. Politica Comerciala Ca Parte a Politicii Economice Aplicata In Romania

INTRODUCERE

Politica comercială este partea politicii economice care vizează sfera comerțului și care cuprinde totalitatea măsurilor adoptate de guvern, cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, valutar, financiar, în scopul reglementării activității de comerț exterior, promovării schimburilor comerciale cu alte state și protejării economiei naționale față de concurența străină.

Din punctul de vedere al conținutului, politica comercială se deosebește clar de noțiunea de economie politică (care este o știință) și de cea de politică economică (care include politica comercială).

În scopul îndeplinirii obiectivului de stimulare a dezvoltării economiei naționale la adăpost de cuncurența străină, politica comercială vizează, în special, impulsionarea exporturilor, reglementarea și controlul importurilor, echilibrarea balanței comerciale și de plăți și sporirea rezervei valutare.

Referitor la politica comercială, este foarte important de precizat dacă este vorba de protecționism sau liber schimb, întrucât măsurile și instrumentele de politică comercială utilizate diferă mult în funcție de acestea. În general, pe plan mondial, nu a existat niciodată numai liber schimb sau numai protecționism. Deși, cel mai adesea au fost subliniate avantajele pe care le are liberul schimb, perioadele de dominație a protecționismului, sub forma politicilor restrictive și discriminatorii, au constituit aproape o regulă generală. (Capitolul I)

1. POLITICA COMERCIALĂ ÎNTRE LIBER SCHIMB ȘI PROTECȚIONISM

De-a lungul timpului, politica comercială internațională a fost caracterizată de lupta permanentă dintre protecționism și liberalism. Aceste două laturi contradictorii ale politicii comerciale au coexistat întotdeauna, diferită fiind doar preponderența lor de la o etapă la alta.

Pentru abordarea acestui subiect este necesară definirea conceptelor de economie politică, politică economică și politici comerciale, concepte posibil a fi confundate din perspectivă etimologică, dar foarte diferite din punctul de vedere al conținutului.

1.1. ECONOMIE POLITICĂ, POLITICĂ ECONOMICĂ ȘI POLITICĂ COMERCIALĂ – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Pentru prima oară, economia politică a fost definită în 1615 de Antoine de Montchretien în lucrarea “Traité d’Economie Politique” (Tratat de Economie Politică) drept “Știința alocării raționale, eficiente, a resurselor limitate și cu utilizări alternative pentru satisfacerea nevoilor limitate și variate ale societății”.

Conceptul de economie politică poate fi definit în două sensuri: de lipsă și de bunăstare materială. Un exemplu de definire în primul sens este cea dată de Lord Robbins care spune că ”Economia politică este știința care studiază comportamentul uman ca o relație între obiective (scop final) și mijloacele limitate care au utilizări alternative”. Pentru cel de-al doilea sens, economia politică este definită de Alfred Marshall astfel: “Economia politică examinează acea parte a acțiunii individuale și sociale care este cel mai strâns conectată cu obținerea și cu utilizarea necesităților materiale ale bunăstării”.1)

Definirea economiei politice în primul sens, cel de lipsă, se referă la aspectul de limitare a întregii activități umane și la posibilitatea de alegere. Această definiție indică esența economicului, însă exclude obiectivul de bunăstare, adică studiul condițiilor economice în cadrul cărora bunăstarea economică a unei societăți poate fi maximizată. Definiția dată în condiții de bunăstare aduce o completare, însă prezintă la rândul ei lipsuri, respectiv exclude arbitrar multe tipuri de activități ce pot avea aspecte economice.2)

Economia politică mai poate fi definită ca și știința care încearcă să construiască legile economice general valabile pe baza analizei relației dintre diferite fenomene ale vieții sociale.

Economia politică reprezintă trunchiul de bază al întregii științe economice. Ea se constituie într-un ansamblu de cunoștințe veridice despre realitatea economică, o reflectare universalizată, generalizată, a acestei realități. Ea studiază economia în complexitatea și interferențele ei dinamice, extinzând criteriul raționalității și eficienței economice asupra socialului în totalitatea sa.

Spre deosebire de economia politică care este o știință, politica economică cuprinde ansamblul măsurilor, metodelor sau mijloacelor prin care un guvern încearcă să influențeze sau să reglementeze situația economică a unei națiuni la un moment dat, precum și obiectivele urmărite prin acestea. Aceste obiective depind de grupul de persoane în beneficiul cărora este promovată politica economică, respectiv un singur conducător autocrat sau toți membrii societății.

În general, în țările democratice, politica economică este orientată spre realizarea următoarelor obiective:

Primul obiectiv este menținerea unui grad cât mai ridicat și stabil de ocupare a forței de muncă, adică menținerea sub control a șomajului. În acest sens, guvernele utilizează politici monetare și fiscale pentru menținerea unui nivel cât mai ridicat al cererii și pentru evitarea perioadelor de recesiune.

Al doilea obiectiv este impulsionarea creșterii economice și asigurarea unui nivel de trai decent pentru populație. Acest obiectiv a dat naștere la anumite controverse între economiști cu privire la partea pe care guvernele trebuie să și-o asume pentru a asigura creșterea. Statul poate să asigure acele bunuri sau servicii care sunt produse în sectorul public (energie electrică, căi de tranport), să manipuleze politica de impozite în scopul acumulării de capital, investiții și producție în sectorul privat și să asigure un dialog cu patronatul și sindicatele pentru o corelare voluntară de interese.

Al treilea obiectiv este menținerea sub control a inflației, întrucât aceasta erodează standardul de viață, valoarea economiilor și poate chiar reduce dorința de a economisi. Inflația mai are și alte efecte cum ar fi redistribuirea veniturilor, în mod arbitrar, de la acele grupuri care trăiesc pe baza unor salarii fixe, în favoarea altor grupuri.

Al patrulea obiectiv este reprezentat de stabilitatea balanței de plăți, care poate fi asigurată printr-o politică adecvată de promovare a exporturilor și prin utilizarea eficientă a capitalului extern sub formă de credite și investiții. Serviciul datoriei externe nu trebuie să depășească un anumit prag critic în raport cu volumul încasărilor din export, deci el trebuie astfel gestionat încât banii atrași din exterior să producă în țară un profit mai mare decât dobânda plătită pentru utilizarea lor.

Între balanța de plăți și inflație există o legătură, respectiv pentru menținerea echilibrului balanței creșterea prețurilor interne trebuie să nu o depășească pe cea din țările partenere.

Al cincilea obiectiv îl reprezintă distribuirea justă a venitului național real prin sistemul de taxare și de subvenționare a unor produse sau servicii.

Al șaselea obiectiv este diminuarea situațiilor de monopol deținute de unii agenți economici în economie.

În scopul promovării acestor obiective este necesar a se realiza mai întâi un echilibru între acestea, pentru a nu apărea anumite conflicte.1)

Politica comercială reprezintă partea politicii economice care vizează sfera comerțului. Aceasta cuprinde totalitatea măsurilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, valutar, financiar adoptate de către guvern în scopul reglementării activității de comerț exterior, promovării schimburilor comerciale cu alte state și protejării economiei naționale față de concurența străină.

Sistemul economiei mondiale, constituit din țări cu nivele de dezvoltare economică și socială diferite, se caracterizează prin politici comerciale individuale racordate la obiectivele urmărite de fiecare țară în parte.

Potrivit teoriei ricardiene a costurilor comparative, obiectivul general al politicii comerciale îl constituie obținerea unui avantaj comparativ din relațiile economice externe, respectiv o economie de muncă prin exportul de mărfuri competitive și importul de produse în condiții mai puțin favorabile de fabricație în interiorul țării.

În cadrul acestui obiectiv general, în funcție de orientarea politică și situația concretă a fiecărei țări, politica comercială poate avea anumite obiective specifice, printre care se numără :

promovarea și stimularea exporturilor;

protejarea împotriva concurenței străine a unor sectoare strategice sau realizarea acestei protejări din considerente sociale;

menținerea unui echilibru general al balanței comerciale și de plăți externe;

orientarea schimburilor spre anumite țări sau grupuri de țări;

îmbunătățirea raportului de schimb, etc.

Dincolo de sfera de cuprindere, politica comercială se deosebește de politica economică generală prin alte două aspecte. Primul, este reprezentat de faptul că politicile economice generale se aplică pe teritoriul unei anumite țări și efectele lor pot fi în cea mai mare parte anticipate, spre deosebire de politicile comerciale care vizează într-o mare măsură și relația cu alte state. Al doilea aspect, îl reprezintă faptul că politica comercială, afectând și interesul altor state care pot să adopte măsuri de contracarare, trebuie să ia în considerare aceste interese și să urmeze anumite reguli convenite între state.

Potrivit teoriei și practicii internaționale se cunosc trei tipuri de politică comercială promovate de statele lumii : autarhică, liber-schimbistă și protecționistă.

Autarhia reprezintă starea de izolare completă a unei economii față de piața mondială, de orientare spre interior, ignorându-se avantajele relațiilor economice internaționale. Politica comercială în acest caz are drept obiectiv instituirea unor măsuri drastice de stopare a importurilor.

În opoziție, liberul schimb apare ca o politică de abolire a tuturor obstacolelor din calea schimburilor economice dintre țări. Acesta a fost promovat ca politică comercială de țările care au cunoscut primele procesul de industrializare, întrucât ele dețineau un avantaj puternic față de celelalte țări.

Protecționismul reprezintă ansamblul politicilor, măsurilor și practicilor care vizează restricționarea accesului produselor străine pe piața națională. Pe plan internațional sunt admise anumite măsuri de protecție din motive de securitate națională, de sănătate și morală publică, pentru protecția mediului ambiant, în cazul unui deficit în balanța de plăți externe, cu condiția ca ele să fie temporare și aplicate nediscriminatoriu față de țările partenere, în cazul realizării unor exporturi la prețuri de dumping sau care pot duce la prejudicierea gravă a industriei naționale și în cazul industriilor ce se stabilesc în noile state independente, sau industrii noi din țările dezvoltate în perioada de creștere a maturității lor. ( “infant industries”).1)

În funcție de obiectivele urmărite de fiecare țară în parte, comerțul internațional a fost și continuă să fie caracterizat de politici comerciale neomogene și în cea mai mare măsură contradictorii.

1.2. DEFINIREA POLITICII COMERCIALE ȘI

OBIECTIVELE EI

Politica comercială este partea componentă a politicii economice a unui stat care vizează sfera relațiilor economice externe ale acestuia..

În sens mai larg, politica comercială cuprinde totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc.) în scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe și al protejării economiei naționale de concurența străină.1)

Întrucât relațiile economice externe ale unui stat sunt un factor important al creșterii economice, principalul obiectiv pe termen lung pe care statele îl urmăresc cu ajutorul instrumentelor și măsurilor de politică comercială este stimularea dezvoltării economiei naționale la adăpost de concurența străină. De aici se pot desprinde trei funcțiuni principale pe care trebuie să le îndeplinească politica comercială a oricărui stat :

de promovare a relațiilor economice externe și în cea mai mare măsură contradictorii.

1.2. DEFINIREA POLITICII COMERCIALE ȘI

OBIECTIVELE EI

Politica comercială este partea componentă a politicii economice a unui stat care vizează sfera relațiilor economice externe ale acestuia..

În sens mai larg, politica comercială cuprinde totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc.) în scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe și al protejării economiei naționale de concurența străină.1)

Întrucât relațiile economice externe ale unui stat sunt un factor important al creșterii economice, principalul obiectiv pe termen lung pe care statele îl urmăresc cu ajutorul instrumentelor și măsurilor de politică comercială este stimularea dezvoltării economiei naționale la adăpost de concurența străină. De aici se pot desprinde trei funcțiuni principale pe care trebuie să le îndeplinească politica comercială a oricărui stat :

de promovare a relațiilor economice externe, adică de impulsionare a exporturilor;

de protejare a economiei naționale de concurența străină, respectiv de reglementare și control al importurilor;

de realizare a unui echilibru dinamic în balanța comercială și de plăți precum și de sporire a rezervei valutare;

Din obiectivul pe termen lung pe care statele îl urmăresc cu ajutorul instrumentelor și măsurilor de politică comercială derivă o serie de obiective pe termen mediu și scurt, respectiv:

perfecționarea structurii schimburilor comerciale externe;

restrângerea sau stimularea comerțului cu anumite produse sau grupe de produse;

modificări în orientarea geografică a schimburilor comerciale, adică intensificarea schimburilor comerciale cu anumite țări și regiuni sau restrângerea acestora;

îmbunătățirea raportului de schimb prin sporirea puterii de cumpărare a exporturilor, etc.

Aceste obiective sunt specifice fiecărui stat în parte în funcție de condițiile interne și internaționale.

În perioada postbelică, în scopul coordonării modului de acțiune a statelor în domeniul politicilor comerciale și în condițiile adâncirii interdependențelor economice internaționale, reglementarea relațiilor economice dintre state a devenit o necesitate obiectivă. În acest context, pe lângă reglementările relațiilor economice dintre state pe plan bilateral, subregional și regional, s-a manifestat tendința de multilateralizare a acestora prin intermediul unor acorduri care au încercat să reglementeze anumite principii și reguli cu privire la folosirea anumitor instrumente și măsuri de politică comercială în relațiile reciproce. În această direcție s-a înscris activitatea Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT), iar în prezent a Organizației Mondiale de Comerț (OMC).

În ciuda acestei evoluții, practica relațiilor economice internaționale arată că statele au aplicat și alte instrumente de politică comercială, încălcând cel mai adesea principiile și regulile stabilite prin anumite acorduri cu privire la utilizarea acestor instrumente în relațiile comerciale reciproce.

1.3. COMERȚ LIBER SAU PROTECȚIONISM ?

„Comerț liber sau protecționism ?” reprezintă una dintre cele mai controversate teme din întreaga istorie a științelor economice, la care nu s-a găsit încă un răspuns bine argumentat, care să încline categoric într-o direcție sau alta. În plus, și evoluția comerțului internațional evidențiază faptul că nici liberul schimb și nici protecționismul, ca forme de politică comercială, n-au fost utilizate în mod absolut într-o perioadă sau alta. Ele au coexistat întotdeauna, diferită fiind doar ponderea acestora.

Pe vremea mercantiliștilor se punea accent pe măsurile restrictive în relațiile comerciale cu alte țări, promovându-se intervenționismul statal într-o manieră unilaterală, în sensul încurajării exporturilor și descurajării importurilor. Totuși, era admisă circulația mărfurilor și banilor în ambele sensuri, în condițiile realizării unei balanțe comerciale și de plăți active (cu sold în favoarea propriei țări).

În opoziție cu mercantilismul, următoarea etapă a fost marcată de ideile teoriilor clasice care susțineau liberul schimb. Teoria avantajului absolut, a lui Adam Smith, se baza pe ideea că țările schimbă între ele mărfuri la care au un avantaj absolut, respectiv la care înregistrează cea mai mare economie de muncă. Ea nu explica însă, cum sunt posibile schimburile comerciale între țările în curs de dezvoltare, care au dezavantaj absolut în producerea tuturor bunurilor, și țările dezvoltate care au un avantaj absolut în acest sens. Această limită a fost depășită de David Ricardo, prin teoria avantajului comparativ, care demonstrează că, prin specializarea fiecărei țări în producerea bunului la care deține un avantaj comparativ (cel mai mare avantaj absolut), poate exista un comerț reciproc profitabil. Teoria avantajului comparativ nu ia în calcul, însă, influența diferențelor de înzestrare cu factori de producție a țărilor asupra specializărilor internaționale și nici influența schimburilor asupra distribuirii venitului. Aceste probleme au făcut obiectul studiului elaborat de economiștii suedezi, Bertil Ohlin și Eli Heckscher, precum și de Paul Samuelson. Modelul elaborat de ei, spre deosebire de teoriile anterioare, admite ca excepție și protecționismul vamal, adică intervenția statului în probleme de politică comercială externă în două situații: în cazul apărării naționale și a industriilor începătoare (infant industry).1) Au mai existat și alți specialiști, în opinia cărora, intervenția statului în relațiile economice era una benefică, această intervenție fiind admisă în grade diferite. Astfel, Stuart Mill dorea ca în fiecare caz particular să fie alese formule potrivite intervenționiste. Pentru Cournot ideea libertății economice a individului este tot ce poate fi mai natural și simplu, iar intervenția statului trebuie definită în mod științific arătând care sunt scopurile și eficacitatea mijloacelor. Cu toate acestea, libertatea a rămas în ochii lor principiul fundamental al politicii economice.1)

Dacă ultimele teorii susțin primordial liberul schimb și demonstrează avantajele acestuia asupra țării care în practică, de ce în zilele noastre asistăm la o escaladare a protecționismului ?

Un prim motiv ar fi gradul inegal de dezvoltare al țătilor lumii. Astfel, țările în curs de dezvoltare tind să-și protejeze economia națională lipsită de competitivitate prin măsuri de politică comercială. Acestă protecție este justificată în cazul industriilor tinere, cărora le este necesară o cotă substanțială din piața internă pentru a atinge un nivel de eficiență suficient pentru a concura cu importurile. În ciuda acestui fapt, țările respective continuă să aplice măsuri de politică comercială și după ce industriile tinere ajung la maturitate, deoarece acestea n-ar putea concura cu importurile nici prin preț și cu atât mai puțin prin calitate.

Al doilea motiv ar fi faptul că liberul schimb are și el costurile lui. Cei mai afectați de liberalizarea comerțului exterior sunt producătorii interni din ramurile mai puțin dezvoltate, care înregistrează pierderi imense datorită faptului că unele produse importate subvenționate le concurează pe cele interne nesubvenționate, punându-i într-o postură de inferioritate pe producătorii naționali. În aceste condiții, se poate aprecia că suntem într-o „lume a optimului de gradul doi în care intervenția guvernelor poate, în pricipiu, să îmbunătățească performanțele pieței”.2)

Un al treilea motiv ar fi cel legat de deciziile politice, întrucât recurgerea la măsuri protecționiste se realizează, în ultimă instanță, prin intermediul acestora. Decidenții politici pot reacționa în sensul introducerii de măsuri protecționiste din următoarele considerente:

simpla reflectare a preferinței societății pentru a proteja anumite industrii, din motive legate de prezervarea locurilor de muncă sau datorită unor considerații de natură economică;

mobilul unei asigurări sociale în numele căreia sunt ajutate sectoarele în dificultate „pe cheltuiala” restului societății;

„teoria capturii”, potrivit căreia anumite grupuri de interese din societate, care sunt mai puternice în plan politc decât altele, influențează decidenții politici pentru a obține avantaje, fie și în detrimentul societății în ansamblul său.3)

Alte motive pentru care s-a practicat și se mai practică protecționismul sunt: deficit în balanța plăților externe, caz în care măsurile de protecție sunt aplicate temporar și nediscriminatoriu; în cazul dumpingului; din motive de securitate națională și de protecție a mediului ambiant.

Cu toate că protecționismul are la bază argumente solide, în prezent, se fac eforturi de susținere a liberului schimb care, potrivit Raportului Informativ anual (1996) al OMC, este considerat a avea drept rezultate întărirea economiei mondiale și imprimarea unui avânt comerțului, investițiilor, utilizării forței de muncă și veniturilor din întreaga lume.

Participarea țărilor în curs de dezvoltare la negocierile din cadrul Rundei Uruguay, desfășurate sub egida GATT, a determinat o schimbare în politica acestora, „o cotitură de o sută optzeci de grade marcată prin trecerea de la protecționismul rigid și distructiv la febra comerțului liber”.1) Aceasta s-a întâmplat și datorită faptului că substituirea importurilor a avut drept rezultat necompetitivitatea industriilor protejate și erodarea competitivității industriilor de export. Din aceste considerente, multe țări în curs de dezvoltare s-au orientat spre strategia de promovare a exporturilor în speranța creării unei baze dinamice pentru creșterea economică generală și sporirea veniturilor.

OMC sprijină țările în curs de dezvoltare a căror politică comercială este orientată în direcția deschiderii piețelor și reducerii intervenției statului. Acestă sprijinire a determinat creșterea importurilor de produse prelucrate în totalul exporturilor respectivelor țări și înlăturarea barierelor netarifare dintre națiuni care ar duce la sporirea veniturilor acestor țări (mai ales în domeniul textilelor și confecțiilor).

