Politica Bugetara a Romaniei Si Impactul Acesteia Asupra Echilibrului Macroeconomic

TEZA DE DOCTORAT

Politica bugetară a României și impactul acesteia asupra echilibrului macroeconomic

CUPRINS

INDEXUL TABELELOR

INDEXUL FIGURILOR

INTRODUCERE

Ipoteza care stă la baza studiului de față, studiu care se dorește o cercetare sistematică și complexă a politicii bugetare și a faptului că aceasta are un rol, un loc și o menire specifică în reglarea evoluției mecanismul economic.

Întreaga geneză și evoluție a sistemului economic sunt strâns legate de necesitățile tot mai crescânde ale oamenilor în a procura bunuri și presta servicii, în a asigurarea operativă de servicii medicale și de învățământ, soluții pentru asigurarea ordinii și apărării colectivității și, deci, succesul indivizilor în a corela necesitățile nelimitate și diversificate, cu resursele limitate și tot mai restrictive.

Din multitudinea argumentelor care pledează în favoarea studiului sistematic al rolului și importanței politicii bugetare în asigurarea echilibrului macroeconomic, considerăm că prezintă o semnificație deosebită următoarele:

– rolul și importanța statului în economie se manifestă prin instrumentele de politică economică, și în particular prin politicile pe care le promovează: monetară, de credit, bugetară, fiscală; în cadrul politicii financiare un rol esențial îl are politica bugetară, care utilizând bugetul ca principal instrument de intervenție în economie, statul are un rol activ în influențarea proceselor economice și sociale;

– instrumentele politicii bugetare sunt cheltuielile publice, care au o natură diversificată si servesc la achiziționarea de bunuri si servicii necesare instituțiilor publice, la asigurarea de resurse bănești unor categorii sociale sau susținerea financiara a dezvoltării unor ramuri sau domenii de activitate;

– mai mult ca oricând, putem vorbi de existența unor interdependențe economice generate de existența unei piețe mondiale formată ca urmare a raporturilor care s-au stabilit între economiile naționale și care funcționează ca un proces de internaționalizare a factorilor de producție și de adâncire a diviziunii internaționale a muncii prin intermediul relațiilor de schimb dintre entitățile economice din țări diferite. Această tendință se manifestă tot mai pregnant în evoluția economiei mondiale, referitor la care afirmăm că un dezechilibru produs în cadrul unei economii naționale (un exemplu concludent este cazul crizei provocate de creditele ipotecare în S.U.A) poate genera un val de disfuncționalități manifestate în toate sectoarele, la nivelul întregii economii mondiale. Asistăm așadar la un adevărat efect de domino produs din cauza interdependențelor economice și care nu se rezumă doar la un singur sector de activitate sau cel mult la o economie națională, ci la nivelul întregii economii mondiale;

– realizarea unui dozaj optim de politici(mix-ul de politici) concretizate într-o strategie fiscal-bugetară care să țină seama de constrângerile care decurg din manifestarea crizei economice, și în același timp, nu sacrifică obiectivele pe termen mediu si lung ale societății, de creștere susținută și dezvoltare durabilă. În acest sens, este necesară asigurarea stabilității macroeconomice și sustenabilitatea datoriei publice; aceste obiective se vor realiza prin administrarea eficientă a sistemului de venituri, ajustarea rațională și prioritizarea transparentă a cheltuielilor si prin schimbarea comportamentului administrației publice;

– reducerea deficitelor bugetare, în vederea restabilirii echilibrului macroeconomic, și a corelațiilor dintre componentele acestuia, sunt măsuri la care autoritățile au apelat în primul rând prin creșterea impozitelor, ocolind calea sănătoasă, dar dificilă, a raționalizării cheltuielilor, în timp ce amânarea raționalizărilor a dus deseori la corecții arbitrare, devenite inevitabile, ce au fost dureroase pentru întreaga economie.

Prin politica bugetară, are loc influențarea activitătii economice cât și evolutia dinamică a proceselor economice, prin intermediul cererii agregate. Proiecția pe un orizont mai larg a politicii bugetare se materializează în modificarea economisirii, a investițiilor si creșterii economice.

Obiectivul principal ce a fost urmărit în principal în cadrul prezentei cercetări doctorale constă în observarea impactului pe care politica bugetară promovată de autoritățile executive o are în ajustarea macroeconomică.

Este importantă cunoașterea științei finanțelor, având în vedere că aceasta reprezintă componenta majoră a activităților social-economice a oricărui nucleu funcțional din structura instituțional – administrativă a societății românești.

Rolul și dimensiunea implicării statului în economie reprezintă cea mai importanta temă de dezbatere pentru toate scolile de gândire economică. Pentru realizarea acestui rol, statul poate utiliza ca instrument politica bugetară. Pentru că, pană la urmă, unul din principalele obiective ale politicii bugetare este cresterea economică și bunăstarea societătii, iar acest lucru se poate realiza numai printr-o viziune bugetară calitativă și activă, prin stimularea inițiativei și prin respectul fată de asumarea riscului.

Deși această analiză ar putea continua la nesfârșit, vom încerca sintetizarea și prezentarea politicii bugetare punctând cele mai importante aspecte ce trebuie urmărite și cele mai eficiente metode de utilizare a acestei pârghii economice.

Realizarea echilibrului economic, condiție esențială de realizare a creșterii și dezvoltării oricărei societăți, nu se poate realiza decât prin înfăptuirea echilibrului la toate nivelele economiei. Aceste cerințe impun asigurarea unei inițiative libere, a unei ordini decizionale, prin intervenția statului, pentru a asigura corecțiile necesare bunului mers al economiei.

Pentru acoperirea cât mai corespunzătoare, din punctul nostru de vedere, a problematicii majore amintite, am structurat lucrarea în 4 capitole cu ponderi relativ egală în economia sa, dintre care primele două cu caracter conceptual-metodologic și ultimele două cu caracter preponderent empiric și instrumental.

În cadrul primului capitol ”Politica bugetară – componentă esențială a politicii financiare” am urmărit să prezint rolul, instrumentele și contribuția pe care politica bugetară o realizează în reglarea macroeconomică.

Politica fiscal – bugetară trebuie să realizeze un echilibru între necesitățile reale de resurse financiare ale statului în vederea înfăptuirii obiectivelor economice și sociale, și posibilitatea reală de acoperire a acestora.

În demersul meu, am încercat să dau unele răspunsuri la anumite întrebări despre sistemul fiscal-bugetar și a evoluției din ultimii ani cât, și impactul adoptării acestuia asupra echilibrului macroeconomic.

Am încercat a surprinde modul în care se efectuează reglarea macroeconomică prin intermediul bugetul general al statului, și implicit prin bugetul de stat, proces care se realizează prin dimensionarea corectă echilibrelor sau dezechilibrelor macroeconomice.

Aspectelor teoretice privind cunoașterea notiunilor de politică bugetară, conceptul, rolul și functiile acesteia au constituit elemente asupra cărora mi-am canalizat întreg efortul, au constituit o ”temelie” solidă în efectuarea întregul demers știintific.

O atenție deosebită a fost acordată aspectelor teoretice abordate de principalele teorii economice cu privire la rolul și efectele politicii fiscal – bugetare.

Adepții concepției keynesiste au crezut că politica fiscal- bugetară este o “manetă” cu ajutorul căreia guvernul unei țări poate controla mersul economiei a constituit o altă provocare în cale cercetării efectuate. Edificarea și aprofundarea conceptului că, un deficit bugetar însemnat ar acționa ca un stimulent în plus pentru creșterea economică, prin care șomajul s-ar diminua și s-ar relansa economia mi-a stârnit și mai mult ambiția de a căuta adevărul.

În perioada curentă însă, puțini oameni mai cred în principiile keynesiste, făcându-și loc ideea de politică fiscal-bugetară discreționară, cu efectele ei benefice, dar și limitele care, uneori, o încorsetează.

Experiența modernă a scos în evidență însă, cinci ținte de politică economică care sunt integrate cu ajutorul politici bugetare:

– creșterea economică sustenabilă;

– ocuparea forței de muncă;

– stabilitatea prețurilor;

– limitarea deficitului bugetar;

– echilibrul balanței de plăți și limitarea deficitului de cont curent.

De asemenea, a fost analizată conexiunea politicii bugetare cu celelalte politici, monetară, valutară, iar efortul nostru s-a aplecat în vederea cercetării dozajului optim (mix- ul de politici) ce trebuie aplicat în vederea ajustării echilibrului macroeconomic.

Ciclurile politico – economice puse în evidență în ultimele decenii, au făcut să se vorbească mai mult despre politicile anticiclice și despre comportamentul politicienilor privit în strânsă legătură cu comportamentul electoratului. Pentru a asigura condițiile unei dezvoltări durabile, statul de obicei apelează la un complex de măsuri de stimulare fiscal – bugetară.

În urma cercetărilor efectuate în acest domeniu vast s-a desprins faptul că, politicile anticiclice sunt cunoscute și aplicate peste tot în lume, fiecare guvern responsabil alegând acele instrumente de politică bugetară și fiscală, concretizate în așazise mix-uri fiscal – bugetare, care se potrivesc cel mai bine cu posibilitățile concrete ale economiei și corespund propriei sale doctrine politice.

Ținând cont de concepțiile lui Marshall și Swanson, precum și ale lui Dornbusch, Fischer și Startz privind mixul de politici macroeconomice (mix format primordial din politica monetară și cea fiscal-bugetară), se evidențiază clar că, politica monetară prezintă o foarte mare flexibilitate în ceea ce privește adaptarea la noile condiții economice.

În urma studiului efectuat am constatat că, la polul opus se situează politica fiscal-bugetară care nu permite un spațiu de manevră în acțiunile întreprinse, fiind destul de dificil să se producă o modicare, în principal, în sistemul fiscal – bugetar la intervale scurte de timp.

Efectul agregat de ajustare macroeconomică, prin aplicarea concomitentă a politicii fiscal – bugetare și monetare, a fost analizat cu ajutorul modelului IS – LM.

Prin urmare, am arătat faptul că, o politică publică de ajustare nu poate fi decât o politică macroeconomică.

În capitolul 2 intitulat ”Echilibrul și dezechilibrul economic” am încercat să surprind principalele concepte fundamentale pe care teoria economică le-a dedicat acestui vast domeniu.

S-a încercat o studiere aprofundată, a principalelor conceptelor teoretice cărora economiștii le-au dedicat numeroase lucrări cu caracter fundamental și aplicativ, și care sunt la baza reacțiilor principalelor componente ale echilibrului economic general, precum și a legăturilor fundamentale existente între acestea. În această etapă, au fost abordate efectele politicilor macroeconomice asupra acestor echilibre, în funcție de posibilele stări concrete ale economiei naționale.

Pentru a evidenția importanța și complexitatea echilibrului economic general, am analizat principalele trăsături caracteristice ale acestuia. Din punctul de vedere al al nivelului de agregare a economiei, echilibrul economic se manifestă la nivel micro-, mezo- și macroeconomic.

Echilibrul macroeconomic integrează primele două forme de echilibru pe ansamblul economiei naționale și al teritoriului național și are un caracter complex ce nu poate fi redus la o simplă însumare a echilibrelor parțiale și individuale, deoarece, în economie, coexistă și unele dezechilibre temporare, care nu sunt, însă, în măsură să împiedice funcționarea mecanismului economic.

Într-un mod sintetic au prezentat și aspecte teoretice legate de echilibrul funcțional și echilibrul, și ținând cont de modul de manifestare a fost abordată problematica din teoria economică a echilibrului macroeconomic static și dinamic. dinamic.

Pentru a duce la indeplinire intregul demes științific a fost necesar, a înțelege corect noțiunea de echilibru economic, ce capătă o importanță deosebită.

Economia tinde doar către un echilibru, înțeles ca egalitate între nevoi și resurse sau ca o stare de concordanță între ramuri, subramuri și sectoare de activitate..Aceasta prezintă un sistem integrat de sectoare, ramuri și activități în cadrul căreia se desfășoară relații de producție, repartiție, schimb și consum, precum si activități juridice, organizatorice și socio-culturale. Sistemul astfel construit trebuie să fie optim, adică să furnizeze maximum din cea ce au nevoie oamenii, realizând un echilibru între nevoi si resurse.

Concepția scolii clasice de economie considera că, piața este „mâna invizibilă” care asigură echilibrul dintre cerere și ofertă, fiind singura în măsură să-i unească și să-și armonizeze producătorii și consumatorii, concepție caracteristică unei piețe cu o concurență perfectă.

J.B.Say observa și faptul că, indivizii nu oferă bunuri și servicii decât în vederea dobândirii puterii de cumpărare necesare achizitionării altor bunuri și servicii, concluzionând că, în fond „ produsele se schimbă contra produse”.

Potrivit ”legii debușeelor” formulata de J.B.Say orice vânzare este în același timp cumparare, automat producția își crează o piață corespunzătoare.

Sintetizând ideile școlii clasice și intergrându-le într-un sistem Leon Wallras a realizat prima formalizare matematică a teoriei echilibrului general, în condițiile concurenței perfecte.

Noțiunea de alocare „eficientă” în teoria echilibrului general și în teoria bunăstării se oglindește la sensul distinct ce a fost atribuit de Vilfredo Pareto în construirea conceptului său despre optim.

Optimul în viziunea lui V. Pareto este însăși concurența perfectă, care asigură eficiența economică. Dacă între consumatori există concurență perfectă, un consumator își maximizează utilitatea dacă rata sa marginală de substituire între două bunuri (care intră în consumul său) este egală cu raportul prețurilor relative ale acestor bunuri.

Doctrina clasică a echilibrului bugetar, privită ca o „regulă de aur” în aceea perioadă a avut de înfruntat două critici majore: pe de o parte, critica teoretică lansată de finanțele moderne, iar, pe de altă parte, obstacolele de ordin practic.

Schimbarea viziunii despre „regula de aur” a finanțelor publice a pornit o dată cu lucrarea de înaltă ținută știintifică a unuia din cei mai mari economiști ai secolului XX John Maynard Keynes – „The General Theory of Employment, Interest, and Money”.

Deplasând centrul de greutate de la rolul pieței (al agenților economici individuali), ca instrument de reglare a sistemului economic, către puterea statală, el identifică trei probleme majore ale economiei:

• raportul dintre economia reală de bunuri și servicii și economia fictivă a banilor și creditului;

• relațiile dintre indivizi și întreprinderi, pe de o parte, și dintre aceștia și macroeconomia statului-națiune, pe de altă parte (în aceste relații doar macroeconomia este cea eficientă);

• rolul ofertei și, respectiv, al cererii efective în modul de funcționare a economiei

O altă axă prioritară în prezenta cercetare realizată a constituit-o studierea si aprofundarea concepției despre echilibrul economic în viziunea modernă care reprezintă un ”hibrid” al viziunilor clasice și keynesiste, adepții acestei viziuni considerând că impactul șocurilor asupra ofertei sau cererii agregate pot să afecteze economia și pot muta echilibrul sub punctul corespondent ocupării totale. În aceste cazuri, pe termen scurt, apar, recesiunii ce implică explozii ale prețurilor și somajului.

Întrucât instrumentul principal al politicii fiscal-bugetare este bugetul de stat componenta a bugetului general consolidat, și ținând cont de obiectivele stabilite la un moment dat raportate la starea economiei, dar și cu obiectivele politicii economico-sociale, bugetul general consolidat se impune să fie echilibrat sau să înregistreze fie un surplus (excedent), fie un deficit.

Astfel, cunoasterea aprofundată a relației intercondiționale dintre echilibrul bugetar si politica financiară publică reprezintă una din provocările majore pentru pregătire fiecărui economist în parte.

Realizarea acestei interconditionalități comportă obiectul a doua viziuni. Prima viziune, constă în folosirea deficitului bugetar pentru stimularea cererii agregate către producția potențială aferentă angajarii totale, dar și prin reducerea ratelor fiscalității pentru a spori veniturile disponibil al agentilor economici și menajelor.

A doua viziune este cea neoclasică a finanțării deficitului bugetar aduce spre analiză și concepțiile lui Robert Barro și Robert Lucas care susțin că finanțarea deficitului bugetar prin îndatorare va constitui, pentru agenții economici un semnal al unei creșteri viitoare a taxării prin impozite și taxe, pe baza căruia aceștia își diminuează consumul și își sporesc economiile. Se afirmă astfel, cu alte cuvinte că, finanțarea deficitului bugetar pe calea îndatorării reprezintă o amânarea a impozitelor și taxelor, cea ce pune pe picior de egalitate finanțarea pe calea îndatorării cu cea prin creșterea fiscalității.

Știința economică demostrează că atunci când echilibrul se realizează, el se modifică rapid datorită schimbării unora dintre factorii de formare și miscare, cea ce înseamnă că în economia reală există întotdeaauna abateri de la condițiile de echilibru.

Analiza și interpretarea dezechilibrelor economice se realizează în funcție de intensitatea cu care se manifestă și de efectele pe care le produce, fiind apreciate fie ca o stare de normalitate a economiei de piață, fie ca stare o stare nedorită și care nu poate fi acceptată de autorități în evolutia economiei.

În aprecierea dezechilibrelor ca o stare nedorită a economiei se porneste de la realitatea că acestea sunt principalele responsabile de dezordine în cadrul sistemului economic care reactionează ca un sistem viu, efectele lor propagându-se la toate nivelurile.

Din analiza efectuată cu privire la formele de manifestare s-a identificat faptul că, dezechilibrele au următoarele forme de manifestare:

excesul de ofertă pe piața bunurilor și pe piața muncii, se concretizează în relealizarea unei părți a ofertie de bunuri economice și apariția șomajului.

excesul de cerere pe piața bunurilor și excesul de oferta pe piața muncii, această situație, fiind caracterizată de excesul de ofertă pe piața muncii ce are ca efect somajul, în timp ce excesul pe piața bunurilor determină disfuncții între ramurile producțive, neconcordanțe între intenția de a investi, pe de o parte, și materializarea condițiilor tehnice reale de înfătuite a acestora, pe de alta parte;

excesul de cerere simultan pe piața bunurilor economice, a monedei și pe piața muncii, este rezultatul unei economii aflate în criză structurală profundă. Acest dezechilibru implică existența hiperinflației, a șomajului cronic și, înrăutățirea condițiilor de viață ale majorității oamenilor.

Nu mai puțin importantă, în economia prezentului capitol, este problematica echilibrului bugetar, ce reprezintă unul dintre principiile de bază a elaborării bugetelor publice, conform căruia este necesară concordanța între veniturile și cheltuielile bugetare.

Bugetul de stat constituie o componentă esențială a mecanismului economico – financiar al țării. Accepțiunile teoretice cu privire la definirea bugetului si a concordanței între veniturile si cheltuielile bugetare sunt diferite și au constituit o motivație aparte în cercetarea efectuată.

Se pleacă de la faptul că, bugetul de stat reprezintă un tablou sinoptic, macroeconomic, sub forma unei balanțe în care sunt înscrise veniturile și cheltuielile publice autorizate.

Diversitatea opiniilor specialistilor, aspect căruia i-am acordat o importanță deosebită, rezidă din rolul pe care bugetul de stat il are în reglarea macroeconomică si realizarea echilibrului financiar.

El este considerat de unii specialisti, ca un instrument principal al organizării bugetare, actul legislativ prin care se prevăd și se aprobă veniturile și cheltuielile anuale ale statului și tuturor serviciilor publice.

Astfel, anualitatea și echilibrul bugetului au o legătură indisolubilă, avînd drept consecință echilibrul anual al bugetului considerat drept, după opinia celor mai mulți specialiti ca ” un principiu de aur al bunei gestiuni bugetare”

Concepțiile privitoare la echilibrul bugetar au evoluat, între cele care promovează ideea obligativității acestuia și cele care susțin folosirea deficitului ca instrument al echilibrului economic fiind distinse o mare varietate de puncte de vedere, aceste aspecte teoretice constituid o reală provocare, contribuind astfel, la nivelarea cunoștințelor pentru abordărea laturii aplicative a prezentei cercetări.

Existența unor opinii diferite apărute în privința necesității, modalităților și a oportunității echilibrului bugetar au determinat conturarea unor strategii bugetare alternative:

– strategia bugetul echilibrat anual;

– strategia bugetul echilibrat ciclic;

– strategia bugetul folosirii integrale a resurselor.

Potrivit acceptiunii privind teoria bugetului echilibrat anual, orice deficit trebuie compensat în cursul aceluiași an prin crearea unor excedente. Bugetul echilibrat ciclic presupune acoperirea deficitelor bugetare apărute în timpul unei depresiuni economice cu excedentele caracteristice avântului economic în cadrul aceluiasi ciclu economic.

Accepțiunea modernă a echilibrului bugetar a început să fie din ce în ce mai vizibilă odată ce s-a renunțat la constructia clasică a bugetelor ciclice.Astfel, bugetul a fost văzut având un rol de regulator, mijlocind premisele asigurării unei creșteri economice.

În etapa actuală, cînd se afirmă tot mai mult caracterul neutru al finantelor publice, cât și sfârsitul erei conceptului de echilibrare anuală a bugetului, politica bugetară este realizată astfel încât să asigure o corelare, între un ansamblul de indicatori macroeconomici si nivelul deficitului bugetar.

În capitolul 3 ”Politica bugetară a României instrument de atingere a unor ținte macroeconomice” am făcut o analiză a cadrului macroeconomic din România în perioada 2005-2013, observând dinamica și evoluția pricipalilor indicatori care reflectă realizarea echilibrului economic general.

Având in vedere mutațiile profunde suferite de economia mondială care a fost cuprisă de o recesiune severă și care și care prin globalizare au avut un impact major asupra economiei României, în analiza efectuată s-a urmărit calitatea politicilor economice și financiare ale României efectuate în perioada de boom economic 2005-2008 și modificarile suferite de aceasta in perioada 2009-2013, ne-am propus să identificăm anumite dezechilibre cu un impact deosebit în generarea unor crize viitoare. În situația în care se va mentine aceeași stare ne propunem să identificăm și eventualele rezolvări

Din cercetarea efectuată asupra cadrului macroeconomic în perioada analizată a rezultat că politica fiscală prociclică a exacerbat dezechilibrele macroeconomice, deficitul bugetar crescând de la 1% din PIB în 2005 la peste 5% în 2008, dezechilibrele fiscal-bugetare din ultimii ani anteriori declanșării crizei financiare .

Acestea au fost generate de cheltuieli publice excesive fără o justificare și fără o raționalitatea economică conducând la o supraîncălzire a mecanismului economic, acesta funcționând peste potențial. Au fost operate numeroase rectificări bugetare pe parcursul unui an au facilitat majorarea și realocarea cheltuielilor, sporind amplitudinea și impactul totodată, al deficitului bugetar. La acestea s-a adăugat desigur, și operarea unei politici fiscale prociclice prin scăderi de impozite și taxe, îngustând spațiul fiscal de manevră ulterior declansării crizei financiare.

Modificarea filosofiei politicii fiscal – bugetare s-a făcut începând cu anul 2009, când pentru restabilirea echilibrelor macroeoconomice au fost operate o serie de măsuri, unele, dureroase pentru economie, în vederea repunerii pe o directie sustenabilă economia si de a crea premisele pentru dezvoltarea durabilă a României.

Astfel, au fost analizate principalele măsuri de politică fiscal-bugetară, subscrise cadrului general macroeconomic, ce au fost promvate de Guvernul României pentru corecția întregului mecanism economic și repunerea pe o directie stabilă a economiei naționale.

Din analiza efectuată a reieșit faptul că, modificarile operate în politica fiscală prin cresterea impozitelor indirecte(TVA a crescut de la 19% la 24%), reducerea sau eliminarea unor facilități fiscale, dar si măsurile de corectie asupra cheltuielilor bugetare, unele dureroase(reducerea salariilor personalului bugetar începând cu anul 2010), prioritizarea, raționalizarea și eficientizarea cheltuielilor bugetare au avut impactul așteptat, acela de a repune pe linie de plutire un mecanism economic deviat de la criteriile de macrostabiltate.

Toate aceste măsuri, au vizat îndeplinirea criteriilor de convergență și îmbunătățirea sănătății și calității finanțelor publice, pe fondul confruntării cu fenomenul îmbătrînire a populației, cea ce determină o presiune suplimentară asupra cheltuielilor cu protecția socială.

O altă etapă a cercetării, în cadrul acestui capitol a constituit-o și analiza politicii deficitului bugetar precum și a mecanismului de finanțare a acestuia de catre autoritățile române, în perioada analizată de prezenta cercetare.

Studiu efectuat a scos în evidență, modalitățile multiple de acoperire și sursele diversificate de finanțare a deficitului, făcându-se o comparatie a acestor surse, precum și impactul creat de acesta asupra sustenabilității datoriei publice a României.

Capitolul 4 ”Evolutia componentelor echilibrului economic general în cazul României in perioada 2005-2013” intenționează să efectueze o analiză a economiei românești atât în perioada de crestere economică (2005-2008) cât și în perioada de recesiune 2009-2013 urmărindu-se evolutia indicatorilor care reflectă realizarea echilibrului general. În cadrul acestei analize au fost avute in vedere: echilibru pe piața muncii, echilibrulul pietei bunurilor si serviciilor, echilibrul monetar, echilibrul bugetar și echilibrul extern.

Având în vedere că analiza a vizat atât perioade de boom cât și de depresiune economică , ne asteptam să identificăm anumite dezechilibre cu un impact deosebit în generarea unor crize viitoare. În situația in care acestea se vor mentine ne propunem să identificam și eventualele rezolvări în vederea aplicării corectiilor necesare.

Întreg suportul de date necesar pentru analiza l-a constituit anuarele statistice ale României in perioada 2005-2013, Rapoarte ale Ministrului Finanțelor Publice în perioada 2005-2013, Rapoarte lunare și anuale ale Băncii Naționale a României din intervalul analizat, Rapoarte ale Fondului Monetar International publicate în World Economic Outloock, Rapoarte Eurostat ale Comisiei Europene.

Ca metodă știițifică de analiză a seriilor de date se vor utiliza analiza grafică și determinarea coeficienților de corelație, care în opinia noastră în aceste condiții sunt edificatoare din punctul nostru de vedere pentru corelațiile fenomenelor analizate.

Lucrarea se încheie cu o serie de considerații finale, de sinteză, însoțite și de o serie de probleme de reflecție.

Aș dori să subliniez în încheierea acestei scurte introduceri că mi-am desfășurat întreaga cercetare sub îndumarea prestigioasei școli doctorale în Științe Economice de la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor a Universității din Craiova, prilej cu care țin să aduc mulțumirile de rigoare conducerilor universității, facultății și școlii doctorale, colectivului (departamentului) de specialitate și, colectictivului de îndrumare și în mod deosebit domnului profesor universitar doctor Gheorghe Pîrvu, fără a căror coordonare și îndrumare de înaltă ținută academică cu greu aș fi ajuns să finalizez această teză prin susținere publică.

Capitolul 1

POLITICA BUGETARĂ – COMPONENTĂ ESENȚIALĂ A POLITICII FINANCIARE

Politica reprezintă o formă de organizare și conducere a societății umane, pentru satisfacerea intereselor sale sau un ansamblu al deciziilor luate de autorități pentru conducerea activității economice și sociale.

Politica economică (politica macroeconomică) reprezintă totalitatea măsurilor luate de stat în scopul asigurării creșterii economice, ocupării forței de muncă, echilibrării balanței de plăți externe, stabilității prețurilor, reducerii inegalităților și asigurării independenței naționale. Într-o altă accepțiune, politica economică reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de către stat, în vederea orientării activității economice într-un sens considerat rezonabil, pe teritoriul național. Se poate vorbi deci de politică economică atunci când se decide creșterea deficitului bugetar, pentru a se asigura utilizarea muncii, sau când se stabilesc norme ale creșterii prețurilor și veniturilor, pentru a limita inflația. Datorită complexității și diversității obiectivelor și instrumentelor utilizate de politica economică, aceasta poate fi analizată și construită prin prisma componentelor sale: politica monetară, politica fiscală, politica bugetară, politica prețurilor, politica veniturilor.

