sau penal, după caz, pentru pagubele constatate în cantonul aflat în gestiunea sa, indiferent de momentul în care se săvârșesc pagubele, reprezintă „timp de muncă” în sensul dispozițiilor articolului 2 punctul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte ale organizării timpului de muncă.

Tribunalului Sibiu, Tribunalul Gorj, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Târgu-Mureș sau Curtea de Apel Timișoara sunt câteva dintre instanțele din România care, în spețe distincte, au solicitat Curții de la Luxemburg să se pronunțe prin hotărâri preliminare cu privire la compatibilitatea reglementării naționale referitoare la taxa de poluare cu dreptul comunitar și dacă instituirea taxei de poluare constituie o măsură discriminatorie.

Prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în data de 7 aprilie 2011 a fost admisă cererea de pronunțare hotărârii preliminare formulată de Tribunalul Sibiu în cauza Ioan Tatu și, astfel, a statuat că un stat membru să nu poate instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Prin Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene, cererea de pronunțare a hotărârii preliminare formulată de Tribunalul Dolj a fost declarată vădit inadmisibilă datorită lipsei unei legături cu realitatea a obiectului acțiunii principale.

Curtea de Apel Bacău a solicitat Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară dacă art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la implementarea tratamentului egal între persoane indiferent de origine rasială sau etnică și art. 17 din Directiva […] 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă – ambele transpuse în dreptul intern prin O.G. nr. 137/2000 republicată si modificată, se opun unei reglementări naționale sau unei hotărâri a Curții Constituționale care interzice instanțelor judecătorești naționale să acorde reclamanților discriminați despăgubiri materiale și/sau morale pe care le consideră adecvate în situațiile în care repararea prejudiciului produs prin fapta de discriminare vizează drepturi salariale prevăzute de lege și acordate unei alte categorii socio-profesionale decât cea din care fac parte reclamanții. 

Curtea de Apel Bacău a solicitat Curții de Justiție a Uniunii Europene în patru cazuri să se pronunțe prin hotărâri preliminare cu privire la compatibilitatea reglementării naționale referitoare la taxa de poluare cu dreptul comunitar și dacă instituirea taxei de poluare constituie o măsură discriminatorie.

Prin Ordonanțe ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, în toate aceste cazuri, cererile de pronunțare a hotărârii preliminare formulată de Curtea de Apel Bacău au fost declarate vădit inadmisibile datorită lipsei descrierii cadrului factual.

Judecătoria Focșani a solicitat Curții Europene de Justiție să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară cu privire la compatibilitatea cu dreptul comunitar a unor reglementări naționale cuprinse în Legea privind asigurările și reasigurările, reglementări referitoare la despăgubiri în cazul unor accidente rutiere în diverse situații.

Judecătoria Călărași a solicitat Curții Europene de Justiție să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară stabilindu-se dacă în dreptul intern s-a realizat transpunerea unei reglementări comunitare prin care se stabilește obligația statelor membre de a asigura proceduri adecvate și eficiente de soluționare extrajudiciară a litigiilor cu consumatorii legate de creditele de consum.

Înalra Curte de Casație și Justiție a solicitat Curții Europene de Justiție să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară dacă returnarea (transferarea) unei persoane condamnate în baza unui mandat european de arestare are loc automat, chiar și fără consimțământul acesteia.

Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat într-o altă cauză Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară asupra înțelesului termenului de ,,comunicare publică”.

Sper ca din ce în ce mai multe instanțe din România să adreseze aceste întrebări preliminare (întrebări ce ar trebui ca prin continutul lor să fie admisibile si să cuprindă o largă descriere a cadrului factual), fiind necesară armonizarea normelor de drept intern cu cele de drept comunitar, țara noastră fiind, începând cu data de 1 ianuarie 2007, membră a Uniunii Europene.

Politica comercială comună, ca, de altfel, domeniul schimburilor comunitare, sunt de mare actualitate, Uniunea Europeană fiind cel mai mare actor al economiei mondiale, acoperind aproximativ 20% din importurile și exporturile la nivel global.

Promovându-și valorile și interesele pe plan internațional, UE este cea mai mare putere comercială din lume și cel mai important furnizor de ajutor către țările în curs de dezvoltare.

Autorul

CAPITOLUL I

UNIUNEA EUROPEANĂ – PREMISELE APARIȚIEI, CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ, EVOLUȚIE, REFORMARE ȘI PERSPECTIVELE EXTINDERII DUPĂ ANUL 2007

Așa cum se subliniază din titlul lucrării, fac referire la politica comercială comună a Uniunii Europene. Având în vedere că în politica comercială comună a Uniunii Europene este implicată Uniunea, consider că este necesară cunoașterea premiselor apariției Comunităților Europene (devenită după tratatul de la Maastricht din 1992 Uniunea Europeană), precum și a câtorva aspecte referitoare la construcția europeană și evoluția Uniunii pentru a putea vorbi despre o politică comercială comună în cadrul Uniunii Europene. Totodată, este necesară cunoașterea perspectivelor ace.

Curtea de Apel Bacău a solicitat Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară dacă art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la implementarea tratamentului egal între persoane indiferent de origine rasială sau etnică și art. 17 din Directiva […] 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă – ambele transpuse în dreptul intern prin O.G. nr. 137/2000 republicată si modificată, se opun unei reglementări naționale sau unei hotărâri a Curții Constituționale care interzice instanțelor judecătorești naționale să acorde reclamanților discriminați despăgubiri materiale și/sau morale pe care le consideră adecvate în situațiile în care repararea prejudiciului produs prin fapta de discriminare vizează drepturi salariale prevăzute de lege și acordate unei alte categorii socio-profesionale decât cea din care fac parte reclamanții. 

Curtea de Apel Bacău a solicitat Curții de Justiție a Uniunii Europene în patru cazuri să se pronunțe prin hotărâri preliminare cu privire la compatibilitatea reglementării naționale referitoare la taxa de poluare cu dreptul comunitar și dacă instituirea taxei de poluare constituie o măsură discriminatorie.

Prin Ordonanțe ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, în toate aceste cazuri, cererile de pronunțare a hotărârii preliminare formulată de Curtea de Apel Bacău au fost declarate vădit inadmisibile datorită lipsei descrierii cadrului factual.

Judecătoria Focșani a solicitat Curții Europene de Justiție să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară cu privire la compatibilitatea cu dreptul comunitar a unor reglementări naționale cuprinse în Legea privind asigurările și reasigurările, reglementări referitoare la despăgubiri în cazul unor accidente rutiere în diverse situații.

Judecătoria Călărași a solicitat Curții Europene de Justiție să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară stabilindu-se dacă în dreptul intern s-a realizat transpunerea unei reglementări comunitare prin care se stabilește obligația statelor membre de a asigura proceduri adecvate și eficiente de soluționare extrajudiciară a litigiilor cu consumatorii legate de creditele de consum.

Înalra Curte de Casație și Justiție a solicitat Curții Europene de Justiție să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară dacă returnarea (transferarea) unei persoane condamnate în baza unui mandat european de arestare are loc automat, chiar și fără consimțământul acesteia.

Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat într-o altă cauză Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară asupra înțelesului termenului de ,,comunicare publică”.

Sper ca din ce în ce mai multe instanțe din România să adreseze aceste întrebări preliminare (întrebări ce ar trebui ca prin continutul lor să fie admisibile si să cuprindă o largă descriere a cadrului factual), fiind necesară armonizarea normelor de drept intern cu cele de drept comunitar, țara noastră fiind, începând cu data de 1 ianuarie 2007, membră a Uniunii Europene.

Politica comercială comună, ca, de altfel, domeniul schimburilor comunitare, sunt de mare actualitate, Uniunea Europeană fiind cel mai mare actor al economiei mondiale, acoperind aproximativ 20% din importurile și exporturile la nivel global.

Promovându-și valorile și interesele pe plan internațional, UE este cea mai mare putere comercială din lume și cel mai important furnizor de ajutor către țările în curs de dezvoltare.

Autorul

CAPITOLUL I

UNIUNEA EUROPEANĂ – PREMISELE APARIȚIEI, CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ, EVOLUȚIE, REFORMARE ȘI PERSPECTIVELE EXTINDERII DUPĂ ANUL 2007

Așa cum se subliniază din titlul lucrării, fac referire la politica comercială comună a Uniunii Europene. Având în vedere că în politica comercială comună a Uniunii Europene este implicată Uniunea, consider că este necesară cunoașterea premiselor apariției Comunităților Europene (devenită după tratatul de la Maastricht din 1992 Uniunea Europeană), precum și a câtorva aspecte referitoare la construcția europeană și evoluția Uniunii pentru a putea vorbi despre o politică comercială comună în cadrul Uniunii Europene. Totodată, este necesară cunoașterea perspectivelor acestei construcții comunitare.

1. Premisele apariției Comunităților Europene

Uniunea Europeană nu mai are nevoie de prezentare. De-a lungul unei jumătăți de secol, aceasta a adus cetățenilor săi stabilitate politică și prosperitate economică, a creat o piață unică fără frontiere și a pus în circulație moneda unică euro. De asemenea, a reunit un continent fragmentat. Uniunea Europeană reprezintă o putere economică și comercială majoră și constituie cel mai important participant, la nivel mondial, la dezvoltarea țărilor mai sărace. Numărul statelor sale membre a crescut de la șase la 28, UE având în prezent o populație de aproximativ o jumătate de miliard de locuitori.

Nucleul Uniunii Europene îl constituie cele 28 de state membre ale acestui For Comunitar și cetățenii acestor state. Trăsătura unică a Uniunii Europene este că statele membre, deși sunt suverane, independente, o parte din suveranitatea lor a fost pusă în comun. În practică, prin punerea în comun a suveranității se înțelege că statele membre deleagă anumite puteri de decizie unor instituții ale Uniunii Europene, astfel încât deciziile cu privire la probleme specifice de interes comun să poată fi adoptate în mod democratic, la nivel european.

Nu toate țările europene sunt, sau doresc să fie, membre ale UE, dar Uniunea este gata să accepte candidatura oricărei țări democrate europene. Aceasta menține raporturi strânse de prietenie cu toate țările învecinate, atat europene, cât și din bazinul mediteraneean oriental și meridional.

În ciuda bogatei diversități, toate țările UE sunt unite prin angajamentul lor pentru pace, democrație, respectarea legislației și a drepturilor omului. Ele caută să mențină preocuparea pentru aceste valori atât în Europa, cât și în afara ei, să construiască și să se bucure împreună de prosperitate, să își exercite influența colectivă printr-o acțiune comună pe scena mondială.

Prin instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată, dotată cu instituții proprii, cu personalitate, cu capacitate juridică, cu capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților lor și lor însele.

Uniunea Europeană reprezintă astăzi o familie de țări democratice europene, nefiind vorba de un stat destinat să se substituie statelor existente, ci de o organizație internațională, dar una care merge mult mai departe decât orice organizație de acest fel.

Statele care o compun au creat și pus în funcțiune instituții comune cărora le–au delegat o parte din suveranitatea lor, precum și deciziile asupra unor chestiuni specifice.

Ideea de unitate a Europei într-o Uniune Europeană, potrivit materialelor documentare ale Uniunii, își are originea într-o serie de proiecte mai vechi, încă din perioada antichității grecești.

Unificarea Europei este susținută de îndelungate tradiții intelectuale, morale, spirituale, ce își găsesc sursa în antichitate. Cuceririle Romei și romanizarea lumii cucerite au permis expansiunea unei civilizații și a unei culturi bazată, o perioadă de timp, pe umanismul grec și, începând cu ultimele secole ale Imperiului Roman, pe creștinism. Acest dublu aport nu a oprit creșterea tradiției europene care, în ciuda invaziilor, s-a perpetuat în partea fostului Imperiu Roman numită Europa occidentală.

Istoria construcției europene este departe de a se rezuma la o serie de evenimente marcante pentru viața ,,bătrânului continent” după cel de-al doilea război mondial. Ea nu este o simplă adăugare la istoria națională. Istoria construcției europene are în componență istoria națională, dar aceasta integrează parametrii economici și culturali.

Crearea unei Europe unite este un fenomen ce a devenit parte a contextului economic global. Inițial, sub formă de idei, ulterior prin cuceriri și împotriva voinței unor popoare și, mai apoi, prin cooperare, Europa unită este astăzi o realitate.

Ea nu a apărut din senin, gata pregătită, ci a venit pe umerii trecutului. De aceea, pentru a înțelege care sunt coordonatele instituționale după care s-a constituit și funcționează Uniunea Europeană, este necesar să-i cunoaștem istoria și să înțelegem evoluțiile care i-au marcat progresul.

Originea ideii de Europă Unită se pierde în umbra istoriei, expresii de acest gen existând în operele unor mari filosofi, scriitori, istorici, juriști, politicieni și oameni de știință de pe bătrânul continent începând chiar din antichitate. Cu titlu de exemplu, amintim aici pe Dante Aligheri care, în anul 1306, în opera sa De Monarchia, solicita crearea unei monarhii europene universale sub un împărat romano-german. În concepția lui Dante, soluția pentru pacificarea principatelor era afirmarea unei elite conducătoare puternice, care să se impună și să stăpânească izbucnirea conflictelor politico-militare. În anul 1307, juristul francez Pierre Dubois în opera sa De recuperatione Terrae Sanctae, propunea crearea unei Europe unite din punct de vedere politic (federație de state europene), ca o condiție pentru păstrarea păcii pe continentul european.

Dante Aligheri (poet și filosof italian, primul mare poet de limba latină) în Divina comedie își imagina o Europă unificată, aflată sub conducerea unui suveran situat deasupra celorlalți suverani. Limba comună urma să fie limba latina, iar moneda comună florinul, ce avea o circulație largă în Europa datorită activității negustorilor din Florența.

Concepția lui Alighieri merită menționată pentru că a intuit necesitatea păstrării suveranității statelor membre, a monedei unice, pe care Uniunea Europeană a realizat-o începând cu anul 2002, la peste 50 de ani de la începuturile construcției comunitare, dar și a limbii unice despre care încă nu se discută.

Unificarea diferitelor regiuni era văzută ca o politică comunitară unitară. Era o dezvoltarea fără precedent a ideii de Europă. Când propunerile independente pentru o Europă unită au apărut la sfârșitul secolului al XVII-lea, acestea erau de esență confederativă.

În anul 1605, Tomasso Campanella, în opera sa ,,Monarchia Messiae” vorbește despre avantajele unei uniuni economice.

În 1625, Hugo Grotius propunea crearea unei Societăți a națiunilor bazată pe arbitraj.

În 1693, William Penn, scriitor englez, în lucrarea sa An Essay Towards the Present and Future Peace of Europe By the Establishment of an European Dyet, Parliament, or Estates sugera că Parlamentul European ar trebui să fie format din reprezentanți ai Statelor membre. Printre scopurile principale ale acestui Parlament ar fi trebuit să fie prevenirea războaielor dintre state și promovarea dreptății. Deciziile sale ar trebui să fie obligatorii pentru state.

În secolul al XVII-lea, Ducele de Sully (numit în 1597 seful administrației financiare din timpul regelui Henric al IV-lea al Franței, si care aparținea grupării religioase a hughenoților), în „Grand Dessin” a lansat ideea unui „corp politic al tuturor statelor Europei” care să poată produce între membrii săi o pace inalterabilă si un comerț perpetuu.

În 1710, scriitorul John Bellers a propus un sistem cantonal bazat pe modelul Elvețian. Astfel, potrivit teoriei lui Bellers, Europa urma să fie divizată în 100 de cantoane, fiecare dintre acestea putând fi solicitate să contribuie la armata Europei și să își trimită reprezentanți în Senatul European.

În 1713, abatele de Saint-Pierre, în opera sa ,,Le projet de paix perpetuelle” prezenta proiectul său de pace perpetuă în Europa. Obiectivul său exprimat era o pace ,,inalterabilă’’ în Europa prin constituirea unei ,,Uniuni permanente și perpetue între suveranii semnatari’’. La aceasta, Abatele ia în considerare și un Senat european care dispune de competențe legislative și judiciare și de o ,,armă’’ comună pentru executarea deciziilor sale.

În 1789, Jeremy Bentham a propus un Plan pentru o pace universală și perpetuă. El preconiza crearea unei Diete (for legislativ) care să emită avize și opinii asupra problemelor de interes comun. El conta pe ,,presiunea opiniei publice internaționale” pentru executarea deciziilor emise de către Dietă.

În anul 1795, Immanuel Kant a elaborat un Proiect de pace eternă care avea la bază o federație de state libere cu o Constituție de tip republican.Potrivit lui Kant, pacea eternă se va realiza atunci când războiul va fi eliminat pentru totdeauna din viața popoarelor. Kant spunea că, în momentul în care statele ar stabili între ele un pact de asociere, acestea ar recunoaște un nou mod de legătură juridică pe care l-a calificat ca fiind cosmopolitic. Această legătură juridică ar duce la consacrarea drepturilor cetățeanului în fața altor state decât cele de origine. Pentru Kant, pacea veșnică nu însemna fuziunea statelor într-o vastă entitate supranațională deoarece fuziunea ar fi distrus suveranitatea statelor constitutive și ar fi condus la guvernarea funestă a unei monarhii universale. Astfel, Kant declara : ,,într-adevăr, în momentul în care guvernarea devine din ce în ce mai extinsă, legile încep să își piardă din vigoare, lăsând cale liberă unui regim despotic, care, după ce distruge germenii binelui, se transformă, în cele din urmă, în anarhie’’. Nu trebuia, deci, imaginată dispariția statelor, ci doar transformarea relațiilor dintre ele. Așa cum oamenii au ieșit din starea de natură pentru a pune bazele unei republici, statele urmând același model, ar putea ieși din anarhia internațională. Și asta nu pentru a forma o republică supranațională, ci pentru a ,,intra în societate’’, pentru a civiliza relațiile dintre ele.

Perioada Evului Mediu, caracterizată inițial printr-o divizare politică din cauza incapacității succesorilor lui Carol cel Mare și agravată de conflictele religioase, economice și de altă natură, a fost urmată de alte încercări de refacere a unității europene, care au avut germenii în comunitatea de civilizație europeană, chiar dacă acestea nu au dus în mod automat la uniformitate, ci, dimpotrivă, la o diversitate care se baza însă pe același model de a gândi, simți și acționa.

Lupta care s-a dat în această perioadă între Papă și regi (împărați) a dus la divizarea unității Europei, manifestându-se și în apariția a două doctrine: cea a unității pontificale și cea a unității imperiale, două concepții care nu puteau fi conciliate.

În aceste condiții, apare o nouă realitate politică pe plan european care își impune încet, dar sigur, supremația în acest spațiu și care anunță Europa modernă: puterea statelor suverane.

În perioada modernă, principiul care a guvernat epoca precedentă – cel al unității Europei – a fost înlocuit cu cel al divizării sale, nu numai din punct de vedere politic, dar și religios și economic.

Divizarea politică, rezultată din constituirea statelor suverane, eliberate de supunerea lor unei autorități superioare și care intrau în relații cu alte state, a avut drept consecință trasarea unor granițe care deveneau nu numai criterii de departajare geografică, dar și lingvistică, economică, socială, etc. În aceste condiții, papalitatea renunță la pretențiile sale anterioare.

Din punct de vedere religios, divizarea nu a fost atât de importantă ca divizarea politică, dar a avut o influență pe planul relațiilor interregionale.

S-a manifestat, deasemenea, și o divizare economică, ce s-a alăturat celorlalte, amplificându-le efectele.

Europa comună a fost nu doar lumea ideilor, ci, mai presus de toate, a faptelor, a marilor proiecte politice realizate de voințe ce au mobilizat energiile și resursele spre cele mai îndrăznețe orizonturi.

După ce a fondat un imperiu și a organizat societatea pe baze moderne cu reguli și concepte valabile și azi, Napoleon Bonaparte a zidit, cu puterea minții oamenilor de geniu, structurile paneuropene desăvârșite în ultimii ani. În Mémorial de Sainte-Hélène, în anul 1821, scria: „Europa va fi unită …Aglomerarea Europei va veni mai curând sau mai târziu prin forța lucrurilor, impulsul a fost dat și nu cred…să fie în Europa alt echilibru decât aglomerarea…marilor popoare…”.

În secolul al XIX-lea, Europa este din nou divizată, manifestându-se tendințe contradictorii: unele state se află în declin (Franța, Austria), altele într-un proces de cristalizare (Germania, Italia).

La al treilea Congres Internațional de Pace de la Paris din anul 1849, Victor Hugo afirma, într-o declarație făcută la data de 21 august 1849, că „va veni ziua când (…) voi toți, națiuni și continente, fără să vă pierdeți calitățile voastre istorice și individualitatea voastră glorioasă, vă veți fonda o unitate superioară și veți constitui fraternitatea europeană. Va veni o zi când vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei, unul în fața celuilalt, întinzându-și mâinile, unul celuilalt, peste mări, schimbând produse, comerț, industrie, arte, genii.”

Dezvoltarea industrială națională de la sfârșitul secolului al XIX-lea, progresele științifice și tehnice, ca și ideile naționaliste, accentuează divizarea și prevestesc evenimentele începutului secolului al XX-lea. Chiar dacă se constituia un sistem de alianțe, acest sistem era fondat pe interese contradictorii și se baza pe un echilibru precar, modificându-se în funcție de circumstanțele politice și de altă natură.

În același timp, se accentuau și disensiunile legate de împărțirea lumii din punct de vedere colonial, fapt care, deasemenea, a fost de natură să genereze rivalități și conflicte de interese.

Cu toate acestea, ceea ce este de remarcat în afara acestor interese contradictorii este comunitatea de viață culturală, artistică, științifică și tehnică, favorizată de dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informare și de răspândire a cunoștințelor.

La începutul secolului al XX-lea apar și primele manifestări doctrinare ale ideii de unitate europeană, concretizate într-un proiect intitulat “ State Unite Europene” care a fost propus de către Congresul de științe politice ce a avut loc la Paris în anul 1900. De altfel, o revistă a “ Statelor Unite Europene” a fost creată la sfârșitul secolului al XIX-lea de către Victor Hugo (celebru scriitor francez) și Giuseppe Garibaldi (devenit în anul 1870 membru al Parlamentului italian, a fost o figură legendară a Italiei moderne, la a cărei unificare a participat decisiv).

Ideea de „Statele Unite ale Europei” era prezentă și în scrierile italianului Carlo Gaetano, pentru care va exista pace „doar când vom avea Statele Unite ale Europei”. Alături de el, nume precum ale filosofului Saint-Simon (1760-1825), care, în 1814, considera că procesul construirii unei Europe comune trebuie să se realizeze pe baza unei alianțe între Franța și Anglia, țări în jurul cărora urmau să se grupeze și celelalte popoare – măsura eliberării și accesului lor la instituțiile reprezentative – deci, precursorul actualei căi de integrare. Astfel, el propunea ca cele două state să formeze un „mare Parlament”, alcătuit dintr-o înaltă cameră (locuri ereditare) și una inferioară (reprezentanții aleși, ai corporațiilor). În fruntea noi Europe, el situa un rege „conducător științific și politic” și prevedea chiar introducerea unui impozit pentru a putea susține realitatea politică a unirii.

La rândul său, juristul italian Giuseppe Mazzini, luptător în mișcarea ,,Risorgimento” (în traducere ,,Renașterea Italiei”) din exilul la Marsilia, visa, în 1831, la „constituirea unității naționale ca o prevestire a marii federații europene care trebuie să unească într-o singură asociație toate familiile lumii vechi. Federația popoarelor libere va depăși divizările statelor, dorite, ațâțate de către despoți, și astfel vor dispărea rivalitățile între rase și se vor consolida naționalitățile așa cum o vor dreptul și nevoile locale.”

După primul război mondial, în anul 1923 a apărut idea unei federații europene care prevedea constituirea unei Europe Federale, pe baza renunțării de către state la suveranitate.

După primul război mondial, în anul 1923, în lucrarea lui R. Coudenhove-Kalergi intitulată ,,Pan-Europe” a apărut idea unei federații europene care prevedea constituirea unei Europe Federale, pe baza renunțării de către state la suveranitate. Mișcarea inițiată în favoarea constituirii unei astfel de idei și-a ținut primul congres în anul 1929, la Viena, la care au participat 2000 de reprezentanți din 24 de state, care au adoptat un Manifest Pan – European în care erau cuprinse direcțiile principale ale creării unei confederații europene: garantarea egalității, securității și suveranității confederale; crearea de alianțe militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei monede comune; punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre; respectarea civilizațiilor fiecărui stat; protejarea minorităților naționale, iar, pe plan internațional, se prevedea colaborarea cu alte state în cadrul Societății Națiunilor.

În aceeași perioadă au apărut mai multe mișcări, cum ar fi „Uniunea Pan – Europeană”, avându-l ca președinte de onoare pe ministrul francez Aristide Briand, „Uniunea Economică și Vamală Europeană” sau „Federația pentru Înțelegere Europeană”, toate culminând cu propunerea lui Aristide Briand din 5 septembrie 1929, în cadrul Adunării Generale a Ligii Națiunilor, de a fi creată o Uniune Federală Europeană. La data de 5 septembrie 1929, Briand a declarat: „Cred că între popoare care sunt grupate din punct de vedere geografic așa cum sunt grupate popoarele din Europa, trebuie să existe un fel de legătură federală, aceste popoare trebuie să aibe în orice clipă posibilitatea de a intra în contact, de a-și discuta interesele, de a lua hotărâri comune, să stabilească între ele o legătură de solidaritate care să le îngăduie să facă față, când este nevoie, unor împrejurări grave… Această legătură aș dori s-o stabilesc. Asociația ar acționa îndeosebi în domeniul economic … dar și în domeniul politic, social … Legătura federală, fără a atinge suveranitatea nici unei națiuni care face parte din asociație, poate fi binefăcătoare”.

În preambulul Memorandumului trimis guvernelor de A. Briand, la 17 mai 1930, se afirmau două idei fundamentale: respectul suveranității statelor și nevoia de a coopera cu Societatea Națiunilor. Este de făcut observația că ideea federală presupunea existența unui organ comun care adopta hotărâri pentru toți membrii componenți, deci, în ce privește suveranitatea, problema se punea cu totul altfel. Mijlocul de realizare a uniunii era încheierea unui pact general care să funcționeze prin trei organe: Conferința europeană, Comitetul politic permanent și Secretariatul. Era vorba, deci, de o copie fidelă a organizării Societății Națiunilor.

Planul lui Briand nu s-a bucurat de simpatie. Marea majoritate a statelor nu voiau să-și știrbească suveranitatea și respingeau ideea copierii Societății Națiunilor. Privitor la raportul dintre economic și politic au apărut alte divergențe. Germania și Ungaria se pronunțau pentru supremația economicului și își rezervau dreptul de a cere revizuirea tratatelor de pace, Polonia și Italia cereau mai întâi dezarmarea etc. Pentru Marea Britanie se puneau și alte probleme ce derivau din legăturile ei cu Commonwealth-ul, reorganizat în 1926 pe baza statutului de la Westminster.

S-a ridicat și problema Rusiei ca stat european. Ea nu făcea parte din societatea națiunilor, iar temerile cu privire la politica sa erau foarte mari.

La data de 9 septembrie 1930, s-a întrunit la Geneva Conferința reprezentanților statelor europene, care era chemată să-și dea verdictul asupra proiectului Briand. După mai multe etape de discuții, în septembrie 1931 a fost respinsă o ultimă propunere a lui Briand ce privea crearea unei comisii permanente a Societății Națiunilor pentru problema unității europene.

Epuizată de eforturile considerabile din timpul războiului, de pierderile umane și materiale suferite și divizată în două blocuri antagonice, Europa nu mai era un factor determinant pe plan internațional. Economiile fostelor puteri europene erau distruse total sau parțial, iar infrastructurile lor industriale erau uzate fizic și moral. Această stare gravă, accentuată de teama statelor respective că nu vor putea face față unor amenințări externe și de preocuparea de a exclude posibilitatea de refacere a potențialului militar german, le-au determinat să caute soluții în comun.

Un organizator al unei conjurații contra lui Hitler, Caro Friedrich Goerdeler, a fost promotorul unei concepții de unificare a Europei pe baza statelor europene independente, care era prevăzută să se realizeze în mai multe etape, în prima fază creându-se o uniune economică, iar, în cea de-a doua, uniunea politică. Goerdeler a mai prevăzut ulterior și înființarea unui minister al economiei europene, un minister al afacerilor externe și constituirea unei armate europene.

După cel de-al doilea război mondial, are loc trecerea de la proiecte la realizarea ideii de uniune europeană prin parcurgerea unor etape preliminare necesare.

La 25 martie 1945, Altiero Spinelli, europolitician italian, a depus în cadrul Comitetului Francez pentru Federalizarea Europei, proiectul unei Europe Unite, concepută în mod federalist.

La 19 septembrie 1946, în discursul său susținut la Universitatea din Zürich, prim-ministrul englez Winston Churchill a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel de-al doilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el vedea o reconciliere dintre Franța și Germania ca o primă etapă. Churchill a luat ca model federația reprezentată de SUA, în scopul evitării atragerii statelor europene într-un nou război mondial.

Declarația lui Winston Churchill, din 19 decembrie 1946, la Universitatea din Zürich, care a reiterat ideea unității europene, a condus la fondarea unor mișcări cu acest obiectiv, cum ar fi: „Uniunea Europeană a Federaliștilor”, „Mișcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene”, „Uniunea Parlamentară Europeană” sau „Noile Echipe Internaționale”.

La 4 martie 1947, Franța și Anglia au semnat la Dunkerque un tratat de apărare comună împotriva unui eventual atac din partea Germaniei, care, prin aderarea ,,țărilor Benelux”, odată cu semnarea ,,Pactului de la Bruxelles”, s-a transformat în Uniunea de Vest (Westunion).

La data de 29 octombrie 1947, Belgia, Olanda și Luxemburg se constituie într-o uniune vamală numită BENELUX.

În anul 1947 s-a înființat Comitetul provizoriu pentru o Europă unită.

În decembrie 1947, la sugestia lui Winston Churchill, a fost instituit Comitetul provizoriu pentru o Europă unită care, un an mai târziu, se va transforma în Comitetul Internațional Mixt pentru Unitate Europeană. În cadtrul acestui comitet au fost organizate mai multe congrese, dintre care cel mai important este Congresul de la Haga, desfășurat în perioada 7 – 10 mai 1948, conturându-se liniile fundamentale ale unei uniuni europene în domeniu politic, economic și social, idei care au stat la baza creării, în anul 1949, a Consiliului Europei.

Congresul de la Haga a avut un rol important în definirea unui program de acțiune pentru o Europă Unită, prin crearea unei Mișcări Europene și a faptului că a fost la originea inițierii „Centrului European de Cultură”, a „Colegiului Europei”, a „Consiliului Europei”, iar, în final, a contribuit la crearea Comunităților Europene.

La data de 5 mai 1949 a fost creat Consiliul Europei, organizație politică supranațională de cooperare interguvernamentală și parlamentară, având zece state ca membri fondatori: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia. Între 1990 și 1995, Consiliului Europei i se alătură Andora, Estonia, Ungaria, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia și Slovenia. Cu statut de invitat special, ce vizează pregătirea în vederea unei viitoare integrări, sunt: Albania, Belarus, Bosnia-Herțegovina, Croația, Letonia, Macedonia, Moldova, Ucraina. Rusia a fost admisă ca membru cu drepturi depline în februarie 1996.

Scopul Consiliului este ,,realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi, în scopul apărării și promovării idealurilor și principiilor care constituie patrimoniul lor comun și favorizării progresului economic și social”.Potrivit statutului, principiile Consiliului sunt: democrația pluralistă, respectarea drepturilor omului și statul de drept. O nouă ordine europeană s-a născut astfel pe ruinele celui de-al doilea război mondial.

România a devenit membră a Consiliului Europei în octombrie 1993. Programul de lucru al Consiliului cuprinde: drepturile omului, mijloacele de informare în masă, cooperarea juridică, probleme sociale și economice, sănătate, invățămant, cultură, patrimoniu, sport, tineret, autoritățile locale și regionale, mediul inconjurător.

Prima realizare a Consiliului Europei a reprezentat-o semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, la data de 4 noiembrie 1950 la Roma.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului a intrat în vigoare la data de 3 septembrie 1953 după depunerea a trei ratificări. Aceasta a fost urmată de 15 protocoale adiționale plus protocolul nr. 14 bis. Protocolul nr. 14 bis a fost adoptat la Madrid, la data de 12 mai 2009. Noul Protocol, în vigoare de la 1 octombrie 2009, conține prevederi speciale prin care se reglementează procedurile de examinare a cererilor individuale cu care Curtea este sesizată, referitoare la reducerea numărului de judecători care pot decide cu privire la admisibilitatea și fondul cererilor transmise instanței de la Strasbourg.

Protocolul 14 bis este aplicat și cu titlu provizoriu pentru acele state părți care au formulat o declarație specială de acceptare a aplicării sale provizorii.

România a semnat Protocolul 14 bis la data de 15 septembrie 2009, prin reprezentantul său permanent la Strasbourg, acest instrument convențional intrând în vigoare pentru statul român la împlinirea unui termen de 3 luni de la exprimarea consimțământului de a fi parte. Procedurile interne de ratificare a acestui instrument internațional sunt în curs de derulare.

Procedurile reglementate de acest nou Protocol sunt preluate din textul Protocolului 14, care a fost deschis spre semnare statelor în mai 2004 și a intrat în vigoare la data de 1 iunie 2010 după ce a fost ratificat și de către Rusia.

Protocolul 14, în vigoare de la 1 iunie 2010, conține reglementări referitoare organizarea completelor de judecată și la extinderea competențelor pentru unele din aceste complete, reglementări preluate în Protocolul 14 bis. La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare Protocolul nr. 14bis cu privire la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul nr. 14bis urmareste eficientizarea activității Curții Europene a Drepturilor Omului, în contextul creșterii numărului de cauze pe rolul acesteia.

Folosind o bază juridică alternativă, 9 state au facut declarații prin care au acceptat ca procedurile prevăzute în Protocolul nr. 14 să se aplice cu titlu provizoriu cererilor depuse împotriva lor: Albania, Belgia, Estonia, Germania, Liechtenstein, Luxemburg, Olanda, Elveția și Marea Britanie.

Protocolul nr. 15 al cărui text a fost adoptat în cadrul reuniunii Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei la data de 16 mai 2013, realizează implementarea la nivel convențional a unor măsuri deja acceptate prin Declarația de la Brighton de către statele membre ale Consiliului Europei; aceste măsuri, menite să simplifice procedurile, să accelereze ritmul de analiză a cauzelor și să conducă la clarificarea jurisprudenței Curții privesc:

Micșorarea la 4 luni a termenului actual de 6 luni de la epuizarea căilor interne de recurs, în care reclamanții pot sesiza, cu o plângere, instanța de la Strasbourg;

Simplificarea respingerii ca inadmisibilă a unei cauze, în temeiul criteriului prejudiciului minim, prin eliminarea condiției de examinare anterioară corespunzătoare a acesteia de către instanțele naționale;

Înlăturarea posibilității statelor părți de a se opune desesizării unei Camere a Curții în favoarea Marii Camere, în caz de risc de divergență jurisprudențială;

Înlocuirea actualei limite de vârstă de 70 de ani pentru exercitarea mandatului de judecător al Curții, printr-o limită de vârstă de 65 de ani aplicabilă candidaturilor pentru funcția de judecător;

Confirmarea caracterului principial al caracterului subsidiar al mecanismului european de protecție a drepturilor omului și al doctrinei marjei de apreciere a statelor părți prin introducerea de referiri la aceste elemente în Preambulul Convenției.

Protocolul nr. 15 adițional la CEDO a fost semnat de catre România în data de 24 iunie 2013.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligă statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor cetățenilor. Condiția pentru ca aceasta să opereze este ca statele să accepte jurisdicția reglementată de aceasta.

Originalitatea Convenției rezidă în mecanismul instituțional de protecție realizat. Convenția a consacrat, pe de o parte, o serie de drepturi și libertăți civile și politice și, pe de altă parte, a instituit un dispozitiv pentru a garanta respectarea obligațiilor asumate de către Statele contractante. Trei instituții aveau responsabilitatea acestui control: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (înființată în anul 1954, la data de 18 mai), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO – instituită în 1959, la 21 ianuarie) și Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, compus din miniștrii afacerilor externe ai Statelor membre sau reprezentanții lor.

Inițial, procedura europeană avea două faze: prima viza un examen preliminar al Comisiei Europene a Drepturilor Omului, care statua asupra admisibilității și, în caz afirmativ, încerca o reglare amiabilă a diferendului, iar, în caz de eșec, întocmea un raport asupra fondului cauzei, pe care-l transmitea Curții.

În a doua fază, procedura se desfășura direct în fața Curții, care pronunța o hotărâre, după dezbaterea în contradictoriu, în cadrul unei audieri publice a cauzei, iar hotărârea se executa sub supravegherea Comitetului de Miniștri.

În prezent, CEDO funcționează după Protocolul 11, intrat în vigoare la 01.11.1998, fără un filtraj al cererilor, acestea fiind primite direct la Grefa Curții, din toate punctele cardinale ale Europei.

La data de 19 februarie 2010, ca urmare a Conferinței la Nivel Înalt privind viitorul Curții Europene a Drepturilor Omului, desfășurată la Interlaken, în Elveția, a fost adoptata Declarația de la Interlaken. Declarația cuprinde ca plan de acțiune măsuri ce trebuie adoptate de către comitetul miniștrilor în următoarele aspecte: dreptul la un recurs individual, punerea în aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului la nivel național, adică la nivelul fiecărui stat semnatar, procedura de filtrare a cererilor, problema soluționării pe cale amiabilă, adoptarea de declarații unilaterale în acest sens, precum și aspectul ,,hotărârilor pilot”, hotărâri referitoare la selectarea cererilor, procedura de urmat și soluționarea cauzelor suspendate.

Totodată, prin Declarația de la Interlaken, statele părți și Consiliul Europei sunt invitate să asigure că, la nevoie, prin îmbunătățirea transparenței și a calității procedurilor de selecție la nivel național și european, criteriile Convenției referitoare la condițiile de exercitare a funcției de judecător în cadrul Curții, în special competențele de drept public internațional și care vizează sistemele judiciare naționale, precum și o bună cunoaștere a cel puțin unei limbi oficiale, sunt respectate pe deplin. În plus, componența Curții ar trebui să îi permită acesteia să dispună de experiența juridică practică necesară. Deasemenea, statele părți și Consiliul Europei sunt obligate să garanteze Curții, în interesul unei funcționări eficiente, autonomia administrativă necesară în cadrul Consiliului Europei.

Sunt necesare măsuri privind monitorizarea executării hotărârilor, fiind necesară, totodată, o procedură simplificată de modificare a Convenției.

Potrivit art. 6 alin. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), versiunea consolidată publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 326/26.10.2012, ,,Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.” În virtutea acestor dispoziții, Comisia Europeană a recomandat Consiliului Uniunii Europene la data de 17 martie 2010 să deschidă negocierile de aderare a Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu Consiliul Europei. Având în vedere mandatul convenit de către Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană a început negocierile de aderare la data de 7 iulie 2010. Aderarea UE la CEDO va introduce un control judiciar suplimentar în domeniul protecției drepturilor fundamentale în cadrul UE. Deasemenea, aderarea va contribui la dezvoltarea unei culturi comune a drepturilor omului la nivelul UE, va spori credibilitatea sistemului UE de protecție a drepturilor omului și a politicii externe a UE, va demonstra că UE acordă importanță sistemului de la Strasbourg de protecție a drepturilor fundamentale, va asigura o dezvoltare armonioasă a jurisprudenței Curtii Europene de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

2. Construcția Europeană și evoluția Uniunii Europene

Finalul celui de-al doilea război mondial a găsit Europa devastată, divizată între două grupe de interese: cele ale S.U.A., care doreau impulsionarea țărilor din vest spre o revenire rapidă, menită a stopa expansiunea comunismului sovietic, și interesele U.R.S.S., care dorea extinderea influenței sale și în vestul Europei.

Creată în scopul de a garanta o pace durabilă, construcția europeană s-a concretizat după cel de-al doilea război mondial.

Construcția europeană a pornit de la ideea că între statele vest-europene nu trebuie să existe scântei care să declanșeze un eventual conflict armat. La 5 mai 1945 se năștea Consiliul Europei, o organizație internațională regională clasică, prin care actorii statali europeni au fost aduși sub același acoperiș, încercându-se astfel atingerea unor țeluri comune. Proiectul ambițios de integrare europeană nu putea fi declanșat decât printr-o formă mult superioară unei organizații clasice, astfel ia ființă Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, o construcție „sui generis” care s-a remarcat prin transferarea anumitor drepturi suverane ale statelor fondatoare către organele noii create Comunități Europene.

Primul pas făcut în direcția a ceea ce astăzi constituie una dintre cele mai importante construcții economice, sociale și juridice ale Europei, și anume Uniunea Europeană, a fost declarația din 9 mai 1950 a lui Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, declarație susținută cu ocazia aniversării a cinci ani de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial . Cu toate că unii politicieni nu l-au aprobat, Schuman a declarat că trebuie puse ,,bazele comune pentru o dezvoltare economică, ca un pas către federalizarea Europei.” Era cu adevărat o inițiativă istorică în favoarea unei ,,Europe organizate și vii”, care este ,,indispensabilă civilizației” și fără de care ,,pacea în lume nu ar putea fi salvată”. Data de 9 mai a fost aleasă ca Zi a Europei de Consiliul European de la Milano, din 1985, apreciindu-se că punctul de pornire al construcției Europei unite a fost declarația prin care, la 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, a propus Germaniei, dar și altor state europene, să pună ,,bazele concrete ale unei federații europene indispensabile pentru menținerea păcii”.

Robert Schuman a mai declarat că ,,Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcție de ansamblu. Ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt”.

Schuman a precizat că Europa Unită este esențială pentru menținerea păcii mondiale.

Așadar, piatra de temelie a Uniunii Europene a constituit-o declarația de la 9 mai 1950 a lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franței la acea vreme, în care acesta a prezentat planul pe care îl elaborase împreună cu Jean Monnet, de unificare a  industriei europene a  cărbunelui și oțelului prin formarea unei Comunitați Europene a Carbunelui și Oțelului. Potrivit declarației, această unificare reprezenta o inițiativă istorică în favoarea unei „Europe organizate și vii”, care era „indispensabilă pentru civilizație” și fără de care „pacea în lume nu putea fi menținută”.

Declarația Schuman a avut, la acel moment, un puternic impact pentru diverse guverne europene, demnă de a fi luată în considerare.

Robert Schuman, prin declarația sa, dorea renașterea Europei, preconizând apariția unei ,,Europe solide, unită și puternică, o Europă unde nivelul de viață se va ridica grație unificării producțiilor și lărgirii piețelor, ceea ce va duce la scăderea prețurilor. O Europă unde Ruhr-ul, Sahr-ul și bazinele franceze vor lucra împreună și, sub supravegherea observatorilor Națiunilor Unite, vor profita de munca lor pașnică toți europenii, fără distincție că sunt din Est sau din Vest, și toate teritoriile, mai ales Africa, care așteaptă de la bătrânul continent dezvoltarea și prosperitatea lor.”

Schumann propunea crearea unei organizații interguvernamentale bazate pe:

– delegarea de suveranitate a statelor membre;

– crearea unor instituții comunitare executive înzestrate cu puteri supranaționale și

– acceptarea arbitrajului unei Curți de Justiție care să edicteze un drept superior dreptului național al statelor membre.

Totodată, Robert Schuman a propus un Program de măsuri pentru plasarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei sub o autoritate unică, care urma să se numească Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. În opinia lui Schuman, crearea CECO reprezenta primul pas spre integrarea europeană. La baza propunerii lui Schumann se afla planul elaborat de Jean Monnet, om politic și economist, șeful Organizației naționale a planificării din Franța, dar ideea era mai veche și fusese lansată de Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei din anul 1949 până în anul 1963, care a reconstruit Germania și care în 1949 a propus o „asociere de drept internațional” pe bază de cooperare. Negocierile pentru semnarea Tratatului CECO au avut loc la Paris în perioada 10 iunie 1950-18 aprilie 1951. Tratatul a fost semnat la 18 aprilie 1951 și a intrat în vigoare la 25 iulie 1952.

Schuman a propus ca și alte țări europene, în afara Franței și a Germaniei, să participe la CECO.

Italia și țările Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg) au acceptat propunerea, iar negocierile au început imediat, aceste țări devenind membre ale CECO.

În primăvara anului 1950, lui Robert Schuman, pe atunci ministrul afacerilor externe al Franței, îi este încredințată, de către omologii săi din Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, o misiune foarte importantă, și anume aceea de realizare a unui plan care să ducă la reintegrarea Germaniei Federale în concertul european.

Planul Schuman a fost conceput pentru a evita o nouă conflagrație mondială, punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control internațional, prin intermediul unui tratat inviolabil.

Pentru a-și îndeplini sarcina, Robert Schuman recurge la geniul inventiv al unui om necunoscut încă marelui public, dar cu o experiență excepțională, acumulată în urma unei îndelungate cariere internaționale – Jean Monnet.

La data de 20 iunie 1950, Jean Monnet, și-a asumat, într-o conferință internațională pe care a și prezidat-o, responsabilitatea politică a declarației „Schuman” prin care Franța oferea Germaniei și tuturor celorlalte state din Europa occidentală posibilitatea de a-și unifica economiile, prin crearea unei piețe comune, pentru a le permite reconstrucția și a face față concurenței dintre blocurile ideologice. Marea Britanie, invitată la conferință, a refuzat participarea. Conferințele interguvernamentale desfășurate între anii 1950 și 1951 au reprezentat punerea pietrei de fundament a Uniunii Europene.

Jean Monnet a fost calificat de Charles de Gaulle (președinte al Franței) ca „inspirator”. Alături de Robert Schuman (ministru de externe al Franței), Konrad Adenauer (politician creștin-democrat german) și Alcide de Gasperi (ministru de externe al Italiei), Monnet a avut drept imperativ reînnodarea legăturilor care ar face pentru totdeauna imposibilă reluarea conflictelor intra-europene. 

Alcide De Gasperi realiza o taxonomie a oamenilor politici, după cum urmează: oameni de acțiune, oamenii puterii și oamenii credinței. Gasperi însuși se considera un om al credinței, aceasta datorită valorizării credinței în angajarea creștin-democraților în cadrul Cetății. Konrad Adenauer împărtășește opinia lui Gasperi conform căreia credința reprezintă sursa de inspirație, sursa interioară a acțiunii, o credință de unde extrăgea ceea ce el numea „civilizația creștină”. Mai precis, aceasta semnifică interpretarea valorilor religioase și culturale creștine ale societății civile și translatarea lor în plan politic, având în vedere respectarea caracterului democratic al statului. 

Partizan al Statelor Unite ale Europei, Adenauer aspira la realizarea unei Germanii integrate în Europa. Certificatoare în acest sens sunt cuvintele sale, „nimic nu este mai aproape de inima mea decât spre ceea ce mă îndrept (…) voi fi adus Germania în siguranță în comunitatea popoarelor libere și democratice din Vestul creștin”. O piatră de temelie a politicii externe a lui Adenauer a fost reconcilierea cu Franța. Colaborarea sa cu președintele francez Charles de Gaulle a marcat un moment important în istoria Europei: în anul 1963, Franța și Germania au semnat un tratat de prietenie ce a reprezentat unul dintre cele mai importante repere ale integrării europene. Reunificarea Europei trebuia, în viziunea lui Adenauer, să pună capăt sciziunii dureroase a Germaniei.

Robert Schuman și-a însușit proiectul lui Jean Monnet, propunând Germaniei contopirea industriei cărbunelui și oțelului din cele două țări într-o organizație supranațională, deschisă și altor state europene. Se concretizează astfel proiectul de unificare europeană: „Franța realizează primul act decisiv al construcției europene, asociind și Germania”. O aserțiune expresivă din discursul lui Jean Monnet, din 30 noiembrie 1954 face referire la faptul că „dacă natura umană nu se schimbă, comportamentul oamenilor depinde de instituțiile și de condițiile economice în care ei trăiesc. Avantajele unei mari piețe nu pot fi deplin atinse, relațiile între popoare nu pot fi transformate decât prin crearea instituțiilor comune. Cei care s-ar îndoi de aceasta vor găsi dovada în însăși funcționarea Comunității noastre”.

În anii războiului, așa cum o arată un memorandum redactat la Alger în 1943, Monnet avea ambiția unei redresări a Europei Occidentale, zdrobită de cele două războaie. Statele ar fi trebui să-și unească interesele fundamentale pentru a realiza o comunitate în parteneriat.

Această viziune a devenit realitate o dată cu încheierea Tratatului ce a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO sau CECA), semnat la 18 aprilie 1951 la Paris, Tratat ce a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 și a ieșit din vigoare în 2002. Potrivit Deciziei Reprezentanților guvernelor statelor membre reuniți în cadrul Consiliului, la 27 februarie 2002, ,,toate elementele patrimoniului activ și pasiv al CECA, așa cum există la 23 iulie 2002, sunt administrate de Comisia Europeană în numele statelor membre, începând cu 24 iulie 2002. Sub rezerva oricărei creșteri sau diminuări care poate să intervină ca urmare a operațiunilor de lichidare, valoarea netă a acestor elemente, așa cum apare în bilanțul CECA la 23 iulie 2002, este considerată ca patrimoniu destinat cercetării în sectoarele legate de industria cărbunelui și oțelului și denumit ,,CECA în lichidare”. După închiderea lichidării, patrimoniul este denumit ,,Bunuri ale Fondului de cercetare a cărbunelui și oțelului”. Tratatul CECA a fost elaborat în cadrul guvernului francez din vremea aceea, guvern condus de ,,a treia forță”, o coaliție de partide de orientare socialistă (în special SFIO – Secțiunea Franceză a Internaționalei Muncitorești) și democrat-creștină (în particular MRP – Mișcarea Republicanilor Populari). CECO a apărut, așadar, din inițiativă franceză, iar un rol important îi este atribuit lui Jean Monnet datorită căruia s-au făcut primele demersuri concrete în scopul realizării unei noi unități europene. Cele 6 țări fondatoare din vestul Europei au fost Franța, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda și Republica Federală Germania. Crearea CECO a însemnat constituirea unor organe supranaționale cu competență de a lua decizii în anumite domenii și de a le impune statelor membre. Tratatul CECO instituia o Piață comună a cărbunelui si oțelului, prin suprimarea drepturilor vamale și a restricțiilor cantitative la libera circulație a produselor, interzicerea măsurilor discriminatorii si a subvențiilor sau a ajutorului acordat de stat. Principiul central al acestei piețe comune este libera concurență, însă Uniunea controlează aprovizionarea sa periodică și fixarea prețurilor la cel mai scăzut nivel. Marea Britanie a luat în considerare proiectul, dar nu dorea să se alăture construcției pentru a-și amplasa resursele sub controlul unei autorități comunitare ale cărei competențe suverane trebuiau să fie transferate. Ulterior, în 1973, Marea Britanie devine membră a Comunității Europene. În anul 2002, când Tratatul ce constituia CECO a ieșit din vigoare, rolul său a fost preluat de Comunitatea Europeană.

O dată cu lansarea planului Schuman, începe o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a fost constituită pe o durată de 50 de ani, iar prin intrarea în vigoare a Tratatului de constituire a CECA, a fost creată o piață comună în domeniile carbonifer și siderurgic prin care s-a facilitat integrarea Germaniei în Europa postbelică.

Potrivit art. 12, scopul Tratatului a fost acela de a contribui, grație unei piețe comune a cărbunelui și oțelului, la creșterea economică și la dezvoltarea și ameliorarea nivelului de trai în statele membre.

CECA urmărea depășirea limitelor unei organizații internaționale clasice și construirea între statele europene a unor structuri care să le depășescă și să le înglobeze.

Prin constituirea CECA se ofereau garanții în cadrul acestei construcții europene prin punerea în comun a resurselor metalurgice și miniere, care făceau imposibilă orice stare de beligeranță între Franța și Germania.

Tratatul CECA a instituit o piață comună pentru cărbune și oțel prin interzicerea taxelor de import și de export și a măsurilor cu efect echivalent, precum și a restricțiilor cantitative asupra circulației acestor produse și interzicerea discriminării între producători și consumatori.

Prin Tratatul CECO s-a creat un ansamblu instituțional cu aspect federal, cu transferul câtorva competențe ale statelor membre în favoarea Înaltei Autorități, independentă de guvernele țărilor comunitare. Tratatul prevedea și un sistem de finanțare prin instituirea unui impozit european plătit de firmele de cărbune și oțel, calculat printr-un procentaj din cifra lor de afaceri.

Conform prevederilor Tratatului CECA au fost create patru instituții:

1. Înalta Autoritate federală, formată din nouă membri desemnați de guvernele statelor membre, învestită cu independență și autoritate legală. A dispărut în anul 1967, fiind asimilată de Comisia Europeană, unde munca este împărțită pe directorate generale;

2. Consiliul de Miniștri, reprezentând statele membre, dar cu puteri restrânse;

3. Adunarea Parlamentară, formată din deputați ai parlamentelor din statele membre;

4. Curtea de Justiție, alcătuită din 9 judecători cu sarcina de a aplica și interpreta dispozițiile Tratatului.

Meritul CECA este dublu: pe plan politic, ea a inițiat reconcilierea și cooperarea franco-germană și a pus bazele Europei comunitare. Pe plan economic, ea a contribuit la redresarea Europei, liberalizând producția și schimburile de materii prime fundamentale în industrie (cărbunele și oțelul).

Prin crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, integrarea europeană apărea cu trăsături profund diferite față de cooperarea europeană anterioară, întrucât CECA reunea state puțin numeroase, supuse unor organe supranaționale, cu competență limitată la anumite domenii, însă dotate în aceste domenii cu putere de a lua decizii și de a le impune statelor membre.

Odată cu instituirea primei comunități europene (CECA), lupta pentru o nouă Europă Unită era departe de a fi încheiată , în anii următori manifestându-se permanent opoziția între cei care vor să întărească elementul supranațional deja apărut și cei care vor să-l slăbească sau să îl diminueze, un exemplu în acest sens constituindu-l eșecul din 1954 al Comunității Europene de Apărare și al Comunității Europene Politice, pentru care fuseseră negociate și semnate tratatele corespunzătoare, ce n-au mai fost însă ratificate. Era evident că o integrare la nivel politic sau militar, la puțini ani după cel de-al doilea război mondial, era o misiune imposibil de impus populației țărilor occidentale.

Întârzierea provocată de neacceptarea comunităților europene politică și de apărare n-a durat mult, integrarea politică directă fiind din nou substituită prin concepția funcționalistă a Europei. La data de 25 martie 1957, au fost semnate la Roma Tratatele instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECA) și Comunitatea Economică Europeană (CEE). Cu aceeași ocazie, au mai fost semnate și alte documente, dintre care deosebit de importantă a fost Convenția privind unele instituții comune Comunităților Europene (Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție a Comunităților Europene). Tratatele au fost ratificate în perioada iulie-decembrie 1957, intrând în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. Ele au fost însoțite de adoptarea unei Convenții privind instituțiile comune pentru Comunități și de unele protocoale semnate la Bruxelles, la 17 aprilie 1957, cu privire la imunitățile și privilegiile Curții de Justiție a Comunităților Europene și EURATOM.

Odată tratatele intrate în vigoare, organizarea supranațională europeană are la bază trei comunități distincte, bazate pe tratate constitutive proprii, supuse unor instituții comune, care dispun de o adevărată putere de decizie.

Construcția Comunităților Europene, dictată inițial din rațiuni economice și politice s-a dezvoltat într-o formulă și o metodă nouă, ideea adoptării unei structuri de integrare devenind din ce în ce mai pregnantă.

Tratatele de la Roma din 25 martie 1957 reprezintă trei Comunități Europene și un singur cadru instituțional.

Tratatele celor trei Comunități Europene reprezintă izvoarele primare ale dreptului comunitar. Tratatele au avut un set comun de instituții încă din anul 1967, și anume: Consiliul de Miniștri, Comisia Europeană, Parlamentul European și Curtea de Justiție (Curții de Justiție i s-au adăugat Tribunalul de Primă Instanță și Tribunalul Funcției Publice).

Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică își stabilesc sediile la Bruxelles. Comisia Comunității avea nouă membri, iar primul președinte a fost ales Walter Halstein, în timp ce Louis Armand a fost desemnat primul președinte al EURATOM.

Tratatul CEE își propunea realizarea unei Piețe Comune ale cărei elemente principale sunt: eliminarea drepturilor vamale și a restricțiilor cantitative si instituirea unui tarif vamal comun (deci realizarea unei uniuni vamale), apropierea politicilor economice ale statelor membre, promomvarea dezvoltării armonioase a activităților economice pe cuprinsul Comunității Europene, creșterea stabilității și a standardului de viață, libera concurență, libera circulație a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor, elaborarea unor politici comune (prima dintre ele, prevăzută in Tratat, fiind politica agricolă comună) și, în general, încurajarea apropierii relațiilor dintre statele membre.

Tratatul CEE este un act ce reprezintă o conjuncție unică și practică dintre politic, juridic și economic.

Tratatul CEE, un tratat cu o importanță deosebită, se află la baza procesului de integrare europeană.

Tratatul CEE a instituit o nouă ordine juridică specifică prin care s-au impus obligații statelor membre, a consolidat intaietatea dreptului comunitar și, prin aceasta, a făcut din cetățeanul comunitar subiect de drept.

În anii ce au urmat celui de-al doilea război mondial, expresia ,,Europa” era considerată sinonimă cu Comunitatea Economică Europeană și, apoi, cu Uniunea Europeană, mai ales de cei care și-au luat angajamentul de a construi o Uniune Europeană bazată pe ideea de aspirație comună spre o identitate europeană, părinții fondatori împărtășind și ideea de unitate europeană.

Comunitatea Europeană a fost creată prin transfer de suveranitate de la statele membre către aceasta pentru a acționa în folosul tuturor membrilor săi.

Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE) a fost inspirat din idealurile lui Robert Schuman și Jean Monnet, precum și din dorințele Statelor Membre.

În scopul dezvoltării cercetării științifice în domeniul energiei nucleare și creării unei Piețe comune a combustibililor nucleari, precum și în vederea unui control riguros în industria nucleară, s-a convenit constituirea Comunității Europene a Energiei Atomice, cunoscută sub denumirea „EURATOM”. O versiune consolidată a Tratatului de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice a fost publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 84/30.03.2010.

Tratatul privind instituirea CEEA a fost semnat la Roma, la 25 martie 1957, odată cu semnarea Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene, și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, statele membre obligându-se să adopte măsurile care se impun pentru a împiedica orice utilizare ilicită a materiilor nucleare și pentru a proteja sănătatea populației.

Tratatul de creare a CEEA, potrivit art. 1, avea ca obiectiv ,,să contribuie la stabilirea condițiilor necesare formării și dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creșterii nivelului de trai în statele membre și dezvoltării schimburilor cu alte țări”.

Tratatele fondatoare ale Uniunii Europene reprezintă baza sa constituțională.

Comunitățile Europene și, mai târziu, Uniunea Europeană, sunt rezultatul unui proiect politic specific, al cărui conținut inglobează astăzi aproape toate aspectele vieții politice, economice și sociale din statele membre. Este un demers unic nu doar prin apropierea fără precedent pe care o realizează intre membrii săi, ci si prin succesul de care această entitate se bucură pe scena relațiilor internaționale. Această Europă unită se impune ca un câmp de experiență; ea transformă raporturile între statele membre, constrângându-le să negocieze în permanență împreună problemele concrete, și anume schimburi industriale de servicii, de la agricultură la monedă, și să le disciplineze prin reguli și proceduri comune (mai ales subordonarea drepturilor naționale dreptului comunitar).

Comunitățile Europene se individualizează prin complexitatea structurilor lor. Aparatul lor instituțional, stabilit prin Tratatele de la Roma și Paris, împreună cu sistemul normativ imaginat de părinții fondatori sunt fără egal în practica internațională. Capitolele fundamentale au fost îmbunătățite astfel încât s-a creat un adevărat drept constituțional comunitar ce a cunoscut, de la fondarea Comunităților, puternice dezvoltări.

Cele trei comunități europene au funcționat separat din 1958 până în 1965, când a intrat în vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la Bruxelles la data de 8 aprilie 1965.

Cunoscut și sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților europene”, Tratatul de la Bruxelles a avut ca obiectiv unificarea instituțiilor de structură ale celor trei Comunități europene. Astfel, la nivel decizional a rezultat un organism unic, Consiliul de Miniștri, iar la nivel executiv a rezultat o singură instituție, Comisia Europeană.

Prin Rezoluția din 16 februarie 1978 a Parlamentului European cele trei comunități au fost denumite generic Comunitatea Europeană.

Prin fuziunea instituțională s-au creat un buget unic și o administrație comunitară unică, stabilindu-se și un statut unic al funcției publice comunitare, unificându-se sistemele de imunități și privilegii ale funcționarilor comunitari.

Este de remarcat faptul că unificarea s-a realizat doar la nivel instituțional, cele trei comunități europene rămânând distincte, cele trei tratate constitutive au continuat să rămână separate.

Comunitatea Europeană, care rămâne elementul central în Uniunea Europeană, este o inovație remarcabilă în relațiile dintre state. Instituțiile sale sunt mai puternice decât cele organizațiilor internaționale convenționale și oferă o mai mare posibilitate pentru dezvoltare.

 Părinții fondatori (Robert Schuman și Jean Monnet) au conceput construcția europeană în numele unei rădăcini spirituale profunde, oferită de cultura antică romană, potrivit căreia relațiile dintre oameni trebuie așezate pe preceptele unui drept, construit cu rigoare și claritate, respectat atât prin intervenția unor instanțe, cât mai ales datorită recunoașterii lui de către oameni. Dreptul comunitar devine fundamentul construcției europene, așa cum este el determinat în Tratate, în hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene sau în cele adoptate de instituțiile abilitate. 

Importanța Uniunii Europene, ca uniune democratică de state, cu personalitate juridică și o construcție instituțională solidă, este remarcabil exprimată de Ulrich Beck, profesor doctor docent la Universitatea din München, în lucrarea sa intitulată ,,Ce este globalizarea”: „Fără Europa nu există răspuns la globalizare. Numai în spațiul transnațional al Europei, politica fiecărui stat poate deveni, dintr-un obiect care amenință globalizarea, un subiect care îi dă forma. Nu există nici o ieșire din capcana globalizării. Poate una transnațională. O formațiune statală de mărimea Uniunii Europene ar putea restabili primordialitatea politicii, capacitatea de acțiune politică, economică și socială, verificabilă în mod democratic”

Obiectivele Uniunii Europene sunt următoarele:

– crearea unei cetățenii europene;

– consolidarea unui spațiu al libertății, securității și justiției;

– promovarea progresului economic și social;

– afirmarea rolului Europei în lume.

Uniunea Europeană are puteri semnificative ce pot fi exercitate în mod independent de către statele membre.

Anii ’60 nu păreau favorabili dezvoltării proiectului comunitar. In 1961-1962, negocierile din cadrul „Comisiei Fouchet” au încercat o relansare a Europei politice comune, insă viziunile diferite despre „cât de supranațională” trebuie să fie Europa supranațională au determinat esecul acestui proiect. Criza părea să se adâncească in 1965. Problema bugetului propriu al Comunităților și cea a trecerii de la votul în unanimitate la decizia majoritară in Consiliul de Ministri au atins punctul culminant când reprezentantul permanent al Franței pe lângă Piața Comună este rechemat. Este perioada denumită a „scaunului gol”, care va fi deblocată in 1966 prin adoptarea „compromisului de la Luxemburg” (se prevedea că „problemele reprezentând interese foarte importante pentru unul sau mai mulți parteneri” necesită căutarea unui acord unanim într-un timp rezonabil; deși, în principiu, Tratatul nu se modifică, prin „compromisul de la Luxemburg” se reașează totuși jocul instituțiilor.

În anul 1968, uniunea vamală a statelor membre ale Comunității Europene devine efectivă. Taxele vamale intra-comunitare sunt eliminate în termen de 18 luni, iar un tarif vamal comun este introdus pentru a înlocui tarifele vamale naționale în relațiile economice cu statele nemembre.

Anii ’70 au marcat numeroase progrese ale construcției comunitare: acceptarea de noi membri (Irlanda, Danemarca și Marea Britanie devin membre ale Comunității), elaborarea Planului Werner de uniune monetară, stabilirea unui program de acțiune vizând ajutor pentru regiunile nedezvoltate, participarea sporită a partenerilor sociali la deciziile economice și sociale, decizia extinderii câmpului de intervenție comunitară, pregătirea unei politici europene în raport cu „lumea a treia”, Statele Unite si țările socialiste, începutul cooperării politice. În 1974, dorința președintelui francez Georges Pompidou de a instituționaliza conferințele la vârf a devenit realitate, prin ceea ce denumim, de atunci, Consiliul European. Consiliul European este centrul care impulsionează Uniunea Europeană. În cadrul acestuia, se reunesc de cel puțin două ori la fiecare șase luni conducatorii politici europeni la cel mai înalt nivel, mai precis șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, președintele Consiliului European, precum și președintele Comisiei Europene. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă, de asemenea, la lucrările Consiliului European.

Aceste inițiative au continuat să fie dezvoltate in anii ’80, deschiși din ce în ce mai mult ideii de uniune politică.

La începutul anilor ’80 modificările aduse celor trei Tratate de la Roma prin care se instituiau cele trei Comunități Europene au fost puține. A fost nevoie de anumite amendamente atunci când s-au alăturat noi state și s-au semnat două tratate referitoare la aspectele bugetare care au intrat în vigoare în 1971 și, respectiv, 1977.

Noile orientări ale politicii europene au fost regrupate in Actul Unic European (AUE) (intrat in vigoare la 1 ianuarie 1987), text care reunea, pe de o parte, amendamentele la tratatele fondatoare (de aici si numele de „Unic”) și, pe de altă parte, procedurile de cooperare intre „Cei 12” (în 1981, Spania și Portugalia au devenit membre ale Comunităților, urmând, în 1986, Grecia). Obiectivul esențial al Actului Unic poate fi considerat voința de a realiza un spațiu fără frontiere, permițând libera circulație a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor si a persoanelor.

La 14 iunie 1985, la bordul navei Princess Marie – Astrid, pe râul Moselle, în apropierea localității Schengen din sud – estul Luxemburgului, reprezentanți din Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda au semnat un Acord, cunoscut sub numele de Acordul Schengen, prin care au stipulat desființarea punctelor vamale de la frontierele statelor semnatare și armonizarea controlului vamal la frontierele externe.

Ulterior semnării și intrării în vigoare a Acordului Schengen, a fost negociatã și semnatã Convenția de punere în aplicare a acestuia. Convenția reprezintă temeiul juridic care a făcut posibilă eliminarea controalelor la frontierele interne ale statelor părți și înființarea unei frontiere externe unice, ce reprezintă, de altfel, locul în care sunt realizate controalele la intrarea în spațiul Schengen, în conformitate cu o procedurã uniformă.

Convenția de aplicare a Acordului a fost semnată la data de 19 ianuarie 1990 și a intrat în vigoare în 1995.

Au fost adoptate reguli comune pentru toate statele membre ale Spațiului Schengen privind:

– vizele;

– dreptul de azil;

– verificările la frontiera externă.

Art. 9-17 din Convenția de aplicare a acordului Schengen în care se prevedeau regulile comune ale spațiului Schengen, reguli la care am făcut referire mai sus, au fost abrogate o dată cu intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 810/2009. Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European  și al Consiliului din 13 iulie 2009 a fost publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 243 din data de 15.09.2009. Acest Regulament instituie un cod comunitar de vize stabilind procedurile comune de eliberare a vizelor de tranzit sau de ședere pe teritoriul statelor membre pentru o perioadă care să nu depășească trei luni, în decursul unei perioade de șase luni.

Spațiul Schengen include aproape toate statele membre ale Uniunii Europene care au aderat până în anul 1995, cu excepția Marii Britanii și Irlandei. De remarcat este prezența în Spațiul Schengen a Norvegiei, Islandei, Elveției și Liechtenstein care nu sunt state membre ale Uniunii Europene.

Prin Actul Unic European (AUE), Comunitatea Europeană a dobândit competența de a încheia acorduri referitoare la cooperarea dintre Comunitate și statele terțe și organizațiile internaționale.

AUE a fost semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg de 9 din cele 12 state membre, iar la 28 februarie 1986 de celelalte 3, Italia, Danemarca și Grecia, și a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

Preambulul AUE prevede transformarea relațiilor statelor membre într-o Uniune Europeană.

În art. 1 se prevede: „Comunitățile Europene sunt fondate pe Tratatele instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, ca și pe tratatele și actele subsecvente care le-au modificat sau completat.”

În art. 1 alin. 3, referitor la cooperarea politică, se prevede că aceasta este reglementată de Titlul III, care confirmă și completează procedurile convenite la Luxemburg (1970), Copenhaga (1973) și Londra (1983), ca și în Declarația solemnă asupra Uniunii Europene (1983), precum și practicile stabilite în mod progresiv între statele membre.

Prin Actul Unic European asistăm la geneza modelului de Uniune Europeană. Actul Unic European din 1987 a însemnat prima revizie majoră a Tratatului de la Roma.

Actul Unic European a fost principalul mijloc de realizare a „pieței unice”, urmărind punerea în aplicare a prevederilor Tratatului de la Roma, la care s-a adăugat inițiativa de închegare a unei comunități vest-europene a tehnologiei. Acest act a constituit „piatra de temelie” a adoptării principalelor măsuri de realizare a pieței unice, și anume: libera circulație a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor.

După ani întregi de stagnare, AUE a deschis o etapă revoluționară în istoria construcției europene, determinând hotărârea statelor membre de a realiza UE, pe de o parte, pe baza comunităților supranaționale existente funcționând după regulile lor proprii și, pe de altă parte, a cooperării interguvernamentale în materie de politică externă și de securitate comună.

AUE incorpora modelul economic în procesul transformării ,,economicului” în ,,politic”, vectorul dominant reprezentându-l aprofundarea (în principal, cea economică), iar principalul promotor, actorul dominant, este Comisia Europeană.

La Consiliul European de la Maastricht din decembrie 1991, șefii de stat și de guvern ai Țărilor Comunității au adoptat un Tratat privind Uniunea Politică și un Tratat privind Uniunea Economică și Monetară, care împreună formează Tratatul privind Uniunea Europeană, cunoscut în mod obișnuit ca Tratatul de la Maastricht. Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 în urma ratificării sale de toate părțile.

Acest moment de maximă importanță al istoriei comunitare a devenit sinonim cu prima mare revizuire generală a Tratatelor de la Roma.

Tratatul de la Maastricht a constituit cel mai important demers în transformarea fostei Comunități Economice Europene într-una politică, mergând către transformarea într-un sistem statal de sine stătător.

Tratatul de la Maastricht a instituit Uniunea Europeană, o uniune ridicată pe bazele create de Comunitățile Europene a căror tradiție provine din prima comunitate, cea a cărbunelui și oțelului.

Prin acest Tratat a fost introdusă cooperarea internă în domenii esențiale pentru un grad ridicat de integrare. Uniunea Europeană era construită în interiorul a trei linii directoare: politica comună externă și de apărare, cooperarea judiciară și polițienească în chestiuni criminale și politicile comune. Dincolo de modificările de substanță aduse atunci Tratatului de la Roma, acestea sunt cele trei direcții de aprofundare a colaborării și coordonare a politicilor aduse de Tratatul de la Maastricht.

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht au fost schimbate și o serie de denumiri. Astfel, în loc de Comunitatea Europeană se folosește tot mai frecvent termenul de Uniunea Europeană (U.E.). În același context, printr-o decizie a sa din 8 noiembrie 1993, Consiliul C.E. devine Consiliul U.E. În ceea ce privește Comisia C.E., aceasta a devenit „Comisia Europeană”.

Prin semnarea Tratatului de la Maastricht procesul integrării europene a intrat într-o fază decisivă.

Acest important document european debutează cu precizarea că se urmărește crearea unei Uniuni mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate cât mai aproape de cetățeni, în vederea organizării în mod coerent și solidar a relațiilor între statele membre și între popoarele lor.

Cele mai importante elemente ale noului tratat sunt: înființarea unei uniuni economice și monetare (cel mai târziu la 1 ianuarie 1999), un cadru consolidat pentru noile politici comune, un adevărat început de politică socială comunitară, sporirea puterilor instanțelor comunitare, extinderea ariei de intervenție a Comunității Europene (după Actul Unic European din 1987, cele trei Comunități originare au fost numite, ca ansamblu, „Comunitatea Europeană”. Tratatul privind Uniunea Europeană nu a înlocuit, ci a modificat tratatele constitutive ale Comunității Cărbunelui și Oțelului, Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom) și Comunității Economice Europene.

Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) concretizează voința politică de transformare a Comunității Europene, ca predecesoare a celor trei entități economice, într-o uniune dispunând de competențe politice.

Prin Tratatul de la Maastricht, Uniunea își propunea ca obiective:

1. promovarea progresului economic și social echilibrat și durabil, prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și stabilirea unei uniuni economice și monetare care să cuprindă o monedă unică;

2. afirmarea identității Uniunii Europene pe scena internațională, prin implementarea unei politici externe și de securitate comună și prin definirea unei politici de apărare comună;

3. întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre, prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;

4. dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniile justiției și afacerilor interne;

5. menținerea și dezvoltarea acquis-ului comunitar.

Tratatul Uniunii Europene a fost construit pe trei „piloni”:

1. Comunitatea Europeană (Comunitățile Europene) caracterizată/e de libertățile fundamentale ale pieții comune:

– libera circulație a mărfurilor, a serviciilor, persoanelor a capitalului și a plăților;

– politicile comunitare;

– Uniunea economică și monetară.

2. Politica Externă și de Securitate Comună, inclusiv „apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenței și a integrității Uniunii”;

3. Cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne (JAI).

Prin Tratatul de la Maastricht a fost introdusă în Tratatul privind instituirea Comunității Europene noțiunea de „cetățenie” a Uniunii Europene. Aceasta nu se substituie noțiunii de cetățenie a statelor membre. Ea implică însă următoarele drepturi: dreptul persoanelor ce o dețin de a circula și de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre; dreptul persoanelor care au această cetățenie de a alege și de a fi alese în cadrul alegerilor locale și a celor europene din statul unde își au reședința; dreptul de a beneficia de protecție diplomatică și consulară într-o țară terță din partea oricărui stat membru dacă propria țară nu este reprezentată pe plan diplomatic sau consular în respectivul stat; dreptul de a se adresa mediatorului instituit în conformitate cu dispozițiile Tratatului C.E; dreptul de a se adresa oricărei instituții comunitare în una din limbile Uniunii Europene și de a primi un răspuns în aceeași limbă. Obiectivul principal introdus în cadrul Tratatului C.E. prin Tratatul de la Maastricht l-a constituit realizarea Uniunii Economice și Monetare. Uniunea Economică implică o coordonare a politicilor economice ale statelor membre. Uniunea Monetară presupune instituirea unor rate de schimb ireversibile între monedele naționale și trecerea la moneda unică, euro.

Elementul de noutate esențial al Tratatului de la Maastricht este faptul că el reprezintă actul de naștere a ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană nu avea personalitate juridică și va mai fi nevoie de alți 14 ani până când Tratatul Constituțional („Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa”) și, ulterior, Tratatul de la Lisabona, vor propune rezolvarea și a acestei probleme.

Amploarea fenomenului comunitar este reflectată și de aderarea la UE a unor noi state, în 1995: Austria, Finlanda și Suedia.

Noilor exigențe ale Europei celor 15 s-a încercat a li se da un răspuns prin Tratatul de la Amsterdam (semnat in 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999). Fără a răspunde tuturor asteptărilor, Tratatul de la Amsterdam a introdus câteva reforme vizând, în special, spațiul de libertate, securitate si justiție (protecția drepturilor fundamentale, prevederi privind regimul vizelor, azilul, imigrarea, cooperarea polițienească si judiciară în materie penală), dezvoltarea conceptului de cetățenie europeană, un acord social consolidat, politica mediului, protecția consumatorului, o politică externă eficace și coerentă, chestiuni instituționale (sporirea rolului Parlamentului European, extinderea votului cu majoritate calificată, consolidarea principiului subsidiarității etc.). Tratatul de la Amsterdam a avut ca scop principal să îmbunătățească procese, să crească eficacitatea, să aducă Uniunea Europeană mai aproape de cetățeni făcând-o mai ușor de înțeles.

Uniunea Europeană a fost concepută, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, de către arhitecții săi, drept un garant al păcii, într-o Europă divizată. Inițial, Uniunea Europeană a avut în principal obiective economice, dar, în timp, s-a văzut că realizarea lor nu se poate concretiza fără corelarea acestora cu obiective sociale și politice.

În anul 1987, Actul Unic European impunea un nou dinamism pieței interne comunitare, iar, în 1993, Tratatul de la Maastricht stabilea evoluția spre o Uniune economică și monetară și introducea atât „un inceput de politică externă europeană”, cât și „un spațiu de liberă circulație în securitate”.

La 29 martie 1996, au început la Torino negocierile în cadrul Conferinței Interguvernamentale dedicată dezvoltării și precizării în continuare a reglementărilor privind Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană. Conferința și-a încheiat negocierile la Amsterdam, în data de 18 iunie 1997.

În 1997, Tratatul de la Amsterdam reașează bazele Europei secolului XXI, fiind definit sintetic, un tratat „pentru o Europă mai democratică și o Europă mai socială”.

Tratatul de la Amsterdam a constituit un tratat de tranziție. Schimbările în primul ,,pilon” sunt numeroase, dar nici unul dintre piloni nu suferă o modificare substanțială. Astfel, Tratatul de la Amsterdam extinde procedura legislativă de codecizie la noi domenii. Dacă Tratatul de la Maastricht consacrase aplicarea codeciziei în 15 articole, Tratatul de la Amsterdam dedică procedurii codeciziei 37 de articole. Prin modificările efectuate, Parlamentul European a primit statutul de partener egal al Consiliului în adoptarea actelor normative. Modificările în materie de securitate interioară sunt substanțiale, dar sunt și o multitudine de excepții și de protocoale derogatorii de la normele de securitate interioară. Deasemenea, capacitatea de acțiune externă a Uniunii nu suferă modificări importante.

Tratatul de la Amsterdam a marcat începutul procesului de adaptare instituțională și legislativă a Uniunii Europene la noile cerințe ale extinderii sale, iar acest Tratat îl dezvoltă, constituind, totodată, un mijloc mai eficient de acțiune pentru:

– accelerarea reformei Uniunii Europene;

– strategia optimă de extindere și problematica sa;

– noile aspecte ale complexității relațiilor externe și de securitate ale Uniunii;

– armonizarea și amplificarea cooperării statelor membre, în soluționarea provocărilor continentale și globale.

Tratatul de la Amsterdam a conturat proiectele U.E. în domeniile Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC), Politicii de Apărare Comună, Afaceri Interne și Justiție (EUROJUST) și în alte politici comune generale și sectoriale. După semnarea Tratatului de la Amsterdam, Uniunea Europeană a marcat o etapă decisivă în:

– realizarea Uniunii Economice și Monetare, îndeosebi prin moneda unică EURO;

– asigurarea identității externe și de apărare a Uniunii Europene și

– pregătirea legislativă pentru aprofundarea și accelerarea reformei instituționale.

Anii ’90 reprezintă și deschiderea extraordinară a Uniunii către țările din centrul și estul Europei. Relațiile cu aceste state s-au concretizat prin semnarea acordurilor de asociere (denumite și acorduri europene), documente ce stabilesc cadrul politico-juridic al acestei cooperări și abordează diferitele aspecte ale acesteia.

Prin Tratatul de la Nisa, semnat în anul 2001 și intrat în vigoare în ianuarie 2003, după ratificarea sa de către toate statele membre ale Uniunii Europene, s-au modificat Tratatul privind Uniunea Europeană și tratatele care instituie Comunitățile Europene.

Tratatul de la Nisa marchează un nou episod din îndelungatul proces al construcției europene, proces demarat în urmă cu peste 50 ani.

Tratatul de la Nisa precizează numărul de voturi pe care-l va deține fiecare stat candidat în Consiliul European și numărul de reprezentanți al țărilor candidate în Parlamentul European, ca urmare a extinderii Uniunii Europene. Deasemenea, acest tratat extinde principiul majorității calificate, stabilește repartizarea de competențe între Curtea de Justiție a Comunităților Europene și Tribunalul de Primă Instanță. Tratatul de la Nisa nu numai că adapta instituțiile la nevoile noii Europe extinse, dar și făcea posibilă cooperarea întărită, fără de care devenea greu de gândit o Europă în permanentă mișcare și dezvoltare, o Europă mai mare și mai diversă, o Europă mai eterogenă.

Când primele proiecte ale secolului XX privind realizarea unei Uniunii Europene au început să devină cunoscute marelui public, părerea generală a fost că se dorește realizarea a ceva asemănător cu Statele Unite ale Americii. Chiar și denumirile unora dintre aceste prime încercări ( proiectul lui Aristide Briand se intitula Statele Unite ale Europei) par a fi încurajat o asemenea percepție. Ca atare, încă de la întemeierea Uniunii Europene și până în prezent, etalonul măsurării eficienței sale economice, dar și militare l-au reprezentat Statele Unite ale Americii. Și, de cele mai multe ori, această comparație a fost în defavoarea Europei. Dar dacă în tot acest timp comparația noastră s-a axat pe ceea ce în prezent nu mai are aceeași forța portană? În epoca terorismului și a armelor de distrugere în masă, orice superputere militară poate fi ușor neutralizată. Este timpul valorilor și ideologiilor, și a atracției pe care acestea le exercită asupra altor societăți. Dimesiunea cantitativă pălește acum în fața celei calitative. Această schimbare de paradigmă se va dovedi a fi în favoarea Europei. Virtuțiile, instituțiile și concepțiile europene captează atenția și acceptarea celorlalți. Acum, succesul de care Europa se bucură pe scena internațională a dus la evoluția unui nou tip de putere: puterea  de răspândire a normelor și principiilor democratice în mod pașnic, și nu de impunere a lor prin forța armelor. 

3. Reformarea Uniunii Europene – aspecte generale

În comunicarea din 13 iulie 2007 a Comisiei Europene către Consiliul European, comunicare intitulată ,,Reformarea Europei pentru secolul 21”, în capitolul I intitulat ,,Să reformăm împreună Europa” se precizează că ,,Europa s-a schimbat, lumea s-a schimbat. Secolul XXI aduce provocări noi și oportunități noi. Interacțiunea economiilor și popoarelor lumii – prin comunicare, comerț, migrație, preocupări comune legate de securitate ori prin schimburi culturale – este în continuă evoluție. Într-o lume așa de globalizată, Europa trebuie să fie competitivă pentru a asigura creșterea economică, locuri de muncă mai multe și mai bune, astfel încât să ajungă la o dezvoltare globală durabilă. Schimbările climatice necesită un răspuns care să fie atât global, cât si local. Schimbările demografice au modificat unele din vechile convingeri referitoare la tiparele după care funcționează societatea. Noile amenințări în materie de securitate necesită strategii și politici noi. În toate aceste domenii, Europa trebuie să fie pregătită pentru schimbare. Prosperitatea zilei de mâine presupune noi capacități și metode de lucru, reforme politice, economice și sociale. Societatea europeană are creativitatea și abilitatea de a răspunde acestor provocări. Aceasta se întemeiază pe valori esențiale – libertate, demnitate umană, solidaritate, toleranță, dreptate socială, stat de drept – care și-au dovedit valoarea. Cu toate acestea, pentru a salvgarda și consolida aceste valori, Europa trebuie să se adapteze. Deasemenea, Europa are nevoie de pârghiile cu care să transforme intențiile în realitate. Statele membre nu pot face față singure provocărilor de azi sau de mâine: numai un efort colectiv – întreprins cu deplina respectare a principiului subsidiarității – poate oferi răspunsul corect. Aceasta este misiunea Uniunii Europene, de aceea are nevoie de tratate adecvate, de instituții adecvate și de metode de lucru adecvate.

Elaborarea politicilor de natură să răspundă asteptărilor și aspirațiilor cetățenilor reprezintă proba pe care trebuie să o treacă Europa: o viziune a unei Europe pregătită să conlucreze pentru a înfăptui un viitor comun.

Uniunea Europeană este excepțional de bine situată pentru a găsi răspunsurile la chestiunile actuale cele mai presante. O Europă cu 27 sau mai multe state membre reprezintă sansa de a acționa pe scară continentală și de a face față problemelor care depășesc hotarele naționale.

După cincizeci de ani de integrare și extindere, viziunea prezentată de părinții fondatori ai Europei rămâne la fel de valabilă. Soluțiile comune sunt adeseori singura abordare viabilă pentru a obține răspunsurile adecvate pentru Europa, în lumea globalizată: modernizarea economiei europene astfel încât să facă față noii competiții, menținerea Europei în linia întâi a eforturilor de a găsi o soluție la schimbările climatice mondiale, de a asigura resurse energetice durabile, de a gestiona în mod eficient migrația, de a combate terorismul, de a sprijini țările în curs de dezvoltare să lupte împotriva sărăciei și de a promova în mod eficient valorile europene în comunitatea internațională. Uniunea Europeană are potențialul necesar pentru a-și consolida politicile în toate domeniile: și totuși, acest potențial nu trebuie blocat prin metode de lucru depășite”.

4. Convenția europeană privind viitorul Europei și proiectul de Tratat Constituțional

Având la origine voința politică și clarviziunea unor lideri politici ai Europei, procesul de integrare europeană s-a bazat multă vreme pe crearea și aprofundarea unor forme noi, adesea ingenioase, de cooperare tehnică și economică. După o jumătate de secol de istorie, UE s-a aflat la un moment de răscruce, întrucât agenda sa includea două obiective majore: lărgirea frontierelor sale prin admiterea țărilor central și est-europene și adâncirea integrării.

La data de 12 mai 2000, la Universitatea Humboldt, Joschka Fischer, ministrul de externe al Germaniei, a propus statelor membre ale Uniunii Europene, decise să avanseze rapid pe calea aprofundării integrării, să se constituie într-o ,,avangardă deschisă”, cu scopul de a pregăti punerea în aplicare a unei federații de state pe continentul european. Această propunere nu întrunea adeziunea tuturor.

Discursul lui Fischer din 2000 a fost urmat de o Declarație a președintelui francez Jacques Chirac, în care făcea referire la UE ca la o ,,federație de state națiune”. Această noțiune trădează orientarea președintelui francez în direcția dimensiunii interguvernamentale, spre deosebire de discursul lui Fischer, ilustrativ pentru orientarea profederalistă mai pronunțată a Germaniei.

Contextul nou creat a pus Uniunea in fața unei duble provocări: reforma internă (necesitatea creării unui sistem funcțional pentru un număr mai mare de membri, în prezent Uniunea Europeană având 27 de membrii) și gestionarea a două valuri de extinderi fără precedent (la 1 mai 2004, 10 state au devenit membre ale Uniunii Europene, iar la 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria au devenit membre ale Înaltului For Comunitar). Răspunsurile elaborate prin Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare în ianuarie 2003), desi propun formule noi, nu au putut rezolva în mod adecvat problemele cu care se confruntă construcția comunitară. Această sarcină a revenit Convenției europene privind viitorul Europei, organism instituit de Declarația adoptată la Laecken, în 2001, care a avut drept misiune redactarea unui Tratat constituțional care să răspundă in mod real nevoilor și realităților europene.

Declarația de la Laecken reținea patru teme principale pe care Convenția trebuia să le examineze, și anume:

– repartizarea competențelor între Uniune și statele membre;

– simplificarea tratatelor;

– statutul Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene;

– rolul parlamentelor naționale în viitoarea arhitectură instituțională a Uniunii.

Șefii de state și de guverne reuniți la Laecken au reînnoit o mai veche ambiție europeană, datând din preajma celui de-al doilea război mondial, și anume o Constituție prin care doresc să pună bazele unei Uniuni politice europene.

Preocupările pentru reforma Uniunii Europene la nivelul Parlamentului European începuseră de fapt de mult. Încă în 1984, deputatul european Altiero Spinelli a propus o reformă a instituțiilor comunitare, însă momentul nu era nici pe departe propice pentru o asemenea schimbare. Întâlnirile la nivel înalt de la Nisa – 2000 și apoi la Laecken – 2001 au scos însă în evidență necesitatea unei reforme de structură a sistemului european, vizând în deosebi unificarea tratatelor comunitare, o mai mare apropiere a instituțiilor comunitare de cetățeni, precizarea și departajarea mai clară a atribuțiilor diverselor organe comunitare (Consiliul European, Consiliul Miniștrilor, Comisia, Curtea de Justiție).

Astfel, în decembrie 2000, la Nisa, în cadrul Consiliului European, s-a decis revizuirea generală a tratatelor institutive, în scopul adaptării instituțiilor Uniunii la lărgirea prognozată a acesteia (lărgire ce a avut, de altfel, loc prin ,,valurile” de extindere din anii 2004 și 2007); se exprima, implicit, necesitatea unei dezbateri generale mai profunde având ca obiect viitorul UE. Cu același prilej, Consiliul European adoptă Declarația nr. 23 cu privire la viitorul Europei, anexată a Tratatului de la Nisa. Potrivit declarației, erau avute în vedere trei etape: una de dezbateri libere, o a doua mai bine structurată, ale cărei detalii urmau să fie stabilite în cadrul Consiliului European de la Laecken din decembrie 2001 și o a treia etapă constând într-o conferință interguvernamentală, prognozată a avea loc în anul 2004.

La data de 15 decembrie 2001, Consiliul European de la Laecken adoptă Declarația cu privire la viitorul Uniunii Europene, prin care se afirmă dezideratul ca aceasta să devină o structură mai democratică, mai transparentă și mai eficientă.

Prin Declarația de la Laeken, UE avea intenția vizibilă de a purcede la reorganizarea tratatelor, la ,,topirea” lor într-un text unic, pentru a asigura o mai mare coerență, coeziune și eficacitate a integrării.

Declarația privind viitorul Uniunii Europene chema europenii la reflecție asupra viitorului Europei, constatând necesitatea:

– simplificării Tratatelor, astfel încât să fie pe înțelesul cetățenilor;

– repartizării competențelor instituționale;

– clarificării rolului parlamentelor naționale în arhitectura europeană;

– incorporării Cartei Drepturilor Fundamentale în Tratatul Constituțional.

A fost un drum relativ ușor de la Nisa până la Declarația de la Laecken și până la elaborarea Convenției privind Viitorul Europei și a proiectului primului document elaborat la nivelul Uniunii Europene ce purta în titulatura sa denumirea de ,,Constituție”.