Cea mai bună evidențiere a faptului că protecționismul persistă, în ciuda eforturilor de liberalizare a comerțului internațional, o reprezintă paradoxul ce apare în procesul de integrare regională, fenomen ce caracterizează evoluția economiei mondiale la ora actuală. Cu toate că blocurile comerciale reprezintă evoluția către un comerț mai liber între parteneri, există „posibilitatea ca țările care se integrează în blocuri comerciale să devină mai protecționiste vizavi de țările din afara blocurilor decât au fost înainte, ceea ce înseamnă că comerțul mondial va fi mai degrabă afectat decât ajustat de aceste mișcări care, la prima vedere, par a se face în scop de liberalizare”.2) Pe de altă parte, zonele de liber schimb generează „efectul de sărăcire a vecinului”, adică pot afecta serios interesele națiunilor mai mici care, dintr-un motiv sau altul, nu fac parte din nici un bloc comercial. Totuși, integrarea națiunilor mici în blocurile comerciale generează și beneficii cum ar fi: posibilitatea sporirii exporturilor și obținerii economiilor de scară, întărirea încrederii firmelor străine de a investi în aceste țări, stabilitate economică, creșterea performanțelor firmelor naționale datorită creșterii competiției și reducerea șomajului.3) Dar, datorită dificultății de evaluare a costurilor și beneficiilor obținute, este foarte greu de stabilit mărimea acestora și oportunitatea integrării sau neintegrării națiunilor mici în cadrul acestor blocuri.

Se poate considera deci, că, pe plan mondial, se manifestă o tendință de liberalizare accentuată a schimburilor comerciale internaționale, dar uneori de scurtă durată sau de care beneficiază un număr restrâns de țări, în timp ce perioadele de dominație a protecționismului, sub forma politicilor restrictive și discriminatorii au constituit aproape o regulă generală.

2. POLITICA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI – O ABORDARE ISTORICĂ

2.1. POLITICA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI LA CUMPĂNA

DINTRE SECOLUL XX ȘI XXI

Schimburile comerciale internaționale, la sfârșit de secol XX, au la bază teoria și practica liberului schimb. Pe acest fundal are loc și integrarea europeană, care tinde să se lărgească tot mai mult.

Economia românească, parte integrantă a economiei mondiale, trebuie să se dezvolte în mediul internațional existent și să-și armonizeze interesele naționale cu tendințele intenaționale. În aceste condiții și politica comercială va trebui adaptată mediului economic în care acționează România.

Politica comercială aplicată este legată de evoluția comerțului exterior, motiv pentru care se impune mai întâi o analiză, în linii generale, a evoluției comerțului exterior.

În perioada anterioară, cuprinsă între 1985 – 1989, sub conducerea fostului regim, gradul de acoperire a importului din export era de 128 %, ceea ce a determinat existența unei balanțe comerciale excedentare și sporirea resurselor valutare ale țării. Exportul era considerat „prioritatea priorităților”, iar în 1988 România renunța de bună voie la regimul clauzei națiunii celei mai favorizate din partea Statelor Unite. Astfel, situația României în 1989 era una sui-generis: fără datorii externe, dar cu o economie epuizată sub aspect material și uman.1)

În 1989, România ocupa o pondere de 0,4 % din comerțul mondial, care reprezintă atingerea unui anumit nivel cantitativ, însă calitativ exporturile României au cunoscut o degradare continuă din mai multe cauze: înrăutățirea termenilor de schimb ca urmare a celor două șocuri petroliere, promovarea unei politici cu puternice accente autarhice, existența monopolului se stat și a unor structuri administrativ funcționale extrem de rigide în comerțul exterior, ineficiența aparatului productiv, lipsa concurenței pa piața internă, etc..

Pe de altă parte, practicarea politicii de substituire a importurilor în perioada anilor '80, când majoritatea națiunilor renunțaseră la ea, a afectat serios producția de export a României datorită dependenței de importuri. Pe măsură ce „apelurile la realizarea planului de export” deveneau tot mai insistente, calitatea producției era tot mai proastă, iar partenerii externi tot mai nemulțumiți.2)

Lichidarea sistemului planificării centralizate a economiei a pus România în fața unor noi opțiuni de politică comercială, determinate de necesitatea scoaterii rapide a țării din starea de cvasiautarhie în care era și îmbunătățirea performanțelor externe ale țării noastre.

În întreaga Europă de est relansarea industriei în urma recesiunii din anii '90-'92 a fost însoțită de căștiguri în productivitate (tabelul nr. 2.1.).

Tabelul nr. 2.1.

Productivitatea muncii în unele țări din Europa centrală și de est, în perioada 1990 – 1995

Sursa: BERD – Transition Report Update, April, 1996

Cu toate acestea, „relația dintre politica comercială și restructurarea industrială nu a făcut obiectul unei abordări explicite în programele de reformă ale țărilor est-europene”, remarcă Ana Bal în lucrarea sa „Economii în tranziție”.

În România, preocupările de liberalizare a comerțului exterior, au fost concentrate în următoarele direcții: reglementarea cadrului juridico-administrativ de derulare a schimburilor cu străinătatea, permeabilitatea frontierei și regimul valutar.

Reglementarea cadrului juridico-administrativ de derulare a schimburilor cu străinătatea a avut drept obiectiv prioritar desființarea monopolului statului asupra comerțului exterior și stabilirea condițiilor legale în care persoanele fizice și juridice pot desfășura o activitate în acest domeniu. Ca urmare a descentralizării, în activitatea de comerț exterior s-au lansat un număr mare de firme private, ponderea sectorului privat crescând de la 1 % în 1990 la aproape 50 % în 1999. De asemenea, majoritatea întreprinderilor producătoare și-au constituit un aparat propriu de comerț exterior, iar altele chiar au trecut la derularea de operațiuni de export-import directe.

Permeabilitatea frontierei are în vedere barierele existente în calea exporturilor și importurilor, adică structura și tipul restricțiilor comerciale practicate la intrarea/ieșirea în/din țară a mărfurilor. Până în 1989, economia României s-a caracterizat printr-un înalt grad de protecție la frontieră, corespunzător politicii de substituire a importurilor. Protecția era asigurată prin mijloace indirecte cum sunt: subvenționarea energiei, a produselor alimentare, controlul strict al schimburilor, etc. Trecerea la un sistem liberalizat caracterizat printr-o permeabilitate ridicată trebuie să aibă în vedere sistemul de protecție preexistent și măsura în care acesta influențează utilizarea resurselor, datorită riscurilor și costurilor pe care le implică.1) Datorită faptului că prețurile la care se efectuau schimburile între țările fostului CAER erau foarte departe de prețurile mondiale, întreprinderile românești erau lipsite de capacitatea de a se adapta rapid la cerințele pieței mondiale. Consecința contactului cu prețurile mondiale a fost pentru economia românească, conform lui Krugman și Obsfeld „șocul termenilor schimbului”, care s-a soldat cu costuri social-economice de ajustare mult mai ridicate decât cele așteptate.2)

Politica comercială privitoare la permeabilitatea frontierelor noastre a avut în vedere tariful vamal și regimul licențelor de export-import. De asemenea, începând cu ianuarie 1995 România a devenit membră OMC cu drepturi depline. Astfel, obiectivul substituirii importului a fost înlocuit cu cel al relansării exportului pe baza valorificării avantajelor comparative și competitive.

În ceea ce privește regimul valutar, după 1989, România a optat pentru flotarea liberă a leului în condițiile unui regim de convertibilitate limitată, iar din 1994 a devenit operațională piața valutară interbancară. Tipurile de curs valutar utilizate au cunoscut schimbări de la un curs fix până în noiembrie 1991, la un curs liber din aprilie 1994. Optarea pentru cursul liber a avut la bază câteva motivații, respectiv: un curs liberalizat exprimă cel mai bine starea economiei și contracarează șocurile externe (cum sunt: pierderea bruscă a unor piețe, războiul din Golf, etc.), conform opiniei Mariei Bârsan.

Începând cu 1990, moneda națională s-a devalorizat continuu, lucru bun pe de o parte întrucât în absența devalorizării, liberalizarea generează șomaj, și negativ pe de altă parte, deoarece generează efecte inflaționiste. Cea mai spectaculoasă depreciere a leului a avut loc în 1993 când rata inflației a fost de 256,1 %. România, la fel ca toate țările în tranziție, trebuia să opteze între devalorizarea monedei în scopul îmbunătățirii exporturilor și dorința de a stabiliza cursul de schimb pentru a frâna inflația.

În ciuda caracterului prudent al politicii valutare, deficitul extern s-a agravat, crescând de la 5 % din PIB în 1995 la 7,2 % din PIB în 1996.

Pentru surmontarea problemelor cu care se confruntă România se impune ca liberalizarea să fie însoțită și de o politică de ajustare care să permită reorientarea economiilor țărilor foste comuniste pentru a putea face față competiției din domeniul exporturilor precum și unor prețuri mai mici la import. Politica de ajustare are în vedere racordarea pieței interne la competiția internațională, abandonarea substituirii importurilor și reorientarea exporturilor.

Crearea pieței interne și racordarea ei la competiția internațională se poate face prin două căi: demonopolizarea și presiunea importurilor.

În ceea ce privește demonopolizarea, libera intrare și ieșire, deși ar trebui să se realizeze prin intermediul pieței, este și o chestiune de reformă legislativ-instituțională. Din acest punct de vedere, România a înregistrat progrese. Astfel, legislația a devenit mai comprehensivă, iar cele mai reprezentative instituții ale economiei de piață funcționează și în țara noastră. Cu privire la structurile de monopol, în România mai există regiile autonome care dețin poziții de monopol pe piața internă, iar o decizie cu privire la restructurarea lor nu a fost luată încă.

Presiunea exercitată de importuri a dus la prevenirea comportamentului anticoncurențial al agenților economici cu poziție de monopol sau cvasimonopol, diversificarea ofertei producătorilor naționali, creșterea calității produselor și utilizarea unei game variate de politici de marketing și de instrumente de cercetare și previzionare. Competiția exercitată prin importuri a avut, însă, și efecte negative cum ar fi: invazia unor produse de proastă calitate din import, scoaterea de pe piață a unor producători autohtoni ca urmare a concurenței neloiale exercitate de unii parteneri din străinătate, etc..

În concluzie, se poate spune că politica comercială a României din perioada 1990 – 1998 a avut efecte negative asupra industriei naționale datorită liberalismului prematur și excesiv și manevrării inabile a protecției efective prin menținerea unui nivel înalt al dispersiei tarifare.1) Cu toate că mai trebuie făcute multe până să se ajungă la competiție, important este că România a luat-o în direcția bună mai ales prin abandonarea sustituirii importurilor și adoptarea unei noi viziuni în care competitivitatea pieței interne și criteriile de eficiență economică au un rol important. Se mai impun unele ajustări cu privire la permeabilitatea frontierei, creșterea eficacității protecției efective, completarea cadrului legislativ privind derularea schimburilor, etc..

Referitor la reorientarea exporturilor, România a optat pentru o strategie de industrializare orientată spre export încă din perioada regimului comunist, dar obiectivele urmărite nu erau aceleași cu cele declarate. Ele vizau doar obținerea de venituri care să asigure valuta dorită de foștii guvernanți. După 1989, obiectivele s-au schimbat și au în vedere creșterea competitivității produselor românești pe piețele externe.

Opțiunea pentru strategia orientării spre export are însă avantaje și dezavantaje, în opinia lui D. Salvatore. Printre avantaje se numără:

compensarea dimensiunii reduse a pieței interne, care în cazul României este dublată și de insolvabilitatea cererii interne. În România există ramuri care nu pot să satisfacă nici consumul intern și în acest caz se impune o strategie de promovare a exporturilor la nivel de ramură decât la nivel global;

producția de bunuri prelucrate pentru export stimulează eficiența în cadrul întregii economii. Din păcate această ipoteză nu este respectată și în România, deoarece a avut loc o scădere a ponderii produselor cu o valoare adăugată mică. Astfel, eficiența la nivelul întregii economii este nesemnificativă;

creșterea exportului de produse prelucrate nu este limitată de creșterea pieței interne.

Principalele dezavantaje sunt:

pentru națiunile în curs de dezvoltare este dificil să dezvolte industrii de export datorită concurenței exercitate de industriile mai vechi și mai bine consolidate din țările dezvoltate;

industriile în care națiunile în curs de dezvoltare au avantaj comparativ, adică cele intensive în factorul muncă, beneficiază de un nivel înalt al protecției efective în țările dezvoltate. Conform majorității opiniilor specialiștilor, avantajul comparativ în România este creat de factorul forță de muncă relativ ieftină și relativ bine calificată și educată.2) În plus, până acum în România s-a insistat pe costul redus al mâinii de lucru și mai puțin pe cel calitativ, în condițiile în care este știut că avantajul comparativ bazat exclusiv pe forța de muncă ieftină este fragil și nu va deveni niciodată un avantaj competitiv.

Se poate concluziona că, în cazul României, strategia de orientare spre export are aproape numai dezavantaje, mai ales că nici avantajele de care s-ar putea profita nu sunt respectate.

2.2. CADRUL JURIDIC MULTILATERAL EXTERN AL POLITICII COMERCIALE A ROMÂNIEI

Până în prezent, România este membră a Organizației Mondiale de Comerț (OMC), are statut de asociere la Acordul European cu Uniunea Europeană și a semnat Acordul cu țările AELS (Acordul European de Liber Schimb), cu țările CEFTA (Acordul Central European de Comerț Liber) și cu cele din zona Mării Negre. Deci, se poate spune că România face parte din rândul țărilor care promovează principiile convenite în cadrul comerțului internațional.

Principalul cadru juridic multilateral extern al politicii comerciale a României are în vedere relațiile cu OMC, Uniunea Europeană (UE) și CEFTA.

2.2.1. PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA GATT/OMC

România a devenit parte integrantă a Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT) în 1971, prin ratificarea Protocolului de ascensiune, iar un an mai târziu devenea membră a Fondului Monetar Internațional (FMI) și a Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD).

Acordul General pentru Tarife și Comerț, înființat în 1947, a avut drept scop contracararea protecționismului, ca măsură dominantă a comerțului mondial din perioada interbelică și a marcat trecerea celei mai mari părți a țărilor lumii de la bilateralism la multilateralism.

Organizația Mondială a Comerțului, care a luat ființă la 1 ianuarie 1995 prin Actul final al Rundei Uruguay, semnat de miniștrii țărilor participante la Marrakech, preia și duce substanțial mai departe ceea ce s-a realizat prin GATT, lărgindu-și și sfera de aplicabilitate la noi domenii.1) Dacă GATT avea ca obiectiv doar reglementarea comerțului internațional cu mărfuri, în sfera de aplicabilitate a OMC a fost atras și comerțul cu servicii și cu drepturi de proprietate intelectuală.

OMC servește drept for pentru negocierile comerciale multilaterale și îndeplinește următoarele funcții principale:

administrarea și aplicarea acordurilor comerciale multilaterale și plurilaterale încheiate de statele membre;

soluționarea diferendelor comerciale;

examinarea politicilor comerciale naționale;

cooperarea cu alte instituții internaționale în formularea politicilor economice.2)

Organul suprem al OMC este Conferința Ministerială din care fac parte reprezentanți ai tuturor națiunilor membre. Activitatea curentă a OMC este în sarcina unor organe subsidiare dintre care cel mai important este Consiliul General, care are în componență reprezentanți ale tuturor statelor membre. Consiliul General se reunește sub două forme: ca Organ de Soluționare a Diferendelor și ca Organ de Examinare a Politicilor Comerciale ale membrilor OMC.

Principiul fundamental al OMC este nediscriminarea cu cele două componente ale sale: tratamentul națiunii celei mai favorizate și tratamentul național. Prevederile referitoare la acest principiu vizează realizarea în practică a principiului concurenței libere și loiale între toți participanții direcți și indirecți la comerțul internațional.

Prin principiul libertății comerțului în OMC este restabilit tariful vamal ca instrument primordial de administrare a fluxurilor comerciale dintre state și este prevăzută expres eliminarea restricțiilor cantitative și a altor obstacole netarifare, iar în cazul în care sunt permise asemenea restricții în mod excepțional, aplicarea lor să fie nediscriminatorie.1)

Un alt principiu de bază al activității OMC este transparența asigurată prin notificările pe care fiecare membru le face la OMC și care sunt examinate de organele competente ale acesteia.

România a ratificat Acordul privind crearea OMC prin Legea nr. 133/22 decembrie 1994, devenind astfel, de la 1 ianuarie 1995, membru originar al acestei organizații, cu drepturi și obligații corespunzătoare acestei situații. Astfel, Acordul privind crearea OMC, împreună cu ansamblul celorlalte reglementări a devenit o parte a legislației naționale. Apoi, a avut loc alinierea treptată a actelor normative pentru a răspunde principiilor fundamentale ale sistemului comercial, respectiv nediscriminare, concurență liberă și loială, transparența, previzibilitatea și stabilirea cadrului relațiilor economice externe.

Avantajele obținute de România ca urmare a participării la OMC se concretizează în sporirea posibilităților de acces pe piețele externe, în condițiile diminuării obstacolelor tarifare și netarifare la importul țărilor partenere din România, prin:

reducerea graduală a taxelor vamale care creează premise de sporire a exporturilor românești, în special de produse prelucrate;

eliminarea sau diminuarea restricțiilor cantitative, precum și a posibilităților de blocare deseori artificială a pătrunderii pe piețele externe, prin taxe antidumping, măsuri compensatorii, licențe de import discreționare, etc.;

eliminarea treptată a contingentelor sau a diverselor măsuri netarifare din domenii ca agricultura, textilele și confecțiile, creând noi oportunități pentru exporturile României;

integrarea în sistemul comercial multilateral a unor noi domenii ca serviciile, măsurile investiționale și drepturile de proprietate intelectuală, alături de asumarea unor angajamente de liberalizare de numeroase țări, creează posibilitatea unei mai bune valorificări a serviciilor și rezultatelor creativității tehnico-științifice românești pe piețele externe;

sporirea transparenței, previzibilității și stabilității cadrului de desfășurare a schimburilor mondiale;

termene mai extinse de punere în aplicare a unor prevederi ale instrumentelor juridice rezultate din Runda Uruguay (de exemplu, posibilitatea utilizării subvențiilor în perioada 1995 – 2001).2)

În calitate de membră a OMC, România are și o serie de obligații de liberalizare a importurilor și de aliniere la regulile sistemului comercial al OMC concretizate în:

consolidarea taxelor vamale la produsele industriale la un nivel plafon negociat de 35% care oferă posibilitatea majorării fără compensații a impunerii la frontieră, dacă necesitățile economiei naționale cer o asemenea măsură. În materie de consolidare există concesii la unele produse înscrise în lista de concesii a României anexată la GATT sau pentru care au fost prevăzute cereri specifice în cadrul Rundei Uruguay;

în domeniul agriculturii, România și-a asumat următoarele angajamente:

consolidarea taxelor vamale între 50 – 75 % pentru 75 % din numărul pozițiilor tarifare;

pentru produsele la care taxele vamale au fost consolidate anterior în cadrul GATT, s-a obținut consolidarea acestor taxe la 275 – 375 % și s-au luat angajamente de acces minim sau acces curent constând în contingente tarifare de 3, respectiv 5 % din nivelul consumului, pentru care taxa vamală să fie maximum 40 % din nivelul inițial al acesteia;

aplicarea reducerilor la taxele vamale astfel negociate, în medie cu 24 % și punerea în aplicare a acestor reduceri pe o perioadă de 10 ani.

în sfera comerțului cu servicii, România și-a sumat angajamente de consolidare a prevederilor din legislația în vigoare cu privire la accesul investitorilor străini în sectoare cum sunt: serviciile profesionale, telecomunicațiile, serviciile financiare și de asigurări, transporturile și turismul.

Cu toate că sistemul planificării centralizate a țărilor din Europa de est venea în contradicție cu principiile și mecanismele GATT/OMC, participarea României la aceste organizații a avut un rol pozitiv în dezvoltarea relațiilor comerciale externe ale țării noastre, contribuind și la creșterea accesului exporturilor românești pe piețele externe și la sporirea veniturilor din export.1)

2.2.2. ACORDUL DE ASOCIERE A ROMÂNIEI LA

UNIUNEA EUROPEANĂ

Raporturile României cu Comunitățile Europene, care au debutat la finele anilor '60, au cunoscut după anul 1990 o dezvoltare rapidă, prin recunoașterea de către țara noastră a Comunităților Economice Europene, acreditarea primului ambasador pe lângă Comunități și apoi negocierea și semnarea Acordului de comerț și cooperare comercială economică intrat în vigoare în mai 1991. La sfârșitul aceluiași an, au început negocierile pentru încheierea unui Acord de asociere a României la Comunitățile Europene, care s-a semnat la 1 februarie 1993, în paralel purtându-se negocieri și pentru un Acord Interimar, intrat în vigoare la 1 mai 1993.