Ca atare, ne-am propus, în acest prim capitol, să conturăm coordonatele esențiale în cadrul cărora ar trebui, după părerea noastră, să fie abordată problematica politicii bugetare, ca și componentă esențială a politicii financiare a statului. Am pornit, așadar, de la câteva considerații preliminarii asupra locului si rolului politicii bugetare in cadrul mixului de politici macroeconomice, am definit conceptul, obiectivele si rolul politicii bugetare, am prezentat instrumentele politicii bugetare si am încheiat cu interferențele politica bugetară – politică fiscală în lumina mixul de politici fiscal-bugetare.

1.1. Locul și rolul politicii bugetare în cadrul mix-ului de politicii macroeconomice

Principiul liberei inițiative si mecanismele fundamentale ale pieței nu pot asigura o funcționare optimă și perfectă a economiei, existand anumite imperfecțiuni cunoscute sub denunirea de eșec al pieței. De aceea statul, administrația centrală și locală și în general sectorul public, intervine în economie prin intermediul politicilor economice, pentru îndeplinirea funcțiilor sale: de colectare și utilizare a resurselor, de redistribuire a veniturilor, de stabilizare macroeconomică și de corecție a dezechilibrelor ce se manifestă.

Dezvoltarea și evolutia societății omenești are la baza politica generală(economico-socială) a statului ce reprezintă un concept deosebit de complex și care nu poate constitui un model general de conducere și adminstrare, ci mai degrabă un sistem de programe , acțiuni, politici prin care se acopera toată paleta de domenii ce incubă existența statului.

Politica generală ” promovează anumite interese care, de regulă, corespund, obiectivelor ce sunt urmărite de societate sau de segmente ale societății, de o mare sau mică întindere, ce sunt organizate în grupări politice. Având la baza aceasta formă de organizare, există tendinte și orientări diferite catre anumite obiective ale politicii generale, ce vor fi promovate de catre aceste organizatii și care printre alte pot să includă si componente ale politicii financiare specifice”

Politica economică reprezintă o componentă esențială a politicii generale a statului deoarece prin rezultatele sale crează premisele înfăptuirii tuturor celorlalte politici ale guvernării în domenii precum educația, sănătatea, apărarea, ordinea publică, protecția socială.

O componentă de o importanță deosebită o reprezintă politica financiară care, pe lângă faptul că asigură suportul financiar al implementării celorlalte politici, oferă statului posibilitatea de interveni în economie și in societate prin intermediul pârghiilor fiscal bugetare, instrumentelor, instituțiilor, organelor și reglementărilor financiare.

Deși este o componentă distinctă a politicii economice generale a statului, politica financiară are o relativă independență față de aceastta, în sensul căare obiective proprii și utilizează metode și influente specifice pentru atingerea acestora.

Componentă de prin rang a politicii generale, politica financiară este ancorată în procesul de dezvoltare al oricărei societăți. Ca atare, o definire a conținutului, rolului și sferei de manifestare a politicii financiare nu poate fi realizată decât într-un cadru mai larg aferent politicii macroeconomice.

Aceasta se poate defini, într-o manieră simplificată, ca o activitate de reglare, de conducere și de organizare a societății și de realizare a unor obiective clar prevăzute. În sens mai larg, politica reprezintă ansamblul de măsuri elaborate pentru conducerea colectivităților, dezvoltarea economico-socială, instituirea și funcționarea ordinii interne, atingerea unor obiective externe.

În aprecierea politicilor macroeconomice, trebuie să distingem între rolul politicii ca stabilizator automat, care se ajustează în mod pasiv pentru a compensa fluctuațiile din economie și rolul activ al politicii macroeconomice, ca mijloc de a atinge anumite ținte macroeconomice. Există aspecte ale politicii monetare și fiscale care se încadrează în aceste două roluri. Deciziile de politică macroeconomică nu sunt adoptate izolat – guvernele utilizează politicile bugetare și monetare pentru a încerca să stabilizeze economia.

Politicile macroeconomice, adică intervențiile statului pentru a corija dezechilibre susceptibile de a afecta economia națională, desemnează un ansamblu de decizii luate de puterile publice menite să atingă, prin utilizarea unor instrumente diverse, obiective sigure privind situația economică. Din acest enunț se detașează trei elemente care definesc conținutul acestui concept: adoptarea deciziilor de politică economică, obiectivele urmărite și instrumentele folosite. Astfel, deciziile de politică economică sunt luate de autoritățile economice și monetare dintr-o țară.

Politica financiară constituie totalitatea metodelor si a mijloacelor concrete privind procurarea si dirijarea resurselor financiare, precum si instrumentele, instituțiile și reglementările financiare utilizate de stat pentru influentarea proceselor economice.

Este de necontestat accepțiunea potrivit căreia autoritățile publice utilizează politica financiară pentru atingera unor obiective cum ar fi:

– stabilizarea economică;

– reglerea conjuncturală și relansarea economiei;

– restructurarea și creșterea economică.

Politica financiară ca parte integrantă din politica generală a statului îndeplinește un rol semnificativ în punerea în aplicare a programelor de: dezvoltare economică, promovare a progresului tehnic și științific, formare profesională, ocrotirea populației, protecție socială.

În realizarea acestor complexe și importante tințe, cadrul de acțiune a politicii financiare nu vizează numai activitatea directă a statului de procurare a resurselor și de utilizare a resurselor financiare publice, cât și pe cea de credit, monetară, valutară.

Realizarea echilibrului economic, condiție esențială de realizare a creșterii și dezvoltării oricărei societăți, nu se poate realiza decât prin înfăptuirea echilibrului la toate nivelele economiei. Aceste cerințe impun asigurarea unei inițiative libere, a unei ordini decizionale, prin intervenția statului, pentru a asigura corecțiile necesare bunului mers al economiei.

Politica financiară în domeniul resurselor financiare publice după opinia noastră ar trebui să urmarească următoarele coordonate, așa cum sunt prezentate în figura 1.1:

în domeniul cheltuielilor publice: dimensionarea cheltuielilor, stabilirea destinației pentru realizarea obiectivelor, realizarea cheltuielilor in condiții de eficiență, atingerea scopurilor propuse prin efectuarea cheltuielilor;

în domeniul veniturilor publice: volumul resurselor financiare, proveniența resurselor financiare, metode de prelevare utilizate, necesitatea tinderii catre echilibrul financiar.

Figura nr.1.1 Coordonatele politicii financiare în domeniul cheltuielilor și resurselor financiare publice

Sursa:Moșteanu, T.(coord.)-Finanțe publice- Sinteze teoretice, teste grilă și aplicații practice, Editura Universitară, Bucuresti 2004

Consecințele crizei economico-financiare au atras atenția atât la nivel european cât și în plan național asupra necesității de a spori calitatea finanțelor publice, având în vedere faptul că finanțele publice reprezintă un vector menit să asigure redresarea economică și relansarea creșterii.

Importanța politicilor fiscale și bugetare promovate și asumate de țările lumii sunt rezultatul eforturilor susținute privind identificarea celor mai adecvate instrumente pentru a face față încetinirii creșterii economice într-un mediu fiscal fragil.

Rolul și importanța statului în economie se manifestă prin intrumentele de politică economică, și în particular prin politicile pe care le promovează: monetară, de credit, bugetară, fiscală, etc. În cadrul politicii financiare un rol esențial îl are politica bugetară, care prin utilizarea bugetului ca principal instrument de intervenție în economie, conferă statului un rol activ în influentarea proceselor economice și sociale.

Dintr-o perspectivă macroeconomică, bugetul de stat influențează în mod direct redistribuirea venitului național, prin componentele sale, în sensul reglării nivelului și distribuției fiscalității, precum și prin determinarea volumului și structurii cheltuielilor publice efectuate. De aceea are sens ca politica bugetară să aibă în vedere ambele aspecte, cuprinzând atât deciziile ce reglează veniturile constituite la dispoziția statului, cât și opțiunile în ceea ce privește alocarea banului public.

„Bugetul de stat servește la îndeplinirea a două mari funcții. În primul rând, este un instrument prin care guvernul poate stabili prioritățile naționale, alocând venitul național către consumul privat sau public sau către investiții, și furnizând facilități pentru a crește sau a reduce dimensiunea anumitor sectoare economice. Dintr-un punct de vedere macroeconomic, scopurile la nivel național sunt atinse prin modul în care politica fiscală afectează bugetele. Mai exact, prin politica fiscală înțelegem modalitățile de fixare a taxelor și a cheltuielilor publice cu scopul atenuării oscilațiilor economice și pentru a contribui la întreținerea creșterii economice în condițiile ocupării depline a forței de muncă și a unei inflații stabile scăzute.”

În alte accepțiuni, politica fiscal bugetară constituie:

– o politică de ajustare care are ca scop macrostabilizarea economică, prin intermediul dimensionarii impozitelor si taxelor precum și a cheltuielilor guvernamentale ale statului;

– ansamblul de măsuri de sporire sau diminuare a rateri impozitelor și cheltuielilor guvernamentalre luate într-un stat într-o anumită perioadă de timp, în scopul influențării vieții economice și sociale;

Prin interemediul politicii bugetare se autorizează si se dispune modul de utilizarea a banilor publici, precum și redistribuirea veniturilor între membrii societății având rolul de înlătura inechitățile sociale.

Politica bugetară, pe termen scurt, influențează activitatea si dinamica proceselor economice prin modificarea cererii agregate. Proiecția pe un orizont mai larg a politicii bugetare se concretizează în modificarea economisirii, a investițiilor si creșterii economice.

Sistemul economic se bazează pe piața, având susținere principiile eficacității și libertății de acțiune a indivizilor, dar și pe intervenția statului pentru compensarea efectelor nedorite ale pieței.

Intervenția statului se rezumă în participarea sa prin politica economică la rezolvarea unor probleme economice.

Politica mixtă(mix de politici) reprezintă ansamblul de măsuri de politică structurală, de politică de ajustare și de politică de mediu pe care le ia un stat, în funcție de situația concretă din țara respectivă și de filozofia economică și socială a guvernului care deține puterea politică.

Mix-ul de politici poate fi definit și ca, dozajul echilibrat sau articularea politicilor fiscal – bugetare cu politica monetară, prezentându-se ca o acțiune globală care vizează să interacționeze instrumentele de natură fiscală și monetară, cu scopul de a stabiliza activitatea economică la nivel macro, precum și la nivelul agentului economic. În practică, un mix de politici poate fi considerat ca o stare de fapt, care a făcut obiectul unei concentrări prealabile între autoritățile publice implicate, care, este de menționat, se diferențiază în orice stat în care Banca Centrală este autonomă față de Guvern.

Potrivit teoriei finanțelor publice, promovată de Richard și Peggy Musgrave, politicile fiscal-bugetare și politica monetară sunt politici de natură intervenționistă, care au ca obiectiv final stabilizarea situației conjuncturale.

Mixul de politici economice vizează, în primul rând, supravegherea cererii agregate și se înscrie, cel puțin din punct de vedere teoretic, în analiza de tip IS-LM, prin care încearcă stabilirea dozajului optim între politicile fiscal-bugetare și politica monetară, cu obiectivele primordiale ale acestora, respectiv accelerarea creșterii economice în condiții de stabilitate monetară, adică de stăpânire a inflației. Opțiunile politice in acest domeniu urmăresc stabilirea mărimii, destinației si structurii cheltuielilor publice în funcție de cuantumul resurselor și de necesitățile de finanțat, cât și posibilitățile de acoperire neinflationiste a acestora.

Politica fiscală cuprinde ansamblul de măsuri și acțiuni privind așezarea și perceperea impozitelor și taxelor, stabilirea proporției între impozite și gradul de fiscalitate, influența impozitelor asupra veniturilor. Opțiunile de politică fiscală urmăresc alegerea surselor de formare a veniturilor, a metodelor si mijloacelor pentru formarea și dirijarea lor. Se are în vedere faptul că, resursele sunt limitate și gradul de impunere nu trebuie să depășească un anumit nivel pentru a nu reduce bunăstarea societății.

Politica bugetară, cunoscută ca politica cheltuielilor publice, este complementara politicii fiscale. Cele două tipuri de politică sunt utilizate de către stat pentru influentarea conjuncturii economice. Politica monetară comportă actiunea autoritatilor monetare, prin care se regleaza cantitatea de masă monetară din economie, asigurând stabilitatea puterii de cumpărare a banilor si adaptarea volumului mijloacelor de plata la necesitatile economice.

Prin urmare politica bugetară este indisolubil legată de politica macroeconomică a statului având un rol important în îndeplinirea obiectivelor comune ale dezvoltării economice durabile, asigurarea sustenabilității financiare a statului si realizarea bunăstării sociale.

1.2. Politica bugetară: concept, obiective, rol

Înainte de a formula cele câteva deziderate în legătură cu refundamentarea politicii bugetare a statului, trebuie să ne ocupăm de noțiunea de politică bugetară. Presupunând că reforma sistemului de impozite este fapt îndeplinit și că statul are la îndemâna lui toate mijloacele cu care să-și organizeze o bună capacitate financiară care să-l ajute în exercitarea funcțiilor lui, nu trebuie să uităm, că ceea ce până astăzi la noi a primit denumirea de politică bugetară, nu a fost altceva decât suma eforturilor factorilor de decizie politică pentru a pune la punct bugetul statului an de an.

Astfel, conținutul politicilor economice poate fi conturat din mai multe unghiuri de abordare, între care mai cuprinzător și mai sintetic este cel al opțiunilor și deciziilor referitoare la organizarea și desfășurarea fluxurilor financiar-monetare, respectiv la constituirea, distribuirea și utilizarea fluxurilor în formă bănească.

Politica bugetară poate fi abordată prin două accepțiuni. În sens strict, politica bugetară reprezintă o problematică specifică cheltuielilor bugetare. Astfel, ea se compune din alegerile sau opțiunile privind mărimea și structura cheltuielilor bugetare, respectiv din totalitatea de tehnici și instrumente, folosite pentru finanțarea acțiunilor ce alcătuiesc cheltuielile bugetare.

În sens larg, politica bugetară reprezintă totalitatea de opțiuni și decizii, privind formarea, distribuirea și utilizarea eficientă a resurselor bugetare, precum și cea a echilibrării bugetului de stat. Privită într-o astfel de accepțiune , politica bugetară se împarte în trei componente majore:

Politica resurselor bugetare – se referă la modalitățile de procurare a veniturilor statului, respectiv formele, metodele și instrumentele de realizare; astfel, ea se compune din impozitele , taxele și contribuțiile obligatorii;

Politica alocării și utilizării resurselor bugetare – vizează modalitățile de alocare și utilizare a resurselor bugetare; astfel ea cuprinde formele, metodele și instrumentele utilizate în realizarea proceselor de alocare și utilizare a resurselor bugetare;

Politica soldului bugetar ( inclusiv finanțarea deficitului bugetar); aceasta vizează pragul de acceptabilitate a acestui sold, ținând cont de faptul că bugetul de stat trebuie să fie echilibrat pe ansamblu.

Astfel, orice administrator al finanțelor publice, orice conducător, cu simțul răspunderii și cu destulă perspectivă în specialitate, trebuie să-și dea seama că politica bugetară trebuie legată în primul rând de tendințele ciclice ale economiei naționale.

Prin urmare, activitățile economice desfășurate de stat constau în punerea în operă a unei politici economice ce constă într-un ansamlu de decizii, activități prin care se urmărește orientarea întregii activități economico-sociale. El intervine pentru a stimula producția, a împiedica creșterea prețurilor si pentru a asigura o cît mai bună utilizare a resurselor și bogățiilor.

Ansamblul metodelor și instrumentelor prin care se colecteaza și se utilizează resursele financiare pentru îndeplinirea scopurilor sale definește politica financiară. Aceasta cuprinde planuri și stategii derulate de autoritatea guvernamentală pentru constituirea veniturilor publice si de cheltuire a banilor publici .

Ca parte integrantă a politicii generale a statului, politica financiară are o contributie deosebită la satisfacerea nevoilor sociale ale populației.

În acest context se poate admite că, în sfera larga a politicii financiare se disting mai multe componente, și anume: politica fiscală, politica bugetară, politica de credit, politica monetară, politica de prețuri și venituri, și chiar politica financiară a întreprinderii. Însă, în sens restrâns din perspectiva politicii macroeconomice, în general a economiei publice, componentele principale ale politicii financiare, după părerea noastră rămân, politica fiscală și politica bugetară.

Politica fiscal-bugetară este politica economică ce constă în utilizarea, de către autoritățile publice a mecanismelor finanțelor publice pentru a atinge obiectivele pe care și le-au propus. Principalele instrumente utilizate în cadrul acestei politici sunt cheltuielile bugetare, sistemul de impozite și taxe și managementul datoriei publice. Aceasta cuprinde actiunile guvernamentale referitoare la încasarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor bugetare, canalele, mijloacele de atragere a resurselor, utilizarea acestora potrivit destinației si in conformitate cu scopul stabilit, pentru asigurarea stabilitații si dezvoltarii economice.

Politica fiscal – bugetară cuprinde ansamblul reglementărilor privind stabilirea și perceperea impozitelor, taxelor și celorlalte venituri publice, caracterizând opțiunile statului în materie de impozite si taxe .

Într-o o altă accepțiune, politica bugetar – fiscală stabileste volumul și structura cheltuielilor publice în vederea asigurării funcțiilor statului.

Politica bugetară împreună cu politica fiscală alcătuiesc ansamblul instrumentelor (norme și reglementări legale) la dispoziția statului, prin intermediul cărora sunt puse în aplicare obiectivele de intervenție a acestuia, în mediul economic și social, într-o perioadă determinată.

Politica bugetară exprimă opțiunile bugetare ale unui centru de decizie politică (autoritate guvernamentală, autorități locale, autorități supranaționale), care vizează finalitățile obiectivelor în plan economic și social.

Unii economiști “disociază” politica bugetară în 3 componente, și anume:

– politica fiscală, generată de instrumentarea elementelor de impozite și taxe;

– politica alocativă, sau politica bugetară în sens restrâns, generată prin instrumentarea elementelor de cheltuieli bugetare;

– politica soldului bugetar, care privește finanțarea deficitului și valorificarea excedentului bugetar.

După cum se observă, economiștii prezintă politica fiscală ca parte a politicii bugetare în sens larg și denumesc politica bugetară restrictivă “politică alocativă”.

Un alt autor consideră că “politica bugetară a grupat de-a lungul timpului esența politicii financiare, în condițiile în care, peste o sută de ani, echilibrul bugetar a fost regula esențială”.

O altă interpretare, dar care anticipează o aborare mult mai amplă și mai completă este evidențiată în următoarele rânduri: ” politica bugetară, operează în primul rând cu creșterea și reducerea ratei fiscale și creșterea sau reducerea cheltuielilor publice în scopul controlării dimensiunii deficitului sau excedentului bugetar”.

În planul evoluției gândirii economice ce ia dedicat numeroase studii cu caracter fundamental, este greu de tranșat granița care delimitează cele doua noțiuni, respectiv politica fiscală si politica bugetară.

Conceptul de sorginte anglo-saxonă și cel european continental definesc cele două accepțiuni privind definirea politicii fiscale:

a) conceptul anglo-saxon a politicii fiscale(fiscal policy) conform căreia politica fiscală acoperă atât prima etapă a funcției de repartiție a finanțelor publice(mobilizarea resurselor financiare ale staului), cat si în faza doua a acesteia, respectiv utilizarea sau alocarea resurselotr anterior contituite potrivit destinațiilor stabilite;

b) accepțiunea european–continentală a politicii fiscale ce cuprinde multitudine de abordări cu privire la sfera de cuprindere a politicii fiscale, adesea contradictorii și care su ofera o imagine unanim acceptată de toți economistii.

Mai mulți autori definesc politica fiscală ca fiind axată în exclusivitate pe colectarea resurselor financiare publice sub formă de impozite și taxe, fără a face referire la cheltuielile publice pe care le consideră apanajul politicii bugetare.

Se poate observa facil că, notiunii de politică fiscală în viziune anglo-saxonă în corespunde în versiunea ecuropean-continentală conceptul de politică financiară în sens restrâns, cu cele doua componente organice ale sale: politica fiscală prin care se stabileste marimea surselor, metodele de prelevare și veniturile fondurilor publice, și politica bugetară prin care se dimensionează și ierarhizează cheltuielile publice prin actiuni și instrumente specifice.

Aceasta manieră în care a fost abordată problematica politicii fiscal-bugetare a făcut obiectul mai multor criticii care invocând literatura de origine anglo-saxonă cosideră că ”principala carență este aceea că în conținutul politicii fiscale nu se apreciază importanța cheltuielilor publice, iar faptul că se colectează fără a se stabili necesarul care trebuie să fie finanțat reprezintă o viziune total nerealistă”

În practică politica mfiscală si politica bugetară se completează reciproc, iar acțiunile lor au un caracater unitar reflectat întru-un mix al instrumentelor și tehinicilor fiscal – bugetare aflate la dispoziția statului, care urmăresc prin acțiunile lor realizarea utilității sociale maxime, care constă în a obține maximum de satisfacție socială la costurile cele mai scăzute, adică utilizând resursele disponibile într-o manieră profitabilă.

Politicile bugetare contribuie la asigurarea premiselor privind creșterea economică, diminuarea inflației și a altor factori de dezechilibru și prin intermediul politicilor bugetare care vor avea implicații directe asupra creșterii economice, asigurând realizarea obiectivelor de stimulare a activităților economice, de protecție socială, creșterea nivelului de trai și reducerea sărăciei.

Rolul și funcțiile politicii bugetare sunt următoarele :

– rol de alocare a resurselor (corecția echilibrelor parțiale prin intervenția statului);

Rolul de alocare a resurselor definește alocarea resurselor între sectorul pieței și sectorul public și determină producția de bunuri și servicii publice. Spre deosebire de un bun privat, care are proprietatea că fiind consumat de cineva oricine altcineva este exclus de la posibilitatea de a-l consuma, bunul public constituie un bun care are calitatea că, dacă o persoană consumă din acest bun nu reduce consumul din acel bun pentru nici o altă persoană.

– rolul de a stabiliza conjunctura economică (corecția echilibrului la nivel macro prin intervenția statului);

Împreună cu politica monetară, politica fiscal-bugetară reprezintă principalele instrumente economice la dispoziția autorităților publice, prin intermediul cheltuielilor publice, a îndatorării autorităților centrale și locale și prin prevederile fiscale, determinând astfel modificarea conjuncturii economice.

Având izvor direct din teoria keynesiană, politica de stabilizare a fost mult utilizată în țările dezvoltate din vestul Europei, după cel de-al doilea război mondial și până la începutul anilor 1980. Ea s-a concretizat în încurajarea cererii, când șomajul devenea semnificativ, și în reducerea cererii, când inflația devenea amenințătoare. Prin declanșarea Marii Crize Financiare Mondiale din 2007 în SUA, politica de stabilizare a cunoscut un reviriment de mare amploare și intensitate, precum și metode noi de intervenție de ale statului pentru a salva sistemul financiar național și cel mondial pentru nu prilejui ca această criză să ducă la prăbușirea economiei mondiale.

Exista trei directii importante cu privire la rolul macroeconomic pe care îl îndeplineste politica fiscal-bugetară:

– să furnizeze stabilizatori automați care să izoleze și să protejeze economia de extinderea șocurilor din cererea agregată;

– să stabilizeze nivelul produsului automat in jurul nivelului de echilibri, prin modificarea discreționară a cheltuielilor publice și/sau a impozitelor;

– să planifice finanțarea cheltuielilor publice astfel încât să mențină un nivel sustenabil de îndatorare publică în economie.

Politica de stabilizare poate să nu își atingă țintele, din două motive principale. În primul rând, există dificultăți mari practice ale punerii în opera a acesteia, din cauza unei lipse de informații (acțiunile se iau înainte de a cunoaște rezultatul acestora, rezultat ce poate fi influențat de numeroși factori perturbatori). În al doilea rând, se afirmă că trendul este de a încerca menținerea nivelului ratei șomajului sub cel înregistrat în piață, fapt ce conduce inevitabil la inflație accelerată.

Efecte negative ale politicii bugetare ce sunt de nedorit de către orice autoritate sunt: efecte de destabilizare, efecte de evicție, efecte de compensare, efecte incerte ale redistribuirii.

– rolul de repartizare echitabilă a resurselor (corecția evoluției pieței și evitarea creșterii neconcordanței dintre veniturile mici și cele mari prin intervenția activă statului).

Această este cunoscută ca o funcție de redistribuire, ce încearcă să corecteze inegalitățile rezultate în urma unei distribuiri funcționale a veniturilor primare. Prin redistribuire, veniturile primare sunt transformate în venituri finale disponibile după prelevarea impozitelor și cotizațiilor sociale de către stat și după efectuarea de către acesta a transferurilor de venituri. Redistribuirea poate fi efectuată și prin furnizarea de către sectorul public a bunurilor și serviciilor publice.

Politica bugetară are un rol esențial în influențarea cererii agregate pentru asigurarea echilibrului economic, suport de baza al asigurarii creșterii și dezvoltării economice durabile.

Putem afirma faptul că, politica bugetară este politica prin care se realizează relațiile economice în formă bănească ce iau naștere în procesul de repartiție a produsului intern brut în legătură cu înfăptuirea funcțiilor și sarcinilor statului. Prin intermediul politicii bugetare un segment important din produsul intern brut este inclus în planificarea la nivel macroeconomic.

Totodată acesta reprezintă un stabilizator important al economiei contribuind la dezvoltarea economică și socială, a societății în general. Fiecare stat are propriul său sistem de politici economice și bugetare care se conformează cel mai bine necesităților și oportunităților din țara respectivă.

Depășind acest cercul vicios al definirii terminologice și conceptuale, în legislația noastră, relativ recent a apărut accepțiunea de politica fiscal-bugetară care sintetizând atributele politicii fiscale cu ce ale politicii bugetare are drept obiective principale:

a) mentinerea datoriei la un nivel sustenabil pe termen lung;

b) realizarea unui sold al bugetului general consolidat aprope zero pe durata ciclului economic concomitent cu asigurarea competitivității țării;

c) gestionarea prudentă a resurselor și a obligațiilor asumate sectorului public și a riscurilor fiscal-bugetare;

d) menținerea unui nivel adecvat al resurselor bugetare pentru plata serviciului datoriei public;

e) asigurarea predictibilității nivelului și cotelor de impozitare si taxare.

În lumina celor prezentate, noi considerăm că politica bugetară a fost politica fiecărui an bugetar în parte, politica sau măsurile de întocmire și execuție bugetară în cadrul unui an financiar. Dacă economia națională nu urmează o linie staționară, ci una evolutivă, fluctuabilă, dinamică așadar, discontinuă, atunci politica bugetară nu poate să însemne decât politica de menținere a unei situații convenabile a finanțelor publice ale statului, în funcție de variațiile pieței, piață care deține resursele ce alimentează bugetul cu venituri.

1.3. Funcțiile politicii bugetare

Politica bugetară este o componenta a politicii economice care s-a cristalizat in secolul al XX-lea odată cu utilizarea sistematica a componentelor bugetului de stat. Numai in condițiile crizei economice din anii '30 autoritățile economice au început să considere bugetul, cheltuielile si veniturile sale drept un instrument de politica economică.

Richard Musgrave a afirmat ca politica bugetară ce se manifestă prin intermediul bugetul public îndeplinește anumite funcții, a căror importanță variază cu evoluția politicii economice in ansamblul ei:

–    funcția de alocare a resurselor (corijarea echilibrelor parțiale prin intervenția statului);

–     funcția de stabilizare conjuncturală (corectarea echilibrului general prin intervenția statului);

–    funcția de repartiție a resurselor (corectarea dinamicii pieței și evitarea creșterii discrepanței dintre veniturile mici și cele mari prin intervenția statului).

Alți cercetători consideră că ”recunoașterea funcțiilor este legată, de trecerea de la doctrina clasică la cea modernă. Prin aceasta se are in vedere necesitatea intervenției statului, prin intermediul celor trei funcții, in scopul de a corecta eventualele derapaje sau efectele crizelor economice asupra echilibrului economic si social.”