Urmare a hotărârilor adoptate la Laecken, la Bruxelles s-au desfășurat în perioada 1 martie 2002 – 10 iulie 2003, lucrările Convenției europene pentru Viitorul Europei. Aceasta a reprezentat o formă inedită și originală de elaborare a unui document unitar, dorit a reprezenta o sinteză atotcuprinzătoare a tratatelor existente, modernizate în lumina noilor evoluții și îmbogățite cu experiența ultimelor decenii.

Un element deosebit de important a fost acela că acest forum a fost denumit „convenție” tocmai pentru a sublinia caracterul său atotcuprinzător, și legitimitatea sa democratică prin participarea la lucrările sale atât a unor reprezentanți ai guvernelor și parlamentelor, ai statelor membre și ai țărilor candidate, cât și ai Comisiei și ai Parlamentului European.

Încercările de reformare a Uniunii Europene au fost numeroase în ultimii ani prin Tratatul instituind o Constituție pentru Europa și prin Tratatul de la Lisabona.

La 28 februarie 2002, în hemiciclul Parlamentului European de la Bruxelles, Convenția privind viitorul Europei, concepută ca un forum mai larg de dezbatere, a reunit reprezentanții țărilor membre, dar și ai celor candidate, 28 la număr, incluzând și Turcia, ai Comisiei europene și Parlamentului European. Lucrările au durat până la 10 iulie 2003. Au fost 26 reuniuni plenare și numeroase întâlniri ale celor 11 grupuri de lucru. Președinția Convenției a fost exercitată de șeful statului francez, Valéry Giscard d'Estaing, ajutat de doi vicepreședinți, foști prim-miniștri, adică belgianul Jean Luc Dehaene și italianul Giuliano Amato. A fost proiectul noului Tratat constituțional.

Un prim proiect, conținând primele 16 articole ale Tratatului constituțional, a fost prezentat de Convenția privind viitorul Europei la data de 7 februarie 2003. În iunie 2003, în conformitate cu calendarul stabilit, Convenția a prezentat Consiliului European de la Salonic textul integral al Proiectului de Tratat constituțional. Un proiect revizuit și completat al Tratatului a fost publicat la 18 iulie 2003.

Consiliul European din 19-20 iunie 2003 a decis convocarea unei conferințe interguvernamentale (CIG) pentru adoptarea noului tratat fundamental al UE.

La 18 iulie 2003, Valéry Giscard d’Estaing, președintele Convenției privind viitorul Europei, a prezentat textul complet al proiectului Constituției Europene lui Silvio Berlusconi, pe atunci președinte al Consiliului European.

Proiectul elaborat de Convenție a fost, de la început, obiectul unor reflecții și comentarii din partea unor politicieni și juriști, criticile la adresa proiectului de Tratat Constituțional fiind numeroase.

La 29 septembrie 2003, Consiliul de Afaceri Generale și Relații Externe, alcătuit din miniștri de externe ai statelor membre, a decis convocarea CIG la data de 4 octombrie 2003. România, Bulgaria și Turcia au participat cu statut de observator. Datorită divergențelor apărute între participanți proiectul nu a putut fi adoptat.

Consiliul European, reunit la Bruxelles la 12-13 decembrie 2003, a luat notă că nu a fost posibil pentru CIG să găsească un acord global privind Tratatul constituțional și s-a cerut președinției, deținută de Irlanda, ca, pe baza consultărilor, să se facă o evaluare a perspectivelor de progres și să pregătească un raport pentru Consiliul European din martie 2004.

Urmare a unor formule de compromis, acceptate de toți participanții, a fost posibilă încheierea CIG la Consiliul European din 18 iunie 2004, prin adoptarea proiectului de Tratat constituțional, care, din motive istorice, a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004. Tratatul a fost semnat la palatul Campidoglio din Roma. Denumirea completă a Tratatului este „Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa”. Scopul general al semnării Tratatului a fost acela de a amplifica procesul de transformare a Europei într-o Comunitate de state mai sigură, mai prosperă și mai dreaptă. Termenul de Tratat Constituțional conferit documentului elaborat la Bruxelles și promovat cu atâta trudă și negocieri intense la reuniunea de la Bruxelles de la sfârșitul lunii iunie 2004 evocă imaginea unor relații interstatale la nivel european.

Proiectul de Tratat Constituțional a încercat să valorifice la un nivel superior de sintetizare ansamblul reglementărilor adoptate pe parcursul evoluției comunitare.

Schimbările de esență aduse de Tratatul constituțional au fost:

– investirea Uniunii Europene cu personalitate juridică;

– introducerea sistemului de vot cu dublă majoritate în Consiliul UE. Deciziile cu majoritate calificate vor necesita sprijinul a 55% din statele membre, reprezentând 65% din populația Uniunii. O decizie care se ia cu majoritate calificată poate fi blocată doar dacă i se opun minimum 4 state, iar dacă pragul de blocaj este aproape să fie atins, statele membre vor face eforturi pentru găsirea unei soluții de consens;

– a fost inclusă în Tratat și Carta Drepturilor Fundamentale ale UE, fiind astfel deschisă calea aderării ulterioare a UE la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

– UE a primit explicit personalitate juridică. Facem mențiunea că personalitate juridică au avut Comunitățile;

– a fost creată funcția de președinte al Consiliului European, ales prin vot de șefii de stat sau de guvern ai statelor membre;

– s-a renunțat la sistemul „pilonilor UE” introdus în 1993 prin Tratatul de la Maastricht;

– s-a prevăzut posibilitatea dezvoltării unei apărări europene și s-a introdus o clauză de solidaritate a statelor UE în fața unui atac extern asupra uneia dintre ele;

– Parlamentul European va avea cel mult 750 membri, față de 736 în prezent, pragul minim fiind de 6 eurodeputați pentru un stat membru (față de 4 în prezent), iar cel maxim de 96 (față de 99 în prezent);

– a fost recunoscută dimensiunea socială a Uniunii, între obiectivele acesteia fiind și dezvoltarea unei economii sociale de piață și progresul social;

– în domeniul justiției și afacerilor interne s-a prevăzut un Parchet european cu competență în lupta contra fraudelor comunitare, precum și împotriva criminalității grave, cu dimensiune transfrontalieră. Va fi creat un Comitet permanent pentru cooperare în domeniul interne.

În Preambulul Proiectului Tratatului de Instituire a unei Constituții pentru Europa au fost formulate următoarele idei și principii:

,,– Europa este un continent purtător de civilizație; locuitorii săi, veniți în valuri succesive de la începuturile umanității, au dezvoltat aici, în mod progresiv, valorile care stau la baza umanismului: egalitatea oamenilor, libertatea și respectarea națiunii;

– Astăzi construim Europa Unită inspirându-ne din moștenirea culturală, religioasă și umanistă a popoarelor sale, care rămân mândre de identitatea și de istoria lor națională;

– ,,Unită în diversitate”, Europa oferă popoarelor sale cele mai bune șanse de a continua, cu respectarea drepturilor fiecăruia și cu conștiința răspunderii față de generațiile viitoare ale planetei, ,,marea aventură” care își găsește aici un spațiu privilegiat de speranță umană”.

Proiectul de Tratat definea Uniunea Europeană, obiectivele sale și consacra valorile fundamentale europene, precum și cadrul instituțional, competențele Uniunii, viața ei democratică și cetățenia europeană.

Proiectul de Tratat al Convenției Europene prin care se instituie o Constituție pentru Europa avea următoarele trăsături:

– avea o formă de Tratat, dar un conținut de Constituție;

– erau clarificate structura și funcționarea instituțiilor și a instrumentelor europene;

– întărea eficacitatea și democrația instituțională europeană;

– dota UE cu mijloacele necesare îmbunătățirii prestației sale internaționale.

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa a avut menirea de a pregăti Uniunea Europeană atât din punct de vedere instituțional, cât și legislativ, pentru a face față unui număr aproape dublu de state membre.

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa urma să intre în vigoare după aprobarea sa de către toate statele membre. S-a prevăzut o dată, ca ipoteză de lucru, pentru finalizarea aprobării de către statele membre – 1 noiembrie 2006, ipoteză care nu s-a dovedit a fi realistă.

În mod practic, după adoptarea Tratatului de la Maastricht din 1992 a fost declanșată cea mai importantă etapă a procesului complex de reformare instituțională pentru adâncirea integrării europene, marcată de Tratatul de la Amsterdam (1997) și Nisa (2000), tratate ce au reușit să rezolve numai parțial problemele aprofundării integrării europene. De aici a decurs necesitatea afirmată prin Declarația de la Laeken (2001) de a realiza – într-o modalitate sui generis care a fost Convenția privind Viitorul Europei (2002-2003) – un tratat care să instituie o Constituție pentru Europa (2004).

La sfârșitul lunii iunie 2005, ratificarea Tratatului Constituțional era în impas. Pe de o parte, 18 din cele 25 de state membre ale Uniunii ratificaseră Tratatul, iar, pe de altă parte, Franța și Olanda, prin referendum, au respins proiectul de Constituție Europeană. Alte 5 state erau nehotărâte în privința ratificării.

Așadar, supusă ratificării, Constituția pentru Europa nu a trecut acest test.

5. Tratatul de la Lisabona – un pas istoric pentru reformarea Uniunii Europene – între deziderat și realitate

Deoarece reforma instituțională realizată prin Tratatul de la Nisa (2001/ 2003) nu a fost considerată, la vremea ei, suficient de curajoasă pentru a răspunde așteptărilor legate de noua extindere a Uniunii Europene1, debutul de mileniu a coincis și chiar a stimulat decizia elaborării și negocierii unui nou tratat. Procesul de reformă constituțională, lansat prin extrem de ambițioasa declarație de la Laeken, din decembrie 2001, urma să permită construirea unei noi Uniuni Europene „mai democratice, mai transparente și mai eficiente”, capabile să-i aducă pe „cetățenii europeni, și în primul rând pe tineri, mai aproape de designul și instituțiile europene”. Pentru aceasta, declarația menționa nevoia organizării unor dezbateri largi privind viitorul Europei, care să implice nu doar actori interguvernamentali, ca până acum, ci și actori non-guvernamentali, cetățeni etc. și care să ducă la redactarea unui nou proiect constituțional. Ca atare, cel puțin în aparență, negocierile nu s-au mai desfășurat în „spatele ușilor închise”, ci dimpotrivă. Convenția Europeană privind Viitorul Europei a reunit peste 100 de participanți, reprezentanți ai diferitelor structuri instituționale (guvernele statelor membre, instituții UE, parlamentele naționale, parteneri sociali, instituții academice, etc.), care au negociat, vreme de peste 15 luni (între 2002 și 2003) elaborarea unui proiect de tratat menit să simplifice cadrul politic și legislativ european existent. Textul proiectului constituțional a fost supus dezbaterii în cadrul unei Conferințe Interguvernamentale, care a început pe 4 octombrie 2003. Pe fondul disensiunilor înregistrate, negocierile s-au prelungit dincolo de Consiliul European de iarnă (decembrie 2003), soluția de compromis fiind agreată în cadrul Consiliul European din iunie 2004.

Tratatul de la Lisabona reprezintă rezultatul negocierilor care s-au purtat între statele membre după eșuarea Tratatului privind instituirea unei Constituții a Uniunii Europene.

Declarația de la Berlin din data de 25 martie 2007, dată cu ocazia aniversării a 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, avea să reanime discuțiile privind reforma sistemului instituțional. Inițiativa declanșată la Consiliul European de la Laecken din 15 decembrie 2001 (Declarația privind viitorul Uniunii), este continuată, iar Consiliul European de la Bruxelles din 11-12 iunie 2007 va decide convocarea unei alte Conferințe internaționale, de această dată pentru redactarea unui proiect de Tratat de reformă.

În urma eșecurilor răsunătoare ale procesului de ratificare a Tratatului Constituțional prin respingerea de către francezi și olandezi în cele două referendumuri și prin amânarea sine die a referendumului programat în Marea Britanie, liderii europeni au reevaluat procesul instituțional gândit – anterior elaborării Tratatului – a fi un sistem federativ și au optat pentru un sistem confederativ, adoptând la Lisabona un Tratat de reformă.

Procesul de reformă instituțională a Uniunii Europene a fost relansat odată cu Summit-ul de la Bruxelles, din 21-22 iunie 2007, Summit desfășurat sub președinția Germaniei.

Comisia Europeană prezenta la data de 13 iulie 2007 Avizul, întemeiat pe articolul 48 din Tratatul asupra Uniunii Europene, cu privire la Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre, convocată în vederea revizuirii tratatelor.

Așa cum observa și Comisia Europeană în documentul menționat, Consiliul European din iunie 2007 a adoptat un mandat precis pentru Conferința Interguvernamentală. „Mandatul a fost rodul unui compromis elaborat cu mare grijă”. Acest compromis consta în aceea că unele dintre modificările convenite la CIG din 2004 nu au fost reținute și că au fost acordate o serie de derogări unor state membre. Eliminarea unor elemente, „precum și modificările din cauza cărora textul tratatului este mai greoi au fost elementele necesare ale unui acord global la care au subscris toate statele membre”., potrivit Avizului Comisiei Europene. Se dorește ca modificările propuse să ofere Uniunii Europene o bază instituțională și politică solidă, prin care să răspundă așteptărilor cetățenilor ei.

Pentru prima dată în istoria construcției comunitare, Conferința interguvernamentală (CIG) s-a reunit la 23 iulie 2007, având din partea Consiliului European din 21-23 iulie 2007 un mandat riguros, coercitiv chiar, mergând până la detalii. Mandatul CIG reprezintă instrucțiunile șefilor de state sau de guverne, așa cum se procedează în orice conferință de acest gen, către proprii diplomați, respectiv experți. De aici a decurs și discreția cu care s-a lucrat, spre deosebire de puternica mediatizare utilizată pentru elaborarea Tratatului constituțional.

Liderii celor 27 de state membre ale Uniunii Europene, în zilele de 18 și 19 octombrie 2007, la Lisabona, au ajuns la un acord final asupra Tratatului de modificare european (sau Tratat de simplificare), numit Tratatul de la Lisabona.

Semnat la data de 13 decembrie 2007 la Lisabona și ratificat de către toate statele membre, Tratatul de reformă, așa cum mai este cunoscut, a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, marcând un nou început pentru Uniunea Europeană.

Aflată în fața marilor provocări ale lumii secolului al XXI-lea: mondializarea financiară și economică, evoluția demografică, încălzirea globală, gestionarea resurselor energetice și globalizarea amenințărilor teroriste, Europa este obligată să rescrie regulile conviețuirii pe bătrânul continent.

Tocmai de aceea, prin semnarea Tratatului de la Lisabona, la 13 decembrie 2007, șefii de stat și de guvern au decis asupra noilor reguli referitoare la modalitățile, intensitatea și amploarea acțiunilor Uniunii Europene, ceea ce permite adaptarea instituțiilor europene și a metodelor lor de lucru în scopul satisfacerii aspirațiilor cetățenilor și a consolidării valorilor fundamentale ale Uniunii Europene.

Noul Tratat este clădit în general pe conținutul Constituției Europene, din cadrul căreia au fost înlăturate prevederile cele mai controversate și, în primul rând, titlul de ,,Constituție” care speria populația europeană prin simbolismul pe care îl cuprindea.

Tratatul de la Lisabona are două mari clauze: reformarea Tratatului privind Uniunea Europeană și a TCE, a cărui denumire este Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Conceptul de ,,Comunitate Europeană” a fost înlocuit cu cel de ,,Uniune Europeană”. Ca urmare a ratificării Tratatului de la Lisabona de către toate statele membre, Uniunea are personalitate juridică proprie, ceea ce înseamnă că poate semna tratatele internaționale. Tratatul nu are un caracter constituțional și simbolurile Uniunii Europene – steagul, imnul și moto-ul – nu au fost adoptate în Tratat.

Tratatul de la Lisabona este necesar pentru a asigura o funcționare clară și eficientă a Europei extinse. El a asigurat o oportunitate pentru a răspunde celor mai importante așteptări ale cetățenilor săi.

Tratatul conferă un cadru legal stabilirii de relații privilegiate între Uniune și statele din vecinătate. Pentru prima dată în istoria construcției europene, importanța relațiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat.

Tratatul de la Lisabona intitulat ,,Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene”, a fost adoptat în cadrul Conferinței reprezentanților guvernelor statelor membre la 3 decembrie 2007 și semnat la Lisabona, la data de 13 decembrie 2007. Potrivit eurooptimiștilor, Tratatul de la Lisabona este de natură să asigure pentru o lungă perioadă de timp (după unii, până la orizontul anului 2030), evoluția celei mai importante organizații continentale care este Uniunea Europeană.

Tratatul de la Lisabona a fost semnat de șefii de state și de guverne pentru ca acesta să adapteze instituțiile europene și metodele lor de lucru, să consolideze legitimitatea democratică a Uniunii și a valorilor sale fundamentale.

După eșecul Tratatului Constituțional, Tratatul de la Lisabona este cea mai bună dovadă că o Uniune de 27 de state membre poate funcționa. Scopul Tratatului este găsirea celei mai bune formule de funcționare în format extins a Uniunii Europene.

Din măsurile de reformă incluse în Tratatul de la Lisabona rezultă că liderii europeni au optat pentru un sistem instituțional confederativ, și nu pentru unul federativ. Astfel, prin Tratatul adoptat la Lisabona, atribuțiile viitorului Președinte al Consiliului European au fost reduse, iar ideea instituirii funcției de Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii a fost abandonată, optându-se pentru funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică Externă și de Securitate.

Tratatul de la Lisabona unește Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană într-o singură Uniune Europeană. Termenul de ,,Comunitate Europeană” se înlocuiește cu cel de ,,Uniune Europeană”.

Jean Monnet – încă din anii ’50 ai secolului trecut – atrăgea atenția că ,,Încercarea de a promova o structură federativă va întâmpinat o rezistență atât de puternică din partea statelor membre, încât orice astfel de inițiativă va fi sortită eșecului”, iar generalul Charles de Gaulle – combătând tezele federalizării continentului – a demonstrat că se impune să se construiască o ,,Uniune a statelor independente și suverane, care să-și păstreze și perpetueze identitatea și tradițiile proprii”. Charles de Gaulle aprecia că opțiunile federaliste nu sunt realiste, contravenind concepției europenilor cu privire ,,la modul în care ar dori să conviețuiască în Europa Unită”.

Consider că este un aspect pozitiv renunțarea la titulatura de Constituție în Tratatul de la Lisabona, întrucât Uniunea nu reprezintă o federație de state, fiecare dintre acestea păstrându-și suveranitatea și independența, UE nefiind o structură care să preia suveranitatea statelor membre și nici independența acestora. Termenul de ,,Constituție” utilizat în titulatura proiectului de Tratat Constituțional a atras, pe bună dreptate, multe critici, Uniunea Europeană tinzând, la acel moment să devină o federație, europenii înțelegând să conviețuiască în Europa Unită într-un alt mod. Tocmai de aceea, pentru a se diminua riscul neratificării, în Tratatul de la Lisabona s-a eliminat titulatura de ,,Constituție”, nefăcându-se referire în cuprinsul acestuia nici la monedă, drapel sau imn, elemente specifice unui stat, menționate ca atare în constituțiile naționale. Statele membre își păstrează, astfel, nealterată identitatea, aspect privit pozitiv, la momentul actual Tratatul de la Lisabona fiind ratificat de toate statele membre, devenind realitate, în timp ce Constituția Europeană a rămas un proiect eșuat.

România a ratificat Tratatul de la Lisabona prin Legea nr. 13/2008, publicată în M.Of., Partea I, nr. 107/12.02.2008.

Iată, în concret, datele de ratificare ale Tratatului de la Lisabona în 26 de state membre (situația României am prezentat-o mai sus):

1. Austria – 13.05.2008;

2. Belgia – 15.10.2008;

3. Bulgaria – 28.04.2008;

4. Cipru – 26.08.2008;

5. Danemarca – 29.05.2008;

6. Estonia – 23.09.2008;

7. Finlanda – 30.09.2008;

8. Franța – 14.02.2008;

9. Grecia – 12.08.2008;

10. Italia – 08.08.2008;

11. Letonia – 16.06.2008;

12. Lituania – 26.08.2008;

13. Luxemburg – 21.07.2008;

14. Malta – 06.02.2008;

15. Marea Britanie – 16.07.2008;

16. Olanda – 12.09.2008;

17. Polonia – 02.04.2008 – ratificat de Parlament, iar, la 10.10.2009, semnarea instrumentului de ratificare de către Președintele țării;

18. Portugalia – 17.06.2008;

19. Republica Cehă – 06.05.2009, iar, la 3.11.2009, semnarea instrumentului de ratificare de către Președintele țării;

20. Slovacia – 24.06.2008;

21. Slovenia – 24.04.2008;

22. Spania – 08.10.2008;

23. Suedia – 10.12.2008;

24. Ungaria – 06.02.2008;

25. Germania – 25.09.2009;

26. Irlanda – 02.10.2009 (prin referendum), iar, la 16.10.2009, semnarea instrumentului de ratificare de către Președintele țării.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE. Tratatul pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.

Tratatul de la Lisabona, considerat piatra de temelie a unei uniuni mai democratice a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009.

Acesta pune la dispoziția Uniunii Europene instituții moderne și metode de lucru optimizate pentru a face față, în mod eficient, provocărilor contemporane. Într-o lume în evoluție rapidă, europenii așteaptă de la UE abordarea unor probleme precum globalizarea, schimbările climatice și demografice, securitatea și energia. Tratatul de la Lisabona consolidează democrația în UE, precum și capacitatea acesteia de a promova, zi de zi, interesele cetățenilor săi.

Tratatul de la Lisabona definește clar obiectivele și valorile Uniunii Europene privind pacea, democrația, respectarea drepturilor omului, dreptatea, egalitatea, statul de drept și durabilitatea.

Tratatul garantează că Uniunea Europeană:

– va oferi cetățenilor un spațiu de libertate, securitate și justiție fara frontiere interne;

– va activa în direcția dezvoltării durabile a Europei pe baza unei creșteri economice echilibrate și a stabilității prețurilor, a unei economii sociale de piață extrem de competitive, vizând ocuparea totală a forței de muncă și progresul social, cu un înalt nivel de protecție a mediului;

– va combate excluziunea socială și discriminarea și va promova justiția și protecția socială;

– va promova coeziunea economică, socială și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre;

– își va menține angajamentul față de uniunea economică și monetară având euro ca monedă unică;

– va susține și va promova valorile Uniunii Europene în întreaga lume și va contribui la asigurarea păcii, securității, dezvoltării durabile a planetei, solidarității și respectului între popoare, comerțului liber și echitabil și eradicării sărăciei;

– va contribui la protejarea drepturilor omului, în special a drepturilor copilului, precum și la respectarea stricta și dezvoltarea dreptului internațional, incluzând respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite.

Acestea sunt obiectivele expuse pe scurt. Tratatul de la Lisabona este conceput pentru a pune la dispoziția UE instrumentele necesare pentru realizarea acestora.

Iată de ce a fost necesară adoptarea Tratatului de la Lisabona, Tratat ratificat de către toate statele membre ale Uniunii Europene (obiectivele Tratatului expuse pe larg):

I. O Europă mai democratică și mai transparentă, în care Parlamentul European și parlamentele naționale se bucură de un rol consolidat, în care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați și care definește mai clar ce este de făcut la nivel european și național și de către cine.

Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales direct de către cetățenii Uniunii Europene, are noi atribuții privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziție de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene.

O mai mare implicare a parlamentelor naționale: parlamentele naționale participă într-o măsură mai mare la activitățile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obține rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarității). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naționale va conduce la consolidarea caracterului democratic și la creșterea legitimității acțiunilor Uniunii.

O voce mai puternică pentru cetățeni: datorită inițiativei cetățenilor, un milion de cetățeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

Cine și ce face: relația dintre statele membre și Uniunea Europeană devine mai clară odată cu clasificarea competențelor.

Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaște explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

II. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții eficiente și moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.

Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorității calificate se va baza pe sistemul dublei majorități, a statelor membre și a populației, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obține atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii.

Un cadru instituțional mai stabil și mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcția de președinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani și jumătate, introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei și rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European și la reducerea numărului de comisari și include reguli clare privind cooperarea consolidată și dispozițiile financiare.

O viață mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi și pentru cetățenii săi precum libertatea, securitatea și justiția (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalității). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă și la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spațiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism și cooperare administrativă.

III. O Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni. Carta este un „catalog al drepturilor omului” care cuprinde, într-un text unic, pentru prima dată în istoria UE, ansamblul drepturilor civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Textul Cartei este precedat de un preambul și cuprinde 54 de articole sistematizate în 6 Titluri, după cum urmează: Demnitatea; Libertățile; Egalitatea; Solidaritatea; Drepturile cetățenilor și Justiția. Cel de-al 7-lea Titlu cuprinde Dispozițiile generale ce reglementează interpretarea și aplicarea Cartei.

Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică și consolidează valorile și obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referință pentru cetățenii europeni și să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume. Termenul de “valori” este folosit acum în defavoarea termenului de “principii”. Uniunea europeană este fondată pe valorile înscrise în TFUE și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene. Respectul demnității umane, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept, precum și respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților sunt valori comune statelor membre într-o societate caracterizată de pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați. Dat fiind faptul că Tratatul de la Lisabona conferă în mod expres Uniunii europene personalitate juridică acest lucru îi va permite să-și consolideze rolul pe scena internațională și să promoveze valorile și interesele sale. Mai mult, Uniunea europeană va avea, astfel, posibilitatea de a adera la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și va putea deveni membru al organizațiilor internaționale. Acest lucru nu va permite instituțiilor europene să nesocotească drepturile fundamentale de care beneficiază cetățenii. 

Drepturile cetățenilor și Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special, garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor acesteia forță juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale. O adevărată cultură a drepturilor fundamentale înseamnă nu numai a asigura conformitatea legislației UE cu Carta. În domeniile în care Uniunea Europeană are competență în a acționa, Comisia Europeană poate propune acte legislative ale UE care să asigure efecte concrete ale drepturilor și principiilor din Cartă. Acesta este un pas esențial către exercitarea de către cetățeni a drepturilor lor în temeiul Cartei.

Libertate pentru cetățenii europeni: Tratatul de la Lisabona menține și consolidează cele „patru libertăți”, precum și libertatea politică, economică și socială a cetățenilor europeni.

Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea și statele membre acționează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. Deasemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.

Mai multă siguranță pentru toți: Uniunea beneficiază de o capacitate extinsă de acțiune în materie de libertate, securitate și justiție, ceea ce aduce avantaje directe în ceea ce privește capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalității și terorismului. Noile prevederi în materie de protecție civilă, ajutor umanitar și sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la amenințările la adresa securității cetățenilor europeni.

IV. Europa ca actor pe scena internațională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. Acesta utilizează forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este și unul din vicepreședinții Comisiei, crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a UE.

Noul Serviciu european pentru acțiune externă oferă Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.

Uniunea are o personalitate juridică unică, ceea ce îi întărește puterea de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.

Progresele în domeniul politicii europene de securitate și apărare aduse de Tratatul de la Lisabona mențin unele modalități decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

V. Inițiativa cetățenilor. Cetățenii europeni au la dispoziție un instrument cu ajutorul căruia vor putea determina Comisia Europeană să acționeze în domenii de interes pentru ei.

Începând cu 1 aprilie 2012 pot fi lansate primele inițiative cetățenești.

Dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii Europene prin intermediul unei inițiative cetățenești europene a fost acordat cetățenilor statelor membre prin Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.

„Inițiativa cetățenilor” este una dintre schimbările majore introduse de Tratatul de la Lisabona. Cu ajutorul acestei inițiative, Uniunea devine mai democratică, dându-le cetățenilor șansa de a se implica mai direct în elaborarea politicilor comunitare.

Cetățenii europeni au, totodată, posibilitatea de a adresa petiții Parlamentului și de a vota la alegerile parlamentare. Cu toate acestea, nu a fost încă stabilită o procedură formală pentru participarea publicului la elaborarea politicilor de către instituția cu puteri executive, respectiv Comisia Europeană.

Unele aspecte ale Inițiativei cetățenilor nu au fost încă definitivate. Prin urmare, Comisia lansează o consultare publică pentru a afla care sunt opiniile cetățenilor cu privire la funcționarea sistemului.

Tratatul de la Lisabona le dă acestora posibilitatea de a-i solicita Comisiei să înainteze propuneri de acțiune în domenii de competență ale Uniunii. Potrivit prevederilor Tratatului, o petiție trebuie semnată de cel puțin un milion de cetățeni provenind dintr-un număr „semnificativ” de țări.

O serie de întrebări practice rămân însă fără răspuns.

De exemplu: câte țări constituie „un număr semnificativ”? Cu câte semnături trebuie să contribuie fiecare dintre aceste țări? Care este vârsta minimă a participanților și cine va verifica semnăturile?

Cu ocazia lansării consultării publice, comisarul Margot Wallström a afirmat că noul instrument democratic trebuie să fie „accesibil, transparent și ușor de utilizat”.

La nivelul Uniunii Europene, a fost adoptat Regulamentul nr. 211/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 privind inițiativa cetățenească.

Inițiativa cetățenească reprezintă, potrivit art. 2 pct. 1 din Regulamentul nr. 201/2011, o inițiativă prezentată Comisiei prin care aceasta este invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, orice propunere corespunzătoare privind chestiuni pentru care cetățenii consideră că este necesar un act juridic al Uniunii în vederea punerii în aplicare a tratatelor, care a fost susținută de cel puțin un milion de semnatari eligibili provenind din cel puțin un sfert din toate statele membre.

Semnatari, conform art. 2 pct. 2 din Regulamentul nr. 211/2011, sunt cetățeni ai Uniunii care au sprijinit o anumită inițiativă cetățenească prin completarea unui formular de declarație de susținere a inițiativei respective.

Organizatorii unei inițiative cetățenești, un comitet al cetățenilor compus din cel puțin 7 cetățeni europeni cu reședința în cel puțin 7 state membre diferite, au la dispoziție 12 luni pentru a colecta declarațiile de susținere necesare. Numărul declarațiilor de susținere trebuie certificat de autoritățile competente din statele membre. Comisia dispune apoi de trei luni pentru a examina inițiativa și pentru a decide asupra acțiunilor pe care le va întreprinde.

Este stabilită în detaliu procedura privind inițiativa cetățenească prin Regulamentul nr. 211/2011, procedură asupra căreia nu vom insista în studiul de față pentru că nu face obiectul acestuia, ocupându-ne de creionarea unor aspecte de bază.

Revenind la Tratatul de la Lisabona, acesta permite unui stat membru să iasă din Uniunea Europeană dacă respectivul stat dorește acest lucru.

La data de 30 iunie 2009, Curtea Constituțională Federală a Germaniei a hotărât ca acesta este compatibil cu Constituția Germaniei, însă, înainte de depunerea instrumentului de ratificare, este necesară modificarea legislației naționale privind drepturile de participare parlamentară. La 8 septembrie 2009, în Germania, membrii Bundestagului (Camera inferioară a Parlamentului) au aprobat 4 legi interne cu privire la controlul parlamentar în materie de afaceri europene. Normele au fost adoptate cu 446 de voturi pentru, 46 împotrivă și 2 abțineri. La data de 18 septembrie 2009, Camera superioară a Parlamentului german (Bundesrat) a adoptat cu unanimitate de voturi noua legislație care permite Germaniei să finalizeze ratificarea Tratatului de la Lisabona. La data de 25 septembrie 2009, președintele Germaniei, Horst Köhler a semnat legile care permit finalizarea procesului de ratificare, precum și actul de ratificare propriu-zis. Astfel, Germania finalizează procesul de ratificare a Tratatului de la Lisabona. În prezent, toate statele membre au ratificat Tratatul de la Lisabona, Tratat în vigoare de la data de 1 decembrie 2009.

Președintele Parlamentului European, Jerzy Buzek a declarat că ratificarea de către Germania a Tratatului de la Lisabona, care va crea o Uniune Europeană mai puternică, reprezintă un pas important spre intrarea în vigoare a acestui Tratat.

Liderii UE au acordat Irlandei garanțiile juridice cu privire la suveranitatea națională, deschizând drumul pentru un al doilea referendum privind Tratatul de la Lisabona.

La prima reuniune organizată după alegerile europarlamentare de la începutul lunii iunie 2009, șefii de stat l-au nominalizat pe președintele José Manuel Durao Barroso pentru un al doilea mandat în fruntea Comisiei și au convenit asupra unor măsuri de supraveghere la nivel european a sectorului financiar.

La data de 16 septembrie 2009, în urma votului din Parlamentul European, Barroso a fost ales, pentru a doua oară, președinte al Comisiei Europene. 718 deputați europeni au participat la votul secret, 382 s-au pronunțat pentru și 219 împotrivă. S-au înregistrat 117 abțineri.

Irlanda a primit garanțiile juridice că tratatul nu va submina neutralitatea sa militară și nu va aduce atingere dreptului său de a stabili impozite sau politicii sale cu implicații de natură etică, cum ar fi avortul. Acestea au fost motivele de îngrijorare care au dus la eșecul referendumului organizat vara anului 2008. Irlanda a condiționat organizarea unui nou vot, în toamna anului 2009, de acordarea garanțiilor juridice menționate.

Primul ministru al Irlandei, Brian Cowen, a anunțat al doilea referendum la data de 2 octombrie 2009. Deasemenea, guvernul irlandez a publicat un document care explică modificările aduse de tratat în modul de funcționare a UE și care prezintă garanțiile juridice obținute de Irlanda. Inițiativa este menită să simplifice și să clarifice conținutul tratatului pentru cetățenii acestei țări. La data de 2 octombrie 2009, 67,13% dintre cetățeni au votat în favoarea Tratatului, în timp ce 32,87% au votat împotrivă. Așadar, majoritatea cetățenilor irlandezi s-au exprimat în favoarea Tratatului de la Lisabona, cu ocazia celui de-al doilea referendum organizat de țara lor pe această temă. Mary McAleese, președintele Irlandei, a semnat Tratatul de la Lisabona la data de 16 octombrie, la două săptămâni după ce alegătorii irlandezi l-au aprobat prin referendum. Odată cu depunerea intrumentului de ratificare la Roma, Irlanda și-a încheiat procedura de ratificare.

Ministerul Afacerilor Externe din România, printr-un comunicat de presă, a salutat cu deosebită satisfacție rezultatul pozitiv al referendumului irlandez asupra Tratatului de la Lisabona, care s-a desfășurat la data de 2 octombrie 2009. Votul favorabil al cetățenilor irlandezi reprezintă un pas substanțial în direcția finalizării procesului de ratificare a Tratatului și a reformării modului de funcționare a Uniunii Europene. Referindu-se la votul din Irlanda, ministrul interimar al Afacerilor Externe, Cătălin Predoiu, a declarat la data de 3 octombrie 2009 următoarele: „Decizia cetățenilor irlandezi nu poate decât să ne bucure, confirmând sprijinul și atașamentul acestora față de proiectul european. Acest rezultat pozitiv dovedește faptul că răspunsul dat la nivelul Uniunii preocupărilor exprimate anterior de cetățenii irlandezi a fost cel adecvat. Perspectivele finalizării procesului de ratificare a Tratatului de la Lisabona sunt în acest moment mult mai clare și sperăm că ele vor fi confirmate și de evoluțiile din celelalte state membre care nu au finalizat încă procedurile. Este în interesul tuturor statelor membre, inclusiv al României, ca acest Tratat să intre în vigoare cât de curând posibil, pentru a putea pune în practică inovațiile sale instituționale și politice, ce vor permite Uniunii să acționeze de o manieră mai eficace și coerentă, atât la nivel intern, cât și internațional. Reamintesc totodată că, spre deosebire de prevederile actuale, Tratatul de la Lisabona garantează fiecărui stat membru posibilitatea desemnării unui reprezentant în viitorul Colegiu al Comisiei.”

Irlanda este singurul stat membru al Uniunii Europene care a organizat un referendum pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona (TL). Primul referendum în acest sens a avut la 12 iunie 2008, rezultatul acestuia fiind negativ. La vremea respectivă, premierul irlandez François Fillon a declarat că ,,nu va mai exista Tratatul de la Lisabona după referendumul de respingere irlandez decât prin reluarea dialogului cu poporul irlandez”. Până la data acestui referendum, Tratatul era ratificat de 18 state membre (inclusiv România) prin procedurile parlamentare. În baza garanțiilor conferite Irlandei în cadrul Consiliului European din iunie 2009 în privința unor aspecte de interes deosebit pentru cetățenii irlandezi – dreptul la viață, familie și educație; impozitarea; securitate și apărarea; politica socială și drepturile lucrătorilor – guvernul irlandez a decis organizarea unui al doilea referendum asupra TL, la 2 octombrie 2009.

La data de 10 octombrie 2009, președintele Poloniei, Lech Kaczynski, a semnat instrumentul de ratificare al Tratatului de la Lisabona. Ceremonia s-a desfășurat la Varșovia în prezența președintelui Consiliului European, Fredrik Reinfeldt, a președintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso și a președintelui Parlamentului European, Jerzy Buzek.

Curtea Constituțională cehă a fost sesizată de senatorii liberali în vederea conformității cu Consituția cehă. Președintele Václav Klaus a solicitat Uniunii Europene o derogare pentru Cehia privind Cartea drepturilor fundamentale, anexă a Tratatului de la Lisabona, în sensul nerestituirii către germanii din regiunea sudeta a bunurilor confiscate după cel de al doilea război mondial conform decretelor semnate de președintele cehoslovac Edvard Benes. La Consiliul European desfășurat la Bruxelles la data de 29 octombrie 2009, liderii Uniunii Europene au acceptat să acorde Republicii Cehe derogarea cerută de la Carta drepturilor fundamentale, anexă a Tratatului de la Lisabona. Curtea Constituțională cehă a decis că Tratatul de la Lisabona este în acord cu Constituția țării. La data de 3 noiembrie 2009, președintele Cehiei, Václav Klaus, a semnat instrumentul de ratificare al Tratatului de la Lisabona. Semnarea Tratatului de la Lisabona de către președintele ceh Václav Klaus reprezintă o ,,etapa importantă și istorică” pentru Uniunea Europeana, a declarat premierul britanic Gordon Brown. Președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a salutat semnarea, de către 3 noiembrie 2009, de către Președintele ceh a Tratatului de la Lisabona, apreciind că, astfel, a fost înlăturat și ultimul obstacol din calea acestui document. ,,Vestea bună este că ultimul obstacol în calea finalizării Tratatului de la Lisabona a fost ridicat”, a declarat Barroso, dupa ce președintele ceh Václav Klaus a semnat textul, după săptămâni de blocaj.

Semnarea Tratatului de la Lisabona de către președintele ceh, Václav Klaus, reprezintă ,,o zi bună pentru Europa”, a apreciat la data de 3 noiembrie 2009 ministrul german de externe Guido Westerwelle, în marja unei vizite la sediul NATO de la Bruxelles.

,,Salut, în numele Guvernului german, faptul că președintele, Klaus a semnat Tratatul de la Lisabona”, a declarat șeful diplomației germane. ,,Este, într-adevăr o zi bună pentru Europa”, a adăugat el.

Printr-un comunicat de presă din 4 noiembrie 2009, Ministerul Afacerilor Externe din România salută semnarea legii de ratificare a Tratatului de la Lisabona de către președintele ceh Vaclav Klaus, care deschide calea pentru finalizarea procesului de ratificare a acestui document.

Tratatul de la Lisabona a fost ratificat de către toate statele membre ale Uniunii Europene, odată cu semnarea sa de către președintele ceh, Václav Klaus. Republica Cehă și-a depus instrumentele de ratificare la Roma, încheind astfel ultima etapă oficială necesară intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

La data de 19 noiembrie 2009 a avut loc la Bruxelles un summit informal extraordinar, cu scopul de a stabili cine va ocupa posturile cheie create în baza Tratatului de la Lisabona. Primul-ministru belgian Herman Van Rompuy a fost desemnat în funcția de Președinte al Consiliului European pentru un mandat de doi ani și jumătate, Pierre de Boissieu a fost ales în funcția de secretar general al Consiliului European, iar Catherine Ashton, membră a Partidului Laburist din Marea Britanie a fost aleasă drept Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, mandatul acesteia fiind de cinci ani. Catherine Ashton îndeplinește, în același timp, și funcția de vicepreședinte al Comisiei Europene. Salutând decizia din data de 19 noiembrie 2009, liderul suedez al Uniunii Europene, Fredrik Reinfeldt, a subliniat că alegerea Baronesei Ashton și a domnului Van Rompuy reprezintă un pas important către ridicarea vocii UE in lume. ,,Am căutat persoane care ar putea crea continuitate, care ne-ar putea aduce împreună, să fie vocea, fața și prezența Europei în lume. Cred că ne-am atins acest scop”. Gordon Brown, șeful guvernului britanic a declarat: ,,Consiliul, alcătuit din șefii de stat și de guvern din țările membre UE, l-a denumit pe Herman Van Rompuy ca primul președinte al Uniunii Europene și îl felicităm”. ,,Domnul Van Rompuy a adus o perioadă de stabilitate în Belgia după luni de incertitudini”, a remarcat Brown. Gordon Brown a precizat că Ashton va avea o poziție unică asupra politicii externe europene în următorii cinci ani. Președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, i-a felicitat pe cei doi. „Nu cred că am fi putut face o alegere mai bună pentru funcțiile de conducere ale Uniunii Europene”. Președintele Van Rompuy va avea ca principale responsabilități prezidarea reuniunilor Consiliului și reprezentarea liderilor UE la nivel internațional. Deasemenea, va reprezenta Consiliul în relațiile cu alte instituții comunitare. Herman Van Rompuy, Președintele Consiliului European, a declarat cu ocazia investiturii sale: ,,Uniunea Europeană ne aparține tuturor și ar trebui să fie acolo pentru fiecare Stat Membru. Suntem spre un drum comun, către o destinație comună, dar toți avem bagajele noastre și trebuie să ni se permită să fim diferiți unul față de celălalt”. Catherine Ashton va avea autoritatea de a propune măsuri în domeniul apărării și securității. De semenea, va avea misiunea de a înființa o rețea a diplomaților în întreaga lume, care să sprijine noul cabinet. Catherine Ashton s-a declarat surprinsă de numirea sa. „Sunt onorată și mândră de faptul că mi s-a propus să îndeplinesc acest rol. “ „Voi face tot posibilul pentru a reprezenta valorile noastre în întreaga lume”. Totodat, Ashton, aflată în fața membrilor Comisiei pentru afaceri externe, a dat asigurări deputaților că „…dețin competențele necesare pentru exercitarea acestei funcții, (…) voi contribui la impunerea Europei din punct de vedere politic. Eu cred într-o diplomație tăcută și în construirea încrederii…” Deasemenea, dorește mai degrabă un proces politic activ, adăugând că, atunci când va fi nevoie, ,,va trebui să fim în prima linie, cu o voce puternică.”

Funcția de Înalt Reprezentant comasează două dintre portofoliile actuale: înaltul reprezentant pentru politica externă și de securitate comună și comisarul pentru relații externe.

Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene. El contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici și o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului și acționează în mod similar în ceea ce privește politica de securitate și apărare comună.

Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe și este unul dintre vicepreședinții Comisiei Europene, asigurând coerența acțiunii externe a Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona urmărește consolidarea rolului UE pe scena mondială și accelerarea procesului decizional.

În esența sa, Tratatul de modificare (reformă) de la Lisabona reprezintă o reacție a Uniunii Europene la sfidările mondializării, la atotputernicia economică și politică a unor state. Se cunoaște că, în lumea de azi, Uniunea Europeană reprezintă o forță credibilă din punct de vedere economic, politic, social și cultural. Ea este unul dintre centrele de putere ale continentului și lumii. Prin aceasta, Uniunea Europeană a depășit cu mult așteptările fondatorilor ei.

Fiind ratificat de toate statele membre și fiind depuse toate instrumentele de ratificare la Roma, la depozitarul central, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009.

Drumul a fost lung, însă, la 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în sfârșit în vigoare și odată cu el, o serie de schimbări majore la nivel instituțional, menite să raționalizeze procesul decizional și să confere UE o mai bună reprezentare pe plan extern.

Ca primă consecință a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona este intrarea în funcție a primului președinte al Uniunii Europene, belgianul Herman van Rompuy, și a ministrului de externe Catherine Ashton din Marea Britanie. Acest text, care vizează să îmbunătățească funcționarea UE și vizibilitatea sa în lume, îi va oferi ,,instrumentele necesare pentru a face față provocărilor viitoare și a răspunde cererilor cetățenilor”, a spus președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso. Principala inovație: crearea unui post de președinte permanent al Consiliului European (instituția ce reunește șefii de stat și de guvern din UE), încredințat belgianului Herman Van Rompuy, pentru cel puțin doi ani și jumătate. Până acum, președinția UE la acest nivel era transferată de la un stat la altul din șase în șase luni. Cu toate că Van Rompuy a fost desemnat la summitul din 19 noiembrie 2009 în funcția de Președinte al Consiliului European, în Decizia Consiliului European din 1 decembrie 2009 privind exercitarea președinției Consiliului, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. 315/02.12.2009, la art. 1 alin. 1, se precizează că ,,Președinția Consiliului, cu excepția formațiunii Afaceri Externe, este asigurată, pe o perioadă de 18 luni, de grupuri prestabilite de trei state membre. Aceste grupuri sunt formate în baza unui sistem egal de rotație a statelor membre, avându-se în vedere diversitatea acestora și echilibrul geografic al Uniunii”. Așadar, ca urmare a adoptării deciziei sus-menționate, noul președinte al Consiliului European, Herman Van Rompuy își va putea exercita atribuțiile începând cu data de 1 iunie 2011. În Decizia Consiliului din 1 decembrie 2009 de instituire a măsurilor de punere în aplicare a Deciziei Consiliului European privind exercitarea președinției Consiliului și privind președinția grupurilor de pregătire ale Consiliului, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 322 din 9 decembrie 2009 se precizează la art. 2 că fiecare membru al unui grup, astfel cum se prevede la articolul 1 paragraful al doilea, asigură, prin rotație, pentru o durată de șase luni, președinția tuturor formațiunilor Consiliului, cu excepția formațiunii Afaceri Externe. Ceilalți membri ai grupului asistă președinția în îndeplinirea tuturor responsabilităților acesteia, pe baza programului de 18 luni al Consiliului. Membrii unui grup, astfel cum se prevede la articolul 1, pot decide cu privire la alte aranjamente alternative între ei. La art. 3 din decizia menționată se precizează că ordinea în care statele membre exercită președinția începând cu 1 iulie 2020 este hotărâtă de Consiliu înainte de 1 iulie 2017.

Noul președinte al Consiliului European, Herman Van Rompuy, a jucat un rol esențial in discuțiile cu privire la o nouă arhitectură pentru convergență economică, iar Comisia și-a exercitat propriile competențe, propunand, de exemplu, mecanisme de consolidare a coordonării intre statele membre in materie de guvernanță economică, și a consolidat legăturile cu parlamentele naționale, cărora Tratatul de la Lisabona le-a conferit o mai mare importanță.

Catherine Ashton a fost numită în funcția de Înalt reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate. Ea îl înlocuiește pe spaniolul Javier Solana, care a condus timp de 10 ani diplomație europeană, însă va dispune de prerogative sporite și de un serviciu diplomatic propriu, cu mai multe mii de funcționari. Prin Decizia Consiliului European din 1 decembrie 2009 și prin Decizia Consiliului European din 4 decembrie 2009 adoptată cu acordul președintelui Comisiei de numire a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, decizie publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 328/15.12.2009, Catherine Aston a fost numită în funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate pentru perioada cuprinsă între 1 decembrie 2009 și 31 octombrie 2014. Aceste două personalități vor trebui, însă, să convingă. Aproape necunoscut, Van Rompuy i-a dezamăgit pe susținătorii unei personalități capabile să vorbească de la egal la egal cu Statele Unite și China. Deasemenea, baroneasa Ashton este criticată pentru lipsa sa de experiență și din cauza ostilității tradiționale a Londrei față de orice formă de diplomație supranațională.

Înaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate conduce politica externă și de securitate comună (PESC) a Uniunii. El contribuie prin propunerile sale la elaborarea acestei politici și o execută în calitatea sa de mandatar al Consiliului. Acesta acționează în același fel pentru politica europeană de securitate și de apărare (PESA).

Înaltul reprezentant:

– prezidează, în interiorul Consiliului, Consiliul afacerilor străine care îi reunește pe toți miniștrii Afacerilor externe ale statelor membre;

– este unul dintre vice-președinții Comisiei Europene;

– participă la acțiunile Consiliului European.

Prin Decizia Consiliului din 1 decembrie 2009, Pierre de Boissieu a fost numit în funcția de Secretar General al Consiliului Uniunii Europene pentru perioada cuprinsă între 1 decembrie 2009 și ziua următoare reuniunii Consiliului European din 26 iunie 2011.

Prin Decizia Consiliului din 22 decembrie 2009, Uwe Corsepius a fost numit în funcția de Secretar General al Consiliului Uniunii Europene pentru perioada 26 iunie 2011-30 iunie 2015.

O scurtă ceremonie organizată de Guvernul portughez, președinția suedeză a UE și Comisia Europeană a avut loc în seara zilei de 1 decembrie 2009 în capitala portugheză, Lisabona, pentru a sărbători intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Succesor al proiectului abandonat de Constituție europeană, tratatul reprezintă cea mai recentă tentativă de a reforma funcționarea UE, după 10 ani de eforturi laborioase. Textul vizează să permită facilitarea luării de decizii într-o Uniune extinsă la 27 de state membre, limitând drepturile de veto. Deasemenea, sporește prerogativele Parlamentului European și parlamentelor naționale (consultate mai mult).

,,UE va fi echipată mai bine pentru a răspunde așteptărilor în domeniile energiei, schimbării climatice, criminalității transfrontaliere și imigrației. Deasemenea, va putea vorbi cu o singură voce puternică pe scena internațională”, a menționat Barroso.

Printre alte noutăți introduse de tratat se numără dreptul de inițiativă populară a cetățenilor europeni.
Comisia va păstra monopolul asupra propunerii de directive europene, dar cetățenii vor putea să o invite să acționeze, dacă sunt de părere că nu a făcut suficient sau nu a acționat bine.

Tratatul de la Lisabona permite unui stat membru să iasă din Uniunea Europeană dacă respectivul stat dorește acest lucru.

Considerat piatra de temelie a unei uniuni mai democratice, mai eficiente și mai transparente, tratatul încununează o lungă strădanie de a rescrie reglementările interne ale UE, nevoia acestei modificări făcându-se simțită odată cu extinderea din 2004.

„Tratatul de la Lisabona îi pune pe cetățeni în centrul proiectului european”, a declarat președintele Barroso. „Sunt foarte bucuros că dispunem, în prezent, de instituțiile necesare pentru a acționa și că intrăm într-o perioadă de stabilitate.”

Acest moment de importanță crucială a fost marcat printr-o ceremonie desfășurată la Lisabona, locul semnării Tratatului în urmă cu doi ani.

Pentru a intra în vigoare, era necesar ca toate statele membre să îl ratifice – proces care s-a încheiat în anul 2009. În luna octombrie 2009, alegătorii irlandezi s-au reîntors la urne și de data aceasta au aprobat Tratatul. Președintele ceh a renunțat, de asemenea, să se opună ratificării și astfel ultimul obstacol a fost eliminat.

În pregătirea evenimentului, liderii UE s-au reunit în luna noiembrie 2009 pentru a atribui cele două noi funcții create de Tratat. Premierul belgian, Herman Van Rompuy, a fost desemnat primul președinte al UE, iar comisarul Catherine Ashton a preluat postul de șef al diplomației. Prin Decizia Consiliului European din 9 februarie 2010, Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate a fost numită în calitate de membru al Comisiei Europene și vicepreședinte al acesteia pe perioada 10 februarie 2010 – 31 octombrie 2014.

În ceea ce îl privește pe Barroso, numit prin Decizia Consiliului European din 9 februarie 2010, președinte al Comisiei Europene pentru perioada 10 februarie 2010- 31 octombrie 2014, intrarea în vigoare a Tratatului îi va permite să continue demersurile pentru alcătuirea noii Comisii. Deasemenea, alți 18 parlamentari europeni aleși în iunie 2009 conform regulilor prevăzute de Tratatul de la Lisabona, își pot lua în primire posturile în cadrul Parlamentului European.

Acesta este însă doar începutul.

Pe lângă multe alte schimbări, Tratatul redistribuie numărul voturilor de care beneficiază statele membre și elimină dreptul de veto național în unele domenii. Prerogativele Comisiei sunt extinse, iar implicarea Parlamentului în procesul legislativ crește în mod semnificativ.

Cetățenii vor avea posibilitatea de a influența direct politica UE, prin intermediul unui nou proces de înaintare a petițiilor. Carta drepturilor omului capătă forță obligatorie.

Începând cu 2014, și în mod excepțional din 2017, un act legislativ european va fi adoptat în Consiliu prin votul a 55% din statele membre, reprezentând 65% din populația de cetățeni europeni.

În ceea ce privește rolul Parlamentelor naționale în arhitectura instituțională a Uniunii Europene, merită menționat faptul că acestea vor dobândi dreptul de a contesta un proiect legislativ al Comisiei dacă acesta este contrar principiului subsidiarității. Practic, elementul de noutate este că toate proiectele de acte legislative și non-legislative ale instituțiilor europene inițiatoare vor fi transmise parlamentelor naționale, acestea urmând a le verifica și a se pronunța cu privire la respectarea principiului subsidiarității. Ca și consecință a rolului întărit atribuit Parlamentelor naționale în arhitectura europeană, se poate anticipa o colaborare și o coordonare inter-parlamentară consolidată la nivelul Statelor Membre.

Elementele de reformă urmărite prin Tratatul de la Lisabona în materie decizională, vizează, cu precădere, democratizarea acestui proces prin implicarea instituțiilor cu cea mai largă legitimare democratică existente atât la nivel național, cât și la nivel european (parlamente naționale și Parlamentul European).

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatele de la Roma și Maastricht, oferind UE un nou cadru juridic și instrumentele necesare pentru a face față provocărilor care apar într-o lume din ce în ce mai interconectată. Tratatul de la Lisabona a avut nevoie de aproape 2 ani până să convingă toate cele 27 de state membre că rolul lui fundamental este de a consolida rolul Uniunii Europene în raport cu celelalte forțe politice ce operează pe plan mondial și a intrat în vigoare, după cum am precizat mai sus, la data de 1 decembrie 2009.

6. Extinderea Uniunii Europene ulterior datei de 1 ianuarie 2007. Croația – un nou stat membru

Când facem referire la perspectivele Uniunii Europene, avem în vedere Tratatul de la Lisabona și posibila extindere a Uniunii Europene chiar și după momentul aderării României și Bulgariei.

Tratatele de constituire a Comunităților Europene au fost concepute ca tratate deschise, membrii fondatori având în vedere posibilitatea extinderii prin primirea de noi membri.

De extindere au beneficiat atât vechile state cât și noile state membre și Uniunea Europeană în ansamblu. Între 1999 și 2007 comerțul între vechile și noile state membre a crescut de aproape trei ori (de la 175 miliarde euro în 1999 la 500 miliarde euro în 2007.

În prezent, Uniunea Europeană are 28 de state membre și există perspectivele unor noi extinderi.

Extinderea constituie cea de-a doua dimensiune majoră a construcției europene. Ea reprezintă o parte intrinsecă a procesului integrării europene și a planului de unitate federală a Europei părinților fondatori.

Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplinește criteriile democratice,

politice și economice pentru dobândirea calității de membru.

Extinderile succesive (ultima având loc în 2013) au crescut numărul statelor membre ale UE de la 6 la 28.

În 2010, alte nouă țări erau angajate în negocieri de aderare (între care se numără Croația și Turcia) sau se aflau în diferite stadii ale pregătirilor. Croația a început negocierile de aderare în anul 2003 și a devenit în anul 2013 cel de al douăzeci și optulea stat membru al Uniunii Europene.

Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în unanimitate a tuturor statelor membre.

Deasemenea, înaintea fiecărei extinderi, UE trebuie să evalueze propria capacitate de absorbție a noilor membri, precum și abilitatea propriilor instituții de a funcționa corespunzător în continuare.

Extinderea Uniunii Europene a contribuit la întărirea și stabilizarea democrației și securității în Europa, precum și la dezvoltarea potențialului comercial și de creștere economică.

Fondatorii Uniunii au avut destulă încredere în ideea lor pentru a lăsa ușa deschisă pentru aderarea altor țări europene. Sprijinul acordat țărilor cu vocație de a deveni membri a fost răspunsul UE la schimbările din peisajul politic european din ultimele cinci decenii, promovând creșterea economică și solidaritatea și consolidând forțele democratice din țările ieșite din dictatură.

Extinderea Uniunii reprezintă un proces deosebit de complex, proces gradual și formal de instituționalizare a unor reguli și norme. Instituționalizarea reprezintă procesul prin care acțiunile și interacțiunile unor actori sociali devin modele normative. Cu alte cuvinte, extinderea este procesul prin care sistemul politic, economic și normativ al unui actor internațional, în cazul de față Uniunea Europeană, a fost și este extins către alte state membre.

Țelul final al extinderii îl reprezintă crearea unei Europe unite, într-un stadiu de integrare profund, care să poată fi considerată cel mai reprezentativ model de integrare la nivel mondial.

Uniunea Europeană a întreprins un vast proces de extindere (în 1973 Marea Britanie, Irlanda si Danemarca; în 1981 Grecia; în 1986 Spania și Portugalia; în 1995 Austria, Finlanda și Suedia; în 2004 Malta, Cipru, Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia și Lituania, în 2007 România și Bulgaria, iar în 2013 Croația), numărând in prezent 28 state membre.

În octombrie 2004, printr-o decizie considerată istorică, Turcia a fost invitată să adere la Uniune.

La 3 octombrie 2005, Uniunea Europeană, prin Consiliul Afacerilor Externe, a lansat oficial negocierile de aderare cu Croația și Turcia. Croația a cerut aderarea la Uniunea Europeană la data de 21 februarie 2003, iar Turcia încă din 14 aprilie 1987.

Croația s-a alăturat celor 27 de state începând cu data de 1 iulie 2013.

Aderarea sa este rezultatul unor negocieri care au durat 10 ani. De la introducerea candidaturii în mod oficial în 2003, Croația a depus eforturi pentru a îndeplini criteriile de aderare și pentru a-și armoniza legislația cu normele europene.

Progrese remarcabile au fost făcute în domenii precum: statul de drept, lupta împotriva corupției, drepturile omului și protecția minorităților.

Ca urmare a aderării, începând de la 1 iulie 2013, este necesar un minim de 260 de voturi dintr-un total de 352, reprezentând 15 state pentru ca o normă europeană să fie adoptată cu majoritate calificată. Croația va avea 7 voturi (la fel ca Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia și Finlanda).

De asemenea, limba croată va fi a 24 –a limbă oficială a Uniunii și va beneficia de un statut juridic și politic la fel ca cel al celorlalte limbi oficiale, astfel legislația europeană va fi redactată și în croată.

Acceptând să negocieze cu Turcia, țară ce are 97% din teritoriu în Asia și 66 milioane de locuitori de religie musulmană, Uniunea Europeană și-a schimbat direcția irevocabil. Semnificația acestui moment este deosebită: Uniunea declară pentru prima dată că nu este nici un club creștin și nici o regiune geografică, ci un ambițios proiect politic, ce nu refuză aderarea unor state pe temeiuri religioase și culturale.

Problema primirii Turciei în Uniunea Europeană printr-o extindere ulterioară datei de 1 ianuarie 2007, care s-a pus mai insistent de la începutul anului 2004, a impulsionat dezbaterile din interiorul Comunității și la nivelul opiniei publice, privind avantajele dar, mai ales, dezavantajele rezultate din aderarea unor noi state.

Negocierile de aderare cu Turcia au început în același moment cu cele pentru aderarea Croației la Uniunea Europeană, și anume în luna octombrie a anului 2005.

În Turcia există profunde diviziuni între elitele republicane susținute de armată, islamiștii radicali și cei moderați.

În 1963, Comunitatea Europeană a semnat cu Turcia un acord de asociere, acceptat chiar și de Charles de Gaulle, iar în 1995 a încheiat un tratat de uniune vamală. Statutul de candidat al Turciei, refuzat în 1997 din cauza încălcării drepturilor omului și a problemei Ciprului, i-a fost recunoscut în anul 1999. Consiliul European de la Luxemburg a confirmat capacitatea Turciei de a se integra în UE, însă, în acel moment, aceasta nu îndeplinea condițiile politice și economice minimale care să facă posibil procesul de evaluare.

Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 2002 a stabilit aderarea în 2004, a celor 8 state din Europa Centrală și de Est, a Ciprului și a Maltei, intensificarea negocierilor de aderare cu România în vederea aderării lor în 2007 (prin valurile de aderare din 2004 și 2007, 12 state au devenit membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene, numărul țărilor membre crescând de la 15 la 27), reanalizarea situației din Turcia în decembrie 2004, intensificarea dialogului cu noul candidat, Croația. În 2003, Ankara a cerut renunțarea la menționarea originilor creștine ale Uniunii Europene.

Statele Uniunii Europene sunt principalii parteneri comerciali ai Turciei, mai mult de jumătate din importurile și exporturile Ankarei fiind legate de Piața unică. Ea are un rol esențial în realizarea proiectelor de transport al hidrocarburilor dinspre Asia Centrală și Orientul Mijlociu spre Europa, îndeosebi spre statele UE. Turcia face parte din Dialogul Mediteranean, o inițiativă a Uniunii, care urmărește stabilizarea în Orientul Mijlociu și Africa de Nord și crearea unei zone de liber schimb.

Turcia este un partener strategic important pentru UE – pentru stabilitatea și securitatea acesteia, pentru interesele UE în sectorul economic și energetic și pentru interesul mai general de a crea punți între civilizații. Uniunea deține o lungă istorie în domeniul acestei colaborări. Turcia este de peste 50 de ani membru atât în NATO cât și în Consiliul Europei. Tratatul de asociere între Turcia și UE a fost semnat în 1963, iar uniunea vamală a intrat în vigoare în anul 1995.

Negocierile de aderare a Turciei la UE deschise formal din octombrie 2005 suscită rezistențe fără precedent. Conducătorii europeni au invocat ,,capacitatea Uniunii de a asimila noi membri”. Este vorba de al patrulea criteriu enunțat în concluziile Consiliului European de la Copenhaga din 2002. Până în octombrie 2005, acesta fusese foarte puțin invocat. Adversarii aderării Turciei, numeroși în Franța, Germania, Olanda, Luxemburg și Franța (țări în care au emigrat peste 2 milioane de turci) s-au pronunțat în favoarea soluției de acordare a unui statut de ,,partener privilegiat”, dar nu membru cu drepturi depline, invocând o serie de argument de ordin geografic, demografic, cultural, economic și politic. Datorită faptului că numai 3% din teritoriul turc se află în Europa, unii au afirmat că aderarea acestui stat asiatic ar face ca UE să aibă frontiere comune cu țări instabile din Caucaz și Orientul Mijlociu (Iran și Irak). Datorită creșterii demografice, Turcia ar putea deveni cel mai populat stat din UE și ar putea avea o pondere mai mare în instanțele europene decât statele fondatoare. Nivelul scăzut de trai ar intensifica și mai mult emigrația, deja considerabilă. Turcia trebuie să înregistreze progrese importante, de pildă, în domeniul violențelor față de femei, al torturii din închisori, al corupției, al egalității dintre culte și al neutralității statului față de religii, al recunoașterii genocidului contra armenilor. Negocierile de aderare cu Turcia ar putea dura mai mult de 10 ani, fără garantarea aderării. În cazul încălcării drepturilor fundamentale ale omului, ele ar putea fi suspendate.

Regimul civil din Turcia, susțin adversarii aderării, nu este pe deplin consolidat, iar reformele din administrație și procedurile pieței nu și-au produs încă efectele dorite asupra mentalității celor peste 70 de milioane de musulmani. Europa s-a fondat pe valori creștine, ori integrarea unor minorități musulmane numeroase poate antrena tensiuni și conflicte. Luând în considerare situația economică a Turciei, costul financiar al aderării ar fi foarte mare. La toate acestea, se adaugă problemele cipriotă și kurdă, refuzul de a recunoaște genocidul armenilor din 1915 etc.

Nicolas Sarkozy, președintele Franței, unul dintre puținii șefi de stat care se opun deschis primirii Turciei în UE a afirmat că aderarea Turciei ar face imposibilă respingerea unor candidaturi precum cea a Israelului, Tunisiei, Algeriei sau Marocului, Europa nemaiavând limite și devenind ,,o subregiune a ONU”. ,,S-ar sfârși cu Europa politică”. În schimb, el se declara susținătorul unui ,,parteneriat strategic”. Sarkozy aprecia că Uniunea Europeană a comis o greșeală atunci când a hotărât extinderea către Europa Centrală și de Est înainte de reformarea instituțiilor sale.

În schimb, Germania s-a declarat susținător al Turciei, motivat de faptul că ar putea echilibra marile blocuri ca India și China. S-a subliniat faptul că, de-a lungul secolelor, Turcia a fost împărțită între Europa și Asia, având acum posibilitatea de a înclina balanța în favoarea Europei, iar islamul turc este unul laic și moderat, compatibil cu modernitatea. În consecință, problemele Turciei se pot rezolva în modul cel mai firesc cu putință.

Adoptarea la 9 februarie 2008 de către Parlamentul turc prin vot final (411 voturi pentru și 103 împotrivă) a unui amendament de modificare a Constituției, apreciat ,,de inspirație fundamentalistă”, prin care se permite purtarea vălului islamic în universități a furnizat un nou argument adversarilor aderării. Chiar opozanții turci, reprezentanți ai armatei, justiției, universităților, au subliniat faptul că amendamentul în cauză deschide calea prejudicierii sistemului laic al țării, a blocării reformelor ce ar putea duce la aderarea în UE. Dacă, la finele procesului, decizia privind aderarea Turciei la UE va fi pozitivă, aderarea nu se va realiza în mod efectiv decât după aprobarea democratică în țările membre (în Franța, prin referendum).

La Consiliul European de la Bruxelles din 17 decembrie 2004 s-a dat undă verde continuării negocierilor dar, ulterior, ele au fost amânate până în iunie 2006. În decembrie 2004 și Croația a început negocierile de aderare, iar, în 2006, Macedonia a primit statutul de candidată, însă negocierile de aderare cu Macedonia nu au început. La Consiliul European din 2 martie 2012, Serbia a primit statutul de candidat la Uniunea Europeană. Conform Strategiei de extindere 2009-2010 a Uniunii Europene, țări potențial candidate sunt: Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Kosovo. După acestea, pot urma Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan și Belarus (care și-au arătat interesul, prin depunerea cererilor de admitere în Consiliul Europei), dacă își vor consolida organizarea democratică și vor adopta măsurile necesare dezvoltării economiilor lor.

În concepția Uniunii Europene, toate statele din Balcanii Occidentali au o perspectivă europeană, dar extinderea sa viitoare va avea un ritm care va fi determinat de progresul fiecărui stat candidat în realizarea condițiilor stabilite prin criteriile de aderare.

Scopul părinților fondatori ai edificiului european a fost acela de a crea o Europă unită, care să se exprime solidar în plan economic, comercial, social, politic, într-un context internațional caracterizat prin competiția între actori tot mai puternici. Începută ca o uniune vamală și economică, Uniunea Europeană a evoluat spre o comunitate monetară, spre un sistem instituțional politic, economic și juridic. Procesul de aprofundare a integrării europene, care a cunoscut și ritmuri mai lente, dar a avut o derulare continuă, s-a desfășurat succesiv sau simultan cu procesele extinderii.

Continuă să existe o serie de probleme care necesită soluționări noi și complexe: reducerea disparităților între regiuni și sectoare, asigurarea mijloacelor financiare necesare atingerii principalelor obiective, atenuarea deficitului democratic, reformarea unor politici și instituții. Esențială rămâne conturarea unei conștiințe europene a comunității de destin, conștientizarea existenței unor forțe ce lucrează pentru salvgardarea identităților, diversităților și adevărurilor europene.

În opinia mea, trebuie respinsă cererea de aderare a Turciei la Uniune, întrucât acest stat are doar 3% din teritoriu în Europa și 97% în Asia, Uniunea purtând denumirea de Uniune Europeană, nu Uniune Euro-Asiatică, nefiind de conceput să își extindă granițele în Asia. În plus, drepturile omului sunt în mod flagrant încălcate, iar nivelul de trai este încă scăzut.

În privința Albaniei, Bosniei și Herțegovina, Muntenegrului, Serbiei și a regiunii Kosovo, chiar dacă figurează în strategia de extindere 2009-2010 ca țări potențial candidate, acestea sunt zone în care au izbucnit numeroase conflicte armate, iar acestea pot reizbucni în orice moment (Uniunea Europeană promovează numai soluționarea pașnică a tuturor diferendelor – prin negocieri, acorduri, tratative, etc., și nu prin folosirea unor mijloace beligerante) democrația și drepturile omului sunt grav periclitate, nivelul de trai este extrem de scăzut, nefiind, astfel, posibilă aderarea acestora la forul comunitar.

În strategia de extindere 2009-2010, mai figurează Islanda ca stat potențial candidat pentru a deveni membru al Uniunii Europene.

În Avizul din 9 iunie 2010 al Comitetului Regiunilor privind Strategia de extindere și principalele provocări 2009-2010, aviz ce se referă la țările potențial candidate, aviz ce a fost publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 267/01.10.2010 sunt făcute mai multe observații referitoare la fiecare dintre țările potențial candidate pentru a deveni membre ale Uniunii Europene.

În privința Albaniei, Comitetul Regiunilor salută faptul că opoziția participă din nou la lucrările parlamentare, chiar dacă o face numai cu anumite restricții. În Albania lipsește în continuare coordonarea între diferitele niveluri ale societății, necesară pentru procesul de integrare.

Comitetul Regiunilor constată că, în ceea ce privește armonizarea reglementărilor legislative, s-au înregistrat progrese în multe domenii ale acquis-ului comunitar, în special de când Albania a formulat o cerere oficială de aderare la UE. În momentul în care vor începe negocierile oficiale, acestea se vor desfășura în conformitate cu procedurile prevăzute în Tratatul de la Lisabona, în acest sens fiind necesară o analiză din partea autorităților locale și regionale, precum și implicarea acestora în proces.

Comitetul Regiunilor subliniază importanța implicării comunităților locale în procesul care pentru Albania abia începe (adică viitorul proces de negociere).

Comitetul Regiunilor evidențiază importanța utilizării instrumentelor Comisiei pentru consolidarea capacităților (Twinning, TAIEX și SIGMA) în cadrul actualei reforme administrative de la toate nivelurile din Albania. Acestea au o importanță deosebită atât pentru crearea unor instituții eficiente și transparente, cât și pentru promovarea măsurilor de combatere a problemei serioase a corupției.

Comitetul Regiunilor consideră că este important ca Albania să accelereze lucrările pentru instituirea unei piețe imobiliare funcționale. Un asemenea proces le oferă, de asemenea, administrațiilor locale posibilitatea de a-și îmbunătăți baza de impozitare pe termen lung.

Comitetul Regiunilor prin avizul dat reamintește faptul că, în Albania, procesul de descentralizare se află încă la început. Măsurile legislative adoptate, care trebuie puse în practică la nivel local, nu sunt întotdeauna aplicate. Punerea în aplicare a reglementărilor este importantă, nu în ultimul rând pentru protejarea intereselor minorităților.

În plus, Comitetul Regiunilor constată că, în cadrul comunicării sale, în partea referitoare la drepturile economice și sociale, Comisia s-a limitat numai la evaluarea activității de legiferare. În schimb, ar trebui analizat și evidențiat în ce măsură neaplicarea reglementărilor legislative afectează grupurile defavorizate.

Comitetul Regiunilor împărtășește părerea Comisiei conform căreia s-au înregistrat progrese în domeniul impozitării, constatând însă în același timp că lipsa unui echilibru în atribuirea responsabilităților și resurselor implică anumite riscuri în cadrul procesului de descentralizare.

În privința Bosniei-Herțegovina, Comitetul Regiunilor, prin Avizul dat la Bruxelles, la 9 iunie 2010, își exprimă regretul pentru eșecul tratativelor de la Butmir privind reformele instituționale și face apel la liderii tuturor grupurilor etnice din Bosnia și Herțegovina să găsească o soluție acceptabilă, astfel încât țara să își dobândească suveranitatea deplină, precum și capacitatea de a continua reformele și procesul de integrare europeană.

Comitetul Regiunilor constată că, odată ce consecințele acestei conduceri scindate a Bosniei vor deveni vizibile pentru populație, se va exercita presiune asupra sistemului decizional, ceea ce va duce în final la reforme. Pentru ca acest impuls să apară, UE trebuie să formuleze cu claritate care sunt alternativele politice reale ale Bosniei, adică o concentrare constantă pe problemele care adâncesc conflictele sau o politică care să ofere o deschidere pentru cele patru libertăți ale pieței interne.

Tot referitor la Bosnia-Herțegovina, Comitetul Regiunilor a ajuns la concluzia că problema vizelor indică faptul că dezbaterea va trebui să aibă loc într-o nouă formă și cu noi conținuturi. Chestiunea legată de vize evidențiază faptul că, în momentul în care se consideră că opinia publică solicită un anumit lucru, factorii de decizie de la nivel național sunt și ei capabili să acționeze. În acest sens, o anumită responsabilitate revine UE și, în special, Comitetului Regiunilor. Cerințele și avantajele integrării vor trebui transmise cetățenilor bosniaci prin intermediul nivelului local. În acest sens, trebuie consolidate angajamentul și coeziunea și trebuie să existe o concentrare mai puternică pe valorile și ideile aflate în conformitate cu respectarea persoanei și a drepturilor sale.

Comitetul Regiunilor împărtășește părerea Comisiei conform căreia actuala formă de organizare a societății în Bosnia-Herțegovina este ineficientă și afectează climatul economic.

Comitetul Regiunilor este de părere că există căi de a sprijini forțele reformatoare din Bosnia care doresc să contribuie atât la consolidarea statului, cât și la descentralizare, în vederea creșterii puterii la nivel local. Cetățenii care doresc să călătorească și care au înțeles de ce nu se fac investiții sau de ce fondurile structurale rămân doar un vis îndepărtat pot constitui acel grup care să conducă dezbaterea și spre alte domenii decât politica vizelor. Comitetul Regiunilor ar trebui să ia parte la măsurile de informare și să promoveze întâlnirile cu aleșii de la nivel local din Bosnia, care pot contribui la aceste schimbări.

Comitetul Regiunilor constată că, din cauza structurii complexe a societății, comunitățile locale și organizațiile acestora dispun doar de informații limitate despre UE și instrumentele IPA (instrumentul de asistență pentru preaderare).

Comitetul Regiunilor, prin Avizul din 9 iunie 2010, a tras concluzia că nivelul național din Bosnia-Herțegovina trebuie consolidat în multe arii de competență, în special datorită faptului că responsabilitatea pentru o legiferare unitară în domeniul administrației locale revine acestui nivel.

Referitor la Serbia, Comitetul Regiunilor salută aprobarea de către Parlamentul sârb a noului statut al Provinciei Autonome Voivodina, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2010, care consolidează competențele regionale ale acesteia și constată că Serbia a făcut progrese importante în procesul de integrare. În ce privește procesul de descentralizare, în țară se constată încă destule discrepanțe, iar domeniile de competență ale diferitelor ministere se suprapun în mod inutil. În cadrul reformelor în curs se are în vedere crearea unui nivel regional cu competențe în domeniul dezvoltării și creșterii, însă există anumite neclarități privind punerea în practică. După părerea Comitetului, consolidarea capacităților, realizată de către Conferința Permanentă a Orașelor și Municipalităților din Serbia Conferința permanentă a orașelor și comunităților locale cu ajutor internațional, contribuie substanțial la modernizarea administrațiilor locale.

Tot în privința Serbiei, Comitetul Regiunilor subliniază că procesul de integrare trebuie să fie însoțit de reforme interne la toate nivelurile societății.

Comitetul Regiunilor salută faptul că Consiliul național pentru descentralizare al Republicii Serbia (National Council for Decentralisation of the Republic of Serbia), înființat în martie 2009 și asistat de un grup de experți, a fost însărcinat cu elaborarea unei strategii cuprinzătoare de descentralizare, după standarde europene, aceasta putând contribui la consolidarea viitoarelor reforme.

Comitetul Regiunilor salută progresele realizate de Serbia în domeniul consolidării instituționale a administrațiilor locale. Mijloacele de finanțare solide și deci previzibile au o importanță majoră, ele presupunând nu doar măsuri de promovare a consolidării capacităților, ci și eforturi pentru a asigura îndeplinirea în întregime de către autoritățile locale a criteriilor de la Copenhaga cu privire la instituții publice stabile. O chestiune importantă în viitorul apropiat este și retrocedarea bunurilor administrațiilor locale, precum și crearea posibilității ca acestea să achiziționeze proprietăți.

Comitetul Regiunilor constată că unele administrații locale întâmpină dificultăți în a asigura servicii de bază, chiar dacă Serbia dispune de un sistem de echilibrare fiscală. Printre reformele necesare se numără măsurile de sporire a autonomiei financiare a administrațiilor locale. Acest lucru s-ar putea realiza cu ajutorul unui principiu de finanțare, conform căruia cheltuielile în noile domenii de competență sunt acoperite din resurse financiare publice.

Comitetul Regiunilor salută inițiativa Serbiei de promovare a acțiunilor ecologice realizate de autoritățile locale cu ajutorul unui fond bazat pe o taxă de mediu. Acesta este un exemplu de acțiuni care pot contribui la alinierea autorităților la prevederile UE. O parte a acestor venituri din taxe sunt alocate direct administrațiilor locale în vederea îndeplinirii unui scop anumit, ele putând fi utilizate, de exemplu, pentru dezvoltarea competențelor necesare pentru elaborarea unor studii privind performanțele ecologice.

Comitetul Regiunilor constată că IPA (instrumentul de asistență pentru preaderare) este considerat în primul rând un instrument pentru reforma administrației centrale din Serbia și promovarea măsurilor de infrastructură cuprinzătoare. În acest context, regretă faptul că doar o parte foarte limitată este destinată măsurilor imperios necesare, de exemplu pentru dezvoltarea în continuare a capacităților la nivel local

Comitetul Regiunilor salută rezoluția Parlamentului Serbiei, de la 31 martie 2010, cu privire la evenimentele de la Srebrenica, din iulie 1995, prin care este condamnat masacrul care a avut loc în această localitate. Adoptarea acestei rezoluții reprezintă un pas important spre revizuirea propriului trecut. Guvernul sârb transmite astfel un semnal pozitiv în direcția reconcilierii, a dezvoltării interne a Serbiei, dar și a unei mai mari apropieri de Uniunea Europeană.

Referitor la Kosovo, Comitetul Regiunilor salută procesul de stabilizare din Kosovo. Măsurile întreprinse de organizațiile internaționale și de numeroase state membre ale UE au netezit calea către un stat de drept stabil și o securitate sporită a cetățenilor. În același timp, anumite aspecte ale acestei evoluții spre o mai mare stabilitate ne reamintesc de situația din Bosnia și Herțegovina și de riscul unor diviziuni etnice care ar putea împiedica o viitoare integrare. Acest lucru poate îngreuna procesul de integrare a acestei țări, în care nivelul de educație al societății este scăzut, iar instituțiile publice sunt slab dezvoltate.

Comitetul Regiunilor subliniază că menținerea principiilor statului de drept în Kosovo are o însemnătate primordială și recunoaște că prezența internațională în Kosovo joacă un rol decisiv în asigurarea unei conviețuiri pașnice a grupurilor etnice.

Comitetul Regiunilor salută inițiativele de reformă a administrațiilor locale și activitățile actuale în domeniul descentralizării din Kosovo.

Comitetul Regiunilor constată că evoluția actuală din Kosovo către instituirea unor autorități locale pe criterii etnice face ca dialogul la nivel local să fie și mai necesar. Având în vedere această tendință, structurilor de cooperare la nivel local le revine un rol important în promovarea colaborării la acest nivel. În cadrul acestor eforturi, proiectele comune IPA ar putea contribui la depășirea obstacolelor existente. În ce privește dezvoltarea în viitor a Kosovo și având în vedere nu numai resursele financiare publice limitate, ci și rolul important al instituțiilor în promovarea solidarității sociale și a caracterului universal al serviciilor publice de bază, trebuie evitată duplicarea instituțiilor (școli, spitale etc.) pe criterii etnice. Astfel de fenomene ar putea fi interpretate ca semne ale eșecului politic și ale gestionării deficitare a resurselor financiare publice și, mai ales, nu ar face decât să adâncească dezbinarea etnică.

Comitetul Regiunilor recomandă să se acorde o atenție deosebită capacității sistemului de educație din Kosovo, astfel încât țara să poată profita de compoziția sa demografică. Riscul ca o mare parte a tineretului numeros din prezent să părăsească țara după terminarea școlii este mare.

Tot în privința Kosovo, Comitetul Regiunilor subliniază că este importantă consolidarea capacităților din instituții pentru a utiliza în mod eficient resursele publice limitate ale țării. Astfel vor deveni disponibile și resurse financiare pentru îmbunătățiri în alte domenii, de exemplu în cel al sănătății.

Comitetul Regiunilor împărtășește punctul de vedere al Comisiei conform căruia sunt necesare măsuri de formare profesională în Kosovo pentru a asigura punerea în aplicare mai eficientă a prevederilor adoptate recent în domeniul achizițiilor publice.

Comitetul Regiunilor recomandă ca programele IPA să fie utilizate ca instrumente pentru consolidarea capacităților la scară largă în Kosovo. Astfel ar putea fi explicate mai bine în întreaga țară cerințele integrării și avantajele aderării la UE.

Comitetul Regiunilor salută hotărârea dovedită de Muntenegru în procesul de integrare. Acest lucru se reflectă îndeosebi în cadrul dialogului instituționalizat dintre reprezentanții guvernului și ai autorităților locale, care se reunesc de câteva ori pe an.

Comitetul Regiunilor împărtășește punctul de vedere al Comisiei conform căruia toate nivelurile administrației publice din Kosovo au nevoie urgentă de personal calificat. Ca urmare a acestei situații, guvernul își concentrează în mod precis resursele asupra activităților de coordonare, în care nivelul local este puternic reprezentat. Aceasta are efecte nu numai asupra ritmului procesului de reformă, ci și asupra capacității țării de coordonare a activităților investitorilor străini. Acest lucru a fost posibil prin concentrarea asupra nivelului local, în cadrul programului IPA.

Negocierile de aderare cu Croația și cu Turcia au continuat în 2010 și au fost lansate noi negocieri cu Islanda. Procesul de extindere a adus beneficii Europei, în sensul cel mai larg, inclusiv un grad mai ridicat de securitate și prosperitate pentru Uniune, precum și stimulente pentru reformă în țările care doresc să devină membre ale UE. De asemenea, a sprijinit politicile UE în domeniile energiei, transporturilor, mediului, schimbărilor climatice și securității cetățenilor. În același timp, procesul de extindere a consolidat relațiile dintre popoare: în special, de la 15 decembrie 2010, cetățenii din Albania și Bosnia și Herțegovina pot călători fără viză în UE, o facilitate similară celei de care au beneficiat în 2010, tot pentru prima dată, cetățenii din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru și Serbia.

Reformele au continuat in toate țările implicate in procesul de extindere, deși intr-un ritm inegal. Acestea s-au referit la democrație și drepturile omului, la gestionarea economică și la alinierea legislației naționale la standardele și legislația UE. O serie de probleme continuă să existe, in special in ceea ce privește buna guvernanță, statul de drept și libertatea de exprimare. Deplina cooperare cu Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie (TPII) rămane o condiție a procesului de aderare in cazul mai multor țări, iar progresele au fost, de asemenea, frânate de chestiuni bilaterale.

În Balcanii de Vest s-au inregistrat progrese in cooperarea regională, iar responsabilitatea regională a fost consolidată. Lucrările au avansat in ceea ce privește comunitatea energiei, Acordul central european de comerț liber (CEFTA) și Observatorul transporturilor din Europa de Sud-Est; s-a deschis Școala Regională de Administrație Publică din Muntenegru, finanțată de UE. A fost semnat un memorandum de ințelegere revizuit in materie de cooperare regională privind combaterea criminalității organizate și a formelor grave de criminalitate in Balcanii de Vest. Cooperarea regională a intampinat insă dificultăți in privința unor aspecte, din cauza divergențelor referitoare la statutul Kosovo. Perspectiva europeană pentru Balcanii de Vest a fost din nou clar confirmată in cadrul reuniunii la nivel înalt UE-Balcanii de Vest, care a avut loc in luna iunie la Sarajevo.

În ceea ce privește țările candidate, Croația și-a imbunătățit in continuare capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru, iar pregătirile in vederea indeplinirii cerințelor UE au inregistrat progrese. Negocierile cu Croația au fost încvhise deoarece a indeplini toate cerințele, inclusiv cele restante nesoluționate in domeniul judiciar și al drepturilor fundamentale, al combaterii corupției, al politicii in domeniul concurenței, al reformei administrației publice, al sprijinirii minorităților și al returnării refugiaților. Relațiile Croației cu țările vecine, in special cu Serbia și cu Slovenia, au cunoscut un nou impuls, astfel ca, începând cu data de 1 iulie 2013, va deveni cel de-al 28-lea stat membru al Uniunii Europene.

Turcia și-a modificat constituția: reformele aduse sistemului său politic și juridic vizează o serie de acțiuni prioritare in domeniul său judiciar și al drepturilor fundamentale, însă este necesar ca aceste decizii să fie puse in aplicare și, in special, să se asigure libertatea de exprimare in practică. Negocierile de aderare au avansat, deși intr-un ritm destul de lent. În etapa actuală, Turcia trebuie să își intensifice eforturile, in special in ceea ce privește respectarea obligației de punere in aplicare deplină și nediscriminatorie a protocolului adițional la acordul de asociere. Nu s-au inregistrat progrese in direcția normalizării relațiilor bilaterale cu Ciprul. Pentru UE, politica externă mai activă a Turciei in vecinătatea extinsă reprezintă un atu, cu condiția ca această politică să fie dezvoltată ca o completare la procesul de aderare al acestei țări și in coordonare cu UE.

În Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, progresele au fost inegale, fiind necesare mai multe eforturi în ceea ce privește independența sistemului judiciar, combaterea corupției, reforma administrației publice și libertatea de exprimare în mass-media. Dialogul politic trebuie, de asemenea, consolidat. În raportul său privind progresele inregistrate, prezentat in luna noiembrie 2010, Comisia și-a reiterat recomandarea privind deschiderea negocierilor de aderare. Este în continuare esențial să se găsească o soluție la problema denumirii țării.

Dintre candidații potențiali, Albania a instituit un cadru constituțional și legislativ, însă persistă unele deficiențe in ceea ce privește eficacitatea și stabilitatea instituțiilor democratice albaneze, în special parlamentul, politizarea constantă a administrației publice, reforma sistemului judiciar în curs, aplicarea principiului statului de drept, în special in combaterea corupției și a criminalității organizate și punerea în aplicare a legislației privind drepturile omului. În avizul emis în noiembrie 2010 cu privire la cererea de aderare a Albaniei, Comisia a recomandat ca negocierile să fie deschise după ce această țară va atinge nivelul necesar de îndeplinire a criteriilor de aderare.

Alegerile generale din octombrie 2010 organizate în Bosnia și Herțegovina au respectat, în general, standardele internaționale, însă este necesar ca această țară să își revizuiască legea fundamentală pentru a elimina incompatibilitățile cu Convenția europeană a drepturilor omului. Au fost realizate doar progrese limitate în reforma sistemului judiciar și a administrației publice, precum și în abordarea problemei corupției, însă situația s-a îmbunătățit în ceea ce privește refugiații și persoanele returnate și cooperarea regională. Progrese limitate au fost înregistrate in direcția indeplinirii condițiilor restante pentru închiderea Biroului Inaltului Reprezentant.

Acordul interimar dintre Serbia și UE a intrat în vigoare la 1 februarie 2010, iar în iunie 2010 a început procesul de ratificare a Acordului de stabilizare și de asociere.

Serbia a continuat procesul de punere în aplicare a agendei de reformă, insă sunt necesare eforturi suplimentare în domeniul statului de drept și al reformei administrației publice. În octombrie 2010, Consiliul i-a solicitat Comisiei să pregătească un aviz privind cererea de aderare a Serbiei. In iulie 2010, UE și Serbia au semnat un acord de asistență macrofinanciară.

Kosovo a făcut importante progrese in privința inițiativelor, identificate în comunicarea Comisiei din 2009 privind Kosovo. Au avut loc reuniuni de dialog cu privire la procesul de stabilizare și de asociere, au fost prezentate în decembrie 2010 primele programe de cooperare transfrontalieră pentru Kosovo, iar misiunile experților au evaluat capacitatea Kosovo în domeniul comerțului și al integrării.

Există în continuare provocări importante, în special în administrația publică, sistemul judiciar și lupta impotriva criminalității organizate și a corupției. În urma avizului consultativ al Curții Internaționale de Justiție potrivit căruia declarația unilaterală de independență a Kosovo nu a incălcat dreptul internațional și nici Rezoluția 1244/1999 a Consiliului de Securitate al ONU, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție, susținută și de Serbia și UE, prin care salută disponibilitatea UE de a facilita dialogul intre Belgrad și Pristina. Mandatul misiunii UE de sprijinire a statului de drept in Kosovo (EULEX) a fost prelungit pană in luna iunie 2012.

Consiliul European din decembrie 2010 a aprobat recomandarea făcută in luna noiembrie 2010 de Comisia Europeană de a acorda Muntenegrului statutul de țară candidată.

Negocierile de aderare vor fi deschise după ce această țară va fi atins nivelul necesar de indeplinire a criteriilor de aderare. De-a lungul anului, Muntenegru a înregistrat progrese in privința criteriilor

politice, a cadrului juridic și a capacității administrative și instituționale, insă sunt necesare o mai mare conștientizare și sensibilizare din partea administrației, a poliției și a sistemului judiciar in ceea ce privește aplicarea standardelor europene.

De asemenea, statul de drept, în special în combaterea corupției și a criminalității organizate reprezintă in continuare o provocare importantă

Referitor la Muntenegru, Comitetul Regiunilor constată că, în ciuda prelungirii procesului de reformă, reformele în curs ale administrațiilor locale au fost precedate de o dezbatere la scară largă cu privire la rolul primarilor și la asocierea voluntară a autorităților locale, în vederea unei mai bune pregătiri a administrațiilor locale pentru sprijinul acordat prin intermediul fondurilor structurale.