Acordul European instituind o acosiere între România și Comunitățile Europene alături de statele membre ale acestora, pune bazele unei noi etape în raporturile economice dintre România și Comunitățile Europene, necesare pentru realizarea comerțului și pentru asigurarea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor.

Acordul de asociere este unul dintre instrumentele componente ale strategiei de preaderare a României la UE (cum sunt: Sistemul Generalizat de Preferințe Vamale din 1974, Acordul privind Schimbul de Produse Industriale din 1980) prin obiectivul urmărit, respectiv acceptarea României ca membru cu drepturi depline al UE, și prin complexitatea relațiilor economice pe care le implică realizarea graduală a unei zone de liber schimb, care să pregătească condițiile economice de apropiere a economiei românești de standardele cerute de statutul de membru cu drepturi depline. El a reprezentat, din momentul intrării în vigoare, baza legală a relațiilor României cu UE, oferind cadrul necesar desfășurării dialogului politic între parteneri, promovării relațiilor economice și acordării de asistență tehnică și financiară comunitară.1)

Acordul detaliază obiectivele politice și economice ale asocierii, respectiv pregătirea graduală a integrării României în UE prin dezvoltarea schimburilor comerciale și a relațiilor economice dintre părți și stabilirea instituțiilor adecvate punerii în practică a asocierii pe baza respectării principiilor economiei de piață și a celor politico-democratice cuprinse în Actul final de la Helsinki și Carta de la Paris.

Principalul obiectiv propus prin Acordul de asociere este de creare a unei zone de liber schimb, în maximum 10 ani, începând cu 1995, în condițiile impuse de respectarea prevederilor GATT/OMC. Astfel, cea mai importantă parte a Acordului acoperă sfera relațiilor comerciale între părțile semnatare, insistând asupra eliminării graduale a obstacolelor tarifare și netarifare existente în prezent în relațiile de export-import dintre România și UE.

Principiile generale ale asocierii se referă la:

stabilirea, în scopul realizării asocierii, a unei legislații de tranziție de maximum 10 ani, împărțită în două etape, trecerea la cea de-a doua etapă urmând a se face după examinarea de către Consiliul de Asociere a aplicării prevederilor Acordului din prima etapă;

acceptarea unei asimetrii în acordarea reciprocă de concesii comerciale, concretizată în faptul că, Comunitățile Europene își vor îndeplini angajamentele cu precădere în primii 5 ani, iar concesiile convenite de România vor fi aplicate în cea mai mare parte în următorii 5 ani ai perioadei de tranziție;

existența disponibilității părților ca, pe parcursul perioadei de traziție, să se procedeze de comun acord și în funcție de conjunctura din sectoarele vizate, la revederea periodică și îmbunătățirea concesiilor reciproce, inclusiv la accelerarea calendarului de aplicare a acestora.2)

Acordul de asociere a României la UE a avut atât efecte pozitive cât și negative asupra României. Primul efect pozitiv este reprezentat de faptul că exporturile românești spre UE s-au triplat din 1991 până în 1997, datorită faptului că obligațiile UE au fost mai mari decât cele ale părții române și pentru că piața UE a fost complet deschisă produselor industriale provenind din România, în timp ce la importurile noastre din UE, taxele vamale au fost doar parțial reduse sau desființate (tabelul 2.2.).

Tabelul nr. 2.2.

Evoluția schimburilor comerciale ale României cu Uniunea Europeană

în perioada 1991 – 1997

Sursa: Buletin statistic lunar nr. 1 – 2/1998

Cu toate acestea, a avut loc și creșterea importurilor și, respectiv, creșterea deficitului balanței comerciale cu UE de la 88 milioane dolari în 1991 la 1153 milioane dolari în 1997.

Un alt aspect pozitiv este faptul că produsele românești, având acces liber pe piața europeană, intră în contact direct cu competiția de pe această piață, ceea ce constituie un stimulent serios pentru producătorii din România în a-și îmbunătăți calitatea produselor și a reduce costurile de producție și comercializare.1)

Respectarea prevederilor Acordului de asociere a avut și efecte negative asupra României. Zona de liber schimb avută în vedere este creată numai pentru produsele industriale, în timp ce pentru produsele de origine agricolă, România și-a stabilit un nivel ridicat al taxelor vamale de import, ca urmare a negocierilor sub egida GATT din cadrul Rundei Uruguay. Cu toate acestea, datorită presiunilor exercitate de UE și țările membre CEFTA România a procedat, în cursul anului 1997, la reducerea taxelor vamale pentru un număr de produse agricole, în mod unilateral, măsură care a dus la scăderea protecției dintr-un sector important al pieței autohtone. UE a acordat și ea României o serie de facilități de natură tarifară, însă efectele au fost diferite pentru cele două părți, deoarece, dacă pentru țările UE un nivel redus al taxelor vamale este un mijloc de protecție, pentru România nivelul ridicat al taxelor vamale reprezintă o sursă bugetară importantă. În cazul UE, eliminarea graduală a taxelor vamale, nu reprezintă o pierdere semnificativă, întrucât importurile UE din România au niveluri reduse, iar produsele românești nu periclitează industriile comunitare neprotejate din punct de vedere tarifar. În schimb, pentru România, eliminarea taxelor vamale, chiar și în baza algoritmului de asimetrie, înseamnă o pierdere importantă din categoria surselor de finanțare pentru dezvoltare și restructurare. La aceasta se adaugă și scăderea cererii pentru produsele proprii, datorită concurenței exercitate de produsele UE și neprotejării unor segmente importante din industrie, care în urma procesului de restructurare ar putea deveni extrem de competitive.2)

Un alt efect negativ este legat de prevederile „clauzei de salvgardare” introdusă prin articolul 31 din Acord, potrivit cărora această clauză se poate aplica și în situații de dumping. Cu toate că România a eliminat practicile de dumping după 1989, au fost considerate practici de dumping prețul la unele produse pentru care România deține un avantaj comparativ (produsele siderurgice și chimice) și care ocupă ponderi însemnate în exporturile românești spre UE.

Efectele negative legate de Acordul de asociere au fost generate și de societățile comerciale românești care nu au valorificat corespunzător oportunitățile oferite de Acord. Agenții economici români au adoptat o poziție pasivă, total lipsită de combativitate în ceea ce privește promovarea intereselor lor vizavi de aplicarea Acordului de asociere.1)

În scopul pregătirii României pentru aderarea la UE, în 1995, s-a elaborat Strategia Națională de Pregătire a Aderării României la UE (Strategia de la Snagov) de către o Comisie special constituită în acest scop. Principalele obiective care trebuiau să fie atinse de România și care au fost prevăzute în Strategia Națională de Pregătire a Aderării României la UE sunt:

folosirea cadrului oferit de Acordul European de asociere și de sistemul de relații structurate;

promovarea unei politici industriale convergentă cu cea a Uniunii Europene;

pregătirea integrării în piața internă și valorificarea optimă a oportunităților oferite de Acordul de asociere;

continuarea dezvoltării cooperării regionale și subregionale și consolidarea relațiilor de bună vecinătate;

intensificarea relațiilor interumane prin libera circulație a persoanelor;

integrarea avantajoasă a agriculturii pe piața comunitară;

racordarea sistemului național de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică la cerințele procesului de integrare europeană;

integrarea rețelei românești de transporturi în rețelele transeuropene;

stimularea investițiilor comunitare în România;

modernizarea rețelei românești de telecomunicații poștale și transmisii de date;

modernizarea sistemului românesc de educație și formare profesională;

formularea unei politici naționale de dezvoltare care se înscrie în politica europeană de protecție și ameliorare a mediului ambiant;

stimularea, sprijinirea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii;

formularea și realizarea unor politici naționale și proiecte de dezvoltare în plan regional și local.2)

Organul stabilit pentru a analiza evoluția României cu privire la atingerea obiectivelor înscrise în Strategie este Comisia Uniunii Europene.

În ultimii ani, relațiile dintre România și UE s-au intensificat, mai ales după publicarea Agendei 2000 și a Avizelor din iulie 1997. Astfel, România este inclusă în procesul de aderare la UE lansat oficial în 30 martie 1998.

În ceea ce privește Acordul de asociere, conform rezultatelor Consiliului de Asociere, Comitetului de Asociere și Comitetului Parlamentar Mixt, acesta a funcționat bine, mai ales în domeniul comerțului și a aspectelor legate de comerț. Cadrul juridic a fost de asemenea îmbunătățit prin parafarea la 21 mai 1997 a Protocolului de adaptare a aspectelor comerciale din Acordul European.3)

Eforturile actuale sunt orientate în direcția definitivării cadrului instituțional necesar analizei, planificării și implementării eficiente a politicilor și legislației adoptate.

2.2.3. ACORDUL CENTRAL EUROPEAN DE COMERȚ LIBER (CEFTA) ȘI RELAȚIILE COMERCIALE ALE ROMÂNIEI CU

ȚĂRILE MEMBRE ALE ACESTUIA

 Acordul central european de comerț liber (CEFTA), încheiat la 21 decembrie 1992 la Cracovia, ale cărui țări semnatare au fost membrii Grupului de la Vișegrad (Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria) și aplicat de la 1 martie 1993, a fost inițial un acord închis. Prin semnarea, la 11 decembrie 1993 la Brno, a unui acord de amendare a CEFTA, s-a decis posibilitatea aderării de noi membrii. Astfel, la 1 ianuarie 1996, Slovenia devenea cel de-al cincilea membru CEFTA. În prezent, la CEFTA au aderat și România și Bulgaria.

Cererea României de aderare la CEFTA a fost depusă la 10 aprilie 1996, aceasta fiind aprobată la 13 septembrie 1996. După mai multe runde de negocieri bilaterale și multilaterale cu țările membre ale Acordului, în februarie 1997 acestea au fost finalizate, iar la 12 aprilie 1997 a fost semnat, la București, Acordul de aderare a României la CEFTA, ratificat ulterior la 1 iulie 1997.

Aderarea României la CEFTA are ca obiectiv final crearea unei zone de comerț liber cu țările membre, pentru comerțul cu produse industriale, precum și facilitarea comerțului pentru un nomenclator larg de produse agricole. Totodată, participarea României la constituirea unei zone de comerț liber cu țările CEFTA și cele asociate la UE, constituie unul dintre principalele obiective ale strategiei de pregătire a țării noastre pentru aderarea la UE. Acordul de comerț liber central-european poate fi considerat ca un exercițiu necesar înainte de înscrierea acestor țări în piața unică internă europeană. Un asemenea exercițiu este considerat necesar, având în vedere gradul diferit de dezvoltare a țărilor candidate, comparativ cu cel al țărilor membre UE. Pe de altă parte, folosirea instrumentelor și mecanismelor economiei de piață poate determina accelerarea procesului de instaurare deplină a acestui tip de economie în zona statelor care au abolit economia central planificată. 

Acordul de aderare a României la CEFTA conține conceptul de liberalizare convenit între țările fondatoare și are la bază negocierea unor protocoale bilaterale de transpunere în practică, în mod eșalonat, a procesului de eliminare a taxelor vamale pentru produse industriale și acordarea de conceșii în comerțul cu produse agricole. Ritmul de reducere a taxelor vamale, stabilit prin Acord, era de 25 % pe an, timp de 4 ani consecutivi, dar au existat și produse la care taxele vamale au fost desființate în momentul intrării în vigoare a documentului de aderare (de exemplu: comerțul cu animale vii, carne de ovine, legume, fructe conservate, soia, etc.) sau la care au fost convenite taxe vamale maxime, aplicate la nivelul CEFTA (de exemplu: carne de pasăre, bovine, produse lactate, cereale, etc.).1) Realizarea zonei de comerț liber urma să se finalizeze până la 1 ianuarie 2002.

În relațiile României cu fiecare țară CEFTA au fost negociate atât etapele de eliminare a taxelor vamale de import, cât și nomenclatorul produselor care constituie obiectul fiecărei asemenea etape. Soluțiile convenite prezintă unele diferențe de la o țară membră la alta, datorită opțiunii fiecărei țări de a finaliza mai rapid sau mai lent zona de comerț liber în cadrul perioadei de tranziție stabilite, precum și sensibilității unor produse pe piețele țărilor respective, inclusiv pentru piața românească.

În acest sens, în comerțul cu produse industriale, în relațiile cu fiecare țară membră a CEFTA, au fost convenite, în principal, următoarele soluții:

Protocolul convenit cu Cehia și Slovacia (constituite într-o uniune vamală), stipulează termenul de eliminare completă a taxelor vamale în comerțul reciproc cu produse industriale (cu excepția câtorva tipuri de autoturisme, la care liberalizarea s-a finalizat treptat, până la 1 ianuarie 2001), la 1 iulie 1997, conform vechilor acorduri bilaterale de liber schimb.

Eliminarea taxelor vamale pentru majoritatea produselor industriale, în cazul Poloniei, s-a realizat în perioada 1 iulie 1997-1 ianuarie 1999. Pentru produsele industriale considerate de cele două părți ca fiind mai sensibile pentru piețele lor (produse metalurgice și petroliere, material rulant și autoturisme în cazul Poloniei, sau produse chimice, siderurgice, mase plastice, articole din cauciuc, produse din lemn sau din sticlă, autoturisme, etc. în cazul României) eliminarea taxelor vamale este eșalonată pe o perioadă mai lungă, respectiv până la 1 ianuarie 2002. Pentru un nomenclator important de produse taxele vamale au fost eliminate la intrarea în vigoare a Acordului.

Cu Slovenia, s-a convenit eliminarea completă a taxelor vamale pentru un nomenclator larg de produse, la intrarea în vigoare a Acordului, precum și o eliminare eșalonată, până în anul 2001, pentru produsele sensibile pentru piețele celor două țări (produse chimice, mase plastice, hârtie și produse din lemn, încălțăminte, produse siderurgice, unele produse ale industriei constructoare de mașini și autoturisme).

Bulgaria, după semnarea acordului de aderare la CEFTA aplică aranjamentul începând cu 1 ianuarie 1999.1)

În cazul Ungariei, pentru o gamă largă de produse industriale, eliminarea taxelor vamale s-a realizat la intrarea în vigoare a Acordului. Pentru restul produselor industriale eliminarea taxelor vamale s-a realizat eșalonat, până la 1 ianuarie 2000 (produse chimice, din lemn, hârtie, produse textile, siderurgice, unele produse ale industriei constructoare de mașini), cu excepția câtorva tipuri de autoturisme, la care liberalizarea urma să se realizeze treptat până în anul 2002.

În comerțul cu produse agricole, România s-a aliniat conceptului de liberalizare promovat la nivel multilateral de membrii fondatori ai CEFTA, care prevede eliminarea completă a taxelor vamale pentru un anumit nomenclator de produse (între acestea: ovine vii și carne de ovine, pește și conserve de pește, unele legume și fructe și conservele din acestea, grâu dur, orez, unele grăsimi și uleiuri animale sau vegetale, ape minerale, nutrețuri pentru animale), sau practicarea unor taxe vamale reduse, cuprinse între 4-37 % pentru o altă gamă de produse (între care: bovine și carne de bovine, porcine și unele sortimente de carne de porc, păsări și unele sortimente de carne de pasăre, unele preparate din carne, lapte praf, unele sortimente de legume și fructe, orz și secară, făină de cereale, margarină, unele conserve din carne, unele conserve de legume și fructe).2)

În paralel, se prevăd și alte facilități, convenite la nivel bilateral cu fiecare țară membră CEFTA, care prevăd o oarecare reducere a taxelor vamale (în medie cu circa 50%) pentru produsele de interes reciproc. Astfel, România va beneficia de taxe vamale reduse la exporturile în Cehia și Slovacia pentru tomate, castraveți, struguri, prune, vinuri, etc., în Polonia la miere, tomate, struguri, porumb, uleiuri brute de floarea soarelui, zahăr brut, unele conserve de legume și fructe, vinuri etc., în Slovenia la struguri, porumb, ulei brut de floarea soarelui, unele preparate și conserve din carne și în Ungaria la miere, căpșuni, ulei de floarea soarelui, ciuperci, unele conserve din fructe, vinuri și tutun.

Evoluția relațiilor comerciale ale României cu țările CEFTA

Prin aderarea României la CEFTA și participarea la această zonă de comerț liber sunt asigurate producătorilor și exportatorilor români condiții mai bune de acces pe piețele țărilor central europene, anulând handicapul taxelor vamale ridicate la unele produse de interes (taxe care fuseseră deja reduse sau eliminate între țările care au constituit inițial această zonă de comerț liber). În același timp, producătorii români pot fi stimulați de mediul concurențial creat prin aderarea la CEFTA, concurența cu partenerii din Cehia, Polonia, Slovacia, Ungaria, Slovenia și Bulgaria fiind de natură să-i pregătească pentru competiția mult mai puternică care va exista în condițiile aderării României la Uniunea Europeană.

 Cel mai mare impact al participării României la CEFTA s-a înregistrat în schimburile comerciale româno-ungare. Ungaria se află pe locul 8 la exportul total al României, pe locul 6 la import și pe locul 11 între țările investitoare în România. De asemenea, de la intrarea în vigoare a Acordului, au crescut sensibil, în ambele sensuri, schimburile cu Polonia și Slovenia, în timp ce în relațiile cu Cehia și Slovacia s-a înregistrat numai o creștere a importurilor românești.

De fapt, în relațiile cu aproape toate țările CEFTA (exceptând Bulgaria), România înregistrează deficit comercial, în comerțul cu Ungaria și Polonia dimensiunea acestuia fiind substanțială. Cauza principală a acestei evoluții nefavorabile României rezidă în concurența deschisă inegală dintre produsele agricole subvenționate în unele țări CEFTA, în special Ungaria, și produsele agricole românești nesubvenționate. În consecință, România a apelat la prevederile Acordului CEFTA privind măsurile de salvgardare, introducând, cu titlu temporar, taxe vamale la import în relațiile bilaterale.1)

Actualmente, țările CEFTA negociază aderarea la Uniunea Europeană. Ritmul negocierilor și momentele aderării vor fi diferite, în funcție de performanțele fiecărei țări. În relațiile cu țările care vor adera, România va aplica prevederile Acordului de asociere a României la UE. Când toate țările vor adera, CEFTA va înceta să mai existe ca zonă separată de comerț liber, între fostele țări participante urmând să fie aplicate reglementările UE.

2.3. INSTRUMENTE ȘI MĂSURI DE POLITICĂ COMERCIALĂ PROMOVATE DE ROMÂNIA PE PLAN EXTERN. INCIDENȚA LOR ASUPRA SCHIMBURILOR COMERCIALE EXTERNE

Dacă luăm în considerare teoriile privind comerțul internațional, rezultă că participarea unei țări la schimburile comerciale internaționale contribuie la creșterea nivelului ei general de prosperitate. Cu toate acestea, în prezent, asistăm la o escaladare a protecționismului ca urmare a intensificării intervenției statelor în acest domeniu, în special a celui netarifar. În marea lor majoritate, efectele induse de protecționismul netarifar sunt negative, iar preponderența acestora este determinată de modalitățile concrete în care se produce recursul la măsuri protecționiste. Cu toate acestea, protecționsmul netarifar nu trebuie considerată drept o opțiune eronată de politică comercială. Între costurile protecției și eventualele sale avantaje există însă un dezechilibru în creștere. El decurge din faptul că, în timp ce costurile protecției sporesc odată cu creșterea volumului schimburilor comerciale internaționale, avantajele protecției cresc în ritmul sporirii producției. Or, tendința evidentă înregistrată pe parcursul ultimelor decenii este aceea de devansare a ritmului creșterii producției mondiale de către cel al comerțului internațional.

În anumite condiții, extrem de limitate, protecția acordată unor ramuri productive interne poate avea efecte benefice. Astfel, un rol pozitiv îl pot avea măsurile protecționiste atunci când sunt utilizate de o manieră temporară pentru a oferi producătorilor interni capacitatea de a genera profituri suplimentare pentru a finanța noi investiții susceptibile a le ameliora competitivitatea și, deci, a le da posibilitatea să susțină cu succes presiunea exercitată de concurenții externi.