Până nu demult specialiștii au considerat bugetul ca un instrument care permite statului să-și procure resursele necesare acoperirii cheltuielilor sale, cheltuieli care să asigure producerea de bunuri și servicii publice (administrative). După criza din anii '30 accentul a fost pus pe funcția bugetară vizând stabilizarea conjuncturală, apoi, după al doilea război mondial, pe funcția de redistribuire (repartiție).

Funcția de alocare a resurselor

Piața determină o alocare optimă a resurselor doar în măsura în care producătorii, comercianții și consumatorii suportă în întregime costul total al produselor pe care le fabrică, le cumpără și le consumă. De fapt, este imposibil ca pe o piață nereglementată cheltuielile ocazionate să fie integral costuri interne, întrucât presiunile concurenței au ca rezultat externalizarea lor ori de câte ori acest lucru este posibil.

Funcția de alocare a resurselor definește alocarea resurselor între sectorul pieței și sectorul public și determină producția de bunuri și servicii publice. Deosebit de un bun privat, care are proprietatea ca fiind consumat de cineva oricine altcineva este exclus de la posibilitatea de a-l consuma, bunul public pur este un bun care are ca proprietate faptul că, dacă o persoană îl consumă nu se diminuează consumul din acel bun pentru nicio altă persoană.

Dar cum beneficiile din folosirea bunurilor publice sunt disponibile pentru toți membrii societății, iar aceștia, în calitate de consumatori, nu se oferă în mod voluntar să plăteasc furnizorilor pentru aceste bunuri, este nevoie de intervenția statului între producători și consumatori pentru furnizarea bunurilor publice. Cu alte cuvinte, utilitatea ce rezidă din consumul de bunuri publice, cu sau fără utilizare obligatorie, nu poate să fie distinctă după consumatori, ceea ce determină statul să finanțeze aceste bunuri prin impozite și/sau taxe impuse indivizilor.

Cea mai mare parte din bunurile publice sunt oferite deci prin intermediul bugetului public. Acest sistem de alocare a resurselor dintr-o economie poate fi considerat, în general, ca proces de alocare în afara mecanismelor pieței. Furnizarea bunurilor publice având la baza resurse bugetare nu implică totuși producția publică a acestor bunuri. Sectorul public poate să subcontracteze producția bunului cu un producător privat. Decizia sectorului public de a produce el însuși bunul public sau de a subcontracta producția acestuia depinde de ; (1) dorința de a menține un control strict asupra calităii bunului (serviciului) ; (2) considerarea producției bunului/serviciului în sectorul privat ca fiind indezirabilă.

Problema esențială cu care se confruntă statul în îndeplinirea rolului de alocare a resurselor este aceea de a determina cât de multe bunuri și servicii publice trebuie să furnizeze. Dificultatea opțiunii privind cantitatea și calitatea unui bun public ce trebuie furnizat societății începe cu stabilirea contribuției pe care trebuie să o platească un anumit utilizator de bunuri. Din această cauză este nevoie de o tehnică distinctă de alocare a ofertei de bunuri publice și a costurilor de acoperire a acestora. Această tehnică utilizată pe piețele bunurilor publice este derularea unui proces politic – adică câștigarea puterii de decizie în stat prin recurgerea la mecanismul votului – care constituie înlocuitorul mecanismului pieței. Cea ce se obtine din alocarea resurselor prin procesul (mecanismul) politic (al votului), deși nu are ecouri bune și nu multumește pe toată lumea, într-o democrație cu economie de piață, s-ar părea că este o soluție destul de eficientă, dacă nu și unică.

Funcția de stabilizare conjuncturală

Cea mai recentă și, în unele privințe, cea mai importantă funcție a statului (politicii sale bugetare) este cea de stabilizare a economiei, adică a sprijini economia privată pentru a realiza atât folosirea deplină a resurselor, cât și un nivel stabil al prețurilor.

Extrase din modelul teoretic keynesian, politicile de reglare conjuncturala adoptate după al doilea război mondial s-au bazat pe manipularea diferitelor elemente constitutive ale bugetului, însă contestarea rolului stabilizator al bugetului, îndeosebi de către monetariști, a orientat intervențiile bugetare spre funcțiile de alocare și de redistribuire chiar dacă acestea prezintă anumite limite.

În fapt, politica de stabilizare a statului urmăreste (încearcă) să realizeze un compromis rezonabil între două obiective, adesea conflictuale: folosirea în condiții depline a forței de muncă, cea ce inseamna o reducere a șomajului cât și o inflație moderată. Prin urmare, statul folosește instrumentele politicilor monetare și fiscale pentru a încerca să restaureze echilibrul economic general.

Potrivit modelului Keynesian bugetul de stat este integrat în circuitul economic general astfel:

I+G+X =S+T+M (1)

unde se definesc:I-investitii private; G- cheltuieli publice(consum si investiții); X-exporturile; M-importurile; S-economisirea; T-impozitele.

Se considera astfel că, impozitele și cheltuielile sunt considerate fluxuri de resurse, astfel că stabilizarea conjuncturii ia in considerare cresterea fluxurilor, prin majorarrea cheltuielilor publice sau prin scaderea impozitelor.

Prin acest mod de operarea, autoritatea publică vrea să acopere ecartul deflaționist generator al contractiei PIB, de criză și destabilizare a pieței forței de muncă. Acoperirea, se poate realiza prin cresterea cheltuielilor private(prin reducerea impozitelor), fie prin mahorarea consumului guvernamental.

Cuantificarea efectelor cresterii cheltuielilor publice se realizează astfel:

Y=C+I+G (2), unde Z= produsul intern brut, C= consumul privat.

Dacă luăm în considerare Y-T ca fiind disponibil după impozitare, C se descompune in b-consum necomprimabil care nu se modifică, și c(Y-T), care ste consumul rezultat al veniturlui disponibil, în care c – este înclinația marginală spre consum, ecuația de echilibru, ca ecuație a PIB devine:

Y=(b-cT+I+G)/(1-c) (3)

Dacă luăm în considerare o cheltuială publica suplimentară G, prin urmare rezultă că: Y + Y = (b – cT + I + G + G)/(1-c) (4)

Efectuând scăderea 3-4, obtinem următoarele rezultate: Y = G/(1-c) (5)

Interpretând rezultatele obtinute putem afirma că o crestere a cheltuielilor publice antrenează ca efect o creștere și mai mare a PIB, aceasta având ca variabilă coeficientul de multiplicare. Acsta presupune ca, presiunea fiscală să nu crească, deoarece afectează venitul disponibil care este afectat si orientat intre consum și investiții.

Funcția de repartiție a resurselor

Această funcție, cunoscută și ca funcție de redistribuire, urmărește să corecteze inegalitățile rezultate în urma unei repartiții (distribuții) funcționale (a veniturilor primare). În urma redistribuirii, veniturile primare sunt transformate în venituri finale disponibile după prelevarea impozitelor și cotizațiilor sociale de către stat și după efectuarea de către acesta a transferurilor de venituri. Această redistribuire poate fi asigurată și prin furnizarea de către sectorul public a bunurilor și serviciilor publice.

În absența unei politici private de coordonare a acțiunilor de redistribuire a venitului în favoarea celor mai puțin norocoși (săracilor sau celor cu venituri mici), statul se află într-o poziție favorizantă pentru a întreprinde măsuri pe scară largă (națională) în cadrul unei politici coordonate de redistribuire. El are și posibilitatea cunoașterii structurii populației în privința veniturilor și a averilor, dar are și mijloacele financiare necesare susținerii programelor de sprijinire a celor defavorizați (impozite și taxe). Pe de altă parte, statul poate să corecteze anomaliile legate de distribuția venitului, ocazionate de imperfecțiunile piețelor factorilor de producție.

Problema care se pune și pentru care nu s-au adus suficiente clarificări este dacă statul are atribuția de a furniza în mod direct bunurile și serviciile publice sau dacă, în vederea redistribuirii, trebuie să achiziționeze de pe piață bunuri și servicii în cantitatea și calitatea ce le-ar satisface preferințele consumatorilor. Împotriva ultimei căi există două argumente : primul, că oamenii, dacă li se permite aceasta, nu vor alege, după toate probabilitățile, o cantitate corespunzatoare din aceste bunuri și servicii (educație sau asistență socială, de exemplu) ; al doilea, că statul va prefera să aibă un anumit control asupra calității și prețului acestor bunuri și servicii, deoarece prezintă importanță pentru bunăstarea generală. Trebuie însă subliniat faptul că, redistribuirea veniturilor în societate prin intervenția statului este limitată de cel puțin doi factori : (1) posibilitățile limitate ale resurselor financiare folosite pentru redistribuire, date de masa impozabilă națională și de presiunea fiscală suportabilă și (2) costul eficienței impus de redistribuire.

Prin urmare, aceste trei functii ale bugetului pot fi interpretate si in termenii analizei cresterii economice: ele vizeaza cautarea unei cresteri echilibrate si relevarea cailor maximale de crestere. Aceasta analiza releva ca problemele de echilibru pe o perioada scurtă, conjuncturala, nu pot fi disociate de alocarea resurselor pe termen mediu si lung, considerata ca un fenomen structural.

Trebuie precizat că, politicile bugetare au un rol determinant prin procesul de alocare al resurselor cât și în cel de control al cheltuielilor. Totodată acesta reprezintă un stabilizator important al economiei contribuind la dezvoltarea economică și socială, a societății în general. Fiecare stat are propriul său sistem de politici economice și bugetare care se conformează cel mai bine necesităților și oportunităților din țara respectivă.

Deși au fost elaborate o serie de cercetări și analize, acestea diferă în cea ce privește efectul și eficiența politicilor bugetare. Se ia in considerație, pe de o parte, faptul că politicile bugetare și cele monetare au un efect nestimulativ asupra economiei și pot conduce la scăderea productivității, iar costurile aferente procesului regulator, de coreție al staului sunt considerate a afecta negativ desfășurarea activității economice. Pe de altă parte, din studiile empirice elaborate reies efectele benefice ale mărimii cheltuielilor publice asupra creșterii economice, dar și consecințele negative ale acestora.

1.4. Obiectivele și instrumentele politicii bugetare

Obiectivul fundamental al strategiei reformarii economiei si relansării cresterii economice, zis și obiectiv strategic national, este crearea unei economii de piata, functionale, compatibilă ca mecanism, structural si legislativ cu economiile tarilor dezvoltate.

Unii autorii consideră că ”obiectivele sunt alegerile publice cu motivații de ordin calitativ: bunăstarea, echitarea, solidaritateam securitate și altele aflate în sfera neproductivă, din care componența socială este cea mai puternică.”

Abordată în contextul politicii generale (economice și sociale), politica fiscal-bugetară are mai multe obiective cu caracter global, unele fiind comune mai multor componente ale politicii generale, a căror înfăptuire interacționează profund cu modalitățile de procurare, alocare și utilizare a resurselor bugetare publice. Formulate generic, asemenea obiective vizează: asigurarea ordinii publice și securității naționale; creșterea nivelului de cultură și civilizație al cetățenilor; realizarea echității și a protecției sociale; restructurarea și modernizarea economiei naționale sau relansarea acesteia (în perioadele de declin); stimularea creșterii economice; protecția mediului și dezvoltarea durabilă a societății

În același timp, politica fiscal-bugetară are și obiective specifice, care se referă, în principiu la crearea și structurarea adecvată a sistemului fiscal și a celui bugetar al țării incluzând: modernizarea sistemului de impozite; structurarea și delimitarea judicioasă a cheltuielilor și a veniturilor, pe componente; corelarea cheltuielilor cu veniturile bugetare fiscale și nefiscale; stabilirea soldului bugetar public, atât din prisma cuantumului cât și a soluțiilor de acoperire a deficitului, dacă acesta există; alegerea modalităților de folosire a categoriilor financiare ca pârghii de influențare a evoluției economice și sociale.

Bradley Schiller apreciază că politica fiscal bugetară are ca obiective specifice:

– asigurarea ocupării depline a forței de muncă;

– stabilizarea inflației;

– diversificarea producției;

– distribuirea echitabilă a avuției.

Politicile fiscal-bugetare de stimulare a creșterii economice au un fundament comun, cel al corectării dezechilibrelor economiilor naționale. Desigur, optica privind metodele cele mai eficiente variază de la țară la țară, și fluctuează periodic în funcție de ce conjunctură economică a demonstrat ineficiența uneia din metode. Crizele financiare ale secolului trecut și cea a acestui secol au determinat de fiecare dată reconsiderări ale fundamentelor politicilor publice, și în special a celor privitoare la corectarea instabilităților economice. Logica folosită este poate ușor simplistă: dacă o politică fiscal-bugetară nu a funcționat, generând un declin economic semnificativ, o parte a mediului academic a considerat necesară regândirea întregii paradigme. Ori, ceea ce această optică neglijează este că o politică financiară poate da greș nu neapărat datorită erorilor de concepere, cât datorită modalității efective de implementare.

Musgrave, referindu-se la această idee, spune că: „Menirea tradițională a teoriei fiscale este cea de a prescrie remedii pentru eșecurile pieței, în special în situațiile în care apar externalități. După această etapă, se presupunea că odată ce guvernul a fost sfătuit asupra unui traseu de acțiune, acesta va proceda la punerea lui în aplicare. Literatura recentă în domeniul teoriei opțiunii publice tratează modul în care sunt luate și implementate deciziile de politică fiscal-bugetară. Ipoteza principală este ca procesul politic și administrativ suferă de o predispoziție de a adopta programe ce nu reflectă preferințele publicului, și care, în situația unei proceduri eficiente, nu ar fi aprobate”.

În accepțiunea proprie, obiectivul general al politicii bugetare îl constituie utilizarea cheltuielilor și veniturilor publice pentru a modifica echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării dezvoltării economice în condiții de stabilitate.

Principalul obiectiv al politicii bugetare însă, în opinia noastră îl constituie formarea, păstrarea, repartizarea și utilizarea veniturilor constituite în fonduri publice pentru acoperirea cheltuielilor necesare desfășurării echilibrate a ramurilor economiei naționale și a tuturor sectoarelor de activitate din cadrul acesteia pentru asigurarea unei dezvoltari armonioase și durabile. În vederea realizării acestui deziderat se urmăresc realizarea următoarelor echilibre: ocuparea deplină a forței de muncă, mentinerea echilibrului dintre cerere și ofertă, temperarea fenomenului inflaționist, repartizarea echitabilă a rezultatelor activitaților.

Un rol deosebit al polticii bugetare este și influențarea cererii agregate pentru asigurarea echilibrului macroeconomic, suport de baza al cresterii economice și a unei dezvoltări durabile.

Influența acesteia poate fi pusă în evidență plecând de la venitul de echilibru care se obține când oferta globală dată de venitul național este egalată de cererea globală, formată din veniturile repartizate celor care au contribuit la realizarea producției, potrivit formulei: Y=C+I+G+H, unde Y- reprezintă venitul național sau produsul național, care reprezintă oferta globală, C- consumul global = Co+CYd, unde Co- cheltuiala minima de consum necesara, c- înclinația marginală spre consum, Yd- venitul national disponibil după deducerea impozitelor T și incasarea plăților de transfer P, I- cererea pentru investiții, G- cheltuielile guvernamentale, ce pot fi modificate ca instrument al politicii bugetare, H- exportul net, ca diferență între import și export.

Fie: Yd= Y-T+P și considerăm aceste mărimi ca fiind autonome: Co, Io, To, Po, atunci Y=Co+c(Y-To+Po)+Io+Go+Ho, y=1/1-c(Co-cTo+cPo+Io+Go+Ho), rezultă că din această ecuație se determină multiplicatorii bugetari care sunt indicatori ce multiplica variația mărimilor bugetare:cheltuieli și I mpozite. Pentru a determina variația venitului național se obține multiplicatorul achizitiilor sau cheltuielilor guvernamentale prin derivarea funcției în raport cu Go, dY/dGo =1/(1-c), astfel dacă c=0,5, multiplicatorul cheltueililor bugetare guvernamentale este MCG= 2.

Pentru ca cererea să rămână neschimbată când se modifică una din cheltuielile autonome Io, Po, cheltuielile guvernamentale trebuie să se modifice cu aceeasi mărime in sens opus iar nivelul cererii sa ramână nemodificat.

Dacă modificăm cheltuielile guvernamentale, se obține noul nivel al venitului de echilibru, ca efect al creșterii cheltuielilor guvernamentale cu o anumită valoare. Modificarea cheltuielii dG= 60, atunci Dy=1/(1-c)xdG=1/1-0,5=2X60=120 provoacă diferenta de nivel a venitului de echilibru care este Y2-Y1 = 120 ca efect al majorării cheltuielilor guvernamentale cu 60. Dacă venitul de echilibru Yi =500 este sub nivelul produsului național potențial de Yp=1000, pentru a diminua șomajul prin cresterea cererii se adopta o politică expansionistă, prin sporirea cheltuielilor Dg =(Yp-Yi)/MCB = (1000-500)/2=250 și în acest caz venitul de echilibru coincide cu cel al ocupării depline la nivelul venitului potential.

În situația exact opusă, când economia se află în super ocupare, adică în pragul de ocupare deplină 400 este inferior celui de echilibru 500, se produce inflație. Pentru a o tempera, statul actionează prin politica restrictivă, deflaționistă prin reducerea cheltuielilor, astfel dG=(Y1-Y0)/MCB=(500-400)/2=50, ce diminuează cererea agregată, încât cererea este sub cea inițială, în punctul de intersectie ce corespunde venitului de ocupare deplină de 400.

Multiplicatoriul cheltuielilor guvernamentale este egal cu multiplicatorul altor variabile autonome, consumul, investitiile, exportul net, astfel pentru menșinerea stabilității cererii agregate, guvernul trebuie să modifice cheltuielile cu aceeași sumă cu care s-a diminuat sau mărit una din variabilele autonome prezentate.

Multiplicatorul plăților de transfer, se obține prin derivarea funcției de venit în raport cu plățile de transfer P ca mărimi autonome, prin funcția dY/dPo=c/(1-c). Întrucât c este mai mic decât 1, multiplicatorul acestora este mai mic decât al cheltuielilor guvernamentale. Modificare acestora are influență asupra cererii agregate, pentru ca modifică venitul disponibil destinat cheltuielilor de consum, în funcție de înclinația marginală spre consum. Astfel, influența variației acestor mărimi este mai mică decât influența variației cheltuielilor guvernamentale asupra cererii agregate.

Din relația dY=c/(1-c) Dp, unde c=o,5 si Po=50, efectul asupra venitului este de 0,5/1-0,5=1×50=50, iar multiplicatorul plăților de transfer este 0,5/(1-0,5) = 1 care este mai mis decat cel al cheltuielilor bugetare, a carei valoare este determinata astfel: 1/(1-c) = 1/1-0,5 = 2. Efectul guvernului se transmite asupra venitului național prin cheltuielile de consum care vor fi majorate cu cresterea plăților de transfer multiplicată cu înclinația marginală spre consum, astfel:

C= Co + CYd se va deplasa în sus cu Cdp de 0,5×50 = 25, ce se va deplasa si in acelasi sens Y = C + Io +Go +Ho care se va situa în punctul unui venit național modificat de 525, față de venitul de echilibru de 500, reprezentând modificarea venitului ca efect al variației plăților de transfer de 25. În practica curentă cheltuielile bugetare și plățile de transfer nu sunt atât de efeciente în macrostabilizare, datorită timpului necesar la dispozitia guvernului pntru a promova această decizie.

Multiplicatorul impozitelor sau multiplicatorul fiscal se determină la fel prin derivarea funcției de venit în raport cu impozitele autonome T, astfel dY/dt =-c/(1-c), obtinand astfel un efect invers asupra venitului, prin rezultatul negativ, față de cel al variației plăților de transfer, deoarece o diminuare a impozitului cu o sumă mărește venitul cu aceeasi sumă, cererea agregată mărindu-se cu multiplu de 1/(1-c) din cxdTo. Multiplicatorul fiscal este coeficientul cu care trebuie mărită variația impozitului pentru a modifica în sens invers venitul de echilibru.

Astfel, dacă impozitele se reduc cu 60 unități monetare, înclinația spre consum este de 0,5 , sporul de venit național generat de aceasta masură este de : 0,5/1-0,5 x 60 = 60 de unitati, astfel prin reducerea impozitelor crește partea din venit la dispozitia agentilor economici, ce determină mărirea cheltiuielilor de consum și de investiții și deci cererea agregată. Prin efectele de multiplicare sau de antrenare se realizează un spor al venitului național care determină o crestere a gradului de ocupare și a cheltiuielilor de consum.

Sintetizând cele prezentate mai sus putem afirma că, asigurarea completă a forței de muncă, în condițiile unor prețuri stabile, constituie un obiectiv important, deoarece neocuparea afectează cresterea economică și diminuează consumul. Pentru temperarea efectelor negative, prin programele de lucrări publice, susținute energic de catre stat, se alocă cheltuieli pentru actiunile ce necesită forță de muncă. Prin reducerea însă a fiscalității, veniturile disponibile pot fi reinvestite pentru crearea de noi locuri de muncă. Prin programe sociale, finantate de catre stat pentru programe de formare si reconversie profesională, se asigură sprijin pentru asigurarea cu locuri de muncă.

Obiectivul politicii bugetare îl constituie utilizarea cheltuielilor și veniturilor publice pentru a modifica echilibrul macroeconomic global în scopul asigurarii dezvoltarii economice in conditii de stabilitate, ce constă în asigurarea unei creșteri economice echilibrate, în condițiile ocuparii forței de muncă și a stabilității prețurilor.

Pentru realizarea acestui scop prin măsurile de politică bugetară se urmăresc sustinerea investitiilor proprii prin programe guvernamentale, precum si crearea unpr mecanisme de repartizare judicioasă și echitabilă a veniturilor, prin utilizarea plăților de transfer în cadrul sistemului de securitate socială, pentru ecvhilibrul ofertei de bunuri si serviciu cu cererea agregată.

Reducerea amplitudinii fenomenului inflationist, este un alt obiectiv esential urmarit de politica bugetară ce se realizează prin măsuri de stabilizare a preturilor și salariilor, și necesită măsuri sustinute din partea statului în domeniul investitiilor publice din sectoarele productive, prin acordarea de subvenții, pentru impulsionarea cresterii economice, a cresterii gradului de ocupare a fortei de muncă și a salariilor prin sporul de productivitate a muncii.

Pentru o redistribuire echitabilă a veniturilor si rezultatelor activitaților, statul hotărăște alocarea resurselor între activitati și indivizi și stabileste axele prioritare de folosire a lor. La redistribuirea veniturilor se urmareste realizarea echității în acoperirea necesităților de utilități publice pentru realizarea securității sociale și corectarea mecanismelor pieței în alocarea resurselor financiare.

Politica bugetară, cuprinde astfel un sistem de măsuri și decizii privind constituirea, alocarea și utilizarea eficientă a resurselor bugetare, inclusiv echilibrarea bugetului pentru dezvoltarea durabilă a societății umane. Sfera de cuprindere a acesteia este mai largă decât politica fiscală cuprinzând opțiuni pentru procurarea resurselor nefiscale, a celor privind soldul bugetar, inclusiv procedura bugetară.

Instrumentele politicii bugetare sunt cheltuielile publice. Ele sunt diversificate și servesc la achiziționarea de bunuri și servicii necesare instituțiilor publice, asigurarea de resurse bănești unor categorii sociale sau susținerea financiară a dezvoltării unor ramuri sau domenii de activitate. Cheltuielile publice înscrise în bugetele componente ale sistemului public de bugete, dimensionate, în ultima instanță, în bugetul general consolidat fac obiectul votului, fiind expresia efortului financiar public real în fiecare an.

Statul este unul dintre participanții la activitatea economică în cazul unei economii de piață și poate influența economia prin resursele sale financiare.

Politica cheltuielilor publice folosește ca pârghii:

– achizițiile:

– comenzile de stat;

– investițiile.

Achizițiile, comenzile de stat și investițiile, sunt folosite în cadrul politicii cheltuielilor publice în mod diferențiat în funcție de activitatea economică. Achizițiile și comenzile sporesc în mod substanțial, în perioadele de depresiune economică producând astfel o cerere, care se repercutează prin efectul ei propagat, asupra tuturor agenților economici, ceea ce sporește veniturile și astfel cererea generală.

Investițiile pe care le face statul sunt și ele diferențiate în funcție de domeniul de aplicație. Pentru că, în faza de depresiune economică oferta prevalează, aceste investiții se fac în domenii care nu produc bunuri materiale: construcții de interes public, autostrăzi, așezăminte cu caracter social și cultural etc. Pentru executarea lucrărilor de acest gen se angajează muncitori care primesc salarii, ceea ce reprezintă un impuls în direcția cererii, respectiv comenzi pentru alte activități economice producătoare de bunuri și servicii. Simultan cu aceste investiții în obiective de interes public se fac investiții și în întreprinderi pe care le administrează statul (fiind în proprietatea statului).

Aceste investiții vizează retehnologizarea unităților producătoare de energie electrică, de transport, telecomunicații, precum activitatea din alte domenii strict productive. Evident că aceste investiții reprezintă o sursă de comenzi pentru agenții economici privați, producători de instalații, utilaje etc., care la rândul lor lansează comenzi celor ce produc materiile prime și energie etc. Toate aceste comenzi înseamnă locuri de muncă, deci salarii, deci cerere.

Cunoscând acest mecanism apare absolut normal ca în condițiile de boom economic, adică de expansiune economică, achizițiile, comenzile și investițiile de stat să fie reduse și chiar oprite, în funcție de situațiile concrete care variază de la țară la țară.

Utilizând bugetul de stat ca instrument de reglare macroeconomică politica bugetară urmăreste formarea, păstrarea, repartizarea si utilizarea veniturilor constituite din fonduri publice pentru acoperirea cheltuielilor necesare dezvoltarii armonioase și echilibrate a principalelor ramuri economice, pentru a asigura o dezvoltare echilibrată si durabilă a societății. Pentru obținerea acestui deziderat, se urmăresc a se realiza în principal următoarele:

Un înalt grad de ocupare a forței de muncă;

Menținerea echilibrului la nivel macroeconomic dintre cerere și ofertă;

Asigurarea stabilității preturilor și calmarea presiunilor inflaționiste;

Repartizarea eficientă și echitabilă a rezultatelor activităților pentru reducerea disparităților din economie.

Astfel prin intermediul componentelor bugetului de stat se poate influența cererea în reglarea conjucturii economice în mod expansionist, pentru a crește ritmul activităților economice atunci când gradul de ocupare a forței de muncă este foarte scăzut, sau restrictiv când se dorește o temperare a activității economice, prin reducerea cererii în situatii inflaționiste.

Așa cum am arătat mai sus, principalul instrument de politică bugetară îl constituie bugetul de stat. Acesta reprezintă un program anual în care sunt înscrise opțiunile privind cheltuielile bugetare ale unui centru de decizie politică cât și sursele de acoperire ale acestor cheltuieli.

Ca instrumente ale politicii bugetare, cheltuielile publice ajută la achiziționarea de bunuri și servicii necesare instituțiilor publice, susținerea financiară a dezvoltării unor domenii de activitate și asigurarea de resurse bănești pentru unele categorii sociale.

Flexibilitatea utilizării instrumentelor de politică bugetară poate fi scoasă în evidență pe două laturi, respectiv:

latura tehnică ce depinde de diferența punerii în aplicare, astfel unele instrumente actioneaza in mod automat, alte necesită o decizie discreționară a guvernului și modalități administrative de aplicare(ex: cresterea sau reducerea unor cheltuieli bugetare, modificarea unor termene de plata a unor cheltuieli bugetare, etc.);

latura politică, ce arată trendul urmat de autoritățile publice de a prefera măsuri acceptate de opinia publică.

Instrumentele politicii bugetare sunt diversificate și servesc la cumpărările de bunuri si servicii de către institutiile care pun în aplicare politica statului. În plus au calitatea de a orienta la nivel microeconomic, pe cei care beneficiază de credite bugetare adoptate prin legile bugetare anuale, in vederea furnizarii de servicii publice necesare, prioritare si eficiente, conforme cu interesul greneral al societății.

Aceste cheltuieli cuprind investiții publice, plata salariilor, plați bunuri și servicii cât și transferuri efectuate în procesul redistribuirii veniturilor pentru sustinerea unor categorii sociale aflate in dificultate financiară.