Comitetul Regiunilor salută prevederile legislative mai stricte din Muntenegru ce urmăresc stăvilirea corupției din cadrul alegerilor locale și a corupției în general, printr-un control extern mai sever.

Comitetul Regiunilor constată că autoritățile locale din Muntenegru nu au un cuvânt prea greu de spus în privința mărimii impozitelor, ceea ce are efecte asupra autonomiei locale.

Deasemenea, Comitetul Regiunilor constată că intervalul de trei ani dintre planificarea primelor proiecte finanțate prin IPA și demararea acestora, este inacceptabil de lung în Muntenegru. Chiar dacă perioada de pregătire a ajutoarelor IPA a fost scurtată în 2011, trebuie simplificate dispozițiile, în vederea diminuării acestui interval.

În privința Islandei, Comitetul Regiunilor este de acord cu recomandarea Comisiei Europene privind deschiderea negocierilor cu Islanda în vederea aderării la UE și includerea acestei țări printre beneficiarii sprijinului financiar de preaderare acordat în cadrul instrumentului de asistență pentru preaderare (IPA).

Uniunea Europeană, o construcție puternică formată din 28 de state membre, țări care au devenit membre prin aderarea în mai multe valuri de extindere, va trebui să inițieze proceduri de consultare cu toate statele membre pentru a analiza în mod temeinic ce state din cele potențial candidate îndeplinesc condițiile aderării, fiind necesar a se avea în vedere și care dintre aceste state poate suporta costurile aderării, având în vedere faptul că, dacă aceste state vor deveni membre, va fi necesar să contribuie la bugetul Uniunii Europene.

CAPITOLUL II

POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ ȘI PIAȚA INTERNĂ A UNIUNII

EUROPENE

1. Aspecte generale privind piața internă a Uniunii Europene

În principiu, Uniunea Europeană are competență exclusivă în luarea deciziilor, fapt consfințit de tratate. Totuși, există încă sectoare economice precum transporturile, telecomunicațiile, energia și serviciile poștale, a căror liberalizare a început târziu în cadrul Uniunii, motiv pentru care Integrarea lor în piața unică este incompletă.

Potrivit art. 26 alin. 2 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), astfel cum a fost publicat în versiune consolidată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 326/26.10.2012, piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată.

Prin TFUE care succede fostului TCE ca urmare a adoptării Tratatului de la Lisabona, se instituie piața internă, piața Uniunii care succeede formulării anterioare de ,,piață comună”. Uniunea adoptă măsurile pentru instituirea sau asigurarea funcționării pieței interne.

Piața unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii Europene. Între statele membre au fost eliminate, în mod treptat, restricțiile privitoare la comerț și libera concurență, rezultatul tuturor acestor măsuri fiind creșterea standardelor de viață.

Piața internă are efecte atât asupra cetățenilor, cât și asupra mediului de afaceri în ceea ce privește o mai bună ocupare a forței de muncă și mai multe oportunități comerciale.

Piața unică generează o mai bună ocupare a forței de muncă, sporește libertatea individuală și este benefică consumatorilor, asigurând, totodată, un nivel ridicat al sănătății, al securității și al protecției mediului.

Piața unică reprezintă componenta esențială a integrării economice internaționale și, totodată, principalul mijloc de realizarea a scopurilor economice a țărilor ce o compun.

Piața internă reprezintă locul de întâlnire al cererii și ofertei în ceea ce privește un produs, astfel că nu trebuie impuse limitări sau condiționări la intrarea produsului pe piața națională a unui stat membru. Aceste limitări sau condiționări pot fi reprezentate de taxe vamale sau impunerea de cote și, în general, măsuri ce pot afecta libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor într-o manieră ce restricționează activitatea economică.

Prin crearea pieței interne s-au modificat condițiile de acces a țărilor terțe la piețele Uniunii Europene. Anterior creării pieței interne unice, existau un mare număr de restricții comerciale. Principalele obstacole în calea accesului la piețele Uniunii erau următoarele: restricțiile cantitative, obstacolele tehnice la comerț, limitarea libertății de stabilire și cea a prestării de servicii, restricții ce decurg din dreptul societăților, din fiscalitate și din drepturi de proprietate industrială, restricții legate de organizarea piețelor Uniunii și de sectoare de activitate puternic reglementate. Cu toate că o parte din aceste obstacole au fost diminuate sau chiar eliminate, altele au continuat să existe atât în interiorul, cât și în exteriorul pieței interne unice europene.

Prin Decizia nr. 93/72 a Comisiei s-a constituit un Comitet consultativ pentru coordonarea în domeniul pieței interne. El poate fi consultat potrivit competenței ce i-a fost stabilită, asupra tuturor problemelor practice care pot surveni după data de 1 ianuarie 1993 referitor la funcționarea acestei piețe.

Conform calculelor Comisiei, din 1992 până în 2006 piața unică a creat 2,75 milioane de locuri de muncă suplimentare, a generat aproximativ 900 de miliarde de euro între 1993 și 2003, produsul intern brut comunitar a crescut cu 2,15% în perioada 1992-2006 iar, în aceeași perioadă, comerțul intracomunitar a crescut cu 30%.

După 53 ani de la debutul acesteia (1957), Comisia schimbă accentul de pe piața unică, de la înlăturarea barierelor comerciale la nivel de frontiere spre a asigura că piețele funcționează mai bine, spre beneficiile aduse cetățenilor, consumatorilor și antreprenorilor.

În vederea unei îmbunătățiri a funcționării pieței unice, Comisia a adoptat Recomandarea nr. 2009/524/CE din 29 iunie 2009.

În considerente se precizează că buna funcționare a pieței unice este esențială pentru crearea de locuri de muncă și creștere economică, precum și pentru promovarea stabilității economice. Cu cât piața unică este mai eficientă, cu atât ea va îmbunătăți mediul de afaceri, încurajând astfel firmele să investească și să creeze locuri de muncă, și cu atât va spori încrederea consumatorilor și cererea. Buna funcționare a pieței unice este, așadar, un element esențial în contextul recesiunii economice pentru a facilita redresarea economiei europene.

Pentru buna funcționare a pieței unice, este esențial ca transpunerea, aplicarea, garantarea respectării și monitorizarea să se realizeze corect, iar armonizarea normelor comunitare care influențează funcționarea pieței unice (denumite în continuare „normele privind piața unică”) să fie satisfăcătoare.

În urma consultării și a analizei efectuate pentru a pregăti Comunicarea Comisiei „O piață unică pentru Europa secolului XXI” (denumită în continuare „revizuirea pieței unice”) au fost identificate o serie de deficiențe care indică faptul că piața unică încă nu funcționează atât de eficient cum ar trebui. În multe domenii și sectoare mai trebuie întreprinse acțiuni. De multe ori, cetățenii și întreprinderile nu pot profita de numeroasele oportunități ale pieței unice, deoarece normele nu sunt aplicate și respectarea lor nu este garantată în mod corespunzător.

În consecință, în revizuirea pieței unice, Comisia a sugerat un set de măsuri concrete pentru a asigura că cetățenii și întreprinderile continuă să beneficieze de avantajele economice create de piața unică.

Măsurile luate de statele membre, precum și cele luate de Comisie ar trebui să se completeze reciproc. O abordare coordonată și bazată pe cooperare – în cadrul unui parteneriat între Comisie și statele membre –, având obiectivul comun de îmbunătățire a transpunerii, aplicării și garantării respectării normelor privind piața unică, este vitală pentru a asigura funcționarea corespunzătoare a pieței unice. În contextul prezentei recomandări, abordarea pe bază de parteneriat depășește cooperarea deja stabilită într-o serie de domenii ale politicii privind piața unică. Aceasta impune stabilirea și menținerea cooperării mai strânse în interiorul statelor membre și între acestea, precum și cu Comisia, în toate domeniile relevante pentru piața unică. Deasemenea, această abordare implică asumarea de către statele membre a unei responsabilități comune și, prin urmare, a unui rol mai proactiv în gestionarea pieței unice.

Revizuirea pieței unice și, în special, discuțiile ulterioare cu statele membre au identificat unele domenii ca fiind esențiale pentru realizarea bunei funcționări a pieței unice, și anume: asigurarea coordonării în ceea ce privește aspectele legate de piața unică; îmbunătățirea cooperării în interiorul statelor membre și între acestea, precum și cu Comisia; îmbunătățirea transpunerii normelor privind piața unică; monitorizarea piețelor și a sectoarelor cu scopul de a identifica posibile disfuncționalități ale pieței; îmbunătățirea aplicării normelor privind piața unică; consolidarea garantării respectării normelor privind piața unică și promovarea rezolvării problemelor; promovarea evaluării periodice a legislației naționale și informarea cetățenilor și a întreprinderilor cu privire la drepturile lor în cadrul pieței unice.

Cercetările arată că statele membre trebuie să îmbunătățească procesul de coordonare la nivel intern în ceea ce privește aspectele legate de piața unică, deoarece competențele sunt în prezent împărțite între diferite autorități naționale.

Deoarece aplicarea normelor privind piața unică poate implica o serie largă de autorități naționale, regionale și locale în fiecare stat membru, cooperarea eficientă dintre acestea trebuie consolidată. Prin urmare, statele membre trebuie să asigure și să consolideze o funcție de coordonare a pieței unice în cadrul administrațiilor lor naționale, care poate varia în funcție de tradițiile și structurile administrative naționale specifice. Autoritățile responsabile de această funcție trebuie să dețină responsabilitatea generală de a planifica, supraveghea și evalua punerea în aplicare a prezentei recomandări.

Cooperarea transfrontalieră strânsă dintre autoritățile competente ale statelor membre în materie de aspecte legate de piața unică permite sporirea încrederii reciproce și are o importanță vitală pentru aplicarea corectă a normelor privind piața unică. Statele membre trebuie să adopte măsurile necesare pentru a asigura funcționarea rețelelor sau a sistemelor de informare electronice transfrontaliere create de Comisie (de exemplu, sistemul de informare al pieței interne (IMI), RAPEX (Sistemul de alertă rapidă pentru produsele nealimentare periculoase), SARAF (Sistemul de alertă rapidă pentru alimente și furaje) sau rețeaua dedicată cooperării în materie de protecție a consumatorului, prin instituirea unor măsuri corespunzătoare, inclusiv alocarea de resurse).

Monitorizarea pieței este necesară pentru a identifica sectoarele în care piețele nu funcționează în mod corespunzător pentru consumatori și întreprinderi, precum și pentru a concentra politicile privind piața unică în domeniile respective. Prin urmare, aceasta ar trebui să devină un element integrant al conceperii și monitorizării politicilor privind piața unică (de exemplu, prin intermediul tabloului de bord al piețelor de consum). Cooperarea dintre Comisie și autoritățile statelor membre în ceea ce privește activitățile în materie de monitorizare a pieței și colectare de date va îmbunătăți calitatea datelor și a analizei utilizate la nivel național și comunitar și va ajuta la realizarea unui consens în ceea ce privește aspectele pieței unice. Statele membre sunt încurajate să participe la exerciții de monitorizare a pieței desfășurate de Comisie și să desfășoare exerciții similare, adaptate la nevoile naționale specifice, la nivel național.

Monitorizarea și evaluarea cu regularitate a legislației naționale sunt importante, deoarece permit verificarea gradului de eficacitate a aplicării în practică a normelor privind piața unică și identificarea dispozițiilor care ar putea împiedica cetățenii și întreprinderile să beneficieze în totalitate de avantajele acestor norme. Asemenea exerciții ar trebui desfășurate mai sistematic în toate statele membre.

Comisia recomandă statelor membre următoarele:

I. Să asigure și să consolideze o funcție de coordonare a pieței unice, în vederea promovării coordonării eficiente în cadrul autorităților responsabile de aspectele legate de piața unică și între acestea, la nivel național, regional și local, și să acționeze ca punct de referință pentru piața unică în cadrul administrației.

II. Să faciliteze cooperarea activă dintre autoritățile administrative responsabile de aspectele legate de piața unică din diferitele state membre și cu Comisia prin alocarea de resurse suficiente.

III. Să ia toate măsurile necesare pentru a îmbunătăți transpunerea directivelor care privesc piața unică.

IV. Să sprijine acțiunile Comisiei în materie de monitorizare a pieței și colectarea de date aferentă, contribuind în mod activ la exercițiul desfășurat la nivel comunitar și, dacă este necesar, luând în calcul exerciții similare la nivel național.

V. Să se asigure că autoritățile și funcționarii naționali dețin suficiente cunoștințe de drept comunitar, în general, și privind normele pieței unice, în special, pentru a aplica în mod eficient normele privind piața unică și, dacă este cazul, să țină cont de aceste norme la elaborarea și introducerea unei noi legislații naționale.

VI. Să faciliteze și să încurajeze soluționarea promptă și eficientă a problemelor întâmpinate de cetățeni și întreprinderi în exercitarea drepturilor lor în cadrul pieței unice, luând, în general, măsuri pentru a îmbunătăți garantarea respectării normelor privind piața unică și, în special, asigurându-se că magistrații posedă suficiente cunoștințe de drept comunitar, inclusiv normele privind piața unică, precum și asigurând un sprijin suficient mecanismelor de soluționare a problemelor.

VII. Să efectueze evaluări periodice ale legislației naționale pentru a garanta respectarea deplină a normelor privind piața unică și, la realizarea acestui lucru, să examineze utilizarea de scutiri sau derogări prevăzute de normele existente privind piața unică.

VIII. Să îmbunătățească furnizarea de informații practice cu privire la aspecte din domeniul pieței unice către întreprinderi și cetățeni.

IX. Să analizeze măsurile și practicile prevăzute în anexă și, în funcție de propriile tradiții instituționale naționale, să adopte acele practici care vor conduce sau se estimează că vor conduce la o îmbunătățire a funcționării pieței unice și care sunt cele mai adecvate pentru punerea în aplicare a acestei recomandări.

X. Să coopereze cu Comisia și cu alte state membre în privința monitorizării punerii în aplicare a prezentei recomandări, să informeze periodic Comisia cu privire la acțiunile întreprinse în ceea ce privește punerea în aplicare a recomandării și să furnizeze Comisiei un raport final după trei ani de la publicarea prezentei recomandări în Jurnalul Oficial, adică la data de 7 iulie 2012.

Așadar, Comisia a elaborat această recomandare în vederea îmbunătățirii funcționării pieței unice europene, recomandarea fiind chiar o necesitate afirmată de mai mult timp. Totodată, este necesar ca statele membre să pună în aplicare măsurile de îmbunătățire a funcționării pieței unice recomandate de Comisie și să furnizeze un raport final privind implementarea acestor măsuri la data de 7 iulie 2012 pentru a vedea cât de bine au fost aplicate măsurile de recomandare de către statele membre și pentru a propune eventuale noi măsuri în scopul unei mai bune funcționări a pieței unice europene.

2. Aspecte generale privind politica comercială comună. Corelația dintre piața internă și politica comercială comună a Uniunii Europene

Politica comercială, ca atribut al statelor, este o componentă esențială a politicilor economice și vizează aria relațiilor economice și comerciale externe ale acestora.

Potrivit unor autori, definită pe larg, politica comercială include reglementările adoptate de către un stat pe linie administrativă, juridică, bugetară, fiscală, financiară, bancară, valutară etc., cu scopul de a impulsiona sau de a limita schimburile comerciale externe cu alte state și de a proteja propria economie de o eventuală concurență provenită din exterior.

La nivel comunitar, politica comercială este una dintre primele politici comune incluse în TCE ca instrument principal de realizare a integrării piețelor naționale într-o piață regională unică, fiind unul dintre primele domenii în care statele membre au acceptat să-și limiteze suveranitatea, delegând competențe exclusive la nivel comunitar.

Pentru Uniunea Europeană, rațiunea unei politici comerciale comune rezidă în faptul că libera circulație a bunurilor și serviciilor din cadrul Uniunii (transfrontalieră) nu se poate realiza cu politici naționale diferite care generează externalizări negative. Cerințele pieței interne unice și ale concurenței libere și nedistorsionate impun o politică comercială la nivel comunitar. Astfel, politica comercială, ca și politicile europene în general, reprezintă un instrument de integrare destinat atingerii Uniunii economice între statele membre ale Uniunii Europene.

Uniunea Europeană trebuie să continue să se dedice finalizării pieței unice, promovării unei liberalizări mondiale sporite și a schimburilor libere și echitabile și să se opună oricărui tip de protecționism. Eliminarea sau reducerea taxelor vamale ridicate și a barierelor netarifare la exporturile comunitare trebuie, ținând cont și de considerentele legate de dezvoltare, să constituie una dintre principalele priorități ale politicii comerciale a Uniunii.

Uniunea Europeană a făcut din politica sa comercială instrumentul de influență internațională privilegiată.

Ideea integrării comerciale a însoțit dintotdeauna proiectul Europei unite. Această idee este sursa logicii funcționalite a fondatorilor Tratatului de la Roma. Integrarea europeană este și o integrare prin comerț.

Încă de la crearea Comunității Europene, politica în domeniul comercial a fost inclusă în categoria politicilor comune, alături de politica agricolă și de politica în domeniul transporturilor.

Tratatul CEE stipula dreptul Consiliului European de a decide cu majoritatea calificată autorizarea Comisiei de a reprezenta Comunitatea Europeană în negocierile comerciale și de a-și stabili singură mandatul de negociere în acest domeniu. În prezent, aceste dispoziții se regăsesc cuprinse în art. 207 TfUE.

Potrivit art. 207 alin. 1 TFUE, politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce privește modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare și comerciale privind schimburile de mărfuri și servicii și aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, investițiile străine directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum și măsurile de protecție comercială, printre care și cele care se adoptă în caz de dumping și de subvenții. Politica comercială comună se desfășoară în cadrul principiilor și al obiectivelor acțiunii externe a Uniunii.

Obiectivul central al politicii comerciale comune l-a constituit înființarea unei uniuni vamale și a unui tarif vamal comun (TEC), ceea ce a impus acordarea de competențe exclusive Uniunii Europene în domeniul acestei politici comerciale. De altfel, potrivit art. 3 alin. 1 lit. e din TFUE, competența Uniunii este exclusivă în domeniul politicii comerciale comune.

Politica comercială comună cuprinde atât măsurile unilaterale adoptate de către instituțiile comunitare (cum ar fi măsurile protecționiste), cât și măsurile convenționale negociate cu țările terțe și organizații internaționale (acorduri comerciale).

Prevăzută de art. 206 și art. 207 ale TFUE, politica comercială comună a Uniunii Europene s-a integrat în perspectiva dezvoltării armonioase a comerțului mondial. Ideea unei politici comune conduce la recunoașterea unor prerogative speciale Uniunii Europene și, implicit, Consiliului și Comisiei. Cu toate acestea, TFUE nu reglementează acest aspect. CJCE (Curtea de Justiție a Comunităților Europene) a fost solicitată să precizeze când are Comunitatea Europeană (actuala Uniune Europeană) o competență exclusivă. Nu poate fi admis ca statele membre ale Uniunii să pună în aplicare politici divergente de politica comună a Uniunii, cu excepția cazului în care sunt în mod special abilitate de către autoritățile comunitare.

În concordanță cu precizarea CJCE, România, ca stat membru al Uniunii Europene începând cu data de 1 ianuarie 2007, trebuie să respecte politica comercială a Uniunii, nepunând în aplicare politici divergente de această politică decât în situația în care este în mod special abilitată în acest sens de către autoritățile comunitare.

Procesul decizional al Uniunii Europene asupra comerțului se realizează în trei etape distincte, dar interdependente, și anume:

– stabilirea obiectivelor negocierilor – aparține Consiliului Uniunii Europene la propunerea Comisiei Europene;

– purtarea negocierilor – cade în competența Comisiei în numele Uniunii Europene, ea fiind singurul negociator în cazul în care chestiunile politice în discuție aparțin unor competențe mixte (naționale și europene);

– adoptarea rezultatelor, adică a deciziei finale privind acordurile comerciale – este de competența Consiliului.

Obiectivele majore ale politicii comerciale comune vizează în prezent:

– dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial;

– eliminarea treptată a restricțiilor în domeniul schimburilor internaționale și al investițiilor externe directe;

– reducerea barierelor vamale și a altor bariere.

Politica comercială comună se aplică în special:

modificărilor tarifare;

încheierii de acorduri tarifare și comerciale;

schimburilor de mărfuri și servicii;

aspectelor comerciale ale proprietății intelectuale;

investițiilor străine directe;

uniformizării măsurilor de liberalizare a comerțului;

politicii exporturilor;

măsurilor de protecție în situații de dumping și subvenții etc.

Deasemenea, conform art. 207 TFUE (fostul art. 133 TCE), orice măsură adoptată în cadrul acestei politici este propusă de Comisia Europeană și decisă de Consiliul Uniunii Europene prin majoritate calificată. Comisia asigură reprezentarea uniformă a intereselor Uniunii, precum și exercitarea politicii comerciale comune la nivel bilateral, cât și multilateral.

TFUE nu conține prevederi asupra întinderii domeniului de aplicare a politicii comerciale comune. Circulația mărfurilor, inclusiv a produselor agricole, constituie nucleul politicii comerciale comune. Conform art. 207 alin. 4 TFUE, comerțul cu servicii și aspectele comerciale ale proprietății intelectuale constituie, de asemenea, obiect al politicii comerciale comune. Potrivit art. 207 alin. 4 par. a și b TFUE, acordurile din domeniul comerțului cu servicii culturale sau audiovizuale, servicii din domeniul social, al educației și al sănătății sunt în competența concurentă a Uniunii și a statelor membre.

În conformitate cu art. 155 TCE (actual art. 171 TFUE, dar conținut diferit), Comisia Europeană era instituția ce are rolul de a asigura executarea măsurilor de politică comercială comună prevăzute în TCE. Astfel, aceasta recomanda statelor membre metodele optime de cooperare între ele astfel încât să se evite apariția unor dificultăți de natură economică pentru unele dintre acestea. Deasemenea, Comisia autoriza, dacă era cazul, adoptarea unor măsuri de protecție națională, stabilind condițiile și modalitățile concrete de aplicare a măsurilor în cauză.

Art. 207 alin. 3 TFUE precizează: ,,Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să deschidă negocierile necesare. Consiliul și Comisiei le revine răspunderea să asigure compatibilitatea acordurilor negociate cu politicile și normele interne ale Uniunii”. Este vorba, desigur, de negocierea unor acorduri în privința politicii comerciale comune.

Cu toate că nu este definit ca atare, domeniul politicii comerciale comune trebuie să fie considerat sub multiplele sale aspecte. Conceptul respectiv pare a avea același conținut, indiferent că este aplicat în contextul acțiunii internaționale a statului sau a Uniunii Europene.

Consider că o aplicare a politicii comerciale comune se regăsește și în cuprinsul art. 3 alin. 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), astfel cum a fost publicat în versiune consolidată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 326/26.10.2012. Potrivit art. 3 alin. 5 TUE, Uniunea Europeană, în relațiile sale cu restul comunității internaționale, contribuie și la un comerț liber și echitabil.

Așa cum sublinia CJCE prin Avizul nr. 1/1975, domeniul politicii comerciale și în special al politicii de export înglobează în mod necesar regimurile de ajutoare la export și, în mod deosebit, măsurile privind creditele destinate finanțării cheltuielilor locale legate de operațiile de export.

Politica comercială comună este un corolar al pieței interne definită mai sus. Uniunea vamală, echivalența și neutralitatea întregului perimetru de penetrare a pieței din punct de vedere tarifar obligă la adoptarea de principii unitare aplicate în domeniul politicii comerciale. Politica comercială comună se aplică și aspectelor comerciale ale proprietății intelectuale, investițiilor străine directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum și măsurile de protecție comercială, printre care și cele care trebuie adoptate în caz de dumping și de subvenții. Politica comercială comună reprezintă una dintre direcțiile de manifestare a principiilor și obiectivelor acțiunii pe plan extern a Uniunii.

Competențele de legiferare în domeniu sunt conferite Parlamentului European și Consiliului, acesta deliberând, în principiu, prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară. În cazul în care trebuie negociate și încheiate acorduri cu una sau mai multe țări terțe ori organizații, Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să deschidă negocierile necesare. Consiliul și Comisia au obligația de a urmări și asigura convergența acordurilor negociate cu acțiunile externe și interne ale Uniunii.

În domeniile privind comerțul cu servicii și aspecte comerciale ale proprietății intelectuale și în cel al investițiilor străine directe, Consiliul hotărăște în unanimitate.

CAPITOLUL III

POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ A UNIUNII EUROPENE. LIBERALIZAREA SCHIMBURILOR LA NIVEL COMUNITAR. ROLUL UNIUNII EUROPENE ÎN LIBERALIZAREA SCHIMBURILOR COMERCIALE MONDIALE

1. Protecția tarifară

Dacă în anii ’50 și ’60, taxele vamale au avut un rol important în protecția pieței comunitare față de importurile din țările terțe, succesul rundelor de negocieri GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț)– Kennedy, Tokyo, Uruguay – s-a tradus prin liberalizarea comerțului. Chiar în anii ’90 media taxelor vamale din cadrul Tarifului Vamal Comun (TEC) pentru produsele neagricole (exclusiv țițeiul) s-a redus sensibil de la 7,3% în 1992 la 4% în 2000.

GATT a dobândit treptat un statut de organizație universală, având un rol determinant în dezvoltarea schimburilor internaționale prin eliminarea restricțiilor cantitative și a altor măsuri netarifare, precum și asigurarea unei egalități între membrii săi prin folosirea unor practici comerciale loiale. GATT a jucat un rol important, manifestându-se ca forum principal pentru dezbaterile legate de liberalizarea comerțului. În acest sens, sunt importante rundele de negocieri în urma cărora unele bariere vamale au fost eliminate, principalul rezultat fiind creșterea semnificativă a rolului economiei de piață.

În cadrul negocierilor comerciale multilaterale desfășurate în Runda Uruguay, la Conferința ministerială de la Marrakech din 15 aprilie 1994, s-a încheiate acordul privind constituirea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).

România este parte la Acordul de la Marrakech privind constituirea OMC, ca urmare a adoptării Legii nr. 133/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360/27.12.1994, lege modificată ulterior prin Legea nr. 217/1997 și Legea nr. 18/1999.

Scopul acordului, menționat în preambulul său, este acela de a pune în aplicare un sistem comercial multilateral integrat care să înglobeze GATT 1947, rezultatele eforturilor de liberalizare a comerțului internațional întreprinse până în acel moment, precum și toate rezultatele negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay.

Scopul pentru care a fost constituit OMC, ca organism independent al Organizației Națiunilor Unite, este de a servi drept cadru instituțional comun pentru desfășurarea relațiilor comerciale dintre membrii săi.

La începutul anilor ’90, Uniunea Europeană practica taxe mai ridicate (clauza națiunii celei mai favorizate) doar în relațiile cu unele țări membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și țări nemembre ale OMC, multe alte țări beneficiind de preferințe tarifare în cadrul unor acorduri bilaterale sau multilaterale (zone de liber schimb, uniuni vamale, Schema de Preferințe Generalizate). Este vorba în principal de fostele colonii franceze și engleze din Africa, țările mediteraneene, țările în curs de dezvoltare din alte zone, țările asociate sau candidate.

La nivelul anului 2000, nivelul protecției tarifare indicat de nivelul TEC oglindea rezultatele negocierilor și acordurilor semnate de UE în cadrul GATT/OMC și cu diverse țări sau grupuri de țări. De exemplu, după Runda Uruguay, media taxelor vamale la produsele industriale s-a redus cu 4%, iar la produsele agricole cu 36%.

Tariful vamal comun se caracterizează prin taxe ad valorem la produsele industriale și taxe specifice la produsele agricole, prin tarife fixe – mai scăzute la produsele industriale și mai ridicate la cele agricole, prin excepții în privința maximelor tarifare, aplicabile cu precădere unor produse agricole și unor produse industriale sensibile, prin multitudinea pozițiilor tarifare la care nu se percep taxe vamale, prin existența escaladării tarifare (creșterea taxei vamale pe măsura ridicării gradului de prelucrare a produsului) pentru anumite produse gen textile, cauciuc, tutun, pește.

Schema de Preferințe Generalizate (SGP) este un sistem de preferințe tarifare acordat unilateral de către UE unor produse originare din țările în curs de dezvoltare. În cadrul acestui sistem produsele originare din țările în curs de dezvoltare beneficiază de taxe vamale reduse sau zero iar produsele originare din țările cel mai puțin avansate au acces liber la exportul pe piața UE.

UE oferă în cadrul SGP taxe vamale scăzute sau scutiri de taxe pentru 179 de țări și teritorii. Sistemul UE acordă beneficii speciale către cele mai slab dezvoltate 50 de țări și către țările care aplică standarde de protecție a muncii și a mediului (produsele care primesc acest tratament pot diferi de la o țară beneficiară la alta).

SGP a UE acoperă 6900 produse, care sunt clasificate în 2 categorii: normale și sensibile. Produsele sensibile sunt cele care concurează producția autohtonă din UE și pentru care se impune un anumit nivel tarifar de protecție. Pentru ele nu se poate oferi decât o reducere a taxei vamale. În schimb, produsele normale nu afectează economia UE și drept urmare beneficiază de scutire de taxe vamale.

Printre țările beneficiare de SGP a UE se numără: China, India, alte țări din fosta Comunitate a Statelor Independente (Federația Rusă, Ucraina, Belarus, Armenia, Azerbaidjan).

2. Liberalizarea schimburilor la nivel comunitar

2.1. Aspecte generale privind liberalizarea schimburilor la nivel comunitar

Liberalizarea schimburilor este una din caracteristicile majore ale comerțului mondial. Liberalizarea schimburilor se poate realiza prin adoptarea unor măsuri prin care să se reducă gradul de protecție impus în calea comerțului internațional. Se urmărește să se ajungă chiar la eliminarea măsurilor protecționiste.

Uniunea Europeană este cel mai mare „comerciant” din lume, însumând aproximativ 20% din exporturile și importurile mondiale. Statele Unite ale Americii sunt cel mai important partener comercial al UE, urmate de China și de Rusia. Valoarea dublului curent de schimburi comerciale peste Atlantic depășește 400 de miliarde EURO pe an.

Uniunea Europeană este o mare putere comercială și reprezintă cel mai mare donator de ajutor pentru dezvoltare din lume.

UE este cel mai mare exportator de bunuri și servicii din lume și unul dintre cei mai mari beneficiari de investiții străine directe

Piața unică ar trebui să funcționeze ca o bază solidă pentru întreprinderile europene, sprijinind activitățile comerciale ale acestora în întreaga lume. Este important ca parteneriatele comerciale la nivel internațional să fie bazate pe interese și beneficii reciproce.

Comerțul liber între statele membre ale UE a condus la realizarea unei piețe unice europene, în care libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalului este garantată. Astfel, Uniunea a preluat inițiativa de a impulsiona liberalizarea comerțului la nivel mondial, deopotrivă în beneficiul țărilor bogate și a celor sărace. Sancțiunile comerciale – adică retragerea unui sistem comercial preferențial sau limitarea ori suspendarea schimburilor comerciale cu un partener care încalcă drepturile omului sau alte norme internaționale de etică – reprezintă, deasemenea, un instrument pentru politica externă europeană.

Liberalizarea schimburilor la nivel comunitar reprezintă o parte esențială a politicii comerciale comune a Uniunii Europene.

Potrivit Avizului nr. 1/1978 al CJCE, ,,politica comercială comună nu ar putea fi desfășurată în mod eficient în cazul în care Comunitatea nu ar fi în măsură să dispună și de mijloace de acțiune mai elaborate, folosite pentru dezvoltarea comerțului internațional. De aceea, nu trebuie imprimată art. 113 TCE o interpretare având ca efect limitarea politicii comerciale comune la utilizarea unor instrumente privind doar aspectele tradiționale ale comerțului exterior, îndeosebi liberalizarea schimburilor, excluzând mecanisme mai evoluate, de natură să realizeze organizarea, la scară mondială, a pieței unui produs de bază (…) problema schimburilor externe trebuie să fie soluționată într-o perspectivă deschisă, și nu numai pentru gestionarea unor sisteme limitate, precum chestiunile vamale și restricțiile cantitative.”

2.2. Rolul Uniunii Europene în liberalizarea schimburilor comerciale mondiale.

Dezvoltări recente. Runda de la Doha. Implicarea Statelor Unite ale Americii

Comerțul stimulează creșterea economică la nivel mondial, în folosul tuturor. Pentru consumatori, înseamnă o ofertă mai bogată de produse. Concurența dintre produsele de import și cele fabricate pe plan local conduce la scăderea prețurilor și la îmbunătățirea calității. Liberalizarea comerțului permite celor mai competitive întreprinderi europene să rivalizeze cu cele din alte țări, în condiții de concurență loială. Pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare, UE este pregătită să-și deschidă piața la exporturile provenind din aceste țări, chiar dacă este vorba de un act unilateral.

Eliminarea barierelor comerciale în cadrul UE a contribuit semnificativ la prosperitatea sa și la reafirmarea angajamentului său față de liberalizarea comerțului mondial. Pe măsură ce au eliminat obstacolele tarifare dintre ele, statele membre au armonizat și taxele vamale aplicabile bunurilor importate din afara UE. Astfel, produselor li se aplică aceleași taxe, indiferent dacă intră în UE prin portul din Genova sau din Hamburg. Prin urmare, un autoturism din Japonia pentru care se percepe o taxă de import la sosirea în Germania poate fi trimis în Belgia sau Polonia și vândut acolo ca și când ar fi de producție germană. Nu vor fi aplicate taxe suplimentare.

Fiind cel mai mare bloc comercial din lume, UE depinde de comerțul liber și îl susține cu fermitate. Organizația Mondială a Comerțului (OMC) și sistemul de comerț multilateral se află în centrul politicii comerciale a UE. UE consideră că un sistem de reglementare la nivel mondial este cea mai bună metodă de asigurare a faptului că schimburile comerciale între țări sunt echitabile și că prosperitatea poate fi distribuită pe scară largă. În noiembrie 2010, Comisia a prezentat o politică comercială reînnoită, mai bine definită. Noua politică are la bază o agendă deja încărcată de tratative comerciale multilaterale și bilaterale, însă adaptează abordarea pentru a apăra mai bine interesele europene, promovând în același timp valorile și obiectivele europene. Comerțul este o componentă a planului de redresare economică a Europei, și, așadar, parte integrantă a Strategiei Europa 2020. Într-adevăr, creșterea și redresarea economică depind de piețe deschise, integrate și echitabile. În cursul anului, UE a creat noi oportunități pe plan extern și s-a asigurat că regulile care reglementează comerțul au fost întărite și respectate, precum și că schimburile comerciale se desfășoară în condiții echitabile.

UE acordă o atenție specială dezvoltării noilor relații cu partenerii comerciali cheie, inclusiv cu China, Japonia, Rusia și SUA, unde principalele provocări comerciale se referă adesea la birocrația transfrontalieră, mai degrabă decat la aspectele tradiționale privind reducerea tarifelor la frontiere. Pentru a simplifica lucrurile pentru comercianții onești, concomitent cu menținerea unor standard ridicate de securitate, UE a imbunătățit cooperarea vamală cu partenerii strategici.

Cu Statele Unite ale Americii a urmărit recunoașterea reciprocă a standardelor de securitate vamală – pentru a evita impunerea unei sarcini administrative excesive asupra intreprinderilor care iși desfășoară activitatea in legalitate – și s-a opus impunerii scanării tuturor exporturilor. Cu ocazia reuniunii Consiliului Economic Transatlantic cu Statele Unite ale Americii din 17 decembrie 2010 s-au intreprins acțiuni concrete pentru a promova un mediu de afaceri orientat spre viitor care reduce barierele normative și incurajează inovarea, standardele comune și tehnologia de vârf. Delegații au convenit asupra unei abordări comune in ceea ce privește sistemele de evidență electronică a datelor medicale și să iși indrepte atenția asupra accesului la materii prime, la produse ecologice, la politica inovării, la nanotehnologii, la achiziții ecologice și la inovarea socială.

Uniunea Europeană și Japonia au convenit asupra recunoașterii reciproce a standardelor de securitate vamală. Cu China, UE a colaborat in vederea intăririi măsurilor vamale de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală. La 21 decembrie 2010 a avut loc dialogul economic și comercial la nivel inalt UE-China. Semnarea acordului de liber schimb UE-Coreea, parafat in octombrie 2009, a avut loc cu ocazia summitului UE-Coreea de Sud din octombrie, fapt ce a confirmat perspectivele unor evoluții comerciale semnificative. Deja Coreea de Sud este cel de al optulea partener comercial ca mărime al UE, in timp ce pentru Coreea de Sud, UE a devenit a doua destinație ca mărime pentru exporturi. Acordul prevede liberalizarea progresivă a comerțului cu bunuri și servicii, precum și norme privind concurența și ajutorul de stat, proprietatea intelectuală și achizițiile publice. Pentru a aborda obstacolele netarifare in calea comerțului, acordul cuprinde dispoziții specifice privind produsele electronice, vehiculele cu motor și piesele aferente, produsele farmaceutice, dispozitivele medicale și produsele chimice. Acesta va aduce beneficii importante operatorilor economici și consumatorilor și va transmite, fără echivoc, mesajul că liberalizarea comerțului este un element-cheie pentru redresarea economiei mondiale.

Negocierile pentru un acord bilateral de liber schimb cu Singapore au fost lansate in martie, iar cele cu Malaysia la summitul UE-Asia (ASEM) din octombrie. La summitul din aprilie cu Japonia s-a convenit asupra mecanismelor de consolidare a legăturilor economice și comerciale, fiind instituit un grup la nivel inalt pentru a prezenta un raport cu ocazia summitului din anul următor asupra modalităților de intensificare a relațiilor.

UE și Rusia au incheiat tratativele bilaterale privind aderarea Rusiei la OMC in noiembrie. Progresele inregistrate in negocierile privind acordurile de liber schimb cu Canada și Ucraina au deschis calea unor evoluții semnificative in comerțul mondial și a unor noi oportunități de realizare a schimburilor comerciale pe aceste piețe in expansiune pentru intreprinderile și investitorii UE. De asemenea, s-au realizat progrese semnificative in negocierile cu India, ambele părți convenind asupra principalelor componente ale unui pachet final cu ocazia summitului UE-India din 10 decembrie 2010. S-a convenit ca ambele părți să depună toate eforturile necesare pentru a incheia negocierile cat mai rapid posibil.

UE a continuat să abordeze denaturările concurenței in comerțul international prin utilizarea instrumentelor sale de protecție comercială (măsuri antidumping, antisubvenții și de salvgardare), cu respectarea deplină a regulilor OMC. În primele 10 luni ale anului 2010 s-au deschis șaisprezece noi cazuri și s-au impus șapte măsuri definitive. In pofida incetinirii creșterii economice la nivel mondial, măsurile de protecție a comerțului din 2009 au afectat numai aproximativ 0,5 % din comerț. În cursul anului, Organizația Mondială a Comerțului (OMC) a emis decizia sa privind diferendul dintre UE și SUA cu privire la subvențiile acordate Airbus și Boeing. O decizie a OMC din iunie a criticat acordarea unor imprumuturi cu un nivel redus al dobanzii către Airbus.

UE a contestat decizia din iulie, continuand in același timp să negocieze in vederea găsirii unei soluții.

Deasemenea, Comisia a formulat propuneri in domeniul investițiilor străine directe (un nou domeniu de competență al UE ca urmare a intrării in vigoare a Tratatului de la Lisabona), prezentând modul in care investițiile pot fi folosite pentru a stimula competitivitatea și comerțul, avand ca rezultat creștere economică și locuri de muncă (20). În octombrie 2010, pentru a stimula in mod necesar redresarea economică, UE a făcut apel la principalii săi parteneri comerciali pentru a inlătura peste 330 de bariere protecționiste și măsuri restrictive instituite în perioada de criză economică, și care, contrar angajamentului asumat la G20 și reiterat la summiturile G20 de la Toronto (iunie 2010) și Seul (noiembrie 2010), nu au fost inlăturate in pofida semnalelor de redresare economică.

S-a ajuns la un consens cu privire la acordul comercial de combatere a contrafacerii, ceea ce contribuie la un control mai bun in țările dezvoltate, restrângând piața bunurilor contrafăcute și intărind protecția privind drepturile de autor pentru bunurile și produsele brevetate in UE sau cu indicație geografică UE. În ansamblu, UE a continuat să promoveze accesul la piețe pentru bunurile și serviciile UE prin intermediul echipelor locale de acces pe piață și, dacă este necesar, prin acțiuni in cadrul OMC.

Malaysia a ridicat în luna martie 2010 cerințele complexe la controalele pentru brânza de proveniență din statele membre UE. Conform măsurii în vigoare din 2008, fiecare transport trebuia să fie insoțit de un certificat de sănătate și de un certificate de analiză care să ateste absența listeriozei intr-un eșantion de 25 grame. Malaysia a susținut că aceasta este o măsură de salvgardare importantă și legitimă. UE a invocat propriile norme și măsuri de control riguroase, precum și standardele internaționale elaborate pentru testarea prezenței listeriozei in 2009 și a susținut cu succes că in ceea ce privește controalele impuse de Malaysia, acestea erau disproporționate. Pe lângă promovarea și simplificarea comerțului, această acțiune reinstituie dinamismul comerțului UE care numai in 2008 se ridica la aproximativ 3 milioane EUR.

De asemenea, comerțul îndeplinește un rol vital in dezvoltare și in redresarea economică. Parte a răspunsului la inundațiile care au afectat Pakistanul in luna august 2010, Comisia a propus un acces mai bun pe piață pentru produsele pakistaneze.

Obiectivul acestei măsuri era consolidarea increderii in randul investitorilor și oferirea de sprijin in vederea redresării economiei. Odată aprobate, preferințele propuse ar liberaliza aproximativ 30 % din exporturile Pakistanului in UE, respective 900 milioane EUR din schimburile comerciale actuale

Uniunea Europeană a jucat un rol important în negocierile privind liberalizarea schimburilor comerciale. Cele mai recente s-au desfășurat în cadrul Rundei de la Doha, care a început în 2001 la Qatar. Scopul acestor negocieri, purtate în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), este de a reduce taxele vamale și de a elimina alte bariere din calea comerțului mondial. În urma rundelor anterioare, valoarea medie a taxelor vamale la import aplicată în UE s-a redus la 4%, una dintre cele mai scăzute din lume.

La data de 14 noiembrie 2001, la Doha, în Qatar, a fost adoptată o declarație ministerială prin care erau deschise negocierile în vederea dezvoltării comerțului mondial, sub egida Organizației Mondiale a Comerțului. Negocierile de la Doha au avansat lent, având loc discuții ministeriale la Cancún (Mexic) în 2003, la Geneva în 2004, Hong Kong în 2005 si, din nou, la Geneva în anii 2006 și 2008. Între țările bogate și cele sărace au apărut diferențe mari și persistente privind accesul reciproc la piețe și problema mult discutată a subvențiilor agricole. În timpul negocierile au apărut și multe crize, chiar președintele OMC, Pascal Lamy, cerând, în cadrul întrunirii de la Geneva din iulie 2006, suspendarea negocierilor de la Doha. Ca atare, Consiliul General și-a însușit poziția lui Pascal Lamy, și a suspendat negocierile. Negocierile au fost reluate ulterior. În rezoluția sa din 24 aprilie 2008 privind reforma Organizației Mondiale a Comerțului, Parlamentul European a reiterat apelul său către toate părțile interesate, în special economiile emergente, să dea dovadă de flexibilitate în vederea deblocării rundei de la Doha și încheierii unui acord complet, echilibrat și favorabil, atât pentru relansarea comerțului internațional și a creșterii mondiale, cât și pentru dezvoltarea celor mai puțin dezvoltate țări ale planetei.

Negocierile ministeriale în vederea încheierii rundei de la Doha au avut loc între 21 și 30 iulie 2008 la Geneva. Acestea au ajuns într-un impas din cauza unui dezacord asupra formulării precise a unui mecanism de salvgardare special urmărind să permită unei țări în curs de dezvoltare să își majoreze taxele vamale în cazul unei creșteri a importurilor agricole ca urmare a unei deschideri de piață negociate la OMC. În decembrie, președinții grupurilor de negociere cu privire la agricultură și la produsele industriale au prezentat noi texte care ar fi putut servi drept bază pentru o decizie referitoare la modalitățile de reduceri tarifare și la alte aspecte ale negocierilor agricole (subvenții interne și sprijin pentru export). Cu toate acestea, directorul general al OMC a considerat că nu erau întrunite condițiile politice pentru o reuniune ministerială susceptibilă de a găsi un acord cu privire la aceste modalități.

Oficialii OMC sperau ca Runda de la Doha să se încheie până la sfârșitul anului 2008, însă acest lucru nu a fost posibil din cauza divergențelor privitoare la taxele vamale și subvențiile în Uniune.

Parlamentul European, prin rezoluția sa din 9 octombrie 2008, și-a exprimat profunda dezamăgire și îngrijorare cu privire la impasul care a intervenit în cadrul reuniuniii ministeriale ale OMC din iulie 2008, reafirmându-și sprijinul deplin pentru o abordare multilaterală în politica comercială și pentru o Organizație Mondială a Comerțului care să poată garanta un rezultat complet, ambițios și echilibrat pentru schimburile comerciale internaționale, respectând în totalitate Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului ale Organizației Națiunilor Unite.

Prin rezoluția din octombrie 2008, își exprima convingerea că, în acel contextul (al anului 2008), caracterizat printr-o criză economică și financiară, finalizarea cu succes a Rundei de la Doha ar putea reprezenta un element de stabilitate.

Parlamentul European consideră prin rezoluție că orice s-ar întâmpla în ceea ce privește evoluția Agendei de Dezvoltare de la Doha (ADD), OMC, alături de celelalte organizații internaționale, trebuie să abordeze urgent și în mod consecvent noile provocări la nivel mondial în care comerțul joacă un rol, precum securitatea alimentară, energia, ajutorul pentru comerț și schimbările climatice.

Parlamentul European este pe deplin conștient de dificultățile principiului angajamentului unic; recunoaște progresele realizate până în prezent în cadrul negocierilor, care ar trebui să ofere o bază importantă și consolidată în scopul continuării Rundei de la Doha în cadrul viitoarei reuniuni și obținerii unui rezultat favorabil.

Parlamentul European invită UE și SUA, precum și țările din G20, în calitate de noi actori economici importanți, să își asume responsabilitățile în cadrul negocierilor în curs, să respecte pe deplin spiritul „Rundei de la Doha” și să depună toate eforturile pentru încheierea unui acord cât mai curând posibil; subliniază încă o dată importanța unei diferențieri între țările în curs de dezvoltare și țările emergente.

Parlamentul European invită India și SUA să găsească o soluție politică la problema condițiilor de aplicare a mecanismului de salvgardare special (MSS) pentru a asigura un echilibru just între preocupările comerciale și cele privind securitatea alimentară pentru a putea permite o continuare a negocierilor din cadrul ADD în Geneva și în ceea ce privește celelalte aspecte existente.

Parlamentul European invită țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare avansate să adere la inițiativa „Totul, cu excepția armelor” și să ofere țărilor celor mai puțin dezvoltate un acces la piață fără taxe și fără contingente; subliniază de asemenea importanța ajutorului pentru comerț.

Parlamentul European consideră că nevoia de dezvoltare, în special în ceea ce privește țările cel mai puțin dezvoltate, ar trebui să aibă prioritate în negocierile ADD, accentul fiind pus întotdeauna pe dezvoltare și că dificultățile cu care se confruntă ADD evidențiază necesitatea ca, după finalizarea Rundei de la Doha, să se abordeze de urgență problema reformei OMC pentru a consolida eficiența și transparența organizației și pentru a îmbunătăți legitimitatea democratică, responsabilitatea, transparența, caracterul inclusiv și integrarea sa în structura mai largă a guvernanței globale; consideră că parlamentarii ar trebui să realizeze un control mai strict și mai eficient în domeniul comerțului internațional.

Parlamentul European reafirmă necesitatea acordării unei asistențe tehnice specifice și a consolidării capacităților pentru a sprijini țările în curs de dezvoltare să se implice în mod eficient în cadrul ADD.

În luna mai 2009, Statele Unite ale Americii și-au luat angajamentul să încheie cu succes Runda comercială Doha și nu vor să repornească negocierile de la zero, a declarat la inceputul luni mai 2009, reprezentatul american pentru comerț, Ron Kirk.

,,Președintele Barrack Obama și cu mine ne-am angajat la finalizarea cu succes a Rundei de Dezvoltare Doha", a afirmat Kirk la Geneva, adăugând ca a avut o saptamână de discuții "sincere, deschise și folositoare" cu partenerii comerciali ai SUA.

Fostul primar al Dallasului, care a devenit în martie 2009 negociatorul șef pentru comerț al Washingtonului, are sarcina de a realiza o analiză a relațiilor comerciale ale SUA, care va da tonul strategiei administratiei Obama în acordurile comerciale multilaterale și bilaterale.

Oficialul american s-a întâlnit la începutul luni mai 2009 cu șeful Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), Pascal Lamy, precum și cu ambasadorii cheie din discuțiile privind Runda Doha, care au inceput in Qatar in 2001 și care și-au pierdut semnificativ din viteză începând din anul 2008.

SUA au spus ca analizează politica de schimburi comerciale, în timp ce partenerii săi așteaptă sa vadă dacă și în ce fel noua administrație de la Casa Albă iși va schimba poziția în negocierile privind Runda Doha.

În cazul în care vor reuși să încheie Runda de la Doha, ale cărei lucrări se desfășoară de peste 10 ani, SUA vor contribui semnificativ la dezvoltarea comerțului mondial și își vor întări relația de parteneriat cu Uniunea Europeană.

2.3. Domeniul de aplicare al liberalizării schimburilor la nivel comunitar

Liberalizarea schimburilor sau politica exporturilor menționată în art. 207 TFUE (fostul art. 133 TCE) nu se limitează decât la mărfuri. Serviciile pot fi avute în vedere de politica comercială comună, deși în acordurile negociate serviciile sunt asimilate mărfurilor.

Mai delicată este, însă, problema competențelor implicite ale Uniunii Europene deduse din art. 207 TFUE. Ideea ce se desprinde este aceea potrivit căreia elaborarea progresivă a unui drept derivat într-un sector sau altul poate da naștere unor reguli comune restrictive care ar putea fi repuse în cauză dacă fiecare stat membru ar păstra, totuși, o libertate de negociere exterioară.

Vor rezulta competențe concurente pentru state și pentru Uniune în materia negocierilor deoarece armonizarea comunitară nu este decât parțială. Situația este cu atât mai complexă cu cât sunt mai greu de determinat părțile unui acord internațional care corespund unei armonizări complete interioare Uniunii. În avizul nr. 1/1994, CJCE reamintește obligația de a coopera așa cum rezultă din art. 10 TCE (în prezent abrogat).

Din această perspectivă dispozițiile referitoare la Tariful vamal comun și la dreptul vamal comunitar depind de politica comercială comună. Ele se întemeiază pe prevederile art. 26 și 27 ale Tratatului de la Roma (în prezent art. 31 și 32 TFUE).

Liberalizarea schimburilor este de actualitate atât pentru importul în cadrul Uniunii Europene, cât și pentru activitatea de export. Politica comercială comună este strâns legată de negocierile ținute în cadrul rundelor GATT (Acordul general pentru tarife și comerț), ulterior ale OMC (Organizația Mondială a Comerțului), la care Uniunea este direct asociată atunci când este competentă. De altfel, politica comercială comună a Uniunii derivă în mare măsură din acordurile încheiate în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului.

Politica comercială comună depășește, odată cu semnarea în cadrul Rundei Uruguay a Acordului general pentru Comerțul cu servicii, domeniul comerțului cu mărfuri. Această politică privește și prestațiile de servicii transfrontaliere, fără deplasarea persoanelor, care prezintă multe similitudini cu circulația mărfurilor.

2.4. Reglementări privind importurile

Obiectivul acestor reglementări vizează regulile generale comune de import în Uniunea Europeană în baza principiului libertății importului.

În ceea ce privește importurile ce au ca destinație Uniunea Europeană, în conformitate cu Acordul general pentru tarife vamale și comerț din 1994, anexat acordului OMC, principiul aplicabil acestora este acela al interdicției restricțiilor cantitative, fiind suficient tariful vamal comun. Cu toate acestea, pentru anumite produse, statele membre pot fi autorizate să adopte contingente cantitative. Contingentele tarifare sunt, deasemenea, posibile în situația în care statele percep la import tarife inferioare tarifului vamal comun până la un anumit prag, mai sus de acest prag importul rămânând posibil, ceea ce nu este cazul într-un regim de contingentare cantitativă, ci numai la nivelul normal al tarifului vamal comun.

În cadrul Uniunii Europene, importurile au fost supuse unei reglementări deosebite după criteriul liberalizării sau al contingentării lor.

Importurile liberalizate ale mărfurilor provenind din țările terțe au avut regimul prevăzut prin Regulamentul nr. 518/94 din 7 martie 1994 al Consiliului, care a abrogat Regulamentul nr. 288/82 din 5 februarie 1982 al Consiliului relativ la aceeași materie. Regulamentul nu s-a aplicat în cazul produselor textile, obiect al Regulamentelor nr. 517/94 și nr. 519/94. S-a avut în vedere principiul că importurile în Uniune al produselor ce intră în sfera de aplicare a Regulamentului sunt libere și, deci, nesupuse vreunei restricții cantitative, sub rezerva măsurilor care pot fi luate conform Titlului V din Regulament (art. 1 par. 2).

Ca urmare a încheierii Rundei Uruguay și avându-se în vedere rezultatele negocierilor multilaterale internaționale în materie comercială, a fost adoptat la nivel comunitar Regulamentul nr. 3285/94 din 22 decembrie 1994 al Consiliului asupra regulilor comune pentru importuri și de abrogare a Regulamentului nr. 518/94. Regulamentul nr. 3285/94 a fost abrogat o dată cu intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 260/2009 din 26 februarie 2009 al Consiliului privind regimul comun aplicabil importurilor.

Necesitatea adoptării unui nou Regulament comunitar aplicabil importurilor a fost justificată în principal de următoarele considerente:

– Regulamentul (CE) nr. 3285/94 al Consiliului din 22 decembrie 1994 privind regimul comun aplicabil importurilor și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 518/94 a fost modificat în mod substanțial și în repetate rânduri. Din motive de claritate și de raționalizare, era necesară o codificare a regulamentul menționat;

– politica comercială comună ar trebui să se bazeze pe principii unitare;

– Comunitatea a încheiat Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului, denumită în continuare „OMC”. Anexa 1A la acordul respectiv conține, printre altele, Acordul General pentru Tarife și Comerț din 1994 (GATT 1994) și un Acord privind măsurile de salvgardare.

Regulamentul nr. 260/2009 se aplică importurilor de produse originare din țările terțe, cu excepția produselor textile specifice ce fac obiectul Regulamentului nr. 517/94 și a produselor provenind din anumite țări terțe prevăzute în Regulamentul nr. 519/94 privind regulile comune pentru importurile din unele țări terțe. Din punct de vedere geografic, se aplică importurilor din toate țările terțe, cu excepția Albaniei, Comunității Statelor Independente și anumite țări din Asia (Coreea de Nord, China, Mongolia și Vietnam), care sunt reglementate prin Regulamentul nr.519/94. Produsele avute în vedere prin Regulamentul nr. 260/2009 vor fi liber importate în Uniune și în mod corespunzător, nu vor fi supuse unei restricții cantitative.

Regulamentul prevede că, în cazul în care evoluția importurilor poate impune necesitatea recurgerii la măsuri de supraveghere sau măsuri de salvgardare, Comisia este informată de către statele membre în această privință. Comisia transmite, fără întârziere, această informație tuturor statelor membre (art. 2).

Se pot demara consultări, fie la cererea unui stat membru, fie la inițiativa Comisiei. Ele trebuie să aibă loc în termen de opt zile lucrătoare de la primirea de către Comisie a informației prevăzute în art. 2. Procedurile de consultare trebuie să se desfășoare înaintea instituirii oricărei măsuri comunitare de supraveghere sau de salvgardare (art. 3).

Consultările se desfășoară în cadrul unui comitet consultativ, denumit în continuare „comitet”, compus din reprezentanții fiecărui stat membru și prezidat de către un reprezentant al Comisiei.

Comitetul se reunește la convocarea președintelui său. Acesta comunică statelor membre, în cel mai scurt timp, toate informațiile utile.

Consultările se axează mai ales asupra:

– condițiilor și modalităților de efectuare a importurilor și asupra evoluției lor, precum și asupra diverselor aspecte ale situației economice și comerciale în ceea ce privește produsul în cauză;

– eventualelor măsuri care urmează să fie adoptate.

Dacă este necesar, consultările pot avea loc în scris. În acest caz, Comisia informează statele membre, care, într-un termen cuprins între cinci și opt zile lucrătoare, care se stabilește de către Comisie, își pot exprima opinia sau pot cere o consultare orală (art. 4).

Procedura comunitară de anchetă este prevăzută în art. 5-10 din Regulament.

O procedură comunitară de anchetă trebuie să aibă loc înaintea aplicării oricărei măsuri de salvgardare.

Ancheta are obiectivul de a stabili, pe baza elementelor indicate în art. 10, dacă importurile produsului respectiv amenință să producă sau produc un prejudiciu grav producătorilor comunitari respectivi.

„Prejudiciu grav” desemnează o degradare generală considerabilă a situației producătorilor comunitari.

Amenințare de prejudiciu grav” reprezintă iminența evidentă a producerii unui prejudiciu grav.

„Producători comunitari” semnifică ansamblul producătorilor de produse similare sau direct concurente care își desfășoară activitatea pe teritoriul Uniunii Europene sau cei ale căror producții însumate de produse similare sau direct concurente reprezintă o parte considerabilă a producției comunitare totale a acestor produse (art. 5).

În cazul în care, la încheierea consultărilor menționate la art. 3, se constată că există suficiente elemente de probă pentru a justifica deschiderea unei anchete, Comisia deschide o anchetă în termen de o lună de la primirea informației furnizate de către un stat membru și publică un aviz în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acest aviz conține un rezumat al informațiilor primite și precizează faptul că orice informație utilă trebuie comunicată Comisiei. În el se stabilește termenul în care părțile interesate își pot face cunoscut punctul de vedere în scris și pot comunica informații, în cazul în care acestea trebuie avute în vedere în timpul anchetei. În aviz se stabilește, deasemenea, termenul în care părțile interesate pot cere să fie audiate de către Comisie. Părțile interesate care s-au manifestat în conformitate cu aceste prevederi, prin cerere scrisă, precum și reprezentanții țării exportatoare pot lua cunoștință de toate informațiile furnizate Comisiei în cadrul anchetei, cu excepția documentelor interne întocmite de către autoritățile UE sau ale statelor membre, cu condiția ca aceste informații să fie pertinente în vederea prezentării dosarului lor, să nu fie confidențiale, și să fie utilizate de către Comisie în cadrul anchetei. Părțile interesate pot prezenta Comisiei observațiile lor privind aceste informații și observațiile lor pot fi luate în considerație în măsura în care se bazează pe suficiente elemente de probă.

Comisia începe ancheta în cooperare cu statele membre.

Comisia caută orice informație pe care o consideră necesară și, atunci când crede de cuviință, după consultarea comitetului, depune eforturi pentru a verifica această informație la importatori, comercianți, agenți, producători, asociații și organizații comerciale.

Comisia este asistată în această sarcină de către agenți ai statului membru pe teritoriul căruia se efectuează aceste verificări, atâta vreme cât acest stat membru și-a manifestat dorința în acest sens.

Statele membre furnizează Comisiei, la cererea acesteia și în conformitate cu modalitățile pe care ea le definește, informațiile de care dispun cu privire la evoluția pieței produsului care face obiectul anchetei.

Comisia poate audia părțile interesate. Acestea trebuie audiate atunci când au cerut acest lucru în scris, în termenul stabilit în avizul publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, demonstrând că rezultatul anchetei este susceptibil de a le afecta și că există motive speciale pentru a fi audiate.

În cazul în care informațiile solicitate de Comisie nu sunt furnizate în termenele stabilite în prezentul regulament sau de către Comisie în aplicarea Regulamentului sau, în cazul în care ancheta este obstrucționată în mod semnificativ, se pot stabili concluzii pe baza datelor disponibile. În cazul în care Comisia constată că o parte interesată sau o țară terță a furnizat o informație falsă sau care induce în eroare, nu ține seama de această informație și poate utiliza datele disponibile.

În cazul în care, la încheierea consultărilor menționate în art. 3, se constată că nu există elemente de probă suficiente pentru a justifica deschiderea unei anchete, Comisia informează statele membre cu privire la decizia sa în termen de o lună de la primirea informației furnizate de către statele membre (art. 6).

La încheierea anchetei, Comisia prezintă comitetului un raport privind rezultatele acesteia.

În cazul în care, în termen de nouă luni de la deschiderea anchetei, Comisia estimează că nu este necesară o măsură comunitară de supraveghere sau de salvgardare, ancheta se va închide în termen de o lună, după consultarea comitetului. Decizia de închidere a anchetei, care trebuie să conțină o expunere a concluziilor esențiale ale anchetei și un rezumat al motivelor acestora, se publică în Jurnalul Oficial.

În cazul în care consideră că este necesară o măsură comunitară de supraveghere sau de salvgardare, Comisia ia deciziile ce se impun în acest sens, într-un termen care nu poate depăși nouă luni de la deschiderea anchetei. În situații excepționale, acest termen poate fi prelungit cu cel mult două luni. În acest sens, Comisia publică un aviz în Jurnalul Oficial în care se stabilește durata prelungirii și care conține un rezumat al motivelor acesteia (art. 7).

Se iau măsuri de salvgardare provizorii în următoarele cazuri:

– în cazul în care circumstanțe critice, în care orice întârziere ar antrena un prejudiciu dificil de reparat, fac necesară luarea unei măsuri imediate;

– în cazul în care s-a stabilit în prealabil că există suficiente elemente de probă în conformitate cu care o creștere a importurilor a produs sau amenință să producă un prejudiciu grav.

Durata aplicării unor astfel de măsuri nu poate depăși 200 de zile.

Măsurile de salvgardare provizorii trebuie să ia forma unei majorări a taxelor vamale față de nivelul lor existent (indiferent dacă acesta este mai mare sau egal cu zero) în cazul în care astfel de măsuri pot preveni sau repara un prejudiciu grav.

Comisia ia de îndată măsurile de anchetă care mai sunt necesare.

În cazul în care se dovedește că măsurile de salvgardare provizorii sunt abrogate din cauza absenței unui prejudiciu grav sau a unei amenințări de prejudiciu grav, taxele vamale percepute în aplicarea acestor măsuri sunt rambursate din oficiu în cel mai scurt timp (art. 8).

Informațiile primite în aplicarea Regulamentului nr. 260/2009 nu pot fi utilizate decât în scopul pentru care au fost cerute.

Consiliul, Comisia și statele membre, precum și agenții acestora nu pot divulga, fără autorizația expresă a părții care le-a furnizat, informațiile cu caracter confidențial pe care le-au primit în aplicarea Regulamentului sau pe cele care au fost furnizate în mod confidențial.

În fiecare cerere de tratament confidențial se indică motivele pentru care informația este confidențială.

Cu toate acestea, în cazul în care se constată că o cerere de tratament confidențial nu este justificată și că cel care a furnizat informația nu dorește nici să o facă publică, nici să autorizeze divulgarea acesteia în termeni generali sau sub formă de rezumat, informația în cauză poate să nu fie luată în considerare.

În orice caz, o informație este considerată confidențială atunci când divulgarea ei poate avea consecințe nefavorabile semnificative pentru cel care a furnizat-o sau pentru cel care este sursa acesteia.

Dispozițiile de mai sus referitoare la confidențialitatea informațiilor nu împiedică autoritățile UE să facă trimitere la informațiile cu caracter general și, în special, la motivele pe care sunt bazate deciziile adoptate în temeiul Regulamentului. Aceste autorități trebuie să țină seama de interesul legitim al persoanelor fizice și juridice care doresc ca secretele lor de afaceri să nu fie divulgate.

Potrivit art. 10 din Regulament, examinarea evoluției importurilor și a condițiilor în care se efectuează acestea, precum și examinarea prejudiciului grav sau a amenințării de prejudiciu grav care rezultă din acestea pentru producătorii comunitari, se referă mai ales la următoarele elemente:

– volumul importurilor, în special în cazul în care acestea au crescut semnificativ, fie în cifre absolute, fie în raport cu producția sau consumul în Uniune;

– prețul importurilor, în special în cazul în care a avut loc o subcotare semnificativă a prețului în raport cu prețul unui produs similar din UE;

– impactul pe care îl au acestea asupra producătorilor comunitari, astfel cum reiese acesta din tendințele unor factori economici, precum: producția; utilizarea capacităților; stocurile; vânzările; cota de piață; prețul (mai precis, scăderea prețurilor sau împiedicarea creșterilor de preț care ar fi intervenit în mod normal); profiturile; randamentul capitalurilor investite; fluxul numerarului; ocuparea forței de muncă.

– factorii, alții decât evoluția importurilor, care cauzează sau pot să fi cauzat un prejudiciu producătorilor comunitari respectivi.

În cazul în care se invocă o amenințare de prejudiciu grav, Comisia examinează, în egală măsură, dacă se preconizează în mod clar că o situație specială se poate transforma într-un prejudiciu real.

În această privință, ea poate ține seama și de elemente precum:

– rata de creștere a exporturilor către Uniune;

– capacitatea de export a țării de origine sau a țării exportatoare, astfel cum este aceasta în prezent sau cum va fi într-un viitor previzibil și probabilitatea ca exporturile care rezultă din această capacitate să fie destinate Uniunii Europene.

Importul poate fi supus măsurilor de supraveghere (art. 11-15) când evoluția pe piață a unui produs provenind dintr-o țară terță avută în vedere de Regulamentul nr. 260/2009 amenință să cauzeze prejudicii producătorilor comunitari și dacă interesele Uniunii fac necesară supravegherea. Aceasta se poate exercita sub forma unei supravegheri a posteriori, potrivit procedurii stabilite în decizia de impunere a ei. Decizia respectivă aparține Comisiei, dar poate fi confirmată, modificată sau abrogată, conform art. 16 paragr. 7 și 8 din Regulament, de către Consiliu. Supravegherea poate fi și prealabilă (art. 12 și 13), în acest caz produsul respectiv putând fi pus în circulație numai pe baza unui document de import. Acest document este vizat de autoritatea competentă desemnată de statele membre, fără cheltuieli, pentru toate cantitățile solicitate și într-un termen de 5 zile lucrătoare de la momentul primirii de către autoritatea națională competentă a unei declarații făcute de un importator comunitar, indiferent de sediul său în Uniune. Este instituit și un regim de supraveghere regional, subordonat, în regiunea în cauză, prezentării unui document de import (art. 13-14 din Regulament).

Potrivit Regulamentului (art. 16-22), măsuri de salvgardare pot fi adoptate când un produs este importat în Uniunea Europeană într-o cantitate mult sporită și/sau în astfel de condiții sau termeni încât cauzează ori amenință să cauzeze prejudicii grave producătorilor comunitari.

Comisia, acționând la cererea unui stat membru sau din proprie inițiativă poate:

– să limiteze perioada de valabilitate a documentelor de import;

– să modifice regimul de import pentru produsul în cauză, prevăzându-se că acesta poate fi pus în libera practică numai la producerea unei autorizații de import, care va fi acordată potrivit modalităților și limitelor definite de Comisia Europeană.

Spre deosebire de Regulamentul nr. 260/2009, Regulamentul nr. 625/2009 se aplică tuturor importurilor din țările terțe, fără a impune restricții celor ce provin din anumite țări terțe prevăzute de Regulamentul nr. 519/94. De altfel, potrivit anexei III din Regulamentul nr. 625/2009, prevederile Regulamentului nr. 519/94 au fost abrogate o dată cu intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 625/2009. Restul prevederilor cuprinse în Regulamentul nr. 625/2009 sunt identice cu cele cuprinse în Regulamentul nr. 260/2009. Prin urmare, toate prevederile cuprinse în Regulamentul nr. 260/2009 la care am făcut referire în cuprinsul acestei secțiuni, sunt aplicabile, cu distincția menționată, și Regulamentului nr. 625/2009.

2.5. Reglementări privind exporturile

Regimul exporturilor este legiferat prin Regulamentul nr. 1061 din 19 octombrie 2009 privind instituirea unui regim comun aplicabil exporturilor. Principiul stabilit prin dispozițiile Regulamentului constă în liberalizarea exporturilor produselor din Uniune către statele terțe, aceste exporturi nefiind supuse vreunei restricții cantitative, cu excepția celor care se aplică potrivit Regulamentului nr. 1061/2009. Regimul exporturilor se aplică tuturor produselor industriale și agricole acoperite de TCE (în prezent TfUE). Din punct de vedere geografic, se aplică tuturor țărilor terțe. Prin Regulamentul nr. 1061/2009 se instituie un regim comun (restricții acceptabile și informarea reciprocă a statelor). Sunt exceptate acele restricții care sunt aplicate în conformitate cu prevederile Regulamentului.

În cazul în care, ca urmare a unei evoluții excepționale a pieței, un stat membru estimează că ar putea fi necesare măsuri de salvgardare, acesta informează în această privință Comisia, care avertizează celelalte state membre (art. 2).

Consultările se desfășoară în cadrul unui comitet consultativ, denumit în continuare „comitet”, compus din reprezentanți ai fiecărui stat membru și prezidat de către un reprezentant al Comisiei.

Comitetul se reunește la convocarea președintelui său; acesta comunică statelor membre, în cel mai scurt timp, toate informațiile utile (art. 3 din Regulamentul nr. 1061/2009).

Pot fi deschise consultări în orice moment, fie la cererea unui stat membru, fie la inițiativa Comisiei.

Consultările trebuie să aibă loc în patru zile lucrătoare de la primirea de către Comisie a informării menționate la art. 2 și, în orice caz, înaintea instituirii oricărei măsuri în temeiul art. 5-7.

Consultările se referă în special la:

– condițiile exporturilor și evoluția lor, precum și diversele elemente ale situației economice și comerciale pentru produsul respectiv;

– după caz, măsurile care este necesar să fie adoptate (art. 4).

În vederea determinării situației economice și comerciale, Comisia le poate cere statelor membre să îi furnizeze informații statistice cu privire la evoluția pieței unui anumit produs și să supravegheze, în acest scop, exporturile, în conformitate cu legislațiile interne și în conformitate cu procedurile indicate de Comisie. Statele membre adoptă dispozițiile necesare pentru a da curs cererilor Comisiei și îi comunică datele cerute. Comisia informează celelalte state membre (art. 5).

Potrivit art. 6 alin. 1 din Regulament, în vederea prevenirii unei situații critice cauzate de o penurie de produse esențiale sau a remedierii unei astfel de situații și în cazul în care interesele Comunității impun o acțiune imediată, Comisia, la cererea unui stat membru sau din proprie inițiativă și ținând seama de natura produselor și a celorlalte particularități ale tranzacțiilor în cauză, poate condiționa exportul unui produs de prezentarea unei autorizații de export care se acordă în conformitate cu procedurile și în limitele pe care aceasta le hotărăște, până la adoptarea deciziei ulterioare a Consiliului, în temeiul art. 7.

Conform art. 6 alin. 2-6, măsurile adoptate sunt comunicate Consiliului și statelor membre; ele se aplică de îndată. Aceste măsuri pot fi limitate la anumite destinații și la exporturile din anumite regiuni ale Comunității.

În cazul în care acțiunea Comisiei a fost solicitată de un stat membru, Comisia decide în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la primirea cererii. În cazul în care Comisia nu dă curs unei astfel de solicitări, ea comunică fără întârziere această decizie Consiliului, care poate lua, cu majoritate calificată, o decizie diferită.

Orice stat membru poate prezenta Consiliului măsurile adoptate, în termen de 12 zile lucrătoare de la comunicarea acestora statelor membre. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate lua o decizie diferită.

După ce a aplicat dispozițiile art. 6 alin. 1, Comisia propune Consiliului, în termen de 12 zile lucrătoare de la intrarea în vigoare a măsurii pe care a adoptat-o, măsurile adecvate în sensul art. 7. În cazul în care Consiliul nu hotărăște cu privire la această propunere în termen de cel mult șase săptămâni de la intrarea în vigoare a măsurii adoptate de Comisie, această măsură se abrogă.

Potrivit art. 7 din propunere, În cazul în care interesele comunității o cer, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată cu privire la propunerea Comisiei, poate adopta măsurile adecvate:

– pentru a preveni o situație critică cauzată de o penurie de produse esențiale sau pentru a remedia o astfel de situație;

– pentru a permite punerea în aplicare a angajamentelor internaționale asumate de către Comunitate sau de către toate statele sale membre, în special în privința comerțului cu produse de bază.

Aceste măsuri pot fi limitate la anumite destinații și la exporturile din anumite regiuni ale Comunității.

La instituirea restricțiilor cantitative la export, se ține seama în special:

– pe de o parte, de volumul contractelor care au fost încheiate în condiții normale, înaintea intrării în vigoare a unei măsuri de salvgardare în sensul și pe care statul membru interesat le-a notificat Comisiei în conformitate cu normele sale interne;

– pe de altă parte, de faptul că nu trebuie să fie compromisă atingerea scopului propus prin instaurarea de restricții cantitative.

Pe perioada de aplicare a măsurilor prevăzute la art. 6 și 7, la cererea unui stat membru sau la inițiativa Comisiei, se procedează la consultări în cadrul comitetului pentru:

– a analiza efectele măsurilor menționate anterior;

– a verifica dacă se întrunesc în continuare condițiile de aplicare a acestora.

În cazul în care Comisia consideră că se impune abrogarea sau modificarea măsurilor prevăzute la art. 6 și 7:

– în cazul în care Consiliul nu a hotărât cu privire la măsurile Comisiei, aceasta le modifică sau le abrogă fără întârziere și întocmește de îndată un raport către Consiliu;

– în alte cazuri, aceasta propune Consiliului abrogarea sau modificarea măsurilor adoptate de acesta. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată (art. 8 din Regulamentul nr. 1061/2009).

Potrivit art. 9 din Regulament, în ceea ce privește produsele enumerate în anexa I la Regulament, până la adoptarea de către Consiliu a măsurilor adecvate în temeiul angajamentelor internaționale asumate de Comunitate sau de toate statele membre, statele membre sunt autorizate să pună în aplicare, fără a aduce atingere normelor adoptate de Comunitate în acest domeniu, sistemul de urgență care introduce o obligație de alocare față de țările terțe, prevăzut de angajamentele internaționale asumate înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament.

Statele membre informează Comisia cu privire la măsurile pe care intenționează să le adopte. Comisia comunică măsurile adoptate Consiliului și celorlalte state membre.

Regulamentul nu împiedică adoptarea sau punerea în aplicare de către statele membre a unor restricții cantitative la export, justificate de motive de moralitate publică, de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de conservare a plantelor, de protecție a bogățiilor naționale cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale (art. 10).

Politica comercială comună are vocația de a armoniza acțiunile statelor la export, indiferent de mărfurile în discuție. Au fost realizate, de asemenea, progrese în privința bunurilor culturale. Astfel, Consiliul a adoptat Regulamentul nr. 3911/92 din 9 decembrie 1992.

Regulamentul nr. 3911/92 din 9 decembrie 1992 a fost abrogat o dată cu intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 116/2009 din 18 decembrie 2008 al Consiliului privind exportul bunurilor culturale.

Necesitatea adoptării unui nou Regulament comunitar care să reglementeze exportul bunurilor culturale a fost justificată, în principal, din următoarele considerente:

– Regulamentul nr. 3911/92 al Consiliului din 9 decembrie 1992 privind exportul bunurilor culturale a fost modificat de mai multe ori în mod substanțial. Din motive de claritate și de raționalizare, regulamentul menționat era necesar a fi codificat;

– în vederea menținerii pieței interne era necesară reglementarea comerțului cu statele terțe pentru protejarea bunurilor culturale;

– se impunea luarea unor măsuri care să asigure controale uniforme ale exporturilor de bunuri culturale la frontierele externe ale Comunității.

Potrivit Regulamentului nr. 116/2009, exportul bunurilor culturale în afara teritoriului vamal al Uniunii Europene este subordonat prezentării unei licențe de export.

Licența de export se eliberează la solicitarea persoanei interesate:

– de către o autoritate competentă a statului membru pe teritoriul căruia obiectul cultural în discuție se afla în mod legal și definitiv la data de 1 ianuarie 1993;

– ulterior datei de 1 ianuarie 1993, de către o autoritate competentă a statului membru pe teritoriul căruia se află în urma expedierii legale și definitive dintr-un alt stat membru, a importului dintr-o țară terță sau a reimportului dintr-o țară terță după expedierea legală dintr-un stat membru către țara respectivă.

Licența de export poate fi refuzată, în sensul Regulamentului nr. 116/2009, atunci când bunurile culturale în cauză intră sub incidența legislației care protejează patrimoniul național de valoare artistică, istorică și arheologică din statul membru în cauză.

Licența de export este valabilă în întreaga Uniune Europeană (art. 2).

Statele membre pun la dispoziția Comisiei o listă cu autoritățile împuternicite să emită licențe de export pentru bunuri culturale.

Comisia publică lista autorităților și orice modificări ale listei respective în seria C a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene (art. 3).

Având în vedere prevederile de mai sus, lista autorităților împuternicite în toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene să emită licențe de export pentru bunuri culturale a fost publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 164/16.07.2009.

Spre exemplu, în Bulgaria, autoritatea împuternicită este Ministerul Culturii, iar în România, autoritățile competente pentru emiterea licențelor de export (bunuri culturale) sunt Direcțiile Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național și Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național a Municipiului București, care sunt servicii publice deconcentrate ale Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național din România, toate enumerate în lista menționată.

Licența de export se prezintă în sprijinul declarației de export, în momentul efectuării formalităților vamale de export la biroul vamal abilitat să accepte respectiva declarație (art. 4).

Potrivit art. 5 alin. 1 din Regulamentul nr. 116/2009, statele membre pot limita numărul birourilor vamale abilitate să efectueze formalitățile necesare pentru exportul de bunuri culturale.

Conform art. 5 alin. 2, statele membre care se prevalează de opțiunea prevăzută la art. 5 alin. 1 informează Comisia în legătură cu birourile vamale abilitate în mod corespunzător.

Comisia publică aceste informații în seria C a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene.

De altfel, în aplicarea art. 5 alin. 2 din Regulament, Comisia a publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 134/13.06.2009 lista birourilor vamale din cele 27 state membre ale Uniunii Europene abilitate să efectueze formalitățile necesare pentru exportul de bunuri culturale. În România, potrivit acestei liste, toate birourile vamale sunt abilitate să efectueze formalitățile necesare pentru exportul de bunuri culturale. Așadar, țara noastră nu a introdus nicio limitare în privința exporturilor de bunuri culturale.

Având în vedere rezultatele Rundey ,,Uruguay” consecrate în actul final din 15 aprilie 1994 semnat la Marrakesh, constând, între altele, în stabilirea unui Acord asupra inspecțiilor prealabile expedierii, între statele membre OMC, și aprobarea acestuia de către UE, Consiliul a adoptat Regulamentul nr. 3287/94 din 22 decembrie 1994 privind controlul înainte de expediere pentru exporturile din Comunitate.

Regulamentul nr. 3287/94 se aplică activităților desfășurate pe teritoriul vamal al Uniunii Europene de entitățile de control înainte de expediere care, în numele guvernelor sau al organismelor publice din țările terțe, efectuează controale ale calității, ale cantității sau ale prețului, incluzând rata de schimb și condițiile financiare, ale mărfurilor destinate exportului pe teritoriul acestor terțe țări (programe de control înainte de expediere).

În cazul produselor neliberalizate la nivel comunitar sau supuse restricțiilor cantitative atât la import, cât și la export, prin Regulamentul nr. 717/2008 din 15 iulie 2008 al Consiliului s-a prevăzut o procedură de administrare a contingentelor cantitative.

Regulamentul nr. 717/2008 stabilește normele referitoare la administrarea contingentelor cantitative la import sau la export, denumite în continuare „contingente”, pe care Uniunea Europeană le stabilește în mod autonom sau convențional.

Regulamentul nu se aplică produselor enumerate în anexa I la TCE, nici altor produse atunci când acestea sunt supuse unui regim comun special de import sau de export care prevede dispoziții specifice în domeniul administrării contingentelor.

Potrivit acestui sistem, există posibilitatea opțiunii sau combinării mai multor metode de repartizare a contingentelor care se vor exercita în funcție, în special, de situația pieței comunitare, de natura produselor, de particularitățile țărilor furnizoare și de obligațiile internaționale ale Uniunii.

Prima metodă de gestionare a contingentelor se bazează pe luarea în considerare a fluxurilor comerciale tradiționale (art. 6-11), o parte a contingentului fiind rezervată importatorilor sau exportatorilor tradiționali, cealaltă parte revenind celorlalți importatori sau exportatori.

A doua metodă este bazată pe ordinea cronologică de depunere a cererilor (conform principiului ,,primul venit, primul servit”) – art. 12.

Potrivit art. 12 alin.1 din Regulament, atunci când distribuirea contingentului sau a unei tranșe se efectuează în temeiul principiului „primul venit, primul servit”, cantitatea pe care o poate primi orice operator până la epuizarea contingentului se determină în conformitate cu procedura menționată la art. 22 alin. 2.

Această cantitate, egală pentru toți, se stabilește ținându-se seama de necesitatea atribuirii de cantități apreciabile, din punct de vedere economic, în funcție de natura produsului respectiv.

Conform art. 12 alin. 2-4, cererile de licență sunt aprobate după verificarea de către autoritățile competente a soldului comunitar disponibil, cantitatea predeterminată la art. 12 alin. 1 din Regulament, fiind atribuită fiecărui importator sau exportator.

Atunci când beneficiarul unei licențe poate dovedi că a importat sau exportat efectiv totalitatea produselor pentru care i-a fost acordată o licență sau o parte care trebuie stabilită în conformitate cu procedura menționată la art. 22 alin. 2, acesta poate prezenta o nouă cerere de licență. Aceasta îi este acordată în aceleași condiții ca și precedenta. Aceeași procedură se poate repeta până la epuizarea contingentului.

În vederea garantării unui acces egal la contingent tuturor solicitanților, Comisia indică în avizul de deschidere a contingentului zilele și orele de acces la soldul comunitar disponibil.

Atunci când distribuirea contingentelor se efectuează proporțional cu cantitățile solicitate, Comisiei îi sunt comunicate de către autoritățile competente ale statelor membre, în termenele și în condițiile stabilite în conformitate cu procedura menționată la art. 22 alin. 2, informațiile referitoare la cererile de licență pe care le-au primit.

Aceste informații trebuie să conțină numărul de solicitanți și volumul global al cantităților cerute.

În termenul stabilit în conformitate cu procedura menționată la art. 22 alin. 2, Comisia examinează simultan informațiile transmise de autoritățile competente ale statelor membre și determină cantitatea contingentului sau a tranșelor sale, pentru care aceste autorități trebuie să emită licențele de import sau de export.

Cea de-a treia metodă de gestionarea – art. 13 – se întemeiază pe repartizarea în proporția cantităților cerute în timpul introducerii cererilor (potrivit procedurii denumite ,,a examenului simultan”).

Atunci când volumul total al cererilor de licență se referă la o cantitate egală sau mai mică decât contingentele, cererile sunt satisfăcute integral.

Atunci când cererile se referă la o cantitate care depășește volumul contingentului, ele sunt satisfăcute în mod proporțional cu cantitățile cerute (art. 13).

Cantitățile care trebuie redistribuite sunt determinate de Comisie pe baza informațiilor comunicate de către statele membre

Atunci când metoda de distribuire inițială a contingentului este cea prevăzută la art. 12, cantitățile care trebuie redistribuite sunt adăugate imediat de către Comisie la cantitățile care mai sunt eventual disponibile sau sunt folosite la reconstituirea contingentului, în cazul în care acesta este epuizat.

Atunci când distribuirea inițială a fost efectuată prin aplicarea unei alte metode, cantitățile care trebuie redistribuite sunt atribuite în conformitate cu procedura menționată la art. 22 alin. 2.

În acest caz, Comisia publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene un aviz de deschidere suplimentar (art. 14).

În cazul în care se aplică metoda prevăzută la art. 12, statele membre emit licențele de îndată, după verificarea soldului comunitar disponibil.

În celelalte cazuri se aplică următoarele dispoziții:

– Comisia comunică autorităților competente ale statelor membre, într-un termen stabilit în conformitate cu procedura menționată la art. 22 alin. 2, cantitățile pentru care acestea emit licențele diferiților solicitanți. Ea informează celelalte state membre cu privire la aceasta;

– autoritățile competente ale statelor membre emit licențele de import sau de export în termen de zece zile lucrătoare de la notificarea deciziei Comisiei sau în termenele stabilite de aceasta;

– autoritățile competente informează Comisia cu privire la emiterea licențelor de import sau de export (art. 15).

Emiterea licențelor poate fi condiționată de depunerea unei garanții, în conformitate cu procedura menționată la art. 22 alin. 2 (art. 16)

Licențele de import sau de export autorizează importul sau exportul produselor contingentate și sunt valabile în toată Comunitatea, indiferent de locurile de import sau de export menționate de către operatori în cererile lor.

În cazul în care un contingent este limitat la una sau mai multe regiuni ale Comunității, licențele de import sau de export nu sunt valabile decât în statul sau statele membre din regiunea sau regiunile respective.

Durata de valabilitate a licențelor de import sau de export emise de către autoritățile competente ale statelor membre este de patru luni. Totuși, se poate stabili o durată diferită în conformitate cu procedura menționată la art. 22 alin. 2.

La cerere, titularii de licențe de import sau de export pot obține extrase ale acestora de la autoritățile competente ale statului membru care au emis licențele respective.

Extrasele produc aceleași efecte juridice ca și licențele din care provin, în limita cantității pentru care au fost emise licențele.

Cererile de licențe de import sau de export, licențele sau extrasele acestora se întocmesc pe formulare conforme cu modelul ale cărui caracteristici sunt stabilite în conformitate cu procedura menționată la art. 22 alin. 2 (art. 17)

Fără a aduce atingere dispozițiilor specifice care urmează să fie adoptate în conformitate cu procedura menționată la art. 22 alin. 2, licențele de import sau de export sau extrasele acestora nu pot face obiectul unui împrumut sau al unei cedări, cu titlu oneros sau gratuit, din partea titularului pe numele căruia a fost emis documentul (art. 18)

Licențele de import sau de export, precum și extrasele lor se restituie autorităților competente ale statului membru în care au fost emise, în termen de zece zile lucrătoare de la data expirării acestora, cu excepția cazurilor de forță majoră (art. 19).

Potrivit art. 22 alin. 2 din Regulament, atunci când se face trimitere la acest alineat, se aplică art. 4 și art. 7 din Decizia 1999/468/CE, versiune consolidată la data de 23.07.2006.

Potrivit art. 4 alin. 1 și 2 din Decizia 1999/468/CE, Comisia este asistată de un comitet de gestionare format din reprezentanții statelor membre și prezidat de reprezentantul Comisiei.

Reprezentantul Comisiei prezintă comitetului un proiect de măsuri care urmează să fie luate. Comitetul își dă avizul cu privire la acest proiect într-un termen pe care președintele îl poate stabili în funcție de urgența chestiunii în cauză. Avizul este emis cu majoritatea prevăzută la art. 205 alin. 2 și 4 TCE pentru deciziile pe care Consiliul trebuie să le adopte la propunerea Comisiei. Voturile reprezentanților statelor membre din cadrul comitetului sunt ponderate conform articolului menționat anterior. Președintele nu participă la vot.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 3 din Decizie, corroborate cu dispozițiile art. 22 alin. 2 paragr. 2 din Regulamentul nr. 717/2008, Comisia adoptă măsuri care se aplică imediat. Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt conforme cu avizul comitetului, aceste măsuri sunt de îndată comunicate Consiliului de către Comisie. În acest caz, Comisia poate amâna aplicarea măsurilor

pe care le adoptă pentru o perioadă care nu poate depăși o lună de la data comunicării. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate adopta o decizie diferită în această perioadă.

Potrivit art. 7 din Decizie, în varianta consolidată, fiecare comitet adoptă propriul regulament de procedură la propunerea președintelui său, pe baza unui regulament de procedură standard care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În măsura în care este necesar, comitetele existente își adaptează regulamentul de procedură la regulamentul de procedură standard.

Principiile și condițiile privind accesul public la documente aplicabile Comisiei se aplică și comitetelor.

Parlamentul European este informat periodic de către Comisie asupra lucrărilor comitetelor ca urmare a măsurilor care asigură transparența sistemului de transmitere și identifică informațiile transmise și diferitele faze ale procedurii. În acest scop, Parlamentul European primește ordinea de zi a ședințelor comitetelor, proiectele de măsuri prezentate comitetelor privind punerea în aplicare a actelor adoptate prin procedura prevăzută la articolul 294 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fost art. 251 TCE), precum și rezultatele votului și procesele-verbale ale ședințelor și listele autorităților și organizaților de care aparțin persoanele desemnate de statele membre să le reprezinte. Parlamentul European este informat ori de câte ori Comisia transmite Consiliului măsuri sau propuneri de măsuri ce urmează a fi luate. Trimiterile la toate aceste documente trimise Parlamentului European se publică de către Comisie într-un registru.

Comisia publică un raport anual privind activitatea comitetelor.

Prin Regulamentul Consiliului nr. 1808/95 din 15 iulie 1995 s-a deschis și prevăzut administrarea cotelor tarifare comunitare obligatoriu potrivit GATT și a anumitor cote tarifare comunitare pentru produse agricole, industriale și de pescuit și s-au stabilit prevederi detaliate pentru adoptarea acestor cote.

2.6. Măsuri de protecție comercială

Prin măsurile de protecție comună sunt vizate procedeele neloiale sau prejudiciabile practicate de către întreprinderile din statele terțe.

2.6.1. Reglementări privind măsurile antidumping

Dumping-ul nu reprezintă situația creată de beneficiul dat de diferențele salariale sau de costul materiilor prime pentru a vinde mai ieftin. Nu reprezintă nici simplul fapt de a vinde în pierdere. Dumping-ul reprezintă dezvoltarea unei strategii discriminatorii în direcția unei piețe (de exemplu, piața comunitară).

Dumping-ul se definește prin faptul în sine de a vinde mai ieftin pe teritoriul comunitar, ceea ce nu se întâmplă pe alte teritorii, în circumstanțe normale. Circumstanțele normale sunt, adesea, dar nu întotdeauna, acelea pe care le putem observa în statul de origine al operatorului. Discriminarea trebuie să fie evidentă pentru a pune în valoare elementul caracteristic care este ,,marja de dumping”. Această discriminare servește la stabilirea prejudiciului suferit de producătorii din cadrul Uniunii Europene, ceea ce reprezintă un element indispensabil al dumping-ului.