O altă situație în care protecția acordată poate induce rezultate favorabile este aceea în care ea este menită să permită o reducere a dimensiunii ramurilor puternic afectate de concurența importurilor într-un ritm care să evite o concentrare a costurilor sociale asupra unui interval de timp extrem de scurt, dând astfel posibilitatea realocării forței de muncă în interiorul economiei de o manieră mai lină, ferită de șocuri care ar putea repune în chestiune întregul demers al reajustării structurale.1)

Pe de altă parte, după cum alternativa protecționistă este purtătoare de importante costuri pentru economia protejată (diminuarea eficienței cu care operează economia protejată; sporirea prețurilor interne ale produselor protejate; costuri de producție majorate în cazul exporturilor datorită importurilor mai scumpe; eșecul obiectivelor urmărite prin acordarea protecției; etc.), și neacordarea de protecție poate genera o serie de costuri:

costurile recalificării forței de muncă dislocate sau ale compensațiilor de șomaj plătite;

costul investițiilor suplimentare necesare pentru a permite absorbția de către alte sectoare a surplusului de forță de muncă eliberat de ramurile aflate sub presiunea concurenței externe;

costul sporit al unor prestații sociale devenite necesare pentru a combate efectele psihologice negative ale șomajului.1)

Chiar dacă aceste costuri, luate în ansamblu sunt mai reduse decât acelea pe care le-ar genera adoptarea de măsuri de protecție a ramurilor în cauză, concentrarea lor în timp și spațiu poate justifica o intervenție temporară.

Principalele instrumente de politică comercială netarifare, cu ajutorul cărora este pus în practică protecționismul tarifar, pe plan mondial, sunt:

bariere care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricțiile cantitative la import);

bariere care implică o limitare indirectă a importurilor prin mecanismul prețurilor;

bariere care decurg din formalitățile vamale și administrative la import;

bariere care decurg din participarea statului la activitățile comerciale;

bariere care decurg din standardele aplicate produselor importate și celor indigene (obstacole tehnice).2)

Barierele netarifare care implică limitarea cantitativă directă a importurilor sunt de cinci feluri: interdicțiile sau prohibițiile la import; contingentele de import; licențele de import; limitările voluntare la export și acordurile privind comercializarea ordonată a produselor.

Interdicțiile sau prohibițiile la import reprezintă reglementări adoptate de stat prin care este interzis total sau parțial importul anumitor produse sau grupe de produse, pe o perioadă limitată sau nelimitată de timp. Ele se manifestă prin refuzul organelor de stat de a elibera licențe de import în cazul produselor supuse acestora.

Contingentele de import sunt plafoane maxime, cantitative sau valorice, admise la importul anumitor produse (sau grupe de produse) pe o perioadă determinată de timp, de regulă un an.3)

Prin contingentare volumul importului este limitat la un plafon maxim situat sub nivelul realizat în condiții de liber schimb. Astfel, contingentul reprezintă o garanție acordată de guvern producătorilor naționali care vor avea acces la o anumită piață internă în anul respectiv.1)

Indiferent de forma contingentelor, acestea au anumite efecte asupra țării care le instituie, efecte evidențiate cu ajutorul graficului următor.

Figura nr. 2.3.

Efectele contingentului de import asupra țării care-l instituie

Sursa: Prelucrat după Burnete Sorin, Comerț internațional. Teorii, modele, politici,

Editura Economică, București, 1999, pagina 167

S-a considerat că piața unui bun x din țara avută în vedere (mică) are structura prezentată în graficul de mai sus. În condiții de liber schimb, prețul mondial este p1, cantitatea oferită de producătorii naționali OO1, iar cea solicitată de consumatori este OC1. Întrucât cererea internă (OC1) depășește oferta internă (OO1) se realizează importul O1C1.

În condițiile instituirii de către guvern a unui contingent asupra bunului x, va avea loc o creștere a prețului intern la p2, creșterea ofertei interne la OO2 și scăderea cererii interne la OC2. Întrucât oferta agregată intersectează cererea internă în punctul B, contingentul de import este reprezentat de segmentul AB.

Efectele instituirii contingentului sunt reprezentate de suprafețele a, b, c și d. Suprafața a reprezintă un venit suplimentar obținut de producătorii naționali ca urmare a reducerii importului și sporirii ofertei interne datorită majorării prețului intern. Suprafața b reprezintă o pierdere la nivelul economiei datorată creșterii forțate a producției. Suprafața c reprezintă o redistribuire a venitului de la consumatori la importatorii autorizați, întrucât aceștia din urmă au posibilitatea achiziționării bunului x la prețul p1, mai mic decât p2, respectiv prețul de vânzare a bunului x în interiorul țării. Suprafața d reprezintă tot o pierdere la nivelul economiei datorată, însă, scăderii cererii interne ca urmare a majorării prețului bunului x. Venitul obținut de importatorii autorizați, reprezentat de suprafața c, nu va putea fi menținut mult timp întrucât exportatorii vor sesiza posibilitatea câștigului și vor mări prețurile încasând astfel acest venit denumit rentă de contingent.

În concluzie, în cazul unei țări care nu poate să influențeze prețul mondial, cum este și cazul țării noastre, instituirea unui contingent de import are mai multe efecte negative decât pozitive. Astfel, în afara pierderilor nete reprezentate de suprafețele b și d, contingentul creează posibilitatea ca o minoritate (importatotii autorizați – autohtoni sau străini) să-și înșusească fără nici un temei un venit suplimentar substanțial pe seama consumatorilor. Singurul efect pozitiv îl reprezintă revigorarea producției interne ca urmare a creșterii cotei de piață deținută de producătorii naționali. Această creștere nu este datorată sporirii competitivității acestora, ci intervenției statului.

Licențele de import reprezintă autorizații acordate de stat firmelor importatoare pentru un anumit produs sau grupă de produse, pe o perioadă rezonabilă de timp (2, 4, 5 luni, etc.), determinată în funcție de natura produsului și distanța goegrafică față de țara de proveniență.

Licențele de import pot fi automate și neautomate. Cele automate se folosesc numai din motive statistice și sunt folosite pentru produsele liberalizate la import. Licențele neautomate sunt folosite pentru produsele neliberalizate la import și se mai numesc și licențe pentru administrarea restricțiilor cantitative la import.

Limitările voluntare la export (autolimitările la export) sunt înțelegeri oficiale sau neoficiale care intervin între anumite state, prin care țara exportatoare, la cererea sau sub presiunea țării sau țărilor importatoare, se obligă să reducă volumul exportului unui produs sau grupă de produse până la un anumit nivel și pe o perioadă determinată de timp.1)

Limitările voluntare la export au următoarele caracteristici:

caracter discriminatoriu, întrucât existența lor duce automat la diferențierea regimului aplicabil fiecărui furnizor extern în parte;

caracter bilateral, deoarece părțile implicate reprezintă numai țara importatoare și exportatoare, îa absența oricărei posibilități de manifestare a intereselor terților;

caracter restrictiv, evidențiat de faptul că exporturile vizate urmează să evolueze în condiții suboptimale raportat la potențialul pe care îl au într-un cadru de liber schimb;

caracter temporar, deoarece angajamentele stipulează durata pe parcursul căreia se află în vigoare;

caracter netransparent, întrucât, de cele mai multe ori, ele sunt negociate într-un cadru confidențial;

caracter paralegal, datorat absenței vreunei norme precise care să reglementeze modul de introducere, aplicare și funcționare a acestor restricții;

caracter consensual imperfect, dat de existența manifestată a unui acord de voință, viciat, însă, prin exercitarea de presiuni asupra părții exportatoare, de natură a-i îngrădi libertatea de opțiune.1)

Dacă se face o comparație între efectele produse de limitările voluntare la export și cele produse de contingentele de import, rezultă că ele sunt mai avantajoase pentru exportatori. În cazul unor astfel de înțelegeri, exportatorii străini obțin cea mai mare parte a venitului, spre deosebire de cazul contingentelor de import, unde venitul era împărțit între exportatorii străini și importatorii interni, după puterea lor de influență și negociere. În plus, limitările voluntare la export induc și un efect de diversiune comercială prin faptul că permit unor exportatori mai puțin eficienți, dar nesupuși restricțiilor, să se substituie altora mai eficienți, dar constrânși să-și restrângă cota de piață.2) Pe de altă parte, limitările voluntare la export determină reorientarea fluxurilor comerciale la produsele vizate și crearea de carteluri între țările exportatoare cu scopul de repartizare a cotelor de producție și export între producători și exportatori, cu incidențe negative asupra comerțului internațional.

Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor sunt înțelegeri bi sau multilaterale care intervin între state și care vizează limitarea negociată și controlată a comerțului internațional cu anumite produse sau grupe de produse.3) Ele cuprind și prevederi legate de limitele de preț și clauza de salvgardare, care pot fi folosite de țările importatoare când este cazul.

Barierele netarifare care implică limitarea indirectă a importurilor prin mecanismul prețurilor cuprind: prelevările variabile la import; prețurile minime și maxime la import; impozitele indirecte și alte taxe cu caracter fiscal; taxele de retorsiune și depunerile (depozitele) prealabile în valută la import.

Prelevările variabile la import (taxele de prelevare) fac parte din instrumentele de politică comercială cu care se operează în cadrul mecanismului politicii agricole comunitare aplicat în Comunitatea Economică Europeană. Acestea reprezintă un fel de taxe vamale suplimentare percepute peste cele obișnuite prevăzute la importul produselor agricole din țările terțe și se calculează ca diferență între prețul de import sau ecluză și prețul comunitar indicativ la care se comercializează produsele respective, din care se scad cheltuielile de transport pe parcurs comunitar.

Prețurile minime și maxime la import sunt folosite mai ales de țările dezvoltate. Prețurile minime se utilizează atunci când produsele autohtone au costuri de producție mult mai ridicate decât ale concurenței sau când pe piața internațională prețurile la anumite produse scad devenind astfel mai competitive la export. Ele au valori apropiate de nivelul prețurilor interne cu ridicata la produsele indigene. Prețurile maxime de export se utilizează atunci când unele țări ridică artificial prețul la anumite produse pe care le exportă. Valoarea acestora nu depășesc sau depășesc ușor (2 – 6 %) prețurile produselor similare de pe piața țării importatoare.

Impozitele indirecte și alte taxe cu caracter fiscal sau ajustările fiscale la frontieră reprezintă un regim fiscal potrivit căruia produsele de export sunt scutite de impozitele indirecte, iar cele de import sunt supuse la aceleași impozite ca și cale indigene.

Principalele forme de ajustări fiscale la frontieră sunt: taxa pe valoarea adăugată (TVA), taxa în cascadă, taxa de acciză, taxele oculte, taxele portuare, sanitare, statistice, consulare, etc..

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit generalde consum perceput în fiecare stadiu de circulație a mărfurilor la valoarea nou adăugată corespunzătoare fiecărui stadiu.

Spre deosebire de TVA, taxa în cascadă se aplică la întreaga valoare a mărfii în fiecare stadiu al circulației mărfurilor.

Taxa de acciză este un impozit care se percepe la produsele ce se află sub monopolul statului (tutun, băuturi alcoolice, etc.) cu scopul de a limita consumul la produsele respective și de a proteja producția internă, având în acest sens un nivel foarte ridicat.

Taxele oculte sau ascunse au un nivel scăzut și se percep asupra bunurilor destinate consumului productiv (mijloace de transport, etc.).

Taxele portuare se percep asupra valorii documentelor de transport și uneori asupra cheltuielilor de prelucrare a mărfurilor în porturi. Cele statistice se percep asupra serviciilor statistice prestate în vamă, cele sanitare cu ocazia controlului sanitar sau fitosanitar la import, iar cele consualre se percep de consulatul țării importatoare din țara exportatoare pentru legalizarea unoe acte, eliberarea unor facturi consulare, etc..

Taxele de retorsiune (taxele antidumping și compensatorii) au o dublă natură: tarifară și natarifară și reprezintă măsuri de răspuns față de o politică comercială neloială. Pentru a putea fi percepute, se declanșează o procedură de anchetă în care trebuie să se dovedească că aceste politici au cauzat țării importatoare prejudicii grave.

Taxele antidumping constau în plata de către importatori, pe lângă taxele vamale, a unor sume suplimentare menite să contracareze marja de dumping (diferența dintre prețul de vânzare pe piața internă și cel utilizat pe piața țării importatoare.1) Măsurile se aplică atât cât este necesar pentru înlăturarea efectelor dumpingului, întrucât folosirea abuzivă a acestora poate descuraja importurile și crea avantaje nemeritate producătorilor naționali.

Acțiunile antidumping reprezintă instrumentul cel mai utilizat în comerțul modial la ora actuală, atât în ce privește numărul de țări care recurg la el, cât și sub aspectul gamei de produse care intră sub incidența sa și al volumului schimburilor pe care le afectează. În plus, contracararea dumpingului este un demers legitimat în mod expres prin Acordul General și numeroase instrumente juridice naționale.1)

Depunerile (depozitele) prealabile în valută la import reprezintă o cotă în valută din valoarea viitorului import, pe care firmele importatoare sunt obligate să o depună în contul organelor vamale ale țărilor lor, cu cel puțin 6 luni înainte de efectuarea importului. Această măsură reprezintă și o formă de creditare a statului pe termen scurt, fără dobândă, mai ales în perioadele de dezechilibru ale balanțelor de plăți.

Din categoria barierelor netarifare ce decurg din formalitățile vamale și administrative la import fac parte: evaluarea valorii mărfurilor în vamă și documentele și formalitățile suplimentare cerute la import.

Evaluarea valorii mărfurilor în vamă sau evaluarea vamală se face pornind de la prețul facturat (CIF) cu condiția ca acesta să fie prețul real plătit sau de plătit, iar transformarea acestuia în valută străină se face la un curs agreat de Fondul Monetar Internațional.

Documentele și formalitățile vamale suplimentare cerute la import de unele țări dezvoltate îngreunează și limitează importul de mărfuri. Numărul mare de documente și formalități cerute la import, formatul diferit al acestora, regulile groaie de completare și penalitățile aplicate pentru comiterea unor greșeli în completarea acestora constituie adevărate obstacole care îngreunează sau împiedică desfășurarea normală a schimburilor comerciale internaționale.2)

Principalele bariere netarifare care decurg din participarea statului la activitățile comerciale sunt: achizițiile guvernamentale, comerțul de stat și monopolul de stat asupra importului anumitor produse.

Achizițiile guvernamentale sau piața publică reprezintă cumpărările de bunuri și servicii efectuate de stat. Acestea devin bariere netarifare în calea comerțului internațional atunci când, în baza unor reglementări în vigoare, firmele naționale au prioritate deplină în fața celor străine cu privire la aprovizionarea organelor de stat cu bunurile și serviciile de care acestea au nevoie.

Comerțul de stat reprezintă totalitatea operațiunilor de vânzare-cumpărare efectuate de întreprinderile de stat. Activitățile comerciale ale acestor întreprinderi devin bariere netarifare în calea schimburilor comerciale internaționale atunci când statul oferă acestor întreprinderi o serie de privilegii de ordin fiscal sau de altă natură, făcându-le astfel mai competitive față de întreprinderile particulare.

Monopolul de stat asupra importului anumitor produse permite statelor să limiteze importul la produsele respective și să stabilească prețurile de vânzare cu amănuntul la un nivel foarte ridicat care să determine restrângerea consumului acestora. Astfel, de cele mai multe ori, monopolul se stat asupra importului produselor vizate devine o barieră în calea comerțului internațional.

Barierele netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate și celor indigene sau obstacolele tehnice sunt reglementări în vigoare pe plan internațional sau în anumite state cu privire la caracteristicile tehnice și de calitate pe care trebuie să le îndeplinească produsele importate și indigene, în scopul protejării sănătății și securității consumatorilor, protecției fitosanitare, securității publice, etc..

Ele pot deveni bariere în calea schimburilor comerciale internaționale atunci când anumite state nu respectă standardele internaționale existente sau când adoptă norme și reglementări proprii foarte diferite și neuniforme de la un stat la altul.

Principalele obstacole tehnice sunt: normele sanitare și fitosanitare, normele de securitate și normele privind ambalarea, marcarea și etichetarea.

Normele sanitare și fitosanitare sunt reglementări care vizează produsele destinate consumului oamenilor și animalelor (produse alimentare, farmaceutice, chimice, animalele vii, etc.).1)

Pe plan mondial, în comerțul cu produse agroalimentare există patru categorii de obstacole saniate și fitosanitare: obstacole chimice, microbiologice, obstacole legate de prezența insectelor și a rozătoarelor și obstacole legate de etichetaj.

Normele de securitate sunt reglementări care vizează bunurile destinate consumului productiv și care presupun îndeplinirea, atât de bunurile importate cât și de cele indigene, a unor condiții de calitate, prescripții tehnice de igienă și securitate a muncii.

Lipsa unor standarde internaționale în acest sens sau abaterea de la cele existente reprezintă o barieră în calea schimburilor comerciale internaționale.

Normele privind ambalarea, marcarea și etichetarea sunt reglementări care au în vedere cerințele speciale legate de ambalarea, marcarea și etichetarea produselor de import. Ele sunt foarte diferite de la o țară la alta, ocazionând cheltuieli suplimentare, întârzieri în derularea contractelor și chiar limitarea importurilor. Ele devin bariere în calea comerțului internațional atunci când sunt diferite de normele internaționale sau sunt foarte diferențiate de la o țară la alta.

În ceea ce privește România, în perioada de după anul 1990, sistemul de licențe a înregistrat o ameliorare progresivă semnificativă. S-a pornit de la un sistem prin care orice operațiune de comerț exterior era supusă licențelor de export și/sau import. În anul 1992 sistemul a fost relaxat, lista produselor pentru care există obligativitatea licențelor de export/import fiind substanțial redusă. 

În perioada dintre 1993 și 1998 au funcționat restricții cantitative la export, administrate prin licențe de export, în timp ce activitatea de import a fost complet liberalizată. De-a lungul anilor, de la 178 de poziții tarifare interzise la export, în anul 1996, s-a ajuns la 155 de poziții în 1997. De la 1 ianuarie 1998, toate interdicțiile și restricțiile cantitative la export au fost eliminate, producându-se astfel un pas important în liberalizarea comerțului exterior. Pentru anul 1999, din motive prudențiale, pentru o serie de produse (materii prime, materiale cu un grad redus de prelucrare) s-a menținut măsura unor licențe automate la export, cu scop statistic. Ele vizează resurse ușor epuizabile sau care ar putea pune în pericol echilibrul ecologic. Sunt de asemenea în vigoare licențe automate de import, exclusiv pentru mărfuri care pot afecta sănătatea oamenilor, plantelor și a mediului înconjurător. 

  În acest mod, practic, nu mai există nici un fel de restricții în calea exporturilor și importurilor, sistemul de licențe utilizat fiind automat și doar cu rol de monitorizare. 

Ca regulă generală, licențele automate de export sau import se obțin de la Ministerul Industriei și Comerțului, fără avizul altor instituții sau organisme. Excepție de la acest principiu fac licențele care vizează sănătatea populației, protecția mediului înconjurător și comercializarea metalelor prețioase, unde se cere avizul Ministerului Sănătații, Ministerului Mediului, respectiv al Băncii Naționale. 

Acestui regim deosebit de propice dezvoltării relațiilor comerciale ale României i se contrapune, din partea unor state membre OMC, un regim restrictiv care, din păcate, afectează exporturile noastre. Se au în vedere, în special, perpetuarea unor limite de acces a produselor textile românești pentru două destinații importante pentru țara noastră (SUA, CANADA). Dacă se ia în considerare faptul că cca. 34% din exporturile românești sunt reprezentate de produsele textile, avem dimensiunea exactă a impactului acestor limitări asupra livrărilor noastre.2)

Totuși, pentru România, tariful vamal de import este principalul instrument de politică comercială, la ora actuală. Tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale (plății taxelor vamale), precum și taxele vamale percepute asupra fiecărui produs sau grupă de produse. Acesta mai cuprinde produsele scutite de impunerea vamală la import și export.