Sintetic, așa cum este redat în tabelul nr.1.1, instrumentele politicii bugetar-fiscale cuprind următoarele:

Tabelul nr.1.1.

Instrumentele politicii bugetare

Sursa: Moșteanu, Tatiana coord. – Politici fiscale și bugetare de relansare a economiei României, Colecția de working papers ABC-UL LUMII FINANCIARE , WP nr. 1/2003

După părerea noastră, politica de cheltuieli promovată trebuie să fie o politică de cheltuieli prudentă și echilibrată construită pe principiul managementului financiar solid, având în vedere turbulențele și incertitudinile de pe piețele internaționale, dar și constrângerile interne. Aceasta ar trebui să acomodeze, nevoile procesului de ajustare cu resursele limitate disponibile lăsând însă spațiu pentru o majorare ulterioară a acestora în cazul în care situația economică o va permite.

Un alt instrument al politicii bugetare îl constituie soldul bugetar, care este rezultatul operațiunilor financiare de formare a veniturilor bugetare din venituri și cele de repartizare și cheltuiere a acestora, situația ideală pentru toți factorii politici fiind echilibrarea bugetului prin corelarea cheltuielilor bugetare cu posibilitățile reale de colectare a veniturilor.

Dezechilibrul bugetar se manifesta atunci cand exista o neconcordanță a veniturilor si cheltuielilor bugetare si se manifesta ca un excedent atunci când veniturile depășesc nivelul cheltuielilor si, soldul bugetar fiind pozitiv, sau deficit atunci când cheltuelile depășesc veniturile încasate, soldul bugetar fiind negativ.

După factorii determinanți și obiectivele politicii bugetare, se disting urmatoarele forme de manifestare:

– soldul bugetar planificat ca raport între veniturile și cheltuielile bugetare înscrise în proiectul de buget;

– soldul bugetar efectiv care reflectă raportul între veniturile bugetare efectiv realizate(încasate) si cheltuielile bugetare efectuate pe parcursul exercițiului bugetar anual.La rîndul său acesta este reprezentat de soldul de trezorerie care raportează rezultatul operațiunilor ce se deruleaza prin trezoreria statului și rezulta ca diferență între totalul încasărilor si totalul plăților exigibile la un moment dat;

Un buget care a fost programat cu un execedent, se poate executa și închide cu un defifict, ca urmare a reducerii veniturilor bugetare si creșterii cheltuielilor prin acțiunea unor factor neprevăzuți sau ce nu au fost luați în seama la programarea inițială. Abaterea poate afecta realizarea unor obiective ce s+au propus inițial și prin urmare asigurarea concordanței între soldul planificat și cel efectiv realizat, constituie o latura de o importanța deosebita a politicii bugetare, care trebuie să aibă la bază o stabilire realistă a indicatorilor bugetari.

Apariția abaterilor de la program este semnalul apariției unor neregularități în procesul de execuție și implică decizii optime de corecție, pe când apariția unui sold execedentar implică decizii optime de utilizare a acestuia în conditii de eficiența și eficacitate maximă;

-soldul bugetar primar care cuprinde diferentele dintre venituri și cheltuieli fără a se include și serviciul datoriei publice. Dacă la soldul primar se adauga și serviciul datoriei publice se obține soldul global;

-soldul bugetar neconsolidat, care reflecta diferența dintre veniturile si cheltuielile în bugetul de stat. Prin adăugarea soldurilor bugetelor locale, a bugetului asigurărilor sociale de sta, a instituțiilor autonome si cele ale fondurilor speciale se obtine soldul consolidat.

-soldul bugetar structural, considerat și sold al ocupării depline, constituie soldul bugetului cand economia utilizează deplin toate capacitățile de producție, și dacă PIB real coincide cu PIB potențial;

-soldul real reprezintă soldul efectiv intr-o anumită perioadă de timp, iar soldul ciclic exprimă diferență dintre soldul real și cel structural. Soldul ciclic indică influența ciclurilor economice asupra veniturilor și cheltuielilor bugetare, în timp ce soldul real nu reflecta numai modificarea veniturilor si cheltuielilor bugetare , ci și influența ajustărilor automate a acestora la starea economiei.

Opțiunile privind utilizarea cheltuielilor publice pentru realizare obiectivelor politicii economice in general si ale politicii bugetare în special, apar ca un factor determinant pentru dimensiunile si marimea soldului bugetar. Politica soldului bugetar este determinată de deciziiile privind procurarea si folosirea resurselor bugetare, dar apare și ca factor determinant în restricțiile impuse de dimensiunile și momentele intervenție prin instrumente fiscal-bugetare.

În final, politica fiscal-bugetară este doar unul din multiplele mecanisme de influențare a economiei și a societății, în general, la dispoziția statului. Pentru ca impactul pozitiv să fie maxim, politicile statului trebuie elaborate pe termene medii sau lungi și armonizate pentru a exercita un efort concertat asupra bunăstării populației. Daca acest obiectiv, fundamental în opinia noastră, nu este luat în vedere ca și scop al intervenției statului în economie, echilibrele macroeconomice, sistemele fiscale sau cheltuirea eficientă a resurselor publice devin simultan inutile.

Considerăm că, respectând-se principiul fizic al entropiei, conform căruia toate sisteme din natură se degradează în timp, economiile naționale trebuie susținute pentru a preveni și chiar inversa trendul de colaps sistemic, ce s-ar traduce printr-un regres al civilizației, punerea în pericol a unei dezvoltări durabile și periclitarea tuturor progreselor pe care le-a realizat omenirea. Statul este singura instituție capabilă de a exercita influențe macroeconomice semnificative, iar modul în care reușește să asigure siguranța și progresul pe toate planurile a componenților săi este, în lumea contemporană, chiar sursa evoluției umanității.

În lumina celor arătate mai sus, considerăm că, obiectivul principal al politicii fiscal bugetare este susținerea procesului de convergență nominală și reală, creșterea investițiilor atât in infrastructura fizica cât si în cea umană si institutională și îmbunătățirea corelatiei între resursele de care dispunem și modul în care le utilizăm cu obiectivele majore de politica economica pe care le avem de atins. Pe termen lung, obiectivul politicii fiscal bugetare este consolidarea finantelor publice cu scopul creșterii rolului stabilizator prin reducerea deficitelor structurale și crearea condițiilor necesare pentru functionarea simetrica a stabilizatorilor automati.

1.5. Componentele politicilor fiscal – bugetare.

Deciziile de politică fiscală trebuie concertate cu cele privind politicile bugetară și monetară, dar și cu politica prețurilor, a ocupării forței de muncă etc.pentru a asigura integrarea organică în politica generală. Dar, în același timp, politica fiscală are scopuri specifice, între care, în opinia lui Paul Samuelson, sunt de avut în vedere și acelea de a contribui la atenuarea oscilațiilor caracteristice ciclurilor economice sau de a favoriza menținerea unei economii progresive, care să asigure un grad ridicat de ocupare a forței de muncă.

Într-o accepțiune mai cuprinzătoare politica bugetară are la bază conținutul bugetului de stat, ca ansamblul de opțiuni și decizii privind problematica formării, alocării și utilizării eficiente a resurselor bugetare, inclusiv cea a echilibrării bugetului de stat, atât pentru redistribuirea PIB cât și în scopul influențării asupra dezvoltării durabile a societății.

Politica bugetară se axează pe constituirea, distribuirea și utilizarea celui mai important fond public: fondul bugetar. În această accepțiune, așa cum se poate observa și în figura nr. 1.1, politica bugetară are o sferă mai largă de cuprindere decât politica fiscală, incluzând, pe lângă problemele vizate de politica fiscală, opțiunile asupra procurării resurselor sub alte forme ale veniturilor ordinare decât cele fiscale (veniturile nefiscale), ca și cele privind soldul bugetar, inclusiv derularea procesului bugetar.

……………………………………… ……………………………………

Figura nr.1.2. Componentele politicii fiscale si ale politici bugetare

Sursa: Politici financiare publice-Suport Curs, Bogdan ZUGRAVU, 2010, Iasi, p.11

Problematica politicii bugetare apare astfel de mai mare anvergură decât cea a politicii fiscale, deoarece “instrumentele de intervenție bugetară sunt constituite atât din impozite și cheltuieli, cât și din excedente și deficite bugetare ”.

În această accepțiune, se pot distinge ca și componente ale politicii bugetare următoarele:

– politica procurării resurselor bugetare, care se exprimă prin opțiunile privind modalitățile de procurare a resurselor bugetare ordinare, inclusiv alegerea formelor, metodelor și instrumentelor de realizare. Ea include în mod firesc impozitele, taxele și contribuțiile obligatorii (fiscale), cât și veniturile cu caracter nefiscal, respectiv veniturile obținute de către autoritățile publice din exploatarea întreprinderilor și proprietăților lor, în ipostaza de proprietar, care le dă dreptul să participe la repartiția primară a produsului creat sau să valorifice diferite bunuri (active);

– politica alocării și utilizării resurselor (cheltuielilor) bugetare, care se referă în mod direct la opțiunile privind modalitățile de alocare și utilizare a resurselor bugetare sub forma generică de cheltuieli bugetare, precum și la alegerea formelor, metodelor, instrumentelor și tehnicilor utilizabile.

În măsura în care, într-o economie de piață, ponderea covârșitoare a resurselor bugetare ordinare revine celor fiscale, putem afirma că cele două componente ale politicii bugetare ce au fost prezentate anterior integrează problematica politicii fiscale, respectiv a impozitelor și cheltuielilor finanțate pe seama lor. Concomitent, sunt incluse și elemente distinctive de politică bugetară, care se referă atât la procurarea altor venituri decât cele fiscale, cât și la alocarea și utilizarea acestor resurse (împreună cu cele fiscale).

Dificultatea delimitării tranșante a sferei politicii fiscale de cea a politicii bugetare decurge și din cerința de a finanța ansamblul cheltuielilor publice bugetare pe seama ansamblului resurselor (veniturilor) bugetare, fără a separa sau disloca părți din acestea pentru a servi efectuării unor cheltuieli anume (conform principiului bugetar al neafectării veniturilor). Numai în măsura în care se produc abateri de la acest principiu, prin constituirea de fonduri speciale, s-ar putea urmări o legătură directă între procurarea unor venituri și cheltuielile de finanțat strict pe seama acestora;

– politica soldului bugetar, care este o componentă esențială a politicii bugetare, deoarece numai pe seama bugetului se fundamentează opțiunile sau deciziile corespunzătoare acestei politici. Politica soldului bugetar se referă la promovarea unui buget echilibrat (sold zero) , buget deficitar (sold negativ) sau buget excedentar (sold pozitiv), ca și la dimensiunile acceptabile ale acestui sold.

Față de cerințele principiului bugetar al echilibrării cheltuielilor cu veniturile ordinare, în practică, dar și în teoria modernă, se admit abateri ce se constituie ca

elemente ale politicii bugetare, în sensul de a accepta sau nu un excedent/deficit bugetar, precum și de a stabili dimensiunile și mărimea soldului respectiv, precum și modalitățile de finanțare/utilizare a acestuia.

O primă latură a acestei componente de politică bugetară se finalizează prin decizia adoptată cu privire la acceptarea dezechilibrului care, de regulă, are sensul deficitului bugetar și la proporțiile acestuia în raport cu mărimea PIB. În acest sens, votarea în autoritatea legislativă a unui buget deficitar echivalează cu opțiunea asupra existenței și mărimii deficitului, ca sold al bugetului. O a doua latură se referă la stabilirea modalităților de finanțare a deficitului bugetar, prin opțiuni asupra surselor cu caracter extraordinar din care pot fi procurate resursele bugetare extraordinare.

Ca și în cazul altor concepte, se remarcă deosebiri sensibile și în definirea conținutului său; de multe ori, politica bugetară este prezentată într-o accepție limitativă, ca având o problematică specifică cheltuielilor bugetare, concretizată în

opțiunile privind mărimea și structura cheltuielilor bugetare, respectiv ansamblul de tehnici și instrumente utilizabile în dimensionarea și finanțarea acțiunilor ce concretizează cheltuielile bugetare. În această abordare limitativă, politica bugetară apare ca fiind complementară politicii fiscale, la rândul său definită (de aceeași autori) în mod restrictiv, numai prin prisma politicii impozitelor.

Astfel, Gheorghe Manolescu consideră că „politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie publică (local, central sau supranațional), având finalități exclusiv economice și sociale, și implicând utilizarea (instrumentarea) cheltuielilor publice politica bugetară constituie complementaritatea funcțională a politicii fiscale, cele două tipuri de politici reprezentând ansamblul coerent de instrumente, la dispoziția statului, prin care acesta modulează activitatea economică”.

Pe aceeași direcție se înscrie și concepția unui alt autor, care abordează politica bugetară „ca expresie a dimensionării și ierarhizării cheltuielilor publice prin acțiuni și instrumente specifice”, fiind subsumată, împreună cu politica fiscală, politicii financiare (a statului). În mod asemănător, alți cercetatori consideră că, în sfera politicii bugetare se încadrează doar opțiunile statului privitoare la cheltuielile publice, folosind expresia politică bugetară ca substitut pentru „politica financiară în materie de cheltuieli publice”.

Chiar și la unii autori care atribuie politicii bugetare un înțeles larg întâlnim abordări diferite privind conținutul acesteia. Putem invoca aici opinia după care „impozitele și cheltuielile publice constituie cele două variabile instrumentale de care politica bugetară dispune […] politica fiscală și politica cheltuielilor publice (cu componentele sale) sunt componente ale politicii bugetare. A pune semnul egalității între politica fiscală și politica bugetară sau între politica cheltuielilor publice și politica bugetară sau a confunda multiplicatorii keynesieni între ei, sunt regretabile.”. Nu rezultă însă din această concepție în ce politică s-ar încadra opțiunile privind procurarea altor venituri, care nu sunt de natură fiscală, inclusiv cele privind soldul bugetului.

Privită ca integrând politica fiscală, politica bugetară apare și ca sinteză a acesteia din urmă, ceea ce îi determină un conținut mai complex și îi imprimă caracterul de politică fiscal-bugetară. În mod obiectiv, politica fiscală și politica bugetară se întrepătrund până la a se identifica, în mare măsură, iar acțiunile caracteristice lor presupun, inevitabil, un mix al instrumentelor și tehnicilor fiscal-bugetare, folosit în promovarea politicii fiscal-bugetare a statului.

1.6. Conexiunea politică bugetară-politică fiscală. Mix-ul de politici fiscal-bugetare.

În ultimele secole s-a observat o fluctuație a activității economice care nu se desfășoară liniar, astfel că, perioadele de expansiune economică sunt urmate de o contracție, că momentele de apogeu nu pot fi menținute la nesfârșit și că după depresiune poate veni o relansare a activității economice.

Problemele cu care s-a confruntat economia mondială de-a lungul anilor au determinat teoreticienii să emită nenumărate idei legate de posibilitatea restabilirii echilibrului economic general. Toate acestea au în vedere, în fond, elaborarea unui program de politică economică care să permită eliminarea, pe cât posibil, a factorilor destabilizatori, fiind orientate în direcția atingerii obiectivului propus.

Indiferent de optica privind direcțiile de acțiune adoptate în ceea ce privește politica macroeconomică (asigurarea unei creșteri economice prin intermediul creșterii cheltuielilor guvernamentale sau pe baza unei politici monetare expansioniste din punct de vedere al ratei dobânzii, care să conducă la stimularea investițiilor, dar și la o creștere a masei monetare aflate în circulație sau, dimpotrivă, adoptarea unor politici restrictive în ceea ce privește creșterea ofertei de monedă din economie, în scopul frânării creșterii generalizate a prețurilor, sau creșterea taxelor, în scopul susținerii cheltuielilor guvernamentale), s-a conturat foarte bine ideea că cele mai importante instrumente de politică macroeconomică sunt reprezentate de politica monetară și politica bugetar-fiscală.

Ciclurile politico-economice puse în evidență în ultimele decenii au făcut să se vorbească mai mult despre politicile anticiclice și despre comportamentul politicienilor privit în strânsă legătură cu comportamentul electoratului. Pentru a asigura condițiile unei dezvoltări durabile, statul de obicei apelează la un complex de măsuri de stimulare fiscal-bugetară.

Aceasta reprezintă o combinație de cheltuieli publice și reduceri de taxe pentru companii și gospodării care urmărește redresarea activității economice, creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, însănătoșirea mediului de afaceri, îmbunățirea sănătății finantelor publice pe termen mediu și lung.

Politicile anticiclice sunt cunoscute și aplicate peste tot în lume, fiecare guvern responsabil alegând acele instrumente de politică bugetară și fiscală, concretizate în așazise mix-uri fiscal bugetare, care se potrivesc cel mai bine cu posibilitățile concrete ale economiei și corespund propriei sale doctrine politice.

Privit astfel, mixul de politici fiscal-bugetare este o alegere în primul rând politică, dar cu impact puternic asupra economiei unei țări.

Ca în orice economie, atingerea obiectivelor de politică macroeconomică implică o puternică coordonare (atât temporală, cât și din punct de vedere al consistenței) între componentele politicii de stabilizare. Realizarea acestei coordonări vizează, în fapt, adoptarea acelor măsuri care să permită ca efectele

generate de acestea într-un anumit domeniu să nu fie anihilate de efectele generate de aplicarea celeilalte politici.

Luând în considerare afirmațiile lui Marshall și Swanson, precum și ale lui Dornbusch, Fischer și Startz privind mixul de politici macroeconomice (mix format primordial din politica monetară și cea fiscal-bugetară), se evidențiază clar că, politica monetară prezintă o foarte mare flexibilitate în ceea ce privește adaptarea la noile condiții economice. La celălalt pol se află politica fiscal-bugetară care nu permite o așa de mare larghețe în acțiunile întreprinse, fiind destul de greu să se modifice, în principal, sistemul fiscal la intervale scurte de timp.

Cele doua politici însă, se integrează și se completează reciproc, și împreună cu politica monetară constituie mixul de politici macroeconomice care urmăresc același obiectiv economic si social. Cea mai ampla interpretare este cea a lui Robertson (2004): “politica bugetară, operează în primul rând cu creșterea si reducerea ratei fiscale și creșterea sau reducerea cheltuielilor publice în scopul controlării dimensiunii deficitului sau excedentului bugetar”.

Mix-ul de politici fiscal-bugetare reprezintă astfel, dozajul echilibrat, prezentându-se ca o actiune globală care vizează să interactioneze instrumentele de natură fiscală si monetară, cu scopul de a stabiliza activitatea economică la nivel macro, dar si la nivelul agentului economic. Acest mix de politici vizează supravegherea cererii agregate a se înscrie în analiza de tip IS-LM, prin care se încearca stabilirea dozajului optim între policile fiscal-bugetare și politica monetară.

Modelul IS-LM presupune echilibrul simultan pe două piețe: piața bunurilor și a serviciilor și piața monetară.

La echilibrul pe piața bunurilor și serviciilor, cererea agregată este egală cu oferta agregată:

(1)

Gospodăriile folosesc venitul agregat disponibil (Y-T) pentru consum iar surplusul îl economisesc deci:

(2),

unde S este valoarea economiilor.

Pe de altă parte, combinând relațiile (1) și (2) obținem:

→ sau

Eficacitatea politicii bugetare este dată de coordonarea acesteia cu politica monetară. Pentru obtinerea unor rezultate pozitive, în fazele de încetinire a creșterii, de stagnare sau de recesiune, este necesară o politică monetară restrictivă pentru combaterea șomajului. Studiile efectuate, arată faptul că, multiplicatorii bugetari sunt mai mari când politica bugetară este în concordanța cu politica monetară, ajungand la 2,5 în loc de 1,5 când este aplicată fără a ține cont de aceasta.

Analiza mix-ului de politici fiscal–bugetare în concordanță cu politica monetară scoate în evidență modelul IS-LM, elaborat de J.R.Hicks, care reprezintă grafic modul de realizare a echilibrului simultan pe piața bunurilor și pe cea monetară. În acesta se arată relația dintre mărimea venitului național, reprezentat pe axa orizontală și nivelul ratelor dobânzii, situat pe axa vericală. Curba IS arată echilibru pe piața bunurilor cuprinzând punctele în care investitiile I egalează economiile, iar curba LM arată echilibru pe piața monetară, reprezentând punctele în care cererea de bani L egalează oferta de bani M.

Efectul agregat de ajustare macroeconomică, prin aplicarea concomitentă a politicii fiscal – bugetare și monetare, poate fi analizat cu ajutorul modelului IS – LM.

Potrivit acesteia, venitul de echilibru inițial Y0 este cel care corespunde perpendicularei din punctul E0 de intersecție a curbelor IS și LM, pe pozițiile pe care acestea s-au situat înainte de a se acționa prin politici bugetare și monetare.

Derularea unor masuri de politică bugetară de finanțare a creșterii cheltuielilor publice, în paralel cu reducerea impozitelor, favorizează obținerea unui produs național mai mare și contracararea unor factori perturbatori, în primul rând al șomajului. Aceste măsuri au ca efect, creșterea cererii agregate și a investițiilor, ce determină deplasarea curbei IS spre dreapta , pe poziția IS’. Sporirea investițiilor, a locurilor de muncă, și a producției prin creșterea cererii agregate pe seama cheltuielilor publice, duce la echilibrarea acesteia cu oferta, pe toate piețele.

Stabilirea unui nivel ridicat al producție și al venitului național impune și intervenția prin politici monetare expansioniste, de exemplu prin reducerea ratei dobânzii, în scopul stimulării investițiilor și activităților productive.

Majorarea ofertei de monedă, însoțită de reducerea ratei dobânzii, sub impactul politicii monetare, va determina deplsarea spre dreapta a curbei LM, pe poziția LM’. Acțiunile, pe seama politicilor expansionioste financiar – monetare, pot determina un venit de echilibru, mai mare decât Y1, ce confirmă un impact de ajustare puternic al aplicării acestor politici.

Figura nr.1.3. Combinarea și deplasarea curbelor IS și LM in cadrul mix-ului de politici

Utilizarea concomitentă a mai multor instrumente de politică fiscal – bugetară și monetară impune respectare unur cerințe de eficacitate relativă, conform principiului „second-best” elaborat de Robert Mundell ” fiecare instrument de politică economică trebuie orientat spre obiectivul asupra căruia poate exercita cel mai puternic impact comparativ”. Având în vedere starea economie, unde, pentru atingerea echilibrului, sunt folosite concomitent politici bugetare și monetare, acestea pot fi utilizate astfel:

Tabelul nr.1.2

Utilizarea mix-ului de politici bugetare si monetare

funcție de stare economiei

Sursa: Considerații teoretice autor

Potrivit celor arătate, politica monetară ar trebui orientată spre realizarea și menținerea echilibrului extern, deoarece ar fi mai eficientă decât politica fiscal- bugetară. Excedentul extern ar impune o politică monetară expansionistă, pe când deficitul extern, necesită măsuri de politică monetară restrictivă.

Îndeplinirea obiectivelor de realizare a unei ajustari macroeconomice riguroase pe plan inter, respectiv reducerea șomajului și a inflației, va deveni, in acest caz, obiectivul principal al politicii fiscal- bugetare, prin politica monetară putând a se influența fluxurile de capita pe plan internațional, în timp ce prin politica fiscal- bugetară se pot influența factorii determinanți ai echilibrului intern.

Se stie, fapul că, impactul real al ajustării macroeconomice va fi diferit de cel teoretic, în special când premisele avute în vedere la conceperea politicilor mixte nu sunt confirmate de practica curentă.

Deși politica bugetară integrează, prin conținutul său, problematica politicii fiscale, aceasta din urmă nu își pierde identitatea; dimpotrivă, conexiunile și interferențele politicii fiscale cu politica bugetară îi sporesc complexitatea și îi imprimă caracterul de politică fiscal-bugetară. Cele două componente interferează și se completează reciproc, până la a se integra deplin, acțiunile lor având un caracter unitar ce se reflectă în mix-ul instrumentelor și tehnicilor fiscal-bugetare. Atât politica fiscală, cât și politica bugetară urmăresc același obiectiv, și anume realizarea unei utilități sociale maxime, respectiv „maximum de satisfacție socială la costul cel mai bun”.

Obiectivul central al politicii financiare cu cele două componente ale sale, politica bugetară și politica fiscală ”trebuie să fie acela al echilibrării cererii agregate și nu de a echilibra bugetul. Soldul bugetului și implicit, politica bugetară reprezintă în mod preponderent, instrumente active de influențare a evoluției economiei și nu o reflectare pasivă a dinamicii acesteia”.

Trebuie să remarcăm faptul că politica fiscală trebuie concepută ca o componentă a politicii financiare, alături de politica bugetară cu care se află în raporturi de conexare și de interacțiuni reciproce puternice. Potrivit unor economiști, politica financiară servește mai multor scopuri:

– aprovizionarea cu bunuri publice;

– asigurarea reglării/ corecțiilor în distribuirea veniturilor;

– contribuția la asigurarea echității unui nivel ridicat de ocupare al forței de muncă, stabilității prețurilor, creșterii economice.

Sintagma “politica fiscal-bugetară” este mult mai completă, mai edificatoare în ce privește susținerea unor finanțe publice sănătoase și elaborate în concordanță cu principiile dezvoltării durabile.

Politica fiscal-bugetară trebuie utilizată pentru menținerea unui nivel înalt de ocupare a forței de muncă, a unui grad rezonabil al stabilității prețurilor, a unei rate convenabile de creștere economică, a unei balanțe comerciale/ de plăți externe echilibrate, prin instrumente proprii, precum modificarea numărului, tipurilor, nivelelor impozitelor și taxelor, ajustări în volumul și structura cheltuielilor publice, opțiuni privind gestionarea soldului bugetar.

Guvernele folosesc politica fiscală pentru a influența nivelul cererii agregate din economie, într-un efort de a-și atinge obiectivele economice de stabilitate a prețurilor, ocuparea deplină, și creșterea economică. Economia keynesiană sugerează că, creșterea cheltuielilor guvernamentale și reducerea cotelor de impozitare sunt cele mai bune moduri de a stimula cererea agregată, și scăderea cheltuielilor și creșterea impozitelor, după ce începe boom-ul economic.

Keynesienii susțin că, această metodă să fie utilizată în perioadele de recesiune sau de activitate economică scăzută ca un instrument esențial pentru crearea cadrului pentru a susține o creștere economică puternică și a oferi de lucru spre ocuparea deplină a forței de muncă. În teorie, deficitele rezultate vor fi plătite de către o economie în expansiune, în timpul boom-ului care va urma.

Guvernele pot folosi un excedent bugetar să facă două lucruri: să încetinească ritmul de creștere economică puternică, și de a stabiliza prețurile, atunci când inflația este prea mare.

Teoria keynesiană postulează că, eliminarea cheltuielilor din economia va reduce nivelul cererii agregate și contracta economia, astfel stabilizarea prețurilor.

Dar economiști au încă dezbateri privind eficacitatea politicii de stimulare fiscală. Argumentul central se bazează în mare parte, pe efectul de evicțiune (crowding out), dacă împrumuturile guvernamentale conduc la rate ale dobânzii mai mari, care ar putea compensa impactul stimulativ al cheltuielilor. Atunci când guvernul are un deficit bugetar, fondurile vor trebui să vină din împrumuturi publice (emisiunea de obligațiuni de stat), împrumuturile de peste mări, sau transformați în bani datoria. Atunci când guvernele finanțeze un deficit cu emiterea de obligațiuni de stat, ratele dobânzilor pot crește în întreaga piață, pentru că împrumuturile contractate de guvern creează o cerere mai mare de credit pe piețele financiare.

Politica fiscală a fost considerată componenta din cadrul mixului intern de politici macroeconomice marcată de cel mai mare nivel de incertitudine, în condițiile întârzierii redresării veniturilor bugetare și ale trenării efectuării ajustărilor necesare asupra cheltuielilor curente ale sectorului public. Astfel, în scopul creșterii veniturilor bugetare al căror nivel a fost profund afectat de criza economică și financiară și pentru realizarea unui echilibru între nivelul veniturilor și cel al cheltuielilor, corelat cu obiectivele macroeconomice au fost întreprinse măsuri de lărgire a bazei de impozitare.