Reglementarea comunitară în materie antidumping este Regulamentul nr. 1225/2009 din 30 noiembrie 2009 al Consiliului privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene.

În acord cu principiile OMC și GATT, Regulamentul nr. 1225/2009 din 30 noiembrie 2009 organizează protecția pieței comunitare în caz de dumping.

Poate fi supus unei taxe antidumping orice produs care face obiectul unui dumping în cazul în care punerea sa în liberă circulație în cadrul Uniunii cauzează un prejudiciu (art. 1 alin. 1 din Regulament).

Un produs va fi considerat că face obiectul practicii de dumping dacă prețul său de export către Uniunea Europeană este mai mic decât prețul comparabil, practicat în cadrul operațiunilor comerciale normale, pentru produsul similar în țara exportatoare. (art. 1 alin. 2 din Regulament).

Țara exportatoare este în mod normal țara de origine. Cu toate acestea, poate fi o țară intermediară, cu excepția cazului în care, de exemplu, produsele respective doar tranzitează această țară, produsele respective nu sunt fabricate în această țară sau nu există preț comparabil pentru aceste produse în această țară (art. 1 alin. 3).

În sensul Regulamentului, sintagma ,,produs similar” desemnează un produs care este identic, adică asemănător în toate privințele cu produsul respectiv, ori, în absența unui astfel de produs, alt produs care, deși nu este asemănător în toate privințele, prezintă caracteristici foarte apropiate celor ale produsului respectiv (art. 1 alin. 4 din Regulament).

Valoarea normală se stabilește de obicei pe baza prețurilor plătite sau care urmează să fie plătite, în cadrul operațiunilor comerciale normale, de către cumpărători independenți din țara exportatoare.

În cazul în care exportatorul din țara exportatoare nu produce sau nu vinde produsul similar, valoarea normală se stabilește pe baza prețurilor altor comercianți sau producători.

Prețurile practicate între părți care par a fi asociate sau par să fi încheiat un acord de compensare nu pot fi considerate prețuri practicate în cadrul operațiunilor comerciale normale și nu pot fi utilizate pentru a stabili valoarea normală decât în cazul în care se stabilește că prețurile în cauză nu sunt afectate de relațiile dintre părți (art. 2).

Prețul de export reprezintă prețul plătit sau posibil de plătit pentru un produs dacă s-a vândut din țară terță exportatoare către Uniune. Pentru determinarea corectă a acestui preț sunt avute în vedere eventualele adaptări pentru diferențe ce ar rezulta din caracteristicile fizice ale produsului, din taxele de transport, încărcare, ambalare, expediere, comisioane etc.

Marja de dumping este definită ca fiind suma ce depășește nivelul valorii normale a prețului de export.

Regulamentul definește procedura care permite punerea în evidență a marjei de dumping, deoarece aceasta poate fi utilă pentru reconstituirea prețului normal al produsului în cauză. Odată pusă în evidență, marja de dumping poate conduce Comisia fie la edictarea de drepturi provizorii sau definitive la intrarea produselor în Uniune, fie la obținerea din partea întreprinderilor în cauză a unor angajamente precise.

Pentru existența unei practici de dumping, trebuie să se facă dovada prejudiciului rezultat și a legăturii cauzele dintre faptele reclamate ca fiind practici de dumping și prejudiciul produs.

Potrivit Regulamentului, prin „prejudiciu” se înțelege, în cazul în care nu se specifică altfel, un prejudiciu important adus unei industrii comunitare, amenințarea cu un prejudiciu important adus unei industrii comunitare sau o întârziere semnificativă în crearea unei industrii comunitare (art. 3 alin. 1).

Stabilirea existenței unui prejudiciu se bazează pe elemente de probă pozitive și implică o examinare obiectivă a:

– volumului importurilor care fac obiectul unui dumping și a efectului acestor importuri asupra prețului produselor similare pe piața Uniunii și

– a efectului acestor importuri asupra industriei comunitare.

În ceea ce privește volumul importurilor care fac obiectul unui dumping, se analizează dacă a avut loc o creștere substanțială a importurilor care fac obiectul unui dumping, fie în cantități absolute, fie în raport cu producția sau cu consumul în Uniune. În ceea ce privește efectul importurilor care fac obiectul unui dumping asupra prețurilor se analizează dacă a existat, în cazul importurilor care fac obiectul unui dumping asupra prețurilor, o subcotare semnificativă a prețului în raport cu prețul unui produs similar din industria comunitară sau dacă aceste importuri au ca efect, în alt mod, diminuarea semnificativă a prețurilor sau împiedicarea în mod semnificativ a creșterii prețurilor care, altfel, s-ar fi produs. Unul sau mai mulți dintre acești factori nu constituie neapărat o bază decisivă de orientare.

În cazul în care importurile unui produs provenite din mai multe țări fac simultan obiectul unor anchete antidumping, efectele acestor importuri nu pot face obiectul unei evaluări cumulative decât în cazul în care:

– marja de dumping stabilită în raport cu importurile provenite din fiecare țară este superioară nivelului de minimis și în cazul în care volumul importurilor provenite din fiecare țară nu este neglijabil și

– o evaluare cumulativă a efectelor importurilor este adecvată, având în vedere condițiile de concurență între produsele importate și produsul comunitar similar.

Examinarea efectului importurilor care fac obiectul unui dumping asupra industriei comunitare respective implică o evaluare a tuturor factorilor și indicilor economici pertinenți care influențează situația acestei industrii, inclusiv faptul că o industrie nu a surmontat în totalitate efectele practicilor de dumping sau de subvenționare din trecut, importanța marjei de dumping efective, diminuarea efectivă și potențială a vânzărilor, a profiturilor, a producției, a segmentului de piață, a productivității, a randamentului investițiilor sau a utilizării capacităților; factorii care influențează prețurile în Uniune, efectele negative efective și potențiale asupra fluxului numerarului, asupra stocurilor, asupra ocupării forței de muncă, asupra salariilor, asupra creșterii economice, asupra capacității de a mobiliza capitaluri sau investiții.

Această listă nu este exhaustivă și unul sau mai mulți dintre acești factori nu constituie neapărat o bază decisivă de orientare.

Factorii cunoscuți, alții decât importurile, care fac obiectul unui dumping, care aduc în același timp un prejudiciu industriei comunitare, se analizează astfel încât prejudiciul adus de alți factori să nu fie atribuit importurilor care fac obiectul unui dumping. Factorii care pot fi considerați ca pertinenți în acest sens includ, printre altele, volumul și prețul importurilor care nu sunt vândute la prețuri de dumping, scăderea cererii sau modificările configurației consumului, practicile comerciale restrictive ale producătorilor din țări terțe și membre ale Uniunii și concurența între acești producători, evoluția tehnicilor, precum și rezultatele la export și productivitatea industriei comunitare.

Efectul importurilor care fac obiectul unui dumping este evaluat în raport cu producția comunitară a produsului similar atunci când datele disponibile permit identificarea acestei producții separat pe baza unor criterii precum procedeele de producție, vânzările și profiturile producătorilor. În cazul în care această producție nu poate fi identificată separat, efectele importurilor care fac obiectul unui dumping se evaluează prin examinarea producției celui mai restrâns grup sau a celei mai restrânse game de produse care include produsul similar, pentru care pot fi furnizate informațiile necesare.

Stabilirea existenței pericolului de prejudiciu important se bazează pe fapte, nu doar pe presupuneri, conjuncturi sau posibilități îndepărtate. Modificarea condițiilor care ar crea o situație în care dumpingul ar cauza un prejudiciu trebuie să fie previzibilă în mod clar și iminentă.

Pentru a stabili existența pericolului de prejudiciu important, este necesar să se examineze, printre altele, factori precum:

– o rată semnificativă de creștere a importurilor care fac obiectul unui dumping pe piața comunitară, care denotă probabilitatea unei creșteri substanțiale a importurilor;

– capacitatea suficientă și liber disponibilă a exportatorului sau creșterea iminentă și semnificativă a capacității exportatorului, care denotă probabilitatea unei creșteri substanțiale a exporturilor care fac obiectul unui dumping către Uniune, având în vedere existența altor piețe de export care pot absorbi exporturile suplimentare;

– intrarea importurilor la prețuri care pot determina scăderea substanțială a prețurilor sau pot împiedica în mod semnificativ creșterea prețurilor și care pot duce probabil la o creștere a cererii de noi importuri;

– stocurile produsului care face obiectul anchetei.

Nici unul dintre acești factori nu constituie în mod necesar o bază de analiză decisivă, dar totalitatea factorilor în cauză conduc la concluzia că sunt iminente alte exporturi care fac obiectul unui dumping și că se va produce un prejudiciu important în cazul în care nu se iau măsuri de protecție (art. 3 din Regulament).

Regulamentul definește „industria comunitară” ca fiind totalitatea producătorilor comunitari de produse similar sau cei dintre ei ale căror producții suplimentare constituie un procent semnificativ din producția comunitară totală a acestor produse.

Cu toate acestea:

– în cazul în care producătorii au legături cu exportatorii sau cu importatorii sau sunt ei înșiși importatori ai produsului care se presupune că face obiectul unui dumping, expresia „industrie comunitară” poate fi interpretată ca desemnând restul producătorilor;

– în condiții excepționale, teritoriul Uniunii poate fi împărțit, în ceea ce privește producția în cauză, în două sau mai multe piețe concurente și se poate considera că producătorii din interiorul fiecărei piețe constituie o industrie distinctă în cazul în care:

– producătorii din interiorul unei astfel de piețe vând în totalitate sau aproape în totalitate producția produsului în cauză pe această piață și

– cererea pe această piață nu este satisfăcută într-o măsură semnificativă de către producătorii produsului în cauză stabiliți în altă parte a Uniunii. În aceste circumstanțe, se poate concluziona că există un prejudiciu chiar dacă nu este afectată o proporție importantă a întregii industrii comunitare, cu condiția ca importurile care fac obiectul unui dumping să se concentreze pe această piață izolată și ca, în afară de aceasta, importurile care fac obiectul unui dumping să aducă un prejudiciu producătorilor producției totale sau aproape totale din interiorul acestei piețe.

Nu se consideră că producătorii au legături cu exportatorii sau cu importatorii decât în următoarele situații:

– în cazul în care unul dintre ei îl controlează în mod direct sau indirect pe celălalt sau

– în cazul în care ambii sunt controlați în mod direct sau indirect de un terț sau

– în cazul în care ei controlează împreună, în mod direct ori indirect, un terț, cu condiția să existe motive pentru a se crede sau a se bănui că efectul legăturii este de așa natură încât producătorul în cauză se comportă diferit față de producătorii ce nu au astfel de legături. Se consideră că unul îl controlează pe celălalt atunci când este, de drept sau de fapt, în măsură să exercite asupra acestuia o putere de constrângere sau de direcționare.

În cazul în care prin industrie comunitară se înțeleg producătorii dintr-o anumită regiune, exportatorilor li se acordă posibilitatea de a oferi angajamente pentru zona în cauză.

Într-un asemenea caz și în momentul evaluării interesului comunitar în ceea ce privește măsurile, trebuie acordată o atenție specială interesului regiunii. În cazul în care nu se oferă repede un angajament convenabil poate fi impusă pentru întreaga Uniune o taxă provizorie sau definitivă. În aceste cazuri, taxele pot fi limitate la anumite produse sau anumiți exportatori, în măsura în care acest lucru este posibil (art. 4 din Regulament).

Procedura aplicabilă în cazul practicilor de dumping presupune mai multe etape:

– formularea unei plângeri scrise de orice persoană ce face dovada unui interes comunitar legitim: persoană fizică sau juridică, asociație cu sau fără personalitate juridică, un stat membru al Uniunii Europene.

Plângerea trebuie să conțină: existența unei practici de dumping, producerea unui prejudiciu comunitar și existența legăturii de cauzalitate dintre practicile de dumping pretinse a fi fost săvârșite și prejudiciul în cauză.

– efectuarea unei anchete de către Comisie în cooperare cu statele membre. Ancheta va avea în vedere exporturile desfășurate pe o perioadă de cel puțin 6 luni înaintea începerii investigației comunitare.

În cazul în care o plângere este retrasă, procedura poate fi încheiată, cu excepția cazului în care încheierea ei nu este în interesul Uniunii.

În cazul în care, după consultări, reiese că nu este necesară nici o măsură de protecție și în cazul în care nu a fost exprimată nici o obiecție în cadrul comitetului consultativ, ancheta sau procedura este încheiată. În celelalte cazuri, Comisia prezintă de îndată Consiliului un raport cu privire la rezultatele consultărilor, însoțit de o propunere de încheiere.

Procedura este considerată încheiată în cazul în care Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, nu ia altă decizie în termen de o lună.

Aceste proceduri se încheie de îndată ce se stabilește că marja de dumping, exprimată în procente din prețurile de export, este mai mică de 2%, numai ancheta fiind închisă atunci când marja este mai mică de 2% pentru exportatorii individuali și aceștia rămânând supuși procedurii și putând face obiectul unei noi anchete cu ocazia oricărei reexaminări ulterioare efectuate pentru țara respectivă.

Comisia poate lua măsuri provizorii împotriva practicilor de dumping constatate prin aplicarea unor taxe provizorii antidumping.

Se pot impune taxe provizorii în cazul în care a fost deschisă o anchetă, în cazul în care a fost publicat un aviz în acest sens, în cazul în care părților interesate li s-au oferit posibilități adecvate de a da informații și de a formula observații, în cazul în care o examinarea preliminară pozitivă a stabilit existența unui dumping și a unui prejudiciu care rezultă în urma acestuia pentru industria comunitară și în cazul în care interesul UE necesită o acțiune în vederea împiedicării producerii unui astfel de prejudiciu. Taxele provizorii trebuie impuse cel devreme în termen de șaizeci de zile și cel târziu în termen de nouă luni de la declanșarea procedurii.

Valoarea taxei antidumping provizorii nu trebuie să depășească marja de dumping stabilită provizoriu și trebuie să fie mai mică decât această marjă în cazul în care o taxă mai mică este suficientă pentru a elimina prejudiciul suferit de industria comunitară.

Taxele provizorii se acoperă printr-o garanție și punerea în liberă circulație a produselor respective pe teritoriul Uniunii este condiționată de constituirea acestei garanții.

Comisia ia o măsură provizorie după consultări sau, în caz de extremă urgență, după ce a informat statele membre. În acest ultim caz au loc consultări în termen de cel mult zece zile de la notificarea statelor membre cu privire la măsura luată de Comisie.

Atunci când un stat membru solicită acțiunea imediată a Comisiei, aceasta va decide, în termen de maxim cinci zile lucrătoare de la primirea cererii, dacă este necesar să se impună o taxă antidumping provizorie.

Comisia informează de îndată Consiliul și statele membre cu privire la orice decizie luată. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate lua o decizie diferită.

Se pot impune taxe provizorii pe o perioadă de șase luni și prelungite cu o perioadă de trei luni sau acestea pot fi impuse pe o perioadă de nouă luni. Cu toate acestea, ele nu pot fi prelungite sau impuse pentru o perioadă de nouă luni decât în cazul în care exportatorii care reprezintă un procentaj semnificativ al tranzacțiilor comerciale în cauză o cer sau în cazul în care, în urma unei declarații de intenție a Comisiei, nu formulează o obiecție.

Măsurile definitive împotriva practicilor de dumping sunt luate de Consiliu. Acțiunea definitivă în materie de dumping aparține, așadar, Consiliului (art. 9-10 din Regulamentul nr. 1225/2009). Ea se impune atunci când faptele dovedesc că există dumping și că s-au produs prejudicii prin acestea și interesele Uniunii reclamă intervenția comunitară. Dacă o taxă provizorie a fost aplicată și faptele așa cum sunt stabilite în final dovedesc că există dumping și prejudicii, Consiliul va decide, indiferent dacă o taxă definitivă antidumping urmează să fie impusă, ce proporție din taxa provizorie urmează să fie definitiv încasată.

Nu va fi decisă încasarea definitivă dacă faptele, așa cum au fost stabilite în final, nu demonstrează că au existat dumping și prejudicii. În acest sens, noțiunea de ,,prejudicii” nu va include întârzierea materială a creării unei industrii comunitare, nici amenințarea unor prejudicii materiale, cu excepția cazului când se consider că, în lipsa unor măsuri provizorii, aceasta s-ar fi dezvoltat într-un prejudiciu material.

Potrivit art. 13 din Regulament, taxele antidumping instituite în temeiul Regulamentului se pot aplica și importurilor, ce provin din țări terțe, de produse similare cărora li s-au adus mici modificări sau care nu au fost modificate, precum și importurilor de produse similare cărora li s-au adus mici modificări care provin dintr-o țară care face obiectul măsurilor sau de la părți ale acestor produse.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în hotărârea pronunțată la data de 4 iunie 2009 în cauza Agenzia Dogane Ufficio delle Dogane di Trieste c. Pometon SpA că art. 13 din Regulamentul nr. 384/96 (art. 13 din regulamentul anterior privind măsurile antidumping, abrogat prin Regulamentul nr. 1225/2009 are un conținut identic cu art. 13 din regulamentul în vigoare) nu este aplicabil în lipsa unei decizii a Consiliului Uniunii Europene, adoptată la propunerea Comisiei de extindere a aplicării taxelor antidumping la importurile de produse similare sau de părți ale acestor produse provenind din țări terțe.

Taxele de dumping sunt stabilite prin Regulamente specifice care indică: produsul vizat, faptele materiale săvârșite, prejudicial cauzat, identificarea exportatorului, cuantumul taxelor aplicate. După publicarea lor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, regulamentele care impun taxe antidumping pot fi contestate cu acțiune în anulare la Curtea de Justiție (acțiunea în anulare promovată de persoane fizice se depune la Tribunalul de Primă Instanță, iar eventualele acțiuni în despăgubiri solicitate de importatorii independenți se judecă de tribunalele naționale).

Dumping-ul intracomunitar (organizat de o întreprindere a unui stat membru având ca destinație alt stat membru) avea sancțiune proprie, ce rezultă, în principal, din libera circulație a mărfurilor în cadrul Uniunii Europene: produsele vândute la prețuri de dumping în Uniunea Europeană aveau vocația de a reveni pe teritoriul statului membru de origine cu o diferență de preț favorabilă rezultată din dumping, ceea ce trebuia să distrugă strategia comercială care consta în a realiza o discriminare pe piețele statelor membre. Reglementările antidumping au extins posibilitatea de a instaura drepturi antidumping pentru produsele fabricate în Uniune atunci când valoarea adăugată nu este suficientă.

2.6.2. Regimul de protecție contra practicilor comerciale ilicite sau neloiale

Modalitatea cea mai tangibilă de a realiza un comerț liber este reducerea sau retragerea în totalitate a taxelor la import sau a cotelor pe care țările le aplică produselor. Astfel, furnizorii, atât interni cât și străini, pot să concureze deschis pe planul prețului și al calității. Dar, deasemenea, există bariere comerciale disimulate sau „tehnice” prin care guvernele și societățile comerciale încearcă să câștige avantaje nejustificate în comparație cu ceilalți. Aceste practici comerciale neloiale includ următoarele:

– vânzarea bunurilor pe piețele străine cu prețuri mai scăzute decât costul de producție sau prețul intern pentru a-i constrânge, de exemplu, pe producătorii din aceste țări să părăsească piața lor internă – așa numitul dumping;

– acordarea de subvenții din bugetul de stat pentru societăți, inclusiv „campionilor naționali”, pentru a le furniza un avantaj neechitabil pe piețele de export sau interne;

– adjudecarea contractelor de achiziții publice pentru societățile naționale, chiar dacă ofertanții internaționali prezintă oferte mai bune;

– nerespectarea drepturilor de proprietate intelectuală (mărcile de comerț și drepturile de autor) prin producerea de bunuri piratate sau de bunuri contrafăcute care sunt vândute mai ieftin, în detrimentul producătorului original.

Regulamentele anti-dumping nu acoperă toate practicile ilicite sau neloiale pe care le cunoaște comerțul internațional.

Datorită concurenței neloiale practicate în relațiile comerciale dintre țările terțe și cele membre ale Uniunii Europene, s-a impus luarea unor măsuri comunitare menite să asigure protecție în astfel de situații. Pentru reglementarea măsurilor care să descurajeze practicile comerciale ilicite, la nivel comunitar a fost adoptat Regulamentul nr. 3286/94 din 22 decembrie 1994 al Consiliului privind adoptarea procedurilor comunitare în domeniul politicii comerciale comune în vederea asigurării exercitării de către Comunitate a drepturilor care îi sunt conferite de normele comerțului internațional, în special de cele instituite sub egida Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), versiune consolidată la data de 05.03.2008.

Potrivit art. 1, Regulamentul stabilește procedurile comunitare din domeniul politicii comerciale comune care trebuie să permită Uniunii să-și exercite drepturile pe care i le recunosc normele comerciale internaționale, în special cele stabilite de Organizația Mondială a Comerțului și, sub rezerva respectării obligațiilor și procedurilor internaționale existente, de a reacționa în fața obstacolelor în calea comerțului care au un efect atât asupra pieței UE, cât și asupra pieței unei țări terțe.

Aceste proceduri se aplică în special la inițierea, la derularea sau la încheierea procedurilor internaționale de soluționare a diferendelor internaționale în domeniul politicii comerciale comune.

Potrivit art. 2 din Regulament, prin „obstacol în calea comerțului” se înțelege orice practică comercială adoptată sau menținută de o țară terță cu privire la care dreptul de a intenta o acțiune este consacrat de normele comerciale internaționale. Un astfel de drept există atunci când normele comerciale internaționale interzice expres o practică sau recunosc părții lezate de această practică dreptul de a căuta să înlăture efectul practicii în cauză.

„Drepturile Comunității” reprezintă drepturile comerciale internaționale de care aceasta se poate prevala în temeiul normelor comerciale internaționale. În acest context, „normele comerciale internaționale” sunt în principal acelea care sunt stabilite de OMC și care figurează în anexele la Acordul privind OMC, dar pot, deasemenea, să fie și norme ale unui alt acord la care Comunitatea este parte și care reglementează schimburile comerciale între Comunitate și țările terțe.

În sensul Regulamentului nr. 3286/94, versiunea consolidată, prin „prejudiciu” se înțelege orice prejudiciu important pe care un obstacol în calea comerțului îl cauzează sau amenință să îl cauzeze, în legătură cu un produs sau cu un serviciu, unei industrii comunitare de pe piața UE.

Potrivit art. 2 alin. 4 din Regulament, „efectele comerciale negative” sunt efectele pe care un obstacol în calea comerțului le produce sau amenință să le producă, în legătură cu un produs sau cu un serviciu, pentru întreprinderile comunitare de pe piața unei țări terțe și care au un impact important asupra economiei Comunității sau a unei regiuni sau a unui sector al activității economice a Comunității. Faptul că reclamantul este victimă a efectelor negative nu este considerat suficient în sine pentru a justifica inițierea unei acțiuni de către instituțiile Comunității.

Prin „industrie comunitară” se înțelege ansamblul de producători sau de furnizori comunitari:

– de produse sau servicii identice sau similare produselor sau serviciilor care fac obiectul unui obstacol în calea comerțului sau

– de produse sau servicii care fac concurență în mod direct produselor sau serviciilor care fac obiectul unui obstacol în calea comerțului sau

– care sunt consumatori sau transformatori ai produsului sau consumatori sau utilizatori ai serviciului care face obiectul unui obstacol în calea comerțului sau ansamblul de producători sau de furnizori a căror producție cumulată reprezintă o proporție majoră din producția totală a Comunității de produsele sau servicii în cauză. Totuși, atunci când producătorii sau furnizorii sunt legați de exportatori sau de importatori sau sunt ei înșiși importatorii produsului sau serviciului care face pe nedrept obiectul unor obstacole în calea comerțului, expresia „industrie comunitară” poate fi interpretată ca referindu-se la restul producătorilor sau furnizorilor. În anumite situații speciale, producătorii sau furnizorii dintr-o regiune a Comunității pot fi considerați ca reprezentând industria comunitară dacă producțiile lor cumulate reprezintă proporția majoră a producției produsului sau serviciului în cauză în statul membru sau în statele membre în care se situează regiunea, cu condiția ca efectul obstacolului în calea comerțului să fie concentrat în acest stat membru sau în aceste state membre.

Prin „întreprindere comunitară” se înțelege o societate constituită în conformitate cu legislația unui stat membru și care își are sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfășurare a activității în Comunitate, direct interesată de producția de bunuri sau de furnizare de servicii care fac obiectul obstacolului în calea comerțului.

Noțiunea de „furnizor de servicii” în contextul conceptelor de „industrie comunitară”, și de „întreprindere comunitară”, atfel cum sunt definite acestea mai sus , nu aduce atingere naturii necomerciale pe care furnizarea unui anumit serviciu o poate avea în conformitate cu legislația sau reglementările unui stat membru.

Termenul de „servicii” desemnează serviciile pentru care se pot încheia de către Comunitate acorduri internaționale în temeiul art. 207 TFUE (fost art. 133 TCE).

Întrucât textul nu distinge, înseamnă că, în accepțiunea Regulamentului, pot fi prejudiciate nu numai importurile, dar și exporturile comunitare. Pe de altă parte, sunt supuse procedurii Regulamentului numai practicile comerciale internaționale ce se pot atribui statelor. Nu intră în sfera de aplicare a Regulamentului practicile comerciale incorecte ale întreprinderilor, cel puțin în măsura în care acestea nu pot fi imputate statelor.

Procedurile sunt inițiate de Comisie, la sesizarea făcută printr-o plângere scrisă ce poate aparține oricărei persoane fizice sau juridice sau oricărei asociații care are sau nu personalitate juridică, care acționează în numele uneia sau al mai multor întreprinderi din Uniune, care consideră că aceste întreprinderi au suferit efecte comerciale negative în urma obstacolelor în calea comerțului care au efecte asupra pieței unei țări terțe.

Plângerea trebuie să conțină suficiente elemente de probă cu privire la existența obstacolelor în calea comerțului și a efectelor comerciale negative care rezultă din acestea. Dovezile efectelor comerciale negative trebuie să fie aduse, dacă este posibil, în temeiul listei exemplificatoare a factorilor (art. 3 – 4).

După primirea plângerii, Comisia va trimite câte o copie statelor membre. Plângerea poate fi retrasă, caz în care procedura poate fi închisă, cu excepția cazului în care această închidere nu este în interesul Comunității.

Comisia mai poate fi sesizată și de statele membre (art. 6). Plângerea va cuprinde probele necesare. Comisia va informa de îndată celelalte state membre despre primirea acesteia.

În ambele cazuri, atunci când, după consultare, se consideră că plângerea nu aduce suficiente elemente de probă pentru a justifica deschiderea unei anchete, reclamantul este informat cu privire la aceasta.

Comisia se pronunță, de îndată ce este posibil, cu privire la deschiderea unei proceduri comunitare de examinare ca urmare a oricărei plângeri introduse în conformitate cu articolul 3 sau 4 și aceasta, în mod normal, în 45 de zile de la depunerea acesteia. Acest termen poate fi suspendat la cererea reclamantului sau a statului membru ce sesizează ori cu acordul acestora, în scopul de a se permite reunirea informațiilor complementare considerate necesare pentru o evaluare completă a validitatea cazului ce-i este dedus.

În sensul consultării, se instituie un comitet consultativ, denumit în continuare „comitetul”, compus din reprezentanți ai fiecărui stat membru și prezidat de un reprezentant al Comisiei.

Consultările se deschid imediat sau, în orice caz, în termenele care permit respectarea termenelor limită fixate de Regulamentul nr. 3286/94, versiunea consolidată, fie la cererea unui stat membru, fie la inițiativa Comisiei. Președintele comitetului comunică statelor membre, în cel mai scurt timp, toate elementele de informare utile aflate în posesia sa. Comisia aduce aceste informații la cunoștința comitetului special din art. 207 TFUE (fost art. 133 TCE) pentru ca acesta să poate analiza implicațiile pentru politica comercială comună.

Comitetul se reunește la convocarea președintelui său.

Atunci când este necesar, consultările pot avea loc în scris. În acest caz, Comisia informează în scris statele membre care, într-un termen de 8 zile lucrătoare de la această informare, își pot exprima avizul în scris sau pot cere o consultare orală pe care președintele o va organiza, în cazul în care aceasta poate avea loc în termenele care permit respectarea termenelor limită sunt fixate de Regulament (art. 7 din Regulamentul nr. 3286/94, versiunea consolidată).

Când, după consultării, este evident pentru Comisie că există suficiente dovezi care să justifice deschiderea procedurii de examinarea și că aceasta va fi necesară în interesul Uniunii, Comisia va proceda conform art. 8 din Regulament, versiunea consolidată, după cum urmează:

– va anunța deschiderea unei proceduri de examinare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acest aviz va indica produsul sau serviciul și țările în cauză, va furniza un rezumat al informațiilor primite și va preciza că orice informație utilă trebuie să fie comunicată Comisiei. Prin acest aviz se va fixa termenul în care părțile interesate își vor putea face cunoscute punctele de vedere în scris și vor putea cere să fie ascultate oral de Comisie;

– va notifica în mod oficial reprezentanții țării sau a țărilor care vor face obiectul procedurii cu care, după caz, se vor putea ține consultări;

– va conduce examinarea la nivel comunitar, în cooperare cu statele membre.

După caz, Comisia caută orice informație pe care o consideră necesară și încearcă să verifice aceste informații la importatori, comercianți, agenți, producători, asociații și organizații comerciale, cu condiția ca întreprinderile sau organizațiile în cauză să-și dea acordul.

Atunci când este necesar, Comisia procedează, în absența opoziției, într-un termen rezonabil din partea guvernelor țărilor în cauză notificate oficial, la anchete pe teritoriul țărilor terțe.

Comisia este asistată în ancheta sa de agenți ai statului membru pe teritoriul căruia se efectuează aceste verificări, cu condiția ca statul membru să-și fi exprimat dorința în acest sens.

Statele membre furnizează Comisiei, la cererea sa și în conformitate cu modalitățile pe care aceasta le definește, orice informații necesare examinării.

Reclamanții, exportatorii și importatorii în cauză, ca și reprezentanții țării sau țărilor în cauză pot lua cunoștință de orice informații furnizate Comisiei, cu excepția documentelor de uz intern ale Comisiei și ale administrațiilor, cu condiția ca aceste informații să fie pertinente pentru apărarea intereselor lor, să nu fie confidențiale și să nu fie folosite de Comisie în procedura sa de examinare. Persoanele în cauză adresează în scris Comisiei o cerere motivată indicând informațiile dorite.

Reclamanții, exportatorii și importatorii în cauză și reprezentanții țării sau țărilor în cauză pot cere să fie informați cu privire la principalele fapte și considerații care rezultă din procedura de examinare.

Comisia poate audia părțile în cauză. Acestea trebuie să fie audiate atunci când au cerut în scris în termenul fixat de avizul publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, demonstrând că sunt, în mod efectiv, părți direct interesate de rezultatul procedurii.

În afară de acest lucru, pentru a permite confruntarea tezelor și eventualele obiecțiuni, Comisia oferă, la cerere, părților direct interesate, ocazia de a se întâlni. Făcând acest lucru, acesta ia în considerare dezideratele părților, precum și necesitatea de a păstra caracterul confidențial al informațiilor. Nici o parte nu este obligată să asiste la o întâlnire, iar absența sa nu va aduce atingere cauzei sale.

Atunci când informațiile cerute de Comisie nu sunt furnizate într-un termen rezonabil sau atunci când se împiedică, într-o manieră semnificativă, ancheta, concluziile pot fi stabilite în temeiul datelor disponibile.

La sfârșitul examinării sale, Comisia supune comitetului un raport. Acest raport ar trebui, în mod normal, să fie prezentat în termen de 5 luni de la avizul deschiderii, cu excepția cazului în care complexitatea examinării nu face Comisia să prelungească aceste termene la 7 luni.

Potrivit art. 11 alin. 1, dacă se constată, ca rezultat al procedurii de examinarea că nu este necesară nicio acțiune în interesul Uniunii, procedura se va încheia conform art. 14.

Potrivit art. 11 alin. 2 lit. a din Regulament, procedura poate fi suspendată când, la sfârșitul procedurii de examinare, țara sau țările terțe în cauză iau măsurile care sunt considerate satisfăcătoare și când nu se impune în consecință o acțiune a Uniunii.

Comisia controlează aplicarea acestor măsuri, după caz, pe baza informațiilor periodice pe care aceasta le poate cere țărilor terțe în cauză pe care le poate verifica în măsura în care acest lucru este necesar (art. 11 alin. 2 lit. b).

Potrivit art. 11 alin. 2 lit. c, atunci când măsurile luate de țara sau țările terțe au fost anulate sau suspendate sau puse în aplicare în mod necorespunzător sau atunci când Comisia are motive să creadă acest lucru sau, atunci când cererii de informații formulate de Comisie nu i se dă curs, Comisia informează statele membre și, în cazul în care rezultatele examinării și noile fapte disponibile fac necesar și justifică acest lucru, măsurile sunt luate în conformitate cu art. 13 alin. 3.

Potrivit art. 11 alin. 3 din Regulament, în cazul în care se dovedește fie după o procedură de examinare, fie la orice moment înainte, în timpul sau după o procedură de soluționare a unui diferend internațional, că cel mai bun mijloc de a soluționa un diferend declanșat de un obstacol în calea comerțului este încheierea, cu țara sau cu țările terțe în cauză, a unui acord susceptibil de a modifica drepturile materiale ale Uniunii sau ale țării sau țărilor terțe în cauză, procedurava fi suspendată în conformitate cu art. 14 și negocierile vor fi inițiate în conformitate cu art. 207 TFUE (fost art. 133 TCE).

Potrivit art. 12 alin. 1 din Regulament, cu excepția cazului în care situația de fapt sau de drept este de așa natură încât nu se impune o procedură de examinare, atunci când rezultă din procedura de examinare că o acțiune este necesară în interesul Uniunii pentru a asigura exercitarea deplină a drepturilor conferite Uniunii prin normele de drept internațional în vederea înlăturării prejudiciului și efectelor comerciale negative cauzate de obstacolele în calea comerțului adoptate sau menținute de către țări terțe, măsurile corespunzătoare se decid în conformitate cu procedura menționată la art. 13.

Conform art. 12 alin. 2 din Regulament, atunci când obligațiile internaționale ale Uniunii îi impun derularea prealabilă a unei proceduri internaționale de consultare sau de soluționare a diferendelor, măsurile de politică comercială nu sunt decise decât la sfârșitul acestei proceduri și luând în considerare rezultatele acesteia. În special atunci când Uniunea a invitat un organism internațional de soluționare a diferendelor să desemneze și să autorizeze măsurile adecvate pentru asigurarea punerii în aplicare a concluziilor unei proceduri internaționale de soluționare a diferendelor, măsurile de politică comercială ale Uniunii pe care poate fi necesar să le aplice ca o consecință a acestei autorizații, trebuie să fie compatibile cu recomandările acestui organism internațional.

Se pot lua orice măsuri de politică comercială compatibile cu obligațiile și procedurile internaționale existente, în special:

a. suspendarea sau retragerea oricărei concesii rezultate de negocierile de politică comercială;

b. creșterea drepturilor vamale existente sau introducerea oricărei alte impuneri la import;

c. instaurarea restricțiilor cantitative sau a oricărei alte măsuri care modifică condițiile de import sau de export sau care afectează în alt mod schimburile comerciale cu țara terță în cauză.

Deciziile corespunzătoare sunt motivate și publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Aceste publicări sunt considerate a fi și informare a țărilor și părților direct interesate.

Potrivit art. 13 alin. 1 din Regulament, deciziile menționate la art. 11 alin. 1 și art. 11 alin. 2 lit. a sunt adoptate în conformitate cu art. 14.

Potrivit art. 13 alin. 2, atunci când Uniunea, sesizată cu o plângere menționată la art. 3 și 4 sau cu o cerere menționată la art. 6 urmează procedurile internaționale formale de consultare sau de soluționare a diferendelor, deciziile de inițiere, de conducere sau de încheiere a acestor proceduri sunt luate în conformitate cu art. 14.

Conform art. 13 alin. 3, atunci când Uniunea, care a hotărât potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 12 alin. 2, trebuie să decidă măsurile de politică comercială care urmează să fie luate în temeiul art. 11 alin. 2 lit. c sau al art. 12 din Regulamentul nr. 3286/94, versiunea consolidată, Consiliul hotărăște cu privire la propunerea Comisiei în conformitate cu art. 207 TFUE (fost art. 133 TCE), cu majoritate calificată cel târziu la 30 de zile lucrătoare de la primirea acesteia.

Potrivit art. 14 alin. 1 din Regulament, în cazul în care se face referire la procedura prevăzută de acest articol, comitetul este sesizat de președintele său.

Reprezentantul Comisiei prezintă comitetului un proiect de decizie care urmează să fie adoptată. Comitetul deliberează într-un termen pe care președintele îl poate fixa în funcție de urgență (art. 14 alin. 2).

Comisia adoptă o decizie pe care o comunică statelor membre și care se aplică de la expirarea unui termen de zece zile în cazul în care nici un stat membru nu a sesizat Consiliul în decursul acestui termen (art. 14 alin. 3).

La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate reforma decizia Comisiei (art. 14 alin. 4).

Decizia Comisiei se aplică de la expirarea unui termen de 30 de zile de la data sesizării Consiliului, în cazul în care acesta nu s-a pronunțat în acest termen (art. 14 alin. 5).

În aplicarea art. 11, 13 și 14 din Regulamentul nr. 3286/94 au fost elaborate mai multe Decizii.

Voi prezenta în continuare câteva exemple de Decizii elaborate de către Comisia Europeană în aplicarea Regulamentului nr. 3286/94.

A. Un prim exemplu este Decizia nr. 96/40/CE din 20 decembrie 1995 de suspendare, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 3286/94 al Consiliului privind obstacolele în calea comerțului, a procedurii privind reproducerea neautorizată a înregistrărilor sonore din Comunitate în Thailanda și efectele sale asupra comerțului comunitar cu înregistrări sonore.

Situația de fapt

La 5 iunie 1991, Comisia a fost sesizată cu privire la o plângere, în temeiul Regulamentului nr. 2641/84 al Consiliului din 17 septembrie 1984 privind consolidarea politicii comerciale comune, în special în domeniul apărării împotriva practicilor comerciale ilicite, astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul nr. 522/94, depusă de biroul european al Federației Internaționale a Industriei Fonografice (IFPI), care reprezintă practic toți producătorii de înregistrări sonore din Comunitate.

În plângere se susținea că, în Thailanda, reproducerea neautorizată a înregistrărilor sonore din Comunitate are loc pe o scară largă, provocând prejudicii industriei comunitare, în special prin efectele asupra exportului de înregistrări sonore din Comunitate către Thailanda, precum și către alte piețe terțe.

De la 1 ianuarie 1995, Regulamentul (CE) nr. 3286/94 de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2641/84 se aplică procedurii.

Având în vedere Regulamentul (CE) nr. 3286/94 al Consiliului din 22 decembrie 1994, în special art. 11 și 14, după consultarea Comitetului consultativ, prin Decizia nr. 96/40/CE Comisia a hotărât suspendarea procedurii privind reproducerea neautorizată a înregistrărilor sonore comunitare în Thailanda.

B. Un alt exemplu de Decizie a Comisiei elaborată în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 3286/94 este Decizia nr. 1999/234/CE din 17 martie 1999.

Situația de fapt

La 12 ianuarie 1998, Comisia a fost sesizată cu o plângere în aplicarea art. 4 din Regulamentul nr. 3286/94 (denumit în continuare „regulament”).

Plângerea a fost depusă de către Febeltex (Federația belgiană a industriei textilelor).

Reclamanta susținea că sistemul brazilian de licențe de import neautomate și, în special, punerea sa în aplicare prin impunerea unor condiții de plată și a unor prețuri minime la import sunt incompatibile cu diverse dispoziții ale Acordului de instituire a Organizației Mondiale de Comerț (denumit în continuare „Acordul OMC”) și anexele sale. Reclamanta solicita Comisiei să ia măsurile necesare pentru a convinge Brazilia să abroge acest sistem.

Plângerea conținea probe suficiente pentru a justifica deschiderea unei proceduri comunitare de examinare în conformitate cu art. 8 din regulament. Prin urmare, o astfel de procedură a fost deschisă la 27 februarie 1998.

În urma deschiderii procedurii de examinare, Comisia a procedat la o anchetă aprofundată în fapt și în drept privind sistemul brazilian de licențe de import care se aplică produselor textile.

Pe baza rezultatelor acestei anchete, Comisia a ajuns la următoarele constatări:

I. Ancheta a stabilit că sistemul de licențe de import practicat de Brazilia este un sistem în sensul art. 3 alin. 1 din Acordul OMC privind procedurile în materie de licențe de import care ar trebui, în consecință, să fie conforme cu dispozițiile acestui acord, precum și cu normele stabilite prin GATT 1994.

II. Legislația braziliană privind sistemul de licențe de import neautomate este compusă din următoarele acte:

– Decreto 660 din 25 septembrie 1992 (de instituire a Sistema Integrado de Comércio Exterior, Siscomex);

– Portaria Interministerial 291 (Ministerul Finanțelor/Ministerul Industriei și Comerțului) din 12 decembrie 1996 (privind prelucrarea operațiunilor de import prin intermediul Siscomex);

– Portaria Secex 21 din 12 decembrie 1996 (privind punerea în aplicare a operațiunilor de import prin intermediul Siscomex, inclusiv controlul prețurilor) și

– Comunicados Decex de întocmire a listei cu mărfurilor aflate sub incidența licențelor de import neautomat, texte care au fost completate de Comunicado Decex 37 din 17 decembrie 1997.

Sistemul brazilian este, cu toate acestea, foarte flexibil: pot fi adăugate produse noi, printr-o simplă decizie a Ministerului Industriei, Comerțului și Turismului, în lista cu produsele pentru care se solicită o licență de import neautomată.

III. Sistemul brazilian de licențe este administrat de un instrument informatizat denumit Siscomex. Acordarea licențelor de import pentru produsele textile de proveniență din Uniune se subordonează direct unei serii de prețuri minime și de condiții de plată impuse la import. În cazul

în care informațiile dintr-o declarație de import nu sunt conforme cu cele adoptate și integrate de către autoritățile braziliene în Siscomex, cererile de licențe de import nu sunt prelucrate, iar importatorului i se solicită să contacteze agenția locală a Departamentului pentru Comerț Exterior din Ministerul Industriei, Comerțului și Turismului (Decex).

IV. Legislația braziliană care instituie acest sistem nu cuprinde nici o trimitere la decizia pusă în aplicare în cadrul procedurii de acordare a licențelor. Serviciile Comisiei au descoperit existența unor norme și instrucțiuni administrative interne privind impunerea condițiilor de plată și a prețurilor minime la import, norme care sunt aplicate în cadrul administrării sistemului de licențe de import în Brazilia. Aceste norme nu sunt publicate, astfel încât administrațiile publice și comercianții nu pot avea cunoștință despre ele.

V. În cazul în care Siscomex nu prelucrează solicitările de acordare a licențelor de import care nu îndeplinesc condițiile de plată și prețurile minime, nu se ia nici o decizie formală, astfel încât solicitările în cauză rămân în suspensie pe o perioadă nedefinită.

VI. Sistemul brazilian nu pare să urmărească punerea în aplicare a vreunei măsuri compatibile cu GATT, singura sa funcție fiind de a aplica și administra procedurile de import ca un instrument de politică comercială, în scopul restrângerii fluxului importurilor de produse textile în Brazilia.În urma examinării s-a arătat, de asemenea, că acest sistem permite autorităților braziliene să decidă în mod discreționar și arbitrar refuzarea acordării licențelor de import pentru motive oficiale și nepublicate. Prin impunerea unor condiții de plată și a unor prețuri minime ca o condiție a eliberării licențelor, Brazilia a limitat în mod semnificativ importurile de produse originare din Uniune și a descurajat un număr mare de potențiali clienți care să cumpere produse europene.

VII. Brazilia nu a transmis, încă, o parte a legislației aplicabile (Comunicado Decex 37 din 17 decembrie 1997). Cealaltă parte a fost transmisă, dar cu o întârziere de mai mult de un an și numai după deschiderea procedurii de examinare de către Comisie în baza Regulamentului nr. 3286/94. În această comunicare, anumite informații esențiale, de altfel, au fost omise (de exemplu, lista cu produsele subordonate procedurilor de acordare a licențelor).

VIII. În aceste circumstanțe, Comisia a considerat că afirmațiile reclamantei sunt întemeiate și că practicile folosite de către Brazilia constituie un obstacol în calea comerțului, în sensul art. 2 alin. 1 din Regulament.

IX. Ancheta Comisiei a evidențiat potențialul considerabil pe care îl reprezintă piața braziliană pentru produsele competitive exportate de producătorii comunitari. În această privință, principalele constatări privind efectele comerciale defavorabile provocate de practicile incriminate arată că sistemul de licențe de import neautomate practicate de Brazilia constituie o barieră importantă în calea accesului mai multor produse textile din Uniune pe piața braziliană.

X. Impunerea prețurilor minime a redus în mod substanțial gama de produse admise la export în Brazilia. Cu alte cuvinte, către această țară nu mai pot fi exportate produse al căror preț de export este prea scăzut în raport cu prețul minim cerut, pentru că nu ar mai fi competitive la acest nivel de preț superior. Acest tip de situație se întâlnește adesea, fapt ce are o relevanță deosebită în cazul produselor cu preț mic pentru care există o concurență locală puternică. În consecință, importatorul brazilian va avea tendința să achiziționeze produsul fabricat pe plan local care, fără impunerea unor prețuri minime, va fi mai costisitor decât produsul textil echivalent originar din Uniune.

XI. Necesitatea de modificare a specificației tehnice sau a compoziției produsului constituie un alt efect comercial defavorabil producătorilor/exportatorilor comunitari de produse textile. Aceasta este dictată de nevoia de a se conforma prețurilor minime impuse. În unele cazuri, modificarea specificației tehnice este singura modalitate prin care se poate obține un produs al cărui preț corespunde prețului minim prescris, dar care rămâne viabil din punct de vedere economic. În această privință, s-au adus la cunoștința serviciilor Comisiei cazuri – cum este cel al pânzei pentru saltele – în care a trebuit să se modifice procentul de bumbac, de mătase artificială, de poliester etc. al unui produs, recurgându-se adesea la o altă materie primă (de exemplu mătasea artificială) sau utilizând o altă materie primă care modifică greutatea produsului pe metru pătrat (de exemplu, polipropilena).

XII. Utilizarea de către Brazilia a sistemului de licențe de import neautomate ca instrument de politică comercială care are drept scop controlul fluxurilor comerciale se traduce, în unele sectoare ale industriei textile, printr-o transformare completă a condițiilor pieței, care s-a soldat uneori cu o cvasiînchidere a pieței braziliene în ceea ce privește exportatorii comunitari de produse textile. În constatările Comisiei cuprinse în Decizia 1999/234/CE, era dat ca exemplu prețul de import minim de 20 dolari americani pe kilogram (USD/kg) impus de către autoritățile braziliene pentru importul de pânză de saltele. Acest preț, conform Comisiei, reprezenta în anul 1999 mai mult de dublul prețului de vânzare normal al acestui produs (adică 8 la 11 USD/kg). Comisia mai precizează că o asemenea majorare de preț a provocat o scădere importantă a competitivității pe piața braziliană pentru exportatorii comunitari ai acestui produs textil de uz gospodăresc.

XIII. Comisia a concluzionat că efectele susmenționate constituie efecte comerciale negative în sensul art. 2 alin. 4 din Regulament.

XIV. Între anii 1997-1999, exportatorii și producătorii europeni au depus trei plângeri împotriva practicilor comerciale braziliene cu efect restrictiv asupra exporturilor comunitare de diferite produse (tablă de oțel, produse textile și sorbitol). Aceste practici par să vizeze, în condiții

lipsite de transparență, anumite sectoare sensibile și sunt rezultatul unui proces de decizie foarte flexibil. Din acest motiv, Uniunea trebuie să abordeze de o manieră globală sistemul brazilian.

XV. Pe de altă parte, asigurarea că partenerii OMC își respectă în totalitate obligațiile este un aspect de cea mai mare importanță pentru Uniune, ce a contractat, la rândul său, aceleași obligații. În vederea unei bune funcționări a unui sistem comercial multilateral, este necesar să se

abordeze în mod sistematic toate practicile care sunt incompatibile cu normele OMC.

XVI. În ceea ce privește cauza Febeltex, ținând cont de importanța industriei textile pentru Uniune în ansamblu și de necesitatea de a permite produselor textile europene să beneficieze de accesul în condiții echitabile pe piața țărilor terțe, Uniunea trebuie să conteste de îndată sistemul brazilian de licențe neautomat, în conformitate cu dispozițiile aplicabile ale Acordului referitor la procedurile privind licențele de import, cu dispozițiile GATT din 1994 și ale Memorandumului de acord OMC privind regulile și procedurile de soluționare a litigiilor.

XVII. S-au organizat reuniuni și s-au schimbat scrisori cu autoritățile braziliene competente pentru a se discuta despre această problemă și pentru a se identifica o soluție pe cale amiabilă, dar autoritățile braziliene nu au prezentat nici o propunere în acest sens.

Având în vedere cele de mai sus, în conformitate cu art. 13 și 14 din Regulament, Comisia a decis că sistemul de licențe neautomate, precum și impunerea unor prețuri minime și a unor condiții de plată astfel cum sunt practicate de Brazilia sunt incompatibile cu obligațiile care îi revin acestei țări în conformitate cu Acordul de la Marrakech de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului și constituie un „obstacol în calea comerțului” în sensul art. 2 alin.1 din Regulamentul nr. 3286/94.

C. Un alt exemplu de Decizie a Comisiei elaborată în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 3286/94 este Decizia nr. 2002/818/CE din 8 octombrie 2002 privind practicile comerciale menținute de Coreea care afectează schimburile de nave comerciale, adoptată în temeiul dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 3286/94 al Consiliului.

Situația de fapt

La 24 octombrie 2000, Comisia a fost sesizată printr-o plângere depusă în conformitate cu art. 3 și 4 din Regulamentul (CE) 3286/24 (denumit în continuare „regulament”).

Plângerea a fost depusă de Committee of European Union Shipbuilders Associations („CESA”, Comitetul asociațiilor de constructori de nave din Uniunea Europeană).

Plângerea se referea la anumite practici comerciale coreene cu efecte negative asupra vânzărilor comunitare de nave comerciale. Plângerea informa, în special, cu privire la efectele comerciale negative și prejudiciul suferit de constructorii de nave din Uniune, decurgând din subvențiile acordate de Republica Coreea întreprinderilor coreene de construcții navale sau de care acestea beneficiau, prin nerespectarea art. 3 și 5 din Acordul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) privind subvențiile și măsurile compensatorii („Acord privind subvențiile”). În temeiul acestor elemente, reclamantul solicita Comisiei să ia măsurile necesare.

Plângerea conținea suficiente elemente de probă pentru a justifica deschiderea unei proceduri comunitare de examinare în temeiul art. 8 din Regulamentul nr. 3286/94. În consecință, după consultarea statelor membre prin intermediul comitetului consultativ, Comisia a deschis procedura de examinarea la 2 decembrie 2000.

În urma deschiderii procedurii de examinare, Comisia a efectuat o anchetă.

Pe baza rezultatelor acestei anchete, Comisia a ajuns la următoarele constatări:

I. Obiectul anchetei l-au constituit afirmațiile că autoritățile publice ale Republicii Coreea au acordat subvenții industriei proprii de construcții navale, de care a profitat producția între 1997 și 2000 și va profita în viitor. Pretinsele subvenții coreene au fost acordate în formele următoare: finanțarea exporturilor, remiteri ale datoriilor, conversii ale datoriilor în acțiuni, subvenții la dobândă și avantaje fiscale speciale în cadrul măsurilor de restructurarea preferențiale destinate salvării de la un faliment financiar iminent a diverselor întreprinderi de construcții navale.

II. Întreprinderile coreene de construcții navale, bănuite că ar fi beneficiat de subvențiile acordate de autoritățile coreene erau următoarele: Samho Heavy Industries, Daedong Shipbuilding Co., Daewoo Shipbuilding and Marine Engineering, Hyundai Heavy Industries, Hyundai Mipo, Samsung Heavy Industries și Hanjin Heavy Industries & Construction Co.

III. S-a stabilit că se acordă de către KEXIM o garanție, și anume aceea că unui cumpărător străin i se rambursează orice acont plătit unui șantier naval coreean în cazul în care acesta nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contract. Deasemenea, s-a stabilit că se acordă de către KEXIM șantierelor navale împrumuturi anterioare livrării, pentru ca acestea să își finanțeze costurile de producție, precum costul materiilor prime, costul forței de muncă și cheltuielile generale până la livrarea navelor. S-a constatat că programul APRGș i împrumuturile anterioare expedierii constituiau subvenții interzise de art. 3 alin. 1 lit. a din Acordul privind subvențiile.

IV. S-a stabilit că s-au acordat de către Coreea subvenții sub formă de remiteri ale datoriilor, conversii ale datoriilor în acțiuni și subvenții la dobândă, acordate de băncile deținute sau controlate de stat, în sensul art. 1 din Acordul privind subvențiile, șantierelor navale enumerateîn continuare:

– Samho Heavy Industries;

– Daedong Shipbuilding Co. și

– Daewoo Shipbuilding and Marine Engineering.

V. Elementele de probă atestă la prima vedere că subvențiile pentru restructurarea întreprinderilor sunt specifice, în sensul art. 2 alin. 1 din Acordul privind subvențiile.

VI. S-a stabilit că Daewoo Shipbuilding and Marine Engineering a beneficiat de două programe fiscale în temeiul Special Tax Treatment Control Law (impozitare specială pe aporturile în natură și pe transferurile parțiale de active), destinate exclusiv societăților afectate de restructurarea și care au, prin urmare, caracter specific.

VII. Comisia a considerat că afirmațiile reclamantului cu privire la acordarea de subvenții sunt fondate și că practicile coreene constituie un obstacol în calea comerțului, în sensul art. 2 alin. 1 din Regulamentul nr. 3286/94.

VIII. S-a stabilit că, în perioada examinată, industria comunitară a suferit efecte negative, în sensul art. 5 din Acordul privind subvențiile și al art. 2 alin. 3 și 4 din Regulament, care i-au cauzat un prejudiciu în sensul art. 5 lit. (a) din Acordul privind subvențiile, manifestate prin efecte negative asupra cotei sale de piață, utilizării capacităților sale, profiturilor, prețurilor de vânzare, situației ocupării forței de muncă în sectorul în cauză, precum și asupra investițiilor, și care au cauzat un prejudiciu grav, manifestat printr-o severă subevaluare a prețurilor, o scădere a prețurilor și o scădere a vânzărilor. Au suferit efecte negative, în special, sectoarele portcontainerelor și navelor transportatoare de produse petroliere și chimice.

Ancheta de actualizare

În noiembrie 2001 CESA a solicitat Comisiei să verifica dacă industria comunitară a suferit efecte negative în perioada de treisprezece luni care a urmat perioadei de anchetă inițială (și anume perioada cuprinsă între 1 decembrie 2000 și 31 decembrie 2001). Această anchetă de actualizare a confirmat constatările primei anchete. Cu privire la sectorul navelor transportatoare de gaz lichefiat (LNG), Comisia a stabilit necesitatea unei examinări suplimentare pentru a determina dacă evoluția constatată în 2000 și 2001 se manifestă printr-o tendință care persistă pe termen lung. Comisia va continua să supravegheze piața, în special sectoarele portcontainerelor, navelor transportatoare de produse petroliere și chimice și navelor transportatoare de LNG.

Legătura de cauzalitate

S-a stabilit că subvențiile menționate anterior, care au făcut posibilă creșterea volumului vânzărilor și a cotei de piață a șantierelor navale coreene, precum și o foarte importantă scădere a prețurilor lor de vânzare și subevaluarea prețurilor constatate în perioada examinată, au cauzat efecte negative asupra industriei comunitare. Concluziile au fost confirmate de ancheta de actualizare.

Interesul Uniunii Europene

Industria construcțiilor navale reprezintă în Uniune un sector de activitate economică foarte important din punctul de vedere al ocupării forței de muncă, atât în ceea ce privește forța de muncă direct angajată în șantierele navale, cât și în ceea ce privește locurile de muncă generate indirect în întreprinderile subcontractante. Pe baza informațiilor disponibile, pare justificată previziunea că industria comunitară ar putea să recupereze cel puțin o parte a cotelor de piață pierdute, precum și să își crească rentabilitatea, în cazul în care încetează practicile coreene în materie de subvenții.

Concluzii

I. În ceea ce privește examinarea menționată anterior, Comisia a concluzionat că s-au acordat de către Coreea, industriei sale de construcții navale, subvenții la export care au permis inițierea unei acțiuni în sensul dispozițiilor Acordului privind subvențiile și care au cauzat efecte negative asupra industriei comunitare.

II. Asigurarea respectării integrale a angajamentelor asumate de partenerii OMC este, în afară de aceasta, de cea mai mare importanță pentru Uniune, care și-a asumat aceleași obligații. Pentru buna funcționare a unui sistem comercial multilateral, este esențial să se atace systematic toate practicile comerciale considerate incompatibile cu normele OMC.

Având în vedere cele expuse, în temeiul art. 13 și 14 din Regulamentul nr. 3286/94, Comisia a decis că Acordarea de subvenții anumitor producători coreeni de nave comerciale se dovedește incompatibilă cu respectarea de către Coreea a obligațiilor care îi revin în temeiul acordurilor OMC și, în special, al Acordului privind subvențiile, și constituie un obstacol în calea comerțului în sensul art. 2 alin. 1 din Regulamentul (CE) 3286/94.

D. Un alt exemplu de Decizie a Comisiei elaborată în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 3286/94 este Decizia nr. 2008/200/CE din 20 februarie 2008.

Situația de fapt

În data de 11 octombrie 1999, Euratex (Organizația Europeană a Produselor Textile și de Îmbrăcăminte) a depus o plângere conform art. 4 din Regulamentul nr. 3286/94 al Consiliului (denumit în continuare „regulament”) în numele membrilor săi deja exportatori către Argentina și a celor doritori să o facă.

Reclamantul susține că vânzările comunitare de produse textile și de îmbrăcăminte în Argentina făceau obiectul unor obstacole în calea comerțului în sensul art. 2 alin. 1 din Regulament, și anume „orice practică comercială adoptată sau menținută de o țară terță cu privire la care dreptul de a intenta o acțiune este consacrat de normele comerciale internaționale”. Presupusele obstacole în calea comerțului au fost următoarele:

– controlul înainte de expediere și valorile în vamă minime;

– cerințele excesive privind certificatele de origine;

– cerința de a prezenta un formular de declarație privind compoziția produsului;

– o cerință de etichetare excesiv de constrângătoare;

– o taxă statistică și o taxă pe valoarea adăugată discriminatorie.

Reclamantul a susținut și faptul că aceste practici produc efecte comerciale defavorabile în sensul prevederilor art. 2 alin. 4 din Regulament.

În consecință, după consultarea comitetului consultativ instituit de Regulament, Comisia a decis că existau suficiente probe pentru a justifica inițierea unei proceduri de examinare cu scopul de a analiza problemele de drept și de fapt angajate. Prin urmare, s-a deschis o procedură de examinare la 27 noiembrie 1999.

Constatările procedurii de examinarea

În anul 2000, ancheta asupra certificatului de origine a constatat că cerințele constrângătoare păreau să încalce unele prevederi cuprinse în Acordul OMC privind produsele textile și îmbrăcămintea și să contravină recomandărilor cuprinse în GATT 1994. Măsurile privind cerințele de etichetare păreau să violeze dispoziții din Acordul OMC asupra barierelor din calea comerțului și să contravină recomandărilor GATT 1994. Cât privește exigențele referitoare la formularul de declarație privind compoziția produsului, ele par să încalce dispoziții din Acordul OMC privind procedurile în materie de licențe de import. Cât despre procedura de control a valorii în vamă, serviciile Comisiei nu au avut posibilitatea de a lua o poziție definitivă din cauza introducerii recente a unei noi legi referitoare la această problemă. În legătură cu controlul înainte de expediere nu s-a constatat încălcarea niciunei dispoziții particulare din Acordul OMC privind controlul înainte de expediere. Cu toate acestea, el nu părea a fi conform scopului și principiilor acordului. În sfârșit, nu s-a constatat nicio încălcare a regulilor OMC privind taxa statistică.

Ancheta a conchis, de asemenea, că măsurile analizate, prin cumularea lor, au produs sau amenință să producă efecte contrarii dispozițiilor art. 2 alin. 4 din Regulament.

Evoluții ulterioare sfârșitului anchetei

I. După încheierea anchetei au avut loc discuții de-a lungul anilor cu autoritățile argentiniene în scopul obținerii unui acord amiabil care să elimine sau să atenueze treptat obstacolele în calea comerțului mai sus menționate.

În privința practicilor referitoare la evaluarea vamală, situația s-a îmbunătățit în ultimii ani. Transparența a fost ameliorată odată cu participarea producătorilor și a exportatorilor europeni la determinarea valorilor indicative pentru evaluarea vamală. Controlul înainte de expediere a fost eliminat, iar obligația formularului de declarație privind compoziția produselor nu pare a crea nicio problemă exportatorilor.

II. În problema certificatului de origine, s-a obținut un progres substanțial prin adoptarea documentului Instruccion General No 9/2002 de la Direccion General de Aduanas în 8 februarie 2002. Până nu demult, principalul obstacol rămas în calea comerțului întâmpinat de industria europeană era obligația de a prezenta autorităților argentiniene nu numai certificatul de origine, dar și factura emisă de producătorul bunurilor provenind dintr-o țară terță către exportatorul din țara de expediere, ridicând astfel problema confidențialității tranzacției originale. Prin adoptarea documentului Nota External No 3/07 de către Administracion Federal de Ingresos Publicos (Subdireccion general tecnico legal aduanera), Argentina a revocat efectiv obligația de a produce o copie a facturii originale, înlocuită în prezent de un certificat emis de către autoritățile competente din țara de expediere, de exemplu, una dintre camerele de comerț, legalizat ulterior în țara de expediere de către consulatul argentinian.

III. În privința cerințelor de etichetare legate de aplicarea obligatorie a timbrelor fiscale, autoritățile argentiniene au furnizat informații conform cărora costul respectivei cerințe este deosebit de limitat prin comparație cu valoarea mărfii expediate. Apare astfel clar că eventualele efecte contrarii ale acestui ultim obstacol în calea comerțului nu au și nu pot avea un impact material nici asupra economiei sau a unei regiuni a Uniunii și nici asupra sectorului producător de textile din aceasta.

Concluzii și încheierea procedurii

În lumina analizei comitetului, analiză prezentată mai sus, s-a considerat că procedura de examinare a condus la o situație satisfăcătoare privind obstacolele întâmpinate de comerț, prin comparație cu presupunerile pretinse în reclamația înaintată de Euratex, sau că, privitor la aplicarea timbrelor fiscale, măsura analizată nu are, în ea însăși, un impact material asupra regiunilor producătoare de textile din Uniunea Europeană. Procedura de examinare ar trebui deci să fie încheiată, conform articolului 11 alin. 1 din Regulament.

Comitetul consultativ a fost consultat asupra măsurilor prevăzute în Decizia nr. 2008/200/CE.

Având în vedere cele expuse, precum și prevederile art. 11 alin.1 din Regulamentul nr. 3286/94, Comisia a hotărât încheierea procedurii de examinare a măsurilor impuse de Argentina în legătură cu importurile de produse textile și de îmbrăcăminte.

E. Un ultim exemplu de Decizie a Comisiei elaborată în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 3286/94 este Decizia nr. 2008/747/CE din 10 septembrie 2008 de încheiere a procedurii de examinare privind măsurile instituite de Republica Coreea, care afectează importul, distribuția și publicitatea produselor cosmetice, de parfumerie și de toaletă.

Situația de fapt

La data de 2 aprilie 1998, COLIPA (Asociația europeană pentru produse cosmetice, de toaletă și de parfumerie) a depus o plângere conform art. 4 din Regulamentul nr. 3286/94 în numele acelora dintre membrii săi care efectuează exporturi către Republica Coreea sau al celor care intenționează acest lucru.

Reclamantul afirmă că vânzările comunitare de produse cosmetice către Republica Coreea au fost împiedicate de diverse bariere în calea comerțului, în sensul art. 2 alin. 1 din Regulament. Barierele în calea comerțului invocate au fost următoarele:

– procedura de evaluare a conformității potrivit căreia testarea produselor cosmetice importate trebuia să fie realizată de administrația coreeană, în Coreea;

– parcursul administrativ anevoios al produselor, inclusiv furnizarea de informații comerciale sensibile asociației industriei de resort din Coreea;

– procedură discriminatorie de autorizare a publicității;

– alte practici: proceduri privind etichetarea, nerecunoașterea inventarului UE de ingrediente cosmetice, interzicerea oferirii de cadouri cu ocazia achiziționării de produse, precum și alte dificultăți legate de publicitate.

Deasemenea, reclamantul a susținut că aceste practici produc efecte comerciale defavorabile, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. 4 din Regulamentul nr. 3286/94.

În consecință, după consultarea Comitetului consultativ instituit prin Regulament, Comisia a decis că existau suficiente probe pentru a justifica inițierea unei proceduri de examinare cu scopul de a analiza aspectele de natură juridică și factuală implicate. Prin urmare, s-a inițiat o procedură de examinare la 19 mai 1998.

Constatările procedurii de examinarea

În anul 1999, concluziile anchetei au indicat că procedura de evaluare a conformității era atât discriminatorie, cât și mai anevoioasă decât era necesar și, prin urmare, încălca prevederi din Acordul OMC privind barierele tehnice în calea comerțului (Acordul TBT), în principal din cauză că produsele coreene, contrar produselor cosmetice importate, nu făceau obiectul unei proceduri de autorizare înainte de a fi introduse pe piață. S-a constatat că documentația obligatorie pentru parcursul administrativ al produselor dubla în mod inutil activitatea administrativă a importatorilor și, prin urmare, era în contradicție cu Acordul TBT. În ceea ce privește regimul publicitar al produselor cosmetice, Comisia nu a identificat elemente care să dovedească caracterul discriminatoriu al legislației sau al punerii acesteia în aplicare. În final, în ceea ce privește celelalte practici menționate în plângere, legislația coreeană privind etichetarea a fost deja modificată, iar inventarul UE recunoscut. Nu a fost posibilă nicio plângere la adresa regimului coreean privind oferirea de cadouri cu ocazia achiziționării de produse întrucât o interdicție absolută în acest sens exista, de asemenea, în unele state membre. În egală măsură, ancheta a conchis că unele dintre măsurile analizate au produs sau amenință să producă, în mod cumulativ, efecte defavorabile în sensul art. 2 alin. 4 din Regulament.

Evoluții ulterioare sfârșitului anchetei

În urma anchetei, la sfârșitul lunii iulie 1999, s-a ajuns la un acord privind eliminarea testării produselor cosmetice importate, printr-un schimb de scrisori.

Între timp, Coreea a introdus o nouă legislație privind produsele cosmetice, care reglementează producerea, distribuția și vânzarea acestora și instituie o nouă categorie de produse cosmetice („produse cosmetice funcționale”) pentru care s-au prevăzut proceduri mai anevoioase decât acelea pentru „produsele cosmetice obișnuite”.

Concluzia provizorie în urma evaluării noului regim din 2000 a fost că era posibil ca acest nou regim să restricționeze comerțul.

În urma unei serii de discuții cu autoritățile coreene, s-a înregistrat un progres semnificativ prin două revizuiri consecutive de către Administrația coreeană pentru produse alimentare și medicinale (KFDA – Korean Food and Drug Administration) ale Normelor de control al produselor cosmetice funcționale. Modificarea introdusă în 2003 a adus câteva îmbunătățiri în ceea ce privește controlul produselor cosmetice funcționale, prin acceptarea datelor provenite în urma testelor in vivo, a datelor privind eficacitatea corespunzătoare întregii formule (spre deosebire de datele corespunzătoare ingredientelor active specifice), prin eliminarea testelor de eficacitate pentru anumite produse, precum și prin îmbunătățirea descrierii ingredientelor. Modificarea adoptată în anul 2004 a eliminat cerința privind datele referitoare la stabilitate, a îmbunătățit în continuare descrierea ingredientelor și a prezentat un număr de ingrediente active ca fiind scutite de testul de eficacitate. Cu toate acestea, unele aspecte au rămas nerezolvate și importatorii de produse cosmetice din UE nu puteau încă să beneficieze de majoritatea îmbunătățirilor aduse de respectivele modificări din cauza interpretării și aplicării stricte în practică a reglementărilor coreene de către KFDA.

După patru ani de discuții continue, autoritățile coreene au fost, în cele din urmă, de acord să elimine barierele rămase din calea importurilor și a vânzărilor de produse cosmetice din UE în Coreea, care decurg din punerea în aplicare a reglementărilor coreene. Aceste angajamente constau mai exact în:

– stabilirea de la caz la caz, sub rezerva unei reexaminări și luând în considerare produsul per ansamblu, dacă eticheta produsului cosmetic determină consumatorul să considere că este un produs cosmetic funcțional (și prin urmare supus unui test de eficacitate);

– recunoașterea testelor de comparație de tipul „înainte și după folosire” asupra produselor finite (în raport cu cerința anterioară privind testele de comparație care utilizează placebo);

– proceduri mai puțin anevoioase de înregistrare a produselor împotriva ridurilor și de control pe piață al acestora;

– excluderea datelor de eficacitate pentru produsele din aceeași gamă;

– transparență sporită cu privire la aprobarea ingredientelor active din produsele cosmetice funcționale;

– în ceea ce privește procedurile de vămuire a produselor cosmetice importate, suprimarea obligației de a furniza date confidențiale asociației industriei de resort din Coreea și a angajamentului de respectare a anumitor termene;

– consultarea cu importatorii privind elaborarea, adoptarea și aplicarea legislației și orientărilor administrative referitoare la produse cosmetice.

Reclamantul (COLIPA) consideră aceste angajamente ca fiind satisfăcătoare.

Concluzii și recomandări

Având în vedere analiza prezentată anterior, se consider că procedura de examinare a dus la o situație satisfăcătoare cu privire la barierele din calea comerțului menționate în plângerea depusă de COLIPA. Prin urmare, procedura de examinare ar trebui să se încheie, în conformitate cu articolul 11 alin. 1 din Regulament.

Comitetul consultativ a fost consultat cu privire la măsurile prevăzute de Decizia nr. 2008/747/CE.

Ca urmare a celor expuse și a art. 11 alin. 1 din Regulamentul nr. 3286/94, Comisia a decis încheierea procedurii de examinare privind măsurile instituite de Republica Coreea, care afectează importul, distribuția și publicitatea produselor cosmetice, de parfumerie și de toaletă (art. 1 din Decizie).

Potrivit art. 2, Decizia nr. 2008/747/CE se adresează celor 28 de state membre ale Uniunii Europene.

2.6.3. Măsuri împotriva importurilor subvenționate

În domeniul subvențiilor la nivel comunitar, este aplicabil Regulamentul nr. 597/2009 al Consiliului din 11 iunie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unor subvenții din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene.

Cele mai importante prevederi ale Regulamentului nr. 597/2009 se referă la:

I. Principiile care stau la baza reglementărilor privind protecția contra importurilor subvenționate

În acest sens, în art. 1 din Regulament se menționează că o taxă compensatorie poate fi impusă pentru a compensa orice subvenție acordată, direct sau indirect, la fabricarea, producția, exportul sau transportul oricărui produs a cărui punere în liberă circulație în Uniune cauzează un prejudiciu.

Subvenția poate fi acordată fie de către autoritățile publice ale țării de origine a produsului importat, fie de către autoritățile publice ale unei țări intermediare din care produsul este exportat către Uniune și care este desemnată cu numele de „țară de export”.

În cazul în care produsele nu sunt importate direct din țara de origine, ci sunt exportate către Uniune tranzitând printr-o țară intermediară, dispozițiile Regulamentului nr. 597/2009 se aplică integral, iar tranzacția sau tranzacțiile sunt considerate, după caz, ca fiind efectuate între țara de origine și Uniune.

II. Definirea unor noțiuni în sensul Regulamentului

Prin „autorități publice” se înțelege orice organism public de pe teritoriul țării de origine sau de export.

„Produs similar” desemnează un produs identic, și anume asemănător din toate punctele de vedere produsului respectiv, sau, în absența unui astfel de produs, alt produs care, deși nu este asemănător în toate privințele, prezintă caracteristici asemănătoare celor ale produsului respectiv (art. 2 din Regulament).

Art. 3 din Regulament se referă la definirea unei subvenții.

Astfel, se consideră că există subvenție:

1. a. în cazul în care există o contribuție financiară a autorităților publice ale țării de origine sau de export, și anume atunci când:

– o practică a autorităților publice implică un transfer direct de fonduri (de exemplu sub formă de donații, împrumuturi sau participări la capitalul social) sau transferuri directe potențiale de fonduri sau de pasiv (de exemplu garanții de împrumut);

– se anulează sau nu sunt percepute încasări publice care în mod normal sunt exigibile (de exemplu, în cazul stimulentelor fiscale precum creditele fiscale); în această privință, exonerarea, în favoarea produsului exportat, a impozitelor sau taxelor care se aplică produsului similar, în cazul în care acesta este destinat consumului intern sau reducerea impozitelor sau taxelor până la concurența sumelor datorate nu este considerată subvenție atât timp cât a fost acordată în conformitate cu dispozițiile anexelor I, II și III la Regulament;

– autoritățile publice furnizează bunuri sau servicii, altele decât o infrastructură generală, sau achiziționează bunuri;

– autoritățile publice efectuează plăți către un mecanism de finanțare sau însărcinează un organism privat să execute una sau mai multe funcții de tipul celor enumerate mai sus, care le incumbă în mod normal sau îi ordonă să facă acest lucru, practica urmată nefiind diferită realmente de practica normală a autorităților publice sau

b. în cazul în care există o formă oarecare de susținere a veniturilor sau de susținere a prețurilor, în sensul articolului XVI din GATT 1994 și

2. în cazul în care se conferă un astfel de avantaj.

III. Stabilirea prejudiciului (art. 8 din Regulament)

Prin termenul „prejudiciu” se înțelege, în cazul în care nu se specifică altfel, amenințarea unui prejudiciu, un prejudiciu important adus unei industrii comunitare sau o întârziere semnificativă în crearea unei industrii comunitare.

Stabilirea existenței unui prejudiciu se bazează pe elemente de probă pozitive și implică o examinare obiectivă a volumului importurilor care fac obiectul unor subvenții și efectul acestor importuri asupra prețurilor produselor similare pe piața Uniunii și a impactului acestor importuri asupra industriei comunitare.

În ceea ce privește volumul importurilor care fac obiectul unor subvenții, se analizează dacă a avut loc o creștere substanțială a importurilor care fac obiectul unor subvenții, fie în cantități absolute, fie în raport cu producția sau cu consumul în cadrul Uniunii. În ceea ce privește efectul importurilor care fac obiectul unor subvenții asupra prețurilor se analizează dacă a existat, în cazul importurilor care fac obiectul unor subvenții asupra prețurilor, o subcotare semnificativă a prețului în raport cu prețul unui produs similar din industria comunitară sau dacă aceste importuri au ca efect, în alt mod, diminuarea semnificativă a prețurilor sau împiedicarea în mod semnificativ a creșterii prețurilor care, altfel, s-ar fi produs. Unul sau mai mulți dintre acești factori nu constituie neapărat o bază decisivă de analiză.

În cazul în care importurile unui produs provenite din mai multe țări fac simultan obiectul unor anchete în materie de taxe compensatorii, efectele acestor importuri nu pot face obiectul unei evaluări cumulative decât în următoarele situații:

– valoarea subvenției care face obiectul unor măsuri compensatorii stabilită în raport cu importurile provenite din fiecare țară este superioară nivelului de minimis și în cazul în care volumul importurilor provenite din fiecare țară nu este neglijabil și

– o evaluare cumulativă a efectelor importurilor este adecvată, având în vedere condițiile de concurență între produsele importate și condițiile de concurență între produsele importate și produsul comunitar similar.

Examinarea impactului importurilor care fac obiectul unor subvenții asupra industriei comunitare respective implică o evaluare a tuturor factorilor și indicilor economici relevanți care influențează situația acestei industrii, inclusiv faptul că o industrie nu a surmontat în totalitate efectele practicilor de subvenționare sau de dumping din trecut, importanța valorii subvenției care face obiectul unor măsuri compensatorii, diminuarea efectivă și potențială a vânzărilor, a profiturilor, a producției, a cotei de piață, a productivității, a randamentului investițiilor sau a utilizării capacităților; factorii care influențează prețurile în Uniune, efectele negative, efective și potențiale, asupra fluxului numerarului, asupra stocurilor, asupra ocupării forței de muncă, asupra salariilor, asupra creșterii economice, asupra capacității de a mobiliza capitaluri sau investiții și, în cazul agriculturii, utilizarea sporită a programelor de sprjin din partea autorităților publice. Această listă nu este exhaustivă și unul sau mai mulți dintre acești factori nu constituie neapărat o bază decisivă de analiză.

Trebuie demonstrat, cu ajutorul tuturor elementelor de probă pertinente că importurile care fac obiectul unor subvenții cauzează un prejudiciu în sensul dispozițiilor Regulamentului nr. 597/2009. Concret, acest lucru implică demonstrarea faptului că volumul și/sau prețul menționate au un impact asupra industriei comunitare și că acest impact este de asemenea natură încât poate fi considerat important.

Factorii cunoscuți, alții decât importurile care fac obiectul unor subvenții, care aduc în același timp un prejudiciu industriei comunitare, sunt deasemenea analizați, astfel încât prejudiciul adus de acești alți factori să nu fie atribuit importurilor care fac obiectul unor subvenții. Factorii care pot fi considerați ca fiind relevanți în această privință includ volumul și prețul importurilor care nu fac obiectul unor subvenții, reducerea cererii sau modificările configurației consumului, practicile comerciale restrictive ale producătorilor din țări terțe și comunitare și concurența dintre acești producători, evoluția tehnologiei, precum și rezultatele la export și productivitatea industriei comunitare.

Efectul importurilor care fac obiectul unor subvenții este evaluat în raport cu producția comunitară a produsului similar în cazul în care datele disponibile permit identificarea acestei producții separat pe baza unor criterii precum procedeele de producție, vânzările și profiturile producătorilor. În cazul în care această producție nu poate fi identificată separat, efectele importurilor care fac obiectul unor subvenții se evaluează prin examinarea producției celui mai restrâns grup sau celei mai restrânse game de produse care include produsul similar, pentru care pot fi furnizate informațiile necesare.

Stabilirea existenței unei amenințări de prejudiciu important se bazează pe fapte, nu doar pe afirmații, conjuncturi sau posibilități îndepărtate. Modificarea circumstanțelor care ar crea o situație în care subvenția ar cauza un prejudiciu trebuie să fie în mod clar previzibilă și iminentă.

Pentru a stabili existența unei amenințări de prejudiciu important, este necesar să se examineze, printre altele, factori precum:

– natura subvențiilor respective și efectele comerciale pe care le pot antrena;

– o rată de creștere semnificativă a importurilor care fac obiectul unor subvenții pe piața comunitară, ceea ce denotă probabilitatea unei creșteri substanțiale a importurilor;

– capacitatea suficientă și liber disponibilă a exportatorului sau creșterea iminentă și semnificativă a acestei capacități, ceea ce denotă probabilitatea unei creșteri substanțiale a exporturilor care fac obiectul unor subvenții către Uniune, având în vedere existența altor piețe de export care pot absorbi exporturile suplimentare;

– intrarea importurilor la prețuri care pot determina diminuarea substanțială a prețurilor interne sau pot împiedica în mod semnificativ creșterea prețurilor și care ar putea determina o creștere a cererii de noi importuri;

– stocurile produsului care face obiectul anchetei.

Nici unul dintre acești factori în particular nu constituie în mod necesar o bază de analiză decisivă, dar totalitatea factorilor în cauză trebuie să conducă la concluzia că alte exporturi care fac obiectul unor subvenții sunt iminente și că se va produce un prejudiciu important în cazul în care nu se iau măsuri de protecție.

IV. Definiția industriei comunitare (art. 9 din Regulament)

Potrivit art. 9 alin. 1, prin „industrie comunitară” se înțelege totalitatea producătorilor comunitari de produse similare sau aceia dintre ei ale căror producții suplimentare constituie o proporție majoră din producția comunitară totală a acestor produse.

În cazul în care producătorii au legătură cu exportatorii sau cu importatorii sau sunt ei înșiși importatori ai produsului presupus a face obiectul unor subvenții, expresia „industrie comunitară” poate fi interpretată ca desemnând restul producătorilor;

În circumstanțe excepționale, teritoriul Uniunii poate fi împărțit, în ceea ce privește producția în cauză, în două sau mai multe piețe competitive și se poate considera că producătorii din interiorul fiecărei piețe constituie o industrie distinctă în cazul în care producătorii din interiorul unei astfel de piețe vând în totalitate sau aproape în totalitate din producția produsului în cauză pe această piață și cererea pe această piață nu este satisfăcută într-o măsură semnificativă de către producătorii produsului în cauză stabiliți în altă parte a Uniunii.

În aceste circumstanțe, se poate concluziona că există un prejudiciu chiar dacă nu este afectată o proporție majoră a întregii industrii comunitare, cu condiția ca importurile care fac obiectul unor subvenții să se concentreze pe această piață izolată și ca, în afară de aceasta, importurile care fac obiectul unor subvenții să aducă un prejudiciu producătorilor producției totale sau aproape totale din interiorul acestei piețe.

În cazul în care se interpretează că expresia „industrie comunitară” desemnează producătorii dintr-o anumită regiune, exportatorilor sau autorităților publice care acordă subvenția li se acordă posibilitatea de a oferi angajamente regiunii în cauză. Într-un astfel de caz și în momentul evaluării interesului comunitar în ceea ce privește măsurile, trebuie acordată o atenție specială interesului regiunii. În cazul în care nu se oferă repede un angajament satisfăcător, poate fi impusă pentru întreaga Uniune o taxă compensatorie provizorie sau definitivă. În aceste cazuri, taxele pot fi limitate la producători sau exportatori specifici, în măsura în care acest lucru este posibil.

În sensul art. 9 alin. 1, nu se consideră că producătorii au legătură cu exportatorii sau cu importatorii decât:

a. în cazul în care unul dintre ei îl controlează, în mod direct sau indirect, pe celălalt; sau

b. în cazul în care ambii sunt controlați, în mod direct sau indirect, de un terț; sau

c. în cazul în care ei controlează împreună, în mod direct sau indirect, un terț, cu condiția să existe motive pentru a se crede sau a se presupune că efectul relației este de așa natură încât producătorul în cauză se comportă diferit de producătorii care nu au astfel de legătură (art. 9 alin. 2).

V. Procedura aplicabilă pentru stabilirea măsurilor de protecție contra importurilor subvenționate.

Această procedură este aproape identică cu cea aplicabilă în caz de dumping.

Procedurile sunt inițiate conform art. 10 din Regulament în baza unei plângeri scrise din partea oricărei persoane fizice sau juridice ori asociație ce nu are personalitate juridică, acționând în numele industriei comunitare.

Plângerea poate fi adresată Comisiei sau unui stat membru care o transmite acesteia. Comisia trimite statelor membre o copie a oricărei plângeri primite. Se consideră că plângerea a fost depusă în prima zi lucrătoare următoare datei în care aceasta a fost primită la Comisie prin scrisoare recomandată sau următoare celei în care a fost emisă confirmarea de primire de către Comisie.

În cazul în care, în absența unei plângeri, un stat membru este în posesia unor elemente de probă suficiente referitoare la o subvenție și la un prejudiciu care rezultă din aceasta pentru industria comunitară le comunică de îndată Comisiei.

O plângere trebuie să conțină elemente de probă suficiente cu privire la existența unei subvenții care poate face obiectul unor măsuri compensatorii (care să conțină, pe cât posibil, valoarea subvenției), a unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate între importurile care se presupune că fac obiectul unor subvenții și prejudiciul presupus a fi adus. Plângerea trebuie să conțină informațiile care pot fi în mod rezonabil la dispoziția reclamantului cu privire la următoarele aspecte:

– identitatea reclamantului și o descriere a volumului și a valorii producției comunitare a produsului similar efectuată de către reclamant. În cazul în care o plângere este prezentată în scris în numele industriei comunitare, aceasta precizează industria în numele căreia este înaintată și se prezintă o listă a tuturor producătorilor comunitari cunoscuți ai produsului similar (sau a asociațiilor de producători comunitari ai produsului similar) și, în măsura posibilului, o descriere a volumului și a valorii producției comunitare a produsului similar care reprezintă acești producători;

– descrierea completă a produsului care se presupune că face obiectul unor subvenții, numele țării sau a țărilor de origine și/sau de export în cauză, identitatea fiecărui exportator sau producător străin cunoscut și o listă a persoanelor cunoscute pentru importul produsului în cauză;

– elementele de probă privind existența, valoarea și natura subvenției în cauză, precum și aplicabilitatea măsurilor compensatorii;

– informații privind evoluția volumului importurilor care se presupune că fac obiectul unor subvenții, efectul acestor importuri asupra prețurilor produsului similar pe piața Comunității și impactul acestor importuri asupra industriei comunitare;

Comisia examinează, în măsura posibilului, exactitatea și adecvarea elementelor de probă furnizate în plângere pentru a stabili dacă există probe suficiente pentru a justifica deschiderea unei anchete.

Nu se deschide o anchetă decât în cazul în care s-a determinat, pe baza unei examinări a gradului de susținere sau de opoziție la plângerea exprimată de către producătorii comunitari ai produsului similar, că plângerea a fost prezentată de către industria comunitară sau în numele acesteia. Plângerea este considerată a fi fost depusă de către industria comunitară sau în numele acesteia în cazul în care este susținută de către producătorii comunitari ale căror producții adunate constituie mai mult de 50% din producția totală a produsului similar realizată de către partea industriei comunitare care își exprimă susținerea sau opoziția față de plângere. Cu toate acestea, nu se deschide o anchetă în cazul în care producătorii comunitari care susțin în mod expres plângerea reprezintă mai puțin de 25% din producția totală a produsului similar din industria comunitară.

Autoritățile nu trebuie să facă publică cererea de deschidere a unei anchete, cu excepția cazului în care a fost luată o decizie de deschidere a acesteia. Cu toate acestea, imediat după primirea unei plângeri documentate în mod corespunzător și înainte de a proceda la deschiderea anchetei, Comisia înștiințează țara de origine și/sau țara de export în cauză și o invită să demareze consultări în vederea clarificării situației și pentru a găsi o soluție acceptată de ambele părți.

Dacă, în împrejurări speciale, Comisia decide deschiderea unei anchete fără a fi fost sesizată cu o plângere scrisă din partea unei industrii comunitare sau în numele acesteia, nu deschide ancheta decât în cazul în care este în posesia unor elemente de probă suficiente cu privire la existența unei subvenții care poate face obiectul unor măsuri compensatorii, a unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate care justifică deschiderea unei anchete.

Elementele de probă privind subvenția și prejudiciul sunt examinate în același timp pentru a decide dacă este necesar să fie deschisă o anchetă. O plângere este respinsă în cazul în care elementele de probă privind subvenția care poate face obiectul unor măsuri compensatorii sau prejudiciul sunt insuficiente pentru a justifica continuarea procedurii. Nu se deschide o procedură împotriva țărilor ale căror importuri reprezintă o cotă a pieței mai mică de 1%, numai în cazul în care, împreună, aceste țări reprezintă 3% sau mai mult din consumul comunitar.

Plângerea poate fi retrasă înainte de deschiderea anchetei, caz în care se consideră că nu a fost depusă.

În cazul în care, după consultări, se constată că există elemente de probă suficiente pentru a justifica deschiderea unei proceduri, Comisia deschide această procedură în termen de 45 de zile de la data depunerii plângerii și anunță deschiderea procedurii în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În cazul în care elementele de probă sunt insuficiente, reclamantul trebuie înștiințat, după consultări, în termen de 45 de zile de la data depunerii plângerii la Comisie.

În avizul de deschidere a procedurii se anunță deschiderea unei anchete, se indică produsul și țările în cauză, se prezintă un rezumat al informațiilor primite și se prevede că orice informație utilă trebuie comunicată Comisiei. Se stabilește termenul în care părțile interesate se pot face cunoscute, își pot prezenta punctul de vedere în scris și pot comunica informații, în cazul în care aceste puncte de vedere și aceste informații trebuie luate în considerare în cursul anchetei; se precizează, deasemenea, termenul în care părțile interesate pot cere să fie ascultate de către Comisie.

Comisia informează exportatorii, importatorii, asociațiile representative ale importatorilor sau exportatorilor despre care se știe că sunt interesați, precum și țara de origine și/sau de export și reclamanții cu privire la deschiderea procedurii și, având grijă să protejeze informațiile confidențiale, transmite exportatorilor cunoscuți, autorităților țării de origine și/sau de export și, la cerere, celorlalte părți interesate textul integral al plângerii scrise. În cazul în care numărul exportatorilor în cauză este deosebit de mare, este suficient ca textul integral al plângerii scrise să fie trimis numai autorităților țării de origine și/sau de export sau asociației profesionale în cauză.

O anchetă în materie de taxe compensatorii nu reprezintă un obstacol în calea operațiunilor de vămuire.

Dispozițiile referitoare la aplicarea măsurilor provizorii în materie de subvenții sunt asemănătoare celor aplicabile în materie de dumping, cu excepția perioadei maxime de valabilitate a taxelor provizorii care este de 4 luni (art. 12 din Regulamentul nr. 597/2009).

Potrivit art. 14, în cazul în care o plângere este retrasă, procedura poate fi încheiată, cu excepția cazului în care încheierea ei nu este în interesul comunitar.

Atunci când, după consultări, reiese că nu este necesară nici o măsură de protecție și în cazul în care nu a fost exprimată nici o obiecție în cadrul comitetului consultativ, ancheta sau procedura se încheie. În celelalte cazuri, Comisia înaintează de îndată Consiliului un raport cu privire la rezultatele consultărilor, însoțit de o propunere de încheiere a procedurii. Procedura este considerată încheiată în cazul în care Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, nu ia altă decizie în termen de o lună.