Tarifele vamale sunt instrumente de politică comercială admise de GATT, cu ajutorul cărora piața internă este protejată de concurența străină și pe baza cărora se pot negocia concesii tarifare sau se pot institui măsuri de discriminare în relațiile comerciale cu anumite state.1)

Începând cu anul 1992, România a pus în aplicare un tarif vamal bazat pe sistemul HS, a cărui nomenclatură a fost armonizată ulterior cu Nomenclatura Combinată a Uniunii Europene. În momentul de față România aplică HS 1996 și NC (Nomenclatura Combinată) 1998 a U.E. Pe aceasta structură, taxele vamale pentru toate pozițiile tarifare sunt consolidate în OMC. Angajamentele asumate în cadrul OMC pentru domeniul taxelor vamale au fost puse în aplicare în anul 1995, nivelul taxelor vamale aplicat fiind cel consolidat sau inferior acestuia. 

Practic, de la data de 1 iulie 1995, tariful vamal de import și-a consolidat poziția și rolul de principal instrument de politică comercială și de protecție la frontieră. Având în vedere procesul de liberalizare continuă a comerțului exterior, ca urmare a angajamentelor asumate în OMC, precum și a celor asumate prin formele de integrare regională pe de o parte, cât și anumite necesități punctuale determinate de procesul de restructurare și/sau de privatizare, pe de altă parte, nivelul taxelor vamale aplicabil pentru fiecare an calendaristic este publicat, asigurând astfel un plus de transparență și previzibilitate pentru operatorii economici. 

Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat asupra mărfurilor atunci când acestea trec granițele vamale ale țării respective.2)

Taxele vamale sunt un instrument de politică comercială de natură fiscală și constituie o sursă de venit la bugetul statului, însă adevăratul lor scop este de a proteja anumite industrii sau sectoare din economia națională.

Taxele vamale pot fi clasificate după mai multe criterii, respectiv:

după scopul impunerii vamale;

după obiectul impunerii vamale;

după modul de percepere;

după modul de stabilire.1)

a) După scopul impunerii vamale, taxele vamale pot fi cu caracter fiscal și cu caracter protecționist. Taxele vamale cu caracter fiscal au un nivel mai redus fiind destinate obținerii de venituri la bugetul de stat. Taxele vamale cu caracter protecționist au un nivel mai ridicat având drept scop reducerea forței concurențiale a mărfurilor importate și implicit protejarea economiei naționale de concurența străină.

b) După obiectul impunerii vamale, taxele vamale sunt de trei feluri: de import, de export și de trazit.

Taxele vamale de import sunt percepute asupra mărfurilor importate cu dublu scop: ca venit la bugetul de stat și pentru protejarea pieței interne de concurența străină. Ele contribuie la majorarea prețurilor mărfurilor importate, făcându-le astfel mai puțin competitive în raport cu cele indigene și fac obiectul negocierilor într-un cadru bi sau mutilateral. De regulă, ele sunt plătite de firma importatoare și sunt suportate de consumatorul final. Uneori, ele sunt suportate parțial și de firmele exportatoare care, în scopul contracarării efectului nefavorabil al taxei vamale asupra competitivității mărfurilor sale, recurg la reducerea prețului de ofertare.

Taxele vamale de export au o utilizare restrânsă și de scurtă durată pe plan internațional, fiind aplicate mărfurilor exportate în vederea limitării valorificării lor pe piața externă sau pentru majorarea prețului produselor vizate pe plan internațional.

Taxele vamale de tranzit sunt instituite cu scop pur fiscal și sunt percepute de stat asupra mărfurilor străine care traversează teritoriul vamal al țării respective.

c) După modul de percepere, taxele vamale pot fi ad-valorem, specifice și mixte. Taxele vamale ad-valorem sunt percepute de stat asupra valorii vamale a mărfurilor importate/exportate și se stabilesc sub formă de cote procentuale raportate la valoarea vamală a mărfurilor respective. Taxele vamale specifice sunt percepute de stat pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate/exportate și se stabilesc sub forma unei sume absolute în moneda țării respective.2) Taxele vamale mixte reprezintă o îmbinare a celor două tipuri anterioare, fiind percepute atunci când taxele ad-valorem nu asigură o protecție eficace. În acest caz, pe o perioadă de timp, se percepe și o taxă vamală specifică.

d) După modul de stabilire, taxele vamale sunt autonome, convenționale, preferențiale și de retorsiune.

Taxele vamale autonome sau generale se aplică în afara regimului clauzei națiunii celei mai favorizate, având un nivel foarte ridicat și fiind o puternică barieră în calea comerțului interstatal. Taxele vamale convenționale sau contractuale se aplică în regimul clauzei națiunii celei mai favorizate, fiind mult mai reduse și făcând obiectul negocierilor tarifare în cadrul GATT.

Taxele vamale preferențiale sau de favoare reprezintă o derogare de la clauza națiunii celei mai favorizate, având un nivel foarte redus și care se aplică tuturor sau anumitor mărfuri importate din anumite țări.

Taxele vamale de retorsiune sau de răspuns se aplică de stat ca represalii la politica comercială neloială a altor state (politica de dumping și de subvenționare a exporturilor). Ele sunt de două feluri: taxe anti-dumping și taxe compensatorii și reprezintă taxe vamale suplimentare peste cele în vigoare. Taxele anti-dumping au un nivel prestabilit care nu poate depăși marja de dumping (diferența dintre prețul internațional și cel de dumping). Cele compensatorii nu pot depăși nivelul subvenției de export. Taxele de retorsiune nu pot fi percepute numai după declanșarea unei proceduri de anchetă care să facă dovada utilizării unei astfel de politici neloiale.

În primul rând, toate categoriile de taxe vamale au un efect protecționist. Acest efect îmbracă două forme: protecția nominală și protecția efectivă.

Protecția nominală are în vedere valoarea întregului produs supus impunerii vamale, fiind reprezentată de taxele vamale înscrise în tarifele vamale ale diferitelor state, motiv pentru care ele se mai numesc și taxe vamale nominale. În general, nivelul impunerii vamale perceput prin taxe vamale este direct proporțional cu gradul de prelucrare al mărfurilor. În cazul taxelor vamale nominale nu se ține seama, însă, de gradul de prelucrare al mărfurilor, iar compararea pur cantitativă a nivelului acestui tip de taxe vamale nu este suficientă pentru a aprecia intensitatea (efectul) acțiunii acestora ca instrument de protecție. În acest caz, se utilizează protecția efectivă prin care se poate aprecia această intensitate.

Protecția efectivă măsoară sporul valorii nou create pe unitatea de produs finit în absența tarifului vamal.1) Protecția efectivă poate fi determinată astfel:

Te =,unde:

Te – taxa vamală efectivă sau rata protecției efective;

Tf – taxa vamală nominală percepută asupra produsului finit importat;

Tm – taxa vamală nominală percepută asupra materiei prime importate;

Vf – valoarea produsului finit;

Vm – valoarea materiei prime.

Conform formulei de calcul , rata protecției efective este influențată de mai mulți factori cum sunt:

nivelul taxei vamale percepute asupra produsului finit și materiei prime încorporate;

nivelul dispersiei tarifare (diferența dintre nivelul taxelor vamale pe grupe de produse în funcție de gradul lor de prelucrare);

gradul de prelucrare al produselor.

Fiecare din cei trei factori influențează protecția efectivă într-un anumit sens. Astfel, protecția efectivă variază direct proporțional cu nivelul taxei vamale aplicate asupra produsului finit și invers proporțional cu nivelul taxei vamale aplicate asupra materiei prime ce intră în componența produsului finit. De asemenea, ea variază direct proporțional cu nivelul dispersiei tarifare. Dacă ne referim la gradul de prelucrare a produselor, cu cât ponderea manoperei încorporate în produsul finit este mai mică, iar ponderea materiei prime este mai mare, chiar și în condițiile perceperii unei taxe vamale nominale scăzute asupra produsului finit, rata protecției efective este mai ridicată și invers.2)

În concluzie, protecția efectivă se manifestă cu intensitate în sectoarele și industriile din economie în care valoarea nou creată (manopera) are o pondere relativ scăzută în valoarea produsului finit, comparativ cu materiile prime, componentele și subansamblele necesare.

Pe lângă efectul protecționist, taxele vamale, indiferent de mărimea națiunii ce le instituie, au efecte și asupra consumatorilor și producătorilor, respectiv efectul de redistribuire și efectul asupra venitului public.

Aceste efecte vor fi analizate în cazul unei țări mici, iar cererea și oferta unui bun, x, pentru țara respectivă, vor fi reprezentate grafic. În cazul acestei țări prețul mondial pentru bunul x este dat întrucât aceasta nu poate influența nivelul acestui preț.

Figura nr. 2.1.

Efectele taxei vamale asupra echilibrului intern

într-o țară mică A

Sursa: Prelucrat după Burnete Sorin, Comerț internațional. Teorii, modele, politici,

Editura Economică, București, 1999, pagina 157

Conform graficului, în absența comerțului exterior, echilibrul de pe piață este localizat în punctul E, la un preț de echilibru p'. În momentul în care piața se deschide comerțului internațional, țara A se confruntă cu o ofertă mondială constantă (OM1), nelimitată cantitativ, la prețul mediu p1. Ca urmare, echilibrul pieței se schimbă în punctul A, cererea internă crește la OC1, iar oferta internă se reduce la OO1.

În această situație, consumatorii au cel mai mult de câștigat, întrucât ei pot cumpăra mai multe produse la un preț inferior față de cel existent anterior (p1<p') când pieța era închisă comerțului exterior. Situația producătorilor se prezintă invers. Aceștia sunt nevoiți să-și restrângă producția fiind puternic afectați de concurența străină, aceasta având rezultate negative și pe plan intern (pierderea locurilor de muncă, diminuarea profiturilor, etc.). În aceste condiții, cea mai bună soluție pentru îmbunătățirea situației este impunerea unei taxe vamale asupra importurilor.

Această măsură duce la creșterea prețului intern de la p1 la p2 și mutarea echilibrului pieței în A'. În țara A, are loc o creștere a ofertei interne de la OO1 la OO2 și o scădere a cererii interne de la OC1 la OC2, situație în care are loc și o reducere a importului de la O1C1 la O2C2.

Din analiza graficului se observă că impunerea taxei vamale, care provoacă mutarea echilibrului pieței din punctul A în punctul A', duce la diminuarea surplusului consumatorului (reprezentat de suprafața p1Ap) cu suprafața p1AA'p, respectiv suma ariilor a, b, c și d. Aria a reprezintă valoarea care se adaugă surplusului producătorului, care, în acest caz, este reprezentat de suprafața poB'p2. Rezultă astfel că aria a reprezintă, de fapt, un transfer de venit de la consumatorii interni la producătorii interni, ca urmare a instituirii taxei vamale. Prin urmare, se poate aprecia că taxa vamală are un efect de redistribuire a venitului în interiorul națiunii care o instituie.

Aria b reprezintă o pierdere suferită de economia națională datorată fabricării la un preț mai ridicat a unui bun care ar fi putut să fie cumpărat din străinătate mai ieftin, dacă nu s-ar fi instituit taxa vamală. Acest efect poartă denumirea de efectul protecției asupre producției sau pierderea datorată ineficienței producției.

Taxele vamale reprezintă venituri la bugetul de stat. Efectul pe care acestea îl au asupra venitului bugetar se determină înmulțind cantitatea importată cu nivelul taxei vamale și este egal cu suprafața c. Se observă că aria c reprezintă un transfer de venit de la consumatorii interni la bugetul de stat.

Aria d reprezintă pierderea netă suportată de consumatorii interni datorată scăderii consumului la produsul x ca urmare a creșterii prețului intern, determinată de instituirea taxei vamale. Acest efect poartă denumirea de efectul protecției asupra consumului.

Atât efectul protecției asupra producției cât și cel asupra consumului reprezintă un cost real pentru societate și nu un transfer de venit spre alte sectoare ale economiei.2)

Dacă combinăm efectele de ansamblu ale taxei vamale asupra țării A (mică), rezultă că costul generat de instituirea acesteia (suma suprafețelor a, b, c și d) depășește câștigul producătorilor (suprafața a) și venitul la bugetul de stat (suprafața c), înregistrându-se o pierdere netă la nivelul economiei reprezentată de ariile b și d. Așadar, se poate concluziona că în cazul acestei țări efectele produse de taxa vamală nu sunt pozitive, iar instituirea ei nu este oportună, mai ales că taxa vamală este suportată integral de consumatorii interni.

Tariful vamal se aplică în cadrul unui teritoriu vamal. Teritoriul vamal este spațiul goegrafic în interiorul căruia se aplică același regim vamal, aceeași legislație vamală. Teritoriul vamal al unei țări poate să coincidă sau nu cu teritoriul său național. Există situații în care teritoriul vamal este mai mare sau mai mic decât teritoriul național al țării respective. Astfel, se poate înregistra o extindere sau o restrângere a teritoriului vamal.

În afara tarifului vamal, în România mai sunt admise și alte măsuri de protecție la frontieră.

Conform regulilor internaționale, pentru situații în care importurile produc sau amenință cu producerea unor prejudicii importante producătorilor naționali, în afara taxelor vamale de import, pot fi utilizate și alte instrumente de apărare comercială. Legislația actuală, Legea nr.133/1994, permite adoptarea unor asemenea măsuri, în deplină conformitate cu acordurile din cadrul OMC. Până la momentul acestei examinări, România nu a luat nici o măsură de apărare comercială, în plan multilateral. Singurele măsuri de salvgardare luate au vizat relațiile comerciale din cadrul unor forme de integrare regională, cu respectarea prevederilor din aceste acorduri.

 Măsurile de salvgardare se aseamănă cu măsurile antidumping, întrucât și în cazul acestora faptul declanșator este prejudiciul adus producătorilor interni sau iminența sa. Ele nu iau în considerare corectitudinea importurilor, putându-se aplica unor exportatori care nu s-au angajat în nici un fel de practici reprobabile.1)

Acest climat destul de liberal pentru accesul mărfurilor din import pe piața românească trebuie comparat cu condițiile în care exporturile noastre au acces pe piața mondială. O parte a exporturilor noastre sunt limitate de măsuri de apărare comercială, inițiate cu mulți ani în urmă. Acele măsuri de apărare comercială au stopat, practic, exporturile noastre pe piețele respective, re-examinările ulterioare, în cazurile în care au avut loc, neconducând la eliminarea măsurilor instituite anterior. Avem în vedere cazul unor măsuri antidumping pe piețele SUA, Canadei și Turciei. Pentru cazul exporturilor noastre pentru Egipt și Brazilia, exportatorilor români nu le-au fost oferite cele mai potrivite condiții pentru apărare, astfel încât, deși exportatorii nu au produs, în opinia noastră, prejudicii în sensul prevăzut de Acordul Antidumping, sunt acum supuși unor taxe antidumping.1) 

Referitor la subvențiile de export, ele nu se mai aplică în România, dar efectele acestora vor fi analizate pentru cazul ipotetic în care acestea s-ar mai practica.

Subvențiile directe de export reprezintă sume de bani acordate de stat întreprinderilor pentru a le face rentabilă activitatea de export, atunci când prețurile de realizare a produselor pe piața mondială sunt egale sau mai mici decât costurile de producție.

Subvenționarea exporturilor se face selectiv luând în considerare, în primul rând, ramurile de interes ale economiei naționale (ramuri de importanță strategică, în curs de formare, etc.) care, prin pierderea unor piețe de export, au cauzat grave dezechilibre economice și sociale interne.

Subvențiile directe de export permit producătorilor naționali să-și valorifice produsele pe piețele externe la prețuri mai scăzute decât ar fi aceștia capabili dacă nu ar beneficia de sumele respective. Astfel, prin provocarea unei scăderi artificiale a prețului de export, acest tip de subvenție afectează negativ termenii schimbului națiunii exportatoare, favorizând consumatorii străini în detrimentul celor naționali care suportă subvenția.2)

Din următorul grafic, în care va fi prezentată structura pieței unui produs x într-o anumită țară, se va încerca să se surprindă efectele produse de acordarea unei subvenții directe de export.

Figura nr. 2.4.

Efectele subvenției de export asupra țării care o acordă

Sursa: Prelucrat după Burnete Sorin, Comerț internațional. Teorii, modele, politici,

Editura Economică, București, 1999, pagina 179

Inițial, producătorii naționali oferă o cantitate OO1 de produse x, în condițiile unei cereri OC1. Se observă că cantitatea oferită este mai mare decât cea cerută (OO1>OC1) și se relizează exportul C1O1 la prețul p1. Dacă se dorește sporirea exporturilor și se acordă o subvenție de export, aceasta are drept rezultat creșterea prețului la p2, sporirea producției totale la OO2 și sporirea, astfel, și a cantității exportate la C2O2.

Efectele subvenției directe de export asupra pieței naționale sunt reprezentate de suprafețele a, b, c și d. Suprafața a reprezintă venitul suplimentar al producătorilor naționali rezultat din creșterea de preț pe piața internă. Suprafața b reprezintă o pierdere netă pentru economia națională datorată scăderii consumului ca urmare a creșterii prețului. Suprafața c reprezintă venitul suplimentar obținut de exportatori ca urmare a acordării subvenției. Suprafața d este tot o pierdere netă pentru economia națională datorată protecției interne.

Pe ansamblu, producătorii interni obțin un venit net dat de aria a + c, guvernul cheltuiește suma dată de suprafețele b + c + d, iar consumatorii interni înregistrează o pierdere dată de suprafețele a + b. Impotatorii care beneficiază de prețul subvenționat vor obține un venit suplimentar egal cu suma cheltuită de guvernul țării respective. Dacă, însă, guvernele străine vor impune o taxă compensatorie care să contracareză efectele subvenției, ele vor fi cele care vor colecta venitul suplimentar în locul firmelor importatoare.1)

În acest context, subvențiile de export sunt indicate numai dacă pe această cale are loc o sporire a volumului exportului într-o proporție mai mare decât scăderea prețului de export. În aceste condiții și pe termen lung, subvențiile pot influența pozitiv structura producției naționale, în cazul în care au fost stimulate exporturile ramurilor moderne și purtătoare de progres tehnic ale economiei naționale. Dacă, însă, sunt stimulate ramuri ale industriei în declin acestea au efecte negative.

Un alt gen de instrumente și măsuri de politică comercială sunt cele de politică promoțională și de stimulare a exporturilor.

Din categoria măsurilor promoționale, cu scopul de a influența potențialii clienți externi pentru a cumpăra anumite produse, disponibile sau care vor fi disponibile în viitorul apropiat, pentru export, cele mai importante forme sunt:

negocierea și încheierea de tratate de comerț și navigație, acorduri comerciale și de plăți, acorduri de cooperare economică internațională sau alte convenții economice care trebuie să cuprindă unele clauze care să favorizeze schimburile comerciale, asigurându-le continuitatea și stabilitatea acestora;

participarea la târguri și expoziții internaționale și organizarea de astfel de manifestări pe teritoriul propriu, cu participare internațională;

reprezentarea comercială în țările patenere, respectiv organizarea de agenții și reprezentanțe comerciale în străinătate care permit o cunoaștere mai bună a pieței țărilor partenere și a oportunităților de export;

prestarea unor servicii de informare și orientare a clienților externi, acordarea de consultanță și asistență de specialitate acestora în scopul oferirii de informații cu privire la potențialul productiv și de export al țării sau al formării unor noi clienți;

diverse modalități de publicitate externă prin care să se facă cunoscute produsele destinate exportului, produse care trebuie să fie competitive atât sub aspectul performanțelor economice cât și sub cel al prețului.2)

Din categoria măsurilor de stimulare a exporturilor de natură fiscală fac parte facilitățile fiscale pentru mărfurile exportate și facilitățile fiscale acordate exportatorilor.

Facilitățile fiscale pentru mărfurile exportate se referă la scutirea, reducerea sau restituirea impozitelor pe circulația produselor. Ele se acordă în funcție de importanța exportului pentru perfecționarea structurii producției naționale și pentru crearea de noi locuri de muncă, fiind direct proporționale cu gradul de prelucrare al mărfurilor exportate. Tot aici se include și exportul cu scutirea condiționată pentru plata taxelor vamale, adică importul acelor produse ce vor fi încorporate în alte produse destinate exprotului sau care vor fi prelucrate în vederea exportului lor și care se mai numește și drawback.

Facilitățili fiscale acordate exportatorilor se referă la scutirea sau reducerea impozitului pe venit provenit de pe urma exportului și sporesc gradul de cointeresare al producătorilor și exportatorilor pentru impulsionarea exporturilor, fiind un fel de prime indirecte de export.

Măsurile de stimulare a exporturilor de natură financiar-bancară cuprind creditele de export și asigurarea și garantarea acestora.