Menținerea mixului de politici monetare, fiscal-bugetare, de venituri și a reformelor structurale au drept scop atenuarea rigidităților structurale ale economiei, ameliorarea anticipațiilor inflaționiste, menținerea stabilității financiare și relansarea durabilă a activității economice.

Politica fiscală va fi orientată pe reinstituirea unor finanțe publice sănătoase, ținându-se cont de limitele unei consolidări în actualul context economic dificil. Caracterul impredictibil al politicii fiscale reprezintă un factor permanent generator de riscuri și are o relevanță sporită pentru perioada de referință.

Creșterea transparenței și predictibilității în domeniul fiscal ar contribui la consolidarea încrederii atât în cadrul mediului de afaceri, cât și în rândul consumatorilor, în sensul facilitării deciziilor legate de elaborarea planurilor de afaceri și a deciziilor de consum.

Eficiența fiscalității se observă atât în modul în care impozitele și taxele colectate la bugetul de stat se reîntorc sub forma calității serviciilor publice cât și în modul în care ele asigură, în mod sustenabil, menținerea și extinderea bazelor de impozitare.

În ceea ce privește coordonarea politicilor fiscal-bugetare, cu politica monetară, mix-ul acestora trebuie să țină seama de diferențele comportamentale față de diverși stimuli economici, precum și de reacția specifică implementării uneia sau alteia dintre politici.

Astfel, deoarece s-a observat că efectele politicii monetare sunt imediate și rapide, în timp ce efectele politicilor fiscal-bugetare sunt percepute pe termen mediu, aplicarea unui mix de politici care să le cuprindă pe amândouă trebuie să poată fi susținută pe termen mediu sau lung, pentru ca rezultatele așteptate să poată fi înregistrate.

Coordonarea între politica fiscal-bugetară și cea monetară elimină și problema nesincronizării în timp a acestor politici, deoarece o creștere bruscă a inflației în condițiile creșterii datoriei publice poate ajuta politica fiscală, însă slăbește credibilitatea politicii monetare. Această coordonare se poate realiza prin angajamente ale instituțiilor publice implicate sau printr-un set comun de reguli și proceduri. În lipsa acestei coordonări niciuna dintre politici nu-și poate realiza obiectivele, mai ales pe termen lung. În acest sens, o politică fiscală laxa va impune înăsprirea politicii monetare, chiar dacă aceasta din urmă nu poate rezolva problemele finanțelor publice.

Pentru ca această coordonare să fie eficientă trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții:

– sustenabilitatea celor două politici;

– obținerea credibilității pentru fiecare dintre politici;

– problema efectelor în timp ale celor două politici.

Stabilitatea macroeconomică, și mix-ul de politici folosit trebuie să urmărească creșterea sustenabilă, ceea ce se poate realiza prin reducerea deficitului, pentru ca finanțarea acestuia să nu mai constituie o constrângere, ce se poate dovedi majoră, pentru autoritățile publice. Politicile bugetare contribuie la asigurarea premiselor privind creșterea economică, diminuarea inflației și a altor factori de dezechilibru și prin intermediul politicilor bugetare care vor avea implicații directe asupra creșterii economice, asigurând realizarea obiectivelor de stimulare a activităților economice, de protecție socială, creșterea nivelului de trai și reducerea sărăciei.

Astfel, ambele politici trebuie să aibă obiective comune, în sensul că nu trebuie să urmărească scopuri necompatibile, de exemplu politica fiscală să aplice o fiscalitate scăzută – și, implicit, venituri publice diminuate, iar cea monetară să fie restrictivă deoarece aceasta ar conduce la mărirea costurilor împrumuturilor publice, care întregesc finanțarea cheltuielilor publice.

Politicile fiscal-bugetare și monetare interacționează în mod direct mai ales atunci când este vorba despre managementul monetar și finanțarea deficitului bugetar. Managementul monetar poate modifica costul datoriei publice și sursele disponibile de finanțare, afectând capacitatea guvernului de a finanța deficitul bugetar. Pe de altă parte, finanțarea deficitului bugetar și strategia folosită în acest scop poate afecta independența operațională a autorității monetare.

În concluzie, politica fiscal-bugetară este acea ramură a politicii economice care utilizează impozitarea și cheltuielile guvernului pentru a regla nivelul agregat al activității economice, diminuarea variațiilor produse de ciclul economic și protejarea economiei naționale de inflație, prin susținerea procesului de creștere economică și de ocupare a forței de muncă.

Prin politica fiscal-bugetară, îndeosebi prin cheltuielile bugetului de stat și stimulentele fiscale, sunt influențate intrările de factori de producție (munca și capitalul fizic) în economia națională, precum și ieșirile sau rezultatele activității din diferite sectoare ale economiei. De asemenea, prin caracteristicile și intensitatea impozitării, politica fiscală contribuie la împărțirea venitului național pentru consumul privat și cel al administrației publice, precum și pentru investiții publice și private.

Teoria si practica economică demonstrează că, în general, orice combinație a politicilor fiscal-bugetare subsumate unei politici financiare expansioniste, concretizate în sporirea cererii agregate, trebuie să găsească imediat un răspuns imediat la nivelul ofertei agregate, care se impune a fi suficient de elastică, pentru a se ajusta în mod corespunzător raportat la modificările cantitative, structurale si calitative intervenite în domeniul cererii.

J.M.Keynes și adepții săi au crezut că politica fiscală este o “manetă” cu ajutorul căreia guvernul poate controla mersul economiei. Astfel, un deficit bugetar însemnat ar acționa ca un stimulent în plus pentru creșterea economică, prin care șomajul s-ar diminua și s-ar relansa economia; un deficit bugetar scăzut sau un excedent bugetar ar putea să fie utilizat ca o pârghie de încetinire a creșterii economice “supraîncălzite” în perioadele de boom și, prin aceasta, ar reduce intensitatea inflației. Finanțarea dezvoltării economice prin deficit bugetar este contestată de monetariști și școala macroeconomică neoclasică din zilele noastre, care insistă pe consecințele inflației și ale deficitelor bugetare.

Criticii politicii fiscale de sorginte neo – keynesistă susțin că,” în prezent, după ce lumea occidentală a ieșit de sub imperiul gândirii lui Keyns, stimularea cererii interne antrenează creșterea producției naționale – cum argumenta ilustrul gânditor – ci pe cea a importurilor, conducând la dezechilibre majore ale balanței de plăți.”

În zilele noastre, puțini oameni mai cred în principiile keynesiste, făcându-și loc ideea de politică fiscală discreționară, cu efectele ei benefice, dar și limitele care, uneori, o încorsetează.

Prin urmare, trebuie să arătăm faptul că, o politică publică de ajustare nu poate fi decât o politică macroeconomică (adică o politică având ținte care sunt relevante pentru nivelul macroeconomic, chiar dacă efectele de bază, de cele mai multe ori, se produc – sau se intentionează a se produce – la nivel microeconomic). De aceea, politicile macroeconomice de ajustare (îndeosebi politica monetară – aflată la dispoziția băncii centrale – și cea fiscal-bugetară – aflată la dispoziția guvernului) trebuie să fie corelate cauzal, structural și funcțional în ceea ce se numeste mix-ul de politici fiscal-monetare, așa încât agregarea efectelor la nivel macroeconomic să conducă la atingerea convergentă a țintelor stabilite.

Pe baza celor prezentate anterior, considerăm că se pot formula o serie de concluzii cu caracter parțial, desigur, dar care pot avea o anumită semnificație, după cum urmează:

Politica bugetar-fiscală trebuie să fie coerentă și eficientă. Pentru acțiunea statului, coerența implică pe de o parte, compatibilitate între obiectivele statului, iar pe de altă parte, o adaptare a instrumentelor utilizate la obiectivele urmărite. Eficacitatea se va evidenția prin combinația optimă a instrumentelor existente;

Măsurile de politică bugetar-fiscală țin cont de raportul dintre beneficiile și costurile pe care le implică, din punct de vedere politic, economic și social. În general, se încearcă obținerea unei combinații optime. Însă realitatea economică a evidențiat imposibilitatea atingerii concomitente, prin măsuri de politică macroeconomică, a principalelor obiective;

Politica financiară, în general, politica bugetară în special, ar trebui să fie fundamentată pe norme, metode, principii, măsuri și instrumente concrete de aplicare, pentru constituirea, repartizarea și optimizarea fondurilor financiare ale statului, în conformitate cu scopurile de natura economică si socială;

Bugetul de stat constituie cel mai important si complex buget atât în cadrul bugetului public national, cat si în întregul sistem bugetar. Acest buget, prin complexitatea si impactul său asupra economiei publice si private, va trebui să asigure, daca nu anual atunci pe perioade largi de timp, un echilibru între nevoile centralizate ale statului si mijloacele care le-ar putea acoperi într-un singur an bugetar;

Prin politica fiscal-bugetara, un guvern încearca să influenteze cererea agregata in economie prin intermediul cheltuielilor publice si ratelor de impozitare. Cu alte cuvinte, impozitele si taxele, alocatiile si subventiile bugetare, alaturi de preturi si tarife, credite si dobanzi, cursul de schimb etc. joacă rolul unor parghii (instrumente) de mare importanță în economia de piață. O politică bugetară bine fundamentată, care ține seama de condițiile concrete ale vieții economice și sociale, de exigențele prezentului și de imperativele viitorului, se poate dovedi benefică pentru progres; în schimb, dacă nu le sesizează sau nu ține seama de ele, ea poate frâna dezvoltarea, poate duce la involuție și la tensiuni sociale.

CAPITOLUL 2

ECHILIBRUL ȘI DEZECHILIBRUL MACROECONOMIC

Întreaga istorie universală demonstrează că, atât în natură cât și în întreaga societate, inclusiv în economie, acționează în permanență forțe contradictorii, care tind spre stări de echilibru. În acest context general, în domeniul economic se manifestă o multitudine de opinii, deseori distincte, conturate în scoli și curente de gândire, care încearcă să răspundă la o serie de probleme, cum sunt: ce raport există între stare de echilibru și starea de dezechilibru; ce măsuri se impun din partea agentilor economici privați, respectiv, a puterii publice pentru asigurarea și mentinerea stării de echilibru etc.

Echilibrul economic (în general) semnifică egalitatea a două mărimi măsurabile interdependente (echilibru bugetar). Invers, dezechilibru economic înseamnă inegalitatea a două mărimi măsurabile interdependente.

În economia actuală echilibrul economic semnifică acea stare spre care tinde piața bunurilor economice, piața monetară, a capitalurilor, piața muncă, precum piața națională în ansamblul sau în sensul egalizării cererii și ofertei, respectiv în cel al unei asemenea diferențe dintre ele care să nu depășească anumite limite considerate normale și care nu creează tensiuni sociale grave.

2.1. Echilibrul economic: concept, forme și corelații fundamentale

Geneza și evoluția sistemului economic sunt strâns legate de necesitățile tot mai crescânde ale oamenilor în procurarea bunurilor, prestarea serviciilor, asigurarea serviciilor medicale și de învățământ, asigurarea ordinii și apărării colectivității și, deci, de reușita indivizilor în corelarea necesităților nelimitate și în continuă diversificare, cu resurse limitate și tot mai restrictive. Dispunând de resurse limitate și rare, se presupune că oamenii acționează rațional pentru alegerea celei mai bune variante a activității economice, în anumite condiții de timp, cât și pentru crearea unui sistem economic optim, care este considerat, în prezent, a fi ”acela care furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii.”

Dorința oamenilor de edificare a unui astfel de sistem va exista întotdeauna, însă, la data finalizării și consolidării lui, vor apărea alte nevoi și puncte de reper, în ceea ce privește optimul și dezvoltarea economică. Această tendință, privită prin prisma conceptului de echilibru, reprezintă, în fond, mișcarea, soluționarea și eliminarea dezacordurilor interne, și exprimă schimbarea continuă a sistemului economic.

În situațiile în care colectivitatea umană apreciază că, rezultatele activităților sociale corespund din ce în ce mai puțin necesităților lor de viață normală, punându-le în pericol evoluția trecerii prin viață, se impune, în mod necesar, revizuirea și reconsiderarea întregului sistem de alocare și utilizare a resurselor. Din acest motiv, considerăm că în orice economie națională este foarte importantă stabilirea direcțiilor de dezvoltare, a unui sistem viabil de funcționare a economiei și identificarea punctului de echilibru spre care tinde acest sistem, toate acestea constituind scopul creării unor condiții favorabile de creștere continuă și dezvoltare durabilă a societății umane.

De când economia a devenit o știință specifică recunoscută, în cadrul unui proces care a început cu definirea valorii, de către A.Smith în 1776, sursa principală de inspirație și de referință au constituit-o prezumțiile culturale și științifice din aceea perioadă. Economia s-a dovedit a fi un mijloc util pentru analiza, înțelegerea și sistematizarea procesului revoluției industriale în curs de desfășurare.

Pornind de la faptul că în societate și în natură acționează forțe care tind spre echilibru,accepțiunile date de diferitele științe ale naturii sunt puncte de reper în explicarea echilibrului sferei economice. Economia reprezintă o realitate dinamică, aflată în continuă schimbare și mișcare. În ultimii treizeci de ani, teoria echilibrului a devenit unul dintre capitolele cele mai importante și mai pline de semnificații ale economiei. Mult timp, termenul de echilibru a fost asociat cu ideea unei ordini economice, care ar satisface cel mai bine nevoile umane.

Realizările remarcabile obținute în fizică și, îndeosebi, în mecanică, în legătură cu formalizarea și interpretarea echilibrului, au condus la preluarea acestui termen de către numeroase ramuri ale științei – de la științele exacte la cele sociale, ajungând în acest mod în domeniile economic, social și politic.

Știința economică a împrumutat termenul de echilibru din fizică, chimie, psihologie. În fizică, echilibrul desemnează starea de repaus sau de mișcare a unui corp sau a unui sistem solicitat de mai multe forțe (procese) opuse, care se desfășoară cu aceeași viteză, menținând nemodificate starea în care se află corpul sau sistemul respectiv. În chimie, echilibrul este reprezentat de legătura dintre două reacții reversibile ce decurg simultan din direcții opuse și se desfășoară cu aceeași viteză. Cercetând senzația de echilibru a anului, psihologia o definește ca reflectând poziția și mișcările corpului în spațiu, prin devierile de la poziția verticală.

Astfel, în fizică, echilibrul a fost interpretat, mult timp, ca un simplu echilibru al forțelor pe care le generează o balanță, forțe care se intercondiționează și se compensează reciproc, astfel încât efectul lor este nul. Cu timpul, studiul mecanicii devine mai profund și oferă două noțiuni de echilibru: statică și dinamică. Echilibrul static reprezintă starea de repaus a unui corp, prin anularea forțelor contrare, iar cel dinamic se referă la starea de echilibru a unui sistem aflat în mișcare. Dacă, în urma acțiunii unor forțe reechilibrate, sistemul revine la starea de echilibru anterioară, atunci este vorbă despre un echilibru stabil. Dacă, prin acțiunea forțelor reechilibrate, sistemul își găsește o nouă poziție de echilibru, atunci avem de-a face cu un echilibru labil.

Noțiunea de echilibru este mult mai complexă în termodinamică, unde întâlnim influența unei multitudini de fenomene, fiecare cuprinzând un număr mare de variabile, cu o infinitate de poziții de echilibru. Procesele din termodinamică exprimă trecerea de la o stare de echilibru la o nouă stare de echilibru și prezintă un caracter ireversibil, adică sistemul nu mai trece niciodată prin aceleași stări intermediare de echilibru.

Sistemul economic este mult mai complicat decât oricare corp sau sistem natural și, în consecință, noțiunea de echilibru este aplicabilă acestui sistem, dar nu în mod mecanicist. Echilibrul economic afirmă doar faptul că unele caracteristici (proprietăți) ale sistemului economic pot să fie asemănătoare cu cele ale sistemelor din orice domeniu al realității. Noțiunea de echilibru a fost încetinită de multă vreme în știința economică; ea are valențe numeroase cum ar fi: echilibrul (optimul) producătorului, echilibrul consumatorului, echilibrul dintre cerere și ofertă; echilibrul fiecărei piețe, echilibrul conjugat al piețelor, echilibrul fluxurilor, echilibrul macroeconomic ș.a.

Elucidarea conceptului de echilibru economic implică, înainte de toate, formularea unor răspunsuri adecvate la două întrebări: a) care sunt premisele pe care se întemeiază existența echilibrului economic; b) în ce constă, respectiv cum se definește echilibrul economic.

Premisele cele mai importante care permit existența echilibrului în economie sunt:

economia constă într-un ansamblu, o mulțime de fenomene și procese interdependente, care se manifestă în același timp dar cu sensuri opuse(diferite), ceea ce face ca în orice moment să se manifeste tendințe contradictorii. Acestea pot să conducă temporar spre o concordanță relativă, prin anihilarea reciprocă a forțelor economice contrarii. Totodată, economia constituie o succesiune de fenomene și procese economice, cu o mișcare permanentă, ce implică determinări de tipul cauză – efect și funcționale, între verigile sistemului economic, între treptele succesive ale evoluției acestuia, care se articulează în timp și tind să se mențină, cel puțin temporar, într-o anumită coeziune (stabilitate) a sistemului economic;

una din bazele echilibrului economic o constituie structura economiei naționale. Aceasta este constituită din numeroase verigi, în funcție de criteriile utilizate, distingându-se ca tipuri mai importante: structura tehnologică, structura de proprietate, structura de ramură și sectorială, structura teritorială etc. între diversele structuri ale economiei există o strânsă intercondiționare, ceea ce face ca la un moment dat între structuri să se manifeste un grad mai mare sau mai mic de compatibilitate reciprocă, prin care se înțelege măsura în care o anumită structură permite înfăptuirea cu eficiență a obiectivelor (funcțiilor) celorlalte structuri. Pe măsură ce se dezvoltă factorii de producție și se adâncește diviziunea muncii, asigurarea compatibilității dintre componentele sistemului economic devine o problemă tot mai importantă. Compatibilitățile structurale cu gradul cel mai înalt de generalizare sunt între acumulare și consum (prin care se delimitează volumul de resurse ce se pot aloca simultan pentru dezvoltare și pentru ridicarea nivelului de viață al populației) între structura de ramură (sectorială) și cea teritorială ale economiei;

activitatea economică reprezintă o luptă continuă cu raritatea resurselor și bunurilor ceea ce presupune un ansamblu de legături între factorii tehnici, științifici, culturali, sociali, ecologici etc. care să asigure corespondența dintre comportamentele și deciziile oamenilor referitoare la atragerea și utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulației, distribuției și consumului de bunuri, în acord cu nevoile și interesele lor economice. Se urmărește astfel un echilibru dinamic între procesul de înaintare a economiei și traiectoria satisfacerii trebuințelor nelimitate ale oamenilor, prin folosirea cât mai eficientă a bunurilor și resurselor relativ rare;

economia reprezintă nu numai o serie de legături puternice între factorii de producție utilizați, între producătorii și utilizatorii de factori de producție, între producție și consum, ci și între domeniul economic și celelalte domenii ale societății (juridic, politic, cultural – spiritual, moral etc.), care se manifestă ca un ansamblu de impulsuri, cu tendințe și intensități diferite asupra componentelor în mișcare ale economiei. Factorii economico-sociali ce predomină asigură armonia dintre componentele economiei, adică tind să mențină starea sistemului economic dat. În raport cu acești factori, acționează factorii perturbatori, destabilizatori; ei creează tendința de modificare a stării sistemului economic, unii dintre ei modificând pozitiv corelațiile din economie, iar alții având tendința să distrugă coerența sistemului economic. Anihilarea reciprocă a forțelor opuse create de către cele două categorii de factori determină echilibrul economiei, în condițiile în care acestea se mișcă (se dezvoltă);

din punctul de vedere al participanților săi, economia se constituie ca o opțiune ale celor ce produc și ale celor care utilizează bunurile și serviciile. Alegerile raționale ale producătorilor, sunt reflectate în deciziile și comportamentele lor pe piață și vizează maximizarea câștigurilor, în opoziție cu rațiunile consumatorilor care, la nivelul resurselor de care dispun, acționează pentru a-și maximiza satisfacția sau utilitatea. Aceste două forțe contrarii ale economiei, se pot egaliza, ca preț de echilibru care orientează în mod decisiv cererea și oferta de bunuri și servicii și se reflectă în condițiile economice normale și eficiente pentru producerea fiecăruia și a tuturor bunurilor și serviciilor. Subiecții participativi la viața economică tind să atingă aceste condiții, pentru a-și realiza propriile interese, astfel că echilibrul economic apare sub forma raportului concurențial dintre cerere și ofertă; ca două forțe antagonice care se manifestă simultan și interdependent pe toate piețele: piața bunurilor și serviciilor, piața monetară, piața capitalurilor și piața muncii;

economiile contemporane sunt economii deschise spre exterior; ele se cointegrează în fluxurile economice la nivel mondial, atât prin input-urile(intrările) din economia mondială în economia națională, cât și prin ieșirile(output-urile) acesteia din urmă spre economia mondială. O economie națională, pentru a fi viabilă si durabilă, trebuie să-și asigure tendința spre egalizare a fluxurilor de intrări și ieșiri, în raport cu economia mondială, context în care se manifestă competiția între interesele economice naționale ale statelor.

În prezent, problematica echilibrului economic a devenit, pentru știința și practica economică, o preocupare cu totul deosebită prin intensificarea dezechilibrelor în economia de piață, manifestate prin fenomene de criză și lărgirea sferei de studiu de la nivelul microeconomic la cel macroeconomic.

Starea de echilibru în economie este expresia compatibilității deciziilor luate de agenții producători și consumatori, o concordanță relativă a acestora care se menține într-o anumită perioadă de timp, până intervin factori perturbatori cu acțiune contrarie.

În etapa actuală însă, echilibrul economic a ajuns să constituie problema centrală, punctul de plecare și, în același timp, finalitatea teoriei și practicii economice. Teoria echilibrului economic este un produs al științei economice ajunse în faza ei de maturitate, reprezentând o sinteză a gândirii economice.

Din acest punct de vedere, generalizând definițiile conceptului de echilibru economic general, oferite aproape de toate școlile de gândire economică, se poate afirma că: echilibrul economic exprimă acea stare spre care tinde piața bunurilor economice, monetare, a capitalului și a muncii, piața națională în ansamblul ei, caracterizată printr-o concordanță relativă a cererii și a ofertei, în diferitele lor segmente, abaterile dintre ele încadrându-se în limite considerate normale, nesemnificative pentru producerea de dificultăți, de dezechilibre.

Pentru a evidenția importanța și complexitatea echilibrului economic general, este necesară astfel, analiza trăsăturilor caracteristice ale acestuia. În primul rând, în raport cu nivelurile de agregare a economiei, echilibrul economic se manifestă la nivel micro-, mezo- și macroeconomic. Echilibrul microeconomic este definit la nivelul verigilor primare, adică agenții economici și unitățile administrativ-teritoriale de bază, în timp ce echilibrul mezoeconomic vizează fie anumite sectoare sau ramuri ale economiei, fie anumite unități administrativ- teritoriale mai mari (cazul județelor, landurilor etc.), motiv pentru care mai este cunoscut sub denumirea de echilibru în profil teritorial. Echilibrul macroeconomic integrează primele două forme de echilibru pe ansamblul economiei naționale și al teritoriului național. El are un caracter complex și nu poate fi redus la o simplă însumare a echilibrelor parțiale și individuale, deoarece, în economie, coexistă și unele dezechilibre temporare, care nu sunt, însă, în măsură să împiedice funcționarea mecanismului economic.

Problematica echilibrului economic, nu se reduce la o abordare cantitativă a acestuia (constatarea unei egalități sau inegalități dintre cerere și ofertă), ci include descoperirea factorilor care concură la realizarea acestor situații, identificarea legităților lor de mișcare. Este vorba de o nouă abordare a noțiunii de echilibru care, pe lângă aspectele cantitative, are în vedere numeroase aspecte calitative, condiționate de modificările structurale din economie, de intensitatea și eficiența utilizării resurselor.

Pornind de la o asemenea abordare, în cadrul echilibrului economic general se disting două părți constitutive de bază: echilibrul funcțional și echilibrul structural.

În cadrul echilibrului funcțional, economia este privită ca un organism cu o multitudine de mecanisme proprii, cu reguli de organizare și mișcare proprii. După aprecierile autorilor, starea de echilibru funcțional se exprimă prin doi termeni de bază: resursele și necesitățile de resurse. Resursele disponibile, la un moment dat, au o determinare obiectivă, un nivel maxim posibil, dependent de stadiul de dezvoltare a economiei, productivitatea muncii, structura producției.

Necesitățile de resurse, în general, prezintă tendința de a crește mai rapid decât resursele, fapt pentru care se impune o anumită ierarhizare a lor, stabilirea unor opțiuni, astfel încât să se ajungă la determinarea unor limite ale cerințelor de încadrare în starea de echilibru.

Echilibrul structural vizează legăturile tehnico-economice, raporturile interne ale factorilor de echilibru, structurile economiei. El exprimă raporturile ce trebuie să existe între sferele, ramurile și subramurile din economie. Construcția sa se bazează pe un sistem optim de proporții și ritmuri ale dezvoltării, care trebuie să conducă la realizarea echilibrului. Din echilibrul structural derivă realizarea echilibrului funcțional, care, la rândul său, exercită o anumită influență asupra echilibrului structural al economiei, prin el devenind evidente rezultatele echilibrului structural.

Echilibrul economic referindu-ne la perioada în care se manifestă se, care se clasifică după mai multe criterii.

În raport cu modul de manifestare în timp se disting echilibrul macroeconomic static și dinamic. Considerat doar ca o ipoteză de lucru, deci fără o corespondență efectivă în realitate, echilibrul static s-ar caracteriza prin manifestarea unor schimbări imperceptibile, nesemnificative între diferite procese sau subsisteme ale economiei naționale, încât starea generală a acesteia rămâne nemodificată. Condiția necesară pentru ca o economie națională să se afle în echilibru static este:

Y = D (1)

adică oferta globală (Y) să fie egală cu cererea globală (D), neexistând nici un exces de ofertă (Y = 0) și nici exces de cerere globală (D = 0).

Modificarea stării economiei sub acțiunea contradictorie a factorilor dezvoltării și creșterii economice, a raportului dintre resurse și nevoi, dintre cererea globală și oferta globală, ca și dintre subsistemele economiei naționale definește starea de echilibru macroeconomic dinamic, care se poate manifesta pe termen scurt și pe termen lung. Condiția existenței echilibrului economic dinamic este:

Y D, (2)

excesele (Y și D), respectiv deficitele globale de cerere sau ofertă (-Y și -D) soluționându-se, în timp, prin folosirea integrală și cu eficiență sporită a factorilor de producție existenți, atragerea de noi factori (din interiorul sau din afara economiei naționale) și redistribuirea resurselor pe activități economice, în funcție de oscilațiile prețurilor pe piață, ca expresie concentrată a modificării raportului dintre structurile ofertei globale și structurile sistemului de trebuințe.

Echilibrul macroeconomic dinamic presupune mișcarea structurilor economiei naționale, ruperea coerenței structurilor existente și crearea de noi compatibilități structurale, adică restabilirea unui nou echilibru între componentele structurale ale economiei, după care urmează reapariția dezacordurilor între structurile interne ale economiei naționale ș.a.m.d.

E necesar de menționat faptul că, în înțelegerea corectă a noțiunii de echilibru economic, capătă o importanță deosebită caracterul relativ al echilibrului. Economia tinde doar către un echilibru, înțeles ca egalitate între nevoi și resurse sau ca o stare de concordanță între ramuri, subramuri și sectoare de activitate. Prin complexitatea sa, economia nu se va găsi niciodată într-un echilibru absolut, iar momentul în care atinge această stare, este deja depășit, deoarece economia se află într-o continuă mișcare.

Echilibrul economic este, totodată, un instrument utilizat în cadrul teoriei, în modele care conțin mai multe variabile legate între ele, având ca scop analiza relațiilor dintre acestea. El devine operațional abia în momentul în care este aplicat la situații concrete și caracterizează o situație istorică trecută, prezentă sau viitoare, în care nu apare o schimbare semnificativă de-a lungul unui interval de timp.