Procedura este încheiată de îndată în cazul în care se constată că valoarea subvenției care poate face obiectul unor măsuri compensatorii este de minimis sau în cazul în care volumul importurilor, reale sau potențiale, care fac obiectul subvențiilor sau prejudiciul este neglijabil.

Valoarea subvenției care poate face obiectul unor măsuri compensatorii este considerată de minimis în cazul în care ea este mai mică de 1% ad valorem, cu excepția anchetelor privind importurile originare din țări în curs de dezvoltare, nivelul de la care este considerată de minimis este de 2% ad valorem.

O taxă definitivă cu caracter protecționist poate fi impusă (art. 15 din Regulamentul nr. 597/2009) în condiții asemănătoare celor prevăzute în caz de aplicare a taxelor antidumping.

Potrivit art. 17 din Regulament, o măsură compensatorie nu rămâne în vigoare decât pe perioada și în măsura necesare pentru a compensa subvențiile care aduc prejudicii, care pot face obiectul unor măsuri compensatorii.

Art. 18 prevede că o măsură compensatorie definitivă expiră la 5 ani de la impunerea ei sau la cinci ani de la data încheierii celei mai recente examinări care a avut ca obiect atât subvenția, cât și prejudiciul, cu excepția cazului în care examinarea a stabilit că expirarea măsurilor ar favoriza continuarea sau reapariția subvenției și a prejudiciului. O examinare a măsurilor care urmează să expire are loc fie la inițiativa Comisiei, fie pe baza cererii formulate de către producătorii comunitari sau în numele acestora și măsurile rămân în vigoare până la stabilirea rezultatelor reexaminării.

Se efectuează o examinare a măsurilor care urmează să expire atunci când cererea conține suficiente elemente de probă potrivit cărora expirarea măsurilor ar favoriza probabil continuarea sau reapariția subvenției și a prejudiciului. Această probabilitate poate fi susținută, de exemplu, de dovada continuării subvenției și a prejudiciului sau de dovada că eliminarea prejudiciului se datorează, total sau parțial, existenței măsurilor sau de dovada că situația exportatorilor sau condițiile pieței sunt de asemenea natură încât implică probabilitatea unor noi subvenții prejudiciabile.

În cadrul anchetelor efectuate, exportatorii, importatorii, autoritățile publice ale țării de origine și/sau de export și producătorii din Uniune au posibilitatea de a dezvolta, de a respinge sau de a comenta tezele expuse în cererea de examinare, iar concluziile țin seama de toate elementele de probă pertinente și documentate corespunzător prezentate pentru a stabili dacă expirarea măsurilor ar fi sau nu de natură să favorizeze continuarea sau reapariția subvenției și a prejudiciului.

În Jurnalul Oficial al Uniunii Europene se publică un aviz de expirare iminentă, la o dată adecvată, în decursul ultimului an din perioada de aplicare. Ulterior, producătorii din Uniune au dreptul să prezinte o cerere de examinare cu cel mult trei luni înaintea încheierii perioadei de cinci ani. Trebuie, deasemenea, publicat un aviz în care se anunță expirarea efectivă a măsurilor.

Conform art. 19 din Regulament, necesitatea menținerii măsurilor poate fi, deasemenea, examinată, în cazul în care acest lucru se justifică, la cererea Comisiei sau a unui stat membru sau, cu condiția să treacă o perioadă rezonabilă de cel puțin un an de la impunerea măsurilor definitive, la cererea oricărui exportator, importator sau a producătorilor din Uniune sau din țara de origine și/sau de export, cerere care conține elemente de probă suficiente care stabilesc necesitatea unei reexaminări intermediare.

Se efectuează o examinare intermediară în cazul în care cererea conține elemente de probă suficiente cu privire la faptul că menținerea măsurilor nu mai este necesară pentru a compensa subvenția care poate face obiectul unor măsuri compensatorii și/sau continuarea sau reapariția prejudiciului ar fi improbabilă în cazul în care măsurile ar fi anulate sau modificate sau că măsurile existente nu sunt sau nu mai sunt suficiente pentru a compensa subvenția care poate face obiectul unor măsuri compensatorii și care este la originea prejudiciului.

În cazul în care măsurile compensatorii instituite sunt inferioare valorii subvențiilor pasibile de măsuri compensatorii, se poate iniția o examinare intermediară în cazul în care producătorii Uniunii sau orice altă parte interesată furnizează, în mod normal, în termen de doi ani de la intrarea în vigoare a măsurilor, elemente de probă suficiente pentru a stabili că prețurile la export s-au micșorat după perioada inițială de anchetă și înainte sau după instituirea de măsuri sau că taxele nu au modificat sau au modificat insuficient prețurile de revânzare a produsului importat în Uniune. În cazul în care ancheta confirmă veridicitatea afirmațiilor, taxele compensatorii pot fi mărite pentru a obține creșterea prețului necesară pentru a elimina prejudiciul, cu condiția ca taxa majorată să nu depășească valoarea subvențiilor pasibile de măsuri compensatorii.

Examinarea intermediară poate fi inițiată la inițiativa Comisiei sau la cererea unui stat membru.

Conform art. 19 alin. 4, în cadrul anchetelor efectuate, Comisia poate, printre altele, să examineze dacă împrejurările privind subvențiile și prejudiciul s-au modificat semnificativ sau dacă măsurile existente au produs efectele scontate și au eliminat prejudiciul stabilit anterior. În acest sens, la determinarea finală se ține seama de toate elementele de probă pertinente și documentate corespunzător.

Dispozițiile art. 20 din Regulament prevăd că orice exportator ale cărui exporturi sunt afectate de o taxă compensatorie definitivă, dar care nu a făcut, în mod individual, obiectul anchetei inițiale pentru alte motive decât refuzul de a coopera cu Comisia, are dreptul să ceară o examinare accelerată, astfel încât Comisia să poată stabili, cât mai repede posibil, o rată a taxei compensatorii specifică acestui exportator. Se efectuează o examinare de acest tip după consultarea comitetului consultativ și după ce se acordă producătorilor Uniunii posibilitatea de a-și prezenta observațiile.

Orice exportator ale cărui exporturi sunt afectate de o taxă compensatorie definitivă, dar care nu a făcut, în mod individual, obiectul anchetei inițiale pentru alte motive decât refuzul de a coopera cu Comisia, are dreptul să ceară o reexaminare accelerată, astfel încât Comisia să poată stabili, cât mai repede posibil, o rată a taxei compensatorii specifică acestui exportator. Se efectuează o reexaminare de acest tip după consultarea comitetului consultativ și după ce se acordă producătorilor Uniunii posibilitatea de a-și prezenta observațiile.

Conform art. 21 din Regulamentul nr. 597/2009, un importator poate cere rambursarea taxelor percepute în cazul în care se demonstrează că valoarea subvenției care poate face obiectul unor măsuri compensatorii pe baza căreia au fost achitate taxele a fost eliminată sau redusă la un nivel inferior nivelului taxei în vigoare.

Pentru a obține rambursarea taxelor compensatorii, importatorul trebuie să înainteze o cerere Comisiei. Această cerere se înaintează prin intermediul statului membru pe teritoriul căruia au fost puse în liberă circulație produsele, în termen de șase luni de la data la care valoarea taxelor definitive care urmează a fi percepute a fost stabilită în mod corespunzător de către autoritățile competente sau de la data la care s-a decis perceperea definitivă a sumelor depuse cu titlu de taxe provizorii. Statele membre transmit de îndată cererea Comisiei.

O cerere de rambursare nu este considerată ca fiind susținută în mod corespunzător de elemente de probă decât în cazul în care conține informații precise cu privire la valoarea taxelor compensatorii a căror rambursare este solicitată și este însoțită de toate documentele vamale referitoare la calcularea și la plata acestei sume. Ea trebuie, deasemenea, să conțină probe, pentru o perioadă reprezentativă, privind valoarea subvenției care poate face obiectul unor măsuri compensatorii pentru exportatorul sau producătorul căruia i se aplică taxa. În cazul în care importatorul nu are legătură cu exportatorul sau cu producătorul în cauză și atunci când această informație nu este disponibilă de îndată sau atunci când exportatorul sau producătorul refuză să o comunice importatorului, cererea trebuie să conțină o declarație a exportatorului sau a producătorului cu privire la faptul că valoarea subvenției care poate face obiectul unor măsuri compensatorii a fost redusă sau eliminată, în conformitate cu prezentul articol, și că vor fi furnizate Comisiei elementele de probă pertinente. În cazul în care aceste elemente de probă nu sunt furnizate de către exportator sau de către producător într-un termen rezonabil, cererea este respinsă.

După consultarea comitetului consultativ, Comisia decide dacă și în ce măsură este necesar să se aprobe cererea sau poate decide în orice moment inițierea unei reexaminări intermediare; informațiile și concluziile care decurg din această reexaminare, stabilite în conformitate cu dispozițiile aplicabile acestui tip de reexaminare, sunt utilizate pentru a stabili dacă și în ce măsură se justifică o rambursare.

Rambursarea taxelor trebuie în mod normal să intervină în termen de 12 luni și, în orice caz, nu mai târziu de 18 luni de la data la care o cerere de rambursare, susținută în mod corespunzător de elemente de probă, a fost introdusă de către un importator al produsului supus taxei compensatorii. O rambursare autorizată trebuie efectuată, în mod normal, de către statele membre în termen de 90 de zile de la luarea deciziei.

2.6.4. Măsuri în ceea ce privește efectul combinat al măsurilor antidumping sau antisubvenții și al măsurilor de salvgardare

Prin Regulamentul nr. 452/2003, Comisia a stabilit măsurile pe care Uniunea le poate lua cu privire la efectul combinat al măsurilor antidumping sau antisubvenții și al măsurilor de salvgardare.

Importul anumitor bunuri poate fi supus atât unor măsuri antidumping sau antisubvenții pe de o parte, cât și unor măsuri tarifare de salvgardare, pe de altă parte. Obiectivul primelor este remedierea denaturărilor pieței apărute ca rezultat al unor practici comerciale neloiale, în timp ce obiectivul ultimelor este să garanteze relaxarea împotriva unei creșteri masive a importurilor.

Cu toate acestea, combinarea măsurilor antidumping sau antisubvenții cu măsurile tarifare de salvgardare cu privire la unul și același produs ar putea avea un efect mai important decât cel prevăzut sau dorit în domeniul politicii și al obiectivelor de apărare comercială a Comunității. În special, o asemenea combinare a măsurilor ar putea constitui o povară financiară nedorită pentru anumiți producători-exportatori urmărind să exporte în Comunitate și care poate avea ca efect interzicerea accesului pe piața comunitară.

Prin urmare, producătorii-exportatori care urmăresc să exporte în Uniune nu trebuie să fie supuși unor poveri financiare nedorite și ar trebui, să aibă în continuare, acces pe piața comunitară.

Este oportun să se garanteze posibilitatea îndeplinirii obiectivelor măsurilor tarifare de salvgardare și ale măsurilor antidumping și/sau antisubvenții fără a se interzice accesul pe piața comunitară a producătorilor-exportatorilor în cauză.

Prin Regulament au fost introduse dispoziții specifice care să permită Consiliului și Comisiei să acționeze, în cazul în care consideră oportun, în vederea garantării faptului că nu se produce un asemenea efect printr-o combinare a măsurilor antidumping sau antisubvenții cu măsurile tarifare de salvgardare cu privire la același produs.

Cu toate că se poate prevedea aplicarea simultană a unei măsuri de salvgardare și a măsurilor antidumping sau antisubvenții cu privire la același produs, nu este întotdeauna posibil să se stabilească dinainte momentul precis în care se produce această suprapunere. Prin urmare, Consiliul și Comisia trebuie să poată interveni într-o asemenea situație într-un mod care să asigure suficientă previzibilitate și securitate juridică pentru toți comercianții în cauză.

Consiliul și Comisia pot considera oportun să modifice, suspende sau să abroge măsurile antidumping și/sau antisubvenții sau să prevadă scutiri totale sau parțiale de la orice drepturi antidumping sau compensatorii care ar trebui să fie plătite în alte condiții sau să adopte orice alte măsuri speciale. Orice suspendare, modificare sau scutire de măsurile antidumping sau antisubvenții trebuie acordate numai pentru o perioadă limitată.

În virtutea Regulamentului nr. 452/2003 (art. 1), când Comisia consideră că o combinare a măsurilor antidumping sau antisubvenții cu măsurile tarifare de salvgardare cu privire la aceleași importuri ar putea determina efecte mai importante decât cele prevăzute în domeniul politicii de apărare comercială a Uniunii, aceasta poate propune Consiliului, hotărând cu majoritate simplă, să adopte unele dintre următoarele măsuri pe care le consideră corespunzătoare:

-măsuri de modificare, suspendare sau abrogare a măsurilor antidumping și/sau antisubvenții existente;

– măsuri de scutire totală sau parțială a importurilor de drepturile antidumping sau compensatorii care, în alte condiții, ar trebui să fie plătite;

– orice alte măsură specială considerată corespunzătoare în aceste circumstanțe.

Orice astfel de modificare, suspendare sau scutire este limitată în timp și se aplică numai atunci când măsurile de salvgardare respective sunt în vigoare.

2.6.5. Măsuri împotriva contrafacerii

Lupta împotriva importului de mărfuri contrafăcute reprezintă un aspect esențial al politicii comerciale din orice stat sau grup de state industrializate.

Reglementările comunitare în materie au evoluat.

Astfel, în anul 1986, Consiliul a adoptat Regulamentul nr. 3842/86 al Consiliului care fixează măsurile în vederea interzicerii punerii în liberă practică a mărfurilor contrafăcute. Acest Regulament autoriza suspendarea punerii în circulație a mărfurilor contrafăcute (autoritățile competente ale statului membru în cauză trebuiau sesizate în termen de 10 zile de această suspendare fără de care ar fi fost pronunțată ridicarea sechestrului.

Regulamentul nr. 3842/86 a fost abrogat o dată cu intrarea în vifoare a Regulamentului nr. 3295/94 al Consiliului.

Regulamentul nr. 3295/94 a fost abrogat prin Regulamentul nr. 1383/2003 al Consiliului privind intervenția autorităților vamale împotriva mărfurilor suspectate de a aduce atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală, precum și măsurile care trebuie aplicate mărfurilor care aduc atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală.

Dispozițiile art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1383/2003 coroborate cu prevederile Codului vamal comunitar stabilesc condițiile de intervenție a autorităților vamale atunci când există suspiciuni că mărfurile ar putea aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală în următoarele situații:

– când sunt declarate vamal în conformitate cu art. 107 din Regulamentul nr. 450/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat), exportate sau reexportate în conformitate cu art. 178-182 din Codul Vamal Comunitar;

– când sunt descoperite cu ocazia unui control asupra mărfurilor care sunt introduse pe teritoriul vamal al Comunității sau părăsesc acest teritoriu în conformitate cu articolele 91 și 177 din Regulamentul nr. 450/2008, sunt în curs de a fi reexportate cu notificare în conformitate cu art. 179 alin. 1 sau sunt plasate într-o zonă liberă ori într-un antrepozit liber în sensul art. 148 și 155 din Regulamentul în cauză.

Conform art. 107 din Regulamentul nr. 450/2008 (Codul Vamal Comunitar), declarația vamală se face utilizând o tehnică de prelucrare electronică a datelor. Autoritățile vamale pot permite ca declarația vamală să fie efectuată sub forma unei înregistrări în evidența contabilă a declarantului, cu condiția ca acestea să aibă acces la datele respective în sistemul electronic al declarantului și ca circumstanțele necesare pentru permiterea oricărui schimb de date între birouri vamale să fie întrunite.

În cazul în care această posibilitate este prevăzută în legislația vamală, autoritățile vamale pot autoriza ca declarația vamală să fie făcută pe hârtie sau verbal sau prin orice altă modalitate prin care mărfurile pot fi plasate sub un regim vamal.

Potrivit art. 178 din Codul Vamal Comunitar, mărfurile comunitare destinate să părăsească teritoriul vamal al Comunității sunt plasate sub regimul de export. Această prevederi nu se aplică următoarelor categorii de mărfuri:

– mărfuri plasate sub regimul de destinație finală sau de perfecționare pasivă;

– mărfuri plasate sub regimul de tranzit intern sau care părăsesc temporar teritoriul vamal al Uniunii.

Conform art. 166 din Regulamentul nr. 450/2008, regimul de destinație finală permite punerea în liberă circulație a mărfurilor cu exonerare sau reducere de taxe datorită destinației lor specifice. Mărfurile rămân sub supraveghere vamală.

Supravegherea vamală exercitată în cadrul regimului de destinație finală se încheie în cazurile următoare:

– în cazul în care mărfurile au fost utilizate în sensul prevăzut în cererea de exonerare sau reducere de taxe;

– în cazul în care mărfurile sunt exportate, distruse sau abandonate în favoarea statului;

– în cazul în care mărfurile au fost utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute în cererea de admitere cu exonerare sau reducere de taxe și în care taxele datorate la import au fost achitate.

Potrivit art. 171 din Codul Vamal Comunitar, Regimul de perfecționare pasivă permite exportul temporar de mărfuri comunitare în afara teritoriului vamal al Comunității în vederea supunerii acestora operațiunilor de perfecționare. Produsele compensatoare rezultate din aceste operațiuni pot fi puse în liberă circulație cu exonerare totală sau parțială de taxe la import la cererea titularului autorizației sau a oricărei alte persoane stabilite pe teritoriul vamal al Comunității, cu condiția ca aceasta să fi obținut consimțământul titularului autorizației și ca toate condițiile autorizației să fie îndeplinite.

Următoarele categorii de mărfuri nu pot fi plasate sub regimul de perfecționare pasivă:

a. mărfurile al căror export dă dreptul la rambursarea sau remiterea de taxe la import;

b. mărfurile care, în prealabil exportului, au fost puse în liberă circulație cu exonerare sau reducere de taxe datorită destinației finale, în măsura în care scopurile acestei destinații finale nu sunt realizate, cu excepția cazului în care aceste mărfuri trebuie supuse unor operațiuni de reparație;

c. mărfurile al căror export dă dreptul la acordarea de restituiri la export;

d. mărfurile pentru care un avantaj financiar altul decât restituirile menționate la lit. c este acordat în cadrul politicii agricole comune în virtutea exportului acestor mărfuri.

Conform art. 179 alin. 1 din Codul Vamal Comunitar, mărfurile necomunitare destinate să părăsească teritoriul vamal al Comunității sunt supuse unei notificări de reexport care trebuie depusă la biroul vamal competent, respectiv formalităților de ieșire.

Potrivit alin. 3, dispoziția prevăzută la art. 179 alin. 1 nu se aplică următoarelor categorii de mărfuri:

– mărfurilor plasate sub regimul de tranzit extern care nu fac decât să traverseze teritoriul vamal al Comunității;

– mărfurilor transbordate în sau direct reexportate dintr-o zonă liberă;

– mărfurilor plasate sub regimul de depozitare temporară care sunt reexportate direct dintr-un spațiu autorizat de depozitare temporară.

Conform art. 180 din Codul Vamal Comunitar, în cazul în care mărfurile sunt destinate să părăsească teritoriul vamal al Comunității și fără solicitare de declarație vamală sau de notificare de reexport, o declarație sumară de ieșire este depusă la biroul vamal competent.

Declarația sumară de ieșire este întocmită prin utilizarea de tehnici de prelucrare electronică a datelor. Pot fi utilizate documente comerciale, portuare sau de transport, cu condiția ca acestea să conțină datele necesare unei declarații sumare de ieșire.

În cazuri excepționale, autoritățile vamale pot accepta declarațiile sumare de ieșire făcute pe hârtie, cu condiția ca acestea să permită asigurarea aceluiași nivel de gestiune a riscului ca cel asigurat de declarațiile sumare făcute prin intermediul tehnicilor de prelucrare electronică a datelor și ca circumstanțele aplicabile schimbului acestor date cu alte birouri vamale să poată fi îndeplinite.

Autoritățile vamale pot accepta ca depunerea declarației sumare de ieșire să fie înlocuită cu depunerea unei notificări, cu condiția de a avea acces la informațiile care trebuie să figureze în declarația sumară care se află în sistemul informatic al operatorului economic.

Declarația sumară de ieșire este depusă de către una dintre următoare persoane:

a. persoana care transportă mărfurile sau își asumă responsabilitatea transportului acestora în afara teritoriului vamal al Comunității;

b. exportatorul, expeditorul sau orice altă persoană care acționează în numele sau în locul persoanelor menționate la lit. a;

c. orice persoană în măsură să prezinte sau să fi prezentat mărfurile în cauză autorităților vamale competente.

Potrivit art. 181 din Regulamentul nr. 450/2008, declarantul este autorizat, la cererea sa, să rectifice una sau mai multe date ale declarației sumare de ieșire după depunerea acesteia.

Cu toate acestea, nicio rectificare nu mai este posibilă după ce autoritățile vamale au informat persoana care a depus declarația sumară că intenționează să verifice mărfurile, au constatat incorectitudinea datelor în cauză și, cu toate acestea, au acordat liberul de vamă.

Potrivit art. 91 din Codul Vamal Comunitar, mărfurile care sunt introduse pe teritoriul vamal al Uniunii Europene sunt supuse, de la data acestei introduceri, unei supravegheri vamale și pot face obiectul controalelor vamale. Dacă este cazul, acestea pot face obiectul interdicțiilor sau al restricțiilor justificate din motive, între altele, de moralitate publică, de ordine publică, de securitate publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de ocrotire a plantelor, de protecție a mediului înconjurător, a patrimoniului național cu valoare artistică, istorică sau arheologică, de protecție a proprietății industriale sau comerciale, inclusiv controlul precursorilor chimici, al mărfurilor care încalcă anumite drepturi de proprietate intelectuală și al sumelor de bani în numerar care intră în Uniune, precum și aplicarea măsurilor de conservare și administrare a patrimoniului piscicol și a celor de politică comercială.

Acestea rămân sub supraveghere atât timp cât este necesar pentru a le fi determinat statutul vamal, iar supravegherea nu încetează decât cu permisiunea autorităților vamale.

Mărfurile comunitare nu fac obiectul unei supravegheri vamale odată ce le-a fost stabilit statutul vamal.

Mărfurile necomunitare rămân sub supraveghere vamală, fie până ce își schimbă statutul vamal, fie până la reexportarea sau distrugerea lor.

Deținătorul mărfurilor care fac obiectul unei supravegheri vamale poate oricând, cu autorizația autorităților vamale, să le examineze sau să le eșantioneze, în special în scopul determinării încadrării tarifare, valorii în vamă sau statutului vamal.

Potrivit art. 4 pct. 17 din Codul Vamal Comunitar, prin "statut vamal" se înțelege statutul unei mărfi ca fiind marfă comunitară sau necomunitară.

Conform art. 177 din Cod, mărfurile care părăsesc teritoriul vamal al UE sunt supuse supravegherii vamale și pot face obiectul controalelor vamale. Dacă este cazul, autoritățile vamale pot determina ruta care trebuie urmată și termenul care trebuie respectat atunci când mărfurile părăsesc teritoriul vamal al Uniunii.

Mărfurile destinate să părăsească teritoriul vamal al Uniunii sunt prezentate la vamă la biroul vamal competent de la locul prin care mărfurile părăsesc teritoriul vamal al Uniunii și sunt supuse aplicării formalităților de ieșire, care includ, după caz, următoarele:

– rambursarea sau remiterea taxelor la import sau plata restituirilor la export;

– perceperea taxelor la export;

– formalitățile necesare conform dispozițiilor în vigoare în materie de alte taxe;

– aplicarea interdicțiilor sau a restricțiilor justificate din motive, între altele, de moralitate publică, politici publice sau securitate publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor, a animalelor sau de ocrotire a plantelor, de protecție a mediului înconjurător, protecția patrimoniului național cu valoare artistică, istorică sau arheologică, de protecție a proprietății industriale sau comerciale, inclusiv controlul precursorilor chimici, al mărfurilor care încalcă anumite drepturi de proprietate intelectuală și al sumelor de bani în numerar care părăsesc teritoriul Uniunii, precum și punerea în aplicare a măsurilor de conservare și de gestiune a patrimoniului piscicol și a măsurilor de politică comercială.

Mărfurile care părăsesc teritoriul vamal al Uniunii sunt prezentate în vamă de către una dintre următoarele persoane:

– persoana care exportă mărfurile de pe teritoriul vamal al Uniunii;

– persoana în numele și în locul căreia acționează persoana care exportă mărfurile pe acel teritoriul;

– persoana care și-a asumat responsabilitatea transportării mărfurilor anterior exportării acestora de pe teritoriul vamal al Uniunii.

Liberul de vamă pentru ieșire este acordat cu condiția ca mărfurile în cauză să părăsească teritoriul vamal al Uniunii în aceleași condiții ca în momentul acceptării declarației prealabile la ieșire.

Art. 148 din Codul Vamal Comunitar prevede că regimul de antrepozitare permite stocarea mărfurilor necomunitare pe teritoriul vamal al Uniunii fără ca mărfurile să fie supuse:

– taxelor la import;

– altor impuneri, conform altor dispoziții relevante în vigoare;

– măsurilor de politică comercială, în măsura în care acestea nu interzic introducerea mărfurilor pe teritoriul vamal al Uniunii sau scoaterea lor din acesta.

Mărfurile comunitare pot fi admise sub regimul de antrepozitare vamală sau de zonă liberă conform legislației vamale sau legislației comunitare privind domeniile specifice sau pentru a beneficia de o decizie care acordă rambursarea sau remiterea taxelor la import.

Potrivit art. 155 din Regulamentul nr. 450/2008, statele membre pot desemna anumite părți ale teritoriului vamal al Comunității drept zone libere.

Statul membru determină perimetrul fiecărei zone libere, respectiv punctele de acces și de ieșire ale acesteia.

Zonele libere sunt închise.

Perimetrul și punctele de acces și de ieșire ale unei zone libere sunt supuse supravegherii vamale.

Persoanele, mărfurile și mijloacele de transport care intră într-o zonă liberă sau care ies pot face obiectul unor controale vamale.

După ce am făcut o menționare a prevederilor unor articole din Codul Vamal Comunitar pentru a putea înțelege prevederile art. 1 din Regulamentul nr. 1383/2003 privind intervenția autorităților vamale împotriva mărfurilor suspectate de a aduce atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală, precum și măsurile care trebuie aplicate mărfurilor care aduc atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală, voi continua expunerea prevederilor acestui Regulament, secțiunea de față fiind consacrată măsurilor împotriva contrafacerii.

În art. 2 din Regulamentul nr. 1383/2003 sunt definiți anumiți termeni.

Astfel, potrivit art. 2 alin. 1, prin "mărfuri care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală" se înțelege:

a. "mărfurile contrafăcute", și anume:

(i) mărfurile, inclusiv ambalajul acestora, pe care a fost aplicată, fără autorizație, o marcă comercială care este identică cu marca comercială valabil înregistrată pentru același tip de mărfuri sau care nu poate fi deosebită prin aspectele sale esențiale de marca comercială respectivă și care, din acest motiv, aduce atingere drepturilor titularului mărcii în cauză, în conformitate cu dreptul comunitar, în special Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară sau în temeiul dreptului național al statului membru în care a fost depusă cererea de intervenție a autorităților vamale;

(ii) orice simbol al unei mărci (inclusiv o emblemă, o etichetă, un autocolant, un prospect, instrucțiuni de utilizare, un document de garanție marcate cu simbolul în cauză), chiar prezentat separat, în aceleași condițiile ca mărfurile menționate la punctul (i);

(iii) ambalajele care poartă mărcile unor mărfuri contrafăcute, prezentate separat, în aceleași condiții ca cele prevăzute pentru mărfurile menționate la punctul (i);

b. "mărfurile piratate", și anume mărfurile care sunt sau care conțin copii fabricate fără consimțământul titularului dreptului de autor sau al unui drept conex sau al titularului unui drept privind desenul sau modelul, înregistrat sau nu în temeiul dreptului național sau al unei persoane autorizate în mod corespunzător de către titular în țara de producție în cazul în care realizarea copiilor în cauză aduce atingere dreptului în cauză în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului din 12 decembrie 2001 privind desenele sau modelele industriale comunitare sau cu dreptul național al statului membru în care este depusă cererea de intervenție a autorităților vamale;

c mărfurile care, în statul membru în care este depusă cererea de intervenție a autorităților vamale, aduc atingere:

(i) unui brevet prevăzut de legislația națională a statului membru în cauză;

(ii) unui certificat suplimentar de protecție, astfel cum este prevăzut în Regulamentul (CE) nr. 469/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 mai 2009 privind certificatul suplimentar de protecție pentru medicamente sau în Regulamentul (CE) nr. 1610/96 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 iulie 1996 privind crearea unui certificat suplimentar de protecție pentru produsele fitosanitare;

(iii) unui drept de protecție națională a soiurilor de plante, în conformitate cu dreptul național al statului membru în cauză sau unui drept de protecție comunitară în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2100/94 al Consiliului din 27 iulie 1994 de instituire a unui sistem de protecție comunitară a soiurilor de plante;

(iv) denumirilor de origine sau indicațiilor geografice prevăzute de dreptul național al statului membru în cauză sau de Regulamentele (CE) nr. 510/2006 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare și (CE) nr. 479/2008 privind organizarea comună a pieței vitivinicole, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1493/1999, a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, a Regulamentului (CE) nr. 1290/2005 și a Regulamentului (CE) nr. 3/2008 și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2392/86 și a Regulamentului (CE) nr. 1493/1999 ale Consiliului;

(v) denumirilor geografice, în sensul celor prevăzute în Regulamentul (CE) nr. 110/2008 al Parlamentului European și al Consiliului privind definirea, desemnarea, prezentarea, etichetarea și protecția indicațiilor geografice ale băuturilor spirtoase și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 1576/89 al Consiliului.

Prin "titular", în sensul Regulamentului nr. 1383/2003, se înțelege:

a. titularul unei mărci comerciale, al unui drept de autor sau conex, al unui desen sau model, al unui brevet, al unui certificat suplimentar de protecție, al dreptului asupra unui soi de plante, al unei denumiri de origine protejată, al unei indicații geografice protejate sau

b. orice altă persoană autorizată să utilizeze unul dintre drepturile de proprietate intelectuală menționate la lit. a sau un reprezentant al titularului sau al unui utilizator autorizat.

Potrivit art. 2 alin. 2, sunt asimilate mărfurilor care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală orice tipare sau matrițe concepute special sau adaptate la fabricarea de astfel de mărfuri, cu condiția ca utilizarea tiparelor sau matrițelor în cauză să aducă atingere drepturilor titularului în conformitate cu dreptul comunitar sau cu dreptul național al statului membru în care este depusă cererea de intervenție a autorităților vamale.

În art. 3 sunt prevăzute câteva excepții de la aplicarea Regulamentului nr. 1383/2003.

Astfel, potrivit art. 3 alin. 1, Regulamentul nu se aplică mărfurilor pe care a fost aplicată o marcă comercială cu consimțământul titularului mărcii în cauză sau mărfurilor pe care apare o denumire de origine protejată sau o indicație geografică protejată sau care sunt protejate de un brevet sau de un certificat suplimentar de protecție, de un drept de autor sau un drept conex, de un drept privind un desen sau un model sau de un drept asupra unui soi de plante și care au fost fabricate cu consimțământul titularului, dar care se află, fără consimțământul acestuia din urmă, într-una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. 1.

Regulamentul nu se aplică nici mărfurilor menționate la primul paragraf care au fost fabricate sau sunt protejate de un alt drept de proprietate intelectuală menționat la art. 2 alin. 1, în alte condiții decât cele convenite cu titularul drepturilor în cauză.

Conform art. 3 alin. 2 din Regulament, în cazurile în care în bagajele personale ale călătorilor se găsesc mărfuri fără caracter comercial care se încadrează în limitele scutirii de drepturi vamale și nici un indiciu material nu sugerează că mărfurile în cauză fac parte din traficul comercial, statele membre consideră că mărfurile în cauză sunt excluse din domeniul de aplicare a Regulamentului nr. 1383/2003.

În art. 4 din Regulamentul nr. 1383/2003 sunt prevăzute măsuri anterioare unei cereri de intervenție a autorităților vamale atunci când există suspiciuni că mărfurile ar putea aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală.

Astfel, potrivit articolului menționat, atunci când, în cursul unei intervenții a autorităților vamale, într-una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. 1 și înainte de depunerea sau acceptarea unei cereri a titularului, există motive suficiente pentru a bănui că este vorba de mărfuri care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală, autoritățile vamale pot suspenda acordarea liberului de vamă pentru mărfurile în cauză sau pot proceda la reținerea mărfurilor în termen de trei zile lucrătoare de la data primirii notificării de către titular, precum și de către declarant sau detentor, în măsura în care aceștia sunt cunoscuți, pentru a permite titularului să depună o cerere de intervenție în conformitate cu art. 5.

În conformitate cu normele în vigoare în statul membru în cauză, autoritățile vamale pot cere titularului furnizarea informațiilor de care ar putea avea nevoie pentru a-și confirma suspiciunile, fără a divulga alte informații decât cele privind numărul real sau presupus de obiecte și natura acestora și înainte de a-l informa pe titular asupra existenței unei eventuale încălcări.

În art. 5-7 din Regulament este reglementată depunerea și prelucrarea cererii de intervenție a autorităților vamale.

Potrivit art. 5 alin. 1, în fiecare stat membru, titularul poate depune la serviciul vamal competent o cerere scrisă prin care solicită intervenția serviciului respectiv atunci când există mărfuri care se află într-una dintre situațiile menționate la art. 1 alin. 1 (cerere de intervenție).

Fiecare stat membru desemnează serviciul vamal competent pentru primirea și prelucrarea cererilor de intervenție (art. 5 alin. 2).

Atunci când există sisteme electronice de schimburi de date, statele membre îi încurajează pe titulari să își depună cererile pe cale electronică (art. 5 alin. 3).

Atunci când solicitantul este titularul unei mărci comunitare, al unui desen sau model comunitar, al unui drept de protecție comunitară a unui soi de plante sau al unei denumiri de origine sau indicații geografice protejată de Uniune, cererea de intervenție poate solicita, pe lângă intervenția autorităților vamale ale statului membru în care este depusă, intervenția autorităților vamale ale unuia sau mai multor alte state membre (art. 5 alin. 4).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJCE) a statuat prin hotărârea Zino Davidoff SA c. Bundesfinanzdirektion Südost pronunțată la data de 2 iulie 2009 că art. 5 alin. 4 din Regulamentul nr. 1383/2003 trebuie interpretat în sensul că permite titularului unei mărci care face obiectul unei înregistrări internaționale să solicite, în mod analog titularului unei mărci comunitare, intervenția autorităților vamale ale unuia sau mai multor state membre, altele decât cel în care depune cererea.

Conform art. 5 alin. 5, cererea de intervenție se redactează pe un formular prevăzut în conformitate cu procedura menționată la art. 21 alin. 2 din Regulament și trebuie să conțină toate informațiile necesare pentru ca autoritățile vamale să poată recunoaște cu ușurință mărfurile în cauză, în special:

(i) o descriere tehnică precisă și detaliată a mărfurilor;

(ii) informațiile specifice pe care titularul le-ar putea deține în ceea ce privește natura sau tipul fraudei;

(iii) coordonatele persoanei de contact desemnate de către titular.

Deasemenea, cererea de intervenție trebuie să conțină declarația solicitantului prevăzută la art. 6, precum și documente care să justifice că solicitantul este titularul mărfurilor în cauză.

În cazul prevăzut la alin. 4, cererea de intervenție trebuie să indice statul membru sau statele membre în care se solicită intervenția autorităților vamale, precum și coordonatele de contact ale titularului în fiecare dintre statele membre în cauză.

Cu titlu informativ și în cazul în care dispun de astfel de informații, titularii comunică și restul informațiilor pe care le dețin, precum:

– valoarea fără taxe a mărfii originale pe piața legală a statului în care a fost depusă cererea de intervenție;

– locul unde se găsesc mărfurile sau locul de destinație prevăzut;

– indicii care permit identificarea transportului sau a coletelor;

– data prevăzută a sosirii sau plecării mărfurilor;

– mijlocul de transport utilizat;

– identitatea importatorului, a exportatorului sau a titularului mărfurilor;

– țara sau țările de producție și rutele utilizate de traficanți;

– în cazul în care sunt cunoscute, diferențele tehnice între mărfurile autentice și mărfurile suspecte.

Deasemenea, se pot solicita precizări specifice tipului de drept de proprietate intelectuală pentru care a fost depusă cererea de intervenție (art. 5 alin. 6).

Atunci când se primește o cerere de intervenție, serviciul vamal competent procesează cererea și informează solicitantul, în scris, asupra deciziei sale, în termen de treizeci de zile lucrătoare de la data primirii cererii.

Titularul nu trebuie să plătească nici un fel de redevență pentru acoperirea cheltuielilor administrative aferente prelucrării cererii (art. 5 alin. 7).

Atunci când cererea nu conține informațiile obligatorii enumerate la alin. 5, serviciul vamal competent poate decide să nu prelucreze cererea de intervenție; în acest caz, serviciul vamal competent își motivează decizia și anexează informații privind procedura căilor de atac. Cererea nu poate fi depusă din nou decât în cazul în care aceasta conține toate informațiile solicitate (art. 5 alin. 8).

Cererile de intervenție sunt însoțite de o declarație a titularului, care poate fi prezentată fie în scris, fie pe cale electronică, în conformitate cu legislația națională, prin care acesta acceptă să fie răspunzător față de persoanele aflate într-una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. 1, în cazul în care procedura inițiată în conformitate cu art. 9 alin. 1 nu ar putea fi finalizată din cauza unui act sau a unei omisiuni a titularului sau în cazul în care s-ar stabili ulterior că mărfurile în cauză nu aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.

În respectiva declarație, titularul acceptă, deasemenea, să suporte toate cheltuielile efectuate în temeiul Regulamentului nr. 1383/2003 pentru menținerea mărfurilor sub control vamal în conformitate cu art. 9 și, după caz, art. 11 (art. 6 alin. 1).

Atunci când cererea de intervenție este depusă în conformitate cu articolul 5 alin. 4, titularul acceptă în declarația sa să furnizeze, pe cheltuiala sa, orice traducere necesară; declarația în cauză este valabilă în fiecare dintre statele membre în care se aplică decizia de acceptare a cererii sale (art. 6 alin. 2).

Conform art. 7 din Regulamentul nr. 1383/2003, art. 5 și 6 se aplică prin analogie oricărei cereri de prorogare.

În art. 8 este reglementată acceptarea cererii de intervenție.

Atunci când acceptă cererea de intervenție, serviciul vamal competent stabilește perioada în decursul căreia autoritățile vamale trebuie să intervină. Perioada în cauză nu poate depăși un an. La expirarea perioadei în cauză și după plata oricărei datorii pentru care titularul este răspunzător în temeiul Regulamentului nr. 1383/2003, serviciul care a luat decizia inițială poate proroga perioada în cauză, la cererea titularului.

Titularul informează serviciul vamal competent menționat la art. 5 alin. 2 în cazul în care dreptul său nu mai este valabil înregistrat sau expiră (art. 8 alin. 1).

Decizia de acceptare a cererii de intervenție a titularului este comunicată de îndată birourilor vamale ale statului membru sau statelor membre care ar putea fi vizate de mărfurile care, conform cererii, sunt suspectate că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.

Atunci când se acceptă o cerere de intervenție depusă în conformitate cu art. 5 alin. 4, perioada în care autoritățile vamale intervin este stabilită la un an; la expirarea cererii în cauză, serviciul care a prelucrat cererea inițială prorogă această perioadă la cererea scrisă a titularului. În cazul în care se acceptă o cerere de intervenție, solicitantul este răspunzător pentru comunicarea acestei decizii, însoțite de orice alte informații utile și de toate traducerile necesare, serviciului vamal competent al statului membru sau statelor membre în care solicitantul a cerut intervenția autorităților vamale. Cu toate acestea, cu acordul solicitantului, comunicarea poate fi efectuată direct de către serviciul vamal care a luat decizia.

La cererea autorităților vamale ale statelor membre în cauză, solicitantul furnizează informațiile suplimentare necesare executării deciziei menționate anterior (art. 8 alin. 2).

Decizia este comunicată de îndată birourilor vamale naționale care ar putea fi implicate în prelucrarea mărfurilor suspectate că aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală.

Alin. 3 al art. 8 din Regulamentul nr. 1383/2003 se aplică, prin analogie, deciziei de prorogare a deciziei inițiale (art. 8 alin. 3).

În art. 9-15 din Regulamentul nr. 1383/2003 sunt reglementate condițiile de intervenție a autorităților vamale și a autorității competente pentru a hotărî.

În temeiul art. 9 alin. 1 din Regulament, atunci când, în urma acceptării unei cereri de intervenție a titularului dreptului, biroul vamal competent constată că mărfurile în cauză sunt suspectate că ar fi adus atingere unui drept de proprietate intelectuală, suspendă acordarea liberului de vamă sau reține aceste mărfuri pentru a se putea dovedi existența unei încălcări a dreptului de proprietate intelectuală.

Biroul vamal informează de îndată serviciul vamal competent care a prelucrat cererea de intervenție.

Serviciul vamal competent sau biroul vamal menționat informează cu privire la această măsură pe titular, precum și pe declarant sau pe titularul mărfurilor, fiind abilitat să le comunice cantitatea reală sau estimată, precum și natura reală sau presupusă a mărfurilor pentru a care a fost suspendată acordarea liberului de vamă sau care au fost reținute, comunicarea acestor informații neobligându-l, cu toate acestea, să sesizeze autoritatea competentă să hotărască pe fond (art. 9 alin. 2).

Pentru a stabili dacă a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală în conformitate cu dreptul național al statului membru, biroul vamal sau serviciul care a prelucrat cererea comunică titularului, cu respectarea dispozițiilor naționale privind protecția datelor cu caracter personal, a secretului comercial și industrial, precum și a secretului profesional și administrativ, la cererea titularului și în măsura în care se cunosc aceste informații, coordonatele de contact ale destinatarului, ale expeditorului, ale declarantului sau ale titularului mărfurilor, precum și originea și proveniența mărfurilor suspectate că ar fi adus atingere unui drept de proprietate intelectuală.

Biroul vamal oferă solicitantului și persoanelor implicate într-una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. 1 posibilitatea de a inspecta mărfurile pentru care a fost suspendată acordarea liberului de vamă sau care au fost reținute.

La examinarea mărfurilor, biroul vamal poate preleva probe și cu respectarea normelor în vigoare în statul membru în cauză și la cererea expresă a titularului, le poate înmâna sau transmite acestuia din urmă exclusiv pentru a fi analizate și pentru a facilita continuarea procedurii. Atunci când circumstanțele permit acest lucru și, după caz, cu respectarea cerințelor prevăzute la art. 11 alin. 1 a doua liniuță, probele trebuie restituite imediat după finalizarea analizei tehnice și, în cazul în care este posibil, înainte de acordarea liberului de vamă sau de anularea măsurii de reținere a mărfurilor. Orice analiză asupra probelor se efectuează pe răspunderea exclusivă a titularului (art. 9 alin. 3).

Conform art. 10 din Regulament, pentru a se stabili dacă a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală în conformitate cu dreptul național, se aplică dispozițiile legale în vigoare în statul membru pe teritoriul căruia mărfurile se află într-una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. 1.

Deasemenea, dispozițiile în cauză se aplică și în ceea ce privește notificarea imediată a serviciului sau biroului vamal menționat la art. 9 alin. 1 asupra faptului că a fost inițiată procedura prevăzută la art. 13, cu excepția cazului în care aceasta a fost inițiată de către serviciul sau biroul în cauză.

Potrivit art. 11 alin. 1, atunci când autoritățile vamale au reținut mărfurile suspectate că ar aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, într-una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. 1 sau au suspendat acordarea liberului de vamă pentru mărfurile în cauză, statele membre pot prevedea, în conformitate cu legislația lor națională, o procedură simplificată, care să fie utilizată cu acordul titularului și care să permită autorităților vamale să facă în așa fel încât mărfurile să fie abandonate pentru a fi distruse sub control vamal, fără a fi necesar să se stabilească dacă a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală în conformitate cu legislația națională. În acest sens, statele membre aplică, cu respectarea legislației lor naționale, următoarele condiții:

– titularul dreptului informează autoritățile vamale în scris, în termen de zece zile lucrătoare, sau de trei zile lucrătoare în cazul alimentelor perisabile, de la data primirii notificării prevăzute la art. 9, că mărfurile care fac obiectul procedurii aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală prevăzut la art. 2 alin. 1 și transmite autorităților vamale acordul scris al declarantului, deținătorului sau proprietarului mărfurilor potrivit căruia mărfurile sunt abandonate în vederea distrugerii. Cu acordul autorităților vamale, informația în cauză poate fi comunicată direct vămii de către declarantul, titularul sau proprietarul mărfurilor. Acordul în cauză este considerat acceptat atunci când declarantul, titularul sau proprietarul mărfurilor nu se opune în mod expres distrugerii acestora în termenul stabilit. Atunci când acest lucru este justificat de circumstanțe, termenul poate fi prorogat cu zece zile lucrătoare;

– cu excepția cazului în care legislația națională prevede altfel, distrugerea se face pe cheltuiala și sub responsabilitatea titularului și este precedată sistematic de prelevarea de probe care sunt păstrate de către autoritățile vamale, astfel încât să poată fi utilizate, în cazul în care este necesar, ca elemente doveditoare admisibile în procedurile judiciare în statul membru care le-ar putea solicita.

În toate celelalte cazuri, de exemplu atunci când declarantul, titularul sau proprietarul se opun distrugerii mărfurilor sau o contestă, se aplică procedura prevăzută la art. 13 (art. 11 alin. 2 din Regulamentul nr. 1383/2003).

CJCE a decis în hotărârea Schenker SIA c. Valsts ieņēmumu dienests, pronunțată la data de 12 februarie 2009 că inițierea, cu acordul titularului unui drept de proprietate intelectuală și al importatorului, a procedurii simplificate prevăzute la art. 11 din Regulamentul nr. 1383/2003 nu privează autoritățile competente de puterea de a aplica persoanelor responsabile de importarea unei mărfi suspectate de a aduce atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală pe teritoriul vamal al Uniunii o „sancțiune” în sensul art. 18 din acest regulament, cum ar fi o amendă administrativă.

Conform art. 12 din Regulament, titularul care primește coordonatele de contact menționate la art. 9 alin. 3 primul paragraf le utilizează exclusiv în scopurile prevăzute la art. 10 și 11, precum și la art. 13 alin. 1.

În conformitate cu legislația statului membru în care se găsesc mărfurile, orice altă utilizare, care nu este permisă de legislația națională a statului membru în care s-a creat situația, ar putea angaja răspunderea civilă a titularului și ar putea conduce la suspendarea cererii de intervenție pentru perioada de valabilitate rămasă până la reînnoirea ei, în statul membru în care s-au produs faptele în cauză. În cazul unei noi încălcări a acestei norme, serviciul vamal competent poate refuza reînnoirea cererii. Deasemenea, în cazul unei cereri de tipul celor prevăzute la art. 5 alin. 4, serviciul vamal în cauză are obligația de a preveni celelalte state membre menționate în formular.

Potrivit art. 13 alin. 1, în cazul în care, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii notificării de suspendare a acordării liberului de vamă sau de reținere, biroul vamal menționat la art. 9 alin. 1 nu este informat că, în conformitate cu art. 10, a fost inițiată o procedură prin care să se stabilească dacă a avut loc o încălcare a unui drept de proprietate intelectuală în conformitate cu dreptul național, sau nu a primit acordul titularului prevăzut la art. 11 alin. 1, după caz, se acordă liberul de vamă sau, după caz, se suspendă măsura de reținere, sub rezerva îndeplinirii tuturor formalităților vamale. În anumite cazuri, termenul poate fi prelungit cu maximum 10 zile lucrătoare.

În cazul în care mărfurile suspectate că ar aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală sunt mărfuri perisabile, termenul prevăzut la art. 13 alin. 1 este de 3 zile lucrătoare. Acest termen nu poate fi prorogat (art. 13 alin. 2).

Potrivit art. 14 alin. 1 din Regulament, în cazul mărfurilor suspectate că ar aduce atingere unor desene sau modele, brevete, certificate suplimentare de protecție sau unor drepturi privind soiurile de plante, declarantul, proprietarul, importatorul, titularul sau destinatarul mărfurilor are posibilitatea de a obține acordarea liberului de vamă sau ridicarea măsurii de reținere a mărfurile în cauză prin depunerea unei garanții, cu condiția ca:

– serviciul sau biroul vamal menționat la art. 9 alin. 1 să fi fost informat, în conformitate cu art. 13 alin. 1, asupra inițierii unei proceduri în termenul prevăzut la art. 13 alin. 1 prin care să se stabilească dacă a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală în conformitate cu dreptul național;

– înainte de expirarea termenului prevăzut la art. 13 alin. 1, autoritatea abilitată în acest sens să nu fi dispus măsuri asiguratorii;

– să fi fost îndeplinite toate formalitățile vamale.

Garanția prevăzută la alin. 1 trebuie să fie suficientă pentru a proteja interesele titularului. Constituirea acestei garanții nu afectează celelalte posibilități de căi de atac ale titularului de drept.

În cazul în care procedura prin care se urmărește să se stabilească dacă a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală în conformitate cu dreptul național a fost începută altfel decât la inițiativa titularului desenului sau modelului, al brevetului, al certificatului suplimentar de protecție sau al dreptului asupra unui soi de plantă, garanția este eliberată în cazul în care persoana care inițiază procedura în cauză nu își exercită dreptul de a intenta o acțiune în justiție în termen de 20 de zile lucrătoare de la data la care este notificată asupra suspendării acordării liberului de vamă sau asupra reținerii.

Atunci când se aplică articolul 13 alin. 1 al doilea paragraf, termenul este extins la maximum 30 de zile lucrătoare (art. 14 alin. 2).

Conform art. 15 din Regulament, condițiile de depozitare a mărfurilor în perioada de suspendare a acordării liberului de vamă sau de reținere sunt determinate de către fiecare stat membru, dar ele nu generează cheltuieli pentru autoritățile vamale.

În art. 16 și 17 din Regulament sunt cuprinse dispoziții aplicabile mărfurilor recunoscute ca mărfuri care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.

Potrivit art. 16 din Regulamentul nr. 1383/2003, mărfurile recunoscute ca mărfuri care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală ca urmare a procedurii prevăzute la art. 9 nu pot fi:

– introduse pe teritoriul vamal al Uniunii;

– puse în liberă circulație;

– retrase de pe teritoriul vamal al Uniunii;

– exportate;

– reexportate;

– plasate sub un regim suspensiv sau

– plasate într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber.

Conform dispozițiilor art. 17 alin. 1 din Regulament, fără a aduce atingere celorlalte căi de atac de care dispune titularul, statele membre iau măsurile necesare pentru a permite autorităților competente:

a. să distrugă, în conformitate cu dispozițiile pertinente ale dreptului național, mărfurile recunoscute ca mărfuri care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală sau să le epuizeze în afara circuitelor comerciale, astfel încât să evite să cauzeze un prejudiciu titularului, fără nici o indemnizație de orice fel, cu excepția cazurilor în care legislația națională prevede altfel și fără nicio cheltuială pentru tezaurul public;

b. să ia, referitor la mărfurile în cauză orice măsură care are ca efect privarea efectivă a persoanelor implicate de profitul economic al operațiunii.

Cu excepția unor cazuri excepționale, simpla retragere a mărcilor care au fost aplicate fără autorizație pe mărfurile contrafăcute nu este considerată o măsură care are ca efect privarea efectivă a persoanelor implicate de profitul economic al operațiunii.

Potrivit art. 17 alin. 2, mărfurile recunoscute ca mărfuri care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală pot fi cedate cu titlu gratuit tezaurului public. În acest caz, se aplică alin. 1 lit. a.

În art. 18 sunt reglementate sancțiuni.

Astfel, fiecare stat membru definește sancțiunile aplicabile în cazul unei încălcări a prezentului regulament. Sancțiunile trebuie să fie eficiente, proporționale și disuasive.

În Regulamentul nr. 1383/2003 (art. 19) este prevăzută răspunderea autorităților vamale și ale titularului mărfurilor care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.

Potrivit art. 19 alin. 1, cu excepția cazului în care acest lucru este prevăzut de dreptul național al statului membru în care este depusă cererea sau a cazului în care o cerere a fost depusă în temeiul art. 5 alin. 4, în conformitate cu legislația statului membru în care mărfurile care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală nu sunt descoperite de către un birou vamal, acceptarea unei cereri nu conferă titularului dreptul la o indemnizație în cazul în care mărfurile nu sunt descoperite de către un birou vamal și în cazul în care li acordă liberul de vamă sau în cazul în care nu se ia nici o măsură pentru reținerea lor în conformitate cu art. 9 alin. 1.

Conform art. 19 alin. 2, exercitarea de către un birou vamal sau o altă autoritate abilitată în mod legal în acest sens a competențelor care îi sunt acordare în domeniul combaterii mărfurilor care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală nu determină răspunderea biroului sau autorității în cauză față de persoanele implicate în situațiile prevăzute la art. 1 alin. 1 sau față de persoanele afectate de măsurile prevăzute la art. 4 pentru daunele suferite de către aceste persoane ca urmare a intervenției autorității, cu excepția cazurilor în care acest lucru este prevăzut de dreptul național al statului membru în care a fost depusă cererea sau, în cazul unei cereri depuse în temeiul art. 5 alin. 4, de legislația statelor membre în care are loc pierderea sau prejudiciul.

Potrivit art. 19 alin. 3 din Regulament, eventuala răspundere civilă a titularului este reglementată de dreptul național al statului membru în care mărfurile în cauză se află într-una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. 1.

3. Măsuri restrictive (embargouri comerciale)

Clasificarea embargourilor comerciale drept măsuri luate în cadrul politicii comerciale a fost deosebit de controversată. Embargouri comerciale au fost impuse, în trecut, printre altele, fostei Uniuni Sovietice, Iranului, Africii de Sud și Irakului, în majoritatea cazurilor în urma adoptării unei rezoluții în acest sens de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. Măsurile au fost adoptate în baza art. 133 TCE (actual 207 TFUE), deși acestea au constituit în primul rând acțiuni de politică externă a Uniunii, iar articolul la care am făcut referire reglementează politica comercială comună. Art. 301 TCE (actual art. 215 TFUE) a codificat această practică, stingând astfel disputa juridică legată de embargourile comerciale.

Embargourile economice sunt determinate strict de considerente de politică externă, urmărindu-se constrângerea statului vizat, a anumitor persoane sau entități să înceteze acțiunile contrare dreptului internațional public. Pe de altă parte, embargourile fac uz de instrumente ale politicii comerciale, și anume de restricții ale importului sau exportului, care au drept scop modificarea fluxului comercial. Dacă o decizie luată cu privire la politica externă și de securitate comună prevede întreruperea sau restrângerea, totală sau parțială, a relațiilor economice și financiare cu una sau mai multe țări terțe, Consiliul, hotărând, în domeniul politicii comerciale, în unanimitate, la propunerea comună a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și a Comisiei, adoptă măsurile ce se impun. Consiliul informează Parlamentul European cu privire la aceasta (art. 215 alin. 1 TFUE – fost art. 301 TCE).

Consiliul poate lua, în conformitate cu prevederile art. 215 alin. 1 TFUE (fost art. 301 TCE) măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entități fără caracter statal (art. 215 alin. 2 TfUE).

Actele menționate la art. 215 TFUE cuprind dispozițiile necesare în materie de garanții juridice.

Introducerea în anul 1998 a unei interdicții a zborurilor între Republica Federală Iugoslavia și Uniune s-a bazat pe art. 301 TCE (actual art. 215 TFUE). Prin această interdicție, Uniunea a criticat încălcările grave ale drepturilor omului și ale dreptului umanitar în Kosovo.

Regulamentul nr. 96/2271 al Consiliului din 22 noiembrie 1996 privind protecție împotriva efectelor aplicării extrateritoriale a unei legislații adoptate de către o țară terță, precum și a acțiunilor întemeiate pe aceasta sau care rezultă din aceasta a fost elaborat în baza competenței Uniunii în domeniul politicii comerciale (art. 133 TCE – actual art. 207 TFUE). Aceasta a fost reacția la anumite legi ale Statelor Unite cu efecte extrateritoriale, care vizau investițiile și comerțul cu Iranul, Cuba și Libia. Acest Regulament interzice cetățenilor Uniunii și străinilor care își au reședința în Uniune să urmeze prescripțiilor acestor legi americane.

Legile americane cu efecte extrateritoriale a căror respectare este interzisă cetățenilor din cele 27 state membre ale Uniunii Europene sunt menționate în anexa la Regulament și sunt în număr de 3 și o normă administrativă. Acestea sunt următoarele:

I. Legi:

a. ,,Legea de autorizare privind apărarea națională pentru anul fiscal 1993”, Titlul XVII – „Legea privind democrația în Cuba, 1992”, secțiunile 1704 și 1706.

Dispozițiile a căror respectare este cerută sunt integrate în titlul I din „Legea privind solidaritatea democratică și libertatea în Cuba, 1996”.

Posibile prejudicii aduse intereselor Uniunii Europene: obligațiile aferente au fost integrate în „Legea privind solidaritatea democratic și libertatea în Cuba 1996”;

b. „Legea privind solidaritatea democratică și libertatea în Cuba, 1996”.

Titlul I

Dispoziții a căror respectare este cerută: A se respecta embargoul economic și financiar instituit de către Statele Unite ale Americii cu privire la Cuba, și, mai ales: a nu se exporta spre Statele Unite bunuri sau servicii de origine cubaneză sau conținând materiale sau bunuri originare din Cuba, fie direct sau prin intermediul unei țări terțe; a nu se efectua tranzacții comerciale care implică mărfuri care se găsesc sau s-au găsit în Cuba, sau care au fost transportate de Cuba, sau care au tranzitat prin Cuba; a nu reexporta spre Statele Unite zahăr originar din Cuba fără notificarea din partea autorității naționale competente a exportatorului; a nu se importa în Statele Unite produse pe bază de zahăr fără a avea siguranța că aceste produse nu sunt produse cubaneze; a se îngheța lichiditățile cubaneze și operațiunile financiare cu Cuba.

Posibile prejudicii aduse intereselor Uniunii Europene: interdicția pentru un vas de a încărca sau descărca navlu în orice loc din Statele Unite, sau de a pătrunde într-un port din Statele Unite; refuzul de a importa bunuri sau servicii originare din Statele Unite; blocarea operațiunilor financiare care implică Cuba.

Titlurile III și IV:

Dispoziții a căror respectare este cerută: A se pune capăt tuturor operațiunilor (trafic) legate de bunurile care au aparținut cetățenilor americani (inclusiv cubanezi care au obținut naționalitatea americană) expropriați de către regimul cubanez. (Asemenea operațiuni includ: folosirea, vânzarea, cedarea, controlul, gestiunea și alte activități în beneficiul unei persoane.)

Posibile prejudicii aduse intereselor Uniunii Europene: acțiuni în justiție, întemeiate pe o răspundere deja angajată, intentate în Statele Unite împotriva cetățenilor sau societăților comerciale din Uniunea Europeană implicați în operațiunile menționate anterior, care duc la hotărâri judecătorești care le condamnă să plătească compensații (multiple) părții americane; interzicerea intrării în Statele Unite pentru persoanele implicate în asemenea operațiuni, inclusiv a soțului/soției lor, a copiilor minori și a reprezentanților lor;

– „Lege privind impunerea de sancțiuni pentru Iran și Libia, 1996”.

Dispoziții a căror respectare este cerută:

– a nu se realiza, în Iran sau în Libia, pe o perioadă de 12 luni, investiții cu o valoare mai mare de 40 de milioane de dolari SUA, care contribuie direct și semnificativ la intensificarea capacității Iranului sau Libiei de a-și dezvolta resursele petroliere. (Noțiunea de investiție acoperă faptul de a semna un contract în vederea dezvoltării numitelor resurse, de a garanta un asemenea contract, de a profita sau de a dobândi părți ale unor proprietăți.)

NB: Investițiile cu titluri de contracte care existau înainte de 5 august 1996 sunt excluse;

– A se respecta embargoul instituit față de Libia prin Rezoluțiile 748 (1992) și 883 (1993) ale Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.

Posibile prejudicii aduse intereselor Uniunii Europene: Măsurile luate de către președintele Statelor Unite ale Americii pentru limitarea importurilor sau furnizărilor către Statele Unite; interdicția de a fi desemnat ca operator primar sau depozitar de fonduri ale guvernului american; refuzul de acces la împrumuturile instituțiilor financiare americane; restricții de export impuse de către Statele Unite, sau refuz de asistență de către EXIM-Bank.

II. Normă administrativă: 31 CFR (Codul Regulamentelor Federale) Ch. V (ediția 7-1-95) Partea 515 – Regulamente privind controlul bunurilor provenite din Cuba, subsecțiunea B (Interdicții), E (Licențe, Autorizații și Declarații privind Politica de acordare a licențelor) și G (Penalități).

Dispoziții a căror respectare este cerută: Interdicțiile sunt reluate în titlul I din „Legea privind solidaritatea democratică și libertatea în Cuba 1996”. În plus, sunt cerute licențe și/sau autorizații pentru activitățile economice care implică Cuba.

Posibile prejudicii aduse intereselor Uniunii Europene: În caz de încălcare a regulamentului: amenzi, confiscări, pedeapsă cu închisoare.

Revenind la embargourile comerciale luate în cadrul Uniunii Europene, Uniunea nu acordă despăgubiri pentru pierderile suferite de agenții economici ca urmare a instituirii de sancțiuni economice.

4. Impactul regulilor Organizației Mondiale a Comerțului asupra ordinii juridice comunitare și asupra politicii comerciale comune a Uniunii Europene

Organizația Mondială a Comerțului este cu siguranță una dintre cele mai importante instituții economice internaționale, rolul său putând fi analizat din două perspective:

– să stabilească și să pună în aplicare regulile comerțului internațional cu privire la bunuri și servicii și

– să asigure liberalizarea progresivă a comerțului la nivel mondial.

Uniunea Europeană și Organizația Mondială a Comerțului sunt, în prezent, două dintre cele mai importante forme de guvernare instituționale și normative, interacțiunea dintre acestea fiind inevitabilă.

Cele două sisteme se caracterizează prin ordini juridice diferite. Astfel, Organizația Mondială a Comerțului reprezintă un sistem de comerț multilateral, cu valențe exclusiv economice, în timp ce Uniunea Europeană este un sistem regional de integrare, având și alte obiective pe lângă cele de natură economică.

Aderarea UE și a statelor membre ale acesteia la OMC a avut drept consecință juridică obligativitatea normelor OMC în cadrul Uniunii Europene și al statelor membre. Pe lângă caracterul obligatoriu, CJCE a apreciat că acordurile internaționale, inclusiv GATT, fac parte din ordinea juridică comunitară.

Se observă o creștere a integrării normative între OMC și UE, care a diminuat rolul individului în cadrul ordinii juridice comunitare și a întărit relațiile dintre UE și statele membre. Un alt aspect care reiese din jurisprudența CJCE este lipsa recunoașterii efectului direct la nivel comunitar, atât a acordurilor OMC, cât și a hotărârilor Organului de Reglementare a Diferendelor (ORD).

Începând din anii ’70, jurisprudența CJCE era în sensul de a nega efectul direct al normelor din GATT datorită naturii flexibile a prevederilor acestuia.

Astfel, în decizia International Fruit Company din 12 decembrie 1972 se solicita Curții să se pronunțe asupra compatibilității anumitor regulamente comunitare cu art. XI din GATT. În speță, se punea problema dacă validitatea actelor comunitare poate fi afectată datorită faptului că acestea sunt contrare unei norme de drept internațional. CJCE a afirmat că, pentru ca incompatibilitatea unui act comunitar cu o dispoziție de drept internațional să poată afecta validitatea actului respectiv, trebuie îndeplinite două condiții: Uniunea trebuie să fie legată de această dispoziție de drept internațional și această dispoziție să poată fi invocată în fața instanței naționale de către justițiabili. Prima condiție a fost îndeplinită de către Uniune în virtutea dispozițiilor cuprinse în TCE și a competențelor transferate acesteia de către statele membre, Curtea precizând că este competentă în a examina motivele de invaliditate ce rezultă din dreptul internațional. În ceea ce privește cea de-a doua condiție, CJCE a dedus lipsa efectului direct ce presupune nu numai imposibilitatea justițiabilului de a invoca regulile GATT pentru a contesta legalitatea unui act comunitar (și implicit imposibilitatea judecătorului național de a se adresa Curții cu o acțiune prejudicială), ci și imposibilitatea CJCE de a se pronunța asupra legalității unui act comunitar față de o dispoziție GATT.

Așadar, dispozițiile GATT nu pot fi invocate de către justițiabili în fața jurisdicțiilor naționale și, prin urmare, Curtea nu poate aprecia legalitatea unui act comunitar față de dispozițiile GATT.

Ulterior creării OMC, Curtea a recunoscut că acordurile OMC conțin anumite elemente care sunt diferite în mod fundamental față de GATT 1947 (cum ar fi sistemul de soluționare a diferendelor și regimul de salvgardare care constituiau inițial obstacole în calea recunoașterii efectului direct), dar a susținut că acordurile OMC nu pot, în principiu, servi ca bază pentru a controla legalitatea actelor comunitare.

Ca excepții de la regimul absenței efectului direct, CJCE a statuat că, în ipoteza în care Uniunea a înțeles să implementeze o obligație particulară asumată în cadrul OMC (decizia Nakajima c. Consiliu, pronunțată la data de 7 mai 1991), sau în situația în care un act comunitar trimite expres la dispoziții precise ale acordului OMC (decizia Fediol c. Comisia, pronunțată la data de 22 iunie 1989), Uniunea poate controla legalitatea actului comunitar cu privire la regulile OMC. Astfel, în acest din urmă caz, societatea Feldiol a contestat la CJCE o decizie a Comisiei prin care i-a fost respinsă plângerea formulată pe baza Regulamentului nr. 2641/84 referitor la întărirea politicii comerciale comune, în special în materia protecției contra practicilor comerciale ilicite. Având în vedere că Regulamentul (în prezent abrogat) conferea dreptul operatorilor interesați de a se prevala de dispozițiile GATT în plângerea depusă la Comisie, în vederea stabilirii caracterului ilicit al practicilor comerciale prin care se consideră lezați, Curtea s-a declarat competentă să cenzureze legalitatea Deciziei Comisiei în raport cu regulile GATT.

CJCE a analizat pentru prima dată efectele normelor acordurilor OMC în ordinea juridică comunitară în decizia Portugalia c. Consiliul din 23 noiembrie 1999.

Situația de fapt în cazul Portugalia c. Consiliul:

Ulterior semnării de către UE, la 15 aprilie 1994, la Marrakech, a acordului care instituia OMC, precum și a acordurilor și memorandumurilor care figurau în anexele 1-4 din Acordul instituind OMC, Uniunea a continuat negocierile cu India și Pakistan, negocieri finalizate prin încheierea a două acorduri între UE și Pakistan și, respectiv, între UE și India. Acestea prevedeau acordarea de concesii reciproce în domeniul accesului pe piață al produselor textile. Memorandumurile de înțelegere menționate mai sus, referitoare la accesul pe piață, au fost negociate în cadrul Rundei Uruguay, fără a fi acorduri OMC în sens formal.

Portugalia a introdus o acțiune în anulare împotriva Deciziei nr. 96/386 privind încheierea Memorandumurilor de înțelegere dintre Comunitatea Europeană și Republica Islamică Pakistan și dintre Comunitatea Europeană și Republica India privind acordurile în domeniul accesului pe piață al produselor textile, susținând că aceasta contravenea anumitor reguli și principii fundamentale ale OMC, în special a celor cuprinse în GATT, ale Acordului referitor la textile și îmbrăcăminte și ale Acordului referitor la procedurile referitoare la licența de import.

Problema fundamentală în acest caz a constituit-o măsura în care acordurile OMC pot sta la baza unui control de legalitate a unui act comunitar.

În acțiunea introdusă în fața Curții, Portugalia a considerat că actul comunitar a cărui anulare o solicita (Decizia referitoare la încheierea acordurilor bilaterale cu India, respectiv Pakistan) constituie un act de executare a regulilor GATT, o implementare a Memorandumului încheiat cu India și Pakistan și, prin urmare, regulile OMC pot fi invocate pentru a se stabili legalitatea deciziei în raport cu aceste norme. Consiliul a contestat faptul că actul atacat constituie un act de executare a regulilor OMC.

De altfel, Portugalia nu a invocat efectul direct al acestor norme, solicitând Curții să facă distincția între chestiunea efectului direct al normelor OMC, și cea a invocabilității acestora de către stat, în cadrul procedurii acțiunii în anulare.

Raționamentul Curții și soluția pronunțată au avut la bază două considerente: cel referitor la faptul că acordurile OMC nu prevăd mijloace adecvate referitoare la aplicarea acestora în dreptul intern și cel referitor la aplicarea acordurilor OMC în ordinea juridică comunitară.

Curtea a afirmat că, potrivit dreptului internațional, orice acord trebuie să fie executat cu bună credință de către părți și că fiecare dintre părțile contractante este responsabilă de executarea în totalitate a angajamentelor asumate, având însă posibilitatea de a determina mijloacele de drept adecvate pentru atingerea acestui scop, cu excepția situației în care acordul, interpretat în lumina obiectului și scopului său, specifică aceste mijloace.

Curtea a constatat că acordurile OMC, interpretate în lumina obiectului și scopului lor, nu determină mijloacele de drept necesare pentru a asigura executarea cu bună credință în ordinea juridică internă de către părțile contractante.

Cu toate că în jurisprudența CJCE tendința a fost de negare a efectelor acordurilor GATT, apoi ale OMC asupra ordinii juridice comunitare, UE a sprijinit dezvoltarea unui sistem de drept al comerțului internațional, dar a și preluat în acquis-ul comunitar regulile și deciziile GATT, apoi ale OMC, ceea ce a impus respectarea acestora de către statele membre ale Uniunii Europene.

Prin transpunerea acordurilor GATT și OMC în acquis-ul comunitar, OMC are un rol important în dezvoltarea politicii comerciale comune a Uniunii Europene. Acordurile comerciale la care am făcut referire fac parte din politica comercială a UE.

5. Acorduri internaționale

Personalitatea juridică a Uniunii Europene s-a dezvoltat treptat prin intermediul practicilor sale în cadrul relațiilor internaționale.

Locul important al Uniunii Europene în cadrul schimburilor internaționale a dus la încheierea unui anumit număr de acorduri comerciale, mai ales multilaterale, în legătură sau nu cu organizații internaționale. Încheierea acordurilor comerciale stricto sensu, este în prezent numai de competența Uniunii Europene. Sub imperiul vechii reglementări, anterioare Tratatului de la Maastricht, până la sfârșitul perioadei de tranziție statele membre mai erau competente, cu unele atenuări, să încheie ele însele acorduri comerciale. Temeiul juridic al încheierii acordurilor comerciale este art. 207 TFUE (fost art. 133 TCE), precum și prevederile cuprinse în art. 216-219 TFUE.

Potrivit art. 207 alin. 3 TFUE, în cazul în care trebuie negociate și încheiate acorduri cu una sau mai multe țări terțe ori organizații internaționale, se aplică articolul 218, sub rezerva dispozițiilor speciale ale art. 207.

Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să deschidă negocierile necesare. Consiliului și Comisiei le revine răspunderea să asigure compatibilitatea acordurilor negociate cu politicile și normele interne ale Uniunii.

Aceste negocieri sunt desfășurate de Comisie, în consultare cu un comitet special desemnat de Consiliu pentru a o asista în această misiune și cu respectarea directivelor pe care Consiliul i le-ar putea adresa. Comisia face periodic raportări comitetului special și Parlamentului European referitoare la stadiul negocierilor.

Pentru negocierea și încheierea acordurilor prevăzute mai sus, Consiliul hotărăște cu majoritate calificată.

Pentru negocierea și încheierea unui acord în domeniul comerțului cu servicii și al aspectelor comerciale ale proprietății intelectuale, precum și în cel al investițiilor străine directe, Consiliul hotărăște în unanimitate în cazul în care acest acord cuprinde dispoziții pentru care este necesară unanimitatea pentru adoptarea de norme interne.

Consiliul hotărăște, deasemenea în unanimitate, negocierea și încheierea de acorduri în următoarele domenii:

– în domeniul comerțului cu servicii culturale și audiovizuale, în cazul în care aceste acorduri riscă să aducă atingere diversității culturale și lingvistice a Uniunii;

– în domeniul comerțului cu servicii sociale, de educație și de sănătate, în situația în care aceste acorduri pot să perturbe în mod grav organizarea acestor servicii la nivel național și să aducă atingere răspunderii statelor membre pentru prestarea acestor servicii (art. 207 alin. 4 TFUE).

Exercitarea competențelor atribuite prin art. 207 TFUE, adică încheierea unor acorduri internaționale în domeniul politicii comerciale comune nu aduce atingere delimitării competențelor între Uniune și statele membre și nu implică armonizarea dispozițiilor actelor cu putere de lege și ale normelor administrative ale statelor membre în măsura în care tratatele exclud o astfel de armonizare (art. 207 alin. 6 TFUE).

Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii, fie poate influența normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare a acestora.

Acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre (art. 216 alin. 2 TFUE).

Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi și obligații reciproce, de acțiuni comune și proceduri speciale (art. 217 TFUE – fost art. 310 TCE).

Potrivit art. 218 alin. 1 TFUE, fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale articolului 207, acordurile dintre Uniune și țări terțe sau organizații internaționale sunt negociate și încheiate în conformitate cu procedura de mai jos.

Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea și încheie acordurile (art. 218 alin. 2 TFUE – art. 300 TCE).

Comisia sau Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, în cazul în care acordul în cauză privește exclusiv sau în principal politica externă și de securitate comună, prezintă recomandări Consiliului care adoptă o decizie de autorizare a începerii negocierilor și desemnează, în funcție de domeniul acordului în cauză, negociatorul sau șeful echipei de negociatori a Uniunii (art. 218 alin. 3 TFUE)

Consiliul poate adresa directive negociatorului și poate desemna un comitet special, negocierile trebuind să fie conduse în consultare cu acest comitet (art. 218 alin. 4 TFUE).

Consiliul, la propunerea negociatorului, adoptă o decizie care autorizează semnarea acordului și, după caz, de aplicare a sa cu titlu provizoriu înainte de intrarea în vigoare (art. 218 alin. 5 TFUE).

Consiliul, la propunerea negociatorului, adoptă o decizie privind încheierea acordului.

Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului după aprobarea Parlamentului European în situația acordurilor de asociere, așa cum este cazul în domeniul politicii comerciale comune.

În caz de urgență, Parlamentul European și Consiliul pot conveni un termen pentru aprobarea. Prin derogare de la aceste dispoziții cuprinse în art. 218 TFUE, la încheierea unui acord, Consiliul poate împuternici negociatorul să aprobe, în numele Uniunii, modificarea acordului, în cazul în care acesta prevede că aceste modificări trebuie adoptate conform unei proceduri simplificate sau de către un organism creat prin respectivul acord. Consiliul poate însoți această împuternicire de condiții speciale.

Pe parcursul întregii proceduri, Consiliul hotărăște cu majoritate calificată.

Potrivit art. 219 alin. 1 TFUE, prin derogare de la articolul 218, Consiliul, fie la recomandarea Băncii Centrale Europene, fie la recomandarea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene în vederea realizării unui consens compatibil cu obiectivul stabilității prețurilor, poate încheia acorduri formale privind un sistem al cursului de schimb al monedei euro în raport cu monedele statelor terțe. Consiliul hotărăște în unanimitate, după consultarea Parlamentului European și în conformitate cu procedura prevăzută la art. 219 alin. 3.

Consiliul, fie la recomandarea Băncii Centrale Europene, fie la recomandarea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene în vederea ajungerii la un consens compatibil cu obiectivul stabilității prețurilor, poate adopta, modifica sau renunța la cursurile centrale ale euro în sistemul cursurilor de schimb. Președintele Consiliului informează Parlamentul European cu privire la adoptarea, modificarea sau renunțarea la cursurile centrale ale euro.

Conform art. 219 alin. 2 TFUE, în absența unui sistem al cursului de schimb în raport cu una sau mai multe monede ale statelor terțe în înțelesul art. 219 alin. 1, Consiliul, la recomandarea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene, sau la recomandarea Băncii Centrale Europene, poate formula orientările generale ale politicii de schimb în raport cu aceste monede. Aceste orientări generale nu aduc atingere obiectivului principal al SEBC, și anume menținerea stabilității prețurilor.

Potrivit art. 219 alin. 3 TFUE, prin derogare de la art. 218, în cazul în care acordurile asupra unor chestiuni referitoare la regimul monetar sau de schimb trebuie să facă obiectul negocierilor între Uniune și unul sau mai multe state terțe sau organizații internaționale, Consiliul, la recomandarea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene, decide asupra modalităților de negociere și încheiere a acestor acorduri. Aceste modalități trebuie să asigure exprimarea de către Uniune a unei poziții unice. Comisia este asociată pe deplin în negocieri.

Potrivit pct. 23 din Acordul-cadru privind relațiile dintre Parlamentul European și Comisia Europeană, Parlamentul este informat imediat și în totalitate în toate etapele de negociere și de încheiere a acordurilor internaționale, inclusiv la definirea directivelor de negociere. Comisia acționează astfel încât să își respecte integral obligațiile prevăzute la articolul 218 din TFUE.

La pct. 24 se precizează că informațiile prevăzute la punctul 23 se transmit Parlamentului în timp util, astfel încât acesta să își poată exprima, dacă este cazul, punctul de vedere, iar Comisia să poată ține seama, în măsura posibilului, de opiniile Parlamentului. Aceste informații se furnizează, ca regulă generală, Parlamentului prin intermediul comisiei parlamentare competente și, dacă este cazul, în ședință plenară. În cazuri justificate corespunzător, aceste informații se furnizează mai multor comisii parlamentare.

Parlamentul și Comisia se angajează să instituie procedurile și garanțiile adecvate pentru transmiterea informațiilor confidențiale de la Comisie către Parlament.

Cele două instituții recunosc faptul că, datorită rolurilor lor instituționale diferite, Comisia reprezintă Uniunea Europeană în negocierile internaționale, cu excepția celor privind Politica externă și de securitate comună și a altor cazuri prevăzute în tratate.

În cazul în care reprezintă Uniunea la conferințe internaționale, Comisia, la cererea Parlamentului, facilitează includerea unei delegații a deputaților în Parlamentul European, în calitate de observatori în delegațiile Uniunii, pentru ca Parlamentul să fie informat imediat și integral cu privire la lucrările conferinței. Comisia se angajează, dacă este cazul, să informeze sistematic delegația Parlamentului cu privire la rezultatul negocierilor (pct. 25 din Acordul-cadru).

Deputații în Parlamentul European nu pot participa direct la aceste negocieri. Sub rezerva posibilităților de ordin juridic, tehnic și diplomatic, acestora li se poate acorda statut de observator de către Comisie. În caz de refuz, Comisia va informa Parlamentul cu privire la motivele pentru acesta.

Prin Decizia nr. 69/494 din 16 decembrie 1969 a Consiliului, a fost reglementat regimul negocierii și încheierii acordurilor internaționale.

Cu titlu de exemplu în ceea ce privește acordurile comerciale, reținem acordurile multilaterale încheiate în cadrul OMC și GATT, sistemul generalizat de preferințe, acordurile de asociere ale Uniunii Europene care au ca obiect fie realizarea unei uniuni vamale, fie realizarea unei anumite zone economice, precum acordurile de la Lomé încheiate cu state din Africa, Caraibe și Pacific (ACP).

În cadrul sistemului generalizat de preferințe, preferințele comerciale urmăresc ca politica comercială comunitară să fie complementară cu politica de cooperare pentru dezvoltare, în favoarea țărilor în curs de dezvoltare.

Au fost încheiate, de asemenea, acorduri privind cooperarea economică și comercială, cu respectarea prevederilor art. 133 și 308 TCE – actuale art. 207 și 352 TFUE (de pildă, Acordul Cadru pentru cooperarea comercială și economică cu Canada). În cazul acordurilor de asociere, al căror scop este mai larg decât cel al politicilor comerciale comune, prevederile acestora privind practicile comerciale vor intra în vigoare prin intermediul adoptării (cu respectarea art. 207 TFUE), a unor acorduri interimare.

Efectul acordurilor internaționale încheiate de Uniunea Europeană este că un tratat internațional finalizat de Uniunea Europeană, potrivit procedurilor prevăzute de art. 300 TCE (abrogat prin TFUE), devine parte integrantă a ordinii juridice comunitare, de la momentul intrării sale în vigoare. Prevederile acestui tratat pot fi invocate de persoane în fața instanțelor naționale, în măsura în care termenii, scopul și natura tratatului conțin obligații clare, necondiționate și independente de viitoare măsuri de implementare.

Primul pas în negocierea unui acord cade, în principal, în sarcina Comisiei Europene. În general, Comisia inițiază întregul proiect, chiar dacă acționează sub conducerea politică generală a Consiliului European. Directivele ce formează baza acțiunii Comisiei sunt cunoscute în mod neoficial ca mandate de negociere. Acestea tind spre o natură generică, deși uneori Consiliul precizează rezultatul urmărit și limitele concesiilor care sunt permise Comisiei.

Încheierea acordului aparține Consiliului. Majoritatea calificată este cerută atât pentru începerea negocierilor, cât și pentru semnarea și încheierea unui acord. Totuși, există două situații de excepție în care este necesară unanimitatea. Prima apare atunci când un acord vizează un domeniu în care regulile interne se adoptă cu unanimitate, iar a doua privește acordurile de asociere.

Deși art. 300 TCE se referea la ,,acorduri”, prin Avizul nr. 1/75, CJCE a statuat că această noțiune trebuie interpretată în sens larg ca referindu-se la orice acțiune la care participă entitățile subiect de drept internațional care are forță obligatorie documentului este decisivă.

O altă categorie de acorduri ce sunt de domeniul politicii comerciale o reprezintă cele ce se referă a autolimitarea exporturilor în scopul evitării eventualelor măsuri restrictive din partea țărilor importatoare, în diverse domenii ale relațiilor comerciale.

Uneori, statele membre încheie acorduri de cooperare cu statele terțe, care nu se supun procedurii comunitare de negociere, ele putând să afecteze, totuși, politica comercială comună. De aceea, a fost necesară asigurarea unui control comunitar. În această direcție, Consiliul a adoptat Decizia nr. 74/393 din 22 iulie 1974 de instituire a unei proceduri de consultare pentru acordurile de cooperare dintre statele membre și țările terțe.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Decizie, statele membre informează Comisia și celelalte state membre cu privire la:

– acordurile privind cooperarea economică și industrială, denumite în continuare „acorduri de cooperare” pe care intenționează să le negocieze sau să le reînnoiască cu țările terțe;

– angajamentele și măsurile prevăzute de autoritățile statelor membre în cauză în cadrul acordurilor de cooperare și care pot avea impact asupra politicilor comune, în special cele care pot influența schimburile comerciale; această informare se efectuează, după caz, înainte de examinarea acestor angajamente și măsuri în cadrul comisiilor interguvernamentale sau mixte instituite prin acordurile respective.

Potrivit art. 1 alin. 2, Comisiei și celorlalte state membre li se comunică de către statele membre textele acordurilor de cooperare semnate cu țările terțe.

Acestea informează Comisia și celelalte state membre cu privire la angajamentele și măsurile menționate la alin. 1 luate de către autoritățile lor în cadrul acordurilor de cooperare.

În cazul în care, în termen de opt zile lucrătoare de la primirea informațiilor prevăzute la art. 1 alin. 1, un stat membru solicită acest lucru sau în cazul în care Comisia ia inițiativa, informațiile respective fac obiectul unei consultări prealabile cu celelalte state membre și cu Comisia, în termen de trei săptămâni de la primirea lor.

În caz de urgență, această consultare are loc de îndată.

La cererea unui stat membru sau la inițiativa Comisiei, consultările referitoare la acordurile, angajamentele și măsurile prevăzute la art. 1 pot fi inițiate oricând, cu condiția să nu se refere la probleme care au făcut obiectul unei consultări și în cazul cărora nu a intervenit nici un element nou (art. 2).

Consultările prevăzute la art. 2 au ca obiectiv în special:

– asigurarea faptului că acordurile, angajamentele și măsurile prevăzute la art. 1 sunt conforme cu politicile comune, în special cu politica comercială comună;

– facilitarea informării reciproce și a schimburilor de opinii care permit identificarea problemelor de interes comun și, în funcție de acestea, favorizarea, după caz, a coordonării acțiunilor statelor membre cu privire la țările terțe respective;

– examinarea oportunității măsurilor care ar putea fi adoptate de Comunitate pe plan autonom în domeniile care fac obiectul art. 207 TFUE (fost art. 133 TCE), în vederea favorizării activităților de cooperare.

Acordurile mixte sunt în prezent un fenomen obișnuit și o parte integrantă a peisajului juridic, câtă vreme atât Uniunea Europeană, cât și statele membre își păstrează capacitatea de a încheia tratate. Acordurile mixte sunt acele acorduri la care atât Uniunea, cât și statele membre sunt părți contractante, pe motiv că participarea lor comună este necesară, întrucât nu toate domeniile vizate de acord țin exclusiv de competența Uniunii sau exclusiv de cea a statelor membre. Deasemenea, se recurge la un acord mixt și în cazul în care competența privind conținutul acordului este partajată între statele membre și UE. Acordurile mixte sunt parte integrantă a dreptului comunitar și sunt obligatorii atât pentru instituțiile Uniunii, cât și pentru statele membre.

Negocierea și distribuirea competențelor în cadrul unui acord mixt nu influențează, în general, participarea la negocieri. În timp ce practica se stabilește de la caz la caz, se acceptă faptul că Comisia poate acționa în calitate de negociator unic pentru întregul acord, în conformitate cu mandatul încredințat de către Consiliu. Astfel s-a prezentat situația în cazul Acordului OMC, când Consiliul a precizat, în Avizul nr. 1/94, că pentru a se asigura consecvența maximă în conducerea negocierilor, s-a decis ca Comisia să acționeze ca negociator unic în numele Uniunii și al statelor membre și că decizia de autorizare a Comisiei de a începe negocierile nu aprecia în prealabil chestiunea competenței Uniunii și a statelor membre cu privire la subiecte specifice.

6. Comerțul UE cu statele terțe

Pentru beneficiul tuturor părților implicate, comerțul trebuie să fie liber și echitabil, cu aceleași reguli transparente și acceptate reciproc de fiecare. Uniunea Europeană sprijină cu fermitate Organizația Mondială a Comerțului care stabilește o serie de reguli pentru a favoriza liberalizarea comerțului mondial și pentru a asigura un tratament echitabil pentru toți participanții.

Deși imperfect, sistemul oferă un grad de transparență și siguranță juridică în administrarea comerțului internațional.

În cazul apariției unui conflict direct între doi sau mai mulți parteneri comerciali, OMC dispune de o procedură de reglementare a disputelor. Uneori Uniunea Europeană inițiază acțiuni în cadrul OMC împotriva partenerilor săi comerciali, dar au fost cazuri când au fost deschise proceduri împotriva Uniunii, legate în special de sectorul său agricol.

În paralel cu statutul său de membru al OMC, Uniunea a dezvoltat o rețea de acorduri bilaterale de comerț cu țări și regiuni din întreaga lume. Aceste acorduri completează acțiunile sale în cadrul OMC pentru înlăturarea barierelor comerciale la nivel internațional și îi permit acesteia cât și partenerilor săi comerciali să obțină mai rapid avantaje reciproce. Există reguli clare ale OMC de stabilire a condițiilor acestor acorduri, în scopul prevenirii utilizării acestora pentru discriminarea altor parteneri comerciali și toate acordurile UE respectă aceste reguli.

Deși reglementările comerțului internațional sunt stabilite pe bază multilaterală, comerțul în sine are loc mai mult pe bază bilaterală. De aceea, în afara participării la rundele GATT/OMC, Uniunea Europeană a dezvoltat o rețea de acorduri bilaterale cu multe țări și regiuni. UE are încheiate acorduri cu vecinii mediteraneeni, Rusia și fostele țări componente ale URSS. Acorduri preferențiale de comerț, zone de liber schimb, au fost încheiate cu țările din centrul și estul Europei.

Politica comercială a UE este strâns legată de asistența acordată dezvoltării economice a țărilor aflate în curs de dezvoltare. UE a acordat acces liber sau preferențial la piața unică mai multor țări în curs de dezvoltare și țări în tranziție prin intermediul sistemului general de preferințe (SGP). Pe baza unui program lansat în anul 2001, cele mai sărace țări din lume (49) pot exporta în mod liber pe piața comunitară. UE a promovat o strategie de dezvoltare și comerț liber cu 77 de țări partenere din Africa/Pacific/Caraibe, cu scopul de a sprijini integrarea lor în economia mondială. UE are acorduri de comerț liber cu Africa de Sud, Kuwait, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Mexic, Chile, Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay.

Acordurile comerciale nu se referă doar la interesele comerciale. Uniunea Europeană este interesată în mod special de protejarea intereselor țărilor în curs de dezvoltare și a recunoscut de mult timp că schimburile comerciale pot promova creșterea economică și capacitatea de producție a acestora.

Țările în curs de dezvoltare se bucură de un acces liber, fără taxe vamale sau de regimuri tarifare avantajoase pentru exporturile către piața UE pentru 7 200 de produse acoperite de sistemul de preferințe generalizate (SPG) al UE. Țările vulnerabile, cu nevoi speciale de dezvoltare se bucură de un tratament bazat pe un acces liber, fără taxe vamale pentru toate produsele acoperite de SPG. Aceasta este o concesie unilaterală care nu presupune o acțiune reciprocă din partea beneficiarilor. Cele 50 de țări cel mai puțin dezvoltate au un acces liber, fără bariere, pe piața UE, pentru toate produsele acestora, cu excepția armelor și munițiilor.

Relațiile comerciale și de ajutor speciale dintre Uniunea Europeană și cele 79 de țări din grupul Africa–Caraibe–Pacific (ACP) datează de la Acordul de la Lomé, semnat în 1975. Aceste relații au fost dezvoltate în continuare prin intermediul așa-numitelor „acorduri de parteneriat economic” (APE). Aceste acorduri vor îmbina acțiunile comerciale și de ajutor ale UE într-o nouă modalitate. Țările ACP sunt încurajate să promoveze integrarea economică cu vecinii din regiune, ca o etapă spre integrarea lor globală, iar în același timp ajutorul este concentrat asupra consolidării capacității instituționale și a unei bune guvernanțe. În sensul APE, dimensiunea de dezvoltare devine fundamentul relațiilor dintre UE și grupul ACP.