Creditele de export au un rol important în stimularea exporturilor de valoare ridicată și sunt de patru feluri: creditul cumpărător, creditul furnizor, liniile de credit și creditele de asistență.

Creditul cumpărător este creditul acordat de o instituție specializată de creditare (bancă, consorțiu bancar, etc.) din țara furnizorului, direct importatorului.

Creditul furnizor se folosește în cazul unor exporturi de valoare mai mică sau termene mai reduse și este acordat de furnizor sau exportator direct importatorului.

Liniile de credit sunt deschise în baza unor acorduri interguvernamentale încheiate între țara exportatoare și importatoare și reprezintă o formă mai complexă și de dată mai recentă a creditului cumpărător. Astfel, o linie de credit poate fi deschisă de o instituție financiară specializată din țăra exportatorului în favoarea unei bănci, instituții financiare sau organizații comerciale din țara importatorului. Ele se acordă pe termene mai lungi cu o duartă de utilizare prestabilită. Pentru a putea fi utilizate, fiecare contract de cumpărare trebuie să aibă o anumită valoare care să depășească limita minimă stabilită în fiecare țară.

Creditele de asistență sunt credite acordate de anumite agenții guvernamentale din țările dezvoltate țărilor în curs de dezvoltare care prezintă un interes (economic, politic și/sau militar) pentru țara creditoare. Ele se acordă pe termene lungi sau foarte lungi și în condiții de favoare, la dobânzi mici sau foarte mici, etc.

Asigurarea și garantarea creditelor de export reprezintă un mijloc important de cointeresare a exportatorilor, de a vinde pe credit în străinătate, și a importatorilor.

Asigurarea se face de către o instituție bancară din țara exportatorului pentru creditele furnozor și urmărește acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadență contravaloarea mărfurilor vândute pe credit.

Garantarea se face de către o instituție bancară din țara importatorului pentru creditele cumpărător și care se obligă, față de banca creditoare din țara exportatorului, de a achita contravaloarea mărfii livrate pe credit în cazul în care importatorul se găsește în incapacitate de plată.

Măsurile de stimulare a exporturilor de natură valutară sunt utilizate frecvent datorită eficienței lor imediate. Ele privesc sporirea competitivității mărfurilor de export, prin reducerea prețurilor externe, și creșterea gradului de cointeresare a exportatorilor în sporirea exporturilor, prin creșterea câștigurilor în moneda națională.

Principalele măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară sunt: primele valutare și deprecierea monedei naționale sau dumpingul valutar.

Primele valutare reprezintă un fel de prime indirecte acordate cu ocazia convertirii valutei străine obținută de exportatori, în monedă națională, la un curs de schimb mai avantajos decât cel oficial, denumit și curs de primă. Ele au aceleași efecte ca și primele directe de export și se acordă difențiat pe grupe de mărfuri sau zone geografice, cu scopul de a încuraja exportul acestor mărfuri spre anumite țări sau grupe de țări.

Deprecierea monedei naționale devine măsură de stimulare a exporturilor de mărfuri atunci când scăderea cursului monedei naționale, în comparație cu celelalte valute, se produce într-un ritm mai accelerat decât scăderea puterii interne de cumpărare a acestora.

Decalajul dintre gradul de depreciere a unei valute pe piața externă și scăderea puterii ei de cumpărare pe piașa internă reprezintă o formă de primă pentru exportatori, respectiv ei primesc pe valuta străină obținută din vânzarea mărfurilor o sumă în moneda națională, cu atât mai mare cu cât este mai mare deprecierea acesteia pe piața internațională comparativ cu puterea ei de cumpărare pe piața internă. Monopolurile folosesc această primă indirectă pentru reducerea prețurilor de export la mărfurile pe care le comercializează pa piața internațională, fără a-și diminua câștigurile în moneda națională. Acest fenomen mai este denumit dumping valutar.

Întrucât deprecierea monedei naționale reprezintă o formă de dumping, ea implică și contramăsuri, respectiv taxe antidumping, și asigură rezultate pozitive exportatorilor numai pe termen scurt. Pe de altă parte, deprecierea monedei naționale în raport cu valutele străine nu stimulează exporturile decât atunci când cererea pe piețele externe este elastică față de preț la mărfurile exportate.

Pe termen lung, acestă măsură de stimulare a exporturilor nu este recomandată, întrucât ea conduce la înrăutățirea raportului de shimb al țării care-și depreciază moneda națională și la deteriorarea poziției acesteia internațional economia mondială și în comerțul mondial. De asemenea, o astfel de măsură ar determina pentru țara exportatoare și o scurgere de venit național în afara granițelor, cu toate că firmele exportatoare nu pierd în monedă națională.

Pentru a înțelege mai bine politica comercială aplicată de România, trebuie să se aibă în vedere și contextul intern în care aceasta a fost aplicată.  

Schimbările politice din România au determinat importante mutații în sfera economică și socială. Guvernele care s-au bucurat de sufragiile alegătorilor, și-au propus să accelereze reforma și restructurarea economiei românesti, cu accent deosebit pe procesul de privatizare. 

Procesul de reformă economică s-a dovedit unul foarte complex, cu incidențe directe asupra restructurării economiei romanești și, în acest context, asupra volumului și structurii ofertei noastre de export. Este de remarcat faptul că, chiar în asemenea condiții, volumul comerțului exterior a crescut continuu, acesta fiind de altfel sectorul cel mai dinamic al economiei. 

Tabelul nr. 2.3.

Evoluția principalilor indicatori macroeconomici

Notă: Pentru evoluția PIB, a producției industriale și agricole s-au utilizat indicatori cu bază mobilă. Indicele comerțului exterior este cu bază mobilă, pornind de la 1992. 
Sursa: Calculat pe baza datelor furnizate de CNS

Structura pe mărfuri a exporturilor noastre nu s-a modificat semnificativ în anul 1998 față de media anilor precedenți, astfel că bunurile de capital s-au menținut la același nivel, iar între bunurile intermediare și cele de consum s-a produs un transfer de 4 % în favoarea celor din urmă. Este relevant faptul că bunurile de consum depășesc 40 %, iar cele intermediare dețin peste 50 %, ceea ce oferă imaginea unei economii caracterizate prin tehnologii ineficiente și prin resurse limitate de creștere a exporturilor. Un aspect pozitiv îl reprezintă faptul că materiile prime de bază reprezintă doar 7 % din volumul exporturilor. Predomină produsele cu grad mediu de prelucrare ( în anul 1998, textile și îmbrăcăminte – 36,4%, produse siderurgice – 15,8 %, încălțăminte – 11,1 %, mașini și echipamente – 10,2%). 

În anul 1998 structura importului de bunuri relevă dependența economiei românești de importul de mașini, aparate, echipamente și mijloace de transport și materii prime energetice, absolut necesare producției interne dar și proiectelor de retehnologizare și modernizare a industriei românești.1)

Faptul că, pe de o parte, unele piețe tradiționale pentru exporturile românești s-au restrâns, coroborat cu restrângerea producțiilor, iar pe de altă parte, nevoia de a realiza importuri pentru activitatea economică, pentru retehnologizare și modernizare, dar și pentru diversificarea consumului (în condiții în care oferta internă de bunuri de consum nu s-a dezvoltat suficient) au determinat înrăutațirea continuă a balanței comerciale. 

Tabelul nr. 2.4. 

Evoluția balanței comerciale în perioada 1992-1998

  Notă: Pentru anii 1992-1997 datele sunt definitive, iar pentru 1998, date operative.

Orientarea geografică a schimburilor comerciale a înregistrat o modificare substanțială: majoritatea schimburilor se realizează pe zona Europa, ponderea cea mai importantă având-o Uniunea Europeană. Din analiza evoluției dinamicii schimburilor comerciale cu diferite zone ale lumii, se poate constata preocuparea constantă pentru menținerea unei prezențe active a mărfurilor românești în lume. S-a produs o creștere a volumului exporturilor romanești pe majoritatea zonelor de destinație, eventualele fluctuații fiind rezultatul unor influențe conjuncturale internaționale.

În vederea asigurării unui echilibru macro-economic, programul de reformă a vizat următoarele domenii importante: 

politică bugetară severă, cu preocupări pentru o mai bună încasăre a sumelor datorate bugetului de stat și limitarea drastică a cheltuielilor;

restructurarea regiilor autonome, în special a celor din domeniul energiei, și transformarea lor în societăți comerciale care să acționeze în condiții concurențiale;

accelerarea procesului de privatizare, prin descentralizarea acestuia și includerea în acesta a domeniilor de telecomunicații și bancar;

aplicarea unor măsuri ferme de limitare a pierderilor generate de unele întreprinderi cu capital de stat;

continuarea politicii comerciale de liberalizare a schimburilor.2)

Contextului intern în care a avut loc aplicarea politicilor comerciale pot să i se aducă unele critici concretizate în factorii care au frânat reabilitarea conceptului de politică comercială. Printre aceștia se numără:

Lipsa de cooperare și voința politică la nivelul parlamentului, guvernului și instituțiilor publice abilitate;

Lipsa de politici comerciale (de 10 ani plutim în derivă pe "marea tranziției"). Cei ce s-au perindat la putere nu și-au propus să dezvolte un concept de politică comercială;

Afirmația că "exportul este prioritatea nr.1 a țării" a avut doar valoare declarativă. În realitate, exportul a fost "cenușăreasa" politicilor economice promovate din 1990 până acum;

Am încetat să mai cerem facilități și stimulente de genul celor practicate în UE. Bugetele se construiesc numai pentru scopuri de supraviețuire, consum și comprimare a economiei;

România este singura țară în care nu mai funcționează nici un stimulent de export;

Politicile vamale sunt exprimate prin procedeele balcanice ale aparatului vamal;

Prin "tariful vamal", Ministerul Intern de Comerț și Ministerul Finanțelor stimulează importurile și nu exportul;

În ceea ce privește garanțiile, EXIMBANK este o instituție ce acordă garanții pentru import;

Se promovează aceleași dobânzi pentru creditele de comerț ca și pentru producția de export. Sistemul funcționează greu, dar vina nu aparține numai băncilor ci, în egală măsură și BNR și MF, care au devenit principalii clienți ai sistemului bancar;

În analiza fenomenelor de instabilitate legislativă din perioada noiembrie 1990 și până astăzi, s-a realizat o listare a tot ceea ce s-a aprobat in Parlament cu privire la exporturi și s-au identificat numai două acte normative directe:

ratificarea Acordului cu CEFTA;

Legea nr.30/1999 privind stimularea exporturilor, publicată în ianuarie 1999 și apoi suspendată prin legea Bugetului de Stat pe 1999;

Politicile financiare, valutare, monetare sunt rupte de economia reală, neavând nici o șansă succes;

Politicile economice ale României au fost reactive și nu active, de promovare, inițiere și stimulare;

Ruperea cvasi-totală a legăturilor dintre ministerele economice (autorii politicilor economice specifice) și operatorii economici (mediul economic real), lipsind astfel economia naționala de strategii și politici de dezvoltare;

Întocmirea și aprobarea Bugetului de stat, permanent în situații de criză, sub presiuni interne și externe și cu sacrificarea unor opțiuni strategice de dezvoltare și reformă;

Evoluțiile economice nu au concordat cu prognozele.1)

Având în vedere faptul că România este în faza de aderare la Uniunea Europeană, s-ar impune unele măsuri de adaptare a politicii noastre comerciale la cea utilizată in UE. Printre acestea cele mai importante sunt:

a) Îmbinarea rațională a dinamicii liberalizării cu cea a relaxării protecționismului, care să se înscrie în programele de negociere cu UE, poate oferi o soluție viabilă pentru dezvoltarea economică a României și pentru integrarea sa în piața internă unică europeană.

b) Practic, relaxarea protecționismului trebuie să aibă loc simultan și într-un ritm asemănător cu aplicarea politicilor strategice de adaptare și de restructurare a ramurilor și firmelor romanești, astfel încat ele să poată rezista la concurența pe piețele liberalizate.
Creșterea capacității administrative de gestionare a acestor politici este absolut necesară și obiectivă.

c) Se va putea obține o creștere sănătoasă, durabilă, care să asigure echilibrul economic extern, numai dacă creșterea se va baza pe o adaptare a producției la nevoile dinamice ale pieței interne și ale celei externe. Deci, apar ca necesare reducerea activităților din ramurile industriale mari consumatoare de resurse fără piață și susținerea la maximum a dezvoltării ramurilor noi cu mare potențial tehnologic și cu succes de piață.

d) În condițiile acceptării de a face parte din zona de comerț liber și de a trece la negocierile pentru integrarea României în UE, aplicarea unor politici economice tradiționale vine în contradicție flagrantă cu noua realitate, cu noile dorințe.

e) Într-o fază economică specială, cum este cea a tranziției pe care o traversează România, trebuie aplicate politici economice speciale care să țina seama de realitățile existente și care să impuna mai puține restricții decât cele impuse de organizațiile economice și financiare internaționale.1)

De asemenea, în contextul integrării României în UE se impune elaborarea unei strategii de urgență pentru promovarea produselor românești atât la intern cât și la extern prin:

1) Măsuri de protecție, cum sunt:

Elaborarea unui sistem național legislativ pentru supravegherea severă a distribuției pe piața românească;

Elaborarea unui sistem național legislativ coerent pentru: supravegherea drastică a importurilor în scopul:

evaluării reale a produselor importate;

introducerii formalităților vamale obligatorii in UE;

încurajării importului de materii prime.

Măsuri severe pentru informarea și protecția consumatorului;

2) Masuri de promovare, cum sunt:

Elaborarea mecanismelor necesare pentru promovarea produselor românești pentru produsul intern (legea achizițiilor publice, elaborarea și promovarea standardelor, etc.);

Elaborarea mecanismelor necesare promovării exportului sub marca proprie prin:

constituirea unei comisii de experți la nivel guvernamental, cu atributii de întocmire a strategiei de promovare a exportului prin:

detalierea perfectă a obiectivelor și măsurilor individuale;

elaborarea unui calendar al acestor obiective;

stabilirea sectoarelor și agenților economici competitivi și cu perspective la export;

stabilirea bugetului necesar strategiei;

crearea unei baze de date la nivel național cu sprijinirea organizațiilor patronale sau asociațiilor profesionale.

restructurarea instituțiilor implicate în finanțarea activităților de export;

c) extinderea instrumentelor financiare, inclusiv a garanțiilor de stat;

d) acordarea de facilități exportatorilor (prime de export între 20%-75% în funcție de interesele economiei naționale, de strategiile sectoriale și în deplină concordanță cu legea privind înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii; să se constituie un sistem eficient și rapid de returnare a taxelor vamale și a TVA-ului aferent mărfurilor importate încorporate în produsele prelucrate în România și care sunt apoi exportate)

îmbunatățirea activității de reprezentare comercială a birourilor comerciale;

măsuri de încurajare a utilizării serviciilor de instruire și consultanță în domeniul marketingului (design de produs, publicitate și protocol);

orientarea pregătirii profesionale universitare în direcția activității de export.

Implicarea organizațiilor patronale și asociațiilor profesionale în organizarea și desfășurarea târgurilor și expozițiilor din țară și străinătate;

Implicarea organizațiilor patronale sau a asociațiilor profesionale în elaborarea acordurilor ce urmează a fi semnate.

3) Măsuri de stimulare, cum sunt:

Diferențierea impozitului pe profit pentru exporturile directe, sub marca proprie, și a produselor ecologice;

Acordarea de prime valutare pentru exportul produselor cu marcă înregistrată sau ecologice;

Stimularea producției interne de produse agricole – materii prime ecologice (in, cânepă, lână, piele) prin subvenții directe;

Stimularea producției sectoarelor primare care prelucrează produse indigene (filaturi, țesătorii, tăbăcării);

Crearea de facilități pentru dezvoltarea cercetării în domeniul realizării produselor ecologice;

Îmbunătățirea legislației privind leasingul;

Dezvoltarea produselor financiar-bancare de creditare, asigurare și garantare a producției și de stimulare a producției ecologice sau destinată exportului.1)

3. POLITICA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL

INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

3.1. INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERSTATALĂ

3.1.1. EXPANSIUNEA COMERȚULUI REGIONAL

Integrarea regională este un fenomen care definește evoluția economiei mondiale în acest sfârșit de mileniu. Început în primele decenii postbelice, pe fondul politicii de bloc și a conflictului ideologic dintre Est și Vest, procesul integrării regionale a avansat în paralel cu cel al liberalizării comerțului mondial, desfășurat sub egida GATT.

Comerțul mondial este dominat în prezent de trei mari blocuri regionale: Europa, America de Nord și Asia – Pacific. Alături de acestea mai există un număr mare de acorduri regionale de mai mică anvergură, încheiate între grupuri de țări situate în spații geografice apropiate (de exemplu: Mercosur în America Latină, CEFTA în Europa de est, etc.). Conform unor specialiști, nu orice grupare regională poartă denumirea de bloc. Astfel, blocul tinde să fie orientat spre interior, în scopul exploatării complementarităților și izolării de competiția externă. Conform teoriei tradiționale a integrării, crearea de blocuri duce la o deturnare netă a comerțului și are efecte negative asupra bunăstării interne și a celei globale.1)

După părerea lui Dumitru Miron, integrarea regională este un proces contradictoriu. “Pe de o parte preferințele comerciale se extind doar asupra participanților, generând puseuri protecționiste, chiar discriminatorii, iar pe de altă parte, aceste entități economice reprezintă evoluții către un comerț mai liber între parteneri, fiind un fenomen complementar multilateralismului.”2)

Procesul integrării regionale desfășurat în prezent se deosebește esențial de cel din anii '60 – '70 prin câteva trăsături. Mai întâi, prin faptul că în cadrul blocurilor de astăzi, se integrează alături de țări industrializate și țări în curs de dezvoltare (de exemplu: UE integrează și țări din Europa centrală și de est; NAFTA – Nord-American Free Trade Agreement, cuprinde și Mexicul; APEC – Asia-Pacific Economic Cooperation, cuprinde și țări din Asociația Țărilor din Asia de Sud-Est cum sunt: Filipine, Indonezia, Singapore, etc.). Această alăturare are loc din următoarele motive:

complementaritatea înzestrării cu factori de producție între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare tinde să fie mai pronunțată decât între țările dezvoltate, fapt care permite punerea în valoare a avantajului comparativ, cu efecte benefice în planul dezvoltării pentru toți participanții;

intrarea în același bloc comercial cu țările dezvoltate asigură țărilor în curs de dezvoltare un acces sigur și stabil la piețele primelor, eliminarea riscului discriminării comerciale și posibilitatea obținerii de asistență în politica de reforme sub forma diminuării sau anulării datoriilor, transferului de tehnologie, investiții directe, etc..3)

În al doilea rând, prin faptul că procesele de integrare economică care au loc în prezent sunt mai ample și mai profunde, întrucât ele nu se mai rezumă la crearea unor uniuni vamale sau zone de liber schimb, ci au un obiectiv dublu: integrarea completă a piețelor regionale precum și convergența politicilor monetare, fiscale, industriale, agricole, sociale, etc. a statelor membre. Din aceste puncte de vedere, procesul de integrare regională este cel mai avansat în Europa.

Expansiunea integrării regionale din ultimul deceniu i-a făcut pe mulți să considere că ea se substituie sistemului comercial multilateral coordonat de OMC, dar ele nu s-au substituit ci au evoluat în direcții opuse. La aceste tendințe au contribuit succesul pe care l-au avut blocurile comerciale regionale și erodarea eficienței mecanismelor GATT, sub impactul următorilor factori:

întrucât bunurile comercializate în prezent sunt tot mai intensive în cunoștințe și tehnologie, criteriile obișnuite de apreciere a practicilor comerciale au devenit inadecvate sau inoperante;

apariția, începând cu anii '70, a unui nou tip de protecționism, bazat nu pe instrumentele tradiționale de genul taxelor vamale, contingentelor, etc., ci pe alte tipuri de măsuri mai greu de urmărit și depistat cum sunt: restricțiile voluntare la export, normele tehnice, taxele de retorsiune, barierele fiscale, etc.;

mutațiile care au avut loc în ierarhia marilor puteri care domină comerțul internațional. Odată cu declinul Statelor Unite, au început să se afirme alte națiuni ca Japonia, Germania și națiunile aflate în proces de dezvoltare rapidă din Asia de Sud-Est și America Latină. Unele dintre aceste țări, mai ales Japonia, cultivă un gen de politică comercială expansionistă în exterior și protecționistă în interior, care este contrară spiritului GATT, contribuind astfel la slăbirea forței sistemului multilateral.