Unii autori sustin că ” echilibrul general economic este expresia generalizată a echilibrului material a economiei naționale, a echilibrului forței de muncă și a echilibrului valoric”, ce poate fi reprezentat astfel:

Figura.2.1.Conținutul echilibrului general economic

Sursa: Tatiana Moșteanu-Finanțe publice, Ed.Universitară, București, p.316

Prin urmare, analizând tipologia echilibrului economic se desprind următoarele forme de de manifestare: echilibrul material al economiei naționale, echilibrul forței de muncă și echilibrul valoric. Pe parcursul derulării activității economice, între aceste forme se creează o multitudine de relații de interdependență, care derivă din însăși acțiunea factorilor de producție și care asigură desfășurarea procesului de creștere economică în cadrul echilibrării generale a economiei.

Echilibrul material al economiei naționale exprimă acea stare de concordanță relativă între volumul, structura și calitatea producției (oferta globală), pe de o parte, și nevoile de consum final și productiv (cererea globală), sub aspect cantitativ, pe de altă parte.

Echilibrul resurselor de muncă este expresia concordanței relative între volumul, structura și calitatea factorului uman activ disponibil și necesitățile de resurse de muncă ale utilizatorilor (agenții economici și sectorul public), exprimate atât cantitativ, cât și ca structură și nivel de pregătire.

Echilibrul valoric vizează, deopotrivă, echilibrul financiar, monetar și valutar, fiecare având o existență de sine stătătoare, dar și raporturi de interdependență cu celelalte forme valorice și nevalorice ale echilibrului general. În unitatea lor, cele trei forme asigură desfășurarea procesului creșterii economice, concretizat în sporirea dimensiunilor rezultatelor economice.

Semnificația și importanța echilibrului financiar, ca parte integratoare a echilibrului valoric, poate fi pusă în evidență printr-o comparație între circulația sângelui și activitatea economică, efectuată încă în sec. XVI, de către Fr. Quesnay, în opera sa „Tabloul economic”: „Așa cum pentru asigurarea vieții și a mișcării continue un organism viu are nevoie de circulația sângelui, la fel – pentru asigurarea relațiilor economice, a dezvoltării, a ridicării nivelului de civilizație – o economie are nevoie de fluxuri financiare reclamate pentru realizarea acestor obiective”.

Complexitatea relațiilor economice între agenții economici, între aceștia și autoritățile publice, bănci, instituții financiare sau alte persoane de drept public sau privat, se manifestă în multiple fluxuri bănești, paralele sau independente unele cu altele. Fluxurile bănești arată, pe de o parte, procesul de constituire a diferitelor fonduri de resurse financiare, centralizate sau descentralizate, iar, pe de altă parte, procesul de alocare a acestor resurse în favoarea diverșilor beneficiari. De aici rezultă esența conceptului de echilibru financiar, care constă în existența unei stări de echilibru între nevoile de resurse financiare și posibilitățile de procurare a acestora.

Tatiana Moșteanu considera că „ echilibrul financiar presupune egalitatea între resursele financiare care pot să fie mobilizate la nivel macroeconomic și resursele necesare pentru acțiunile economice, sociale sau de altă natură”

Dezvoltarea fără precedent a activităților economice în etapa actuală, satisfacerea cât mai deplină a necesităților de consum productiv și neproductiv, ca și dorința obținerii de câștiguri mereu mai mari a generat o intervenție, adeseori, necontrolată a omului asupra naturii, provocând grave dezechilibre între mediu creat de om și mediul natural.

De aceea, alături de formele echilibrului economic, un rol și o importanță capitală crescândă îl are și echilibrul ecologic, ca stare de concordanță relativă între mediul creat de om, ecosistemul și mediul natural, care condiționează hotărâtor existența pe mai departe a omului și progresul societății omenești.

2.2. Echilibrul macroeconomic prin prisma teoriei economice

Realitatea economică este caracterizată de existența unor importante și numeroase interdependențe între piețe. Un astfel de exemplu este faptul că, aspectele care caracterizează piața muncii se constituie ca factori determinanți ai cererii de bunuri de consum, respectiv salariații pe baza venitului obținut de pe piața muncii cheltuie bunuri si servicii, producătorii realizează angajări în funcție de cantitatea de producție vândută la un preț considerat just. De asemenea, un rol important în procesul economic îl reprezintă fenomenele de substituire și complementaritate atât la nivelul consumatorilor, cât și la nivelul producătorilor. În acest context dat de formarea prețurilor pe toate piețele se face trecerea la conceptualizarea și analiza echilibrului general. Din punct de vedere teoretic, echilibrul general se referă la situația în economie în care toate piețele (piața bunurilor economice, piața monetară, a capitalurilor și piața muncii) se află simultan în echilibru, adică atunci când prețurile și cantitățile nu se modifică.

În economia reală, condițiile variază pe toate piețele în același timp și echilibrul unei anumite piețe depinde de cea ce se petrece pe toate celelalte. În aceste condiții, se pun urmatoarele întrebări de o semnificatie deosebită:

există un echilbru simultan concomitent pe toate piețele?

Există un mecanism concret care să permită să se tindă spre sau să se revină în mod efectiv la acest echilibru?

Echilibru general obținut(sau spre care tinde să se indrepte economia) asigură o alocare optimă a resurselor în accepția lui Pareto?

Econonia reprezintă un sistem integrat de sectoare, ramuri și activități în cadrul căreia se desfășoară relații de producție, repartiție, schimb și consum, precum si activități juridice, organizatorice și socio-culturale.Sistemul astfel construit trebuie să fie optim, adică să ”furnizeze maximum din cea ce au nevoie oameni” .

Activitățile economico-sociale curente și viitoare, desfășurate de către agenții economici sunt ghidate de către piață prin ”mâna invizibilă” și prin toate mecanismele sale. La scara întregii economii, desfășurarea activitatilor economice are la baza sistemul de trebuințe ale indivizilor și societății, necesitând o stare de concordanță denumită echilibru macroeconomic , între toate sectoarele, ramurile și componentele economiei care deși se afla în interdependență au propria lor miscare.

Fără să fi utilizat conceptul de echilibru primele încercari care reliefează natura echilibrului economic și fluxurile interdependente dintre sectoarele economiei, aparține lui Francois Quensnay, în lucrararea sa „Tabloul economic” din anul 1758 în care a pus în evidență și a surprins procesul unitar de producere și de consum al bunurilor pe ansamblul economiei naționale.

În opinia lui F.Quesnay, pentru a asigura obținerea prosperității generale este necesară renunțarea la orice reglementare și, în consecință, trebuie să se suprime vămile și corporațiile; fiscalitatea trebuie să se bazeze doar pe impunerea produsului net agricol (un impozit unic).

Statul trebuie să fie un stat monarhic puternic, dar cu funcții limitate, respectând libertatea de a munci și de a comercializa. Deși fiziocrații au vorbit în linii generale despre rolul statului comparativ cu preocupările contemporane, concepțiile lor au lăsat amprentă asupra tradițiilor clasice și neoclasice în materia de percepție a intervențiilor publice.

Importanța „Tabloului economic” constă în următoarele considerente:

– este primul model macroeconomic care privește producția ca un proces în reluarea continuă;

– a prezentat producția și circulația economică în dublă expresie – materială și valorică;

– a demonstrat că circulația mărfurilor și a banilor constituie doar o latură a procesului complex al reproducției sociale;

– a pus în discuție o serie de corelații economice complexe, precum schimbul dintre capital și venit, raportul dintre consumul reproductiv și cel definitiv, problema circulației mărfurilor și a banilor între cele două ramuri de bază ale economiei (agricultura și industria).

Scoala clasică de economie marchează un moment important in cercetarea problemelor de echilibru economic prin Adam Smith, reprezentant de marcă al acestei scoli, care considera că piața, prin jocul liber al pieței, asigură echilibrarea cererii cu oferta. În concepția sa, piața este „mâna invizibilă” care asigură echilibrul dintre cerere și ofertă, fiind singura în măsură să-i unească și să-i armonizeze pe producători si pe consumatori.

Concepția lui Adam Smith despre echilibru este caracteristică unei piețe cu o concurență perfecta. Potrivit ”legii debușeelor” formulata de J.B.Say orice vânzare este în același timp cumparare, automat producția își crează o piață corespunzătoare, excluzând astfel fenomene generalizatoare, neconcordanțe dintre cerere si ofertă, factorul timp fiind în afara vieții economice, iar intervenția statului fiind practic nulă.

J.B.Say observă și faptul că indivizii nu oferă bunuri și servicii decât în vederea dobândirii puterii de cumpărare necesare achizitionării altor bunuri și servicii. În fond „ produsele se schimbă contra produse”. Schimburile monetare nu sunt decât operațiuni intermediare care facilitează tranzacțiile, dar fără consecință reală asupra funcționării economiei. „Moneda nu este decât un văl” afirma cu tărie și cu o convingere puternică J.B.Say; „ea nu este un bun dorit pentru el însuși, ci un simplu intermediar în efectuarea schimburilor; nimeni nu deține sub formă de numerar neutilizat o parte a venitului dobândit prin vânzarea bunurilor și serviciilor; intreg venitul este deci cu adevarat utilizat pentru a cere bunuri și servicii, rezulta că cererea globală este egală cu oferta globală”.

Sintetizând ideile școlii clasice și intergrându-le într-un sistem Leon Wallras a realizat prima formalizare matematică a teoriei echilibrului general, in condițiile concurenței perfecte, subliniind identitatea contabila dintre suma ofertelor si suma cerererilor din economia națională.

Potrivit concepției sale, echilibrul concurențial corespunde unei situații de alocare optimală a resurselor între agenții economici, care odată realizată nimic nu se mai schimbă, ignorând astfel orice tranzactie ce se desfășoara în afara echilibrului.Astfel, pe total, agenții economici sunt supuși unei constrângeri bugetare, ei nu pot să ceara produse si servicii decât datorită faptului că ei vând produse și servicii de o valoare echivalentă. Se consideră că totalitatea agenților și totalitatea bunurilor si serviciilor, oferta globală este egală în mod necesar cu cererea globală.

Astfel, L. Walras construiește modelul echilibrului economic general, care constă dintr- un sistem de ecuații liniare de gradul întâi simultane, ale cărui necunoscute sunt elementele vectorului „pi” al prețurilor de echilibru. Rezolvarea sistemului walrasian conduce la determinarea valorii vectorului de echilibru al prețurilor și a cantităților de echilibru, care conduc ca oferta din fiecare marfă să fie egală cu cererea. Acesta este așa-zisul echilibru concurențial sau walrasian, ce corespunde unei alocări optime a resurselor între agenții economici și care, din momentul în care este atins, nu se mai schimbă. E necesar de menționat, că în cadrul acestui sistem, sunt reexaminate restricțiile bugetare ale fiecărui agent – valoarea bunurilor cumpărate este egală cu vânzările, oricare ar fi sistemul de prețuri. Menirea importantă a modelului lui L.Walras constă în faptul că permite ca sistemul echilibrului general să fie adus la un sistem de ecuații și, în afară de aceasta să ajungă la un sistem matematic în care există tot atâtea ecuații, câte necunoscute. Or, aceasta nu este suficient pentru a garanta o soluție. În plus, existența unei sau mai multor soluții matematice nu garantează și explicația (sensul) economică a acestora.

Egalitatea dintre oferta globală și cererea globală nu este suficientă pentru a garanta existența unui echilibru general.

Modelul elaborat de Walras si sustinut cu ajutorul instrumentelor matematice (un sistem de ecuatii) constituie un remarcabil efort de sintetizare a actiunii unui ansamblu de parghii economice si a rezultatului final al interdependentei dintre acestea. „Cand ne complacem în formalismul lui Walras, spune Mark Blaug, trebuie să ne reamintim că aproape întreaga economie din zilele noastre este o economie walrasiana. Teoriile moderne ale băncilor, comertul international, angajarile si creșterea economică reprezintă cu siguranta teorii ale echilibrului general intr-o forma simplificată.”

Pentru fiecare agent valoarea bunurilor cumpărate este egală cu valoarea vânzărilor (el nu poate cumpăra bunuri decât dacă vinde o parte din dotările sale inițiale și, în afara de acestea, utilizează pentru achiziționări suplimentare tot ceea ce a obținut din vânzările sale). Cum această afirmație este valabila pentru toți agenții economici, este valabila si pentru totalitatea bunurilor la care se referă tranzacțiile; altfel spus, valoarea tuturor vânzărilor este egală cu valoarea tuturor bunurilor cumpărate, oricare ar fi sistemul de preturi. Exista deci întotdeauna identitatea următoare:

(1)

unde:

i = 1, 2, 3, …, n

Oi – oferta pentru produsul „i”

Di – cererea pentru produsul „i”

Pi – prețul produsului „i”

Legea lui Walras a permis să se arate ca este posibil ca sistemul de echilibru general să fie adus la un sistem de ecuații si, în afara de aceasta, să se ajungă la un sistem matematic în care există tot atâtea ecuații câte necunoscute.

Noțiunea de alocare „eficientă” în teoria echilibrului general și în teoria bunăstării se oglindește la sensul distinct ce a fost atribuit de Vilfredo Pareto în construirea conceptului său despre optim. Pareto susține că o situație sau un anumit nivel de alocare A1 a unei cantități date de resurse între un număr fix de membri ai societății este superioara unei alteia, A2, dacă fiecare individ, din nivelul de resurse ce îi este alocat în A1, atinge un nivel de satisfacție egal sau mai mare decat cel din A2. O alocare eficientă, în viziunea lui Pareto, este aceea care nu poate fi îmbunătățită, adică nu există nici o alocare alternativă care să mărească satisfacția cel puțin a unui membru al societății, fără a se diminua bunăstarea unui alt individ din societate. Sau, cu alte cuvinte, „orice schimbare in repartiția resurselor care ameliorează utilitatea anumitor agenți, fără a diminua utilitatea nici unuia dintre ceilalți, trebuie să fie considerată ca o ameliorare.”

Optimul în viziunea lui V. Pareto este însăși concurența perfectă care asigură eficiența economică. Dacă între consumatori există concurență perfectă, un consumator își maximizează utilitatea dacă rata sa marginală de substituire între două bunuri (care intră în consumul său) este egală cu raportul prețurilor relative ale acestor bunuri. Întrucât într-un sistem de concurență perfectă prețurile sunt aceleași pentru toți consumatorii și ratele marginale de substituție între bunuri sunt aceleași pentru toți consumatorii. Această egalitate care rezultă din concurența perfectă garantează, că repartiția bunurilor între consumatori este optimă în sensul lui Pareto.

Generalizând ideile școlii clasice, deficitul bugetar este considerat ca un pericol fundamental, dar, în același timp, nu se admite nici excedentul de venituri. În concepția clasică, acoperirea deficitului prin împrumuturi sau prin mijloace de trezorerie, ori prin emisiunea monetară cauzează un dublu pericol: pericolul de bancrută și pericolul de inflație. În ceea ce privește excedentul, economiștii clasici insistă asupra inconvenientului politic al excedentului, adică, din motive politice, parlamentarii vor cere ca excedentul să fie utilizat pentru finanțarea unor cheltuieli inutile sau inoportune și astfel apare tendința de a transforma excedentele provizorii în deficite permanente ale bugetelor următoare.

După primele decenii ale sec. XX, „regula de aur” a doctrinei clasice a echilibrului bugetar a avut de înfruntat două critici majore: pe de o parte, critica teoretică lansată de finanțele moderne, iar, pe de altă parte, obstacolele de ordin practic. Critica teoretică a doctrinei clasice s-a desfășurat pe două planuri: în primul rând, s-a afirmat că ea exagerează pericolele deficitului, iar, în al doilea rând, că exagerează avantajele echilibrului. Finanțarea deficitului prin împrumuturi nu determină neapărat o sarcină insuportabilă pentru bugetele următoare, cu condiția ca sumele provenite din împrumuturi să fie utilizate pentru finanțarea unor investiții productive, care prin efectul „multiplicatorului investițiilor” duce la creșterea venitului național, facilitând, astfel, acoperirea serviciului datoriei publice prin randamentul fiscal, care rezultă ca urmare a creșterii producției și a veniturilor.

Schimbarea viziunii despre „regula de aur” a finanțelor publice a pornit o dată cu celebra lucrare a celui mai mare economist al secolului XX John Maynard Keynes – „The General Theory of Employment, Interest, and Money” (1936).

Deplasând centrul de greutate de la rolul pieței (al agenților economici individuali), ca instrument de reglare a sistemului economic, către puterea statală, el identifică trei probleme majore ale economiei:

• raportul dintre economia reală de bunuri și servicii și economia fictivă a banilor și creditului;

• relațiile dintre indivizi și întreprinderi, pe de o parte, și dintre aceștia și macroeconomia statului-națiune, pe de altă parte (în aceste relații doar macroeconomia este cea eficientă);

• rolul ofertei și, respectiv, al cererii efective în modul de funcționare a economiei (în opinia lui J.M.Keynes, cererea este determinantă pentru evoluția fenomenelor economice).

Potrivit concepției lui, echilibrul economic pe termen scurt, care ia în considerație și incertitudinea se manifestă atunci când oferta producătorilor (Y) este egală cu cererea efectivă de bunuri de consum (C) și de bunuri investiționale (I), adică:

Y = C + I (2)

Deoarece economiile (S), reprezentând surplusul de venit peste mărimea consumului (C), se transforma în investiții (I), rezultă că la baza realizării echilibrului stă ecuația fundamentală.

S = I (3)

Gândirea lui J.M.Keynes a fost dominată de problema șomajului, care, constituind un dezechilibru fundamental, are nu doar consecințe sociale, ci și efecte economice grave. Obiectivul major al cercetării sale a fost argumentarea unor măsuri, care să permită o creștere durabilă a ocupării forței de muncă. Astfel, dacă utilizarea forței de muncă și producția depind de cererea agenților economici, care include consumul și investițiile, atunci orice politică anticriză trebuie să conțină trei componente inițiale:

– trebuie menținută cererea, excluzând orice reducere de salariu. J.M.Keynes estimează că orice scădere a salariilor reale va antrena scăderea consumului, factor determinant al cererii efective. Deci, cererea trebuie încurajată prin intermediul salariilor și prin reducerea impozitelor;

– trebuie exercitată o acțiune globală asupra economiei pe calea intervențiilor puterilor publice. Orice relansare a investițiilor are un efect multiplicator și, deci, statul, printr-o politică de investiții publice, trebuie să recurgă la lucrări publice de mare amploare;

– trebuie acționat asupra componentelor monetare, îndeosebi asupra ratei dobânzii.

Se poate concluziona că, pe baza diferitelor teorii privind conținutul echilibrului macroeconomic că acesta exprimă acea stare spre care tind structurile economiei, fluxurile și pietele bunurilor si serviciilor, piata monetara, piata capitalului și piața muncii, adică piața in ansamblul ei, caracterizată printr-o concordanță relativă a cererii si ofertei, în diferitele lor segmente, abaterile dintre ele fiind nesemnificative pentru a se produce dificultăți(dezechilibre) în functionarea economiei nationale.

În alți termeni spus, echilibrul economic semnifică acea situație a unei economii în care proporțiile cantităților globale permit ajustarea armonioasă a fluxurilor, stabilirea preturilor și funcționarea satisfăcătoare a aparatului economic. El poate fi considerat o armonie între valorile și forțele economice, o absență de disproporții astfel încât ansamblul socio-economic să funcționeze pentru a asigura satisfacerea rezonabilă a participanților săi și pentru a fi pregătit împotriva crizelor.

Prin urmare, în cadrul pietei bunurilor și serviciilor rolul statului este de cel al unui pivot: are rolul de a stabili regulile, precizează dreptul de proprietate, asigura stabilitatea macroeconomică prin încurajarea sau descurajarea unei dintre ramurile economice influențând astfel ”conjuctura economică” , și poate fi implicat chiar și în productia unor bunuri sau servicii:educatie, servicii de sănătate publică sau furnizarea unor utilitati publice.

În cea ce privește piața forței de muncă, statul are un rol important, prin reglementarile promovate în domeniul ocupării, în timp ce pe piața monetară, prin intermediul Bancii Centrale are rol de reglementare cat si stimulator sau rol de alimita oferta de creditare la nivelul intregii economii.

2.2.1. Echilibrul pe piața bunurilor si serviciilor

După cum se cunoaste cererea agregată, sau produsul intern brut din punct de vedere al cheltuielilor, se obtine prin adiția consumului privat, a investițiilor brute(I), a consumului sectorului public(G) și a exportului net(NX), astfel:

PIB real(Y)=C+I+G+NX (1),

unde C – cheltuielile de consum , I – investițiile, G – cheltuielile guvernamentale, NX – exportul planificat.

Dacă în deciziile de politica bugetară și de politică monetară nu au loc modificari semnificative, nefiind afectate de conjuctura economică(fiscalitate, politica cheltuielilor publice si masa monetară rămân constante), evolutia pietei bunurilor si serviciilor este vitală pentru întreaga economie. Producția reală a economiei(PIB-ul real) este formată în principal din fluxurile de bunuri și servicii achizitionate pe piață, de-a lungul unei perioade, exprimate în funcție de preturi etalon(constante).

Pe aceasta piata se formeaza pretul mediu al bunurilor si serviciilor, ca o medie ponderată în functie de catitățile tranzacționate de bunuri si servicii, ce constituie nivelul pretului din economie.

Cererea agregată este o funcție descrescatoare de nivelul preturilor, aceasta având o evolutie ce este justificată de următoarele:

– efectul de scadere a puterii de cumpărare a banilor este cel ce determină o diminuare a valorii reale a averii entitatilor economice. Acesția își reduc consumul atunci când puterea de cumparare se reduce și au tendința de a consuma mai mult în cazul în care prețurile scad și are loc cresterea puterii de cumpărare;

-atunci când masa monetară nu suferă modificări, cresterea niveluluiu mediu al preturilor reduce masa monetară reală. În conseciță, cresterea cererii nominale de bani corelată cu stabilitatea masei monetare nominale, va antrena o cestere a cererii de credite care va afecta nivelul ratei dobânzii. Așadar, se va produce o diminuare a cererii pentru bunuri de folosință îndelungata, a menajelor a căror cerere variază sensibil la rata dobânzii, cât și a cererii de bunuri de capital în care companiile investesc pentru dezvoltare;

– fenomenul de substituire a bunurilor produse de economia națională cu bunuri si servicii produse în alte state, ce este determinat de cresterea preturilor bunurilor autohtone, duce la diminuarea cererii pentru bunurile produse în țară, câ și extern, în detrimentul celor de proveniență straină. Astfel exportul net va scadea, în timp ce o reducere a preturilor conduce la creșterea exportului net.

Oferta agregată este formată din însumarea cantitățolor de bunuri și servicii finale(în expresie valorică) ce au fost produse in cursul unei perioade bine delimitate de către toate firmele din economie. Pe termen scurt, oferta agregată se definește ca o funcție crescătoare la nivelul prețirilor, întrucât o creștere a preturilor stimuleaza producătorii, însă aceștia nu au la dispoziție suficient timp pentru a-și ajusta actiunile la schimbările neașteptate ale prețurilor. Pe termen lung, entitatile economice sesizeaza implicațiile modificarilor de pret și își ajustează comportamentele economice în funcție de evolutia acestora, de aceea oferta pe termen lung are un caracter rigid, vertical, în funcție de modoficarea prețurilor. Mai mult, oferta agregată este supusă unei serii de constrângeri ce nu poate fi relaxată prin creșterea prețurilor: resursele disponibile și tehnlogia, inovatia nu evoluează ținând cont de evolutia preturilor pentru a crește capacitatea de producție.

Pe termen scurt echilibrul pietei bunurilor si serviciilor are loc la nivelul în care cererea egaleaza oferta agregată, formata din cererea pentru consum, investitii, cererea guvernamentală si exportul net, cu cererea agregată.

Pe termen lung însă, echilibru este obtinut ca o tendință de egalizare a cerereii agregate cu oferta agregată în condițiile in care decidenții sunt pe deplin satisfacuti de deciziile anterioare. În cazul in care acestea nu sunt satisfăcătoare, din punct de vedere al rezultatelor, se va produce o modificare a deciziilor si prin urmare vor fi afectate preturile de pe piață.Astfel, atâta timp cât nu se inregistrează influențe asupra cerereii agregate sau asupra ofertei agregate pe termen scurt echilibrul va fi mentinut la un nivel de pret obtinut ca rezultat din egalitatea intre cererea agregată, oferta agregata pe termen scurt și oferta agrgata pe termen lung, așa cum se prezinta în figura nr.2.2

Figura nr.2.2 Modul de realizare a echilibrului pe termen lung pe piata bunurilor si serviciilor

Sursa:Eugen Mitrică – Echilibru Financiar și corelațiile acestuia cu celelalte componente ale echilibrului economic general, Ed. ASE, Bucuresti, 2009, p.80

Astfel, nivelul produsului intern brut real, potențial reflecta functionarea normală a pietei atunci cand agentii economici nu subestimeaza sau supraestimeaza inflatia viitoare.

Atunci când preturile depașesc estimarile, rata dobânzii reale devined mai mică salariile reale de asemenea sunt miscorate și ca urmare, pe termen scurt, costurile se reduc comparativ cu prețurile. Marjele de profit cresc, ca urmare, companiile își cresc producția, iar somajul va scădea sub nivelul natural. Însă aceste creșteri nu sunt sustenabile pentru ca la expirarea contractelor pe termen mediu, greselile de estimare a inflației vor fi corectate: salariile reale și dobânda reală vor creste, în timp ce marjele de profit se vor reduce.

În situația inversă, atunci când inflația anticipată este superioara celei efective, rata dobânzii reale și salariu real vor creste, atunci vor creste si costurile relativ la preturi. Ca urmare, va scădea nivelul productiei si va creste șomajul peste rata naturală. Produsul inter brut se va situa astfel sub nivelul potențial, însă nu pentru mult timp, pentru ca ajustările vor reduce productia spre nivelul potenția.

Cel mai cunoscut model este cel elaborat de J.M.Keynes ce a fost formalizat de catre J.R.Hicks pe baza planificarii.

Consumul planificat(cx) este văzut de catre ilustrul cercetător ca depinzând direct de venit, însă cu un coeficient de corelație subunitar, înclinatia marginală spre consum(1>c>0în același timp consideră că exista un tip de consum independent de venit, consumul autonom(C0), astfel: C=C0 + c * Y (2)

Se mai sustine că investitiile planificate sunt cheltuieli independente de venit(Y), acestea fiind dependente invers proporțional, de rata dobânzii(rd), prin formula : I= I0 – g*rd (3),

unde: I0 – capacitatea investițională maximă în conditiile gratuității creditului,

g – elasticitatea investițiilor în functie de rata dobânzii.

Mai mult, cheltuielile guvernamentale planificate sunt independente de venit(Y), fiind considerate in cadrul modelului niste variabile exogene.

În cazul exportului net, acesta este definit ca o functie dependentă de venit, prin impactul direct proporțional al venitului asupra importului.

X = X0 -mY (4), unde:

X0 – nivelul autonom al exportului net,

m – inclinația marginală spre import

Prin urmare, cheltuielile planificate pot fi diferi de cele efective, iar diferența se consideră că se materializeză în variația stocurilor. Astfel, atunci când cheltuielile ce au fost planificate sunt la un nivel superior celor efective cresc investitiile în stocuri, în timp ce atunci când raportul se inversează are loc o scădere a stocurilor , așa cum este prezentat si în figura nr.2.3.

Figura nr.2.3 Realizarea echilibrului Keynesian pe piața bunurilor și serviciilor

Sursa :James D Gwartney, Richard I. Stroup – Macroeconomics:private and Public Choice, 1990, p.267

Plecând de la ipoteza că se acumuleaza stocuri, unitatile economice își vor reduce producția viitoare, cea ce va antrena o crestere a somajului si care să determine reducerea producției către punctul de echilibru.