Uniunea Europeană nu are încheiate totuși acorduri comerciale specifice cu principalii săi parteneri comerciali din rândul țărilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite ale Americii și Japonia. În acest caz, relațiile comerciale sunt gestionate prin intermediul mecanismelor OMC. Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană caută să dezvolte relații bazate pe egalitate și parteneriat. Cu toate acestea, țările membre ale UE nu sunt întotdeauna de acord asupra tipului de legături diplomatice, politice și militare ce trebuie stabilite cu Statele Unite. Uniunea Europeană își extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte părți ale lumii, cum sunt cele din America Latină și Centrală sau China și India. Acordurile comerciale cu aceste țări includ și cooperări de ordin tehnic și cultural.

Ca dinamică a comerțului internațional, în perioada 2000-2008, exporturile UE de mărfuri s-au majorat cu 5%, iar cele de servicii cu 12%, importurile de mărfuri s-au majorat cu 5%, iar exporturile de servicii cu 12%. Valoarea exporturilor UE de mărfuri (inclusiv comerțul intracomunitar) a fost în 2007 de 16070 miliarde dolari, iar valoarea exporturilor de servicii de 3780 miliarde dolari. În tabelul 1 este prezentată valoarea exporturilor și importurilor UE de mărfuri și servicii ale principalelor țări comunitare.

Tabelul 1

Valoarea exporturilor/importurilor comunitare de mărfuri și servicii în 2008 ale principalelor țări comunitare

(miliarde $)

Tabelul 2

Orientarea geografică a exporturilor de mărfuri ale UE în 2008 (miliarde $)

Tabelul 3

Orientarea geografică a importurilor de mărfuri ale UE în 2008 (miliarde $)

Așa cum reiese din tabelul 2, din totalul exporturilor de mărfuri al UE, de 5667,5 miliarde dolari în 2008, exporturile intracomunitare au fost de 3973,5 miliarde dolari (67,4%), restul de 1694 miliarde dolari (28,7%) fiind exporturi către terți. După cum reiese din tabelul 3, din totalul importurilor de 6065,5 miliarde dolari în 2008, importurile intracomunitare au fost de 3973,5 miliarde dolari (63,5%), restul de 2092 miliarde dolari (33,5%) fiind importuri de la terți.

În tabelul 2 este prezentată orientarea geografică a exporturilor, iar în tabelul 3, orientarea geografică a importurilor UE de mărfuri în anul 2008.

Pe baza datelor din tabelul 2, se observă că SUA este principala destinație a exporturilor comunitare ale UE, pe locul doi situându-se Federația Rusă. Elveția este pe locul trei.

Pe baza datelor din tabelul 3, se observă că principalul partener al UE în privința importurilor este China, urmată, la mare distanță de SUA și Federația Rusă.

Pentru a stabili un cadru comun pentru producerea sistematică de statistici comunitare privind comerțul de mărfuri cu țările terțe, Parlamentul European și Consiliul au elaborat Regulamentul nr. 471/2009 din 6 mai 2009.

Statisticile privind comerțul exterior înregistrează importurile și exporturile de mărfuri, în conformitate cu dispozițiile stabilite de Regulamentul nr. 471/2009.

CAPITOLUL IV

LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR ȘI POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ A UNIUNII EUROPENE

1. Aspecte generale privind libera circulație a mărfurilor. Corelația dintre libera circulație a mărfurilor și politica comercială comună a Uniunii Europene

„Mărfurile” reprezintă o gamă largă de produse incluzând energia (de exemplu, gazul și energia electrică), produsele industriale, produsele agricole, produsele alimentare și altele. Mărfurile trebuie să circule liber pe teritoriul UE, să ie cumpărate și vândute fără a fi supuse la proceduri de aprobare costisitoare și de durată, la teste de prisos sau la alte restricții nejustiicate. Statele membre pot controla ușurința cu care mărfurile trec granițele acestora și intră în atribuțiile Comisiei Europene să se asigure că, prin aceasta, statele membre acționează în conformitate cu dreptul comunitar.

Libera circulație a mărfurilor este unul dintre succesele proiectului european, contribuind la construirea pieței interne de care beneficiază în prezent cetățenii și societățile comerciale europene și care se află în centrul politicii Uniunii Europene. Piața internă actuală facilitează comerțul cu produse în 28 de state

membre.

Promovarea unei piețe unice în care mărfurile pot circula liber nu constă în înlăturarea cu orice preț a obstacolelor existente în regulile naționale.

Uniunea Europeană administrează piața unică astfel încât orice preocupări legitime ale statelor membre cu privire la anumite tipuri de produse sunt pe deplin luate în considerare.

Aceste preocupări sunt legate de interesul public general, de exemplu sănătatea și siguranța publică, mediul și protecția consumatorilor.

Libera circulație a mărfurilor este strâns legată de politica comercială, politică ce este cea dintâi fundamentată și inclusă între politicile comune prin Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, semnat la Roma, la 25 martie 1957

Principiul liberei circulații a mărfurilor impune un cadru legislativ comun care să asigure traficul nerestricționat al produselor în cadrul Uniunii Europene, în același mod în care acesta se realizează în cadrul unei țări. Aceasta înseamnă că standardele tehnice de bază, certificarea produselor și definițiile metrologice trebuie să respecte reguli stabilite la nivel european.

Libera circulație a mărfurilor se aplică tuturor produselor originare din statele membre și tuturor produselor din terțe țări cu drept de liberă circulație în spațiul comunitar.

Libera circulație a mărfurilor implică următoarele:

– interzicerea între statele membre a taxelor vamale și a altor taxe cu caracter echivalent;

– realizarea uniunii vamale prin desființarea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor și exporturilor, a taxelor cu efect echivalent, precum și adoptarea de tarife comune cu statele terțe (deci o politică comercială comună);

– interzicerea oricăror restricții cantitative sau măsuri cu efect echivalent;

– reorganizarea monopolurilor de stat.

În practică, libera circulație a mărfurilor la nivel comunitar necesită următoarele măsuri:

– eliminarea documentelor vamale în comerțul intracomunitar;

– stabilirea unor reguli ce guvernează libera circulație a mărfurilor;

– cooperarea între administrații.

Libera circulație a mărfurilor este strâns legată de politica comercială comună a Uniunii Europene. Astfel, potrivit prevederilor art. 206 TFUE (fost art. 131 TCE), prevederi ce se referă la politica comercială comună, prin stabilirea unei uniuni vamale, în conformitate cu art. 28-32 TFUE, prevederi ce se referă la libera circulație a mărfurilor, Uniunea contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial, la eliminarea treptată a restricțiilor în calea schimburilor comerciale internaționale și a investițiilor externe directe și la reducerea barierelor vamale și de altă natură.

Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări terțe (art. 28 TFUE – fost art. 23 TCE). Perimetrul Uniunii se comport în acest fel într-un mod unitar, echivalând între ele toate punctele de tranzit cu terțe state din punct de vedere vamal.

Se consideră că se află în liberă circulație într-un stat membru produsele care provin din țări terțe, pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și pentru care au fost percepute în statul membru, respectiv taxele vamale și taxele cu efect echivalent exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor taxe și impuneri (art. 29 TFUE– fost art. 24 TCE).

Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicție se aplică deasemenea taxelor vamale cu caracter fiscal (art. 30 TFUE – fost art. 25 TCE).

În executarea misiunilor care îi sunt încredințate, Comisia are în vedere:

– necesitatea de a promova schimburile comerciale între statele membre și țările terțe;

– evoluția condițiilor de concurență în cadrul Uniunii, în măsura în care această evoluție are ca efect creșterea competitivității întreprinderilor;

– necesitățile Uniunii de aprovizionare cu materii prime și produse semifinite, veghind în același timp ca între statele membre să nu fie denaturate condițiile de concurență în ceea ce privește produsele finite;

– necesitatea de a evita perturbări grave în viața economică a statelor membre și de a asigura o dezvoltare rațională a producției și o creștere a consumului în cadrul Uniunii (art. 32 TFUE – fost art. 27 TCE).

2. Interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la nivel comunitar

Încă de la început, Comunitatea Economică Europeană a avut printre obiectivele sale eliminarea totală a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative în țările membre, deoarece impunerea acestor taxe vamale, precum și a restricțiilor cantitative pot afecta desfășurarea activității comerciale intraeuropene.

Prin Uniunea vamală s-au suprimat între statele membre orice drepturi (taxe) percepute asupra schimburilor intracomunitare la importul sau exportul produselor dintr-un stat membru în alt stat membru. În acest mod, toate teritoriile statelor membre au devenit un vast teritoriu comunitar lipsit de taxe vamale la trecerea propriu-zisă a mărfurilor dintr-un stat în altul.

Potrivit unor autori, Uniunea vamală reprezintă acel stadiu (treaptă) a procesului integrării în care țările participante se asociază în scopul înlăturării barierelor din comerțul reciproc și stabilirea unui tarif vamal comun față de toate celelalte țări.

Eliminarea taxelor vamale dintre schimburile comunitare a determinat protecția pieței comunitare față de importurile din țările din țările terțe prin introducerea tarifului vamal comun.

Tariful vamal comun este aplicat de autoritățile vamale competente ale țării membre a Uniunii Europene pe teritoriul căreia mărfurile intră prima dată în spațiul comunitar, în numele și pe seama Uniunii Europene.

Libera circulație a mărfurilor ar putea fi afectată, ca regulă generală, nu doar prin impunerea unor taxe vamale ori a taxelor cu efect echivalent acestora, ci și prin restricții cantitative sau alte măsuri cu efect echivalent sau prin controlul schimburilor comerciale.

Art. 30 TFUE (fostul art. 25 TCE) interzice nu doar taxele vamale, ci și taxele care au efect echivalent. Această interdicție are scopul de a sancționa măsurile protecționiste care creează în calea comerțului bariere similare cu taxele vamale stricto sensu.

Potrivit art. 34 TFUE (fostul art. 28 TCE), sunt interzise între statele membre restricțiile cantitative la import ori măsurile cu efect echivalent acestora. Art. 34 TFUE se poate aplica atât măsurilor comunitare, cât și celor adoptate de statele membre. Art. 35 TFUE (fostul art. 29) consacră aceeași interdicție a restricțiilor cantitative, dar cu privire la export.

În vreme ce o limitare cantitativă a exporturilor sau importurilor poate fi lesne de definit datorită componentei sale cuantificabile (de exemplu, introducerea de contingente pentru importuri sau exporturi) sau temporare (de ex., introducerea unei restricții pentru o perioadă determinată de timp), măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative sunt dificil de definit.

Măsurile cu efect echivalent reprezintă toate regulile comerciale elaborate de statele membre ce sunt apte să împiedice, în mod direct sau indirect, actual sau potențial, comerțul intracomunitar.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene (CJCE) a definit, prin hotărârea Geddo c. Ente Nazionale Risi, restricțiile cantitative ca reprezentând măsurile ce pot restrânge, total sau parțial, conform circumstanțelor, importul, exportul sau tranzitul mărfurilor. Aceste măsuri sunt cele care introduc limitări în funcție de cantitatea ori de valoarea produselor respective. Astfel, măsurilor cu efect echivalent restricțiilor cantitative li s-a dat o primă definiție jurisprudențială.

Taxa cu efect echivalent reprezintă o obligație pecuniară, indiferent de mărimea, destinația și modul său de aplicare, și care este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor pentru simplul motiv că acestea traversează o frontieră și care are ca efect scumpirea acestor mărfuri față de cele autohtone.

Chiar și o taxă care se percepe și în cazul produselor autohtone poate avea valoarea de taxă cu efect echivalent dacă din banii percepuți statul sprijină producătorii sau comercianții autohtoni (prime, subvenții).

Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent și, deci, vor putea fi aplicate, următoarele categorii de taxe:

– taxele ce fac parte din sistemul general național de taxe ale unui stat membru în condițiile în care acestea sunt aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor fie ele indigene sau străine (TVA, cu condiția să nu se plătească în două țări diferite);

– taxele stabilite în baza unei măsuri comunitare pentru anumite servicii efectuate dacă nu depășesc contravaloarea unor servicii efectuate, dacă măsurile de verificare sunt uniforme și obligatorii pe întreg teritoriul Uniunii Europene și dacă serviciul stimulează libera circulație a mărfurilor, taxele sunt stabilite în interesul Uniunii;

– taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate atunci când valoarea taxei este proporțională cu serviciul respectiv (trebuie să existe o contraprestație). Potrivit dispozițiilor Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (versiunea consolidată), în situații justificate de considerații generale și neeconomice, statele membre ale Uniunii pot lua măsuri cu efect echivalent cotelor vamale.

Statele membre au fost nevoite, până, cel mai târziu, la sfârșitul primei perioade de tranziție, să suprime restricțiile cantitative și măsuri existente la intrarea în vigoare a TCE.

O apărare obișnuită este aceea că taxa impusă asupra mărfurilor importate este justificată, deoarece nu reprezintă decât plata pentru un serviciu pe care statul l-a oferit importatorului și că, prin urmare, nu ar trebui considerată ca fiind o măsură (taxă) cu efect echivalent. Curtea de Justiție a fost dispusă să accepte acest argument, în principiu. Cu toate acestea, CJCE a fost atentă ca nu cumva un stat să prezinte o taxă în acest fel când, în realitate, caută să împiedice importurile sau percepe taxa în condiții în care nu exista nici un fel de schimb comercial. Prin urmare, Curtea a examinat îndeaproape astfel de susțineri și nu le-a acceptat cu ușurință.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în cauza Comisia c. Italia, CJCE (actualmente CJUE ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona) a subliniat faptul că interdicția taxelor vamale nu depinde de scopul pentru care sunt create și aplicate acele taxe, ci de efectul acestora. Tratatul nu face distincție între scopurile taxelor impuse de state, ci menționează doar că taxele sunt interzise.

În speța Comisia Europeană c. Republicii Franceze, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a statuat că prin instituirea, pentru adjuvanții tehnologici și pentru produsele alimentare la prepararea cărora au fost utilizați adjuvanți tehnologici care provin din alte state membre, în care sunt fabricați și/sau comercializați în mod legal, a unui regim de autorizare prealabilă care nu respectă principiul proporționalității, Republica Franceză nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul art. 28 TCE.

În temeiul art. 94 și 95 TCE (actualmente art. 114 și 115 TFUE) , a fost adoptat un anumit număr de Directive în scopul favorizării liberei circulații a mărfurilor.

Subiectele tratate de către legiuitorul comunitar relevă existența unor domenii în care măsurile naționale cu efect echivalent restricțiilor cantitative își pot face simțite efectele.

Astfel, sunt Directivele generale care vizează toate produsele. Dintre acestea: directiva cu privire la armonizarea dispozițiilor legislative și administrative ale statelor membre în domeniul responsabilității pentru produsele defectuoase, cea referitoare la securitatea generală a produselor sau cea cu privire la armonizarea legislației în materia publicității înșelătoare.

Aceste Directive generale sunt continuate de Directive orizontale care privesc grupuri de produse, adesea eterogene, dar, uneori, de aceeași categorie. Deasemenea, există un mare număr de Directive verticale pentru fiecare produs.

Armonizarea legislațiilor s-a făcut simțită, în mod special, prin directivele întemeiate pe principiul recunoașterii reciproce ori al echivalenței măsurilor sau controalelor în vigoare în statele membre ale Uniunii Europene. Această abordare nouă este una din urmările celebrei hotărâri Cassis de Dijon. Este vorba, de fapt, de o hotărâre pronunțată de CJCE în cazul Rewe-Zentrale AG vs. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein (Cassis de Dijon), nr. 120/78, 20 februarie 1979. În această speță, este vorba despre interzicerea importării și comercializării în RFG (Republica Federală Germană) a unei băuturi originare din Franța, băutură intitulată Cassis de Dijon, pe motivul că legislația germană prevedea, la acea dată, o anumită concentrație minimă de alcool pe care băutura respectivă nu o avea.

În aplicarea art. 34 TCE (actual art. 40 TFUE), Curtea a statuat că, în domeniile în care nu există o reglementare unitară la nivel comunitar, fiecare stat membru poate impune pe teritoriul său prevederile proprii privind producția și comercializarea alcoolului și băuturilor spirtoase, dar acestea nu trebuie să constituie restricții cantitative la import sau măsuri cu efect echivalent acestora.

Ulterior, Curtea a recunoscut că imperativele expuse de guvernul german erau susceptibile să împiedice o măsură națională restrictivă de a fi calificată drept o măsură cu efect echivalent, în sensul art. 34 TCE (actual art. 40 TFUE), dar că, în speță, măsurile luate de autoritățile germane nu urmăreau un interes general. CJCE a afirmat că există o încălcare a art. 28 TCE (actual art. 34 TFUE), deoarece era restrâns fără nici un obiectiv legitim importul de băuturi produse și comercializate legal în alte state membre. Această speță pune bazele principiului recunoașterii mutuale în dreptul comunitar, conform căruia, în lipsa unor reglementări unitare la nivelul Uniunii Europene, un stat membru trebuie să accepte pe teritoriul său produse care sunt conforme cu legislația statului membru de origine.

Ca urmare, Comisia Europeană a elaborat o Carte albă cu privire la realizarea Pieței Comune prezentată la Consiliul European de la Milano, la 14 iunie 1985, care traduce grija de a limita armonizarea la situațiile în care este indispensabilă, pentru a dezvolta în cât mai multe sectoare posibile recunoașterea ori acceptarea reciprocă. Potrivit noii abordări, a fost adoptat un număr mare de directive, printre care directivele privind materialele de construcție, securitatea jucăriilor sau securitatea generală a produselor.

Restricțiile cantitative interzise ca atare ar putea rezulta din aplicarea unor măsuri legislative sau administrative ce restrâng atât importul, cât și exportul unuia sau mai multor produse prin impunerea anumitor cote sau prin fixarea unor norme cantitative într-o perioadă dată sau privind producția acelor produse ori prin necesitatea obținerii de licențe pentru anumite cantități de mărfuri.

Curtea de Justiție, prin hotărârea pronunțată în cauza Cassis de Dijon, a mai precizat că obstacolele în calea liberei circulații a mărfurilor care rezultă din neconcordanțe între prevederile din legislațiile naționale trebuie acceptate dacă aceste prevederi sunt necesare în vederea satisfacerii cerințelor obligatorii referitoare în special la eficiența supravegherii fiscale, protecția sănătății publice, corectitudinea tranzacțiilor comerciale și protecția consumatorului.

Având în vedere rolul fundamental încredințat liberei circulații a mărfurilor în sistemul comunitar european, în special în scopul funcționării corespunzătoare a pieței interne, obligația ce revine fiecărui stat membru de a asigura libera circulație pe teritoriul său prin luarea măsurilor necesare și cuvenite în scopul prevenirii oricărei restricții ce rezultă din actele persoanelor se aplică fără a fi necesară distingerea între cazurile în care asemenea acte afectează importul sau exportul și cele care afectează doar tranzitul mărfurilor.

2.1. Determinarea măsurilor cu efect echivalent restricțiilor cantitative (art. 34 și art. 35 TFUE – fostele art. 28 și 29 TCE)

O definiție a măsurilor interzise de dreptul comunitar, adică a măsurilor cu efect echivalent restricțiilor cantitative, nu este cuprinsă nici în art. 34, care se referă la restricțiile la import, și nici în art. 35 TFUE care se referă la restricțiile în ceea ce privește exportul.

Prima definiție a măsurilor cu efect echivalent restricțiilor cantitative a fost dată de către Directiva Comisiei Comunităților Europene din data de 22 decembrie 1969 privind eliminarea măsurilor cu efect echivalent restricțiilor cantitative la import care nu sunt acoperite de alte dispoziții adoptate conform TUE, definiție ce a fost aplicabilă doar în perioada de tranziție. Astfel, potrivit acestei definiții dată de Comisia Comunităților Europene, măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative reprezintă prevederile și practicile administrative ce restrâng importul ori exportul, făcând, așadar, mai dificile sau mai scumpe aceste activități în comparație cu vânzările din producția internă de pe piața națională. Nu constituie, de regulă, măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative prevederile ce se aplică în mod nediscriminatoriu importurilor și produselor indigene.

O definiție jurisprudențială a măsurii cu efect echivalent restricțiilor cantitative a fost stabilită de CJCE prin hotărârea Dassonville. Astfel, potrivit CJCE, această măsură reprezintă ,,orice reglementare comercială a statelor membre, susceptibilă de a împiedica direct sau indirect, în realitate sau potențial, comerțul intracomunitar”.

Din această definiție pot fi deduse două caracteristici principale ale măsurii cu efect echivalent, și anume: trebuie să fie vorba despre o măsură restrictivă luată de o autoritate și măsura restrictivă trebuie să fie susceptibilă de a afecta comerțul intracomunitar.

Poziția Curții de Justiție a Comunităților Europene a fost cu timpul nuanțată prin hotărârea Cassis de Dijon că obstacolele puse circulației în cadrul Uniunii prin discrepanțele între legile naționale referitoare la comercializarea produselor respective trebuie acceptate, legislația națională putând să introducă în anumite circumstanțe cerințe obligatorii în relațiile comerciale.

Prin intermediul jurisprudenței constante a CJCE (de ex.: hotărârea Dassonville din 1974, hotărârea Comisia c. Italia din 19 iunie 2003 sau hotărârea Ludwigs-Apotheke din 8 noiembrie 2007), măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative au fost definite ca reprezentând orice reglementare comercială a statelor membre, susceptibilă să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului intracomunitar. Aceasta trebuie considerată o măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative și, pentru acest motiv, este interzisă de art. 28 TCE (art. 34 TFUE).

De principiu, s-a stabilit prin directive că prevederile și practicile administrative ce restrâng importul sau exportul, afectând, prin urmare, aceste activități, au valoarea unor măsuri cu efect echivalent al unei restricții cantitative.

O reglementare națională susceptibilă să afecteze comerțul dintre state a fost considerată ca fiind incompatibilă cu prevederile TFUE (fostul TCE), care interzice măsurile echivalente restricțiilor cantitative în măsura în care această reglementare are consecința de a face mai oneroase importurile de mărfuri provenind din celelalte state membre.

CJCE a fost sesizată cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, formulată de Hof van Beroep te Gent avân ca obiect interpretarea art. 28 și 30 TCE – efecte asupra comerțului intracomunitar ale unei reglementări naționale care interzice să se solicite consumatorilor un avans sau o plată înaintea împlinirii termenului de retractare – compatibilitatea cu dreptul comunitar.

Curtea, prin hotărârea pronunțată la data de 12 decembrie 2008, a statuat că art. 29 TCE nu se opune unei reglementări naționale care interzice furnizorului, în cadrul unei vânzări la distanță transfrontaliere, să solicite un avans sau orice plată din partea consumatorului înainte de expirarea termenului de retractare, dar acest articol se opune ca, în temeiul acestei reglementări, să fie interzisă, înainte de expirarea termenului menționat, solicitarea numărului cardului de plată al consumatorului.

Termenul măsuri cu efect echivalent a fost aplicat de la început mai mult împotriva statelor membre pentru a se preveni importurile paralele (spre exemplu, medicamente, produse bazate pe plante și importul de autoturisme). În hotărârea Pejper pronunțată în anul 1976, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a criticat un stat membru deoarece limita distribuirea unui medicament către un importator autorizat și excludea alte importuri similare.

Termenul măsuri cu efect echivalent include legi, regulamente, prevederi administrative, practici administrative și alte instrumente ce emană de la o autoritate publică națională, inclusiv recomandări ce îngreunează importurile de mărfuri provenind din celelalte state membre.

Printre cele mai importante prevederi, acțiuni sau practici administrative, care pot fi considerate ,,măsuri cu efect echivalent”, sunt:

– restricțiile asupra producției și investițiilor dacă vor conduce la o reducere a posibilităților de export;

– stabilirea de prețuri maxime sau minime, chiar temporar;

– legislația privind originea sau denumirea mărfurilor ori compoziția ambalajelor;

– măsuri naționale privind cumpărarea;

– verificări și inspecții duble;

– practici administrative dezavantajând importul și/sau exportul, prin impunerea unor condiții de prezentare doar produselor importate, cum ar fi: compoziția, forma, greutatea, mărimea etc.;

– interzicerea publicității sau limitarea acesteia, cu privire la produsele importate;

– legislația privind anumite mărfuri: margarina, produsele alcoolice;

– practicile privind invențiile, mărcile, indicațiile de proveniență sau denumirea de origine;

– legislația națională agricolă și privind pescuitul și legislația mediului afectând unele mărfuri.

Pe lângă măsurile cuprinse în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și în Tratatul de la Roma, o importanță deosebită o au prevederile Directivei Comisiei Europene nr. 70/50/CEE din 22 decembrie 1969 care se referă la eliminarea măsurilor cu efect echivalent restricțiilor cantitative în relațiile comerciale dintre statele membre. Domeniul de aplicare a Directivei vizează măsuri privind produsele indigene sau de import.

Pe baza Directivei, măsuri cu efect echivalent sunt considerate următoarele:

– măsuri ce determină prețuri de desfacere mai puțin favorabile pentru produsele din import față de produsele indigene;

– măsuri ce privesc prețuri minime și maxime care fac ca importurile să fie prohibitive sau reduse;

– standarde ce impun la importuri anumite condiții ce se referă la formă, mărime, greutate, etc.;

– legi ce restrâng comercializarea de produse importate în absența unor reprezentanțe pe teritoriul statului importator.

2.1.1. O măsură luată de o autoritate a unui stat membru sau comunitară

Definiția cuprinsă în hotărârea Dassonville, ca și interpretarea art. 34 TFUE vizează, în mod evident, reglementările restrictive, oricare ar fi gradul autorității care a luat-o.

Noțiunea de efect echivalent a fost extinsă dincolo de ceea ce înseamnă măsuri restrictive de jure. Simplele practici administrative constante și repetate au fost considerate contrare dispozițiilor cuprinse în TfUE, fiind acțiuni ale persoanelor străine legate de administrația publică, dar susținute sau tolerate de aceasta.

2.1.2. O măsură susceptibilă de a reprezenta un obstacol în calea comerțului între statele membre ale Uniunii Europene

Comerțul intracomunitar al mărfurilor privește importurile ori exporturile de produse fabricate sau comercializate într-un stat membru al Uniunii Europene. Toate măsurile naționale ce afectează fluxul mărfurilor nu sunt considerate a priori măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative. O măsură nu este prohibitivă decât în condițiile în care o natură particulară este prohibitivă, și anume aceea de a fi echivalentă unei restricții cantitative. Chiar dacă această natură este expresă, măsura cu efect echivalent restricției cantitative este ilicită doar în măsura în care nu afectează comerțul intracomunitar decât indirect sau potențial, ceea ce nu se întâmplă în cazul discriminărilor în sens contrar.

2.2. Comerțul între statele membre ale Uniunii Europene

Dispozițiile Tratatului în ceea ce privește libera circulație a mărfurilor vizează înlăturarea oricărui obstacol (decompartimentarea) în cadrul Pieței unice europene.

Chiar dacă o măsură națională nu are ca obiect reglementarea schimburilor de mărfuri între statele membre, ceea ce este determinant este efectul acesteia, efectiv sau potențial, asupra comerțului intracomunitar. Conform acestui criteriu, reprezintă măsuri cu efect echivalent obstacolele în calea liberei circulații a mărfurilor ce rezultă, în lipsa armonizării legislațiilor naționale, din aplicarea la mărfurile provenite din alte state membre, unde sunt produse și comercializate în mod legal, a unor norme privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste mărfuri (precum și cele care privesc denumirea, forma, dimensiunea, greutatea, compoziția, prezentarea, etichetarea, ambalarea acestora), chiar dacă aceste norme sunt aplicabile, fără deosebire, tuturor produselor, cu excepția cazului în care această aplicare poate fi justificată printr-un interes general de natură să prevaleze asupra liberei circulații a mărfurilor.

Obstacolele la libera circulație a mărfurilor în cadrul Uniunii Europene pot exista chiar dacă toate faptele cazului concret sunt limitate la un singur stat membru. În această situație, aplicarea unei măsuri naționale poate avea efecte și asupra liberei circulații a mărfurilor între statele membre, în special când măsura respectivă facilitează comercializarea mărfurilor de origine internă în detrimentul mărfurilor importate. În asemenea împrejurări, aplicarea măsurii, chiar dacă este restrânsă la produsele indigene, creează și menține o diferență de tratament între cele două categorii de mărfuri, afectând, cel puțin potențial, comerțul intracomunitar.

Ceea ce împiedică sau stânjenește circulația mărfurilor nu sunt întotdeauna măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative. Pentru stabilirea faptului dacă o măsură are efect echivalent restricțiilor cantitative trebuie să se cerceteze, în primul rând, echivalența cu restricțiile cantitative.

Hotărârea Dassonville nu precizează în mod clar natura obstacolelor de înlăturat.

În schimb, condamnarea măsurilor aplicabile fără distincție a fost recunoascută mai târziu, printr-o altă celebră hotărâre, Cassis de Dijon, din 20 februarie 1979. Măsurile naționale care nu au niciun efect asupra schimburilor și care nu privesc decât circulația internă a mărfurilor de origine națională, nu sunt susceptibile de a permite aplicarea dreptului comunitar. Avem în vedere, în acest caz, discriminările inverse. Discriminările sunt, în principiu, echivalente restricțiilor cantitative.

Discriminarea legată de mărfuri în liberă practică sau originare din alte state membre este, în mod evident, contrară art. 34 și următoarele din TFUE, ca și art. III din GATT. Astfel, se poate observa că discriminările au fost întotdeauna condamnate. Acest lucru este valabil, însă, pentru toate măsurile care favorizează numai produsele naționale sau care supun produsele importate sau importul lor unor condiții care nu sunt cerute pentru produsele naționale.

Există situații în care discriminarea este deghizată. Aceasta poate fi descoperită în cazul legislațiilor care nu sunt decât aparent aplicabile în mod nediferențiat produselor naționale și celor importate. Astfel, reglementările diverse pot conduce la diferențe în detrimentul produselor importate, în ciuda generalității lor aparente. Aceleași soluții sunt valabile și pentru restricțiile la export.

Discriminările pot fi legitimate, sub condiția să nu fie arbitrare, pentru unul din motivele enumerate în mod limitativ de art. 36 TFUE..

2.3. Măsurile aplicabile fără distincție întreprinderilor

Formula ,,măsuri aplicabile fără distincție” se referă la normele interne discriminatorii interzise prin art. 34 și art. 35 TFUE care, cu toate că nu fac distincție între produsele importate și cele autohtone, pot, totuși, să restricționeze comerțul. Dacă o măsură aplicabilă fără distincție este necesară în scopul protejării unor condiții obligatorii, aceasta nu este considerată contrară dispozițiilor art. 34 TFUE.

Cu toate acestea, dacă o măsură distinct aplicabilă contravine în mod normal art. 34 TFUE, ea poate fi justificată prin art. 30 TFUE. Curtea de Justiție a Comunităților Europene realizează, însă, în hotărârea Cassis de Dijon, o distincție netă între măsurile distinct aplicate și măsurile aplicate fără distincție, atâta timp cât condițiile obligatorii cuprinse în această hotărâre sunt mai cuprinzătoare decât dispozițiile art. 36 TFUE și, spre deosebire de art. 36, lista cuprinsă în hotărâre nu are un caracter exhaustiv. Curtea a extins condițiile obligatorii și la protecția mediului, ca și la interesele legitime ale politicii economice sociale și la realizarea operelor cinematografice.

În raport cu diversitatea măsurilor și a rațiunii lor de a fi, art. 34 TFUE putea fi interpretat în două moduri diferite. Prima interpretare era aceea de a îl aplica numai în caz de discriminare, ceea ce lăsa statelor membre cea mai mare libertate sau cea mai mare competență pentru adoptarea reglementărilor care, sub cele mai variate pretexte, împiedicau accesul pe teritoriul lor al mărfurilor produse sau comercializate în alte state membre. A doua interpretare consta în a considera că era contrară TCE (actualmente TFUE) orice măsură națională care putea limita schimburile la nivel inferior celui susceptibil de a fi atins în absența sa. Competența statelor membre era foarte restrânsă din această perspectivă.

Directiva nr. 70/50 a Comisiei, adoptată la data de 22 decembrie 1969, a avut ca temei art 33 TCE (în prezent art. 39 TFUE). Efectele sale au încetat la expirarea perioadei de tranziție. Directiva păstrează, totuși, interesul de a interpreta dispozițiile cu privire la libera circulație a mărfurilor.

Prin această directivă s-au enumerat o serie de măsuri care afectează importurile ce ar putea avea loc. Printre acestea sunt: afișarea de prețuri de vânzare minime și maxime, impunerea de prețuri mai puțin avantajoase pentru produsele importate decât pentru produsele naționale (indigene); impunerea unor condiții privind, în special, forma, dimensiunile, greutatea, compoziția, prezentarea, identificarea, ambalajul numai pentru produsele importate sau impun acestora din urmă condiții diferite și mai greu de satisfăcut decât cele pentru produse naționale; împiedicarea oricărei creșteri în prețul produselor importate corespunzătoare costurilor suplimentare ori taxelor inerente la import.

Libertatea statelor membre nu mai este totală din momentul în care adoptă dispoziții al căror efect propriu nu mai este acela de a reglementa comerțul pe teritoriul lor, ci de a face operațiunile de import sau export, în fapt ori în drept, mai dificile sau mai oneroase decât operațiunile de comerț interne.

Din momentul în care statele membre introduc unele măsuri unilaterale, măsuri ce reprezintă obstacole în calea liberei circulații a mărfurilor, statele respective sunt susceptibile să intre în sfera de aplicare a art. 34 TFUE. Așa cum CJCE a stabilit, de altfel, prin celebra hotărâre Cassis de Dijon, statele membre nu pot interzice vânzarea pe teritoriul lor a produselor ce provin din alte state membre doar pe motivul că sunt fabricate după proceduri sau tehnici diferite de cele existente pe teritoriul lor. În schimb, pot căuta să realizeze, pe teritoriul lor, obiective legitime (protecția consumatorilor, loialitatea tranzacțiilor etc.).

O restricție și un obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor nu sunt prin ele însele ilicite. Dacă se ajunge la concluzia că sunt justificate de un interes general, nu pot fi calificate ca ca fiind măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative. Este vorba despre lipsa unui caracter ilicit fundamental. Acest raționament a fost inițiat în hotărârea Cassis de Dijon. Statele membre nu sunt întotdeauna libere în a determina ele însele care sunt situațiile de protecție a unor interese generale care pot fi admise în dreptul comunitar. Jurisprudența este, în această privință, destul de flexibilă. Trebuie ca măsurile în cauză să îndeplinească, în mod cumulativ, șase condiții:

– domeniul respectiv trebuie să nu fi făcut obiectul unei armonizări;

– măsura trebuie să acopere un interes general;

– nu trebuie să fie discriminatorie;

– trebuie să fie în mod obiectiv necesară;

– trebuie să fie proporțională;

– trebuie să țină cont de ceea ce se cere în statul de origine al mărfii.

Art. 35 TFUE (art. 29 TCE) interzice restricțiile cantitative și măsurile cu efect echivalent acestora la export, în același fel în care art. 34 TFUE (art. 28 TCE) face acest lucru în ceea ce privește importurile. Cu toate acestea, CJCE a hotărât că există diferențe în privința sferei de aplicare a celor două prevederi. În timp ce art. 34 TFUE se aplică atât prevederilor discriminatorii, cât și măsurilor aplicabile fără distincție, art. 35 se aplică numai în cazul în care există discriminare. Un exportator ce se confruntă cu o normă națională privind, de exemplu, standardele de calitatea pentru un produs care urmează să fie comercializat pe teritoriul acelui stat, nu poate folosi art. 35 TFUE pentru a argumenta că o astfel de normă face mai dificilă pătrunderea acelui exportator pe alte piețe din cadrul Uniunii Europene.

Rațiunea aplicării art. 34 TFUE în cazul măsurilor nediscriminatorii este aceea că impun o dublă povară importatorului, care va trebui să satisfacă atât normele relevante din propriul stat, cât și pe cele din statul de import.

2.4. Regula rațiunii. Excepția prevăzută în art. 36 TFUE

Prin introducerea unei reguli de rațiune (care mai este denumită și ,,cerința obligatorie”) s-a încercat atenuarea efectului principiului de bază stabilit în practică prin care măsurile susceptibile să împiedice, direct sau indirect, real sau potențial, comerțul internațional sunt considerate măsuri având un efect echivalent.

Regula rațiunii poate fi acceptată numai în lipsa unor reguli comune privind producția și desfacerea mărfurilor, astfel că, în caz contrar, va reveni statelor membre datoria de a reglementa toate problemele privind acea producție și acea desfacere a mărfurilor.

O excepție importantă de la principiul liberei circulații a mărfurilor este prevăzută în art. 36 TFUE, în versiunea consolidată publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 83/30.03.2010, în sensul că ,,prevederile art. 34 și 35 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecție proprietății industriale și comerciale”. În cazul proprietății industriale și comerciale, excepțiile sau derogările sunt admise numai dacă ele sunt justificate în scopul salvgardării dreptului ce constituie obiectul specific al acestei proprietăți.

Restricțiile sau prohibițiile astfel justificate nu se vor putea constitui ele însele, potrivit art. 36, teza a doua TfUE, în mijloace de discriminare arbitrară sau restricții disimulate în comerțul dintre statele membre. Se impune, prin urmare, observarea unei cerințe de nediscriminare arbitrară ori a principiului bunei credințe atunci când asemenea restricții sau prohibiții vor fi impuse.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene, în hotărârea pronunțată la data de 5 iunie 2007 în cauza Klas Rosengren și alții/ Riksaklagaren, a decis că o măsură care interzice particularilor să importe băuturi alcoolice constituie o restricție cantitativă la import în sensul fostului art. 28 TCE (actual art. 34 TFUE), chiar dacă legea germană privind băuturile alcoolice instituie pentru titularul monopolului vânzării cu amănuntul obligația de a furniza și, deci, dacă este cazul, de a importa la cerere băuturile respective.

Totodată, Curtea, prin hotărârea amintită, a mai stabilit că o măsură care interzice particularilor să importe băuturi alcoolice, precum cea care rezultă din legea germană privind băuturile alcoolice, nu poate fi considerată justificată, în temeiul art. 30 TCE (actual art. 36 TFUE), pentru motive ce țin de protecția sănătății și vieții persoanelor deoarece:

– nu este aptă să atingă obiectivul privind limitarea în general a consumului de alcool;

– nu este proporțională în vederea realizării obiectivului privind protecția tinerilor împotriva efectelor negative ale consumului de alcool.

2.5. Clauze de salvgardare

Prin Actul Unic European a fost introdus în TCE un nou text – art. 100A (fost art. 95 TCE, în prezent art. 114 TFUE) par. 4 prin care, la motivele justificate din art. 36 TCE (în prezent art. 30 TFUE) care permite interdicții sau restricții la import, export sau mărfuri aflate în tranzit, se adaugă alte două motive. Astfel, în situația în care după o măsură de armonizare luată de Consiliul European sau de Comisia Europeană acționând cu majoritate calificată, un stat membru consideră că este necesar să mențină prevederile naționale pe motive de nevoi majore avute în vedere la art. 36 TFUE ori privind protecția mediului înconjurător ori a mediului de lucru, va notifica aceste prevederi Comisiei.

Noua dispoziție este considerată ca o clauză generală de salvgardare, care poate fi invocată în situații deosebite, extreme, care impun un regim derogatoriu provizoriu. De altfel, art. 114 par. 10 TFUE dispune că măsurile de armonizare avute în vedere mai sus vor include, în situații specifice, o clauză de salvgardare autorizând statele membre, pentru unul ori mai multe dintre motivele neeconomice enunțate la art. 36 TFUE, să ia măsuri provizorii supuse unei proceduri de control comunitar.

În fapt, chiar art. 114 par. 10 TFUE dispune că măsurile de armonizare evocate urmează să includă, în cazurile corespunzătoare, o clauză de salvgardare care autorizează statele membre să ia, pentru unul sau mai multe dintre motivele neeconomice menționate în art. 36 TFUE, măsuri provizorii supuse unei proceduri comunitare de control.

Art. 346 TFUE prevede alte două clauze de salvgardare care pot să afecteze libera circulație a mărfurilor. Astfel, nici un stat membru nu poate fi obligat să furnizeze informații a căror dezvăluire ar fi contrară intereselor esențiale ale siguranței statului respectiv. Desigur, este vorba de secrete de stat, mai ales de natură economică. De asemenea, oricare stat membru poate lua asemenea măsuri pe care le consideră necesare în scopul protejării acestor interese care sunt în legătură cu producția sau comerțul cu arme, muniții și material de război, dar aceste măsuri nu trebuie să afecteze condițiile concurențiale de pe piața comună privind produsele care nu sunt destinate în mod expres scopurilor militare.

Funcționarea pieței comune ar putea fi afectată prin măsuri ale unui stat membru care pot fi luate în cazul unor tulburări interne serioase, tulburări ce afectează legea și ordinea, în caz de război, tensiune internațională serioasă, constituind o amenințare de război sau în scopul îndeplinirii obligațiilor pe care statul membru le-a acceptat prin menținerea păcii și securității internaționale.

O clauză de salvgardare poate fi aplicată și atunci când survine o criză neașteptată în balanța de plăți a unui stat membru. Măsurile luate în acest scop, conform art. 144 TFUE, sunt cu titlu conservatoriu și nu este necesar a fi excesiv de prohibitive sau de restrictive pentru remedierea dificultăților neprevăzute care au apărut.

2.6. Monopolurile de stat cu caracter comercial

Restricții și discriminări afectând libera circulație a mărfurilor pot surveni și ca urmare a activității monopolurilor de stat cu caracter comercial. În mod concret, aceste monopoluri, având drepturi exclusive asupra importurilor și/sau exporturilor și libertatea de a stabili condițiile de aprovizionare și de desfacere, pot să introducă restricții și discriminări la import și/sau la export, constând în dreptul exclusiv de vânzare-cumpărare sau posibilitatea de control al importurilor și exporturilor. Drept urmare, este influențată activitatea comercială a operatorilor economici în ansamblul Uniunii Europene.

Datorită faptului că reprezintă o restricție în ceea ce privește exportul, respingerea cererilor de licențe de export pentru anumite produse lactate poate fi caracterizată drept monopol. În acest sens, Comisia Europeană, prin Regulamentul (CE) nr. 8/2007 din 8 ianuarie 2007, a hotărât respingerea cererilor de licențe de export pentru anumite produse lactate. Comisia Europeană a motivat această restricție deoarece piața anumitor produse lactate este caracterizată de incertitudini și este necesar să se evite cererile speculative care pot duce la denaturarea concurenței dintre comercianți. Comisia a hotărât, astfel, să respingă cererile de licențe pentru aceste produse lactate, cereri depuse în datele de 2, 3, 4, 5 și 8 ianuarie 2007. Comisia precizează că Regulamentul nr. 8/2007, intrat în vigoare la data de 9 ianuarie 2007, este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică în mod direct în toate statele membre ale Uniunii Europene.

Monopolurile de stat pot fi numai cu caracter comercial sau mixte, adică de producție și comerciale.

Pentru a exista calificarea de ,,monopol”, nu este necesar să se exercite controlul total al pieței pentru anumite mărfuri, fiind suficient dacă organismele respective au ca obiect de activitate tranzacții privind un produs comercial susceptibil de a fi în concurență și comercializat între statele membre și joacă un rol efectiv într-un astfel de comerț.

Prin reglementările naționale, drepturile de monopol pot fi acordate unei întreprinderi de stat sau unei instituții de stat care va supraveghea sau va determina ori influența în mod apreciabil comerțul dintre statele membre sau unei întreprinderi private prin concesionarea unor activități importante, cum ar fi producerea și desfacerea alcoolului și tutunului (monopoluri delegate).

Art. 37 par. 1 TFUE (fostul art. 31 par. 1 TCE) a impus statelor membre obligația de a adapta aceste monopoluri astfel încât să se garanteze că nicio discriminare privind condițiile potrivit cărora mărfurile sunt dobândite și desfăcute nu va exista între resortisanții statelor membre. Această dispoziție a avut efect direct de la sfârșitul perioadei de tranziție (anul 1970), fiind aplicabilă numai în legătură cu mărfurile, așa cum, de altfel, s-a menționat expres. Obligația astfel prevăzută s-a conturat ca o obligație de a face, denumită și ,,activă”.

Statele membre, prin măsurile adoptate, nu trebuie să obstrucționeze libera circulație a mărfurilor și să distorsioneze concurența în cadrul Uniunii Europene.

Statele membre se vor abține, potrivit art. 37 par. 2 TFUE, de a introduce orice nouă măsură care este contrară principiului stabilit la par. 1 sau care restrânge domeniul de aplicare al articolelor care privesc interzicerea taxelor vamale și restricțiile cantitative între statele membre. Această obligație este de a nu face, denumită și ,,pasivă”.

Art. 37 are caracter de lex specialis față de prevederile dreptului comunitar vizând uniunea vamală și libera circulație a mărfurilor.

În cazul în care monopolurile în cauză s-au transformat în întreprinderi publice, fără a deține drepturi comerciale exclusive, va fi aplicabil art. 106 TFUE care dispune, la par. 1, că, în cazul întreprinderilor publice și al întreprinderilor cărora statele le acordă drepturi exclusive sau speciale, statele membre nu vor adopta, nici nu vor menține în vigoare vreo măsură contrară regulilor stabilite prin Tratat, adică prin TFUE.

2.7. Nediscriminarea fiscală (art. 110 TFUE – fostul art. 90 TCE)

Art. 110 TFUE (fost art. 90 TCE) nu se referă la drepturile de vamă. El vizează impunerile interne ce afectează produsele altor state membre într-un mod mai oneros decât produsele naționale.

Textul are în vedere impunerile ce afectează în mod discriminatoriu ,,produsele”. Deși plasat la capitolul cu privire la ,,dispoziții fiscale”, el are un raport direct cu obiectivul general al liberei circulații a mărfurilor.

Scopul art. 90 TCE poate fi enunțat destul de simplu, și anume acela de a împiedica periclitarea obiectivelor art. 23-25 TCE prin taxarea internă discriminatorie. Art. 23-25 TCE sunt menite să împiedice libera circulație a mărfurilor prin impunerea de taxe vamale sau taxe cu efect echivalent. Tratatul scoate în afara legii astfel de măsuri, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă, atunci când sunt impuse ca urmare a traversării unei frontiere de către o marfă. Aceste prevederi nu ar avea prea mult rost dacă statul ar putea prejudicia produsele străine odată ce acestea se află în interiorul teritoriului său, prin perceperea unor taxe discriminatorii, dezavantajând astfel acele produse importate aflate în concurență cu produsele naționale.

Art. 90 alin. 1 TCE nu prevede că un stat membru trebuie să adopte un anumit regim fiscal intern. El doar impune, oricare ar fi sistemul ales, acesta trebuie să se aplice fără discriminare produselor importate.

Deși TCE, ca și TFUE, interzice atât discriminarea directă, cât și pe cea indirectă, în temeiul art. 90 alin. 1 TCE, poate fi necesar să se determine despre ce fel de discriminare este vorba într-o anumită cauză, întrucât, dacă discriminarea directă pe criteriul cetățeniei nu poate fi justificată, normele fiscale ale unui stat membru care tind să favorizeze producătorii naționali pot fi permise dacă există o justificare obiectivă.

Discriminarea între produsele naționale și cele importate este o condiție esențială a aplicării art. 111 TFUE. Taxa trebuie să diminueze sau să fie susceptibilă de a diminua consumul produselor importate, influențând, astfel, alegerea consumatorilor. Discriminare nu poate fi pusă în evidență decât dacă există o similitudine sau, cel puțin, un ,,raport de concurență” între produsele importate vizate de taxă și produsele naționale care ar fi favorizate. Însă, o simplă progresivitate a taxării nu indică prin ea însăși o discriminare.

Așadar, articolul 110 TFUE interzice impunerea, asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor care se aplică produselor naționale similare, precum si taxele interne de natură să protejeze indirect alte produse. Articolul vizează să asigure libera circulație a mărfurilor între statele membre, în condiții concurențiale normale, prin eliminarea tuturor formelor de protecție, putând rezulta din aplicarea de impozitări interne discriminatorii produselor originare din alte state membre. Acest text trebuie, de asemenea, să garanteze neutralitatea perfectă a impozitărilor interne cu privire la concurența dintre produsele naționale si produsele importate.

Astfel, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene interzice statelor membre introducerea în mod direct sau indirect de impozite și taxe asupra produselor de import, dacă aceste impozite și taxe sunt mai mari sau mai numeroase decât cele corespunzătoare produselor indigene identice sau similare.

CJCE, prin hotărârea pronunțată la data de 17 iunie 2003 în cauza De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Toldgo Skattestyrelsen reaminteste că art. 90 TCE (actual art. 110 TFUE) nu poate fi invocat împotriva impozitărilor interne asupra produselor importate în absența unei producții naționale similare sau concurente. Este interzisă în mod special cenzurarea caracterului excesiv al nivelului de taxare pe care statele membre le-ar putea stabili pentru anumite produse, în absența oricărui efect discriminatoriu sau protector.

Potrivit interpretării date de Curte în aceeași hotărâre pronunțată în anul 2003, este necesară eliminarea tuturor formelor de protecție putând rezulta din aplicarea de impozitări interne discriminatorii produselor originare din alte țări membre.

Distincția între o impunere internă discriminatorie și o taxă cu echivalent unui drept de vamă este precizată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene. Este vorba despre o impunere internă discriminatorie atunci când compensarea de care beneficiază producțiile interne similare produselor importate taxate, între taxare și avantajele prin afectarea taxelor (fonduri de ajutoare sau de susținere, de pildă) este parțială. În cazul în care această compensare este integrală, este o taxă cu efect echivalent unui drept de vamă.

Taxa pe valoare adăugată pe care un stat membru o impune asupra importurilor de produse dintr-un alt stat membru, efectuate de o persoană fizică, dacă nicio astfel de taxă nu este impusă asupra aprovizionării cu produse similar efectuate de către o persoană fizică în cadrul teritoriului statului membru de import, nu constituie o taxă având efect echivalent unei taxe vamale, în sensul art. 30 TFUE (fost art. 25 TCE), dar ea trebuie considerată ca o parte a sistemului general de impunere internă de taxe și compatibilitatea ei cu dreptul comunitar trebuie să fie privită în contextul art. 110 TFUE (fost art. 90 TCE).

3. Eliminarea formalităților privind trecerea frontierelor

Frontierele sunt în mișcare în timp, putând fi abordate în mod diferit, relevând o geopolitică pură sau în opoziție cu conceptele economice. În Europa Occidentală, frontierele sunt repuse în discuție ca probleme, primele fiind frontierele economice; libera circulație a mărfurilor, fluxurile financiare apoi persoanele sunt luate în considerare. Prin Tratatul de la Maastricht, noțiunea tradițională de frontieră ca barieră geopolitică dispare.

La data de 1 ianuarie 1993 s-a realizat un deziderat mai vechi în privința liberei circulații a mărfurilor și a politicii comerciale comune, și anume eliminarea formalităților de trecere a frontierelor, care implică măsuri legislative în patru domenii interdependente: eliminarea documentelor vamale în comerțul intracomunitar, regulile comunitare ce guvernează libera circulație a mărfurilor, întărirea frontierelor și cooperarea între administrații.

Primele inițiative în domeniul eliminării documentelor vamale în comerțul intracomunitare au fost realizate în perioada 1985-1992 prin introducerea documentului administrativ unic, a posturilor comune de trecere a frontierei și prin simplificarea procedurilor de tranzit.

Ulterior, începând cu anul 1989, a început procesul de eliminare treptată a utilizării documentului administrativ unic și a documentului de tranzit, deși acestea au fost în continuare utilizate pentru aplicarea acordurilor comerciale speciale.

În prezent, se mai efectuează controale la granițe în legătură cu sănătatea plantelor și a animalelor, așa cum se efectuează și asupra produselor locale care circulă în interiorul unui stat, fără nicio discriminare pe motiv de origine a bunurilor sau de modalitate a transportului.

În privința regulilor ce guvernează libera circulație a mărfurilor, eliminarea documentului administrativ unic a reprezentat un pas urmat de mai multe măsuri care aveau rolul de a define noile reguli de guvernare a liberei circulații a mărfurilor, fiind necesară redefinirea modalităților de controlare a taxei pe valoarea adăugită prin transferul controlului la sediul firmei și la depozitele autorizate pentru accize.

Întărirea frontierelor externe presupune ca angajații responsabili cu controlul la frontierele externe să acționeze în numele tuturor autorităților naționale, precum și în interesul tuturor firmelor și consumatorilor din Uniunea Europeană. Cadrul legal comun pentru efectuarea controalelor vamale este stabilit prin Regulamentul nr. 450/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat), dar și prin măsuri speciale în anumite domenii.

În privința cooperării între administrații, au fost luate măsuri precum: modalități de tranzit pentru bunurile supuse controlului vamal, schimb de informații și monitorizarea clasificării tarifelor pentru bunuri, schimb de informații privind bunurile acoperite de reguli speciale, cooperarea dintre funcționarii vamali privind tariful vamal etc.

Au fost create rețele similar pentru sprijinirea luptei împotriva fraudei vamale, dar și programe menite să promoveze convergența practicilor administrative în domeniul vamal și al pieței interne.

Eliminarea formalităților de trecere a frontierelor a contribuit în mod semnificativ la liberalizarea comerțului intracomunitar, fiind un pas important în dezvoltarea politicii comerciale comune a Uniunii Europene. Astfel, este subliniată strânsa legătură dintre libera circulație a mărfurilor și politica comercială comună.

4. Tariful vamal comun

4.1. Aspecte introductive

Bunurile importate în statele membre dintr-o țară terță trebuie definite, clasificate și evaluate luând în considerare principii identice. Regulamentul nr. 2658/87 privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful Vamal Comun definește sistemul general de funcționare al tarifului vamal comun și conține și o nomenclatură combinată, pe care Comisia are sarcina să o revizuiască anual. În sensul Regulamentului nr. 450/2008 privind Codul Vamal Comunitar, prin "mărfuri comunitare" se înțelege mărfurile care aparțin uneia dintre următoarele categorii:

a. mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii și care nu conțin mărfuri importate din țări sau teritorii situate în afara teritoriului vamal al Uniunii. Mărfurile produse în întregime pe teritoriul vamal Uniunii nu au statutul vamal de mărfuri comunitare dacă sunt obținute din mărfuri plasate sub regim de tranzit extern, antrepozitare vamală, admitere temporară sau perfecționare activă;

b. mărfuri care intră pe teritoriul vamal al Uniunii provenind din țări sau teritorii care nu fac parte din acest teritoriu și care au fost puse în liberă circulație;

c. mărfuri obținute sau produse pe teritoriul vamal al Uniunii, fie exclusiv din mărfuri menționate la lit. b, fie din mărfuri menționate la lit. a și b.

Mărfurile obținute în întregime într-o singură țară sau teritoriu sunt considerate ca fiind originare din acea țară sau acel teritoriu.

Mărfurile în producerea cărora intervin mai multe țări sau teritorii sunt considerate ca fiind originare din acea țară sau acel teritoriu în care au fost supuse ultimei transformări substanțiale.

Taxele la import și la export datorate se bazează pe Tariful Vamal Comun.

Celelalte măsuri prevăzute de dispozițiile comunitare specifice în materie de schimburi comerciale cu mărfuri se aplică, după caz, în conformitate cu clasificarea tarifară a acelor mărfuri.

Tariful Vamal Comun cuprinde:

a. Nomenclatura Combinată a mărfurilor;

b. orice altă nomenclatură care se bazează parțial sau integral pe Nomenclatura Combinată sau care adaugă alte subdiviziuni la aceasta și care este stabilită prin dispoziții comunitare care reglementează domenii specifice în vederea aplicării măsurilor tarifare referitoare la schimburile cu mărfuri;

c. taxele vamale convenționale sau autonome normale aplicabile mărfurilor cuprinse în Nomenclatura Combinată;

d. măsurile tarifare preferențiale cuprinse în acordurile pe care Uniunea le-a încheiat cu anumite țări, teritorii sau grupuri de țări sau de teritorii din afara spațiului vamal comunitar;

e. măsurile tarifare preferențiale adoptate de către Uniune în mod unilateral, față de anumite țări sau teritorii sau grupuri de țări sau de teritorii din afara spațiului vamal comunitar;

f. măsurile autonome care prevăd reducerea sau exonerarea de taxe vamale aferente anumitor mărfuri;

g. regimurile tarifare preferențiale definite pentru anumite mărfuri datorită naturii sau destinației lor finale în cadrul măsurilor menționate la lit. c – f sau h;

h. alte măsuri tarifare prevăzute de legislația agricolă sau comercială sau de alte dispoziții comunitare.

4.2. Nomenclatura combinată. Noțiuni generale. Regulile generale de interpretare a

Nomenclaturii

Nomenclatura combinată este divizată în 99 de capitole și 9 anexe tarifare, conform Regulamentului nr. 948/2009 al Comisiei din 30 septembrie 2009 de modificare a anexei I la Regulamentul nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful Vamal Comun. Regulamentul nr. 948/2009 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2010. Primele 24 de capitole se referă la produsele agricole, cele din industria alimentară și înlocuitori de tutun prelucrați, iar restul de 75 de capitole acoperă produsele minerale și produsele industriale. Ca regulă generală, taxele vamale pentru produsele ce se încadrează în capitolele 25-99 sunt taxe ad valorem. Pentru cele din capitolele 1-24 sunt aplicate taxe diferite, în funcție de modul de organizare a pieței, conform politicii agricole comune. Anexele tarifare se referă la: produse agricole, substanțe farmaceutice, contingente, mărfuri improprii pentru alimentație și certificatele de calitate acordate mărfurilor (condiții de cerificare și lista organismelor abilitate să vizeze certificatele și lista certificatelor).

Tariful Vamal Comun nu se aplică bunurilor importate în mod nelegal, adică bunurilor ce nu pot fi puse în circulație (de exemplu, substanțe narcotice sau psihotrope pentru uz nelegal, armament pentru uz nelegal etc.). Asemenea bunuri nu atrag taxe vamale sau TVA, chiar dacă sunt confiscate de autorități.

Conform art. 1 alin. 2 din Regulamentul nr. 2658/87, versiunea consolidată, Nomenclatura Combinată cuprinde:

a. nomenclatura Sistemului Armonizat;

b. subdiviziunile comunitare ale acestei nomenclaturi, denumite „subpoziții NC” în cazul în care se specifică ratele corespunzătoare ale drepturilor;

c. dispozițiile preliminare, notele complementare ale secțiunilor sau ale capitolelor și notele de subsol referitoare la subpozițiile NC.

Potrivit art. 2 din Regulament, versiunea consolidată, Comisia instituie un Tarif integrat al Uniunii Europene, denumit în continuare „TARIC”, care respectă cerințele Tarifului Vamal Comun, ale statisticii pentru comerț exterior, ale politicilor comerciale, agricole și ale altor politici ale Uniunii privind importul sau exportul de mărfuri.

Tariful se bazează pe Nomenclatura Combinată și include:

a. măsurile cuprinse în Regulament;

b. subdiviziunile comunitare suplimentare, denumite „subpoziții TARIC”, care sunt necesare pentru punerea în aplicare a măsurilor comunitare specifice enumerate în anexa II;

c. orice alte informații necesare pentru punerea în aplicare sau gestionarea codurilor TARIC și a codurilor suplimentare definite la art. 3 alin. 2 și 3;

d. ratele drepturilor vamale și alte impuneri la import și export, inclusiv scutiri de taxe și drepturi preferențiale aplicabile la importul sau exportul unor mărfuri specifice;

e. măsurile enumerate în anexa II din Regulament, aplicabile la importul și exportul unor mărfuri specifice.

Potrivit art. 3 alin. 1 din Regulament, fiecare subpoziție NC are un cod numeric compus din opt cifre:

a. primele șase cifre reprezintă codurile numerice corespunzătoare pozițiilor și subpozițiilor din nomenclatura Sistemului Armonizat;

b. cea de-a șaptea și a opta cifră identifică subpozițiile NC. În cazul în care o poziție sau o subpoziție a Sistemului Armonizat nu este subdivizată în scopuri comunitare, cifrele a șaptea și a opta sunt „00”.

Conform art. 3 alin. 2, subpozițiile din TARIC se identifică prin a noua și a zecea cifră care formează împreună cu numerele de cod menționate la alin. 1 numerele de cod TARIC. În absența subdiviziunilor comunitare, cifrele a noua și a zecea sunt „00”.

Potrivit art. 3 alin. 3 din Regulamentul nr. 2658/87, versiunea consolidată, în mod excepțional, codurile adiționale TARIC cu patru caractere pot fi utilizate pentru punerea în aplicare a reglementărilor comunitare specifice care nu sunt codificate sau nu sunt codificate integral la a noua și a zecea cifră.

TARIC se utilizează de către Comisie și de către statele membre pentru aplicarea măsurilor comunitare privind importul în și exportul din Uniune.

Codurile TARIC și codurile adiționale TARIC se aplică tuturor importurilor și, după caz tuturor exporturilor de mărfuri reglementate de subpozițiile corespunzătoare.

Statele membre pot introduce subdiviziuni sau coduri adiționale în scopuri naționale. Unor astfel de subdiviziuni sau coduri adiționale li se atribuie coduri de identificare, în conformitate cu Regulamentul nr. 2454/93.

Interpretarea Nomenclaturii este guvernată de următoarele principii:

1. Enunțul titlurilor secțiunilor, capitolelor sau subcapitolelor este considerat ca având numai o valoare indicativă, clasificarea mărfurilor considerându-se legal determinată atunci când este în concordanță cu textul pozițiilor și notelor de secțiuni și de capitole și, atunci când nu sunt contrare termenilor utilizați în acele poziții și note, după regulile menționate mai jos.

2. a. Orice referire la un articol de la o poziție determinată acoperă acest articol, chiar incomplet sau nefinit, cu condiția ca acesta să prezinte, ca atare, caracteristicile esențiale ale articolului complet sau finit. Această regulă se aplică și la articolul complet sau finit sau considerat ca atare, în temeiul dispozițiilor precedente, atunci când articolul este prezentat nemontat sau demontat;

b. Orice mențiune la un material de la o poziție determinată se referă la acest material fie în stare pură, fie amestecat sau asociat cu alte materiale. Deasemenea, orice mențiune la produse dintr-un anumit material se referă la produsele alcătuite în întregime sau parțial din acest material. Clasificarea acestor produse amestecate sau a articolelor asociate se efectuează în conformitate cu principiile enunțate la regula 3;

3. Atunci când mărfurile ar putea fi clasificate la două sau mai multe poziții prin aplicarea regulii 2 b sau în orice alt caz, clasificarea se face după cum urmează:

a. Poziția cea mai specifică trebuie să aibă prioritate față de pozițiile cu un domeniu de aplicare mai general. Cu toate acestea, în cazul în care două sau mai multe poziții se referă fiecare numai la o parte din materialele care compun un produs amestecat sau un articol compozit sau numai la o parte dintre articolele mărfurilor prezentate în seturi, condiționate pentru vânzarea cu amănuntul, aceste poziții se consideră, în raport cu produsul sau articolul, la fel de specifice, chiar dacă una dintre poziții oferă o descriere mai precisă sau mai completă;

b. Produsele amestecate, articolele compuse din materiale diferite sau constituite prin asamblarea unor articole diferite și mărfurile prezentate în seturi condiționate pentru vânzarea cu amănuntul, care nu pot fi clasificate prin aplicarea regulii 3 a, se clasifică după materialul sau articolul care le conferă caracterul esențial, în cazul în care este posibilă efectuarea acestei determinări;

c. În cazul în care regulile 3 a și 3 b nu permit efectuarea clasificării, marfa se clasifică la poziția cu numărul cel mai mare dintre cele susceptibile a fi luate în considerare.

4. Mărfurile care nu pot fi clasificate prin aplicarea regulilor anterioare se clasifică la poziția corespunzătoare mărfurilor asemănătoare.

Interpretarea Curții de Justiție în materia Nomenclaturii combinate este indispensabilă, deoarece, dacă administrațiile statelor membre ale Uniunii Europene ar interpreta termeni în care bunurile sunt descrise, ar pune în pericol aplicarea uniformă a dreptului comunitar.

Ca în orice alt domeniu al dreptului comunitar, CJCE a fost solicitată, prin intermediul hotărârii preliminare, să asigure interpretarea uniformă a Nomenclaturii combinate.

De exemplu, hotărârea Neckermann Versand AG c. Hauptzollamt Frankfurt/Main-Ost din 9 august 1994 privește articolele de îmbrăcăminte pe care le-a declarat ca fiind pijamale sub titlul de coloană 61.08, dar care au fost reclasificate de către autoritățile germane ca fiind bluze și pantaloni, cu rezultatul unei taxări mai mari. Curtea a observat că denumirea titlului 61..08 (,,pijamale (…) de femei sau de fete (…) cusute sau croșetate”) nu furnizează o definiție a pijamalelor. De aceea, a fost nevoită să examineze caracteristicile obiective ale acestora. A luat în considerare scopul pentru care acestea erau folosite, concluzionând că pijamalele erau purtate exclusiv sau in principal în pat drept îmbrăcăminte de noapte.

Hotărârea Interfood GmbH c. Hauptzollamt Hamburg-Ericus din 26 aprilie 1972 se referă la taxele vamale mai mari aplicabile importurilor de caise. Taxele vamale superioare erau aplicate de către autoritatea vamală germană importurilor de caise, aspect motivat de faptul că acestea aveau un conținut de zahăr mai mare de 9% și mai mic de 13%. Disputa privea clarificarea sub titlul 20.06 B II (A) 6 (BB) sau sub titlul 20.06 B II (C) 1 (AA) din Tariful Vamal Comun, respectiv ,,produse care conțin zahăr” și ,,produse fără zahăr adăugat”. Curtea a analizat nota suplimentară pentru titlul 20.6 privind fructele, altele decât ananasul și zahărul ce au conținutul de zahăr cuprins între 9% și 13%. În lumina acordurilor încheiate de UE cu GATT, Curtea a stabilit că, pentru scopul taxării vamale, caisele reprezintă un fruct ce conține zahăr, indiferent dacă acesta a fost introdus în fruct sau nu.

În hotărârea Belgia c. Jean Nicolas Vandertaelen și Dirk Leopold Maes din 10 decembrie 1975, produsul a cărui clasificare se afla în litigiu era descries în declarația vamală ca fiind ,,gheață consumabilă cu aromă de ciocolată”. Importatorii au fost trimiși în judecată de către Parchetul Belgian pentru importarea unui produs sub o falsă declarație, deoarece marfa respectivă nu constituia înghețată, iar, în urma expertizei efectuate, s-a constatat că nu conținea cacao. Curtea de Casație belgiană a solicitat o hotărâre preliminară privind interpretarea titlurilor în care ar fi încadrabilă înghețata, respectiv 18.06 și 21.07. CJCE a stabilit că noțiunea de înghețată nu a fost definită în cadrul Nomenclaturii și a stabilit principiul general conform căruia produsul este suficient caracterizat prin chiar descrierea sa. Criteriul decisiv pentru clasificarea vamală trebuie să fie caracteristicile obiective și proprietățile mărfii. Pentru aplicarea titlurilor 18.06 și 21.07, conceptul de înghețată se referă la produse care au drept caracteristică esențială faptul că se topesc la aproximativ 0 grade Celsius. Acest criteriu nu se poate aplica produselor în cauză, care conțin sucroză, apă și grăsime de lapte și nu se topesc la 20 grade, chiar dacă au stat 24 de ore la aer.

Hotărârea Kloosterboer Services BV c. Inspecteur van de Belastingdienst/Douane Rotterdam din 18 iunie 2009 privește subpozițiile pertinente pentru clasificarea unui sistem de răcire pentru calculatoare în Nomenclatura combinată.

La 6 ianuarie 2004, Kloosterboer a prezentat serviciilor vamale din Rotterdam o declarație de punere în liberă circulație, printre altele, a unor „ventilatoare pentru calculatoare”. Acestea, originare din China, au fost declarate la subpozițiile 8414 51 90 din NC și li s-a aplicat o taxă vamală de 3,2 % din valoarea declarată.

La 7 ianuarie 2004, Inspecteur a clasificat produsele menționate la subpoziția 8414 51 90 din NC și a întocmit înștiințarea de plată a taxelor vamale corespunzătoare.

La 21 iulie 2004, Kloosterboer a introdus o cerere de rambursare a taxelor vamale respective susținând că produsele în cauză în acțiunea principală, pe care fabricantul le calificase drept „părți de calculatoare pentru procesoare”, trebuiau, în conformitate cu jurisprudența instanțelor naționale, să fie clasificate la subpoziția 8473 30 90 din NC, în temeiul căreia nu era datorată nicio taxă vamală.

Gerechtshof te Amsterdam descrie produsele care fac obiectul litigiului cu care este sesizat ca fiind aparate compuse dintr-un disipator termic, denumit în mod obișnuit „heatsink”, și dintr-un ventilator, aceste două elemente fiind atașate unul de celălalt în mod permanent și formând astfel un întreg. Disipatorul termic cuprinde un picior metalic cu elemente de fixare. Pe acest picior sunt fixate lamele de aluminiu care sunt, la rândul lor, introduse într-o piesă din material sintetic pe care este fixat ventilatorul (axial). Acest ventilator funcționează cu ajutorul unui motor electric cu curent continuu cu o tensiune de 12 volți. Aceste elemente sunt montate pe placa de bază, opus bazei procesorului, cu ajutorul unui sistem de clipsuri. Pentru a evita ca o pernă de aer izolantă să se formeze între suprafața superioară a procesorului și suprafața inferioară a disipatorului termic, pe aceasta din urmă este aplicată o pastă conductoare de căldură. Căldura degajată de procesor este absorbită de lamelele disipatorului. Funcționarea ventilatorului, care creează un curent de aer, permite astfel evacuarea căldurii înmagazinate în lamele. Produsele în cauză sunt destinate exclusiv utilizării într-un calculator și au ca scop răcirea procesorului.

În fața instanței de trimitere, Kloosterboer susține în esență că, în măsura în care un calculator nu poate funcționa fără un disipator termic, produsele în cauză în acțiunea principală ar trebui să fie considerate ca fiind părți ale unui calculator. Împrejurarea că, în speță, un ventilator este fixat pe acest disipator nu ar fi de natură să modifice această concluzie din moment ce ventilatorul ar avea ca obiectiv numai să crească capacitățile de răcire a dispozitivului fără să fie necesar să se lărgească suprafața lamelelor acestui disipator. Acesta din urmă ar constitui elementul principal al produselor menționate și le-ar conferi acestora caracterul esențial. Așadar, ventilatoarele pentru calculatoare ar trebui clasificate la poziția 8473 din NC și nu la poziția 8414 din aceasta. Rezultă că Regulamentul nr. 384/2004 este incompatibil cu aplicarea regulilor generale pentru interpretarea NC.

Inspecteur susține că, având în vedere caracteristicile și proprietățile obiective ale acestora, produsele în cauză în acțiunea principală trebuie să fie considerate drept ventilatoare. Astfel, ventilatorul este cel care le conferă acestora caracterul esențial, întrucât această parte a aparatului ar avea rolul cel mai important în evacuarea unui surplus de căldură. Deși nu există nicio îndoială că sunt destinate a fi părți dintr-un calculator, ventilatoarele ar trebui, potrivit punctului 1, punctului 3 litera (b) și punctului 6 din regulile generale, să fie clasificate la poziția 8414 din NC.

Instanța de trimitere consideră că produsele respective îndeplinesc o funcție mai largă decât cea a ventilatoarelor prevăzute la poziția 8414, astfel încât acestea nu ar putea fi asimilate ventilatoarelor prevăzute în notele explicative referitoare la această poziție și aceasta nu poate fi luată în considerare. Caracteristica esențială a acestor produse ar fi că acestea pot capta și evacua căldură, ceea ce nu ar reprezenta o funcție a ventilatorului în sine. Rezultă că nota 2 litera (a) din secțiunea XVI din partea a II-a a NC ar fi lipsită de pertinență în speță.

Având în vedere aceeași notă 2 litera (b), precum și punctele 1-6 din regulile generale și având în vedere împrejurarea că este de necontestat că produsele în cauză în acțiunea principală sunt fabricate în mod special pentru calculatoare, și anume „Mașini automate de prelucrare a datelor și unități ale acestora” potrivit definiției care figurează la poziția 8471 din NC, și ținând seama de faptul că răcirea procesorului este esențială pentru buna funcționare a acestora, ar trebui, potrivit instanței de trimitere, ca aceste produse să fie clasificate la subpoziția 8473 30 90 din NC.

Spre deosebire de ceea ce susține Comisia, ceea ce conferă produselor în cauză în acțiunea principală caracterul esențial nu este ventilatorul, ci difuzorul termic.

Într-adevăr, pe de o parte, astfel cum a subliniat instanța de trimitere, produsele menționate au în principal drept funcție să capteze și să evacueze căldura procesorului. Or, elementul acestuia care permite îndeplinirea acestei funcții și care a fost conceput în mod special în acest scop este disipatorul termic. De altfel, este necontestat faptul că, înainte de dezvoltarea unor produse precum cele în cauză în acțiunea principală, răcirea procesoarelor de calculator era asigurată în mod exclusiv de disipatoare termice. Adăugarea la acestea din urmă de ventilatoare nu a modificat în mod fundamental proprietățile disipatoarelor menționate, ci doar a crescut eficacitatea acestora crescând capacitatea lor de răcire.

Pe de altă parte, este necontestat de asemenea faptul că, spre deosebire de disipatoarele termice, ventilatoarele cu care sunt dotate produsele în cauză în acțiunea principală nu sunt destinate să funcționeze în mod neîntrerupt, ci încep să funcționeze numai în momentul în care răcirea asigurată de disipatorul termic nu mai este suficientă pentru a împiedica depășirea unui anumit nivel al temperaturii procesorului.

În aceste condiții și având în vedere modul de redactare a notei explicative a SA referitoare la poziția 8414 și în special ultimul paragraf al părții B consacrate ventilatoarelor, trebuie să se concluzioneze că produse precum cele în cauză în acțiunea principală nu pot fi clasificate la această poziție.

În condițiile în care produsele în cauză în acțiunea principală sunt destinate exclusiv unor calculatoare care se încadrează la poziția 8471 din NC, acestea trebuie, în temeiul notei 2 litera (b) din secțiunea XVI a părții I a NC, să fie clasificate la subpoziția 8473 30 90.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a statuat că Regulamentul nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun trebuie interpretat în sensul că produse precum cele în cauză în acțiunea principală, adică sisteme de răcire compuse dintr-un disipator termic, precum și dintr-un ventilator și care sunt în mod exclusiv destinate să fie încorporate într-un calculator, trebuie să fie clasificate la subpoziția 8473 30 90 din Nomenclatura combinată.

Hotărârea Sunshine Deutschland Handelsgesellschaft mbH c. Hauptzollamt Kiel din 19 aprilie 2007 se referă la interpretarea anexei I din Regulamentul nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful Vamal Comun, Subpozițiile 1209 91 90 și 1212 99 80 — Semințe de dovleac decorticate care și-au pierdut puterea de germinare și care sunt destinate industriei de panificație.

CJCE a decis că subpoziția 1212 99 80 din Nomenclatura combinată prevăzută în anexa I la Regulamentul nr. 2658/87 trebuie interpretată în sensul că semințele de dovleac decorticate care și-au pierdut puterea de germinare și care sunt destinate industriei de panificație se încadrează în această subpoziție.

În cauzele conexate Kip Europe SA, Kip (UK) Ltd, Caretrex, Logistiek BV, Utax GmbH, Hewlett Packard International SARL c. Administration des douanes – Direction générale des douanes et droits indirects CJCE a fost sesizată de către Tribunal d'instance du VIIe arrondissement de Paris cu o cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare referitoare la interpretarea Regulamentului nr. 2658/87 – Aparat multifuncțional constituit prin asamblarea unui modul imprimantă laser, a unui modul de scanare și a unui modul calculator – Clasificare la poziția tarifară 8471 60 40 (Mașini automate de prelucrare a datelor) în temeiul punctului 3 litera (b) din Regulile generale pentru interpretarea NC (funcție de imprimare care îi conferă aparatului "caracterul esențial") sau la poziția 9009 12 00 (Aparate de fotocopiere) prin aplicarea notei 5 E din capitolul 84 din NC (aparat care îndeplinește în mod autonom o funcție proprie – copierea – alta decât prelucrarea datelor).

Curtea a statuat următoarele:

1. Nota 5 E din capitolul 84 din Nomenclatura combinată care constituie anexa I la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară și statistic și Tariful vamal comun, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1719/2005 al Comisiei din 27 octombrie 2005, trebuie interpretată în sensul că singurele aparate care îndeplinesc o „funcție proprie, alta decât prelucrarea datelor” sunt cele care încorporează o mașină automată de prelucrare a datelor sau care lucrează în legătură cu o astfel de mașină a căror funcție nu ține de prelucrarea datelor.

2. Dacă funcția de copiere pe care o asigură aparatele în cauză în acțiunea principală este secundară în raport cu funcțiile de imprimare și de scanare, acestea trebuie considerate unități de mașini automate de prelucrare a datelor în sensul notei 5 B din capitolul 84 din Nomenclatura combinată care constituie anexa I la Regulamentul nr. 2658/87, unități care, în aplicarea notei 5 C din acest capitol, se clasifică, dacă se prezintă separat, la poziția 8471 din această nomenclatură. Într-un astfel de caz, subpoziția pertinentă trebuie stabilită în aplicarea notei 3 din secțiunea XVI din nomenclatura menționată. În schimb, dacă importanța acestei funcții de copiere este echivalentă celei a celorlalte două funcții, aceste aparate vor trebui clasificate, în aplicarea punctului 3 lit. b din regulile generale pentru interpretarea aceleiași nomenclaturi, la poziția corespunzătoare modulului care le conferă aparatelor menționate caracterul esențial. Dacă această stabilire s-ar dovedi imposibilă, acestea vor trebui clasificate la poziția 9009 în aplicarea punctului 3 lit. c din regulile generale menționate.

În cauza Staatssecretaris van Financiën c. Kamino International Logistics BV, obiectul l-a constituit cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare – Hoge Raad der Nederlanden – Interpretarea anexei I la Regulamentului (CE) nr. 1789/2003 al Comisiei din 11 septembrie 2003 de modificare a anexei I la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful Vamal Comun – Monitor în culori apt să transmită semnale provenind de la o mașină automată de prelucrare a datelor, precum și de la altă sursă – Clasificare la poziția 8471 din NC.

Curtea a statuat că monitoare precum cele în cauză în acțiunea principală nu sunt excluse de la clasificarea la subpoziția 8471 60 90, ca unități de tipul celor utilizate „în principal” într-un sistem automat de prelucrare a datelor în sensul notei 5 (B) litera (a) din capitolul 84 din Nomenclatura combinată care constituie anexa I la Regulamentul nr. 2658/87 doar pentru simplul fapt că sunt apte să reproducă semnale provenind atât de la o mașină automată de prelucrare a datelor, cât și de la alte surse.

În scopul de a stabili dacă monitoare precum cele în cauză în acțiunea principală sunt unități de tipul celor utilizate în principal într-un sistem automat de prelucrare a datelor, autoritățile naționale, inclusiv instanțele, trebuie să recurgă la indicațiile care figurează în notele explicative privind poziția 8471 din Sistemul armonizat instituit prin Convenția internațională privind Sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor, încheiată la Bruxelles la 14 iunie 1983, și protocolul de modificare a acesteia din 24 iunie 1986, în special la punctele 1-5 din partea capitolului I D consacrată unităților de vizualizare ale mașinilor automate de prelucrare a datelor.

În cauza Schenker SIA c. Valsts ieņēmumu dienests, CJCE a fost sesizată de Administratīvā apgabaltiesa (Letonia) cu o cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare ce privea interpretarea Nomenclaturii combinate – Dispozitive cu cristale lichide cu matrice activă.

Curtea a decis că subpoziția 8528 21 90 din Nomenclatura combinată trebuie interpretată în sensul că, la data de 29 decembrie 2004, poziția respectivă nu se aplica dispozitivelor cu cristale lichide (LCD) cu matrice activă alcătuite în principal din următoarele elemente:

–  două plăci din sticlă;

–  substrat de cristale lichide inserat între aceste plăci;

–  cititoare de semnal vertical și orizontal;

–  retroiluminare;

–   transformator care generează tensiune înaltă pentru retroiluminare și

–  bloc de control – interfață de transmitere a datelor (control PCB sau PWB) care asigură transmiterea secvențială a datelor către fiecare pixel (punct) din modulul LCD prin intermediul unei tehnologii specifice – LVDS (semnal diferențial de joasă tensiune).

În cauza Siebrand BV c. Staatssecretaris van Financiën, CJCE a fost sesizată de Hoge Raad der Nederlanden (Țările de Jos) cu o cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea pozițiilor tarifare 2206 și 2208 din Nomenclatura combinată – Băutură fermentată care conține alcool etilic (distilat) – Adaos de apă și de substanțe care determină pierderea gustului, a mirosului și/sau a aparenței unei băuturi obținute inițial din fructe sau dintr-un produs natural.

Curtea de Justiție a stabilit că băuturile pe bază de alcool fermentat, care corespund inițial poziției 2206 din Nomenclatura combinată cărora le-au fost adăugate un anumit procent de alcool distilat, apă, sirop de zahăr, arome, coloranți și, pentru unele dintre acestea, o bază de smântână, care le-au făcut să își piardă gustul, mirosul și/sau aparența unei băuturi obținute dintr-un anumit fruct sau dintr-un anumit produs natural, nu se încadrează la poziția 2206 din Nomenclatura combinată, ci la poziția 2208 din aceasta.

4.3. Rambursarea și remiterea taxei vamale

Se aplică următoarele definiții:

– ,,rambursare” reprezintă restituirea taxelor la import sau la export care au fost achitate;

– ,,remitere” reprezintă exonerarea de la plata taxelor la import sau la export care nu au fost achitate.

Drepturile de import sau de export sunt rambursate în măsura în care se stabilește că, în momentul în care au fost plătite, valoarea acestor drepturi nu era datorată legal.

Nu se acordă rambursarea sau restituirea drepturilor în cazul în care faptele ce au dus la achitare ori la înscrierea în evidența contabilă a unei sume ce nu era legal datorată sunt rezultatul unei acțiuni deliberate săvârșite de către o persoană interesată.

Drepturile de import sau de export sunt rambursate ori restituite ca urmare a depunerii unei cereri adresate biroului vamal în cauză (biroul vamal obligat la restituirea taxei vamale) într-o perioadă de trei ani de la data la care valoarea acestor drepturi a fost comunicată debitorului. Această perioadă se prelungește dacă persoana în cauză face dovada că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei (împrejurări neprevăzute, situații de forță majoră etc.) să depună cererea în termenul amintit.

Drepturile de import sau de export sunt remise când se invalidează o declarație vamală, iar drepturile au fost achitate. Rambursarea se acordă în urma unei cereri depuse de către persoana în cauză în intervalele prevăzute pentru depunerea cererii de invalidare a declarației vamale.

Drepturile de import sunt rambursate sau remise în măsura în care se stabilește că valoarea acestor taxe înscrise în evidența contabilă este aferentă mărfurilor plasate sub regimul vamal în cauză și refuzate de importator întrucât erau defecte sau nu respectau condițiile contractului în baza căruia au fost importate.

Sunt asimilate mărfurilor defecte mărfurile deteriorate anterior acordării liberului la vamă.

Rambursarea sau remiterea drepturilor de import se acordă cu condiția ca:

– mărfurile să nu fi fost folosite, cu excepția unei posibile utilizări inițiale necesare pentru a verifica dacă sunt defecte sau nu respectă termenii contractuali;

– mărfurile să fie exportate de pe teritoriul vamal al Uniunii Europene.

Drepturile de import nu pot fi rambursate sau remise în cazul mărfurilor care, anterior declarării în vamă, au fost importate temporar pentru a fi testate, decât dacă se stabilește că defectele mărfurilor sau nerespectarea prevederilor contractuale nu ar fi putut fi detectate în mod normal în decursul acestor teste.

Drepturile de import sunt rambursate sau remise în urma prezentării unei cereri la biroul vamal competent, în termen de 12 luni de la data la care valoarea acestor drepturi a fost comunicată debitorului.

Totuși, autoritățile vamale pot permite ca această perioadă să fie depășită în cazuri excepționale, justificate în mod corespunzător.

CAPITOLUL V

POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ A UNIUNII EUROPENE ȘI LIBERA CIRCULAȚIE A CAPITALURILOR

1. Introducere

Având în vedere că, definită pe larg, politica comercială a Uniunii Europene include reglementările adoptate pe linie administrativă, juridică, bugetară, fiscală, financiară, bancară, valutară etc., consider că libera circulație a capitalurilor și a plăților face parte din politica comercială a Uniunii, conținând reglementări cu caracter juridic și financiar-fiscal ce au legătură cu desfășurarea comerțului la nivel comunitar.

Libera circulație a capitalurilor și a plăților reprezintă una dintre cele patru libertăți fundamentale ale Uniunii Europene, alături de libera circulație a mărfurilor, libera circulație a persoanelor și libera circulație a serviciilor. Aceste patru libertăți fundamentale alcătuiesc piața internă a Uniunii Europene.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE – fosta Curte de Justiție a Comunităților Europene – CJCE – anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona) rămâne garantul libertăților fundamentale ale pieței interne, indiferent de mijloacele pe care Statele Membre le folosesc pentru a favoriza într-o formă sau alta sistemul național. Astfel, sistemul pensiilor private în Danemarca a fost considerat de către Comisia Europeană neconform cu prevederile dreptului comunitar. Un sistem fiscal în care se permite deducerea din structura venitului impozabil a contribuțiilor plătite într-o schemă de pensii coroborat cu faptul că schema de pensii respectivă poate fi încheiată numai cu o instituție de pensii din Danemarca ori cu o instituție de pensii din alt Stat Membru numai cu condiția de a avea o sucursală în Danemarca este contrar libertăților fundamentale ale Uniunii Europene.

Potrivit art. 3 alin. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, astfel cum a fost publicat în versiune consolidată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 83/30.03.2010, Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului.

Potrivit art. 4 alin. 2 lit. a din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), astfel cum a fost publicat în versiune consolidată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 83/30.03.2010, competențele partajate între Uniunea Europeană și statele membre se aplică și în privința pieței interne.

Titlul IV al Părții a III-a din TFUE, în versiunea consolidată, se referă la libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor, totuși, în concret, atunci când este reglementată materia liberei circulații a capitalului, Cap. IV din acest Titlu este denumit „Capitalurile și plățile” (art. 63-66). De aceea, libertatea plăților ar putea fi considerată ca fiind a patra libertate în cadrul comunitar, care este, totuși derivată din celelalte trei libertăți, ea neputând avea o existență de sine stătătoare. Numai dacă sunt înfăptuite toate celelalte trei libertăți poate fi în cauză, deasemenea, realizarea liberei circulații a plăților. Pe de altă parte, nici acele libertăți nu pot fi considerate pe deplin asigurate dacă persoanele și serviciile nu pot fi plătite decât cu restricții sau interdicții ori nu există posibilități de transfer al sumelor dobândite într-o altă țară printr-o activitate desfășurată potrivit legislației comunitare.

În privința dreptului de stabilire, din art. 49 TFUE se poate deduce că nu întotdeauna acest drept este însoțit de un transfer de capital și, deci, de o liberă circulație a capitalului, prevăzându-se dreptul de a începe și exercita activități ca persoane independente și de a constitui și administra întreprinderi, în special, societăți cu scop lucrativ, persoane juridice de drept public sau privat „…sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile”. Aceste activități pot fi exercitate fără a necesita transfer de capital dintr-o altă țară, cel în cauză având posibilitatea, de exemplu, să solicite un credit în țara respectivă. În cazul în care eventualele investiții pentru acele activități impun un transfer de capital, atunci poate fi în discuție libera circulație a capitalurilor.

Conform Dicționarului de termeni comunitari elaborat de Andrei Popescu și Ion Jinga, prin libera circulație a capitalurilor se înțelege mișcarea capitalurilor între țări ale căror monede naționale sunt diferite. Ținând cont de consecințele pe care un astfel de fenomen le poate avea asupra balanței de plăți și a stabilității monetare a unei țări, circulația capitalurilor între state este, de obicei, supusă unor restricții. În  1988, Consiliul de Miniștri (actualul Consiliu UE) a decis că circulația capitalurilor între statele membre ale Comunității Europene trebuie să fie total liberalizată până la 1.07.1990.

Pentru a asigura libera circulație a capitalurilor, statele membre trebuie să elimine toate restricțiile asupra circulației capitalului aparținând persoanelor rezidente în aceste state și orice discriminare bazată pe cetățenia sau locul rezidenței părților ori pe locul unde un astfel de capital este investit.

2. Domeniul de aplicare a libertății de circulație a capitalurilor

Beneficiarii libertății de circulație a capitalurilor sunt cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, precum și cetățenii aparținând unor terțe state care au reședința pe teritoriul unui stat membru. Stabilirea criteriilor după care se acordă dreptul la reședință persoanelor fizice sau juridice revine legislației proprii fiecărui stat membru.

Capitalurile reprezintă operațiuni financiare de plasament sau de investiții.

Libera circulație a capitalurilor, conform unei definiții dată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene (CJCE), desemnează operațiunile financiare ce vizează în mod esențial plasarea și investirea sumelor în cauză, și nu plata pentru o anumită prestație. CJCE a mai statuat că transferul fizic de bancnote nu poate fi considerat o deplasare de capital când el corespunde unei obligații de plată decurgând dintr-o tranzacție ce a implicat circulația mărfurilor și serviciilor, după cum transferul de bancnote în legătură cu turismul ori cu călătoriile în scop de comerț, educație, tratament medical constituie plăți și nu o deplasare de capital.

Libera circulație a capitalurilor are ca punct de plecare necesitatea efectuării de investiții pe piața comunitară, fără restricții, astfel încât să se contribuie la înfăptuirea obiectivului promovării dezvoltării armonioase și echilibrate a activităților economice în ansamblul Uniunii Europene, o creștere durabilă și neinflaționistă, un înalt grad de convergență a performanțelor economice, un nivel ridicat de folosire a forței de muncă etc.

Libera circulație a capitalurilor are drept scop eliminarea tuturor barierelor discriminatorii în această privință între statele membre ale Uniunii, fiind vizate în special cele care afectează mișcările de capital, în scopul de a se realiza investiții în domeniul asigurării serviciilor pe teritoriul Uniunii Europene.