Compatibilitatea dintre sistemul comercial global și integrarea economică regională depinde de gradul de deschidere al organizațiilor integraționiste față de țările nonmembre. Aceste organizații pot provoca frustrarea și uneori chiar izolarea țărilor care nu fac parte din blocuri comerciale regionale. Cu alte cuvinte, „integrarea regională poate duce la discriminare regională, a cărei consecință este ridicarea unui zid în jurul zonei integrate, separând-o într-o măsură mai mare sau mai mică de restul lumii.”1) Unul dintre lucrurile de care experții în probleme de politică comercială se tem cel mai mult este posibilitatea ca țările care se integrează în blocuri comerciale să devină mai protecționiste decât au fost înainte față de țările din afara blocurilor, susține Paul Krugman. Având în vedere efectele pe care blocurile regionale le produc asupra țărilor nonmembre, se poate aprecia că sistemul comercial multilateral este superior integrării regionale. Cu toate că, uneori, este mai ușor de negociat în cadrul unui număr restrâns de țări decât la nivel mondial, „câștigurile rezultând din reducerea multilaterală a barierelor comerciale sunt mai mari și mai echitabil distribuite între națiunile lumii.”2)

Totuși, din perspectiva României, politica de integrare economică europeană vine să completeze într-un mod fericit procesul de participare a țării noastre la sistemul multilateral de comerț: pe de o parte, liberalizarea relațiilor comerciale în plan regional constituie o pregătire a participării la accelerarea liberalizării multilaterale, iar pe de altă parte, respectarea regulilor stabilite pentru comerțul în plan regional, având în vedere deplina lor conformitate cu regulile multilaterale, consacră o modalitate de întărire a regulilor convenite în cadrul OMC. Totodată, textul Acordului de asociere, ca de altfel al tuturor acordurilor de comerț liber încheiate de România, conferă prevalența legală a regulilor convenite în cadrul GATT și OMC.3)

3.1.2. BENEFICIILE ȘI COSTURILE INTEGRĂRII

Integrarea economică la nivel regional este un fenomen cu profunde implicații, atât pentru națiunile care se integrează, cât și pentru economia mondială în ansamblu. Tendințele de polarizare a lumii în blocuri comerciale duc la intensificarea presiunilor din partea națiunilor în curs de dezvoltare de a nu fi lăsate în afara blocurilor.Zonele de liber schimb generează așa-numitul efect de «sărăcire a vecinului », adică pot afecta serios națiunile mai mici care nu fac parte din nici un bloc comercial. În acest context se pune întrebarea "Care sunt beneficiile și costurile integrării ?"

Calitatea de membru al UE va avea un impact major asupra tuturor fațetelor vieții economice, politice și sociale. Implicațiile economice vor fi precumpănitoare, însă se vor înregistra mutații radicale și în domeniile politic, de securitate, social și cultural.
Sumarizând, principalele beneficii oferite de aderarea la UE ar fi:

un climat politic și economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilă;

sporirea predictibilității și stabilității mediului economic;

creșterea competitivității pe piața internă, ceea ce va conduce la motivarea și stimularea agenților economici autohtoni în sensul sporirii productivității și a eficienței prin dezvoltarea de noi produse și servicii, introducerea tehnologiilor moderne și diminuarea costurilor de producție;

dezvoltarea comerțului, un stimul important pentru economia națională și piața forței de muncă;

accesul sporit la piețele de capital și investiții europene, la noile echipamente și sisteme informaționale, la « know-how »-ul managerial și tehnicile organizaționale din țările dezvoltate;

prezența agenților economici români pe o piață unică de mari dimensiuni;

oportunități deosebite oferite de implementarea Uniunii Economice și Monetare;
întărirea securității naționale prin integrarea în mecanismele PESC;

oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor privind viitoarea configurare a Europei;

creșterea prestigiului și consolidarea statutului României in relațiile cu alți actori statali, atât pe plan politic, cât și economic;

dobândirea de către cetățenii români a drepturilor decurgând din acordarea "cetățeniei europene";

perspective de perfecționare profesională și acces pe piața europeană a muncii pentru cetățenii români.

La aceste avantaje directe se adaugă și costul în termeni de « lost opportunities » pe care l-ar genera neaderarea României la Uniunea Europeană:

izolarea și îndepărtarea de la procesele de luare a deciziilor, de la mecanismele de PESC, implicând dificultăți și cheltuieli sporite pentru impunerea autonomă pe scena politică și economică;

izolarea economică a României, în condițiile în care UE deține în prezent circa 60% din comerțul exterior românesc;

restrângerea posibilităților de acces a produselor românești pe piața comunitară;
creșterea vulnerabilității produselor românești în fața măsurilor de apărare comercială și a obstacolelor tehnice practicate de UE față de țările terțe;

creșterea decalajului economic dintre România și țările din zona care vor adera la UE, datorită, în principal, imposibilității de a beneficia de fondurile comunitare de dezvoltare;

diminuarea șanselor de aliniere în perspectivă la "acquis"-ul comunitar, având în vedere că integrarea intracomunitară evoluează în permanență;

dificultăți în obținerea consensului la nivelul UE pentru aderarea altor țări candidate, în condițiile creșterii numărului de state membre ale UE;

scăderea posibilităților României de a dezvolta o agricultură competitivă ca urmare a neintegrarii la timp în mecanismele Politicii Agricole Comune.1)

Alte avantaje de care România poate beneficia în urma integrării în UE sunt:

beneficiul apartenenței la o mare familie de națiuni și la securitatea pe care aceasta apartenență o conferă;

oportunitatea participării la cea mai mare piața unică din lume, cu toate posibilitățile legate de creșterea economică și crearea de locuri de muncă;

consolidarea ireversibilă a reformelor economice și politice realizate după 1989;

facilitarea accesului la Fondurile Structurale destinate dezvoltării regiunilor mai puțin prospere ale Uniunii, fonduri care s-au dovedit benefice pentru țări ca Irlanda sau Portugalia, în primii ani după aderare.2)

În ceea ce privește costurile ce trebuiesc suportate pentru aducerea economiei și a societății românești la standardele europene, trebuie remarcat că aceste sacrificii și eforturi sunt inerente în etapa de tranziție actuală, ele nefiind determinate arbitrar de exigențele UE, ci constituind prețul reformei indispensabile pentru relansarea României. Ele vor fi analizate din punctul de vedere al principalelor ramuri ale economiei noastre (agricultura și industria) și al efectelor sociale asupra forței de muncă.

În ce privește agricultura, liberalizarea comerțului cu produse agricole cu Uniunea Europeană ar putea afecta în mod negativ producătorii agricoli autohtoni, care vor fi supuși concurenței libere a produselor din statele membre. Acest raționament se bazează pe constatarea dezavantajului comparativ înregistrat de România în comerțul agricol cu țările CEFTA, care a fost parțial liberalizat în 1997. La sfârșitul anului 2000, deficitul României în comerțul cu produse agricole cu țările CEFTA era de 161,4 mil. USD, cea mai mare parte a deficitului provenind din comerțul cu Ungaria. În situația în care unele din țările CEFTA vor deveni membre ale UE înaintea României, ceea ce probabil se va și întâmpla, există un pericol real ca deficitul comercial pentru produse agricole în comerțul cu Uniunea Europeană să se adâncească rapid, ca urmare a accesului liber, prin intermediul țărilor CEFTA, al produselor din Uniunea Europeană pe piața românească. Efecte negative vor fi resimțite și de populația rurală. Actualmente, populația ocupată în agricultură depășește 40% din populația activă a țării. Reforma agricolă în vederea pregătirii pentru aderare va avea efecte negative puternice asupra populației ocupate în agricultură în sensul reducerii dramatice a acesteia, la un nivel comparabil cu cel din Uniunea Europeană, de cca. 5%. Forța de muncă dislocată din agricultură va suporta astfel costuri cum sunt: pierderea sursei de venit, șomaj, reconversie profesională, migrație spre alte zone.

În ceea ce privește industria, ramura industrială cea mai afectată de liberalizarea comerțului cu UE, așa cum a fost prevăzută în Acordul de Asociere, este industria chimică. Importurile de produse chimice din Uniunea Europeană dețin o pondere mai mult sau mai puțin constantă în totalul importurilor României din UE, pe când ponderea exporturilor de produse chimice românești către UE în totalul exporturilor românesti în UE s-a înjumătățit în ultimii cinci ani. O altă ramură industrială care a pierdut ca urmare a liberalizării comerțului cu UE este cea a mobilei, pentru care avantajul comparativ în relația cu Uniunea Europeană a scăzut de la 2,58 în 1993 la 1,04 în 2000, în același timp cu scăderea ponderii exporturilor de mobilier în totalul exporturilor către UE de la 18,1% în 1992 la 6,81% în 2000.

Există și ramuri industriale care au câștigat în urma liberalizării comerțului cu UE sau pentru care integrarea va oferi posibilități sporite de dezvoltare: produsele din lemn cu grad redus de prelucrare, produsele metalurgice și piesele și părțile componente pentru mașini și utilaje.

Analiza ramurilor perdante și câștigătoare în urma liberalizării comerțului cu Uniunea Europeană semnalează faptul că avantajul comparativ al României îl constituie costul scăzut al forței de muncă. Acest avantaj are efecte pozitive pe termen scurt, deoarece poate contribui la atragerea investițiilor străine directe, la impulsionarea exporturilor și la reducerea șomajului. Pe termen lung însă, este de presupus că va avea loc o creștere a salariilor la niveluri apropiate de cele din Uniunea Europeană, iar avantajul comparativ al forței de muncă ieftine va dispărea, iar ramurile care sunt în prezent competitive își vor pierde pozitia pe piață.

În ceea ce privește efectele sociale asupra forței de muncă, metodologia folosită a fost aceea de a compara datele despre structura forței de muncă ocupate din România cu cea din Uniunea Europeană, pornind de la prezumția că, într-un anumit orizont de timp, structura pe ramuri a ocupării forței de muncă din România va fi în mare măsură similară celei din Uniunea Europeană (tabelul 3.1.).

Tabelul nr. 3.1.

Situația ocupării forței de muncă pe sectoare

Sursa: OECD Labour Force Statistics (1989 și 1998)

Pe baza diferențelor constatate între distribuția pe sectoare a forței de muncă ocupate din țările candidate și țările UE în anul 1997, autorii au calculat un indice de restructurare care să măsoare amploarea transformărilor necesare pentru ca structura forței de muncă pe ramuri să devină comparabilă cu cea din UE. Valoarea acestui indice la nivelul anului 1997 a fost de 33,1 % față de țările sud-europene (Grecia, Italia, Portugalia, Spania) și 40% față de țările nord-europene (Danemarca, Germania, Olanda, Marea Britanie). Cu alte cuvinte, pentru ca structura forței de muncă ocupate din România să ajungă la nivelul țărilor sud-europene (Grecia, Italia, Portugalia, Spania), în medie 33,1% angajați ar trebui să-și schimbe locul de muncă. Pe categorii, cei mai afectați vor fi lucrătorii aproape de vârsta pensionării din industriile în declin, pentru care recalificarea profesională prezintă dificultăți majore. Vor fi afectați în mare măsură și muncitorii agricoli (ponderea forței de muncă din agricultură este 40% în România comparativ cu 4,5 % în Uniunea Europeană) și minerii (ramură industrială în declin cu muncitori cu calificare scăzută și care nu sunt dispuși să migreze spre alte zone în căutarea unui loc de muncă, datorită costului de transfer foarte mare).1)

Față de rezultatele acestui studiu, în 1995, D. Gros și G. Vandille au realizat un alt studiu „Slovenia și structurile comerciale europene”, încercând să estimeze oportunitatea aderării Sloveniei la Uniunea Economică și Monetară, și au calculat un indicator al costurilor și beneficiilor care derivă din participarea la Uniunea Economică și Monetară pentru câteva din țările candidate, printre care și România (tabelul 3.2.).

Tabelul nr. 3.2.

Beneficiile și costurile integrării în câteva țări europene

Sursa : www.ier.ro, Iulia Zamfirescu, 2001

În 1995, la data realizării studiului, România avea coeficientul de integrare cel mai scăzut dintre țările analizate. Pe baza teoriei conform căreia beneficiile integrării unei țări într-o uniune economică și monetară, sunt cu atât mai mari cu cât sunt mai mari similaritatea structurilor comerțului exterior al țărilor participante și volumul schimburilor comerciale dintre acestea, rezultă, conform calculelor din tabel, că pentru România, aderarea la UE ar putea determina o pierdere netă, beneficiile fiind inferioare costurilor.

De atunci lucrurile s-au mai schimbat, însă structura comerțului entern al României cu UE se caracterizează prin preponderența exporturilor de forță de muncă ieftină în defavoarea exportului de tehnologie. Conform lui Gros și Vandille, această divergență a structurii comerțului exterior, va determina costuri ridicate ale integrării economice și monetare, în mod proporțional cu abaterea structurii comerțului României cu UE de la structura comerțului intra-UE.

3.2. INTERFAȚA DINTRE MECANISMUL POLITIC INTERN AL PROTECȚIEI ÎN UE ȘI RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

3.3. INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN STRUCTURILE EUROPENE

ȘI EFECTELE ASUPRA POLITICII COMERCIALE

3.3.1. PROTECȚIONISMUL – O NECESITATE PENTRU ROMÂNIA ?

Un răspuns categoric este dificil de dat întrucât politica comercială utilizată de o țară are efecte multilaterale.

Se impune mai întâi o delimitare a conceptului de protejare a economiei naționale. Astfel prin protejarea economiei naționale se înțelege ansamblul de măsuri de natură să acorde protecție industriei, agriculturii, celorlalte ramuri și subramuri ale economiei naționale în fața presiunii peste anumite limite a importurilor de mărfuri străine.1)

În cazul României, cu o economie în tranziție, există o serie de argumente care susțin protejarea economiei naționale. În primul rând, protejarea este susținută de teoria “ rangului II”. Potrivit acestei teorii, o politică comercială nonintervenționisă pe un segment de piață oarecare este potrivită dacă toate celelalte segmente sau tipuri de piață funcționează optim. Dacă o asemenea situație nu se realizează, o politică comercială intervenționistă este mai eficace din punct de vedere al optimului social, chiar dacă aparent provoacă distorsiuni de producție și cunsum.1) Altfel spus, dacă o piață nu funcționează perfect, este optimal pentru o țară, să ducă o politică comercială bazată pe tarif vamal, care va antrena la sporirea bunăstării națiunii, cu condiția ca producția obținută să genereze un beneficiu social marginal, chiar dacă acesta nu se poate măsura prin surplusul producătorului sau al consumatorului. Afirmația făcută va fi demonstrată pe baza următoarelor grafice. Graficul A reprezintă analiza cost-beneficiu convențional a unui tarif vamal pentru o țară mică, iar graficul B reprezintă beneficiul social marginal obținut din economie ca urmare a protejării ei, dar care nu poate fi măsurat prin surplusul producătorului.

Figura nr. 3.1.

Analiza cost-benficiu (convențional)

Tariful vamal și beneficiul social marginal în

cazul unei țări mici

Prelucrat după Sută Nicolae (coordonator), Integrarea economică Europeană, Editura Economică, București, 1999, pagina 336

Ca urmare a instituirii tarifului vamal, se observă că prețul intern crește de la p1 la p2, iar oferta națională (O) de la O1 la O2, apărând astfel o distorsiune a producției naționale, al cărei efect este egal cu suprafața triunghiului a. Cererea națională (C) înregistrează și ea un efect de distorsiune, egal cu suprafața triunghiului b, ca urmare a scăderii de la C1 la C2. Dacă analiza cost-beneficiu s-ar măsura numai prin surplusul producătorului și consumatorului, atunci costul instituirii tarifului vamal ar depăși beneficiile și n-ar mai fi justificat. Graficul B arată totuși că metoda surplusului producătorului și consumatorului omite beneficiul social marginal, care justifică, mai ales pentru o economie mică, o politică comercială bazată pe tarif vamal în locul unei zone de liber schimb într-o piață cu concurență imperfectă. Creșterea producției raportată la beneficiul social poate fi măsurată prin suprafața de sub curba beneficiului social marginal de la O1 la O2 și evidențiată prin dreptunghiul c. În cazul unui tarif vamal optimal, se poate demostra că suprafața dreptunghiului c este mai mare decât a sumei suprafețelor triunghiurilor a și b. Prin tarif vamal optimal se înțelege acel tarif care maximizează bunăstarea și asigură un nivel de trai al națiunii socialmente superior celui realizat printr-o politică liber schimbistă.1)

Îa al doilea rând, în favoarea protejării economiei naționale pledează și argumentul „industriilor în naștere”. Industria românească nu are o vechime mare, fiind o industrie relativ tânără și care, în comparație cu industriile consolidate din UE, poate fi apreciată drept o „industrie în naștere”. Conform doctrinei comerțului internațional contemporan, acest gen de industrii pot intra în mecanismul protecției comerciale contra concurenței importurilor. Potrivit argumentului industriei în naștere, o țară cu un asemenea tip de industrie are un avantaj comparativ potențial în industriile prelucrătoare, dar aceste industrii tinere nu pot concura, în faza lor inițială, cu industriile din țările dezvoltate. Pentru ca aceste industrii să obțină forță concurențială au nevoie de politici de protecție și susținere, în acest sens fiind indicat un tarif vamal sau o politică de cote la import. Chiar și cele mai mari economii de piață (SUA, Germania și Japonia) și-au început industrializarea la adăpostul unor bariere comerciale deosebit de ridicate.

Întrucât economia României se găsește într-un mare decalaj față de țările dezvoltate și, în special, față de țările membre UE, politica comercială externă poate constitui un mijloc important pentru dezvoltarea economiei și, în special, a industriei și agriculturii, ca ramuri de bază ale economiei naționale.

Pe de altă parte, în cazul României, nici o liberalizare imediată nu ar produce efecte pozitive, întrucât expunerea rapidă și fără discernământ a bazei de producție, la concurența acerbă a importurilor, riscă să excludă de la piață un mare număr de industrii care s-au născut potențial viabile, ceea ce s-ar solda printr-o pierdere de capital ireversibilă și prin dispariția competențelor câștigate cu greu.2) Concepția și ducerea la îndeplinire a programului de liberalizare trebuie să țină seama de specificitatea fiecărui sector și să fie astfel monitorizată încât să nu provoace un prejudiciu grav unor sectoare, ramuri sau subramuri. Cea mai bună cale de realizare a liberalizării este liberalizarea progresivă a importurilor în paralel cu îmbunătățirea competitivității ofertei de producție a întreprinderilor naționale pe plan internațional.

Toate argumentele prezentate până aici susțin protejarea economiei naționale. Totuși, la ora actuală, unul dintre principalele obiective ale României este cel de integrare în Uniunea Europeană. Îa acest context, se pune întrebarea „Protejarea economiei naționale este contrară obiectivului de integrare a României în UE ?”. În mod normal, da, deoarece integrarea presupune liberalizarea schimburilor comerciale între parteneri, eliminarea oricăror restricții și bariere din calea comerțului reciproc. Există, totuși, cazuri excepționale în care măsurile de protecție comercială sunt admise. De exemplu, în Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT), pe lângă principiul libertății schimburilor, sunt precizate și cazurile excepționale și condițiile în care pot fi introduse restricții destinate protejării echilibrului balanței de plăți externe (articolul XII), care în cazul României este justificată, utilizarea cluezei de salvgadare privind practicarea unor măsuri urgente de protecție (articolul XIX), aplicarea de taxe antidumping și taxe compensatorii în cazul concurenței neloiale (articolul VI), etc..

Prevederile Acordului General pentru Tarife și Comerț au fost reluate de către Organizația Mondială de Comerț (OMC) din 1 ianuarie 1995. În cadrul Rundei Uruguay s-a repus problema întăririi practicilor antidumping și a clauzei de salvgardare.