Întrucât echilibrul keynesian presupune egalitatea dintre produsul intern real și cheltuielile planificate, aceasta nu implică neapărat realizarea echilibrului la nivelul producției potențiale, corespondent al angajării totale.. Se poate ca economia să se afle în stare de echilibru și atunci când producția se află sub acest nivel, datorită faptului vă salariile și prețurile factorilor de productie sunt stabile, chiar dacă exista o supracapacitate de producție neutilizată. Somajul poate astfel să persiste până când cheltuielile agregate vor crește.

Singura alternativă de a se realiza atingerea punctului de echilibru corespondent al producției potențiale și al ocupării totale este calea creșterii cheltuielilor agregate, grafic realizându-se prin translatarea paralelă a curbei acestora. Prin urmare, se poate induce un stimul al cheltuielilor agregate, iar acestea vor conduce echilibrul catre punctul corespondent al productiei potențiale. Însă, în situația în care cheltuielile agregate depășesc capacitatea economiei, va avea loc, în principal, o crestere a preturilor, fata de care productia reală va creste lent, odată cu oferta agregată pe termen scurt.

Într-o prezentare grafică situația se prezintă astfel:

Figura nr.2.4.Cresterea cheltuielilor agregate și variația punctului de echilibru

Sursa : James D Gwartney, Richard I. Stroup – op.cit., p.268

Modelul lui Keyns propune dimensionarea cheltuielilor agregate planificate la un nivel suficient de ridicat pentru a atinge producția maximă aferentă ocupării totale a forței de muncă, însă nu peste producția potențială, astfel încât să nu genereze inflație.

Proiectând echilibrul keynesian în planul graficului cererii agregate și ofertei agregate forma ofertei pe termen scurt va fi orizontală, pentru că atunci când cererea agregata este redusă firmele procedează la diminuarea nivelului producției, fără însă a modifica nivelul preturilor, însă pe măsură ce cererea creste, pretul creste foarte încet până la nivelul productiei maxime potențiale, după acest nivel, preturile au un ritm de crestere accelerat, datorită faptului că pe piața factorilor se va crea o presiune ce va conduce la cresterea prețului acestora, cea ce atrage creșterea costurilor producătorilor, situație care este prezentată în figura nr.2.5.

O altă axa prioritară în modelul keynesian, este definirea unui multiplicator al efectului consumului planificat asupra productiei reale de echilibru. Multiplicatorul consumului planificat arată variatia producției reale generate de o variație cu o unitate monetară a cheltuielilor autonome.

Modul de funcționarea al acestuia are la baza principiul potrivit căruia plusul de cheltuieli autonome nu iese din circuitul economic, pentru că devine un venit al altor agenti economici, ce este alocat pe destinatii, iar o parte din acest plus venit va fi și el cheltuit, devenind venit al altei entitati economice. Perpetuarea acestu proces continuu are ca rezultat o creștere generală a venitului.

Multiplicatorul cheltuielilor evidențiază procesul prin care o creștere a cheltuielilor conduce la creșterea superioară a producției reale de echilibru în modelul realizat și construit de către J.M.Keynes. Acest proces se realizează pe parcursul mai multor runde, așa cum am arătat anterior.

Figura nr.2.5 Transpunerea echilibrului Keynesian în planul cererii și ofertei agregate

Sursa : James D Gwartney, Richard I. Stroup – op.cit., p.270

Astfel pentru început datorită primului impuls dat de creșterea cheltuielilor, are loc glisarea curbei cheltuielilor agregate(1), apoi succesiv datorită pașilor următori se realizează echilibrul(2,3 și restul- figura 2.6). Realizarea acestor pași in succesiunea prezentată nu se efectuează instantaneu, ci implică un anumit orizont de tim mai larg.

Figura nr.2.6 Influența multiplicatorului cheltuielilor autonome asupra producției de echilibru

Sursa :James D Gwartney, Richard I. Stroup – op.cit., p.270

Acest multiplicator relevă o anumita fragilitate a echilibrului economic, pe de o parte, iar pe de altă parte, ca parte pozitivă, arată idea că echilibrul poate fi impulsionat prin măsuri de anvergura redusă.

Efectul multiplicatorului trebuie privit cu maximă prudență, întrucât există resurse neutilizate, mnivelul somajului este superior celui natural, efectul de multiplicare va fi real, înregistrându-se o crestere a productiei reale, în timp ce atunci când producția se află la nivelul corespunzător șomajului natural, impactul cheltuielilor asupra producției va fi diminuat, întregistrându-se o creștere substanțială a preturilor.

2.2.2. Echilibrul pe piața factorilor de producție

Piața factorilor de producție include piața muncii, a resurselor naturale, echipamentelor si a altor factori de productie. Pe aceasta piața se întâlnesc agentii economic ce formeaza cererea de resurse și deținătorii de resurse ce formeaza oferta.

Cererea de resurse este invers proporțională cu prețul acestora, fiind o funcție descrescătoare a factorilor suplimentari la realizarea producției și la obținerea profiturilor. Oferta de factori de producție creste pe măsură ce prețul crește, pentru că în acest caz creste si costul de oportunitate al neutilizării lor în producție.

Echilibru în această piață, la fel ca și pe piața bunurilor si serviciilor, se realizează la acel nivel al prețului factorilor de producției ce egalează cererea cu oferta.

Piața factorilor de de producție are o corelație strâns legată cu piața bunurilor si serviciilor, astfel că, costul bunurilor și serviciilor este determinat de costul factorilor de producție: un nivel crescut al acestuia va determina o diminuare a ofertei agregate pe termen scurt, fapt ce se reflectă grafic prin tr-o glisare paralelă spre partea stângă a curbei acesteia, în timp ce o reducere a preturilor factorilor de productie va conduce la scaderea costurilor de producție, cea ce determină creșterea ofertei agregate pe termen scurt ce se transpune în translatarea spre dreapta a curbei acestei.

Cerera de factori de producție are o legătura directă cu cererea agregata pentru bunuri și serivicii, fiind direct proporțională cu aceasta.

O componenta esențială a factorilor de producție este piața muncii și de aceea atenția cercetatorilor in domeniul macroeconomiei este îndreptată cu precadere spre această piață și pe corelațiile acesteia cu piața bunurilor și serviciilor.

În literatura economică se utilizează atât conceptul de “piața muncii”, cât și cel de “piață a forței de muncă”. Unii cercetători definesc piața muncii astfel: “reprezintă spațiul economic în care tranzacționează în mod liber utilizatorii de muncă (deținătorii de capital) în calitate de cumpărători și posesorii resursei de muncă, în calitate de vânzători, în care prin mecanismul prețului muncii, al concurenței libere între agenții economici, al altor mecanisme specifice, se ajustează cererea și oferta de muncă”.

Termenul de “piață a muncii” este folosit și de alți autori ca, fiind definit în modul următor: “Piața muncii reprezintă ansamblul acțiunilor de vânzare – cumpărare a forței de muncă, ce au loc într-un spațiu economic; ea relevă întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea pe această bază a condițiilor pentru angajarea salariaților, negocierea și fixarea salariilor în funcție de performanțele lucrătorilor, realizarea mobilității salariilor și forței de muncă pe locuri de muncă, firme, zone”.

În cadrul pieței muncii indicatorul sintetic al nivelului ocupării este somajul care poate fi voluntar sau involuntar.

Partea ce reflectă echilibrul piaței muncii este somajul voluntar, care potrivit teoriei economice este clasificat în trei mari categorii:

-șomaj fricțional;

-somaj structural;

Șomaj ciclic.

Astel pentru a cuantifica acest fenomen negativ, se folosește un indicator agregat al acestor tipuri de șomaj – rata șomajului(Rs), astfel (1)

Aceasta este în echivalentă cu ecuația (2)

Cauza somajului frictional este o informare imperfecta atat a angajatorilor cât și a angajatilor. Căutarea unui loc de muncă determină un anumit cost de oportunitate: al salariilor ce nu sunt primite în perioada căutării. Alegerea optimă, în cea ce privește durata de căutare a unui loc de muncă, este continuarea acesteia până in momentul în care costul marginal al căutării egalează beneficiul marginal așteptat, cât timp beneficiul anticipat a fi obtinut prin cautarea suplimentară este superior acesteia.

În viziunea macroeconomică a unor cercetători, șomajul fricțional poate fi considerat un fenomen parțial benefic, datorită faptului că schimburile de locuri de muncă în căutarea unor salarii superioare conduc la cresterea productivității și la o alocare mai eficienta a factorului muncă, cea ce determină o crestere a produsului intern brut real.

Șomajul structural are la baza modificările caracteristicilor de baza ale economiei, care împiedică forta de muncă disponibilă să ocupe pozitiile libere.Schimbările structurale determinate de evolutia economiei fac ca o parte din locurile de muncă să fie eliminate și să apară altele noi, însă necesită o calificare diferită.

Cauzele somajului structural sunt diverse, însă în principal evoluția dinamică a economiei, introducerea de tehnologii și produse noi și inovatoare, care reduc cererea de forță de muncă, chiar și în cazurile în care aceasta este foarte calificată, în special dacă aceasta calificare este specializată strict în vechile tehnologii.

Mai mult, în cazul economiilor în tranziție, un rol important în generarea șomajului structural poate fi jucat și de modificarea prioritatilor statului în alocarea cheltuielilor publice..

Șomajul ciclic are ca premisă a aparițiției reducerea activității economicece însoțeste perioadele de depresiune economică.Ca o consecință a reducerii producției de bunuri și servicii, are loc și reducerea forței de muncă necesare, practic reducerile neasteptate ale cererii de bunuri și servicii constituie principala cauză a somajului ciclic. De asemenea, în condițiile unei informări imperfecte, ajustarile pe piața muncii efectuate ca urmare a reducerilor neasteptate ale cererii de bunuri și servicii generează acest tip de somaj.

Însă, perioada de căutare de lucru pentru cei afectati de șomaj va fi anormal de mare, arătând o depresiune economică, și prin urmare cei afectati își vor reduce așteptările salariale în cadrul unui proces de ajustare a ofertei la cererea redusă de pe piata fortei de muncă.

Variațiile prețurilor reale ale factorilor de producție au în același timp un efect de redirecționare a fluctuațiilor economice. Daca economia se află sub nivelul ocupării totale, cererea scăzută pe piața factorilor și subocuparea forței de muncă vor crea o presiune descrescătoare asupra prețurilor factorilor, cea ce încurajează oferta pe termen scurt și conduce piața spre un echilibru pe termen lung, corespunzător nivelului producției potențiale și ocupării totale. În cazul în care economia se află într-o perioadă de ascensiune, cea ce va descuraja oferta agregată pe termen scurt și va imprima acesteia o tendință de revenire la echilibru pe termen lung.

2.2.3. Echilibrul pe piața creditului

Pe această piață se întâlnesc creditorii, pe de o parte, cu agentii economici ce caută să se împrumute de fonduri, pe de altaă parte în vederea asigurării nevoilor de finanțare a a activitații economice. Astfel, firmele, menajele, și statul se pot împrumuta fie pe baza veniturilor viitoare, fie pe baza activelor detinute în proprietate. În general menajele sunt un creditor net pe această piața, în timp ce statul și firmele sunt în pozitia de debitor net, în special datorită nevoi de acoperire cu resurse de finanțare a investițiilor efectuate. Intermediarii caută să ”schimbe” veniturile lor viitoare contra puterii de cumpărare prezentă, iar aceștia, plătesc ca preț , dobânda. Acest mijloc este primită pentru așteptare și amânarea cheltuielilor. Însă datorită inflației acest preț are două componente: rata dobânzii reale, care reprezintă prețul real al creditului și prima inflaționistă menită să compenseze efectul inflației. În aceste condiții, echilibrul pieței creditelor este dat de această rată a dobânzii reale ce egalează fondurile cerute cu cele oferite spre creditare.

Variațiile ratei dobânzii reale, au de asemenea, un efect stabilizator asupra cererii agregate și redirecționează fluctuațiile economice. Modificarile bruște ale optimismului consumatorilor și investitorilor reprezintă o sursă importanta de instabilitate. Totuși ajustările ratei dobânzii reale compensează cel puțin parția variațiile cererii agregate determinate de cresterea sau reducerea optimismului. Astfel, optimismul poate determina agentii economici să investească și să consumew mai mult prin reducerea economisirii sau prin îndatorare. Oferta pe piata creditului se va reduce în timp ce cererea va înregistra o crestere accentuată. Prin urmare, rata dobânzii reale va creste, cea ce frânează consumul și investițiile și limiteazâ variația cererii agregate.

În același mod, reducerea optimismului, chiar și in eventualitatea apariției pesimismului, are ca efect inducerea unei cresteri a înclinașiei spre economisire în detrimentul consumului și investițiilor. Oferta pe piața creditului va fi în creștere în timp ce cererea de finanțare va avea un trend descrescător.

Prin urmare, rata dobânzii va descrește și va avea un efect de descurajare a economisirii în favoarea consumului curent și stimularea investițiilor.

Astfel, ajustarea ratei dobânzii, pe piața creditului are efect stabilizator pentru efectele pesimismului economic, asupra cererii agregate. Același mecanism face ca în perioadele de depresiune economică costul de oprtunitate al investițiilor și al consumului anticipat să fie nesemnificativ, cea ce constituie un impuls pentru iesirea din recesiune. Identic, în perioadele de expansiune economică, rata dobânzii reale va creste, va descuraja atât consumul, cât și investițiile.

În concluzie, rata dobânzii reale actionează ca un absorbant al șocurilor, care stabilizează cererea agregată și redirecționează fluctuațiile economice.

Față de cele prezentate, modelul economic clasic și cel keynesian scot în evidența următoarele caracteristici principale, ce au anticipat viziunea modernă legată de echilibru economic:

pe termen scurt, ajustarea economiei către punctul de echilibru se realizează, pe lângă preturi, scoase în evifdență de catre modelul clasic, și prin variațiile producției, pentru ca prețurile nu reacționează instantaneu. În cadrul viziunii moderne asupra echilibrului economic, pe termen scurt, variațiile nivelului productiei și ale gradului de ocupare constituie un semnal pentru agenții economici și generează ajustările prețurilor. De aceea economiștii moderni consideră ca atât prețurile, cât și condițiile de producție au un rol în procesul economic de ajustare;

rapiditatea și amplitudinea ofertei agregate depind de disponibilitatea resurselor. Curba ofertei agregate pe termen scurt rezultată va avea o formă apropiată de orizontală atâta timp cât exista resurse neutilizate, devenind aproape verticală după punctul ocupării totale;

variațiile cererii agregate reprezintă un factor important de instabilitate datorită efectului multiplicatorului, de aceea scopul politicilor economice constituie stabilizarea cererii agregate prin evitarea variațiilor bruște ale acesteia.

2.3. Echilibrul economic în viziunea modernă

Echilibrul economic în viziunea modernă reprezintă un hibrid al viziunilor clasice și keynesiste. Adepții acestei viziuni consideră că impactul șocurilor asupra ofertei sau cererii agregate pot să afecteze economia și pot muta echilibrul sub punctul corespondent ocupării totale. În aceste cazuri, pe termen scurt, apar, recesiunii ce implică explozii ale prețurilor și somajului.

Totuși, pe termen lung se consideră că, variațiile ratei dobânzii și ale salariilor reale acționează ca niste stabilizatori. Atunci când economia se situează sub nivelul angajării totale, în recesiune, reducerea salariilor și a ratei dobânzii va contribui la reechilibrarea economiei la nivelul ocupării totale.

2.3.1. Echilibrul bugetar si politica financiară publică

Instrumentul principal al politicii fiscal-bugetare este bugetul de stat. În raport cu starea economiei la un moment dat și cu obiectivele politicii economico-sociale, bugetul general consolidat se impune să fie echilibrat sau să înregistreze fie un surplus (excedent), fie un deficit.

Principial, atunci când cererea privată de bunuri și servicii este slabă, este de dorit o politică financiară expansionistă, care să contribuie la relansarea cererii din economie prin intermediul creșterii cheltuielilor publice ceea ce determină, în cele mai multe cazuri, un anumit deficit bugetar. Când, din contră, cererea privată este prea puternică, se impune o politică financiară restrictivă, cu un volum mai redus al cheltuielilor publice, ceea ce poate genera echilibru sau chiar excedent bugetar.

Dezechilibrul bugetului poate să fie subordonat scopului dezvoltării economice viitoare. Astfel se pot distinge două tipuri de deficite bugetare: cele rezultate din aplicare de catre stat a unei politici discreționare, prin creșterea cheltuielilor bugetare, fiind cunoscute ca denumire si ca deficite active și deficitele generate de condițiile de recesiune/depresiune economică, ca urmare a scăderii ritmului de crestere economică cu impact direct în scăderea resurselor financiar-bugetare, cunoscute fiind ca, deficite pasive.

Viziunea adepților doctrinei keynesiene asupra politicilor financiare publice constă în folosirea deficitului bugetar pentru stimularea cererii agregate către producția potențială aferentă angajarii totale, în primul rând prin utilizarea directă a cheltuielilor pentru stimularea cererii, dar și prin reducerea ratelor fiscalității pentru a spori veniturile disponibile ale agentilor economici și menajelor.

În acest sens există două curente în vederea stabilirii acțiunilor menite să asigure echilibrul macroeconomic, în functie de fiecare situație distinctă în parte:

atunci când se înregistrează o subutilizare a resurselor economice se poate folosi o politică financiară publică expansionistă, prin cheltuieli bugetare sporite și reducerea nivelului fiscalității, adică un deficit bugetar planificat, în vederea stimulării cererii agregate și pentru a muta astfel echilibrul către punctul utilizarii totale a resurselor. Mai mult, o scadere a ratei dobânzii, generată de cererea redusă de fonduri, stimuleaza în același sens. După alte opinii, însă efectul politicii financiare publice expansioniste este lent și cu un efect întârziat, iar pentru un impact ridicat și un efect rapid se recomandă o politică financiară chiar mai expansionistă.

Una din îngrijorările in ceea ce privește eficienta politicilor financiare este orizontul de timp dintre șocul economic produs și răspunsul efectiv al politicii derulate ca răspuns.

Pentru început, este nevoie de timp pentru ca economiștii să poată detecta o schimbare de trend macroeconomic sau o modificare în evoluția ciclică a activității. Ulterior, exista o întârziere până la luarea unei decizii de executiv, dezbaterile acesteia în forul legislativ al țării, și aplicarea efectivă. În final, atunci când se efectuează modificările asupra nivelului fiscalității sau a cheltuielilor publice, se manifestă o întârziere până când economia răspunde la aceste schimbări de coordonate fiscal-bugetare.

Deși aceste întârzieri sunt prezente atât pentru politica fiscal-bugetară cât și pentru cea monetară, orizontul de timp necesar eficienței politicii fiscale poate fi atât de îndepărtat încât devine inutilă eforturilor de stabilizare a economiei. Întârzierile de răspuns au crescut de exemplu, în SUA, pe fondul creșterii complexității procedurii de aprobare legislativă, perioada dintre recomandările prezidențiale și adoptarea măsurilor în Congres apropiindu-se de 1 an.

O altă problemă majoră a politicii financiare publice constă în ușurința cu care se realizează reducerile de taxe si creșterile de cheltuieli, ca măsuri populare, în comparație cu măsurile în sens invers. Majoritatea candidaților la funcțiile publice includ reduceri de taxe în programele de guvernare, însă nimeni nu susține public necesitatea creșterii taxelor, de exemplu, pentru reducerea deficitului.

În plus, chiar dacă întârzierile de punere în aplicare sunt minime, politica fiscal-bugetară poate să nu funcționeze pe cât de bine a fost intenționată. De exemplu, de multe ori se susține o scădere temporară a fiscalității in perioadele de recesiune și o supra-taxare în perioadele de boom. Însă, există studii ce confirmă ca populația conștientizează caracterul temporar ale acestor măsuri și nu își modifică atitudinea cu privire la consum sau economisire, din moment ce aceste schimbări de politică vor avea un efect minim asupra veniturilor lor permanente.

Pe termen scurt, creșterea cheltuielilor publice si scăderea taxelor conduc la o creștere a cererii agregate și prin aceasta la o creștere a producției și o scădere a șomajului. Acesta este impactul keynesian al politicii fiscal-bugetare, ce se traduce prin creșterea PIB efectiv comparativ cu cel potențial. Ne-am putea aștepta ca impactul expansionist al politicii fiscal-bugetare să dureze cel puțin câțiva ani. El ar putea fi redus de o politica monetară mai restrictivă, în special dacă Banca Centrală constată că economia se îndreaptă către limite periculoase ale inflației. Este posibil ca în aceste condiții să existe un efect de evicție a capitaluluidacă reacția politicii mnetare este prea puternică.

Atunci când economia se află dincolo de punctul de echilibru corespondent ocupării totale, cererea agregată fiind în creștere cea ce generează înflatie, poate utiliza o politică financiară restictivă care presupune creșterea nivelului fiscalității și reducerea cheltuielilor bugetare, cea ce va determina la diminuarea cererii agregate și va reduce inflația.

Efectul de evicțiune(crownding-out) are la baza sustinerea că atunci când nu există capacități de producție excedentare, mărimea deficitului bugetar , în conditiile păstrării unei mase monetare constante, poate avea efecte secundare în special asupra creditului, necesar susținerii cererilor de finanțare. Deficitul bugetar va fi finațat prin emisiunea de obligațiuni pe piața creditului. Pe această piața statul va avea concurenți agentii economici în căutare de finanțare, cea ce va antrena o creștere a ratei dobânzii. Ca urmare agenții economici își vor restrânge activitatea economică prin reducerea cheltuielilor de consum și investiții, cea ce va compensa cel puțin parțial surplusul de cerere agregată generat de cheltuielile suplimentare ocazionate pentru finanțarea deficitului bugetar, acest efect este denumit efect de evicțiune.

Prin urmare, dacă economia se află în punctul de echilibru corespondent unei ocupări totale, creșterea cheltuielilor bugetare va fi compensată de reducerea cheltuielilor private și ca urmare efectul de creștere a cererii agregate va fi nesemnificativ.

Unii dintre criticii politicilor financiare expansioniste, materializate în deficite bugetare, au mers până acolo încât au afirmat că fiecare unitate bănească cheltuită de guvern prin opțiunea pentru un buget deficitar, conduce la contractarea (eliminarea) cu exact aceeași unitate bănească a cheltuielilor de investiții ale sectorului neguvernamental, ceea ce, susțin aceștia, conduce la anularea oricărui efect pozitiv al deficitului bugetar asupra cererii agregate.

În condiții normale, acest fenomen nu se poate realiza în fapt invocând următoarele motive:

– deficitele bugetare moderate provoacă numai cresteri mici ale ratei dobânzii;

– senzitivitatea sectorului guvernamental la o ușoară evoluție crescatoare a ratei dobânzii este limitată, firmele continuând a se împrumuta pentru a-și finanța investițiile destinate dezvoltării și modernizării activitații, în scopul cresterii competitivitații;

– nu în ultimul rând exista o contraforță care poate compensa efectul de contracție(crowding-out) exercitat asupra sectorului guvernamental, denumita efectul de anti-contractie. Acesta se concretizează în faptul că deficitul bugetar, în perioadele de utilizare incopletă a resurselor economice, accelerează cresterea economică, iar în acest context de relansarre, firmele găsesc, în general profitabil să-si extindă capacitatile productive prin investitii, pentru a satisface cererea în crestere a consumatorilor. Prin urmare, majoritatea specialiștilor sunt de părere că o anumită creștere a cheltuielilor publice tinde să genereze mai degrabă sporirea investițiilor decât reducerea lor, implicit efectul de ”crowding-in” fiind superior celui de ”crowding – out” cu condiția ca volumul cheltuielilor publice să crească în perioadele de recesiune,când curba ofertei are o formă relativ plană.

Însă, dacă există factori de producție ce nu s-au utilizat in totalitate, impulsul monetar dat cheltuielilor bugetare va genera creșterea producției reale și a veniturilor, în timp ce economiile vor creste determinând astfel o creștere a ofertei de fonduri pe piața creditului. Astfel, cresterea ratei dobânzii, determinată de finanțarea deficitului bugetar, va fi limitată și la fel și efectul de evicțiune.

În mod similar stau lucrurile și în cazul în care, se utilizează o politică financiară publică restrictivă, oferta de credit va crește, cea ce conduce la reducerea ratei dobânzii și încurajează cheltuielile private, efectul fiind exact invers(crowding-in).

Asfel, într-o economie deschisă, din punctul de evedere al mișcărilor capitalului, poate părea, la prima observație a fenomenului, că efectul de evicțiune poate să fie compensat prin atragerea de capitaluri din exterior, pentru care rata dobânzii în creștere reprezintă un stimulent atrăgător. Însă înainte de a fi investite în economia națională, acestea trebuie schimbate în moneda națională, fapt ce va genera o crestere în exces a cererii de monedă națională pe piața valutară, astfel încat se va produce o depreciere a monedei naționale și cresterea cursului de schimb. Urmările acestui fenomen, se pot observa prin reducerea exporturilor și stimularea excesiva a importurilor, cea ce va compensa efectul stimulativ asupra cererii ce ar trebui să genereze deficitul bugetar.

Viziunea neoclasică a finațării deficitului bugetar aduce spre analiză și concepțiile lui Robert Barroși Robert Lucas care susțin că finanțarea deficitului bugetar prin îndatorare va constitui, pentru agenții economici un semnal al unei creșteri viitoare a taxării prin impozite și taxe, pe baza căruia aceștia își diminueaza consumul și își sporesc economiile. Se afirmă astfel, cu alte cuvinte că, finanțarea deficitului bugetar pe calea îndatorării reprezintă o amânarea a impozitelor și taxelor, cea ce echivalează astfel finanțarea pe calea îndatorării cu cea prin creșterea fiscalității.

Considerând un orizont de timp limitat la o generație, efectele care le-am arătat mai sus ar putea fi atenuate de faptul că, practic, îndatorarea poate genera transferul sarcinii fiscale catre generațiile viitoare, totuși se cunoaste faptul că, prin latura umană există preocuparea pentru bunăstare a urmașilor. De aceea în concepția neoclasică, efectele de economisire, propagate de finanțarea prin îndatorare a deficitului bugetar se mențin în continuare.

Dacă agentii economici percep finatarea indatorării prin cresterea cheltuielilor, atunci economiile sporite ale acestora vor permite statului să finanțeze deficitul bugetar fără a genera creșterea ratei dobânzii. În aceasta situație, teoretic, efectul politicii financiare asupra cererii agregate, producției, somajului și prețurilor va fi nul.

Totuși, nu toți agentii economici dețin această capacitate de a anticipa toate implicațiile fiscale viitoare, ale creșterii îndatorării statului, scenariu ce poate fi considerat nerealist in cazul susținerii totale a acestui concept.

La polul opus politicii financiare de tip keynesist, care se concentreaza asupra influențării cererii agregate din economie, se situează poltitica financiară specifică ofertei, susținută de teoreticienii adepți ai viziunii ”supply – side economics” care susțin că modificarea nivelului fiscalității, și , în special, al ratei marginale a acesteia, poate fi baza unui stimulent sau dimpotriva, o descurajare pentru activitatea economică productivă suplimentară, ce se concretitizează în creșterea sau diminuarea ofertei agregate.

Desigur politica fiscală poate fi relaxată în scopul stimularii comportamentelor vizând munca, economisirea și investițiile. Dacă cetățenii răspund favorabil acestor stimulente, politica fiscală poate fi utilizată ca o pârghie eficientă pentru creterea ofertei totale de muncă și capital în eocnnomie, cea ce conduce automat la creșterea ofertei agregate.

Adepții acestei teorii ”supply – side economics” propun o stimulare fiscală constând în:

– formarea capitalului prin reducerea impozitării câștigurilor din capital, amortizarea accelerată sau reducerea impozitului pe profit;

– economisirea prin reducerea impozitului pe dividende și dobândă;

– stimularea înclinației spre muncă prin reducerea cotelor marginale de impozitare a salariilor;

– investiții și implementarea progresului tehnologic prin acordarea de credit fiscal, deductibil, pentru activitatea de cercetare-dezvoltare.

Modul in care se reflecta reducerea fiscalității și impactul acesteia asupra ofertei în opinia adepților teoriei ”supply – side economics” este redat in figura nr.2.7.