Pentru a se asigura libera circulație a capitalurilor, statele membre trebuie să elimine între ele toate restricțiile asupra circulației capitalului aparținând persoanelor rezidente în statele membre și orice discriminare bazată pe cetățenia sau locul rezidenței părților.

Ca forme ale mișcării capitalurilor avem:

– investiții directe – construirea de întreprinderi în diferite ramuri;

– plasamente de portofoliu (titluri: acțiuni, obligațiuni, bonuri de tezaur);

– depozite bancare în străinătate.

Mișcările de capital propriu-zise implică operațiuni financiare care „vizează în mod esențial plasamentele și investițiile” unei anumite sume si nu remunerarea unei prestări. De altfel, libera circulație a capitalurilor și a plăților vizează mișcările transfrontaliere de capital, în scop de plasament și investiție.

Prin art. 63 alin. 1 TFUE se interzic orice restricții ale liberei circulații a capitalurilor între statele membre și între statele membre și țările terțe.

CJCE a statuat printr-o hotărâre că prin menținerea în statutele Koninklijke KPN NV și TPG NV din Regatul Olandei a anumitor dispoziții care prevăd includerea în capitalul social al respectivelor întreprinderi a unor acțiuni speciale în favoarea Regatului Olandei, care conferă acestuia drepturi speciale în aprobarea anumitor decizii manageriale ale organelor respectivelor companii, drepturi care nu sunt limitate la cazurile în care intervenția statului este necesară pentru motive de interes general recunoscute de către Curte, și în cazul TPG în special pentru asigurarea menținerii universalității serviciilor poștale, Regatul Olandei și-a încălcat obligațiile prevăzute de art. 56 alin. 1 TCE.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis în hotărârea pronunțată în cauza Comisia Europeană c. Regatul Spaniei că prin condiționarea scutirii dividendelor distribuite de societățile rezidente în Spania de un nivel al participației societăților beneficiare la capitalul societăților distribuitoare mai ridicat pentru societățile beneficiare rezidente într-un alt stat membru decât pentru societățile beneficiare rezidente în Spania, Regatul Spaniei nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul art. 56 alin. 1 TCE.

Directiva 88/361 conține în Anexa 1 o listă care indică (în mod neexhaustiv) mișcările de capital vizate de art. 56 alin. 1 TCE (actual art. 63 alin. 1 TFUE):

– investiții directe pe teritoriul național efectuate de către nerezidenți sau investiții directe în străinătate efectuate de către rezidenți, cum ar fi:

– înființarea și extinderea de sucursale sau noi întreprinderi aparținând doar persoanei care deține capitalul și achiziționarea completă a întreprinderilor existente;

– participarea la întreprinderi noi sau deja existente în vederea formării sau menținerii unor legături economice durabile;

– credite pe termen lung în vederea formării sau menținerii unor legături economice durabile;

– reinvestirea profiturilor în vederea menținerii unor legături economice durabile;

– investiții imobiliare pe teritoriul național efectuate de către nerezidenți sau investiții imobiliare în străinătate efectuate de către rezidenți;

– operațiuni cu valori mobiliare (acțiuni și alte valori mobiliare de natură participativă și obligațiuni) tranzacționate în mod normal pe piața de capital:

– tranzacții cu valori mobiliare pe piața de capital;

– acceptarea de valori mobiliare pe piața de capital (introducerea la bursa de valori și emiterea și plasarea pe piața de capital);

– operațiuni (administrate și tranzacții) în unități ale întreprinderilor de plasament în:

– valori mobiliare tranzacționate în mod normal pe piața de capital (acțiuni, alte titluri de proprietate și obligațiuni);

– valori mobiliare sau instrumente tranzacționate, în mod normal, pe piața monetară;

– alte active;

– operațiuni cu valori mobiliare și alte instrumente tranzacționate în mod normal pe piața monetară (tranzacții, acceptarea valorilor mobiliare și a altor instrumente pe piața monetară);

– operațiuni în conturile curente și în conturile de depozit ale instituțiilor financiare efectuate de către:

– nerezidenți cu instituțiile financiare interne;

– rezidenți cu instituțiile financiare străine;

– credite privind tranzacțiile comerciale sau prestările de servicii la care participă un rezident pe termen scurt (mai puțin de un an), mediu (de la unu la cinci ani) și lung (cinci ani sau mai mult);

– împrumuturi și credite financiare neincluse la punctele de mai sus;

– cauțiuni, alte garanții și drepturi de gaj;

– transferuri în derularea contractelor de asigurare;

– circulația capitalului cu caracter personal (împrumuturi, cadouri și dotări, zestre, moșteniri și succesiuni, reglementarea datoriilor de către imigranți în țara anterioară de reședință; transferuri de active constituite de către rezidenți, în eventualitatea emigrării, la momentul instalării lor sau în timpul perioadei de ședere în străinătate etc.);

– importul și exportul fizic al activelor financiare (valori mobiliare și mijloace de plată de orice tip);

– alte deplasări de capital (taxe de succesiune, daune-interese – dacă pot fi considerate capital, restituiri în cazul rezilierii contractelor și restituirile plăților necuvenite, drepturi de autor: patente, proiecte, mărci de comerț și invenții (cesiuni și transferuri decurgând din astfel de cesiuni), transferuri de mijloace financiare necesare pentru furnizarea de servicii etc.).

Directiva nr. 88/361 a fost adoptată datorită următoarelor considerente:

– statele membre ale Uniunii Europene trebuie să adopte măsurile necesare pentru restricționarea temporară și cu respectarea procedurilor comunitare relevante, a mișcărilor de capital pe termen scurt, care ar putea, chiar dacă nu există nicio contrazicere vizibilă a conceptelor economice de bază, să perturbe grav desfășurarea politicii lor monetare și a cursurilor de schimb;

– marea amploare a mișcărilor de capital pe termen scurt spre și dinspre țări terțe poate perturba grav situația monetară și financiară a statelor membre sau poate supune unor presiuni puternice piețele valutare; întrucât asemenea evenimente se pot dovedi dăunătoare pentru coeziunea sistemului monetar european, pentru funcționarea normală a pieței interne și pentru realizarea treptată a uniunii economice și monetare;

Potrivit art. 1 din Directiva nr. 88/361 din 24 iunie 1988, statele membre se obligă să elimine restricțiile privind mișcările de capital care se realizează între rezidenții statelor membre.

Directiva nr. 88/361 din 24 ianuarie 1988 reglementează libertățile de deplasare a capitalurilor între statele membre. Acest fapt implică eliminarea tuturor autorizațiilor de transfer, chiar a celor care interveneau în mod automat. Acest lucru conduce, deasemenea, la unitatea piețelor de schimb.

Directiva din anul 1988 lasă statelor membre libertatea de a adopta măsuri de reglementare a lichidității bancare, chiar dacă ele pot avea efect asupra operațiunilor de capital efectuate prin stabilirea de credite cu nerezidenții.

Directiva permite și unele măsuri de control administrativ, mai ales pentru a descuraja frauda fiscală sau pentru a face să se respecte regulile prudențiale ale băncilor ori chiar cu scop statistic.

Directiva menționată conține și o clauză de salvgardare specifică, în cazul deplasărilor efectuate în interiorul Uniunii Europene (în spațiul comunitar) sau în raportul cu statele membre a capitalurilor pe termen scurt cu o amploare excepțională, determinând tensiuni puternice și perturbări pe piețele de schimb și asupra evoluției politicii monetare. Atunci când perturbările afectează doar un singur stat membru, măsurile de salvgardare trebuie să fie adoptate de către Comisia Europeană, exceptând o situație de urgență. În schimb, o simplă consultare este prevăzută atunci când perturbările își au originea în raporturile cu statele terțe și afectează sau nu mai multe state membre ori relațiile de schimb în cadrul Comunității sau între aceasta și statele terțe.

Datorită reticențelor mai multor state membre, Directiva 88/361 prevede numai faptul că statele membre erau datoare să depună efortul de a-și extinde raporturile cu statele terțe până la același nivel de liberalizare ca acela existent între ele. Nu exista, prin urmare, un efect erga omnes al acestei liberalizări din anul 1988.

Fără a abroga Directiva din anul 1988, Tratatul de a accentuat profund liberalizarea circulației capitalurilor. Dispozițiile Tratatului au devenit necondiționate și au efect direct. Principiul nu este numai acela al unei libertăți totale între statele membre, ci și cu privire la statele terțe.

Atunci când perturbările provin din statele terțe și există un pericol sau o dificultate gravă în funcționarea Uniunii Economice și Monetare (UEM), Comisia primește o putere de decizie, după consultarea Băncii Centrale Europene (BCE). Clauzele de salvgardare specifice Directivei din 24 iunie 1988 pot fi invocate întotdeauna.

Conform art. 56 TCE (actual art. 63 TFUE), orice restricții privind mișcarea de capitaluri sau restricții privind plățile între statele membre, precum și între acestea și statele terțe sunt interzise.

Dispozițiile de drept primar cuprinse în art. 63 TFUE reprezintă astăzi cadrul general de bază atât al liberei circulații a capitalurilor, cât și al liberei circulații a plăților. Spre deosebire de celelalte libertăți privind mișcarea mărfurilor, a persoanelor și libertatea de stabilire, care privesc strict relațiile intracomunitare, dispozițiile art. 63 TFUE vizează deopotrivă libera circulație a capitalurilor și a plăților atât între statele comunitare, cât și între acestea și statele terțe.

CJCE (actuala Curtea de Justiție a Uniunii Europene, denumire dată prin Tratatul de la Lisabona, în vigoare de la 1 decembrie 2009) a statuat print-o hotărâre că articolul 56 TCE (actualmente art. 63 TFUE) se opune ca o reglementare națională, precum cea din cauza principală, să condiționeze dobândirea unui domeniu agricol de stabilirea domiciliului dobânditorului pe acel domeniu. Această interpretare a articolului 56 nu poate fi diferită pentru situația în care domeniul agricol dobândit nu constituie o exploatare agricolă viabilă ori clădirea de locuit este situată într-o zonă urbană.

Printr-o altă hotărâre, CJCE a decis că articolul 56 TCE se opune unei reglementări naționale, care condiționează exercitarea activităților transfrontaliere ale organismelor autorizate în domeniul locuințelor, în sensul articolului 70 alineatul 1 din Legea olandeză privind locuințele (Woningwet) de obținerea autorizației administrative prealabile, în măsura în care o astfel de reglementare nu se întemeiază pe criterii obiective, nediscriminatorii și cunoscute în prealabil care pot circumscrie suficient exercitarea de către autoritățile naționale a puterii lor de apreciere, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că art. 56 TCE se opune legislației unui stat membru privind impozitul pe venit care subordonează dreptul persoanelor fizice rezidente și integral supuse la plata impozitului de a beneficia atât de deducerea din baza impozabilă a pierderilor provenite din închirierea și din arendarea unui bun imobil în anul producerii acestora, cât și de aplicarea unei amortizări degresive, în cadrul determinării veniturilor obținute dintr-un astfel de bun, condiției ca acesta din urmă să fie situat pe teritoriul statului membru respectiv.

Legislația comunitară în materia liberei circulații a capitalurilor se bazează pe două principii generale:

– efectul instaurării acestei libertăți este acela de a elimina orice interdicție generală, dar și orice procedură explicită sau implicită de autorizare;

– eliminarea efectivă a controlului circulației capitalurilor și a plăților se referă nu numai la restricțiile în materie de schimb valutar, dar și la reglementările administrative, care generează o discriminare efectivă.

Așadar, dispozițiile cuprinse atât în TCE, cât și în TFUE, interzic statelor membre ale Uniunii Europene stabilirea oricăror restricții în calea mișcării libere a capitalurilor iar nu numai restricții cu privire la schimbul valutar, sens în care, spre exemplu, autorizațiile generale cerute de un stat fac iluzorie libera circulație a capitalurilor, cu excepția situației în care ar fi justificate de rațiuni imperioase, de interes general, și proporționale.

3. Prevederi ale acquis-ului comunitar în domeniul liberei circulații a capitalurilor

Liberalizarea circulației capitalurilor s-a realizat treptat, și anume:

– în anul 1960 a avut loc, în cea mai mare parte, liberalizarea circulației capitalurilor pe termen lung;

– în 1962 a avut loc liberalizarea operațiunilor cu titluri de valoare (cambie, bilet la ordin si cec);

– în cursul anilor ’70 și începutul anilor ’80, datorită șocurilor petroliere, s-a înregistrat un recul în domeniul liberei circulații a capitalurilor, țările membre ale Uniunii Europene încercând să controleze fluxurile transfrontaliere de capital, tentative ce s-au dovedit ineficiente și contraproductive;

– în 1986 s-au liberalizat mișcările de capital pe termen lung și mediu (creditele legate de operațiunile cu titlurile care nu erau negociate la bursă);

– în 1988 s-a liberalizat circulația capitalurilor pe termen scurt;

– în 1990 s-a realizat liberalizarea completă a circulației capitalurilor atât în ceea ce privește țările Uniunii Europene cât și cele terțe (de un regim tranzitoriu s-au bucurat, până la 31.12.1992, Grecia, Irlanda, Portugalia și Spania);

– în 1993, prin Tratatul de la Maastricht, s-a accentuat liberalizarea mișcărilor de capital iar decizia introducerii unei politici monetare și monede unice a însemnat pasul hotărâtor în direcția integrării monetare;

– la 1 martie 2002 au fost scoase din circulație monedele naționale a 12 țări membre ale Uniunii Europene și introdusă moneda unică EURO.

Principiile care guvernează acquis-ul comunitar sunt:

– eliminarea efectivă a controlului circulației capitalurilor și a plăților se referă la restricțiile privind schimbul valutar și reglementările administrative care conduc la discriminarea privind originea sau destinația capitalului;

– dreptul de a efectua în mod liber tranzacții de capital este conferit mai degrabă rezidenților și nu cetățenilor;

– această libertate exclude nu numai orice interdicție generală, ci și orice procedură explicită sau implicită de autorizare;

– excepțiile se referă la politicile naționale de securitate și ordine publică, însă nu și la politica monetară națională sau cea a ratei dobânzii.

Acquis-ul comunitar prevede măsuri privind:

– plățile curente (de exemplu primele de asigurare civilă și plățile aferente schimbului de mărfuri și servicii) și cele de capital (asigurarea de viață) să fie liberalizate, în sensul de a nu ține seama de natura juridică a subiecților și dacă au sau nu rezidența în țara respectivă;

– măsuri de armonizare în materie de impozitare pentru a nu afecta libera circulație a capitalurilor;

– stimularea investițiilor străine și a pieței de capital;

– libera circulație a terenurilor și locuințelor

– prevenirea spălării banilor etc.

4. Excepții de la principiul liberei circulații a capitalurilor

Există anumite excepții legate de libera circulație a capitalului atât în interiorul UE, cât și cu terțe țări, care privesc domeniile impozitării, supravegherea prudențială, considerentele de politică publică, spălarea banilor și sancțiunile financiare care fac obiectul Politicii Externe și de Securitate Comună. Pe aceste teme, Comisia Europeană comunică cu autoritățile naționale de monitorizare pentru a se asigura aplicarea corectă a acestor excepții, iar, acolo unde există divergențe de interpretare, Uniunea Europeană solicită sprijinul Curții de Justiție a Comunităților Europene (CJCE). De altfel, CJCE, la data de 1 iunie 1999, prin hotărârea Konle a admis faptul că interesul general, în sensul dreptului comunitar, poate justifica restricțiile cu privire la libera circulație a capitalurilor.

Comisia apreciază necesară monitorizarea activităților specifice liberei circulații a capitalului în scopul identificării eventualelor bariere și restricții în interiorul spațiului comunitar.

Alte dispoziții vizând măsuri restrictive în ceea ce privește liberalizarea capitalurilor în relațiile dintre un stat membru si state terțe sunt stabilite în art. 215 și 346 TFUE.

Astfel, conform art. 215 alin. 1 TFUE, Consiliul, statuând cu majoritate calificată, pe baza propunerii comune a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și a Comisiei, adoptă măsurile necesare constând în întreruperea sau restrângerea, totală sau parțială, a relațiilor economice și financiare cu una sau mai multe țări terțe.

Art. 346 alin. 1 lit. b TFUE dă dreptul oricărui stat membru de a lua măsurile pe care consideră necesare pentru protejarea intereselor esențiale ale securității sale relativ la producția sau comerțul cu armament, muniții și material de război; aceste măsuri nu trebuie să modifice condițiile concurenței pe piața internă în ceea ce privește produsele care nu sunt destinate unor scopuri specific militare.

Prin liberalizarea circulației în Uniunea Europeană s-a realizat o mai bună repartiție a capitalurilor si o crestere globală a eficacității acestora.

Un stat membru poate lua măsuri restrictive privind libera circulație a capitalurilor, pentru rațiuni de interes general proprii, dar nu pot fi aplicate numai de o manieră nediscriminatorie.

În scopul prevenirii spălării banilor, au fost emise două directive (nr. 301/1991 si 97/2001) prin care, printre alte măsuri, a fost instituită obligația băncilor de a verifica identitatea clienților care efectuează operațiuni cu sume ce depăsesc anumite plafoane. La sume de peste 15.000 de euro, identificarea este obligatorie pentru orice operațiune bancară.

5. Libera circulație a capitalurilor și fiscalitatea

Art. 65 alin. 1 TFUE permite instituirea unor măsuri naționale cu privire la circulația capitalurilor pentru controlul fiscal, al supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare, control administrativ sau în scopuri statistice, urmărind în principal prevenirea săvârșirii de infracțiuni în domeniu.

Alineatul 3 al acestui articol precizează faptul că „măsurile și procedurile menționate… nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restrângere disimulată a liberei circulații a capitalurilor și plăților, astfel cum aceasta este definită la articolul 63”.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat printr-o hotărâre că articolele 56 (actual art. 63 TfUE) și 58 TCE (actual art. 65 TFUE) trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații fiscale în temeiul căreia, cu ocazia distribuirii de dividende de către o societate de capitaluri, un acționar supus la plata impozitului cu titlu principal într-un stat membru beneficiază de un credit fiscal, calculat în funcție de cota de impozitare a profiturilor distribuite în cadrul impozitului pe profit, atunci când societatea ce distribuie dividendele este stabilită în același stat membru, dar nu și atunci când acea societate este stabilită într-un alt stat membru.

CJCE a statuat printr-o altă hotărâre recentă că art. 63 și 65 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări a unui stat membru care, în ceea ce privește calculul taxelor asupra succesiunii datorate de un moștenitor rezident în acest stat membru pentru creanțe de capital deținute față de o instituție financiară situată în alt stat membru, nu prevede, în cazul în care persoana a cărei succesiune este deschisă avea reședința, la data decesului său, în primul stat membru, imputarea asupra taxelor asupra succesiunii datorate în acest stat a taxelor asupra succesiunii achitate în celălalt stat membru.

CJCE, prin hotărârea pronunțată în cauza Hans Eckelkamp și alții c. Belgische Staat, a stabilit că dispozițiile coroborate ale articolelor 63 și 65 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea referitoare la calculul impozitelor pe succesiune și pe transferul proprietăților imobiliare datorate pentru un bun imobil situat într-un stat membru, care nu prevede deductibilitatea datoriilor care grevează acest bun imobil în cazul în care persoana a cărei succesiune este deschisă nu avea reședința, la data decesului său, în acest stat, ci într-un alt stat membru, în timp ce această deductibilitate este prevăzută în cazul în care această persoană, la aceeași dată, avea reședința în statul în care este situat bunul imobil care face obiectul succesiunii.

Art. 65 alin. 1 lit. b TFUE permite statelor membre să ia toate măsurile necesare în materie fiscală sau în domeniul supravegherii instituțiilor financiare, să stabilească proceduri de declarare a circulației capitalurilor în scop de informare administrativă ori statistică sau să ia măsuri justificate prin motive legate de ordinea publică ori de securitatea publică.

Aceste prevederi se aplică deopotrivă în materia circulației capitalurilor și în domeniul circulației plăților. Ele permit statelor membre să adopte măsurile corespunzătoare pentru a constata natura și realitatea unei tranzacții care reprezintă temeiul unei plăți.

Pe de altă parte, art. 63 TFUE stipulează că restricțiile privind circulația capitalurilor și referitoare la plățile între statele membre sunt interzise. În consecință, delimitarea plăților fără capitaluri este relevantă îndeosebi în raporturile dintre statele membre și țările terțe, întrucât art. 64 și 66 TFUE pot fi luate în considerare numai în materia circulației capitalurilor.

CJCE a stabilit printr-o hotărâre recentă că atunci când o persoană impozabilă solicită într-un stat membru deductibilitatea fiscală a donațiilor făcute în favoarea unor organisme stabilite și recunoscute ca fiind de interes general într-un alt stat membru, astfel de donații intră în domeniul de aplicare al prevederilor privind libera circulație a capitalurilor din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, chiar dacă acestea sunt efectuate în natură, sub formă de bunuri de uz curent.

Totodată, prin aceeași hotărâre, Curtea a mai stabilit că art. 63 TFUE se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, în ceea ce privește donațiile făcute unor organisme recunoscute ca fiind de interes general, beneficiul deducerii fiscale nu este acordat decât pentru donațiile efectuate în favoarea unor organisme stabilite pe teritoriul național, fără nicio posibilitate pentru persoana impozabilă de a demonstra că o donație făcută în favoarea unui organism stabilit într-un alt stat membru îndeplinește condițiile impuse de respectiva reglementare pentru acordarea unui astfel de beneficiu.

CJCE, printr-o altă hotărâre a stabilit că, în situația în care o societate de capital rezidentă deține la o altă societate de capital o participație mai mică de 10 %, articolul 63 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca o interdicție de a deduce reducerea de profit rezultat dintr-o astfel de participație să intre în vigoare mai devreme pentru participația la o societate nerezidentă decât pentru participația la o societate rezidentă.

În același sens, CJCE a statuat printr-o altă hotărâre că articolul 63 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații a unui stat membru care scutește de impozitul pe profit dividendele pe care o societate rezidentă le percepe de la o altă societate rezidentă, în condițiile în care supune acestui impozit dividendele pe care o societate rezidentă le percepe de la o societate nerezidentă și la care societatea rezidentă deține cel puțin 10 % din drepturile de vot, acordând în același timp un credit fiscal aferent impozitului efectiv achitat de societatea care face distribuirea în statul membru în care este rezidentă, în măsura în care cota de impozitare pentru dividendele de origine străină nu este superioară cotei de impozitare aplicate dividendelor de origine națională, iar creditul fiscal este cel puțin egal cu suma achitată în statul membru al societății care face distribuirea, până la limita impozitului aplicat în statul membru al societății beneficiare.

În plus, în aceeași hotărâre se menționează că articolul 63 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații a unui stat membru care scutește de impozitul pe profit dividendele pe care o societate rezidentă le percepe de la o altă societate rezidentă, în condițiile în care supune acestui impozit dividendele pe care o societate rezidentă le percepe de la o societate nerezidentă la care deține mai puțin de 10% din drepturile de vot, fără a acorda acelei societăți un credit fiscal aferent impozitului efectiv achitat de societatea care face distribuirea în statul în care este rezidentă.

Totodată, Curtea, prin aceeași decizie, subliniază că  articolul 63 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru care permite o scutire de impozitul pe profit pentru anumite dividende percepute de societăți de asigurare rezidente de la societățile rezidente, dar exclude o astfel de scutire pentru dividendele analoge percepute de la societăți nerezidente, în măsura în care aceasta implică un tratament mai puțin favorabil pentru aceste din urmă dividende.

Articolele 63 TFUE – 65 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun legislației unui stat membru care acordă un avantaj fiscal aferent impozitului pe profit pentru anumite dividende percepute de societăți rezidente de la societăți rezidente, dar exclude un astfel de avantaj pentru dividendele percepute de la societăți stabilite într-o țară terță în special atunci când acordarea avantajului menționat este supusă unor condiții a căror respectare nu poate fi verificată de autoritățile competente ale acestui stat membru decât prin obținerea de informații de la țara terță în care este stabilită societatea care face distribuirea.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat prin decizia pronunțată în cauza Gerhard Dijkman, Maria Dijkman-Lavaleije c. Belgische Staat la data de 1 iulie 2010 că art. 63 TFUE (fost art. 56 TCE) se opune unei reglementări a unui stat membru potrivit căreia contribuabili rezidenți ai acestui stat membru care obțin dobânzi sau dividende provenind din plasamente sau din investiții efectuate într-un alt stat membru sunt supuși unei taxe comunale suplimentare în ipoteza în care nu au ales ca aceste venituri din bunuri mobile să le fie plătite de un intermediar stabilit în statul membru de reședință al acestora, în timp ce veniturile de aceeași natură provenind din plasamente sau din investiții efectuate în statul membru de reședință al acestora, ca urmare a faptului că sunt supuse unei rețineri la sursă, pot să nu fie declarate și, în acest caz, nu sunt supuse unei asemenea taxe

În lipsa unei reglementări comunitare, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru să desemneze instanțele competente și să prevadă modalitățile procedurale de sesizare a instanței destinate să asigure protejarea drepturilor conferite justițiabililor de dreptul comunitar, inclusiv stabilirea naturii acțiunilor introduse de persoanele vătămate la instanțele naționale. Acestea sunt ținute totuși să asigure că justițiabilii dispun de o cale efectivă de atac care să le permită să obțină restituirea impozitului perceput fără temei și a sumelor plătite acestui stat membru sau reținute de către acesta în legătură directă cu acest impozit. În ceea ce privește alte prejudicii pe care le-ar fi suferit o persoană ca urmare a unei încălcări a dreptului comunitar imputabile unui stat membru, acesta din urmă este obligat să repare prejudiciile cauzate particularilor în condițiile enunțate la punctul 51 din Hotărârea din 5 martie 1996, Brasserie du pêcheur și Factortame (C-46/93 și C-48/93), fără ca aceasta să excludă ca, în temeiul dreptului național, răspunderea statului să poată fi angajată în condiții mai puțin restrictive. În hotărârea Brasserie du pêcheur și

Factortame din 5 martie 1996, Curtea de Justiție a subliniat că reparația daunelor cauzate particularilor trebuie să fie de natură a asigura o protecție efectivă a drepturilor lor, iar, în această privință, reparația trebuie să fie adecvată prejudiciului suferit. Curtea de Justiție a mai precizat că aplicarea completă a măsurilor de executare a unei directive permite să se remedieze consecințele prejudiciabile ale transpunerii tardive a directivei, cu condiția ca acea directivă să fi fost regulat transpusă. Totuși, a mai subliniat Curtea, revine judecătorului național să vegheze ca repararea prejudiciului suferit de beneficiari să fie adecvată. O aplicare completă a măsurilor de executare a directivei va fi în acest scop suficientă, în afară de cazul în care beneficiarii stabilesc existența unor pierderi complementare pe care le-ar fi suferit datorită faptului că nu au putut beneficia la timp de avantajele pecuniare garantate de directivă, fiind de aceea necesar să fie reparate

Când se dovedește că legislația unui stat membru constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor interzisă de articolul 63 TFUE, instanța poate, în vederea stabilirii prejudiciilor care trebuie reparate, să verifice dacă persoanele vătămate au dat dovadă de o diligență rezonabilă pentru a evita aceste prejudicii sau pentru a le limita întinderea și în special dacă acestea au folosit în timp util toate căile legale pe care le aveau la dispoziție. Cu toate acestea, pentru a evita ca exercitarea drepturilor pe care articolul 63 TFUE le conferă particularilor să devină imposibilă sau excesiv de dificilă, instanța poate determina dacă aplicarea acestei legislații, coroborată, dacă este cazul, cu prevederile relevante ale convențiilor pentru evitarea dublei impuneri, ar fi condus în toate cazurile la respingerea solicitărilor reclamantelor în acțiunea principală adresate administrației fiscale a statului membru în cauză.

CJCE, printr-o hotărâre recentă a statuat că se încalcă prevederile art. 63 TFUE (fost art. 56 TCE) în cazul în care un stat membru aplică unui sistem fiscal mai puțin favorabil dividendelor obținute în străinătate decât dividendelor de proveniență națională.

Conform art. 65 alin. 4 TFUE, introdus prin Tratatul de la Lisabona: „…Comisia sau, în lipsa unei decizii a Comisiei, în termen de trei luni de la data solicitării exprimate de statul membru în cauză, Consiliul poate adopta o decizie care să dispună ca măsurile fiscale restrictive adoptate de un stat membru față de una sau mai multe țări terțe să fie considerate conforme tratatelor, cu condiția ca acestea să fie justificate în raport cu unul dintre obiectivele Uniunii și compatibile cu buna funcționare a pieței interne. Consiliul hotărăște în unanimitate, la solicitarea unui stat membru”.

CJCE, prin hotărârea pronunțată în cauza État belge – SPF Finances c. Truck Center SA a decis că art. 59 și 65 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări a unui stat membru care prevede o reținere la sursă a impozitului pe dobânzile plătite de o societate rezidentă a acestui stat unei societăți beneficiare rezidente a altui stat membru, exonerând totodată de această reținere dobânzile plătite unei societăți beneficiare rezidente a primului stat membru ale cărei venituri sunt impozitate în acest din urmă stat membru cu impozitul pe profit.

Fiscalitățile indirecte sau drepturile de mutație nu sunt armonizate și dispozițiile pertinente de fiscalitate directă sau în materie de drepturi de mutație pot lua în considerare, în mod legal, rezidența contribuabilului și include veniturile rezidentului obținute în străinătate. Nu va exista o discriminare arbitrară. Dispozițiile pertinente ar putea conduce la stabilirea unei discriminări cu privire la activitatea anumitor prestatori de servicii care realizează operațiuni de capital.

CJCE a decis printr-o hotărâre că, în cazul în care un stat membru a perceput orice fel de impozit sau de taxă cu încălcarea normelor dreptului comunitar, justițiabilii au dreptul în mod automat la restituirea impozitului sau taxei percepute nejustificat, precum și la restituirea oricăror altor sume plătite care sunt direct legate de impozitul sau taxa respectivă. Alte cheltuieli însă care nu sunt direct legate taxă, chiar dacă au fost generate de decizii pe care societățile le-au luat în legătură cu impozitul sau taxa respectivă și cu eventuala sa evitare, nu intră automat în prima categorie. În privința celei de-a doua categorii de cheltuieli, este de competența instanțelor judecătorești naționale să stabilească dacă ele sunt cauzate de încălcarea dreptului comunitar de către statul membru. Pentru a stabili dacă încălcarea de către statul membru a dreptului comunitar este suficient de gravă pentru a da naștere la răspundere, instanța judecătorească națională trebuie să țină cont de faptul că, într-un domeniu precum impozitele directe, consecințele libertății de circulație garantate de TCE (actualmente TFUE) au fost elucidate de jurisprudență numai treptat și că incidența libertății de circulație asupra anumitor practici (precum cea a subcapitalizării societăților) a fost lămurită recent de CJCE.

CJCE a statuat printr-o hotărâre că nu este conformă cu dreptul comunitar nicio reglementare a unui stat membru care condiționează acordarea unei scutiri de la plata impozitului pe venit la care sunt supuse dividendele plătite unor acționari persoane fizice de plata respectivelor dividende de către societăți cu sediul în acel stat membru.

Dispozițiile pertinente ale fiscalității directe pot duce la instituirea unor discriminări la adresa activității anumitor prestatori de servicii prezenți în cadrul operațiunilor de capital.

Printr-o altă hotărâre pronunțată de CJCE s-a încercat a se pune bazele, pe cale pretoriană a unui veritabil principiu al „asigurării coerenței sistemului fiscal” al statelor membre. Mai precis, coerența sistemului fiscal, a cărui asigurare revine fiecărui stat membru, presupune ca, în eventualitatea în care un stat este obligat să permită deducerea primelor pentru asigurările de viață plătite într-un alt stat membru, acesta să poată impozita sumele plătite de asigurători. Acest sistem prezintă avantaje doar în privința contractelor cu societățile prestabilite în Belgia.

Piețele financiare s-au confruntat multă vreme cu restricții ce aveau cauze diverse: reglementări restrictive sau discriminatorii privind plasamentele, intervențiile publice în locul liber al piețelor, insuficienta difuzare a informațiilor privind sectorul economiilor populației.

CAPITOLUL VI

IMPORTANȚA POLITICII COMERCIALE COMUNE PENTRU

JUDECĂTORUL NAȚIONAL

1. Judecătorul național – judecător al dreptului comunitar

La data de 13 septembrie 2011, Comisia Europenă a definit un obiectiv clar: creșterea numărului de judecători, procurori avocați și alți practicieni în domeniul juridic, care să stăpânescă dreptul Uniunii. Într-un document orientativ adoptat la 13 septembrie 2011, Comisia intenționează să procedeze de așa natură, încât să pună la dispoziția a jumătate din practicienii dreptului din spațiul european (700.000 de persoane) mijloacele de formare profesională necesare aplicării dreptului Uniunii, prerogativă specifică funcțiilor exeritate de judecători, avocați și alți juriști, la niven național. Această măsură va contribui, de asemenea la instaurarea unei încrederi reciproce între diferitele sisteme de drept din sânul Uniunii și va ameliora aplicarea legislației europene. Prezentul demers va fi benefic cetățenilor și întreprinderilor din Europa are se vor putea bizui pe decizii rapide și un respect veritabil al regulilor.

Comisia europeană va încuraja, de asemenea, parteneriatele public- private în scopul identificării unor soluții inovatoare în materie. Sa va ține cont și de atu-urile pe care le posedă institutele de formare existente, precum Rețeaua europeană de formare judiciară (REFJ), Academia de drept european (ERA) și organizațiile profesionalel ale practicienilor in drept la nivel european, cum ar fi Consiliul Barourilor Europene (CCBE), Consiliul Notarilor din Uniunea Europeană(CNUE), Uniunea internațională a Eexecutorilor Judecătorești (UIHJ), Asociația europeană a interpreților și traducătorilor juridici.

Pregătirea profesională europeană este susceptibilă de a avea loc în perioada formării inițiale sau în cadrul celei continue, cu două elemente fundamentale :

– legislația Uniunii, atât în drept material și procedural, cât și jurisprudența corespunzătoare a Curții de Justiție a Uniunii Europene;

– cunoșterea sistemelor de drept naționale.

Programul de formare judiciară europeană cuprinde două elemente suplimentare : programme de pregătire judiciară europeană, în general, și schimburi transfrontaliere.

Statelor membre le revine, în primul rând, obligația pregătirii profesionale, așa cum se menționează într-o Rezoluție a Consiliului din 2008 (2008/C 299/01). Tratatul de la Lisabona [articolul 81, alin. 2, pct h), și articolul 82, alin. 1, pct c), din tratatul asupra funcționării Uniunii europene] invită Uniunea să ,,susțină pregătirea profesională a magistraților și personanalului din justiție” în materie civilă și penală.

Judecătorul poate fi definit ca acea persoană însărcinată să ia ori să participe la o decizie judiciară privind părți care pot fi persoane fizice sau juridice, în cadrul unui proces.

Judecătorul național este judecător al dreptului comunitar, nefiind și judecător comunitar, nu este el însuși organ de jurisdicție comunitară, însă rolul sau puterea de jurisdicție comunitară ce i-a fost conferită de ordinea juridică a Uniunii Europene nu poate fi ignorată.

Judecătorul național are o competență proprie în aplicarea normelor comunitare.

Într-o ambianță de dependențe și interdependențe între normele convenționale și normele comunitare, pe de o parte, și normele naționale, pe de altă parte, judecătorul național se află în relații specifice cu judecătorul european, dobândind, totodată, și calitatea de judecător cu puteri comunitare.

Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.) precizează în Opinia nr. 6 adoptată la Strasbourg, la data de 10 noiembrie 2006, la pct. 25 că ,,instanțele naționale au obligația de a administra dreptul european. În multe cazuri, instanțele trebuie să aplice în mod direct dreptul european, sau să interpreteze dreptul național în conformitate cu prevederile dreptului european.” Prin judecătorul național, instanțele naționale administrează dreptul european, aplică în mod direct dreptul european ori interpretează dreptul național în conformitate cu dreptul european sau cu dreptul comunitar.

La pct. 26 al Opiniei C.C.J.E. se precizează că ,,pentru judecătorii naționali, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) sau jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene (C.J.C.E.) constituie ca termeni de referință în procesul de dezvoltare a dreptului european”. Așadar, judecătorul național este chemat să aplice, pe de o parte, prevederile cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să țină cont de jurisprudența CEDO, iar, pe de altă parte, să aplice prevederile cuprinse în Tratatele fondatoare sau modificatoare ale Uniunii Europene și în alte acte comunitare și, totodată, să țină cont de jurisprudența CJCE.

După hotărârile Van Gend en Loos din 5 februarie 1963 și Costa v. Enel din 15 iulie 1964, hotărâri care au pus bazele construcției juridice europene, Curtea de Justiție a Comunităților Europene (CJCE) a dezvoltat considerabil, dar a și precizat consecințele pe care judecătorul național trebuie să le tragă din dreptul comunitar și în mod special dintr-o incompatibilitate între o normă internă și dreptul comunitar. Unele din aceste consecințe nu sunt atașate expres principiului supremației și efectului direct, ci mai degrabă art.10 al Tratatului care impune autorităților statale (printre care figurează jurisdicțiile naționale) obligația de a lua toate măsurile destinate executării dreptului comunitar.

Mai ales în privința aplicării directivelor, ca instrumente juridice specifice ale dreptului comunitar (și care, cum se știe, nu au efect direct), s-a creat o întreagă jurisprudență ce subliniază rolul judecătorului național ca judecător de drept comun în materie comunitară. Funcția directivelor fiind exact aceea de a asigura armonizarea legislațiilor naționale în măsura necesară funcționării Pieței Unice, este imperativ ca dispozițiile lor să se aplice cu aceeași semnificație, cu aceeași forță obligatorie și în același timp pe întregul teritoriu al Uniunii Europene. Aceste trei exigențe, inerente obligației de prevalență a dreptului comunitar, trebuiesc în același timp puse în practică, în virtutea principiului autonomiei instituționale și procedurale, de judecătorii naționali, însărcinați să aplice, în cadrul competențelor lor, dispozițiile dreptului comunitar. Misiunea astfel conferită jurisdicțiilor naționale le impune așadar ca, folosind mijloacele procedurale pe care le au la dispoziție, să asigure deplina eficacitate a directivelor. Dar, date fiind disparitățile între drepturile procedurale naționale, pare destul de dificil de atins misiunea de a realiza armonizarea procedurală pe cale jurisprudențială. Se impune de aceea fixarea unor reguli minimale, constând, pe de o parte, în asigurarea efectivității controlului jurisdicțional, iar pe de altă parte, în intensificarea acestui control.

Asigurarea efectivității controlului jurisdicțional este un corolar al primordialității dreptului comunitar și presupune că: este garantat accesul la un recurs efectiv, la protecția provizorie a drepturilor invocate de particulari; instanțele naționale au posibilitatea să invoce din oficiu exigența aplicării directivelor; în sfârșit, că există o echivalență în condițiile de exercitare a căilor de atac.

Intensificarea controlului jurisdicțional a fost subliniată într-o bogată jurisprudență a CEJ, dezvoltată apoi doctrinar. Astfel, dacă dispozițiile unei directive îndeplinesc condițiile tehnice ale efectului direct, adică sunt clare, necondiționale și perfecte juridic, ele sunt susceptibile de a fi aplicate imediat de judecătorul național, într-un litigiu opunând un justițiabil care invocă acele dispoziții statului membru căruia i se reproșează că nu și-a respectat obligațiile. Jurisprudența CEJ a întărit progresiv exigențele ce apasă asupra judecătorului național, care trebuie cel puțin să pronunțe inopozabilitatea regulilor naționale contrare dreptului comunitar (ex. Hot.13.07.1972, Comisia vs. Italia). La această obligație (efectul de excludere) se adaugă, pentru judecătorul național, obligația pozitivă de aplicare, cu efect imediat, a normei comunitare în locul normei naționale contrare (efectul de substituire).

Se observă așadar că în privința modului de soluționare a unui conflict eventual între dreptul comunitar și cel național, CJCE, preocupată de a asigura aplicarea imediată și superioritatea dreptului comunitar, nu lasă deloc alegere sistemelor juridice naționale. Potrivit jurisprudenței Curții, aplicarea regulii comunitare cu efect direct nu este condiționată de abrogarea formală a regulii naționale contrare.

Trebuie menționat că această jurisprudență severă a CEJ a întâmpinat la început serioase reticențe și uneori chiar rezistență din partea jurisdicțiilor naționale, care opuneau mai ales argumentul ierarhiei normelor juridice. Un alt posibil obstacol invocat de instanțele naționale este cel ce decurge din insuficiența mijloacelor interne de drept procedural.

În Franța, de pildă, dacă în privința actelor guvernamentale și administrative principiul primordialității dreptului comunitar s-a aplicat fără dificultate în temeiul valorii de lege pe care se consideră că o au tratatele internaționale ratificate (cum este și cazul Tratatelor Uniunii Europene), în alte cazuri numai printr-o interpretare extensivă și creatoare s-a putut da eficiență principiului primordialității. Astfel, Camera Comercială a Curții de Casație a decis că refuzul (sub forma unei circulare emise de ministrul justiției) de a executa o hotărâre a Curții Europene de Justiție constituie o culpă gravă, ce atrage răspunderea statului. Dificultatea cu care a fost confruntată instanța pentru a ajunge la această soluție a constat în inexistența acestei ipoteze de răspundere a statului în norma pozitivă franceză relevantă (art. L781 din Codul organizării judiciare).

Astfel, judecătorul național ajunge să aibă o funcție quasi normativă, la care trebuie însă să ajungă, față de dispozițiile art.4 C.civ.fr. (corespunzător art. 3 Codul civil român în vigoare): "Judecătorul care va refuza să judece, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată, sau neîndestulătoare va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate". Această formulare cuprinsă în art. 3 din Codul civil român în vigoare nu a mai fost preluată în dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, adică în noul Cod civil român, nou cod care a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

În privința invocării din oficiu a violării dreptului comunitar, jurisprudența franceză a fost inconsecventă. Astfel, uneori, s-a ridicat din oficiu incompatibilitatea unei decizii administrative cu un regulament comunitar astfel că, după interpretarea textului comunitar de către CEJ, s-a decis de instanța națională anularea deciziei. Alteori, dimpotrivă, în materie fiscală, investită ca instanță de recurs, a refuzat să discute pentru prima oară în această cale de atac mijlocul de apărare tras din incompatibilitatea dreptului intern aplicabil speței cu dreptul comunitar, neconsiderând-o ca fiind de ordine publică.

În Țările Benelux principiul primordialității dreptului comunitar este respectat în cele mai bune condiții. De pildă, în constituția Tărilor de Jos prin revizuirile intervenite după semnarea Tratatelor, a fost reglementată exhaustiv și minițios problema, prevăzând că dacă dezvoltarea ordinii internaționale impune, un tratat internațional poate deroga de la dispozițiile constituționale. Asemănător au procedat și Luxemburg și Belgia, iar jurisdicțiile, inclusiv cele supreme, ale acestor state, au consacrat primordialitatea dreptului internațional în general și apoi, chiar în mod expres, a celui comunitar.

În Germania și Italia, țări care se disting de celelalte printr-un puternic sistem de control al constituționalității, aplicarea principiului primordialității dreptului comunitar a întâmpinat unele obstacole.

Situația statelor care au aderat ulterior la Comunitate, nefiind membri fondatori, a fost în general marcată de pregătirile pentru aderare, în cadrul cărora, un loc important l-a jucat modificarea constituțiilor sau cel puțin, a inserării în legile adoptate în vederea aderării, a unor dispoziții care să asigure, între altele, efectivitatea principiului primordialității.

Procedând la aplicarea dreptului comunitar, judecătorul național se confruntă cu dificultăți în interpretarea sa.

Judecătorul național are obligația să asigure o protecție directă, eficientă și efectivă a drepturilor pe care tratatele le conferă particularilor. Mijloacele prin care judecătorul național asigură această protecție a drepturilor trebuie să fie conforme cu principiul autonomiei instituționale de care beneficiază autoritățile statelor membre în aplicarea dreptului comunitar.

Interpret al unui drept programatic și lacunar, judecătorul contribuie la asigurarea continuității integrării, în ciuda blocajelor ce i-au amenințat uneori perenitatea. Pentru atingerea obiectivelor din tratate și fiind chemat să gestioneze o stare de fapt dificilă, complexă și dinamică, judecătorul comunitar și-a asumat puterea de a crea dreptul.

Judecătorul național, fiind chemat să aplice prevederile dreptului comunitar (Dreptul Uniunii Europene, așa cum este denumit prin Tratatul de la Lisabona și prin Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), este un judecător comunitar.

Odatã cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (1 decembrie 2009) distincția dintre dreptul comunitar și dreptul Uniunii Europene a devenit o parte din istorie. Potrivit articolului 1 al treilea paragraf TUE „Uniunea se substituie Comunitãții Europene și îi succedã acesteia.” Potrivit articolului 47 TUE, „Uniunea are personalitate juridicã”.

Judecătorul național este competent să judece toate litigiile care privesc aplicarea dreptului comunitar, dacă norma comunitară nu le atribuie jurisdicția instanțelor comunitare. Acest statut este efectul aplicării directe și a priorității dreptului comunitar, care-i permite să creeze drepturi și obligații în favoarea particularilor, cu consecința de a și le putea valorifica în fața judecătorilor naționali, instanțele naționale având obligația de a asigura respectul drepturilor și obligațiilor.

Această competență de drept comun a judecătorului național nu este, însă, absolută; ea poate sau trebuie să se conjuge cu competența Curții de Justiție în materia interpretării dreptului comunitar și în aprecierea validității acestor dispoziții de drept derivat.

Cât timp judecătorul național este competent să aplice dreptul comunitar, în mod natural el trebuie să fie și interpretul acestuia, fără, însă, ca opera de interpretare să fie total abandonată în favoarea multitudinii de judecători naționali.

Dacă multiplicitatea jurisdicțiilor naționale creează riscul ca această exigență să nu poată fi satisfăcută, iar existența Uniunii să fie în pericol de a fi compromisă iremediabil, atunci încredințarea judecătorului comunitar a puterii de interpretare autonomă a dreptului comunitar constituie soluția salvatoare. El va realiza scopul final – interpretarea și aplicarea uniformă și identică a dreptului comunitar în tot spațiul UE.

De aceea, tratatele constitutive au investit Curtea cu prerogativa absolută de interpretare autonomă și au pus la dispoziția judecătorului național o procedură specială, pe baza căreia se realizează cooperarea necesară între el și Curtea de Justiție a UE.

Totodată, numai Curtea de Justiție are competența de a cerceta legalitatea actelor emise de instituțiile Uniunii. Drept urmare, judecătorul național va putea solicita celui comunitar un răspuns direct asupra legalității, validității și modului de aplicare a unui text normativ comunitar, în cadrul unui proces în curs de soluționare, spre a-și fundamenta decizia judiciară pe temeiul și în aplicarea dreptului comunitar.

Noțiunea de jurisdicție națională, include instituțiile care fac parte din organizarea jurisdicțională a statelor membre, ceea ce constituie prima componentă a jurisdicției naționale.

Tratatele constitutive ale Uniunii Europene utilizează formule ca ,,jurisdicția Statelor membre” sau ,,jurisdicția națională”, desemnând, astfel, acele instituții interne care compun organizarea jurisdicțională a Statelor membre și care aparțin ordinului judiciar sau administrativ, au sau nu competențe represive și în care dreptul judiciar național le-a specializat.

În dreptul național se pot institui și alte organe cu caracter profesional sau corporatist, în special din domeniul economic ori social, a căror calitate de jurisdicție rămâne incertă. Dreptul comunitar le califică drept jurisdicții numai dacă îndeplinesc următoarele condiții: au o bază legală, sunt permanente, au caracter de jurisdicție obligatorie și legală, aplică o procedură contencioasă și contradictorie, asemănătoare celei de drept comun ș.a.

Josse Martens de Wilmars, fostul președinte al Curții de Justiție a Comunităților Europene, a precizat că dreptul comunitar poate fi aplicat în dreptul intern (în jurisdicțiile interne) respectându-se două condiții, și anume:

– existența jurisdicțiilor competente care au puterea necesară pentru a asigura salvgardarea drepturilor prevăzute prin norme comunitare;

– dreptul la un recurs efectiv care să permită justițiabililor să aibă acces la un tribunal în scopul de a-și putea revendica drepturile lor.

Raportul juridic dintre dreptul comunitar și sistemele de drept ale statelor membre reprezintă particularitatea construcției europene. El se supune la două logici: autonomia ordinii juridice comunitare și integrarea acestei ordini în sistemele de drept naționale.

Supremația dreptului comunitar presupune că judecătorul național are obligația de a asigura efectul deplin al acestuia, lăsând la nevoie neaplicată, în baza autorității sale, orice dispoziție contrară legislației naționale, fără să fie nevoie să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei legislații printr-o procedură constituțională.

Instanțele naționale care nu sunt competente să ia măsuri provizorii conservă puterea de a se pronunța imediat cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii Europene a legilor care ridică și o problemă de constituționalitate, înlăturând la nevoie de la aplicare orice dispoziție națională care le împiedică să facă acest lucru, inclusiv acelea care instituie, cu precizie, un control prioritar de constituționalitate.

Pentru a asigura aplicarea corectă a dreptului național, judecătorul național are la dispoziție un mijloc de colaborare cu interpretul oficial al dreptului comunitar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, și anume acțiunea preliminară.

Acțiunea preliminară este o acțiune de drept comunitar prin care o instanță națională din statele membre ale Uniunii Europene poate sau este obligată să sesizeze Curtea Europeană de Justiție în scopul acordării unui sprijin prin interpretarea tratatelor comunitare sau a legislației comunitare secundare, în cazul în care într-un litigiu pendinte în fața sa se ridică probleme de interpretare ale acestora sau se contestă validitatea acestora și clarificarea acestei probleme de către Curtea Europeană de Justiție ajută la soluționarea litigiului în fond.

Se observă un interes crescând al instanțelor românești de a adresa întrebări preliminare Curții de Justiție de la Luxemburg.

Prezint mai jos câteva exemple de cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare adresate de către instanțele românești Curții de Justiție de la Luxemburg și un exemplu de hotărâre într-o cauză împotriva României pronunțată de instanța comunitară.

Tribunalul Dâmbovița, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Gorj, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Timișoara, Judecătoria Focșani, Judecătoria Călărași și Înalta Curte de Casație și Justiție au adresat până acum acest tip de întrebări instanței comunitare pentru a vedea dacă anumite dispoziții din dreptul intern sunt în acord cu prevederi ale dreptului comunitar.

Tribunalul Dâmbovița a solicitat Curtea de Justiție de la Luxemburg să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară dacă reglementările naționale care permit restrângerea dreptului la liberă circulație încalcă normele dreptului comunitar. Prin hotărârea din 10 iulie 2008 a Curții Europene de Justiție, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. 223/30.08.2008 s-a stabilit că normele dreptului comunitar nu se opun unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior din acest stat pentru că se afla acolo în situație de „ședere ilegală”, cu condiția ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății și, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Îi revine instanței de trimitere sarcina să verifice dacă acesta este cazul în cauza cu a cărei soluționare este sesizată.

Tribunalul Dâmbovița a solicitat Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară dacă perioada în care un pădurar cu un program de 8 ore pe zi, conform contractului individual de muncă are obligația de a asigura paza unui canton silvic, răspunzând disciplinar, patrimonial, contravențional sau penal, după caz, pentru pagubele constatate în cantonul aflat în gestiunea sa, indiferent de momentul în care se săvârșesc pagubele, reprezintă „timp de muncă” în sensul dispozițiilor articolului 2 punctul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte ale organizării timpului de muncă.

Tribunalului Sibiu, Tribunalul Gorj, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Târgu-Mureș și Curtea de Apel Timișoara, în spețe distincte, au solicitat Curții de la Luxemburg să se pronunțe prin hotărâri preliminare cu privire la compatibilitatea reglementării naționale referitoare la taxa de poluare cu dreptul comunitar și dacă instituirea taxei de poluare constituie o măsură discriminatorie.

Prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în data de 7 aprilie 2011 a fost admisă cererea de pronunțare hotărârii preliminare formulată de Tribunalul Sibiu în cauza Ioan Tatu și, astfel, a statuat că un stat membru să nu poate instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Prin Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene, cererea de pronunțare a hotărârii preliminare formulată de Tribunalul Dolj a fost declarată vădit inadmisibilă datorită lipsei unei legături cu realitatea a obiectului acțiunii principale.

Curtea de Apel Bacău a solicitat Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară dacă art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la implementarea tratamentului egal între persoane indiferent de origine rasială sau etnică și art. 17 din Directiva […] 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă – ambele transpuse în dreptul intern prin O.G. nr. 137/2000 republicată si modificată, se opun unei reglementări naționale sau unei hotărâri a Curții Constituționale care interzice instanțelor judecătorești naționale să acorde reclamanților discriminați despăgubiri materiale și/sau morale pe care le consideră adecvate în situațiile în care repararea prejudiciului produs prin fapta de discriminare vizează drepturi salariale prevăzute de lege și acordate unei alte categorii socio-profesionale decât cea din care fac parte reclamanții. 

Curtea de Apel Bacău a solicitat Curții de Justiție a Uniunii Europene în patru cazuri să se pronunțe prin hotărâri preliminare cu privire la compatibilitatea reglementării naționale referitoare la taxa de poluare cu dreptul comunitar și dacă instituirea taxei de poluare constituie o măsură discriminatorie.

Prin Ordonanțe ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, în toate aceste cazuri, cererile de pronunțare a hotărârii preliminare formulată de Curtea de Apel Bacău au fost declarate vădit inadmisibile datorită lipsei descrierii cadrului factual.

Judecătoria Focșani a solicitat Curții Europene de Justiție să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară cu privire la compatibilitatea cu dreptul comunitar a unor reglementări naționale cuprinse în Legea privind asigurările și reasigurările, reglementări referitoare la despăgubiri în cazul unor accidente rutiere în diverse situații.

Judecătoria Călărași a solicitat Curții Europene de Justiție să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară stabilindu-se dacă în dreptul intern s-a realizat transpunerea unei reglementări comunitare prin care se stabilește obligația statelor membre de a asigura proceduri adecvate și eficiente de soluționare extrajudiciară a litigiilor cu consumatorii legate de creditele de consum.

Înalra Curte de Casație și Justiție a solicitat Curții Europene de Justiție să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară dacă returnarea (transferarea) unei persoane condamnate în baza unui mandat european de arestare are loc automat, chiar și fără consimțământul acesteia.

Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat într-o altă cauză Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe printr-o hotărâre preliminară asupra înțelesului termenului de ,,comunicare publică”.

Sper ca din ce în ce mai multe instanțe din România să adreseze aceste întrebări preliminare, fiind necesară armonizarea normelor de drept intern cu cele de drept comunitar, țara noastră fiind, începând cu data de 1 ianuarie 2007, membră a Uniunii Europene.

În aplicarea dreptul comunitar, Curtea de Apel Constanța, Secția Comercială, Maritimă și Fluvială, Contencios Administrativ și Fiscal, prin Decizia nr. 480/CA pronunțată în data de 30.10.2009, a statuat că taxa pe poluare instituită prin Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 50/2008 încalcă normele dreptului comunitar, și anume cele cuprinse în art. 90 par. 1 TCE. În hotărârea pronunțată, instanța română subliniază că, potrivit art. 90 par. 1 din Tratatul de Instituire a Comunității ,,Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care direct sau indirect, produselor naționale similare” .

Pe de altă parte, potrivit art. 11 alin. 1 și 2 din Constituția României, revizuită în anul 2003, ,, statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

Art.148 alin. 2 și 4 din Constituția României statuează: ,,Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare…Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”.

Curtea de Apel Constanța, prin aceeași decizie, menționează că, din prevederile constituționale reținute și față de Legea nr.157/2005 – de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, rezultă că, urmare a aderării României la Uniune, Tratatul de Instituire a Uniunii Europene are un caracter obligatoriu pentru statul român.

S-a constatat astfel că normele comunitare au caracter prioritar în raport cu cele naționale, aspect intărit și de jurisprudența Curții de Justiție Europene.

Curtea de Apel Constanța menționează în considerentele deciziei adoptate că taxa de poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008 este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme deja înmatriculate intr-un alt stat membru, orientând astfel fiscal cumpărătorii fie spre autoturisme second- hand deja înmatriculate în Romania, fie spre autoturisme noi produse în România.

Instanța română, făcând referire la o hotărâre celebră pronunțată de instanța europeană, precizează astfel: Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat prin Decizia Costa/Enel (1964) că legea care se indepărtează de Tratat – un izvor independent de drept- nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca baza legală a comunității insăși să fie pusă la îndoială. Mai mult, aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și in fața dreptului național ulterior- or, în speță, taxa pe poluare a fost introdusă în legislația internă de abia în anul 2008.

Deasemenea, Curtea de Apel Constanța subliniază în continuare, în aceeași hotărâre, că, în cauza Simmenthal (1976), CJE a stabilit că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare și, în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constitulionale.

După cum s-a putut constata, Curtea de Apel Constanța, prin decizia la care am făcut referire mai sus, a aplicat normele dreptului comunitar în pronunțarea unei soluții (recursul fiind astfel admis), instanța dovedindu-se o instanță comunitară.

Prin hotărârea Simmenthal II pronunțată în anul 1978, CJCE a definit misiunea judecătorului național când se confruntă cu problema contrarietății între un act național și o dispoziție comunitară, indicând că ,,orice judecător național sesizat în cadrul competenței sale, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar și de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, lăsând neaplicată orice dispoziție eventual contrară legii naționale”.

Această formulă semnifică faptul că judecătorul național trebuie să lase neaplicată orice dispoziție a dreptului național, fie ca este vorba de un act normativ sau un act individual. în plus, această decizie a demonstrat cu claritate că pentru a atinge acest rezultat, judecătorul național este abilitat dacă este necesar să nu aplice regulile naționale care limitează eventual competența sa.

Prin urmare, judecătorul național este învestit cu capacitatea și competența de a da el însuși efect util normei comunitare fără a apela la legiuitor pentru a abroga norma internă contrară ori la alte autorități, cum ar fi, bunăoară, Curtea Constituțională, pentru a tranșa această chestiune.

În Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505/15.07.2011 (Cod care, potrivit art. 220 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil coroborat cu art. 2664 alin. 1 din Legea nr. 287/2009, a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011) se prevede la art. 5, articol intitulat ,,aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene”, că ,,în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului comunitar se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părtilor”. Iată, deci, că și prin Legea nr. 287/2009, normele dreptului comunitar se aplică în mod prioritar față de normele naționale în materiile reglementate prin noul Cod civil din România (persoane, bunuri, drept de proprietate, succesiune, raporturi de familie etc.).

Totodată, art. 4 din Noul cod de procedură civilă al României (în vigoare din data de 15.02.2013), art. 4, denumit marginal ,,aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene” prevede astfel: ,,în materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părților”. Art. 4 din noul Cod de procedură civilă obligă la aplicarea prioritară a normelor comunitare în raport de normele naționale în materiile reglementate de Cod, independent de calitatea procesuală a părților (reclamant sau pârât) ori de statutul acestora (persoană fizică sau persoană juridică). Supremația normelor obligatorii ale dreptului Uniunii Europene asupra celui intern conferă judecătorului national un mod de a cenzura incident și negativ legea internă, refuzând să țină seama de dispozițiile ei dacă este contrară normelor comunitare ce au efect distinct și prioritar asupra dreptului intern.

Având în vedere prevederile cuprinse în Codul civil român și în Codul de procedură civilă al României, judecătorul național trebuie să fie și prin prisma dispozițiilor cuprinse în aceste Coduri judecător al dreptului comunitar.

Aderând la structurile Uniunii Europene, ordinea juridică internă înglobează în structura sa și dreptul Uniunii Europene.

Principiul cooperării impune instanțelor naționale obligația de a garanta protecția care decurge din dispozițiile comunitare care au efect direct.

Atunci când dreptul național limitează posibilitatea instanțelor de a invoca din oficiu încălcarea normelor interne și europene, permițându-le să aplice din oficiu anumite norme interne, acestea au obligația să invoce încălcarea regulilor Uniunii echivalente cu aceste norme naționale.

De altfel, dreptul intern nu poate interzice judecătorilor să aplice din oficiu legislația europeană de vreme ce principiul efectivității se opune acestui lucru.

Din ce în ce mai multe instanțe din România trebuie să aplice prevederile comunitare, judecătorul național fiind necesar să fie în mod efectiv judecător al dreptului comunitar, țara noastră fiind membră a Uniunii Europene începând cu data de 1 ianuarie 2007.

2. Importanța politicii comerciale comune pentru judecătorul național

În unele cazuri, statele membre nu impun taxe vamale sau taxe cu efect echivalent, dar impun taxe pentru activitatea de comerț cu bunuri importate. Aceste taxe sunt, la rândul lor, interzise, deoarece au un efect echivalent. Judecătorul național, atunci când interpretează și aplică legislația națională, trebuie să identifice nu numai normele naționale aplicabile cazurilor concrete, specifice legislației interne, dar, totodată, trebuie să verifice și efectul economic al unei astfel de norme asupra circulației bunurilor importate sau exportate și, mai intâi de toate, trebuie sî determine dacă acestea intră în conflict cu legislația comunitară.

Toate acestea pot fi ușor verificate în situația unor măsuri de natură financiară, dar este mult mai dificil în situațiile în care sunt adoptate măsuri cantitative, ce instituie cote. În acordurile comerciale cu terțe state, Uniunea Europeană stabilește deseori cote de export sau de import asupra anumitor bunuri sau anumite cote anuale pentru produse, care pot fi importate sau exportate într-un mod limitat. Potrivit acestor cote, fiecare importator sau exportator primește o autorizație de import sau de export cu privire la o cantitate determinată de produse. Totalul acestor cantități autorizate trebuie să corespundă unei cote globale, care se stabilește la nivel european. Aceste autorizări pot fi comercializate în spațiul comunitar, în sensul că, după ce a epuizat cantitățile disponibile, o persoană (comerciant) poate să-și vândă autorizația pentru cantitatea rămasă, netranzacționată încă, și permisă de acea autorizație. Această autorizație poate fi comercializată succesiv, până în momentul în care se epuizează cantitatea prevăzută în conținutul său.

Acesta este momentul în care judecătorul național poate fi confruntat cu două probleme: statul membru poate fie să instituie măsuri fiscale în legătură cu comercializarea autorizațiilor, fie să restricționeze comercializarea acestora. Dar acestea, la rândul lor, sunt măsuri cu efect echivalent ce sunt interzise de legislația comunitară. Este posibil, deasemenea, ca aceste cote sau cantități prevăzute în autorizație să fie modificate în mod ilegal, prin utilizarea unor practici frauduloase (de exemplu, certificate falsificate emise fie în Uniunea Europeană, fie în state terțe). Într-un asemenea caz, judecătorul național este confruntat cu alte două probleme: prima vizează represiunea penală și nu prezintă relevanță aici; cea de a doua se referă la politicile vamale, rezultatul fiind acela că surplusul de bunuri importate (ce exced autorizației) va fi supus unui tarif vamal integral, și nu tarifului vamal preferențial, prevăzut în acordul comercial. În această situație, judecătorul național este obligat să aplice în mod direct legislația comunitară în materie vamală.

CAPITOLUL VII

CONCLUZII

Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de către o țară sau o comunitate de țări în scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii.

Politica comercială reprezintă unul dintre pilonii relațiilor Uniunii Europene cu țările terțe.

Poziția sa de putere comercială conferă Uniunii Europene o considerabilă influență internațională. UE sprijină sistemul bazat pe reguli al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), cu cei 153 de membri ai săi. Acest sistem oferă un grad de securitate juridică și transparență în conducerea comerțului internațional. OMC stabilește condițiile prin care membrii săi pot să se apere împotriva practicilor neloiale cum ar fi dumpingul (vânzare sub costuri), prin care exportatorii concurează împotriva rivalilor lor. De asemenea, oferă o procedură pentru soluționarea disputelor care apar între doi sau mai mulți parteneri comerciali.

După 2001, prin „runda Doha” de negocieri comerciale, UE a căutat să liberalizeze comerțul mondial. Aceste negocieri sunt dificile, dar UE rămâne convinsă că, în contextul crizei financiare și economice, o contracție a schimburilor comerciale internaționale poate transforma recesiunea într-o depresiune economică la scară extinsă.

Politica comercială a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. Prin sistemul său generalizat de preferințe (SGP), UE a garantat accesul preferențial pe piețele sale fără taxe sau cu taxe reduse pentru cea mai mare parte a importurilor provenind din țările în curs de dezvoltare și economiile în tranziție. Se merge chiar mai departe pentru cele 49 din cele mai sărace țări din lume. Exporturile lor – cu excepția armelor – pot beneficia integral de acces pe piețele UE, fără taxe vamale.

Uniunea Europeană nu are încheiate totuși acorduri comerciale specifice cu principalii săi parteneri comerciali din rândul țărilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite ale Americii și Japonia. În acest caz, relațiile comerciale sunt gestionate prin intermediul mecanismelor OMC. Statele Unite și Uniunea Europeană caută să dezvolte relații bazate pe egalitate și parteneriat. După alegerea lui Barack Obama în funcția de președinte al SUA, liderii UE au făcut apel la strângerea relațiilor transatlantice. La reuniunea G20 de la Londra din aprilie 2009, UE și Statele Unite au acceptat necesitatea unei mai bune reglementări a sistemului financiar mondial. UE încurajează liberalizarea piețelor și dezvoltarea comerțului în cadrul multilateral al Organizației Mondiale a Comerțului.ndyn/In Pictures/Corbis

Uniunea Europeană își extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte părți ale lumii, din China și India până în America de Sud și America Centrală.

Uniunea Europeană este principalul partener comercial al Rusiei și cea mai mare sursă a sa de investiții externe. Cu excepția schimburilor comerciale, principalele dimensiuni ale relațiilor UE-Rusia privesc aspecte transfrontaliere, precum securitatea alimentării cu energie, în special cu gaze naturale.

Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul inițial de integrare economică europeană, astfel că politica comercială a UE (inițial CEE) este comună în linii mari în raport cu restul lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale.

Încă prin Tratatul de la Roma, politica comercială comună a fost inclusă între instrumentele principale de realizare a integrării piețelor naționale într-o piață regională unică cu scopul accelerării creșterii economice, a ridicării eficienței și competitivității economice și a creării premiselor de adâncire a integrării interstatale. Pentru Uniunea Europeană, rațiunea unei politici comerciale comună rezidă din faptul că libera circulație a bunurilor și serviciilor din cadrul Uniunii nu se poate realiza cu politici comerciale naționale diferite.

În baza prevederilor Tratatelor constitutive și a celorlalte norme (legislație secundară, acorduri comerciale bilaterale și multilaterale încheiate de Uniunea Europeană) ce reglementează relațiile comerciale ale UE cu țările terțe se poate afirma că Uniunea Europeană are o politică comercială comună axată pe liberalizarea schimburilor în domeniul industrial și relativ protecționistă în sectorul agricol.

Principalele instrumente de politică comercială pot fi:

– de natură tarifară (vamală);

– de natură netarifară;

– de natură promoțională și de stimulare.

Protecția tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale.

În cadrul barierelor netarifare utilizate în cadrul politicilor comerciale se includ reglementările cantitative, măsurile antidumping, precum și alte măsuri netarifare.

Măsurile de politică comercială promoțională și de stimulare au drept scop să impulsioneze exporturile globale ale țării(sau comunității) respective.

La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al cărui titlu I din partea a II-a se numea „Libera circulație a mărfurilor”. În cadrul acestuia se făceau referiri la următoarele aspecte:

– eliminarea taxelor vamale între statele membre;

– instituirea tarifului vamal comun;

– eliminarea restricțiilor cantitative între statele membre;

– practicile de dumping.

Cadrul actual al politicii comerciale comune a Uniunii Europene este reprezentat de art. 206 și 207 TfUE, prevederi ce au fost analizate în capitolele anterioare.

În domeniul comerțului internațional, Uniunea Europenă și-a propus drept obiectiv asigurarea unui comerț liber și echitabil, respectiv a unui sistem comercial în cadrul căruia toate țările să poată face comerț pe baze egale și în absența barierelor protecționiste. Aceste deziderate implică atât o egalitate a șanselor, cât și transparență.

Pentru a atinge acest obiectiv Uniunea Europeană propune și susține un set de 4 măsuri:

– toți partenerii să își deschidă piețele în mod corespunzător;

– obstacolele din calea comerțului să fie eliminate gradual, într-un ritm acceptabil pentru toate părțile implicate;

– rezolvarea amiabilă a disputelor comerciale;

– stabilirea unui set de reguli comerciale acceptate de toți participanții.

Deschiderea și liberalizarea piețelor este opțiunea opusă protecționismului care s-a manifestat în perioade istorice anterioare și s-a incheiat de fiecare dată cu pierderi pentru toate părțile implicate. Eșecul protecționismului ca politică comercială este ușor de ințeles dacă avem in vedere că orice limitare a importurilor de către o țară va avea ca efect adoptarea de măsuri similare de către celalalte țări. În acest fel, toată lumea va dori să vândă și nimeni nu va dori să cumpere. Blocarea sistemului comercial este inevitabilă in acest caz.

Renunțarea la protecționism și deschiderea piețelor echivalează cu îndepărtarea barierelor comerciale dintre țări. Acesta a fost, de fapt, unul dintre scopurile principale ale Uniunii Europene de astăzi incă de la începuturile fenomenului de integrare economică interstatală din Europa Occidentală. În anii ’60, între țările participante la acea dată (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxembourg) a fost creată o Uniune Vamală ceea ce însemna că mărfurile circulau liber (fără plata taxelor vamale) între țările membre, iar tariful vamal aplicat de oricare dintre membrii la importurile din terțe țări era unic. Crearea Uniunii Vamale a simplificat foarte mult formalitățile și a stimulat comerțul atât între țările membre, cat și între acestea și restul lumii. Îndepărtarea barierelor tarifare la acea dată nu a însemnat eliminarea tuturor barierelor din calea comerțului dintre țările membre. Barierele netarifare reprezentate în principal de norme tehnice și administrative au continuat să existe. De aceea, în anul 1992, Uniunea Europeană a lansat conceptul de „Piață Unică”, eliminând barierele netarifare in comerțul cu mărfuri și deschizând totodată comerțul cu servicii în interiorul Uniunii.

Eliminarea obstacolelor din calea comerțului stimulează economia țărilor participante prin creșterea veniturilor din export și prin sporirea varietății de produse și servicii oferite consumatorilor la prețuri mai reduse ca urmare a competiției generate de importuri.

Liberalizarea comerțului internațional oferă in ultimă instanță tuturor țărilor posibilitatea de a produce și exporta acele bunuri și servicii pentru care dispun de cele mai multe avantaje competitive.

Toate aceste măsuri de liberalizare a comerțului internațional sunt măsuri de politică comercială adoptate la nivelul Uniunii Europene.

Prin măsurile adoptate de Uniunea Europeană în sfera politicii comerciale, aceasta a contribuit la dezvoltarea comerțului intracomunitar și, implicit, la dezvoltarea celui mondial.

Uniunea Europeană a dezvoltat de o manieră generală o rețea substanțială de relații, prin intermediul căreia își exercită influența asupra afacerilor internaționale. Mai exact, UE reprezintă cea mai mare putere comercială la nivel mondial. Ea a fost descrisă drept o putere civilă sau normativă. Aceasta reflectă faptul că mijloacele de care dispune sunt, dată fiind lipsa capacității sale militare, mai degrabă de natură economică, diplomatică și politică decât coercitivă.

Uniunea Europeană, prin măsurile de politică comercială și prin acordurile comerciale încheiate cu țări extracomunitare, este cel mai mare actor de pe scena comerțului mondial, acoperind circa 20% din importurile și exporturile la nivel global.

BIBLIOGRAFIE (ÎN ORDINE CRONOLOGICĂ)

I. LEGISLAȚIE COMUNITARĂ ÎN VIGOARE, INFORMĂRI PROVENIND DE LA STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE, ȘI ALTE ACTE RELEVANTE

1. Decizia nr. 74/393/CEE din 22 iulie 1974 a Consiliului de instituire a unei proceduri de consultare pentru acordurile de cooperare dintre statele membre și țările terțe, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 208/30.07.1974.

2. Regulamentul nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful Vamal Comun, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 256/07.09.1987, versiunea consolidată, cu modificările ulterioare.

3. Directiva nr. 88/361/CEE a Consiliului privind punerea în aplicare a articolului 67 din tratat, publicată în „Jurnalul Oficial al Comunităților Europene’’ nr. L 178/ 08.07.1988.

4. Regulamentul nr. 2100/94 al Consiliului din 27 iulie 1994 de instituire a unui sistem de protecție comunitară a soiurilor de plante, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 227/01.09.1994, versiunea consolidată.

5. Regulamentul nr. 3286/94 din 22 decembrie 1994 al Consiliului privind adoptarea procedurilor comunitare în domeniul politicii comerciale comune în vederea asigurării exercitării de către Comunitate a drepturilor care îi sunt conferite de normele comerțului internațional, în special de cele instituite sub egida Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), publicat în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 349/31.12.1994, versiunea consolidată.

6. Regulamentul nr. 3287/94 din 22 decembrie 1994 privind controlul înainte de expediere pentru exporturile din Comunitate, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 349/79 din 31.12.1994.

7. Decizia Comisiei nr. 96/40/CE din 20 decembrie 1995 de suspendare, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 3286/94 al Consiliului privind obstacolele în calea comerțului, a procedurii privind reproducerea neautorizată a înregistrărilor sonore din Comunitate în Thailanda și efectele sale asupra comerțului comunitar cu înregistrări sonore, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 11/16.01.1996.

8. Regulamentul nr. 1610/96 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 iulie 1996 privind crearea unui certificat suplimentar de protecție pentru produsele fitosanitare, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 198/08.08.1996.

9. Regulamentul nr. 96/2271 al Consiliului din 22 noiembrie 1996 privind protecție împotriva efectelor aplicării extrateritoriale a unei legislații adoptate de către o țară terță, precum și a acțiunilor întemeiate pe aceasta sau care rezultă din aceasta, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 309/29.11.1996, versiune consolidată.

10. Decizia Comisiei nr. 1999/234/CE din 17 martie 1999 adoptată în temeiul dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 3286/94 al Consiliului, privind sistemul brazilian de licențe de import neautomate și aplicarea acestuia, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 86/30.03.1999.

11. Decizia 1999/468/CE din 28 iunie 1999 a Consiliului de stabilire a competențelor de executare conferite Comisiei, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 184/17.07.1999, versiunea consolidată.

12. Regulamentul nr. 6/2002 al Consiliului din 12 decembrie 2001 privind desenele sau modelele industriale comunitare, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 3/05.01.2002.

13. Decizia Comisiei nr. 2002/818/CE din 8 octombrie 2002 privind practicile comerciale menținute de Coreea care afectează schimburile de nave comerciale, adoptată în temeiul dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 3286/94 al Consiliului, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 281/8.10.2002.

14. Regulamentul nr. 452/2003 al Consiliului din 6 martie 2003 privind măsurile pe care Comunitatea le poate adopta în ceea ce privește efectul combinat al măsurilor antidumping sau antisubvenții și al măsurilor de salvgardare a fost publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 69/13.03.2003.

15. Regulamentul nr. 1383/2003 al Consiliului privind intervenția autorităților vamale împotriva mărfurilor suspectate de a aduce atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală, precum și măsurile care trebuie aplicate mărfurilor care aduc atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 196/02.08.2003.

16. Regulamentul nr. 510/2006 al Consiliului din 20 martie 2006 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 93/31.03.2006.

17. Opinia nr. 6 (2006) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.) în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind rolul judecătorilor naționali în asigurarea unei aplicări efective a dreptului internațional și european a fost adoptată de Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, la cea de-a 7-a întâlnire, Strasbourg, 10 noiembrie 2006 (Sursa: http://www.asociatia-magistratilor.ro/acte-normative/internationale).

18. Regulamentul nr. 8/2007 al Comisiei din 8 ianuarie 2007 privind respingerea cererilor de licențe de export pentru anumite produse lactate, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 4/9.01.2007.

19. Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 319/05.12.2007.

20. Regulamentul nr. 110/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 ianuarie 2008 privind definirea, desemnarea, prezentarea, etichetarea și protecția indicațiilor geografice ale băuturilor spirtoase și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 1576/89 al Consiliului, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 39/13.02.2008.

21. Decizia Comisiei nr. 2008/200/CE din 20 februarie 2008 de încheiere a procedurii de examinare a practicilor comerciale aplicate de Argentina în legătură cu importurile de produse textile și de îmbrăcăminte, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 60/5.03.2008.

22. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TfUE), publicat în versiune consolidată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 115/09.05.2008.

23. Regulamentul nr. 450/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat), publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 145/04.06.2008.

24. Regulamentul nr. 479/2008 al Consiliului din 29 aprilie 2008 privind organizarea comună a pieței vitivinicole, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1493/1999, a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, a Regulamentului (CE) nr. 1290/2005 și a Regulamentului (CE) nr. 3/2008 și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2392/86 și a Regulamentului (CE) nr. 1493/1999, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 148/06.06.2008, versiune consolidată.

25. Regulamentul nr. 717/2008 din 15 iulie 2008 al Consiliului privind instituirea unei proceduri de administrare a contingentelor cantitative, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 198/26.07.2008 și Rectificarea la Regulamentul (CE) nr. 717/2008 al Consiliului din 17 iulie 2008 privind instituirea unei proceduri comunitare de administrare a contingentelor cantitative publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 198/26.07.2008.

26. Decizia Comisiei nr. 2008/747/CE din 10 septembrie 2008 de încheiere a procedurii de examinare privind măsurile instituite de Republica Coreea, care afectează importul, distribuția și publicitatea produselor cosmetice, de parfumerie și de toaletă, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 252/20.09.2008.

27. Rezoluția Parlamentului European din 9 octombrie 2008 referitoare la suspendarea rundei de la Doha a OMC și viitorul Agendei de Dezvoltare de la Doha, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 9 E/15.01.2010.

28. Regulamentul nr. 116/2009 din 18 decembrie 2008 al Consiliului privind exportul bunurilor culturale, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 39/10.02.2009.

29. Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 78/24.03.2009.

30. Regulamentului nr. 260/2009 din 26 februarie 2009 al Consiliului privind regimul comun aplicabil importurilor, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 84/1/31.03.2009.

31. Decizia Comisiei nr. 2009/434/CE din 11 iunie 2009 de încheiere a procedurii antidumping privind importurile de sodiu metalic originar din Statele Unite ale Americii, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 149/12.06.2009.

32. Lista birourilor vamale abilitate să efectueze formalitățile necesare pentru exportul de bunuri culturale (nr. 2009/C 134/05), publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 134/13.06.2009.

33. Regulamentul nr. 469/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 mai 2009 privind certificatul suplimentar de protecție pentru medicamente, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 152/16.06.2009.

34. Regulamentul nr. 471/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 mai 2009 privind statisticile comunitare privind comerțul exterior cu țările terțe și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1172/95 al Consiliului, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 152/16.06.2009.

35. Recomandarea nr. 2009/524/CE a Comisiei din 29 iunie 2009 privind măsurile pentru îmbunătățirea funcționării pieței unice, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 176/07.07.2009.

36. Lista autorităților împuternicite să emită licențe de export pentru bunuri culturale, publicată în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 116/2009 al Consiliului (nr. 2009/C 164/04), publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 164/16.07.2009.

37. Regulamentul nr. 625/2009 al Consiliului din 7 iulie 2009 privind regimul comun aplicabil importurilor din anumite țări terțe, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 185/17.07.2009.

38. Regulamentul nr. 597/2009 al Consiliului din 11 iunie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unor subvenții din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 188/18.07.2009.

39. Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European  și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize (Codul comunitar de vize), publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 243/15.09.2009.

40. Regulamentul (CE) nr. 924/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 privind plățile transfrontaliere în Comunitate și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 2560/2001, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. 266/09.10.2009.

41. Regulamentului nr. 948/2009 al Comisiei din 30 septembrie 2009 de modificare a anexei I la Regulamentul nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful Vamal Comun, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 287/31.10.2009.

42. Regulamentul nr. 1061/2009 al Consiliului din 16 octombrie 2009 privind instituirea unui regim comun aplicabil exporturilor, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 291/07.11.2009.

43. Decizia Consiliului European din 1 decembrie 2009 privind exercitarea președinției Consiliului, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. 315/02.12.2009.

44. Regulamentul nr. 1225/2009 din 30 noiembrie 2009 al Consiliului privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 343/22.12.2009.

45. Decizia Consiliului European adoptată cu acordul președintelui Comisiei din 1 decembrie 2009 de numire a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate a fost publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 315/02.12.2009.

46. Decizia Consiliului din 1 decembrie 2009 de numire a Secretarului General al Consiliului Uniunii Europene a fost publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 322/09.12.2009.

47. Decizia Consiliului din 1 decembrie 2009 de instituire a măsurilor de punere în aplicare a Deciziei Consiliului European privind exercitarea președinției Consiliului și privind președinția grupurilor de pregătire ale Consiliului, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 322/09.12.2009.

48. Decizia Consiliului European din 4 decembrie 2009 adoptată cu acordul președintelui Comisiei de numire a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 328/15.12.2009.

49. Decizia Consiliului din 22 decembrie 2009 de numire a Secretarului General al Consiliului Uniunii Europene pentru perioada 26 iunie 2011-30 iunie 2015, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 347/24.12.2009.

50. Rezoluția Parlamentului European din 9 octombrie 2008 referitoare la suspendarea rundei de la Doha a OMC și viitorul Agendei de Dezvoltare de la Doha, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 9 E/15.01.2010.

51. Decizia Consiliului European din 9 februarie 2010 de numire a Comisiei Europene, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 38/11.02.2010.

52. Tratatului de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM), publicat în versiune consolidată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 84/30.03.2010.

53. Avizul Comitetului Regiunilor privind Strategia de extindere și principalele provocări 2009-2010: țări potențial candidate, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 267/01.10.2010.

54. Acordul-cadru privind relațiile dintre Parlamentul European și Comisia Europeană, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 304/20.11.2010.

55. Regulamentul nr. 211/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 privind inițiativa cetățenească, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 65/11.03.2011.

56. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505/15.07.2011.

57. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), publicat în versiune consolidată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 326/26.10.2012.

58. Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), publicat în versiune consolidată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 326/26.10.2012.

II. DOCTRINĂ ROMÂNĂ ȘI STRĂINĂ, PUBLICAȚII OFICIALE ALE UNIUNII EUROPENE

1. Guy Canivet, Le droit communautaire et l’office du juge national, în ,,Droit et société” no. 20-21/1992.

2. Ralph H. Folsom, Ralph B. Lake, Ved P. Nanda, European Union Law after Maastricht. A practical guide for lawyers outside the common market, Kluwer Law International, Amsterdam, 1996.

3. Leonard Jason-Lloyd, Sukhwinder Bajwa, The legal framework of the European Union, Edition Routledge, Londra, 1997.

4. Pascal Fontaine, Construcția europeană de la 1945 pînă în zilele noastre, Ed. Institutul European, Iași, 1998.

5. Malcom Jarvis, The application of EC Law by National Courts. The free moovments of goods, Oxford University Press, Londra, 1998.

6. Octavian Manolache, Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare, ed. a II-a, Ed. All Beck, București, 1999.

7. Ion Jinga, Andrei Popescu, Dicționar de termeni comunitari, Ed. Lumina Lex, București, 2000.

8. John Tillotson, European Union Law: Text, cases and materials, Third Editon, Cavendish Publishing Limited, Londra, 2000.

9. Françoise Blum, Caroline Naômé, Droit européen, actualités et perspectives, Editions Larcier, Bruxelles, 2001.

10. Philippe Moreau-Defarges, Relații internaționale după 1945, Ed. Institutul European, Iași, 2001.

11. Gilles Ferréol, Dicționarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iași, 2001.

12. Les politiques commerciales de l'Union européenne et leurs effets économiques, OECD Publishing, 2001.

13. Sean Van Raepensbusch, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européenes, 3e édition, DeBoeck Université, Paris, 2001.

14. Camelia Stoica, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București, 2001.

15. Joe Verhoeven, Droit de la Communauté Européene, deuxième édition, Editions Larcier, Bruxelles, 2001.

16. Vasile Vese, Adrian Ivan (coordonatori), Tratatul de la Nisa, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

17. Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

18. Sionaidh Douglas-Scott, Constitutional Law of the European Union, Pearson Education, Londra, 2002.

19. Marin Voicu, Drept comunitar. Teorie și jurisprudență, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2002.

20. Mike Cuthbert, European Union Law 2003-2004, Fifth edition, Cavendish Publishing Limited, Londra, 2003.

21. Karen Davies, Understanding European Union Law, Second Edition, Cavendish Publishing Limited, Londra, 2003.

22. Cornelia Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Ed. Economică, București, 2003.

23. Paul Magnette, Europa politică: cetățenie, construcție, democrație, Ed. Institutul European, Iași, 2003.

24. Sorin Popescu, Victoria Țăndăreanu, Uniunea Europeană și revizuirile constituționale naționale, în ,,Buletin de informare legislativă” nr. 4/2003.

25. John Tillotson, Nigel Foster, Text, cases and materials on European Union Law, Fourth edition, Cavendish Publishing Limited, Londra, 2003.

26. Louis le Hardÿ de Beaulieu, L'Union Européenne. Introduction à l'étude de l'ordre juridique et des institutions communautaires, Presses Universitaires de Namur, Paris, 2004.

27. Trevor C. Hartley, European Union Law in a global context. Text, Cases and Materials, Cambridge University Press, Londra, 2004.

28. Andrei Popescu, Alina Dinu, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004.

29. Petre Prisecaru (coordonator), Politici comune ale Uniunii Europene, Ed. Economică, București, 2004.

30. Olivier de Schutter, Paul Nihoul, Une Constitution pour l’Europe. Réflexions sur les transformations du droit de l’Union européene, Editions Larcier, Bruxelles, 2004.

31. Niculina Vrînceanu, Dreptul european și instrumentele Consiliului Europei. Domenii comune de reglementare, în ,,Buletin de informare legislativă” nr. 3/2004.

32. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la național la federal, Ed. Tritonic, București, 2005.

33. Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005.

34. Raphaël Delpech, Jean-Marie Paugam, La politique commerciale de l’Union européenne: le fédéralisme clandestin, în ,, Politique étrangère” no. 4/2005.

35. Ion Gâlea, Mihaela Augustina Dumitrașcu, Cristina Morariu, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, Ed. All Beck, București, 2005.

36. Politica privind comerțul și dezvoltarea, Seria Micromonografii – Politici Europene, Institutul European din România, București, 2005.

37. Roxana-Mariana Popescu, Aplicarea imediată și efectul direct al dreptului internațional și al dreptului comunitar european, în „Buletinul Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților” nr. 1/2005.

38. Thierry Rambaud, Institutions européens, Edition Studyrama, Paris, 2005.

39. Norbert Reich, Understanding EU Law. Objectives, Principles and Methods of Community Law, Second Edition, Intersentia, Antwerpen-Oxford, 2005.

40. Tudorel Ștefan, Efectele dreptului comunitar asupra ordinii juridice interne: Rolul judecătorului național, în „Themis” nr. 1/2005

41. Daniela-Elena Ștefănescu, Managementul proiectelor europene. Note de curs, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2005.

42. Ovidiu Ținca, Drept comunitar general, ed. a III-a, Ed. Lumina Lex, București, 2005.

43. Marin Voicu, Jurisprudența comunitară, Ed. Lumina Lex, București, 2005.

44. Jacques Ziller, The European Constitution, Wolters Kluwer International, Amsterdam, 2005.

45. Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar și drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2005.

46. Dorel Bușe, Managementul crizelor și conflictelor regionale, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006.

47. Damian Chalmers, Giorgio Monti, European Union Law. Updating supplement, Cambridge University Press, Londra, 2006.

48. Damian Chalmer, Christos Hadjiemmanuil, Giorgio Monti, Adam Tomkins, European Union Law, Cambridge University Press, Londra, 2006.

49. Dan Constantin Dănulețiu, Aspecte privind politica comercială a Uniunii Europene, Alba-Iulia, 2006 (Sursa: http://oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/17.pdf).

50. John Fairhurst, Law of the European Union, 5th edition, Pearson Education, Londra, 2006.

51. Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, ed. a II-a, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006.

52. Florin Făiniși, Dreptul transporturilor. Curs universitar, Ed. Pinguin Book, București, 2006.

53. Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2006.

54. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2006.

55. Augustin Fuerea (coordonator), Roxana Mariana Popescu, Mihaela Augustina Dumitrașcu, Drept comunitar european. Caiet de seminar, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Pro Universitaria, București, 2006.

56. Augustin Fuerea, Dimensiunea istorică a Uniunii Europene, în ,,Phoenix” nr. 15/2006.

57. Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2006.

58. Margot Horspool, Matthew Humphreys, European Union Law, Fourth edition, Oxford University Press, Londra, 2006.

59. Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. a V-a, Ed. C.H. Beck, București, 2006.

60. Constantin Moisuc (coordonator), Luminița Pistol, Elena Gurgu, Relații economice internaționale, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006.

61. Andrei Popescu, Dreptul social european, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006.

62. Sean Van Raepenbusch, Droit institutionel de l’Union Européene, 4e édition, Editions Larcier, Bruxelles, 2006.

63. Ioan Macovei, Dreptul comerțului internațional, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2006.

64. Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, Ed. C.H. Beck, București, 2006.

65. Raluca Bercea, Drept comunitar. Principii, Ed. C.H. Beck, București, 2007.

66. Raluca Miga Beșteliu, Catrinel Brumar, Protecția internațională a drepturilor omului. Note de curs, ed. a III-a, revizuită, Ed. Universul Juridic, București, 2007.

67. Octavian Gh. Botez, Politica comercială externă, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

68. Michel Catala, Laurent Jalabert, Penser et construire l’Europe (1919-1992), Editions Bréal, Paris, 2007.

69. Comisia Europeană, Să înțelegem extinderea – politica de extindere a Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, Luxembourg, 2007.

70. Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Drept constituțional comparat. Tratat, vol. II, ed. a IV-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

71. Damian Chalmers, Adam Tomkins, European Union Public Law, Cambridge University Press, Londra, 2007.

72. Ioan Condor, Silvia Cristea, Drept fiscal, vol. II, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

73. Mihaela Crăcană, Marcel Căpățână, Libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor, Ed. Tritonic, București, 2007.

74. Sergiu Deleanu, Dreptul comunitar al afacerilor, 2007 (Sursa: www.juratuskor.extra.hu/DREPTUL%20COMUNITAR%20AL%20AFACERILOR.doc).

75. Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Flavius Costaș, Bogdan Ioniță, Curtea de Justiție Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, București, 2007.

76. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Partea specială. Politicile comunitare, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

77. Dacian Cosmin Dragoș, Uniunea Europeană. Instituții, mecanisme, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007

78. Pascal Fontaine, Europa în 12 lecții, Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, Luxemburg, 2007 (Sursa: http://ec.europa.eu/publications/booklets/eu_glance/60/ro.pdf).

79. Piața unică a mărfurilor. Pachet informațional, Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, Luxemburg, 2007.

80. Dragoș Frăsineanu, Geopolitica, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

81. Augustin Fuerea, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (I) – libera circulație a mărfurilor, în ,,Revista Română de Drept Comunitar” nr. 4/2007.

82. Augustin Fuerea, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană – privire specială asupra libertăților de circulație a mărfurilor și a persoanelor, în ,,Phoenix” nr. 19/2007.

83. Comisia Europeană, Aspecte și date importante despre Europa și cetățenii săi, Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Uniunii Europene, Luxemburg, 2007.

84. Luciana-Alexandra Ghica (coordonator), Enciclopedia Uniunii Europene, ed. a III-a, Ed. Meronia, București, 2007.

85. Steven P. McGiffen, Uniunea Europeană. Ghid critic. Ediție nouă, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, București, 2007.

86. Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul Uniunii Europene, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007.

87. T.C. Hartley, The foundations of European Community Law, Sixth edition, Oxford University Press, Londra, 2007.

88. Adrian Liviu Ivan, Statele Unite ale Europei, Ed. Institutul European, Iași, 2007.

89. Viorica Moisuc, Istoria relațiilor internaționale până la mijlocul secolului al XX-lea, ed. a III-a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

90. Dan Năstase, Drept diplomatic și consular, ed. a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.

91. Ion Niță, Integrarea României în Uniunea Europeană. Acquis-ul comunitar, negocierile și Tratatul de aderare, impactul integrării, ghidul și tipurile de proiecte cu finanțare comunitară, Editura Lumina Lex, București, 2007.

92. Gheorghe Onișoru, Relații internaționale, ediția a II-a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

93. Luminița Pistol, Tehnici de comercializare și cooperare economică internațională, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

94. Flore Pop, Sergiu Gherghina, George Jiglău, Drept, mecanisme și instituții comunitare. Curs introductiv, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2007.

95. Cristina Popa Nistorescu, Libera circulație a mărfurilor și importanța sa pentru magistratul național, în ,,Revista de Științe Juridice” nr. 3/2007.

96. Vasile Pușcaș, România spre Uniunea Europeană. Negocierile de aderare (2000-2004), Ed. Institutul European, Iași, 2007.

97. François Roth, Inventarea Europei, Ed. Institutul European, Iași, 2007.

98. Iuliana Savu, Introducere în drept, ed. a II-a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

99. Teodora Stănescu-Stanciu, Integrarea europeană și euroatlantică a României, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

100. Teodora Stănescu-Stanciu, Istoria integrării europene, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

101. Radu Stancu, Semnificația și perspectivele deschise de Tratatul de reformă a Uniunii Europene, în ,,Opinia Națională” nr. 444/2007.

102. Daniel Mihail Șandru, Drept comunitar. Integrarea europeană. Impactul asupra schimburilor comerciale europene și mondiale, Ed. Universitară, București, 2007.

103. Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, 2007.

104. Dumitru Țâncu, Drept comunitar general, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

105. Gheorghe Uglean, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, ed. a IV-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

106. Răzvan Vartolomei, Noi reglementări ale Uniunii Europene în domeniul serviciilor de plată, în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 4/2007.

107. Marin Voicu, Introducere în dreptul european, Ed. Universul Juridic, București, 2007.

108. Stephen Weatherill, Cases and materials on EU Law, 8th edition, Oxford University Press, Londra, 2007.

109. Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului – un sistem în evoluție, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2007.

110. Emanuel Albu, Tratatul de la Lisabona și dreptul la o buna administrație (administrare), în ,,Analele Universității Spiru Haret – Seria ,,Științe Juridice” Anul VI, 2008, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008.

111. Clive Archer, The European Union, Routledge Taylor & Francis Group, Londra și New York, 2008.

112. Gheorghe Babonea, Ion Diaconu, Gheorghe Costache, Diana Crumpănă, Ileana Ingrid Nicolau, Dreptul libertăților fundamentale, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.

113. Adriana Belu, Narcis Godeanu, Cezar Tită, Mihnea Drumea, Relații colective de muncă, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.

114. Vasile Crețu, Drept internațional public, ed. a V-a definitivă, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.

115. Ion Deleanu, Drepturile fundamentale ale părților în procesul civil. Norme naționale, norme convenționale și norme comunitare, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

116. Ion Diaconu, Relațiile internaționale în epocile modernă și contemporană, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.

117. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Tratat, Editura Lumina Lex, București, 2008.

118. José Echkenazi, Ghidul Uniunii Europene, Ed. Niculescu, București, 2008.

119. Augustin Fuerea, Privire specială asupra Tratatului de la Lisabona din perspectiva modificărilor instituționale, în ,,Phoenix” nr. 23/2008.

120. Anamaria Groza, Uniunea Europeană. Drept instituțional, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

121. Steffan Griller, Jacques Ziller (eds.), The Lisbon Treaty. EU without a Constitutional Treaty, Springer-Verlag, Viena, 2008.

122. Ion Jinga, Uniunea Europeană în căutarea viitorului. Studii europene, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

123. Alina Kaczorovska, European Union Law, Taylor & Francis Group, Londra, 2008.

124. Sylvain Kahn, Geopolitica Uniunii Europene, Ed. Cartier, Chișinău, 2008.

125. Dumitru Mazilu, Integrare europeană. Drept comunitar și instituții europene. Curs, ed. a VI-a, Ed. Lumina Lex, București, 2008.

126. Dumitru Mazilu, Sistemul instituțional european – evoluții consacrate prin Tratatul de la Lisabona, în Academia Română. Institutul de Cercetări Juridice ,,Andrei Rădulescu”, Dreptul comunitar și dreptul intern. Aspecte privind legislația și practica judiciară. Comunicări prezentate la Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări Juridice 17 aprilie 2008, Ed. Hamangiu, București, 2008.

127. Roxana Munteanu, Punerea în aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă în ,,Studii de Drept Românesc’’ nr. 1-2/2008.

128. Mioara Nedelcu, Construcția europeană. Procese și etape, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2008.

129. Elena Paraschiv, Tratatul de la Lisabona – Modificări aduse Tratatului privind Uniunea Europeană, în vol. Dănuț Cornoiu, Cezar Tită, Diana Calciu, Dana Tită, Realități juridice românești în context european, Ed. Sitech, Craiova, 2008.

130. Cristina Păiușan-Nuică, Istoria relațiilor internaționale și a diplomației (1945-2008), Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.

131. Andrei Popescu, Tratatul de la Lisabona – modificarea și reformarea Uniunii Europene, în ,,Revista Română de Drept Comunitar” nr. 2/2008.

132. Andrei Popescu, Tratatul de la Lisabona – un tratat modificator și reformator al Uniunii Europene, în ,,Buletin de informare legislativă” nr. 1/2008.

133. Bianca Maria Carmen Predescu, Europa unită – de la idei la fapte, în ,,Revista de Științe Juridice” nr. 4/2008.

134. Mariana Rudăreanu, Drept comunitar. Note de curs, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.

135. Stelian Scăunaș, Uniunea Europeană. Construcție, reformă, instituții, drept, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

136. Dragoș-Alexandru Sitaru, Dreptul comerțului internațional. Partea generală. Tratat, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

137. Răzvan Vartolomei, Regimul juridic al plăților transfrontaliere în cadrul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

138. Irina Moroianu Zlătescu, Instituții europene și drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2008.

139. Comisia Europeană, Informații esențiale despre extinderea Uniunii Europene (UE), Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, Luxemburg, 2009.

140. Liliana Popescu-Bîrlan, Construcția Uniunii Europene, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

141. Octavian Gh. Botez, Mădălina Militaru, Politica comercială a României în perioada de pre și postaderare la Uniunea Europeană, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009.

142. European Commission, Good to know about EU enlargement, Office for Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2009.

143. Felician Cotea, Drept comunitar european, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009.

144. Paul Craig, Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, ed. a IV-a, Editura Hamangiu, București, 2009.

145. Ștefan Deaconu, Uniunea Europeană după Tratatul de reformă de la Lisabona, în ,,Revista Română de Drept Comunitar” nr. 5/2009.

146. Nicoleta Diaconu, Procedura și condițiile aderării la Uniunea Europeană, în ,,Revista de Drept Comercial” nr. 7-8/2009.

147. Emilian M. Dobrescu, Alina Nicu, Politici comunitare europene, Ed. Pro Universitaria, București, 2009.

148. Ion Dragoman, Dreptul european al drepturilor omului, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009.

149. Constantin Enache, Constantin Mecu (coordonatori), Economie politică, vol. II, ed. a VII-a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009.

150. Augustin Fuerea (coordonator), Roxana Mariana Popescu, Mihaela Augustina Dumitrașcu, Drept comunitar european. Caiet de seminar, ed. a IV-a revăzută, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

151. Cristian Gheorghe, Drept comercial european, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

152. Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene pentru învățământul superior economic. Cronologie. Izvoare. Principii. Instituții, Ed. Lumina Lex, București, 2009.

153. Roxana-Daniela Păun, Drept comunitar, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009.

154. Roxana-Daniela Paun, Tratatul constituțional european vs. Tratatul de la Lisabona – plusuri și minusuri, în ,,Analele Universității Spiru Haret – Seria Științe juridice” nr. VII/2009, Editura Fundașiei România de Mâine, Bucureșto, 2009.

155. Flore Pop, Sergiu Gherghina, George Jiglău (editori), Uniunea Europeană: Drept, instituții și politici comunitare. Manual introductiv, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2009.

156. Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

157. Eugen Popescu, Teorii ale integrării europene, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

158. Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gornig, Dreptul Uniunii Europene, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

159. Camelia Stoica, Dreptul Uniunii Europene. Libertățile fundamentale, Ed. Universitară, București, 2009.

160. Tudorel Ștefan, Libertatea de circulație a mărfurilor, libertatea de exprimare și răspunderea statului pentru încălcarea dreptului comunitar, în ,,Revista Română de Jurisprudență” nr. 2/2009.

161. Mario Telò, The European Union and Global Governance, Routlege Taylor & Francis Group, Londra și New York, 2009.

162. Bianca Tescașiu, Instituții europene. Schimbări și adaptări din perspectiva extinderii UE, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

163. Dan Vătăman, Drept comunitar european, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

164. Dan Vătăman, Ion David, România și Uniunea Europeană. Istorie și actualitate, Ed. Pro Universitaria, București, 2009.

165. Marin Voicu, Mirela Georgiana Sabău, Drept comunitar general, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009.

166. Marin Voicu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului: 50 de ani de existență (1959-2009), Ed. Universul Juridic, București, 2009.

167. Marin Voicu, Uniunea Europeană înainte și după Tratatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

168. Oana Albescu, Uniunea Europeană sub paladiul Tratatului de la Lisabona, în ,,Sfera Politicii” nr. 5/2010.

169. Klaus-Dieter Borchardt, The ABC of European Union law, Publications Office of the European Union, Luxembourg, 2010.

170. Comisia Europeană, Libera circulație a mărfurilor. Ghid de aplicare a prevederilor tratatului referitoare la libera circulație a mărfurilor, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010.

171. Comisia Europeană, Piața dumneavoastră unică? Actul privind piața unică pentru o economie socială de piață deosebit de competitivă, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010.

172. Gheorghe Costache (coordonator), Radu Stancu, Marin Voicu, Mădălina Viziteu, Denisa Loredana Bică, Ana Maria Bejan, Oana Surdescu, Introducere în dreptul european, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2010.

173. Cosmin Flavius Costaș, Principii de drept incidente în contenciosul fiscal, în ,,Revista Română de Drept al Afacerilor” nr. 8/2010.

174. Ion Diaconu, Protecția drepturilor omului în dreptul internațional contemporan, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2010.

175. Dacian Cosmin Dragoș, Raluca Velișcu, Drept comunitar instituțional, Cluj-Napoca, 2010 (Sursa: http://www.apubb.ro/Documents/Dragos/Drept_comunitar_institutional_2010.pdf).

176. Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, ed. a III-a revăzută și adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2010.

177. Pascal Fontaine, 12 lecții despre Europa, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010.

178. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revăzută și adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Ed. Universul Juridic, București, 2010.

179. Augustin Furea, Tratatul de la Lisabona. Geneză și conținut, în ,,Phoenix” nr. 31/2010.

180. Augustin Fuerea, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene după Tratatul de la Lisabona, în ,,Phoenix” nr. 34/2010.

181. Cristian Gherasim, Uniunea Europeană de care avem nevoie. Ascensiunea unui actor global, în ,,Sfera Politicii” nr. 10/2010.

182. Ghidul dumneavoastră pentru Tratatul de la Lisabona, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010

183. Gabriel Ivănescu, Rolul judecătorului național în aplicarea dreptului comunitar, în ,,Revista de drept a Curții de Apel Ploiești” nr. 1/2010.

184. Alexandru Jădăneanț, Momentul Lisabona – Un nou început pentru construcția europeană, în ,,Sfera Politicii” nr. 5/2010.

185. Dumitru Mazilu, Principiul libertății comerțului și concurenței loiale in comerțul internațional, în ,,Revista de Drept Comercial” nr. 6/2010.

186. Antonio Mutulescu, Punerea în aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă, în ,,Studii de Drept Românesc” nr. 1/2010.

187. Adrian Nedelcu, Oana Surdescu, Privire generală asupra modificărilor terminologice și conceptuale aduse prin Tratatul de la Lisabona, în ,,Sfera Politicii” nr. 5/2010.

188. Dan Niță, Eduard Dragomir, Instituțiile Uniunii Europene conform Tratatului de la Lisabona, Ed. Nomina Lex, București, 2010.

189. Gabriela Ștefan, Tratatul de la Lisabona – un nou pas în crearea Europei unite?, în ,,Sfera Politicii” nr. 5/2010.

190. Olga Andreea Urdă, Primatul dreptului comunitar, în ,,Analele Științifice ale Universității ,,Al. I. Cuza” Iași, Științe Juridice, Tomul LVI, vol. I/2010.

191. Dan Vătăman, Drept instituțional al Uniunii Europene. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

192. Mădălina Viziteu, Radu Stancu, Drept comunitar, Editura Fundației România de Mâine, București, 2010.

193. Marin Voicu, Starea justiției în statele Europei, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

194. Niculina Vrînceanu, Succinte considerații asupra recentului Tratat de la Lisabona, în ,,Buletin de informare legislativă” nr. 1/2010.

195. Oana Albescu, Rădăcini creștin-democrate ale construcției europene, în ,,Sfera Politicii” nr. 3/2011.

196. Klaus-Dieter Borchardt, ABC-ul dreptului Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2011

197. Consiliul European în 2010, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2011.

198. Augustin Fuerea, Dimensiunea juridică a spațiului Schengen, în ,,Phoenix” nr. 35/2011.

199. European Comission, 2010 Report on the Application of the EU Charter of Fundamental Rights, Publications Office of the European Union, Luxembourg, 2011.

200. Raport general privind activitatea Uniunii Europene 2010, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg 2011.

201. Pascal Gilliaux, Constituționalitatea și conformitatea față de dreptul Uniunii. Problema priorității, în ,,Pandectele Săptămânale” nr. 18/2011.

202. Yves Houyet, Aplicarea din oficiu a dreptului Uniunii Europene de către instanțele naționale, în ,,Pandectele Săptămânale” nr. 14/2011.

203. Uniunea Europeană în date și cifre, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2012.

204. Daniel Mihail Șandru, Dreptul Uniunii Europene. Jurisprudență și legislație, Ed. Universitară, București, 2012.

205. Comisia Europeană, Raportul pe 2012 privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2013.

206. Comisia Europeană, Să înțelegem politicile Uniunii Europene. Cum funcționează Uniunea Europeană. Ghidul instituțiilor UE pentru fiecare, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2013.

207. Comisia Europeană, Să înțelegem politicile Uniunii Europene. Părinții fondatori, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2013.

208. Consiliul European. Consiliul. Două instituții în cadrul acțiunii europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2013.

209. Gabriel Boroi (coordonator), Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013.

210. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coordonatori), Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I – art. 1 – 526, Ed. Universul Juridic, București, 2013

211. Gabriela Cristina Frențiu, Denisa-Livia Bâldean, Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2013.

212. Comisia Europeană, Să înțelegem politicile Uniunii Europene: Piața internă, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2014.

213. Pascal Fontaine, The European Union explained. Europe in 12 lessons, Publications Office of the European Union, Luxembourg, 2014.

III. JURISPRUDENȚĂ

1. CJCE, Cauza Comisia c. Italia nr. 7/68 cit. în Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Editura C.H. Beck, București, 2007.

2. CJCE, hotărârea din 31.03.1971, cauza C-22/70, Comisia c. Consiliu.

3. CJCE, hotărârea din 11 iulie 1974, Dassonville, C-8/74, în Georgiana Tudor, Dragoș Călin, Jurisprudența CJCE. Volumul I. Principiile dreptului comunitar. Concurența. Libera circulație a mărfurilor, Editura C.H. Beck, București, 2006.

4. CJCE, hotărârea din 15.12.1976, cauza C-41/76, Donckerwolke e.a. c. Procureur de la République e.a.

5. CJCE, Hotărârea din 20 februarie 1979, cauza C-120/1978, Rewe-Zentral AG vs. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein (Cassis de Dijon), în Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Flavius Costaș, Bogdan Ioniță, Curtea de Justiție Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, București, 2007.

6. CJCE, hotărârea din 31 ianuarie 1984, Luisi și Carbone c. Ministerul de Finanțe, cauzele reunite C-286/1982 și C-26/1983, în Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Flavius Costaș, Bogdan Ioniță, op. cit.

7. CJCE, Avizul Curții din 14 decembrie 1991, A-1/91, în Georgiana Tudor, Dragoș Călin, op. cit.

8. CJCE, hotărârea din 28 ianuarie 1992, Hans-Martin Bachmann c. Belgia, C-204/90, în Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Flavius Costaș, Bogdan Ioniță, op. cit.

9. CJCE, hotărârea din 1 iunie 1999, cauza C-302/97, Konle, în Augustin Fuerea, op. cit.â

10. CJCE, De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Toldgo Skattestyrelsen, hotărârea din 17 iunie 2003, în Radu Stancu, Mădălina Viziteu, Drept european, București, 2009 (Sursa: http://www.spiruharet.ro – Biblioteca virtuală a Facultății de Drept și Administrație Publică – București – Universitatea Spiru Haret).

11. CJCE, hotărârea din 6 martie 2006, cauza C-292/04, Wienand Meilicke, Heidi Christa Weyde și Marina Stöffler c. Finanzamt Bonn-Innenstadt, în „Curierul Judiciar” nr. 5/2007.

12. CJCE, hotărârea din 28 septembrie 2006, cauzele reunite C-282/04 și C-283/04, Comisia c. Olanda, în „Revista Română de Drept al Afacerilor” nr. 2/2007.

13. CJCE, hotărârea din 25 ianuarie 2007, cauza C-370/05, Uwe Kay Festersen, în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 4/2007.

14. CJC., hotărârea din 30 ianuarie 2007, cauza C-150/04, Comisia Comunităților Europene c. Regatul Danemarcei, în „Revista Română de Drept al Afacerilor” nr. 3/2007.

15. CJCE, hotărârea din 6 martie 2007, cauza C-292/04, Wienand Meilicke și alții c. Finanzamt Bonn-Innenstadt, în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 4/2007.

16. CJCE, hotărârea din 13 martie 2007, cauza C-524/04, Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation c. Commissioners of Inland Revenue, în „Curierul Judiciar” nr. 5/2007.

17. CJCE, hotărârea din 19 aprilie 2007, cauza C-229/06, Sunshine Deutschland Handelsgesellschaft mbH c. Hauptzollamt Kiel, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 96/28.04.2007.

18. CJCE, hotărârea din 05 iunie 2007, cauza C-170/04, Klas Rosengren și alții/ Riksaklagaren, în Carmen Mladen, Drept vamal comunitar. Culegere de practică judiciară, Editura Sitech, Craiova, 2008.

19. CJCE, ordonanța din 23 aprilie 2008, cauza C-201/05, The Test Claimants in the CFC and Dividend Group Litigation c. Commissioners of Inland Revenue, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 209/15.08.2008.

20. CJCE, hotărârea din 10 iulie 2008, cauza C-33/07, Ministerul Administrației și Internelor — Direcția Generală de Pașapoarte București c. Gheorghe Jipa, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 223/30.08.2008.

21. CJCE, hotărârea din 11 septembrie 2008, cauza C-11/07, Hans Eckelkamp și alții c. Belgische Staat, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 285/08.11.2008.

22. CJCE, hotărârea din 11 decembrie 2008, cauzele conexate C-362/07 și C-363/07, Kip Europe SA, Kip (UK) Ltd, Caretrex, Logistiek BV, Utax GmbH, Hewlett Packard International SARL c. Administration des douanes – Direction générale des douanes et droits indirects, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 32/07.02.2009.

23. CJCE, hotărârea din 12 decembrie 2008, cauza C-205/07, hotărâre pronunțată în soluționarea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Hof van Beroep te Gent — Belgia) — Procedură penală împotriva Lodewijk Gysbrechts, Santurel Inter BVBA, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 44/21.02.2009.

24. CJCE, hotărârea din 22 decembrie 2008, cauza C-282/07, État belge – SPF Finances c. Truck Center SA, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 44/21.02.2009.

25. CJCE, hotărârea din 22 ianuarie 2009, cauza C-377/07, Finanzamt Speyer-Germersheim c. STEKO Industriemontage GmbH, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 69/21.03.2009.

26. CJCE, hotărârea din 27 ianuarie 2009, cauza C-318/07, Hein Persche c. Finanzamt Lüdenscheid, publica13. tă în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 69/21.03.2009.

27. CJCE, hotărârea din 12 februarie 2009, cauza C-67/08, Margarete Block c. Finanzamt Kaufbeuren, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 82/04.04.2009.

28. CJCE, hotărârea din 12 februarie 2009, cauza C-93/08, Schenker SIA c. Valsts ieņēmumu dienests, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 82/04.04.2009.

29. CJCE, hotărârea din 19 februarie 2009, cauza C-376/07, Staatssecretaris van Financiën c. Kamino International Logistics BV, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 90/18.04.2009.

30. CJCE, hotărârea din 23 aprilie 2009, cauza C-406/07, Comisia Comunităților Europene c. Republica Elenă, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 141/20.06.2009.

31. CJCE, hotărârea din 4 iunie 2009, cauza C-158/08, Agenzia Dogane Ufficio delle Dogane di Trieste c. Pometon SpA, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 180/01.08.2009.

32. CJCE, hotărârea din 11 iunie 2009, cauza C-16/08, Schenker SIA c. Valsts ieņēmumu dienests, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 180/01.08.2009.

33. CJCE, hotărârea din 18 iunie 2009, cauza C-173/08, Kloosterboer Services BV c. Inspecteur van de Belastingdienst/Douane Rotterdam, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 180/01.08.2009.

34. CJCE, hotărârea din 2 iulie 2009, cauza C-302/08, Zino Davidoff SA c. Bundesfinanzdirektion Südost, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 205/29.08.2009.

35. CJCE, hotărârea din 1 octombrie 2009, cauza C-567/07, Minister voor Wonen, Wijken en Integratie c. Woningstichting Sint Servatius, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 282/21.11.2009.

36. CJCE, hotărârea din 15 octombrie 2009, cauza C-35/08, Grundstücksgemeinschaft Busley și Cibrian Fernandez c. Finanzamt Stuttgart-Körperschaften, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 297/05.12.2009.

37. Curtea de Apel Constanța, Secția Comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, Decizia civilă nr. 347/CA/07.10.2009 (Sursa: http://portal.just.ro/InstantaInformatii.aspx?idInstitutie=36).

38. Curtea de Apel Constanța, Secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, Decizia civilă nr. 480/CA/30.10.2009 (Sursa: http://www.viorelpapu.ro/Share/Decizia_Civila_480CA-2009_Curtea_de_Apel_Constanta.pdf).

39. CJUE, hotărârea din 28 ianuarie 2010, cauza C-333/08, Comisia Europeană c. Republicii Franceze, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 63/13.03.2010.

40. CJUE, hotărârea din 03 iunie 2010, cauza C-487/08, Comisia Europeană c. Regatul Spaniei, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 209/31.07.2010.

41. CJUE, hotărârea din 01 iulie 2010, cauza C-233/09, Gerhard Dijkman, Maria Dijkman-Lavaleije c. Belgische Staat, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 234/28.08.2010.

42. CJUE, hotărârea din 7 aprilie 2011, cauza C-402/09, Ioan Tatu c. Statului român prin Ministerul Finanțelor și Economiei, Direcției Generale a Finanțelor Publice Sibiu, Administrației Finanțelor Publice Sibiu, Administrației Fondului pentru Mediu, Ministerului Mediului (Sursa: http://curia.europa.eu/jurisp/cgi-bin/form.pl?lang=RO&Submit=Submit&numaff=C-402/09).

IV. SURSE DE DOCUMENTARE PE INTERNET

1. Politica comercială comună a Uniunii Europene. Politica comercială a României după integrarea în UE (Sursa: http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Politica_comerciala_a_UE01%5B1%5D.03.2006.html).

2. Politica comercială a Uniunii Europene. Politica comercială a României după integrarea în UE. Sinteză, București, 2006 (sursa: www.ccir.ro/ccirweb/resources/menuDespreNoi/uploads_dpos/Sinteza_politica_comerciala.doc).

3. Politica comercială comună (sursa: www.mie.ro/euroimm/?id2=0002#2).

4. Doha Development Agenda: Negotiations, implementation and development (Sursa: http://www.wto.org/english/tratop_e/dda_e/dda_e.htm ).

5. http://europa.eu – Portalul Uniunii Europene.

6. www.curia.europa.eu – Site-ul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

7. Comerțul internațional (Sursa: http://europa.eu/generalreport/ro/2008/rg82.htm).

8. SUA se angajează să încheie negocierile privind Runda Doha (Sursa: http://www.epochtimes-romania.com/article.php?article_id=38463).

9. International trade statistics 2009 (http://www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2009_e/its09_world_trade_dev_e.pdf).

10. Politica comercială comună a Uniunii Europene. Politica comercială a României după integrarea în UE (Sursa: http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Politica_comerciala_a_UE01%5B1%5D.03.2006.html).

11. Tratatul de la Lisabona și supravegherea sistemului financiar domină dezbaterile din cadrul summit-ului UE (Sursa: http://ec.europa.eu/news/eu_explained/090619_ro.htm).

12. Europa în mișcare. Uniunea Europeană în lume. Politica externă a Uniunii Europene (Sursa: http://ec.europa.eu/publications/booklets/move/67/ro.pdf).

13. Tratatul de la Lisabona. Europa în secolul al XXI-lea. Tratatul pe scurt (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm).

14. Tratatul de la Lisabona. Europa în secolul al XXI-lea. În țara ta (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/countries/index_ro.htm#).

15. Tratatul de la Lisabona. Europa în secolul al XXI-lea. Irlandezii, înapoi la urne (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm).

16. Să reformăm Europa pentru secolul al XXI-lea. Opinia Comisiei Europene cu privire la Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre reuniți să revizuiască tratatele (Sursa: http://register.consilium.europa.eu/pdf/ro/07/st11/st11625.ro07.pdf ).

17. Tratatul de la Lisabona. Europa în secolul al XXI-lea. Actualitate (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm).

18. Comisia Europeană. Un nou mandat pentru președintele Barroso (Sursa: http://ec.europa.eu/news/eu_explained/090916_ro.htm).

19. Europa. Tratatul de la Lisabona. Europa în secolul al XXI-lea. Actualitate. Încheierea procesului de ratificare în Germania (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm).

20. Buzek welcome German ratification of the Treaty of Lisbon (Sursa: http://www.europarl.europa.eu/pdfs/news/expert/infopress/20090928IPR61280/20090928IPR61280_en.pdf).

21. Irlanda spune ,,da” (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm);

22. Tratatul de la Lisabona câștigă în Irlanda (Sursa: http://ec.europa.eu/news/eu_explained/091003_1_ro.htm).

23. Ratificarea Tratatului de la Lisabona în Irlanda (Sursa: http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=40593&idlnk=2&cat=4).

24. A step closer to the Lisbon Treaty (http://www.se2009.eu/en/meetings_news/2009/10/10/a_step_closer_to_the_lisbon_treaty).

25. Polonia a ratificat Tratatul de la Lisabona. Urmează Cehia (Sursa: http://eulaw.ro/87484/polonia-a-ratificat-tratatul-de-la-lisabona-urmeaza-cehia.html).

26. Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Intrarea în vigoare a Protocolului 14 bis la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Sursa: http://jurisprudentacedo.ro/89947/conventia-europeana-a-drepturilor-omului-intrarea-in-vigoare-a-protocolului-nr-14bis.html).

27. CEDO se pregătește pentru cea mai importantă reformă din 1998 încoace. Protocolul nr. 14 la Convenția europeană a drepturilor omului va intra în vigoare (Sursa: http://rnsj.ro/97329/cedo-se-pregateste-pentru-cea-mai-importanta-reforma-din-1998-incoace-protocolul-nr-14-la-conventia-europeana-a-drepturilor-omului-va-intra-in-vigoare.html).

28. Irlanda ratifică Tratatul (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm).

29. The road to Lisbon (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm).

30. Europa salută semnarea Tratatului de la Lisabona de către Cehia (Sursa: http://www.ziare.com/actual/11-03-2009/europa-saluta-semnarea-tratatului-de-la-lisabona-de-catre-cehia-940342).

31. Strategia de extindere 2009-2010 (Sursa: http://ec.europa.eu/enlargement/press_corner/key-documents/reports_oct_2009_ro.htm).

32. Semnarea legii de ratificare a Tratatului de la Lisabona de către președintele ceh Vaclav Klaus (Sursa: http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=41006&idlnk=2&cat=4);

33. Un puzzle complet (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm).

34. Tratatul de la Lisabona, gata să intre în vigoare (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm).

35. Consultare publică privind elaborarea Inițiativei cetățenilor (Sursa: http://ec.europa.eu/news/eu_explained/091111_ro.htm?id_lg=ro&poll_id=355&our_remote_host=http%3A%2F%2Fevoting.ec.europa.eu&main_action_url=http%3A%2F%2Fec.europa.eu%2Fnews%2Feu_explained%2F091111_ro.htm&idquestion=3241&poll_355_page=1&question_3241=8001#poll_position).

36. EU chooses unknowns for new top jobs (Sursa: http://euobserver.com/9/29024).

37. Herman Van Rompuy este primul președinte al Uniunii Europene (Sursa: http://www.realitatea.net/herman-van-rompuy-este-primul-presedinte-al-uniunii-europene_668307.html).

38. Top posts filled (Sursa: http://www.se2009.eu/en/meetings_news/2009/11/19/top_posts_filled).

39. Noua conducere a UE (Sursa: http://ec.europa.eu/news/eu_explained/091120_ro.htm).

40. Primul președinte al UE și-a început mandatul după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (Sursa: http://www.adevarul.ro/international/europa/Primul_presedinte_al_UE_si-a_inceput_mandatul dupa_intrarea_in_vigoare_a_Tratatului_de_la_Lisabona_0_163183743.html).

41. Tratatul de la Lisabona – un nou început pentru Uniunea Europeană (Sursa: http://ec.europa.eu/news/eu_explained/091201_ro.htm).

42. Direcția de Drept Comunitar, Sinteza săptămânii europene 30 noiembrie – 06 decembrie 2009 (Sursa: http://www.cdep.ro/docs_comisii/IE/afeur/2009/szs_266.pdf).

43. Raport general privind activitatea Uniunii Europene 2008 (Sursa: http://europa.eu/generalreport/ro/rg2008ro.pdf).

44. Bogdan Mănoiu, Despre intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (Sursa: http://www.juridice.ro/101293/despre-intrarea-in-vigoare-a-tratatului-de-la-lisabona.html).

45. Conferința la Nivel Înalt privind viitorul Curții Europene a Drepturilor Omului. Declarația de la Interlaken 19 februarie 2010 (Sursa: http://www.juridice.ro/wp-content/uploads/Interlaken-Declaration_RO.pdf).

46. Ziua Europei (Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Europei).

47. A intrat în vigoare Protocolul 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (Sursa: http://www.juridice.ro/110397/a-intrat-in-vigoare-protocolul-nr-14-al-conventiei-europene-a-drepturilor-omului.html).

48. Protocol 14 The reform of the European Court of Human Rights (Sursa: http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/57211BCC-C88A-43C6-B540 AF0642E81D2C/0/CPProtocole14EN.pdf).

49. Comunicat de presă Comisia Europeană (Sursa: http://www.baroul-bucuresti.ro/stire/comunicat-de-presa-comisia-europeana2).

50. Alina Dragodan, Inițiativa cetățenească europeană – o nouă formă de participare publică (Sursa: http://www.juridice.ro/195727/initiativa-cetateneasca-europeana-o-noua-forma-de-participare-publica.html).

51. Croația, bun venit în Uniunea Europeană! (Sursa: http://www.juridice.ro/261760/croatia-bun-venit-in-uniunea-europeana.html).

52, Uniunea Europeană va avea un nou membru de la 1 iulie 2013 (Sursa: http://www.juridice.ro/268411/uniunea-europeana-va-avea-un-nou-membru-de-la-1-iulie-2013.html).

53. Protocolul nr. 14 CEDO, în vigoare de la 1 iunie! (Sursa: http://jurisprudentacedo.com/Protocolul-nr.-14-CEDO-in-vigoare-de-la-1-iunie.html).

54. Semnarea de către România a Protocolului nr. 15 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Sursa: http://www.mae.ro/node/20461).

Cuprins

Capitolul I. Uniunea Europeană – premisele apariției, construcția europeană, evoluție, reformare și perspectivele extinderii după anul 2007

1. Premisele apariției Comunităților Europene

2. Construcția europeană și evoluția Uniunii Europene

3. Reformarea Uniunii Europene – aspecte generale

4. Convenția europeană privind viitorul Europei și proiectul de Tratat Constituțional

5. Tratatul de la Lisabona – un pas istoric pentru reformarea Uniunii Europene – între deziderat și

realitate

6. Extinderea Uniunii Europene ulterior datei de 1 ianuarie 2007. Croația – un nou stat

membru

Capitolul II. Politica comercială comună și piața internă a Uniunii Europene

1. Aspecte generale privind piața internă a Uniunii Europene

2. Aspecte generale privind politica comercială comună. Corelația dintre piața internă și politica

comercială comună a Uniunii Europene

Capitolul III. Politica comercială comună a Uniunii Europene. Liberalizarea schimburilor la nivel comunitar. Rolul Uniunii Europene în liberalizarea schimburilor comerciale mondiale

1. Protecția tarifară

2. Liberalizarea schimburilor la nivel comunitar. Rolul Uniunii Europene în liberalizarea

schimburilor comerciale mondiale

2.1. Aspecte generale privind liberalizarea schimburilor la nivel comunitar

2.2. Rolul UE în liberalizarea schimburilor comerciale mondiale. Dezvoltări recente. Runda de la

Doha. Implicarea Statelor Unite ale Americii

2.3. Domeniul de aplicare al liberalizării schimburilor la nivel comunitar

2.4. Reglementări privind importurile

2.5. Reglementări privind exporturile

2.6. Măsuri de protecție comercială

2.6.1. Reglementări privind măsurile antidumping

2.6.2. Regimul de protecție contra practicilor comerciale ilicite sau neloiale

2.6.3. Măsuri împotriva importurilor subvenționate

2.6.4. Măsuri în ceea ce privește efectul combinat al măsurilor antidumping sau antisubvenții

și al măsurilor de salvgardare

2.6.5. Măsuri împotriva contrafacerii

3. Măsuri restrictive (embargouri comerciale

4. Impactul regulilor Organizației Mondiale a Comerțului asupra ordinii juridice comunitare și

asupra politicii comerciale comune a Uniunii Europene

5. Acorduri internaționale

6. Comerțul UE cu statele terțe

Capitolul IV. Libera circulație a mărfurilor și politica comercială comună a Uniunii Europene

1. Aspecte generale privind libera circulație a mărfurilor. Corelația dintre libera circulație a

mărfurilor și politica comercială comună a Uniunii Europene

2. Interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la nivel comunitar

2.1. Determinarea măsurilor cu efect echivalent restricțiilor cantitative (art. 34 și art. 35

TFUE – fostele art. 28 și 29 TCE

2.1.1. O măsură luată de o autoritate a unui stat membru sau comunitară

2.1.2. O măsură susceptibilă de a reprezenta un obstacol în calea comerțului între statele

membre ale Uniunii Europene

2.2. Comerțul între statele membre ale Uniunii Europene

2.3. Măsurile aplicabile fără distincție întreprinderilor

2.4. Regula rațiunii. Excepția prevăzută în art. 36 TFUE

2.5. Clauze de salvgardare

2.6. Monopolurile de stat cu caracter comercial

2.7. Nediscriminarea fiscală (art. 110 TFUE – fostul art. 90 TCE

3. Eliminarea formalităților privind trecerea frontierelor

4. Tariful vamal comun

4.1. Aspecte introductive

4.2. Nomenclatura combinată. Noțiuni generale. Regulile generale de interpretare a

Nomenclaturii

4.3. Rambursarea și remiterea taxei vamale

Capitolul V. Politica comercială comună a Uniunii Europene și libera circulație a capitalurilor

1. Introducere

2. Domeniul de aplicare a libertății de circulație a capitalurilor

3. Prevederi ale acquis-ului comunitar în domeniul liberei circulații a capitalurilor

4. Excepții de la principiul liberei circulații a capitalurilor

Capitolul VI. Importanța politicii comerciale comune pentru judecătorul național

1. Judecătorul național – judecător al dreptului comunitar

2. Importanța politicii comerciale comune pentru judecătorul național

Capitolul VII. Concluzii

Bibliografie

BIBLIOGRAFIE (ÎN ORDINE CRONOLOGICĂ)

I. LEGISLAȚIE COMUNITARĂ ÎN VIGOARE, INFORMĂRI PROVENIND DE LA STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE, ȘI ALTE ACTE RELEVANTE

1. Decizia nr. 74/393/CEE din 22 iulie 1974 a Consiliului de instituire a unei proceduri de consultare pentru acordurile de cooperare dintre statele membre și țările terțe, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 208/30.07.1974.

2. Regulamentul nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful Vamal Comun, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 256/07.09.1987, versiunea consolidată, cu modificările ulterioare.

3. Directiva nr. 88/361/CEE a Consiliului privind punerea în aplicare a articolului 67 din tratat, publicată în „Jurnalul Oficial al Comunităților Europene’’ nr. L 178/ 08.07.1988.

4. Regulamentul nr. 2100/94 al Consiliului din 27 iulie 1994 de instituire a unui sistem de protecție comunitară a soiurilor de plante, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 227/01.09.1994, versiunea consolidată.

5. Regulamentul nr. 3286/94 din 22 decembrie 1994 al Consiliului privind adoptarea procedurilor comunitare în domeniul politicii comerciale comune în vederea asigurării exercitării de către Comunitate a drepturilor care îi sunt conferite de normele comerțului internațional, în special de cele instituite sub egida Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), publicat în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 349/31.12.1994, versiunea consolidată.

6. Regulamentul nr. 3287/94 din 22 decembrie 1994 privind controlul înainte de expediere pentru exporturile din Comunitate, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 349/79 din 31.12.1994.

7. Decizia Comisiei nr. 96/40/CE din 20 decembrie 1995 de suspendare, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 3286/94 al Consiliului privind obstacolele în calea comerțului, a procedurii privind reproducerea neautorizată a înregistrărilor sonore din Comunitate în Thailanda și efectele sale asupra comerțului comunitar cu înregistrări sonore, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 11/16.01.1996.

8. Regulamentul nr. 1610/96 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 iulie 1996 privind crearea unui certificat suplimentar de protecție pentru produsele fitosanitare, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 198/08.08.1996.

9. Regulamentul nr. 96/2271 al Consiliului din 22 noiembrie 1996 privind protecție împotriva efectelor aplicării extrateritoriale a unei legislații adoptate de către o țară terță, precum și a acțiunilor întemeiate pe aceasta sau care rezultă din aceasta, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 309/29.11.1996, versiune consolidată.

10. Decizia Comisiei nr. 1999/234/CE din 17 martie 1999 adoptată în temeiul dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 3286/94 al Consiliului, privind sistemul brazilian de licențe de import neautomate și aplicarea acestuia, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 86/30.03.1999.

11. Decizia 1999/468/CE din 28 iunie 1999 a Consiliului de stabilire a competențelor de executare conferite Comisiei, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 184/17.07.1999, versiunea consolidată.

12. Regulamentul nr. 6/2002 al Consiliului din 12 decembrie 2001 privind desenele sau modelele industriale comunitare, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 3/05.01.2002.

13. Decizia Comisiei nr. 2002/818/CE din 8 octombrie 2002 privind practicile comerciale menținute de Coreea care afectează schimburile de nave comerciale, adoptată în temeiul dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 3286/94 al Consiliului, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Comunităților Europene” nr. L 281/8.10.2002.

14. Regulamentul nr. 452/2003 al Consiliului din 6 martie 2003 privind măsurile pe care Comunitatea le poate adopta în ceea ce privește efectul combinat al măsurilor antidumping sau antisubvenții și al măsurilor de salvgardare a fost publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 69/13.03.2003.

15. Regulamentul nr. 1383/2003 al Consiliului privind intervenția autorităților vamale împotriva mărfurilor suspectate de a aduce atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală, precum și măsurile care trebuie aplicate mărfurilor care aduc atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 196/02.08.2003.

16. Regulamentul nr. 510/2006 al Consiliului din 20 martie 2006 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 93/31.03.2006.

17. Opinia nr. 6 (2006) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.) în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind rolul judecătorilor naționali în asigurarea unei aplicări efective a dreptului internațional și european a fost adoptată de Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, la cea de-a 7-a întâlnire, Strasbourg, 10 noiembrie 2006 (Sursa: http://www.asociatia-magistratilor.ro/acte-normative/internationale).

18. Regulamentul nr. 8/2007 al Comisiei din 8 ianuarie 2007 privind respingerea cererilor de licențe de export pentru anumite produse lactate, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 4/9.01.2007.

19. Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 319/05.12.2007.

20. Regulamentul nr. 110/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 ianuarie 2008 privind definirea, desemnarea, prezentarea, etichetarea și protecția indicațiilor geografice ale băuturilor spirtoase și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 1576/89 al Consiliului, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 39/13.02.2008.

21. Decizia Comisiei nr. 2008/200/CE din 20 februarie 2008 de încheiere a procedurii de examinare a practicilor comerciale aplicate de Argentina în legătură cu importurile de produse textile și de îmbrăcăminte, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 60/5.03.2008.

22. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TfUE), publicat în versiune consolidată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 115/09.05.2008.

23. Regulamentul nr. 450/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat), publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 145/04.06.2008.

24. Regulamentul nr. 479/2008 al Consiliului din 29 aprilie 2008 privind organizarea comună a pieței vitivinicole, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1493/1999, a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, a Regulamentului (CE) nr. 1290/2005 și a Regulamentului (CE) nr. 3/2008 și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2392/86 și a Regulamentului (CE) nr. 1493/1999, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 148/06.06.2008, versiune consolidată.

25. Regulamentul nr. 717/2008 din 15 iulie 2008 al Consiliului privind instituirea unei proceduri de administrare a contingentelor cantitative, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 198/26.07.2008 și Rectificarea la Regulamentul (CE) nr. 717/2008 al Consiliului din 17 iulie 2008 privind instituirea unei proceduri comunitare de administrare a contingentelor cantitative publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 198/26.07.2008.

26. Decizia Comisiei nr. 2008/747/CE din 10 septembrie 2008 de încheiere a procedurii de examinare privind măsurile instituite de Republica Coreea, care afectează importul, distribuția și publicitatea produselor cosmetice, de parfumerie și de toaletă, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 252/20.09.2008.

27. Rezoluția Parlamentului European din 9 octombrie 2008 referitoare la suspendarea rundei de la Doha a OMC și viitorul Agendei de Dezvoltare de la Doha, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 9 E/15.01.2010.

28. Regulamentul nr. 116/2009 din 18 decembrie 2008 al Consiliului privind exportul bunurilor culturale, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 39/10.02.2009.

29. Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 78/24.03.2009.

30. Regulamentului nr. 260/2009 din 26 februarie 2009 al Consiliului privind regimul comun aplicabil importurilor, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 84/1/31.03.2009.

31. Decizia Comisiei nr. 2009/434/CE din 11 iunie 2009 de încheiere a procedurii antidumping privind importurile de sodiu metalic originar din Statele Unite ale Americii, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 149/12.06.2009.

32. Lista birourilor vamale abilitate să efectueze formalitățile necesare pentru exportul de bunuri culturale (nr. 2009/C 134/05), publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 134/13.06.2009.

33. Regulamentul nr. 469/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 mai 2009 privind certificatul suplimentar de protecție pentru medicamente, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 152/16.06.2009.

34. Regulamentul nr. 471/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 mai 2009 privind statisticile comunitare privind comerțul exterior cu țările terțe și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1172/95 al Consiliului, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 152/16.06.2009.

35. Recomandarea nr. 2009/524/CE a Comisiei din 29 iunie 2009 privind măsurile pentru îmbunătățirea funcționării pieței unice, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 176/07.07.2009.

36. Lista autorităților împuternicite să emită licențe de export pentru bunuri culturale, publicată în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 116/2009 al Consiliului (nr. 2009/C 164/04), publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 164/16.07.2009.

37. Regulamentul nr. 625/2009 al Consiliului din 7 iulie 2009 privind regimul comun aplicabil importurilor din anumite țări terțe, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 185/17.07.2009.

38. Regulamentul nr. 597/2009 al Consiliului din 11 iunie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unor subvenții din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 188/18.07.2009.

39. Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European  și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize (Codul comunitar de vize), publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 243/15.09.2009.

40. Regulamentul (CE) nr. 924/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 privind plățile transfrontaliere în Comunitate și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 2560/2001, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. 266/09.10.2009.

41. Regulamentului nr. 948/2009 al Comisiei din 30 septembrie 2009 de modificare a anexei I la Regulamentul nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful Vamal Comun, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 287/31.10.2009.

42. Regulamentul nr. 1061/2009 al Consiliului din 16 octombrie 2009 privind instituirea unui regim comun aplicabil exporturilor, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 291/07.11.2009.

43. Decizia Consiliului European din 1 decembrie 2009 privind exercitarea președinției Consiliului, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. 315/02.12.2009.

44. Regulamentul nr. 1225/2009 din 30 noiembrie 2009 al Consiliului privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 343/22.12.2009.

45. Decizia Consiliului European adoptată cu acordul președintelui Comisiei din 1 decembrie 2009 de numire a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate a fost publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 315/02.12.2009.

46. Decizia Consiliului din 1 decembrie 2009 de numire a Secretarului General al Consiliului Uniunii Europene a fost publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 322/09.12.2009.

47. Decizia Consiliului din 1 decembrie 2009 de instituire a măsurilor de punere în aplicare a Deciziei Consiliului European privind exercitarea președinției Consiliului și privind președinția grupurilor de pregătire ale Consiliului, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 322/09.12.2009.

48. Decizia Consiliului European din 4 decembrie 2009 adoptată cu acordul președintelui Comisiei de numire a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 328/15.12.2009.

49. Decizia Consiliului din 22 decembrie 2009 de numire a Secretarului General al Consiliului Uniunii Europene pentru perioada 26 iunie 2011-30 iunie 2015, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 347/24.12.2009.

50. Rezoluția Parlamentului European din 9 octombrie 2008 referitoare la suspendarea rundei de la Doha a OMC și viitorul Agendei de Dezvoltare de la Doha, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 9 E/15.01.2010.

51. Decizia Consiliului European din 9 februarie 2010 de numire a Comisiei Europene, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 38/11.02.2010.

52. Tratatului de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM), publicat în versiune consolidată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 84/30.03.2010.

53. Avizul Comitetului Regiunilor privind Strategia de extindere și principalele provocări 2009-2010: țări potențial candidate, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 267/01.10.2010.

54. Acordul-cadru privind relațiile dintre Parlamentul European și Comisia Europeană, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 304/20.11.2010.

55. Regulamentul nr. 211/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 privind inițiativa cetățenească, publicat în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. L 65/11.03.2011.

56. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505/15.07.2011.

57. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), publicat în versiune consolidată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 326/26.10.2012.

58. Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), publicat în versiune consolidată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 326/26.10.2012.

II. DOCTRINĂ ROMÂNĂ ȘI STRĂINĂ, PUBLICAȚII OFICIALE ALE UNIUNII EUROPENE

1. Guy Canivet, Le droit communautaire et l’office du juge national, în ,,Droit et société” no. 20-21/1992.

2. Ralph H. Folsom, Ralph B. Lake, Ved P. Nanda, European Union Law after Maastricht. A practical guide for lawyers outside the common market, Kluwer Law International, Amsterdam, 1996.

3. Leonard Jason-Lloyd, Sukhwinder Bajwa, The legal framework of the European Union, Edition Routledge, Londra, 1997.

4. Pascal Fontaine, Construcția europeană de la 1945 pînă în zilele noastre, Ed. Institutul European, Iași, 1998.

5. Malcom Jarvis, The application of EC Law by National Courts. The free moovments of goods, Oxford University Press, Londra, 1998.

6. Octavian Manolache, Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare, ed. a II-a, Ed. All Beck, București, 1999.

7. Ion Jinga, Andrei Popescu, Dicționar de termeni comunitari, Ed. Lumina Lex, București, 2000.

8. John Tillotson, European Union Law: Text, cases and materials, Third Editon, Cavendish Publishing Limited, Londra, 2000.

9. Françoise Blum, Caroline Naômé, Droit européen, actualités et perspectives, Editions Larcier, Bruxelles, 2001.

10. Philippe Moreau-Defarges, Relații internaționale după 1945, Ed. Institutul European, Iași, 2001.

11. Gilles Ferréol, Dicționarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iași, 2001.

12. Les politiques commerciales de l'Union européenne et leurs effets économiques, OECD Publishing, 2001.

13. Sean Van Raepensbusch, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européenes, 3e édition, DeBoeck Université, Paris, 2001.

14. Camelia Stoica, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București, 2001.

15. Joe Verhoeven, Droit de la Communauté Européene, deuxième édition, Editions Larcier, Bruxelles, 2001.

16. Vasile Vese, Adrian Ivan (coordonatori), Tratatul de la Nisa, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

17. Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

18. Sionaidh Douglas-Scott, Constitutional Law of the European Union, Pearson Education, Londra, 2002.

19. Marin Voicu, Drept comunitar. Teorie și jurisprudență, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2002.

20. Mike Cuthbert, European Union Law 2003-2004, Fifth edition, Cavendish Publishing Limited, Londra, 2003.

21. Karen Davies, Understanding European Union Law, Second Edition, Cavendish Publishing Limited, Londra, 2003.

22. Cornelia Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Ed. Economică, București, 2003.

23. Paul Magnette, Europa politică: cetățenie, construcție, democrație, Ed. Institutul European, Iași, 2003.

24. Sorin Popescu, Victoria Țăndăreanu, Uniunea Europeană și revizuirile constituționale naționale, în ,,Buletin de informare legislativă” nr. 4/2003.

25. John Tillotson, Nigel Foster, Text, cases and materials on European Union Law, Fourth edition, Cavendish Publishing Limited, Londra, 2003.

26. Louis le Hardÿ de Beaulieu, L'Union Européenne. Introduction à l'étude de l'ordre juridique et des institutions communautaires, Presses Universitaires de Namur, Paris, 2004.

27. Trevor C. Hartley, European Union Law in a global context. Text, Cases and Materials, Cambridge University Press, Londra, 2004.

28. Andrei Popescu, Alina Dinu, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004.

29. Petre Prisecaru (coordonator), Politici comune ale Uniunii Europene, Ed. Economică, București, 2004.

30. Olivier de Schutter, Paul Nihoul, Une Constitution pour l’Europe. Réflexions sur les transformations du droit de l’Union européene, Editions Larcier, Bruxelles, 2004.

31. Niculina Vrînceanu, Dreptul european și instrumentele Consiliului Europei. Domenii comune de reglementare, în ,,Buletin de informare legislativă” nr. 3/2004.

32. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la național la federal, Ed. Tritonic, București, 2005.

33. Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005.

34. Raphaël Delpech, Jean-Marie Paugam, La politique commerciale de l’Union européenne: le fédéralisme clandestin, în ,, Politique étrangère” no. 4/2005.

35. Ion Gâlea, Mihaela Augustina Dumitrașcu, Cristina Morariu, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, Ed. All Beck, București, 2005.

36. Politica privind comerțul și dezvoltarea, Seria Micromonografii – Politici Europene, Institutul European din România, București, 2005.

37. Roxana-Mariana Popescu, Aplicarea imediată și efectul direct al dreptului internațional și al dreptului comunitar european, în „Buletinul Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților” nr. 1/2005.

38. Thierry Rambaud, Institutions européens, Edition Studyrama, Paris, 2005.

39. Norbert Reich, Understanding EU Law. Objectives, Principles and Methods of Community Law, Second Edition, Intersentia, Antwerpen-Oxford, 2005.

40. Tudorel Ștefan, Efectele dreptului comunitar asupra ordinii juridice interne: Rolul judecătorului național, în „Themis” nr. 1/2005

41. Daniela-Elena Ștefănescu, Managementul proiectelor europene. Note de curs, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2005.

42. Ovidiu Ținca, Drept comunitar general, ed. a III-a, Ed. Lumina Lex, București, 2005.

43. Marin Voicu, Jurisprudența comunitară, Ed. Lumina Lex, București, 2005.

44. Jacques Ziller, The European Constitution, Wolters Kluwer International, Amsterdam, 2005.

45. Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar și drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2005.

46. Dorel Bușe, Managementul crizelor și conflictelor regionale, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006.

47. Damian Chalmers, Giorgio Monti, European Union Law. Updating supplement, Cambridge University Press, Londra, 2006.

48. Damian Chalmer, Christos Hadjiemmanuil, Giorgio Monti, Adam Tomkins, European Union Law, Cambridge University Press, Londra, 2006.

49. Dan Constantin Dănulețiu, Aspecte privind politica comercială a Uniunii Europene, Alba-Iulia, 2006 (Sursa: http://oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/17.pdf).

50. John Fairhurst, Law of the European Union, 5th edition, Pearson Education, Londra, 2006.

51. Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, ed. a II-a, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006.

52. Florin Făiniși, Dreptul transporturilor. Curs universitar, Ed. Pinguin Book, București, 2006.

53. Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2006.

54. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2006.

55. Augustin Fuerea (coordonator), Roxana Mariana Popescu, Mihaela Augustina Dumitrașcu, Drept comunitar european. Caiet de seminar, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Pro Universitaria, București, 2006.

56. Augustin Fuerea, Dimensiunea istorică a Uniunii Europene, în ,,Phoenix” nr. 15/2006.

57. Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2006.

58. Margot Horspool, Matthew Humphreys, European Union Law, Fourth edition, Oxford University Press, Londra, 2006.

59. Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. a V-a, Ed. C.H. Beck, București, 2006.

60. Constantin Moisuc (coordonator), Luminița Pistol, Elena Gurgu, Relații economice internaționale, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006.

61. Andrei Popescu, Dreptul social european, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006.

62. Sean Van Raepenbusch, Droit institutionel de l’Union Européene, 4e édition, Editions Larcier, Bruxelles, 2006.

63. Ioan Macovei, Dreptul comerțului internațional, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2006.

64. Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, Ed. C.H. Beck, București, 2006.

65. Raluca Bercea, Drept comunitar. Principii, Ed. C.H. Beck, București, 2007.

66. Raluca Miga Beșteliu, Catrinel Brumar, Protecția internațională a drepturilor omului. Note de curs, ed. a III-a, revizuită, Ed. Universul Juridic, București, 2007.

67. Octavian Gh. Botez, Politica comercială externă, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

68. Michel Catala, Laurent Jalabert, Penser et construire l’Europe (1919-1992), Editions Bréal, Paris, 2007.

69. Comisia Europeană, Să înțelegem extinderea – politica de extindere a Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, Luxembourg, 2007.

70. Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Drept constituțional comparat. Tratat, vol. II, ed. a IV-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

71. Damian Chalmers, Adam Tomkins, European Union Public Law, Cambridge University Press, Londra, 2007.

72. Ioan Condor, Silvia Cristea, Drept fiscal, vol. II, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

73. Mihaela Crăcană, Marcel Căpățână, Libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor, Ed. Tritonic, București, 2007.

74. Sergiu Deleanu, Dreptul comunitar al afacerilor, 2007 (Sursa: www.juratuskor.extra.hu/DREPTUL%20COMUNITAR%20AL%20AFACERILOR.doc).

75. Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Flavius Costaș, Bogdan Ioniță, Curtea de Justiție Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, București, 2007.

76. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Partea specială. Politicile comunitare, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

77. Dacian Cosmin Dragoș, Uniunea Europeană. Instituții, mecanisme, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007

78. Pascal Fontaine, Europa în 12 lecții, Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, Luxemburg, 2007 (Sursa: http://ec.europa.eu/publications/booklets/eu_glance/60/ro.pdf).

79. Piața unică a mărfurilor. Pachet informațional, Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, Luxemburg, 2007.

80. Dragoș Frăsineanu, Geopolitica, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

81. Augustin Fuerea, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (I) – libera circulație a mărfurilor, în ,,Revista Română de Drept Comunitar” nr. 4/2007.

82. Augustin Fuerea, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană – privire specială asupra libertăților de circulație a mărfurilor și a persoanelor, în ,,Phoenix” nr. 19/2007.

83. Comisia Europeană, Aspecte și date importante despre Europa și cetățenii săi, Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Uniunii Europene, Luxemburg, 2007.

84. Luciana-Alexandra Ghica (coordonator), Enciclopedia Uniunii Europene, ed. a III-a, Ed. Meronia, București, 2007.

85. Steven P. McGiffen, Uniunea Europeană. Ghid critic. Ediție nouă, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, București, 2007.

86. Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul Uniunii Europene, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007.

87. T.C. Hartley, The foundations of European Community Law, Sixth edition, Oxford University Press, Londra, 2007.

88. Adrian Liviu Ivan, Statele Unite ale Europei, Ed. Institutul European, Iași, 2007.

89. Viorica Moisuc, Istoria relațiilor internaționale până la mijlocul secolului al XX-lea, ed. a III-a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

90. Dan Năstase, Drept diplomatic și consular, ed. a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.

91. Ion Niță, Integrarea României în Uniunea Europeană. Acquis-ul comunitar, negocierile și Tratatul de aderare, impactul integrării, ghidul și tipurile de proiecte cu finanțare comunitară, Editura Lumina Lex, București, 2007.

92. Gheorghe Onișoru, Relații internaționale, ediția a II-a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

93. Luminița Pistol, Tehnici de comercializare și cooperare economică internațională, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

94. Flore Pop, Sergiu Gherghina, George Jiglău, Drept, mecanisme și instituții comunitare. Curs introductiv, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2007.

95. Cristina Popa Nistorescu, Libera circulație a mărfurilor și importanța sa pentru magistratul național, în ,,Revista de Științe Juridice” nr. 3/2007.

96. Vasile Pușcaș, România spre Uniunea Europeană. Negocierile de aderare (2000-2004), Ed. Institutul European, Iași, 2007.

97. François Roth, Inventarea Europei, Ed. Institutul European, Iași, 2007.

98. Iuliana Savu, Introducere în drept, ed. a II-a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

99. Teodora Stănescu-Stanciu, Integrarea europeană și euroatlantică a României, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

100. Teodora Stănescu-Stanciu, Istoria integrării europene, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

101. Radu Stancu, Semnificația și perspectivele deschise de Tratatul de reformă a Uniunii Europene, în ,,Opinia Națională” nr. 444/2007.

102. Daniel Mihail Șandru, Drept comunitar. Integrarea europeană. Impactul asupra schimburilor comerciale europene și mondiale, Ed. Universitară, București, 2007.

103. Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, 2007.

104. Dumitru Țâncu, Drept comunitar general, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

105. Gheorghe Uglean, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, ed. a IV-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.

106. Răzvan Vartolomei, Noi reglementări ale Uniunii Europene în domeniul serviciilor de plată, în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 4/2007.

107. Marin Voicu, Introducere în dreptul european, Ed. Universul Juridic, București, 2007.

108. Stephen Weatherill, Cases and materials on EU Law, 8th edition, Oxford University Press, Londra, 2007.

109. Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului – un sistem în evoluție, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2007.

110. Emanuel Albu, Tratatul de la Lisabona și dreptul la o buna administrație (administrare), în ,,Analele Universității Spiru Haret – Seria ,,Științe Juridice” Anul VI, 2008, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008.

111. Clive Archer, The European Union, Routledge Taylor & Francis Group, Londra și New York, 2008.

112. Gheorghe Babonea, Ion Diaconu, Gheorghe Costache, Diana Crumpănă, Ileana Ingrid Nicolau, Dreptul libertăților fundamentale, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.

113. Adriana Belu, Narcis Godeanu, Cezar Tită, Mihnea Drumea, Relații colective de muncă, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.

114. Vasile Crețu, Drept internațional public, ed. a V-a definitivă, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.

115. Ion Deleanu, Drepturile fundamentale ale părților în procesul civil. Norme naționale, norme convenționale și norme comunitare, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

116. Ion Diaconu, Relațiile internaționale în epocile modernă și contemporană, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.

117. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Tratat, Editura Lumina Lex, București, 2008.

118. José Echkenazi, Ghidul Uniunii Europene, Ed. Niculescu, București, 2008.

119. Augustin Fuerea, Privire specială asupra Tratatului de la Lisabona din perspectiva modificărilor instituționale, în ,,Phoenix” nr. 23/2008.

120. Anamaria Groza, Uniunea Europeană. Drept instituțional, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

121. Steffan Griller, Jacques Ziller (eds.), The Lisbon Treaty. EU without a Constitutional Treaty, Springer-Verlag, Viena, 2008.

122. Ion Jinga, Uniunea Europeană în căutarea viitorului. Studii europene, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

123. Alina Kaczorovska, European Union Law, Taylor & Francis Group, Londra, 2008.

124. Sylvain Kahn, Geopolitica Uniunii Europene, Ed. Cartier, Chișinău, 2008.

125. Dumitru Mazilu, Integrare europeană. Drept comunitar și instituții europene. Curs, ed. a VI-a, Ed. Lumina Lex, București, 2008.

126. Dumitru Mazilu, Sistemul instituțional european – evoluții consacrate prin Tratatul de la Lisabona, în Academia Română. Institutul de Cercetări Juridice ,,Andrei Rădulescu”, Dreptul comunitar și dreptul intern. Aspecte privind legislația și practica judiciară. Comunicări prezentate la Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări Juridice 17 aprilie 2008, Ed. Hamangiu, București, 2008.

127. Roxana Munteanu, Punerea în aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă în ,,Studii de Drept Românesc’’ nr. 1-2/2008.

128. Mioara Nedelcu, Construcția europeană. Procese și etape, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2008.

129. Elena Paraschiv, Tratatul de la Lisabona – Modificări aduse Tratatului privind Uniunea Europeană, în vol. Dănuț Cornoiu, Cezar Tită, Diana Calciu, Dana Tită, Realități juridice românești în context european, Ed. Sitech, Craiova, 2008.

130. Cristina Păiușan-Nuică, Istoria relațiilor internaționale și a diplomației (1945-2008), Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.

131. Andrei Popescu, Tratatul de la Lisabona – modificarea și reformarea Uniunii Europene, în ,,Revista Română de Drept Comunitar” nr. 2/2008.

132. Andrei Popescu, Tratatul de la Lisabona – un tratat modificator și reformator al Uniunii Europene, în ,,Buletin de informare legislativă” nr. 1/2008.

133. Bianca Maria Carmen Predescu, Europa unită – de la idei la fapte, în ,,Revista de Științe Juridice” nr. 4/2008.

134. Mariana Rudăreanu, Drept comunitar. Note de curs, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.

135. Stelian Scăunaș, Uniunea Europeană. Construcție, reformă, instituții, drept, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

136. Dragoș-Alexandru Sitaru, Dreptul comerțului internațional. Partea generală. Tratat, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

137. Răzvan Vartolomei, Regimul juridic al plăților transfrontaliere în cadrul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

138. Irina Moroianu Zlătescu, Instituții europene și drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2008.

139. Comisia Europeană, Informații esențiale despre extinderea Uniunii Europene (UE), Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, Luxemburg, 2009.

140. Liliana Popescu-Bîrlan, Construcția Uniunii Europene, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

141. Octavian Gh. Botez, Mădălina Militaru, Politica comercială a României în perioada de pre și postaderare la Uniunea Europeană, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009.

142. European Commission, Good to know about EU enlargement, Office for Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2009.

143. Felician Cotea, Drept comunitar european, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009.

144. Paul Craig, Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, ed. a IV-a, Editura Hamangiu, București, 2009.

145. Ștefan Deaconu, Uniunea Europeană după Tratatul de reformă de la Lisabona, în ,,Revista Română de Drept Comunitar” nr. 5/2009.

146. Nicoleta Diaconu, Procedura și condițiile aderării la Uniunea Europeană, în ,,Revista de Drept Comercial” nr. 7-8/2009.

147. Emilian M. Dobrescu, Alina Nicu, Politici comunitare europene, Ed. Pro Universitaria, București, 2009.

148. Ion Dragoman, Dreptul european al drepturilor omului, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009.

149. Constantin Enache, Constantin Mecu (coordonatori), Economie politică, vol. II, ed. a VII-a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009.

150. Augustin Fuerea (coordonator), Roxana Mariana Popescu, Mihaela Augustina Dumitrașcu, Drept comunitar european. Caiet de seminar, ed. a IV-a revăzută, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

151. Cristian Gheorghe, Drept comercial european, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

152. Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene pentru învățământul superior economic. Cronologie. Izvoare. Principii. Instituții, Ed. Lumina Lex, București, 2009.

153. Roxana-Daniela Păun, Drept comunitar, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009.

154. Roxana-Daniela Paun, Tratatul constituțional european vs. Tratatul de la Lisabona – plusuri și minusuri, în ,,Analele Universității Spiru Haret – Seria Științe juridice” nr. VII/2009, Editura Fundașiei România de Mâine, Bucureșto, 2009.

155. Flore Pop, Sergiu Gherghina, George Jiglău (editori), Uniunea Europeană: Drept, instituții și politici comunitare. Manual introductiv, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2009.

156. Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

157. Eugen Popescu, Teorii ale integrării europene, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

158. Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gornig, Dreptul Uniunii Europene, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

159. Camelia Stoica, Dreptul Uniunii Europene. Libertățile fundamentale, Ed. Universitară, București, 2009.

160. Tudorel Ștefan, Libertatea de circulație a mărfurilor, libertatea de exprimare și răspunderea statului pentru încălcarea dreptului comunitar, în ,,Revista Română de Jurisprudență” nr. 2/2009.

161. Mario Telò, The European Union and Global Governance, Routlege Taylor & Francis Group, Londra și New York, 2009.

162. Bianca Tescașiu, Instituții europene. Schimbări și adaptări din perspectiva extinderii UE, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

163. Dan Vătăman, Drept comunitar european, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

164. Dan Vătăman, Ion David, România și Uniunea Europeană. Istorie și actualitate, Ed. Pro Universitaria, București, 2009.

165. Marin Voicu, Mirela Georgiana Sabău, Drept comunitar general, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009.

166. Marin Voicu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului: 50 de ani de existență (1959-2009), Ed. Universul Juridic, București, 2009.

167. Marin Voicu, Uniunea Europeană înainte și după Tratatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

168. Oana Albescu, Uniunea Europeană sub paladiul Tratatului de la Lisabona, în ,,Sfera Politicii” nr. 5/2010.

169. Klaus-Dieter Borchardt, The ABC of European Union law, Publications Office of the European Union, Luxembourg, 2010.

170. Comisia Europeană, Libera circulație a mărfurilor. Ghid de aplicare a prevederilor tratatului referitoare la libera circulație a mărfurilor, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010.

171. Comisia Europeană, Piața dumneavoastră unică? Actul privind piața unică pentru o economie socială de piață deosebit de competitivă, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010.

172. Gheorghe Costache (coordonator), Radu Stancu, Marin Voicu, Mădălina Viziteu, Denisa Loredana Bică, Ana Maria Bejan, Oana Surdescu, Introducere în dreptul european, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2010.

173. Cosmin Flavius Costaș, Principii de drept incidente în contenciosul fiscal, în ,,Revista Română de Drept al Afacerilor” nr. 8/2010.

174. Ion Diaconu, Protecția drepturilor omului în dreptul internațional contemporan, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2010.

175. Dacian Cosmin Dragoș, Raluca Velișcu, Drept comunitar instituțional, Cluj-Napoca, 2010 (Sursa: http://www.apubb.ro/Documents/Dragos/Drept_comunitar_institutional_2010.pdf).

176. Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, ed. a III-a revăzută și adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2010.

177. Pascal Fontaine, 12 lecții despre Europa, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010.

178. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revăzută și adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Ed. Universul Juridic, București, 2010.

179. Augustin Furea, Tratatul de la Lisabona. Geneză și conținut, în ,,Phoenix” nr. 31/2010.

180. Augustin Fuerea, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene după Tratatul de la Lisabona, în ,,Phoenix” nr. 34/2010.

181. Cristian Gherasim, Uniunea Europeană de care avem nevoie. Ascensiunea unui actor global, în ,,Sfera Politicii” nr. 10/2010.

182. Ghidul dumneavoastră pentru Tratatul de la Lisabona, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010

183. Gabriel Ivănescu, Rolul judecătorului național în aplicarea dreptului comunitar, în ,,Revista de drept a Curții de Apel Ploiești” nr. 1/2010.

184. Alexandru Jădăneanț, Momentul Lisabona – Un nou început pentru construcția europeană, în ,,Sfera Politicii” nr. 5/2010.

185. Dumitru Mazilu, Principiul libertății comerțului și concurenței loiale in comerțul internațional, în ,,Revista de Drept Comercial” nr. 6/2010.

186. Antonio Mutulescu, Punerea în aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă, în ,,Studii de Drept Românesc” nr. 1/2010.

187. Adrian Nedelcu, Oana Surdescu, Privire generală asupra modificărilor terminologice și conceptuale aduse prin Tratatul de la Lisabona, în ,,Sfera Politicii” nr. 5/2010.

188. Dan Niță, Eduard Dragomir, Instituțiile Uniunii Europene conform Tratatului de la Lisabona, Ed. Nomina Lex, București, 2010.

189. Gabriela Ștefan, Tratatul de la Lisabona – un nou pas în crearea Europei unite?, în ,,Sfera Politicii” nr. 5/2010.

190. Olga Andreea Urdă, Primatul dreptului comunitar, în ,,Analele Științifice ale Universității ,,Al. I. Cuza” Iași, Științe Juridice, Tomul LVI, vol. I/2010.

191. Dan Vătăman, Drept instituțional al Uniunii Europene. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

192. Mădălina Viziteu, Radu Stancu, Drept comunitar, Editura Fundației România de Mâine, București, 2010.

193. Marin Voicu, Starea justiției în statele Europei, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

194. Niculina Vrînceanu, Succinte considerații asupra recentului Tratat de la Lisabona, în ,,Buletin de informare legislativă” nr. 1/2010.

195. Oana Albescu, Rădăcini creștin-democrate ale construcției europene, în ,,Sfera Politicii” nr. 3/2011.

196. Klaus-Dieter Borchardt, ABC-ul dreptului Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2011

197. Consiliul European în 2010, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2011.

198. Augustin Fuerea, Dimensiunea juridică a spațiului Schengen, în ,,Phoenix” nr. 35/2011.

199. European Comission, 2010 Report on the Application of the EU Charter of Fundamental Rights, Publications Office of the European Union, Luxembourg, 2011.

200. Raport general privind activitatea Uniunii Europene 2010, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg 2011.

201. Pascal Gilliaux, Constituționalitatea și conformitatea față de dreptul Uniunii. Problema priorității, în ,,Pandectele Săptămânale” nr. 18/2011.

202. Yves Houyet, Aplicarea din oficiu a dreptului Uniunii Europene de către instanțele naționale, în ,,Pandectele Săptămânale” nr. 14/2011.

203. Uniunea Europeană în date și cifre, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2012.

204. Daniel Mihail Șandru, Dreptul Uniunii Europene. Jurisprudență și legislație, Ed. Universitară, București, 2012.

205. Comisia Europeană, Raportul pe 2012 privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2013.

206. Comisia Europeană, Să înțelegem politicile Uniunii Europene. Cum funcționează Uniunea Europeană. Ghidul instituțiilor UE pentru fiecare, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2013.

207. Comisia Europeană, Să înțelegem politicile Uniunii Europene. Părinții fondatori, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2013.

208. Consiliul European. Consiliul. Două instituții în cadrul acțiunii europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2013.

209. Gabriel Boroi (coordonator), Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013.

210. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coordonatori), Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I – art. 1 – 526, Ed. Universul Juridic, București, 2013

211. Gabriela Cristina Frențiu, Denisa-Livia Bâldean, Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2013.

212. Comisia Europeană, Să înțelegem politicile Uniunii Europene: Piața internă, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2014.

213. Pascal Fontaine, The European Union explained. Europe in 12 lessons, Publications Office of the European Union, Luxembourg, 2014.

III. JURISPRUDENȚĂ

1. CJCE, Cauza Comisia c. Italia nr. 7/68 cit. în Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Editura C.H. Beck, București, 2007.

2. CJCE, hotărârea din 31.03.1971, cauza C-22/70, Comisia c. Consiliu.

3. CJCE, hotărârea din 11 iulie 1974, Dassonville, C-8/74, în Georgiana Tudor, Dragoș Călin, Jurisprudența CJCE. Volumul I. Principiile dreptului comunitar. Concurența. Libera circulație a mărfurilor, Editura C.H. Beck, București, 2006.

4. CJCE, hotărârea din 15.12.1976, cauza C-41/76, Donckerwolke e.a. c. Procureur de la République e.a.

5. CJCE, Hotărârea din 20 februarie 1979, cauza C-120/1978, Rewe-Zentral AG vs. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein (Cassis de Dijon), în Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Flavius Costaș, Bogdan Ioniță, Curtea de Justiție Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, București, 2007.

6. CJCE, hotărârea din 31 ianuarie 1984, Luisi și Carbone c. Ministerul de Finanțe, cauzele reunite C-286/1982 și C-26/1983, în Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Flavius Costaș, Bogdan Ioniță, op. cit.

7. CJCE, Avizul Curții din 14 decembrie 1991, A-1/91, în Georgiana Tudor, Dragoș Călin, op. cit.

8. CJCE, hotărârea din 28 ianuarie 1992, Hans-Martin Bachmann c. Belgia, C-204/90, în Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Flavius Costaș, Bogdan Ioniță, op. cit.

9. CJCE, hotărârea din 1 iunie 1999, cauza C-302/97, Konle, în Augustin Fuerea, op. cit.â

10. CJCE, De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Toldgo Skattestyrelsen, hotărârea din 17 iunie 2003, în Radu Stancu, Mădălina Viziteu, Drept european, București, 2009 (Sursa: http://www.spiruharet.ro – Biblioteca virtuală a Facultății de Drept și Administrație Publică – București – Universitatea Spiru Haret).

11. CJCE, hotărârea din 6 martie 2006, cauza C-292/04, Wienand Meilicke, Heidi Christa Weyde și Marina Stöffler c. Finanzamt Bonn-Innenstadt, în „Curierul Judiciar” nr. 5/2007.

12. CJCE, hotărârea din 28 septembrie 2006, cauzele reunite C-282/04 și C-283/04, Comisia c. Olanda, în „Revista Română de Drept al Afacerilor” nr. 2/2007.

13. CJCE, hotărârea din 25 ianuarie 2007, cauza C-370/05, Uwe Kay Festersen, în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 4/2007.

14. CJC., hotărârea din 30 ianuarie 2007, cauza C-150/04, Comisia Comunităților Europene c. Regatul Danemarcei, în „Revista Română de Drept al Afacerilor” nr. 3/2007.

15. CJCE, hotărârea din 6 martie 2007, cauza C-292/04, Wienand Meilicke și alții c. Finanzamt Bonn-Innenstadt, în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 4/2007.

16. CJCE, hotărârea din 13 martie 2007, cauza C-524/04, Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation c. Commissioners of Inland Revenue, în „Curierul Judiciar” nr. 5/2007.

17. CJCE, hotărârea din 19 aprilie 2007, cauza C-229/06, Sunshine Deutschland Handelsgesellschaft mbH c. Hauptzollamt Kiel, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 96/28.04.2007.

18. CJCE, hotărârea din 05 iunie 2007, cauza C-170/04, Klas Rosengren și alții/ Riksaklagaren, în Carmen Mladen, Drept vamal comunitar. Culegere de practică judiciară, Editura Sitech, Craiova, 2008.

19. CJCE, ordonanța din 23 aprilie 2008, cauza C-201/05, The Test Claimants in the CFC and Dividend Group Litigation c. Commissioners of Inland Revenue, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 209/15.08.2008.

20. CJCE, hotărârea din 10 iulie 2008, cauza C-33/07, Ministerul Administrației și Internelor — Direcția Generală de Pașapoarte București c. Gheorghe Jipa, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 223/30.08.2008.

21. CJCE, hotărârea din 11 septembrie 2008, cauza C-11/07, Hans Eckelkamp și alții c. Belgische Staat, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 285/08.11.2008.

22. CJCE, hotărârea din 11 decembrie 2008, cauzele conexate C-362/07 și C-363/07, Kip Europe SA, Kip (UK) Ltd, Caretrex, Logistiek BV, Utax GmbH, Hewlett Packard International SARL c. Administration des douanes – Direction générale des douanes et droits indirects, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 32/07.02.2009.

23. CJCE, hotărârea din 12 decembrie 2008, cauza C-205/07, hotărâre pronunțată în soluționarea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Hof van Beroep te Gent — Belgia) — Procedură penală împotriva Lodewijk Gysbrechts, Santurel Inter BVBA, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 44/21.02.2009.

24. CJCE, hotărârea din 22 decembrie 2008, cauza C-282/07, État belge – SPF Finances c. Truck Center SA, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 44/21.02.2009.

25. CJCE, hotărârea din 22 ianuarie 2009, cauza C-377/07, Finanzamt Speyer-Germersheim c. STEKO Industriemontage GmbH, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 69/21.03.2009.

26. CJCE, hotărârea din 27 ianuarie 2009, cauza C-318/07, Hein Persche c. Finanzamt Lüdenscheid, publica13. tă în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 69/21.03.2009.

27. CJCE, hotărârea din 12 februarie 2009, cauza C-67/08, Margarete Block c. Finanzamt Kaufbeuren, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 82/04.04.2009.

28. CJCE, hotărârea din 12 februarie 2009, cauza C-93/08, Schenker SIA c. Valsts ieņēmumu dienests, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 82/04.04.2009.

29. CJCE, hotărârea din 19 februarie 2009, cauza C-376/07, Staatssecretaris van Financiën c. Kamino International Logistics BV, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 90/18.04.2009.

30. CJCE, hotărârea din 23 aprilie 2009, cauza C-406/07, Comisia Comunităților Europene c. Republica Elenă, publicată în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 141/20.06.2009.

31. CJCE, hotărârea din 4 iunie 2009, cauza C-158/08, Agenzia Dogane Ufficio delle Dogane di Trieste c. Pometon SpA, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 180/01.08.2009.

32. CJCE, hotărârea din 11 iunie 2009, cauza C-16/08, Schenker SIA c. Valsts ieņēmumu dienests, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 180/01.08.2009.

33. CJCE, hotărârea din 18 iunie 2009, cauza C-173/08, Kloosterboer Services BV c. Inspecteur van de Belastingdienst/Douane Rotterdam, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 180/01.08.2009.

34. CJCE, hotărârea din 2 iulie 2009, cauza C-302/08, Zino Davidoff SA c. Bundesfinanzdirektion Südost, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 205/29.08.2009.

35. CJCE, hotărârea din 1 octombrie 2009, cauza C-567/07, Minister voor Wonen, Wijken en Integratie c. Woningstichting Sint Servatius, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 282/21.11.2009.

36. CJCE, hotărârea din 15 octombrie 2009, cauza C-35/08, Grundstücksgemeinschaft Busley și Cibrian Fernandez c. Finanzamt Stuttgart-Körperschaften, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 297/05.12.2009.

37. Curtea de Apel Constanța, Secția Comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, Decizia civilă nr. 347/CA/07.10.2009 (Sursa: http://portal.just.ro/InstantaInformatii.aspx?idInstitutie=36).

38. Curtea de Apel Constanța, Secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, Decizia civilă nr. 480/CA/30.10.2009 (Sursa: http://www.viorelpapu.ro/Share/Decizia_Civila_480CA-2009_Curtea_de_Apel_Constanta.pdf).

39. CJUE, hotărârea din 28 ianuarie 2010, cauza C-333/08, Comisia Europeană c. Republicii Franceze, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 63/13.03.2010.

40. CJUE, hotărârea din 03 iunie 2010, cauza C-487/08, Comisia Europeană c. Regatul Spaniei, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 209/31.07.2010.

41. CJUE, hotărârea din 01 iulie 2010, cauza C-233/09, Gerhard Dijkman, Maria Dijkman-Lavaleije c. Belgische Staat, publicată în ,,Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” nr. C 234/28.08.2010.

42. CJUE, hotărârea din 7 aprilie 2011, cauza C-402/09, Ioan Tatu c. Statului român prin Ministerul Finanțelor și Economiei, Direcției Generale a Finanțelor Publice Sibiu, Administrației Finanțelor Publice Sibiu, Administrației Fondului pentru Mediu, Ministerului Mediului (Sursa: http://curia.europa.eu/jurisp/cgi-bin/form.pl?lang=RO&Submit=Submit&numaff=C-402/09).

IV. SURSE DE DOCUMENTARE PE INTERNET

1. Politica comercială comună a Uniunii Europene. Politica comercială a României după integrarea în UE (Sursa: http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Politica_comerciala_a_UE01%5B1%5D.03.2006.html).

2. Politica comercială a Uniunii Europene. Politica comercială a României după integrarea în UE. Sinteză, București, 2006 (sursa: www.ccir.ro/ccirweb/resources/menuDespreNoi/uploads_dpos/Sinteza_politica_comerciala.doc).

3. Politica comercială comună (sursa: www.mie.ro/euroimm/?id2=0002#2).

4. Doha Development Agenda: Negotiations, implementation and development (Sursa: http://www.wto.org/english/tratop_e/dda_e/dda_e.htm ).

5. http://europa.eu – Portalul Uniunii Europene.

6. www.curia.europa.eu – Site-ul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

7. Comerțul internațional (Sursa: http://europa.eu/generalreport/ro/2008/rg82.htm).

8. SUA se angajează să încheie negocierile privind Runda Doha (Sursa: http://www.epochtimes-romania.com/article.php?article_id=38463).

9. International trade statistics 2009 (http://www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2009_e/its09_world_trade_dev_e.pdf).

10. Politica comercială comună a Uniunii Europene. Politica comercială a României după integrarea în UE (Sursa: http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Politica_comerciala_a_UE01%5B1%5D.03.2006.html).

11. Tratatul de la Lisabona și supravegherea sistemului financiar domină dezbaterile din cadrul summit-ului UE (Sursa: http://ec.europa.eu/news/eu_explained/090619_ro.htm).

12. Europa în mișcare. Uniunea Europeană în lume. Politica externă a Uniunii Europene (Sursa: http://ec.europa.eu/publications/booklets/move/67/ro.pdf).

13. Tratatul de la Lisabona. Europa în secolul al XXI-lea. Tratatul pe scurt (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm).

14. Tratatul de la Lisabona. Europa în secolul al XXI-lea. În țara ta (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/countries/index_ro.htm#).

15. Tratatul de la Lisabona. Europa în secolul al XXI-lea. Irlandezii, înapoi la urne (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm).

16. Să reformăm Europa pentru secolul al XXI-lea. Opinia Comisiei Europene cu privire la Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre reuniți să revizuiască tratatele (Sursa: http://register.consilium.europa.eu/pdf/ro/07/st11/st11625.ro07.pdf ).

17. Tratatul de la Lisabona. Europa în secolul al XXI-lea. Actualitate (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm).

18. Comisia Europeană. Un nou mandat pentru președintele Barroso (Sursa: http://ec.europa.eu/news/eu_explained/090916_ro.htm).

19. Europa. Tratatul de la Lisabona. Europa în secolul al XXI-lea. Actualitate. Încheierea procesului de ratificare în Germania (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm).

20. Buzek welcome German ratification of the Treaty of Lisbon (Sursa: http://www.europarl.europa.eu/pdfs/news/expert/infopress/20090928IPR61280/20090928IPR61280_en.pdf).

21. Irlanda spune ,,da” (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm);

22. Tratatul de la Lisabona câștigă în Irlanda (Sursa: http://ec.europa.eu/news/eu_explained/091003_1_ro.htm).

23. Ratificarea Tratatului de la Lisabona în Irlanda (Sursa: http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=40593&idlnk=2&cat=4).

24. A step closer to the Lisbon Treaty (http://www.se2009.eu/en/meetings_news/2009/10/10/a_step_closer_to_the_lisbon_treaty).

25. Polonia a ratificat Tratatul de la Lisabona. Urmează Cehia (Sursa: http://eulaw.ro/87484/polonia-a-ratificat-tratatul-de-la-lisabona-urmeaza-cehia.html).

26. Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Intrarea în vigoare a Protocolului 14 bis la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Sursa: http://jurisprudentacedo.ro/89947/conventia-europeana-a-drepturilor-omului-intrarea-in-vigoare-a-protocolului-nr-14bis.html).

27. CEDO se pregătește pentru cea mai importantă reformă din 1998 încoace. Protocolul nr. 14 la Convenția europeană a drepturilor omului va intra în vigoare (Sursa: http://rnsj.ro/97329/cedo-se-pregateste-pentru-cea-mai-importanta-reforma-din-1998-incoace-protocolul-nr-14-la-conventia-europeana-a-drepturilor-omului-va-intra-in-vigoare.html).

28. Irlanda ratifică Tratatul (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm).

29. The road to Lisbon (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm).

30. Europa salută semnarea Tratatului de la Lisabona de către Cehia (Sursa: http://www.ziare.com/actual/11-03-2009/europa-saluta-semnarea-tratatului-de-la-lisabona-de-catre-cehia-940342).

31. Strategia de extindere 2009-2010 (Sursa: http://ec.europa.eu/enlargement/press_corner/key-documents/reports_oct_2009_ro.htm).

32. Semnarea legii de ratificare a Tratatului de la Lisabona de către președintele ceh Vaclav Klaus (Sursa: http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=41006&idlnk=2&cat=4);

33. Un puzzle complet (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm).

34. Tratatul de la Lisabona, gata să intre în vigoare (Sursa: http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm).

35. Consultare publică privind elaborarea Inițiativei cetățenilor (Sursa: http://ec.europa.eu/news/eu_explained/091111_ro.htm?id_lg=ro&poll_id=355&our_remote_host=http%3A%2F%2Fevoting.ec.europa.eu&main_action_url=http%3A%2F%2Fec.europa.eu%2Fnews%2Feu_explained%2F091111_ro.htm&idquestion=3241&poll_355_page=1&question_3241=8001#poll_position).

36. EU chooses unknowns for new top jobs (Sursa: http://euobserver.com/9/29024).

37. Herman Van Rompuy este primul președinte al Uniunii Europene (Sursa: http://www.realitatea.net/herman-van-rompuy-este-primul-presedinte-al-uniunii-europene_668307.html).

38. Top posts filled (Sursa: http://www.se2009.eu/en/meetings_news/2009/11/19/top_posts_filled).

39. Noua conducere a UE (Sursa: http://ec.europa.eu/news/eu_explained/091120_ro.htm).

40. Primul președinte al UE și-a început mandatul după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (Sursa: http://www.adevarul.ro/international/europa/Primul_presedinte_al_UE_si-a_inceput_mandatul dupa_intrarea_in_vigoare_a_Tratatului_de_la_Lisabona_0_163183743.html).

41. Tratatul de la Lisabona – un nou început pentru Uniunea Europeană (Sursa: http://ec.europa.eu/news/eu_explained/091201_ro.htm).

42. Direcția de Drept Comunitar, Sinteza săptămânii europene 30 noiembrie – 06 decembrie 2009 (Sursa: http://www.cdep.ro/docs_comisii/IE/afeur/2009/szs_266.pdf).

43. Raport general privind activitatea Uniunii Europene 2008 (Sursa: http://europa.eu/generalreport/ro/rg2008ro.pdf).

44. Bogdan Mănoiu, Despre intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (Sursa: http://www.juridice.ro/101293/despre-intrarea-in-vigoare-a-tratatului-de-la-lisabona.html).

45. Conferința la Nivel Înalt privind viitorul Curții Europene a Drepturilor Omului. Declarația de la Interlaken 19 februarie 2010 (Sursa: http://www.juridice.ro/wp-content/uploads/Interlaken-Declaration_RO.pdf).

46. Ziua Europei (Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Europei).

47. A intrat în vigoare Protocolul 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (Sursa: http://www.juridice.ro/110397/a-intrat-in-vigoare-protocolul-nr-14-al-conventiei-europene-a-drepturilor-omului.html).

48. Protocol 14 The reform of the European Court of Human Rights (Sursa: http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/57211BCC-C88A-43C6-B540 AF0642E81D2C/0/CPProtocole14EN.pdf).

49. Comunicat de presă Comisia Europeană (Sursa: http://www.baroul-bucuresti.ro/stire/comunicat-de-presa-comisia-europeana2).

50. Alina Dragodan, Inițiativa cetățenească europeană – o nouă formă de participare publică (Sursa: http://www.juridice.ro/195727/initiativa-cetateneasca-europeana-o-noua-forma-de-participare-publica.html).

51. Croația, bun venit în Uniunea Europeană! (Sursa: http://www.juridice.ro/261760/croatia-bun-venit-in-uniunea-europeana.html).

52, Uniunea Europeană va avea un nou membru de la 1 iulie 2013 (Sursa: http://www.juridice.ro/268411/uniunea-europeana-va-avea-un-nou-membru-de-la-1-iulie-2013.html).

53. Protocolul nr. 14 CEDO, în vigoare de la 1 iunie! (Sursa: http://jurisprudentacedo.com/Protocolul-nr.-14-CEDO-in-vigoare-de-la-1-iunie.html).

54. Semnarea de către România a Protocolului nr. 15 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Sursa: http://www.mae.ro/node/20461).