Tot în cadrul GATT și OMC s-au acordat avantaje suplimentare țărilor în curs de dezvoltare prin principiul de nereciprocitate intrat în vigoare în 1966. Prin acest principiu era recunoscut faptul că subvențiile pot juca un rol important în programele de dezvoltare economică a țărilor în curs de dezvoltare și transformarea economiilor planificate în economii de piață. În domeniul agriculturii, tratamentul special permite unei țări, în anumite condiții strict definite, să mențină restricții la import până la sfârșitul perioadei de punere în practică a aranjamentelor de liberalizare.1)

De asemenea, în cadrul Acordului de asociere a României la UE, sunt prevăzute unele măsuri excepționale, de durată limitată care pot fi luate de România sub forma taxelor vamale majorate (articolul 29). Aceste măsuri pot viza numai industriile noi apărute, anumite sectoare aflate în curs de restructurare sau care se confruntă cu serioase dificultăți, în special când aceste dificultăți cauzează importante probleme sociale. Acordul mai prevede că România poate adopta măsuri împotriva practicilor de dumping (articolul 30) sau în cazul în care un produs a fost importat în cantități atât de mari și în asemenea condiții încât cauzează sau amenință să cauzeze un prejudiciu serios producătorilor naționali de produse similare sau direct concurente. Nu sunt excluse nici prohibițiile sau restricțiile la import, export sau tranzit, în baza următoarelor temeiuri: moralitate publică, politică sau securitate publică, protecția sănătății și vieții oamenilor, animalelor sau plantelor, protecția resurselor naturale, protecția proprietății intelectuale, industriale sau comerciale, etc. (articolul 36).

Prevederi legate de aplicarea unor măsuri de protecție sunt incluse și în Acordul dintre România și statele AELS (Asociația Europeană de Liber Schimb). Astfel, România poate să aplice interdicții sau restricții la import, export sau asupra mărfurilor în tranzit justificate din motive politice, de securitate, moralitate, sănătate, etc.. De asemenea, România poate să ia măsuri împotriva dumpingului, poate aplica măsuri restrictive în cazul unui deficit al balanței de plăți și măsuri de salvgardare.2)

În concluzie, în toate acordurile încheiate de România până în prezent, există cazuri în care aceasta poate să aplice măsuri restrictive, dar acestea sunt cazuri excepționale care să ajute România să se dezvolte.

În aceste condiții, cea mai bună soluție care se întrevede este ca România să-și protejeze economia națională cu ajutorul măsurilor de politică comercială până în momentul în care va deveni competitivă, iar apoi să recurgă la eliminarea tuturor restricțiilor comerciale în scopul integrării în UE. Legat de integrare, aceasta este foarte importantă pentru România ca economie mică, întrucât, prin integrare, aceasta își întărește poziția pe piață. Îmbunătățirea poziției unei economii mici în cadrul schimburilor comerciale este determinată de dimensiunea zonei în care se integrează, în raport cu restul lumii, și de capacitatea acesteia de a aplica un tarif extern comun mai mare decât cel aplicat în mod individual de către membrii ei, anterior formării uniunii vamale. Alte avantaje de care o economie mică poate beneficia în urma integrării într-o piață ca cea a Uniunii Europene, sunt cele legate de generarea economiilor de scară și reducerea costurilor. Se consideră că, după intrarea în zona integrată, o economie mică poate să înceapă să producă pe scară mare un anumit produs, deoarece are la dispoziție o piață vastă, iar procesele de creștere economică pot începe să se stabilizeze.1) Am subliniat importanța integrării României în UE, însă întrebarea care se pune este dacă această soluție, care pare a fi cea mai favorabilă, este viabilă și aceasta mai ales în cazul României.

3.3.2. POLITICA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Obiectivul României de integrare în Uniunea Europeană a impus și modificarea politicii comerciale în acest sens. Astfel, România încearcă să facă unele modificări pentru a se apropia cât mai mult de criteriile de integrare în UE.

Consiliul European întrunit la Copenhaga în iunie 1993 a stabilit că aderarea fiecărei țări asociate din Europa Centrală și de Est care își propune să devină membră a Uniunii Europene va avea loc de îndată ce aceasta va fi capabilă să își asume obligațiile ce îi revin prin satisfacerea condițiilor economice și politice pe care le implică aderarea. Aceste condiții sunt: existența unor instituții stabile, care garantează democrația, primatul legii, drepturile omului, respectarea și protecția minorităților; existența unei economii de piață funcționale, cu capacitatea de a face față presiunilor concurențiale și forțelor pieței interne a Uniunii și capacitatea țării candidate de a-și asuma obligațiile ce rezultă în urma aderării, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.

În conformitate cu Programul de Guvernare actual, autoritățile române sunt decise să întreprindă cele mai potrivite măsuri care să permită accelerarea reformei și a restructurării, cu accent deosebit pe procesul de privatizare.

În vederea atingerii acestor obiective au fost realizați deja pași importanți, în special în domeniul restructurării și al privatizării. Regiile autonome din domeniul energetic, al comunicațiilor și al transportului feroviar au fost supuse unui proces de externalizare a activităților conexe și auxiliare, fiind ulterior organizate în societăți comerciale prestatoare de servicii și societăți de operare a facilităților esențiale, supuse unor reglementări de asigurare a accesului liber și nediscriminatoriu, creând astfel premisele pentru consolidarea lor și deschiderea la concurență; o parte din aceste societăți sunt acum pregatite pentru privatizare.

În acest fel, s-a avut în vedere modificarea strategiei de privatizare, în sensul creșterii eficienței privatizării, atât prin majorarea numărului întreprinderilor privatizate cât și prin calitatea acțiunilor definitivate.

Măsurile hotărâte de accelerare a procesului de reformă, restructurare și privatizare trebuie să fie însoțite de programe de dezvoltare economică. Reforma și restructurarea economiei, alături de procesul de privatizare, vor determina identificarea celor mai eficiente și dinamice sectoare ale economiei. Pentru aceste sectoare, cât și pentru sectorul serviciilor, vor fi necesare măsuri de impulsionare a activității.1)

Pe această cale, există șanse reale ca oferta de export a României să fie mult diversificată ca structură și să crească. O asemenea perspectivă va permite continuarea procesului de liberalizare a schimburilor internaționale și antrenarea mai puternică a României în comerțul internațional. România este decisă să-și aducă contribuția la întărirea sistemului multilateral de comerț, singurul care poate asigura previzibilitatea, transparența și certitudinea unor relații economice echitabile.

În vederea accelerării și ridicării calității procesului de privatizare se au în vedere următoarele măsuri:
– asigurarea unui cadru mai eficient de informare, promovare, dezvoltare și concretizare a relațiilor cu potențialii investitori;

– atragerea într-o măsură mai mare a capitalului străin, inclusiv prin vânzarea acțiunilor prin certificate de depozit emise de bănci de investiții pe piața de capital internațională;
– aplicarea metodelor de privatizare care asigură creșterea calității;
– abordarea decisivș a societăților comerciale cu datorii restante, prin restructurare, privatizare sau reconversie de active.

Se au în vedere, de asemenea, măsuri pentru îmbunătățirea mediului de afaceri prin asigurarea unui cadru juridic și instituțional al concurenței, compatibil cu normele și practicile internaționale.

Toate aceste acțiuni de restructurare și privatizare au ca scop atât finalizarea trecerii economiei naționale pe fundamentele regulilor și legilor economiei de piață, debutul relansării creșterii economice, cât și pregătirea țării noastre pentru integrarea în structurile europene. În acest context intern, schimburile comerciale externe vor continua să se dezvolte, un accent deosebit punându-se pe creșterea exporturilor. Nu sunt preconizate măsuri de diminuare a importurilor, echilibrul dinamic al schimburilor fiind asigurat prin ritmuri diferite de dezvoltare a componentelor balanței comerciale. Această orientare a dezvoltării schimburilor are în vedere necesitatea ameliorării continue a balanței comerciale și a celei a contului curent, pentru a diminua efectul acestora asupra obligațiilor de rambursare a datoriei externe.

Măsurile de politică comercială avute în vedere vor continua procesul de liberalizare a schimburilor, atât în plan multilateral cât și în plan regional (acorduri de comerț liber). Instrumentele de politică comercială folosite vor avea caracter transparent, previzibil și unitar pentru mediul de afaceri, asigurând astfel un climat mai propice dezvoltării capacităților antreprenoriale.

Măsurile de reformă și restructurare, cele de politică comercială, care vor fi urmate de Guvernul României vor aduce și o îmbunătățire a climatului investițional, atât pentru investitorii interni cât și pentru cei externi.1)

Din punct de vedere economic se apreciază că România a făcut progrese semnificative în direcția creării unei economii de piață funcționale și, deși pe termen mediu nu va putea face față presiunilor concurențiale de pe Piața Unică, a luat măsurile care îi vor permite dobândirea în viitor a acestei capacități în condițiile în care se va menține pe calea actualelor reforme economice. România a înregistrat progrese în direcția stabilizării macroeconomice dar se mențin unele dezechilibre economice mai ales în privința ratei inflației, deficitului contului curent. De asemenea, trebuie acordată o atenție sporită și implementării programului convenit cu FMI, stabilirii disciplinei fiscale și creării fundamentelor juridice și instituționale ale unei economii de piață funcționale.

În ceea ce privește transpunerea acquis-ului, dintre aspectele deficitare au fost consemnate: cele patru libertăți ale Pieței Interne, agricultura, energia, audio-vizualul și telecomunicațiile. Politica comercială apare într-o lumină mai degrabă nefavorabilă, datorită deselor recurgeri la măsuri ce încalcă angajamentele asumate anterior în cadrul Acordului European.1)

Indiferent de schimbările ce se vor impune în domeniul comerțului, principiile de bază ale politicii comerciale vor ramâne valabile încă multă vreme, cu toate progresele tehnologice ce se vor realiza. Conceptul de politici comerciale nu dispare nici în condițiile liberalizării schimburilor ( întrucât și liberalizarea este tot o măsură de politică comercială ce trebuie controlată și echilibrată, prin măsuri profesionale) și nici în condițiile integrării europene (Acordul de Asociere), unde avem de-a face cu o translare de competențe în elaborarea unor politici unitare, de la nivelul statelor membre, la nivelul instituțiilor europene dar, tot printr-un sistem de strategii, de politici comerciale, statelor membre revenindu-le obligația supravegherii și aplicării politicilor comerciale europene, la nivel național.

Legislația României în domeniul politicii comerciale și al relațiilor externe este, în mare măsură în concordanță cu legislația comunitară. România va aplica tariful vamal comun cel mai târziu din ziua aderării la U.E. În relațiile cu terțe țări, aplică aceleași principii ca și U.E. De asemenea, în momentul aderării România va transfera politica sa comercială sub responsabilitatea deplină a U.E., va asigura compatibilitatea deplină între legislația sa și acquis-ul comunitar în domeniul bunurilor cu dublă utilizare, va participa la negocierea Acordului European de Evaluare a Conformității, va deveni parte la Acordul privind Spațiul Economic European.1)

În mod concret, formularea politicii comerciale va ține seama de necesitatea adaptării la tendințele de globalizare înregistrate în economia mondială. Direcțiile de acțiune vor avea în vedere:

restructurarea angajamentelor asumate pe plan internațional;

promovarea principiilor echității;

formularea politicii comerciale în domeniul agricol;

sprijinirea accesului produselor românești pe piețele externe;

Începând cu 2002 nu se mai aplică taxe vamale la importul de produse industriale din UE; CEFTA; AELS și Turcia. Dorința de a nu reduce unilateral protecția la frontieră și de a obține concesii tarifare reciproce din GATT / OMC trebuie moderată, deoarece angajarea unei noi runde de negocieri comerciale multilaterale este dificilă, România, în perspectiva aderării, va beneficia de concesiile negociate de pe o poziție mult mai puternică, iar ajustarea protecției vamale se va face de o manieră care să aproximeze cât mai bine profilul protecției tarifare prevăzute la tariful vamal comun al UE.

În condițiile integrării în piața internă unică europeană nu se va mai opera cu două piețe – internă și externă – iar noțiunile de: protecție la frontieră; controlul de calitate al produselor și serviciilor; obstacolele tehnice în calea comerțului; principiile conformității și subsidiarității; subvențiile de stat; deosebirile dintre facilități și stimulente; protecția consumatorului; protecția vieții și a sănatății oamenilor, plantelor și animalelor; siguranță în funcționare; securitatea națională etc. vor trebui restructurate, precizate și chiar redefinite în raport cu abordările clasice, cunoscute.

Politicile comerciale, în contextul integrării în Uniunea Europeană, oferă României șanse reale, care trebuie valorificate. Astfel, în materie de circulație a bunurilor, România trebuie:

Să-și însușească deplin, în toată complexitatea, sistemul de comerț mondial și specificul economiei de piață;

Să folosească inteligent toate oportunitățile ce se ivesc în realizarea unui profit cât mai mare;

Să devină dominantă în domeniile repartizate prin diviziunea muncii integrate;

Să facă sacrificii pentru a se menține în plutonul fruntaș, după modelul țărilor mici: Danemarca, Olanda, Belgia, Austria, etc.;

Să înțeleagă și să respecte regulile jocului privind integrarea și globalizarea economiei.

În domeniul circulației serviciilor, România trebuie:

Să fie în centrul jocului, chiar și în calitate de observator;

Să folosească inteligent nișele ce i se ivesc, ajutată de condițiile naturale și avantajele proprii;

Să-și însusească practica mondială și tehnologiile de vârf (în domeniu);

Să accepte concurența, educând populația în spiritul ospitalității și al satisfacerii cererii.1)

În ceea ce privește protecția intelectuală, trebuie să se aibă în vedere:

Educarea populației în scopul valorificării la maximum a calităților și inteligenței naturale;

Stimularea invențiilor creatoare, protejându-le prin brevete, certificate și mărci, în scopul prezentării lor acolo unde se concep direcțiile de dezvoltare viitoare.

Scopul final al României este de integrare în Piața Comună, respectiv într-o zonă în care libertatea de circulație a bunurilor, serviciilor și factorilor de producție (capital și persoane) este deplină. Realizarea unei astfel de zone presupune ca:

Barierele comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între țările respective să fie înlăturate, ceea ce se cunoaște sub denumirea de “integrare negativă”;

Să fie elaborate reguli privind circulația liberă a celor patru componente ale pieței, un proces de armonizare a reglementărilor naționale și de stabilire și aplicare a unor politici comune, ceea ce se numește “integrare pozitivă”. Acesta este un pas necesar pentru a merge mai departe și a realiza uniunea economică;

Permanenta ajustare și adaptare la schimbări;

Înlăturarea oricărui control vamal în interiorul zonei care să ducă la completa integrare a piețelor naționale, la formarea unei adevărate piețe interne/unice.2)

Din momentul integrării în Uniunea Europeană, România va aplica Politica Comercială Comună (PCC) care reglementează condițiile în care se realizează comerțul cu țările nonmembre. Această politică impune statelor membre să adopte poziții comune în contractele comerciale cu alte țări. Uniunea Europeana acționează ca un bloc unitar în relațiile cu organizații ca Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). PCC slabilește reglementări comune pentru nivelurile tarifelor, restricții calitative, acorduri comerciale cu statele nonmembre, politică de export a UE și măsurile de protecție comercială. Propunerea Comisiei Europene de armonizare a procedurilor de luare a deciziilor în domeniul economic cuprinde amendamente care se referă la:

– protecția împotriva dumping-ului sau a importurilor subvenționate din țări care nu sunt membre UE;
– întărirea politicii comerciale comune în privința protecției împotriva practicilor comerciale ilicite;
– reguli comune privind importul, încluzând modificări care să permită Comisiei fie să limiteze perioada de valabilitate a documentelor de import, fie să schimbe regulile de import al produselor care prin cantități mari sau prin condițiile favorabile importatorilor ar putea constitui o amenințare care să prejudicieze grav producătorii comunitari.

 Tariful vamal extern comun cuprinde două tipuri de taxe vamale:
– taxe autonome care sunt adoptate de către UE în mod unilateral;
– taxe convenționale care sunt negociate de UE cu GATT.

Importurile în UE sunt libere și nu sunt subiect pentru restricții cantitative. Restricțiile cantitative se referă la cote, licențe de import sau orice altă restricție partială sau totală, cantitativă sau valorică a importurilor. Restricțiile cantitative (dacă acestea există), pot fi impuse numai la nivel comunitar, dar există totuși excepții de la această regulă de bază.

 Măsurile protecționiste pot fi luate pe două căi:
– de către Comisie, prin autorizarea unui stat membru să impună un termen limită de valabilitate a documentelor de import;
– permițând statului membru să schimbe legile de import pentru acel produs, astfel încât acel produs să poată fi pus în circulație numai pe baza prezentării unui document de import.

Toate legile vamale relevante din UE aplicabile în relațiile comerciale dintre Uniune și o terță țară sunt cuprinse în Codul Vamal Comunitar. În afară de stabilirea legilor care guvernează tratamentul vamal aprobat pentru a fi utilizat asupra bunurilor, Codul Vamal Comunitar acoperă și alte aspecte:
– baza în care sunt aplicate taxele de import și export cât și alte măsuri legate de comerțul cu bunuri;
– prevederile aplicabile bunurilor aduse în teritoriul vamal al Uniunii până când este stabilit tratamentul vamal aprobat a fi utilizat;
– legile care se aplică bunurilor care ies din UE;
– datoria vamală și dreptul de a face apel;

 Pentru a asigura aplicarea în mod egal a Tarifului Vamal Comun la frontierele externe ale UE, bunurile sunt clasificate conform Nomenclatorului Combinat. Comisia Europeana a stabilit, de asemenea, Tariful Integrat al UE. Acesta se bazează pe nomenclatorul comun și este utilizat de Comisia Europeană și de statele membre pentru aplicarea măsurilor comunitare legate de importuri și exporturi și schimburile comerciale dintre statele membre.1)

Cu privire la măsurile de protecție comercială, regulile comunitare se conformează acordului GATT, care reglementează comerțul internațional, și pot lua următoarele forme:

Măsuri de protecție (de salvgardare): tarife, cote, licențe de import și retragerea facilităților tarifare;

Taxele anti-dumping. Potrivit reglementărilor în vigoare, un produs este considerat ca fiind subvenționat dacă prețul său de export către Uniune este mai mic decât valoarea normală a unui astfel de produs. Prin valoare normală se înțelege prețul solicitat de către exportator pe piața sa locală, în timp ce prețul de export este înțeles ca fiind prețul final solicitat primului cumpărător din Uniune. Diferența dintre cele două prețuri sau suma cu care prețul normal depășește prețul de export este considerată ca marjă de dumping;

Taxele vamale de contracarare sunt utilizate pentru a contracara efectele subvențiilor unui produs importat;

Acordurile voluntare de restricționare. Comisia Europeană este împuternicită să accepte, în numele statelor membre, "acorduri" voluntare de restricționare a exporturilor dintr-o terță țară. Acestea sunt acorduri bilaterale neoficiale între Uniune și o terță țară și se referă de regulă la produse sensibile cum sunt textilele, oțelul și mașinile.

BIBLIOGRAFIE

Bal Ana, Economii în tranzitie. Europa Centrala si de Est, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1997

Botez Gh. Octavian, Politica comerciala externa a României, Editura Fundatiei „România de mâine”, Bucuresti, 1999

Burnete Sorin, Comert international. Teorii, modele, politici, Editura Economica, Bucuresti, 1999

Fota C., Maciuca M., Hamzescu Rosu I., Politici comerciale, Editura Arta Grafica, Bucuresti, 1993

Institute of Technology, 1991

Iovitu Mariana, Tranzitia la economia de piata, Editura Economica, Bucuresti, 1998

Krugman Paul, Is bilateralism bad ?, International Trade and Trade Policy, Helpman and Razin, Massachusetts

Krugman Paul, Is Free Trade Passé ?, International Economics and International Economic Policy, McGraw-Hill, 1995

Miron Dumitru, Economia integrarii europene, ASE Bucuresti, REI, 1998

Negrescu Dragos, Protectionismul netarifar, Editura Economica, Bucuresti, 1998

Octavian Gh. Botez, Politica comerciala externa a României, Editura Fundatiei “România de mâine”, Bucuresti, 1999

Snider A. Delbert, Introduction to Internetional Economics, Richard D. Irwin Inc., 1979

Suta Nicolae (coordonator), Comert international si politici comerciale contemporane, Editura All, Bucuresti, 1995

Suta Nicolae (coordonator), Integrarea economica europeana, Editura Economica, Bucuresti, 1999

Suta Nicolae, Suta-Selejan Sultana, Istoria comertului mondial si a politicii comerciale, Editura All, Bucuresti, 1997

www.actrus.ro, Ispas Teofil, 2001

www.ccir.ro

www.ier.ro, Iulia Zamfirescu, 2001

www.vrancea.ro