În condițiile mentinerii aceleiași cereri, punctul de echilibru se schimbă de la A la B cea ce corespunde unei creșteri a PIB și concomitent cu reducerea prețurilor.

Mai mult, dacă modificarea fiscalității este percepută ca o modificare de durată, aceasta va genera atăt creșterea cererii agregate, cât și a ofertei agregate atăt pe termen scurt cât și pe termen lung. Întrucât reducerea cotelor fiscale generează deficit bugetar finanțat prin îndatorare, în funcție de intensitatea efectului de evicțiune și de așteptarile cu privire la creșterea fiscalității, cererea agregată poate să crească mai puternic decât oferta agregată, cea ce generează atât creșterea producției, dar și o creștere a prețutilor. Prin urmare, este posibil, ca efect al reducerii ratelor de impozitare, să se înregistreze o creștere a producției care să genereze compensarea, măcar parțială a declinului încasărilor bugetare, cea ce ar putea înlătura prezența deficitului bugetar și corespunzător efectului de evicțiune și a anticipărilor cu privire la creșterea viitoare a fiscalității.

Figura nr.2.7 Efectele reducerii fiscalității asupra ofertei agregate

Sursa: Iulian Văcărel- Op.cit., p.715

Totuși, datorită timpului lung necesar pentru ca reducerea fiscalității să stimuleze oferta agregată, acest instrument fiscal nu trebuie utilizat ca un mijloc anticiclic, ci numai ca un mijloc de urmărire a unei strategii pe termen lung.

Susținătorii acestei teorii menționează si faptul că, avantajele reducerilor fiscale care operează în zona ofertei, concretizate în evoluția mai rapida a PIB decât majorarea nivelului prețurilor comparativ cu situația din punctul de echilibru B, generată de reducerile fiscale, și influențează numai cererea agregată.

În cea ce priveste ecartul variației cotelor de impozitare, este demn de precizat teoria ilustrului profesor Arthur Laffer, care consideră că dincolo de un anumit plafon al cotelor de impozitare, orice accentuare a acestora generează o scădere a veniturilor bugetare, cu consecinte asupra deficitului bugetar, fiind necesară, în consecință diminuarea cotelor respective pentru obtinerea cresterii incasărilor bugetare.

Analiza curbei Laffer prezentată scoate în evidență corelația existentă dintre veniturile bugetare colectate si cotele de impozitare aplicate. De la un anumit nivel cresterea cotelor marginale de impoozitare poate determina descresterea veniturilor colectate din impozitare, datorită descurajării motivației de a munci, economisi și investi mai mult.Totodata, și reciproca este in general valabilă.

Din graficul prezentat rezultă că, cresterea cotelor de impozitare de la t1 la t2 și de la t2 la t3 corespunde unei majorări a a veniturilor bugetare colectate corespunzător punctelor de la V1 la V2 si de la V2 la V3, aceste evolutii fiind explicate de faptul că agentii economici nu își pot permite asumarea riscului de evaziune fiscală a cărei constatare efectuată de organele fiscale are diverse repercursiuni negative.

`

Figura nr.2.8. Curba Laffer

Sursa: Iulian Văcărel – Op.cit., p.717

Totuși Laffer consideră că cresterea impozitării dincolo de punctul t3 spre t4 are echivalentul în scăderea incasărilor bugetare si deplasarea activitatii in zona obscură a ilegalității , apreciind prea costisitoare sarcina fiscală impusă contribuabililor.

Prin utilizarea unei politici fiscale discreționare se crează două curente ce conduc la întârzieri în acțiunea sa. În primul rând, modificarile legislative necesare se realizează într-o perioadă de timp suficient de lungă , pentru a se realiza modificările condițiilor economice inițiale, și mai mult după ce modificarile legislative au fost efectuate, exista o anumita perioada de timp până ce economia va reacționa pozitiv la aceste modificări, timp în care în condițiile macroeconomice se pot petrece modificari subtanțiale. Asfel, o politică fiscală expansionistă poate determina o cerere excedentară, în condițiile in care până la momentul la care se resimt efectele acestei modificări, forțele pieței au generat deja un reviriment economic.

O politică fiscală restictivă, utilizată în frânarea creșterii producției în perioade de expansiune, poate conduce la declinul cererii agregate.

Așadar, datorită imposibilității de a anticipa într-o manieră precisă și independentă condițiile economice viitoare, utilizarea politicii fiscale discreționare este recomandat să fie făcută cu prudență.

Față de cele arătate, totuși, există anumiți factori ce nu necesită acțiuni discretionare legislative și al căror efect este stimularea economiei în perioadele de recesiune și frânarea acesteia în perioadele de expansiune, fiind cunoscuți sub forma stabilizatorilor automați.

Atfel, contribuțiile la bugetul asigurarilor de somaj si sănatate vor înregistra un deficit în perioadele de recesiune și un excedent în perioadele de expansiune.

Un alt stabilizator automat îl constituie impozitul pe profit care diminuează venitul disponibil al agentilor economic si care are un puternic caracter anticiclic pentru ca scade drastic în perioadele de recesiune și creste substantial în perioadele de boom economic.

În același mod acționează și impozitul progresiv pe venituri care contribuie la reducerea relativă a bugetelor agenților economic și a menajelor în perioadele de expansiune, cea ce are ca efect limitarea consumului și a investițiilor.

În concluzie, obiectivul central al politicii financiare a statului – cu cele două componente ale sale, politica fiscală și politica bugetară – trebuie să fie acela al echilibrării cererii agregate cu oferta agregată și nu de a echilibra bugetul.

Rezultă că, mixul politicii financiare cu cea monetară trebuie să fie realizat cu raționalitate, în raport cu situația concretă a economiei și cu obiectivele economico-sociale programate a se obține într-un anumit orizont de timp. Politicile respective trebuiesc proiectate, aplicate și derulate cu precautie având în permanență în vedere necesitatea păstrării echilibrului finaciar, monetar și valutar și ca un corolar al acestora, asigurarea echilibrului general economic.

2.3.2. Echilibrul monetar si politica monetară

Echilibrul monetar este și el o parte componentå a echilibrului economic general, premisă si totodată consecintă a echilibrului resurselor materiale, financiare si valutare. O monedă stabilă nu este de conceput decât în conditiile în care în toate sferele și sectoarele producției și circulatiei mărfurilor, precum si în domeniul comerțului exterior, procesele economice se desfăsoară fără perturbări și în conditii de eficiență. Se poate afirma că, în conditiile economiilor bazate pe productia de mărfuri, toate procesele legate de realizarea produsului social, de distribuirea si redistribuirea venitului national, se reflectă în circulatia banilor, în stabilitatea lor.

Există numeroase definitii ale echilibrului monetar care reflectă, de obicei, anumite cerințe de realizare a acestuia dintre care amintim: desfășurarea în conditii de proportionalitate si eficientă a proceselor din sfera productiei materiale; concordanța dintre veniturile și cheltuielile bănesti ale participantilor la procesul de reproductie; respectarea echilibrului bugetar și evitarea folosirii emisiunii bănesti pentru acoperirea diferitelor cheltuieli ale statului; echilibrul investițiilor în raport cu mărimea acumulărilor bănești destinate investițiilor.

Starea de echilibru într-o economie își are „stâlpii de sustinere” în condițiile economice, monetar-financiare, valutare și sociale specifice unei etape sau alteia pe care economia respectivă o parcurge. Nici o țara nu poate să răspunda și nici să dispună de toate premisele care (teoretic) sunt necesare pentru a influența dezvoltarea ei echilibrată.

Echilibrul monetar reprezintă în esență egalitatea între cererea și oferta de bani. Dezechilibrul monetar, situație inversă, își face apariția în situația în care oferta devine mai mare decât cererea de bani, cazul tipic, inflația, sau atunci când oferta de moneda este mai mică decât cererea de moneda, deflația.

Modalitatea de realizare a echilibrului monetar este condiționată de înfăptuirea celorlalte echilibre: financiar, bugetar, valutar și de interacțiunea dintre ele și acțiunea acestora asupra corelațiilor macroeconomice. Fundamentul realizării echilibrului monetar este însa politica monetară.

Mai mult, trebuie să ținem cont și de faptul că realizarea echilibrului monetar la scară macroeconomică depinde de realizarea echilibrului monetar la scara microeconomică, deoarece folosirea eficientă a capitalului propriu și a celui împrumutat de către agenții economici, bună gestionare a acestora sunt premisele și condițiile echilibrului monetar.

Materializarea politicii monetare se realizează de către Banca Centrala prin intermediul masei monetare prin care are loc modificarea cantității de monedă existentă pe piață.

Masa monetară este mijlocul de schimb utilizat pe celelalte piețe. Ca urmare, modificarile masei monetare și ale cererii de monedă au o influență semnificativă asupra pieței bunurilor și serviciilor, precum și a piețelor factorilor de producție.

Cererea de monedă este iinfluențată de trei factori motivaționali:

– cererea de monedă pentru tranzacții. Mărimea acesteia crește odată cu creșterea produsului intern brut real, dar și odată cu nivelul prețurilor, pentru că creșterea celor două determină unele nevoi mai mari de mijloace de tranzacție;

– cererea de bani pentru rezerve precauționale. Mărimea acesteia este direct proporțională cu PIB nominal, deoarece comportamentului uman prin care, la venituri mai mari, care determină și creșterea consumului, nevoia de bani utilizați pentru a asigura consumul curent, crește;

– cererea de bani pentru speculații este determinată de dorința agenților de profita si a a-si crea diverse avantaje urmare a oportunităților de investitii fructificate prin achiziția de active în condiții avantajoase ca preț.

Cererea de monedă este caracterizată prin marimea costului de oprtunitate a deținerii de monedă lichidă, cu care are o relație invers proporțională. Aceasta se concretizează în dobânda ce putea fi acumulată prin depunerea lichidităților la bănci. În prezent, datorită noilor instrumente bancare și disponibilităților relativ rapide a creditelor pe teremen scurt, acest cost de oprtunitate tinde să fie evitat, iar cererea de monedă tinde să se reducă.

Oferta de monedă este reglată de către autorități monetare, cea ce face relativ inflexibilă la variațiile ratei dobânzii, ea reprezentând de fapt un instrument al politicii monetare.

Economiștii, adepți ai teoriei cantitative a banilor (Alfred Marshall și Irvind Fischer) susțin ideea că o creștere a masei monetare atrage după sine o creștere proporțională a prețurilor și are la baza ecuația schimbului: PQ=PIB=MV, unde

P= nivelul prețurilor;

Q=cantitatea de bunuri și servicii din economia națională;

M=masa monetară în circulație;

V=viteza de circulație a masei monetare.

Astfel, producția reală(Q) este influențată de alți factori decât de masa monetară în circulație, respectiv, evolutia stiintei și tehnicii, resursele disponibile, gradul de calificare a forței de muncă. În mod asemănător, se susține că viteza de circulație a masei monetare este determinată, cu precădere de factori instituționali, dintre acestia detașându-se modul de organizare a sistemului financiar-bancar. Factorii prezentați anterior evoluează lent și prin urmare viteza de circulație a masei monetare are o evoluție constantă pe termen scurt.

Teoria cantitativă constată legatura dintre dimensiunea masei monetare, care printr-o creștere a acesteia duce la o creștere proporțională a prețului, în timp ce in teoria economică clasică desi consideră aceasta relație exactă, acceptă ca fiind apropiată de realitate într-un mod rezonabil.

În concepția keynesistă, masa monetară nu are un rol de stimul al cererii agregate. Se consideră că politica monetară este o metodă ineficientă de stimulare a cererii agregate, argumentând că este posibil ca o creștere a masei monetare să fie însoțită de o frânare a vitezei de rotație și prin urmare efectul acestei, asupra cereri agregate, să fie foarte scăzut și nesemnificativ.

O formulare modernă a teoriei cantitative a banilor și adaptată realităților contemporane o regăsim la Milton Fridman, reprezentantul conceptie monetariste. Acesta susține că modificarea cererii reale de monedă determină modificarea ofertei, dar aceasta nu înseamnă că oferta este strict dependenta de cererea de moneda. El arată că cererea de monedă depinde în principal de trei factori: bogăția totală existente sub diverse forme, prețul acestei bogății și preferințele subiectilor care posedă bogăția.

Adepții viziunii monetariste mai susțin că, variația masei monetare influențează într-o măsură foarte mare producția reală și nominală, cât și prețurile. Curentul de gândire afirmă că, modificările aduse politici monetare sunt sursa primordială a instabilității economice și a inflației și de aceea, respinge politica monetară discreționară ca instrument de stabilizare.

Mai mult, se motivează că, există un timp îndelungat între momentul instituirii măsurilor de politică monetară și primele efecte ale acesteia, moment în care condițiile pieței se pot modifica subtanțial, iar măsurile care su considerate adecvate în prezent pot deveni indezirabile și total nepotrivite la momentul apariției. Prin urmare se propune o crestere constantă a masei monetare reale cu o rată egală cu rata de creștere economică pe termen lung, penrtu a evita perspectiva fenomenului inflaționist.

Legătura dintre monedă și inflație este explicată de Friedman în următorii termeni: ”inflația este întotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar de care se face răspuzătoare politica statului”.

Urmarea confruntărilor dintre conceptiile monetariste cu cele de natură keynesistă, au fost elucidate în mare parte diferendele de opinie cu privire la rolul si importanța politicii monetare în economie, concluzionându-se că aceasta are un impact puternic în functionare economiei în condiții de macrostabilitate.

Efectele politicii monetare asupra economie fac obiectul a doua canale. Primul canal de transmisie a politicii monetare este rata dobânzii. Având ca punct de plecare echilibru pe piata bunurilor si serviciilor, piața creditului și cea monetară, politica monetară expansionistă se concretizează în creșterea masei monetare aflate în circulație, însă aceasta se realizează tehnic prin achizițiile Băncii Centrale pe piața liberă, a titlurilor de stat, iar ca urmare va crește cursul acestora, cea ce reduce, cel puțin pe termen scurt rata dobânzi.

În plus, masă monetară excedentară va fi cu preponderență economisită, cea ce antrenează, de asemenea, scăderea ratei dobânzii.

Aceasta va determina o crestere a invenstițiilor si consumului devenind din ce in ce mai atractive și prin urmare, cererea agregată va crește, cea ce atrage la rândul său o crestere a producției cât și a prețurilor, generând un nou punct de echilibru pe piața bunurilor și serviciilor, piața monetară și cea a creditului.

Pe de altă parte, economistii monetaristi susțin ideea că exista și o cale directă de transmisire a politicii monetare in economie: creșterea masei monetare, neanticipată de agenții economici, îi va face pe acesția să cheltuiească mai mult pentru consum atât pentru bunuri de folosință îndelungată, cât și imediată, si pentru investiții în elemente de capital fix. Prin urmare creșterea masei monetare va antrena direct creșterea cererii agregate ( vezi figura nr.2.9)

Rata dobânzii Nivelul

Nominale prețurilor

Piața monetară Piața bunurilor și serviciilor

Figura nr.2.9 Transmisia politicii monetare pe cale directă

Sursa :James D Gwartney, Richard I. Stroup – op.cit., p.310

Acțiunea poilticii monetare, pe cele două canale este condiționata de caât de așteptată este variația masei monetare și de poziția economiei fața de potențial.

În situația în care, cresterea masei monetare este neanticipată și economia se află sub nivelul potențial aferent angajării totale, aceasta va determina creșterea cererii agregate și va genera expansiunea producției și reducerea șomajului. În acest caz politica monetară reprezintă o soluție de corectare eficientă a mecanismului economic, sau cel puțin un catalizator al forțelor autocorective ale economiei care în mod normal funcționeaza cu întârziere.

Atunci când economia se situează în punctul de echilibru, corespunzător angajării totale, creșterea neanticipată a masei monetare determină o creștere neprevizionată a cererii agregate ce implică o creștere temporară a producției reale, întrucât multe din costuri sunt fixe pe termen scurt. Profiturile realizate sunt în creștere și are ca efect, creșterea producției firmelor , antrenând reducerea ratei somajului sub nivelul să natural, dar acestea nu vor putea fi susținute pe un orizont de timp mai lung pentru că vor expira și vor trebui negociate acele contracte care generau avantajul costurilor fixe.

Asfel, costurile factorilor vor creste, cea ce va face ca oferta agregată pe termen scurt să gliseze spre stânga generând un alt punct de echilibrul la nivelul productiei potențiale, însă la un nivel al prețurilor superior. În concluzie, în situația în care economia se situează deja la punctul corespunzător productiei de echilibru, politica monetară expansionistă va genera creșterea producției pe termen scurt, dar pe un orizont de timp mai lung va conduce la creșterea prețurilor.

În mod similar se procedează în cazul unei politici monetare restrictive, neanticipate de agenții economici: reducerea achizițiilor Băncii Centrale pe piața liberă ce determina creșterea ratei reale a dobânzii, cea ce are ca efect scăderea cererii agregate. Acest gen de politică monetară poate să dea rezultatele scontate atunci când economia se situaează dincolo de punctul angajarii totale și se confruntă cu un exces de cerere și întrevede spectrul presiunii inflaționiste. În schimb, daca economia se situează în acest punct, politica monetară restictivă poate dirija economia spre recesiune sau îi poate accentua tendința recesionistă existenta deja.

În situația în care politica monetară aplicată are un caracter expansionist, și se realizează corect legătura dintre creșterea masei monetare și inflație, agentii economici vor proceda la adaptarea comportamentelor situație de față, pe baza acestor anticipări:

– se va dimuna oferta de fonduri din partea creditorilor, în timp ce debitorii își vor spori cererea de credit, cea ce face ca rata dobânzii reale să nu fie afectată;

– achizițiile curente vor constitui un țel pentru consumatori și investitori în detrimentul unor achiziții viitoare, deci cererea agregată vă înregistra o creștere, în timp ce producătorii vor fi prudenți în cea ce privește tranzacțiile pe termen scurt. Efectul va fi creșterea prețurilor bunurilor și serviciilor;

– pe piața factorilor de producție, anticipările inflaționiste vor fi încorporate în contractele pe teremen lung: vor fi negociate salariile, ele încorporând o primă inflaționistă privind anticipările viitoare sau cu o clauză de actualizare la inflație.

Efectul pe termen scurt al politicii monetare anticipate este similar cu cel pe termen lung, al politicii monetare neanticipate: preturile cresc determinând cresterea producției nominale, însă producția reală rămâne constantă, iar rata dobânzii nominale crește fără a afecta rata reală a dobânzii.

Analizând cele prezentate mai sus, noi considerăm că ideea de planificare temporală a măsurilor de politică monetară este esențială pentru atingerea țintelor propuse. În vederea acestei planificări trebuie avute în vedere, la fel ca și în cazul politicii financiare publice, perioadele de timp ce sunt necesare pentru implementare efectelor politicii monetare.

Măsurile de politică monetară nu necesită modificari legilative care să le îngreuneze aplicarea, spre deosebire de politicile financiare, însă va trece o perioadă de timp până ce decidenți vor realiza apariția unei anumite tendinte economice ca efect și recunosc nevoia de aplicare a acestora. Mai mult, similar cu cazul politicii fiscale, exista un anumit orizont de timp până aceasta își face efectul asupra cererii agregate. Realitatea a arătat că efectele măsurilor de politică monetară își fac simțită prezența după cel puțin 6 luni, însă adepții curentului monetarist susțin că aceasta perioada de timp poate fi mai mare chiar de 18 luni până la 30 luni. Prin urmare, marea majoritate a specialișilor economiști susțin aduc în lumină idea că politica monetară nu trebuie utilizată ca un instrument anticiclic, de inflența a conjucturii, ci numai în cazul stopării dezechilibrelor.

Diferențele între politica financiară și cea monetară sunt prezentate succint în tabelul nr.2.1, prin care se realizează o analiza comparativă a celor două politici.

Tabelul nr.2.1

Comparația între politica financiară și politica monetară

Sursa: Moșteanu, Tatiana coord. – Finanțe publice, Ed. Universitară, 2004, București, p.39

Lipsa de coordonare dintre politica financiară și politica monetară va conduce la performanțe slabe în toate domeniile. O politica slabă va atrage după ea o alta de aceeași factură și va fi nesustenabilă pe termen lung. Mai mult, lipsa de credibilitate cauzată îndeosebi de inconsistența pe termen lung a unui asemenea mix de politici va conduce la diminuarea efectelor politicii monetare.

Pe termen lung, actiunile de politică monetară se materializează în variația ratei de creștere a masei monetare. Întrucât cresterea economică și viteza de circulație a masei monetare nu se modifică în același ritm cu producția, este necesară o anumită variație a masei monetare în timp. Accelerarea sau încetinirrea creșterii masei monetare poate avea efect pe termen scurt asupra cererii agregate și implicit asupra producției, iar dacă economia nu se situează în punctul corespunzător angajării totale, va exista același efect și pe termen lung.

Așadar, în situația unei accelerări a ritmului de creștere a masei monetare, și dacă sunt capacități de producție neutilizate, economia situându-se sub nivelul angajării totale, prin urmare va avea loc o creștere a cererii agregate care va determina creștere a producției și a prețului către un nou punct de echilibru, pe un orizont de timp mai lung, la nivelul producției potențiale. În același timp, dacă nu avem astfel de capacități, creșterea producției va fi temporară: în prmă fază rata dobânzii va scădea, cea ce va stimula cererea agregată, pentru o perioadă productia va depăși nivelul potențial în condițiile unui preț în urcare, apoi, pe măsură ce ofertanții factorilor de producție ajung la concluzia că cererea este mai puternică, vor proceda la o creștere a prețurilor, cea ce va determina o creștere a costurilor și va avea ca efect reducerea ofertei în condițiile unui preț si mai mare, așa cum este redat în figura nr.2.10 .

Figura nr.2.10 Efectul pe termen lung al unei accelerări a ratei de crestere a masei monetare, neanticipată, în conditiile in care economia se afla în punctul angajării totale

Sursa :James D Gwartney, Richard I. Stroup – op.cit., p.315

Fenonemul inflaționist ce a rezultat din această crestere va fi inclus în așteptările agenților economici, iar ca urmare a creșterilor viitoare ale masei monetare în același ritm antrenează prețurile factorilor, care vor copia ritmul de crestere a preturilor bunurilor si serviciilor perpetuînd fenomenul inflaționist, situație în care economia națională va rămâne la nivelul posibilităților de producție, șomajul fiind la nivelul său natural.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere și faptul că, o schimbare neașteptată a ritmului de creștere a masei monetare afectează și viteza de circulatie a banilor, acesta crește dacă masa monetară și rata dobânzii nominale, cresc, generând astfel inflație și mai mare decât cea motivată de accelerarea masei monetare, și va scădea atunci când ritmul de cretere a masei monetare se diminuează, determinând o dezinflatie și mai accentuată decât reducerea cresterii masei monetare. Astfel, efectul variației ritmului de creștere a masei monetare va fi o variație și mai mare a preturilor, cea ce face ca politica monetară resttrictivă să fie considerat un instrument eficient de luptă împotriva inflației.

Sumarizând efectele politicii monetare asupra economiei constatăm că, o creștere rapidă, permanentă a masei monetare va determina perspectiva fenomenului inflaționist, chiar dacă în cazul existenței capacităților de producție nefolosite, efectul pe termen scurt este preponderent de stimulare a producției.

În tabelul nr.2.2 prezentam pe scurt, efectele politicii monetare asupra economiei:

Tabelul nr.2.2

Efectele politicilor monetare asupra economiei

Sursa :James D Gwartney, Richard I. Stroup – op.cit., p.319

O coordonare eficientă a politicilor monetare și financiare trebuie să tină seama de necesitatea unie politici sustenabile din punct de vedere economic, existând diferențe între conceptele ”strong and weak sustenability”. De aceea, pentru a avea un impact ridicat acestea trebuie să fie credibile. Stabilizarea așteptărilor agentilor economici prin politică monetară pot avea un real succes numai dacă finanțele publice și politica bugeatră nu vor avea un rol de destabilizare; de asemenea cu cât politica monetară este mai puțin credibilă, cu atât mai mare este povara politicii fiscale(ratele de dobândă tind să crească față de nivelul inițial).

Prin urmare, s-a ajuns la concluzia fără echivoc în teoria economică asupra neutralității politicii monetare și de aici și concepția potrivit căreia, ideal pentru economie este benefic asigurarea stabilității monetare, față de utilizarea activă a politicii monetare pentru a încerca stimularea creșterii economice este mai important, ca politica monetară să asigure stabilitatea, pe fondul căreia celelalte forțe ce acționează în economie să poată genera dezvoltarea și creșterea economică.

Pe baza celor arătate mai sus, se pot formula o serie de concluzii care desigur au un caracter partial cu importanța temei dezbătute și anume:

-agentii economici reacționeaza mult mai repede când se implementeaza o politică monetară, decât în cazul unei politici fiscale;

-politica fiscală este mai puțin flexibilă decât politica monetară , deoarece toate impozitele și cheltuielile guvernamentale trebuie să treacă prin forurile decizionale pentru a fi suspuse aprobarii;

-acest proces necesită o perioada lunga de timp, timp în care desi politica a fost formulata si aprobată in legislativ, pot apărea riscuri unor ajustări fiscale care în loc să ajute la procesul de stabilizare si echilibrare, nu fac alteceva decât să repete starea existentă inițial.

2.3.3. Echilibrul extern și piața valutară

Relațiile comerciale și financiare dintre țările care emit monede diferite fac necesare operațiuni de convertire între acestea. Astfel, ofertee și cererile, pentru fiecare din devizele convertibile, sunt consecința firească a schimburilor de bunuri și servicii, sau a mișcărilor de capitaluri între națiuni. Ele se confrunta pe piața valutară, care este constituită dintr-o rețea mondială de telecomunicații între bănci sau intermediari specializați.

Cererea este reprezentată în principal de importatori și are la baza cererea de produse străine pe piața națională, iar oferta este reprezentată de exportatori și are ca fundament cererea de produse naționale pe piețele străine. Pe lângă comețul internațional, veniturile și transferurile curente, ce se regăsesc în contul curent al balanței de plăți, asupra cererii și oferte de pe piața valutară au influență și investițiile, directe sau de portofoliu, în și din strainatate, si creditele în și din străinatate, fie ele guvernamentale, cu garanței guvernamentală sau privată, care se regăsesc în contul de capital și financiar.

Din această confruntare permanentă rezultă prețul la care, la un moment dat, o monedă este schimbată cu o altă monedă, cursul de schimb valutar, rezultând o anumită tendință de evolutie a cursului, ce poate fi încurajată sau descurajată de Banca Centrală, ce poate actiona în vederea echilibrării balanței de plăți prin operațiuni de vânzare-cumpărare de monedă națională utilizând în acest scop rezerva valutară.

Echilibru balanței poate fi descris de următoarea corelație:

Soldul contului curent + Soldul contului de capital si financiar + Variația rezervei internaționale = 0.

În situația în care, piața valutară nu ar fi influențată de acțiunea Băncii Centrale, echilibrul pe piața valutară se va stabili la acel curs valutar ce egalează cererea și oferta de valută. Însă Banca Centrală deține instrumentele si posibilitatea ca, prin creșterea sau diminuarea rezervei sale valutare să modifice cursul de echilibru. Această actiune are ca scop general încurajarea comerțului exterior: deprecierea cursului valutar face produsele autohtone mai ieftine comparativ cu cele din import, exporturile fiind astfel stimulate, iar importurile desurajate, cea ce generează echilibrarea , chiar crează un excedent al contului curent.

Corolar, aprecierea cursului de schimb valutar va face importurile mai ieftine, și le va încuraja, exporturile vor fi mai scumpe și le va descuraja, cea ce poate genera un deficit al contului curent, care nu poate fi un fenomen negativ, în situația in care ulterior exista posibilitatea ulterioară de echilibrare, mai ales dacă importurile, prin structura lor subt destinate a spori producția națională.

Variația cursului de schimb conduce în cazul fiecărui agent economic la apariția incertitudinii în cea ce privește valoarea creanțelor saleși/sau a datoriilor exprimate în monede străine și sporește riscurile asociate schimbului internațional. O instabilitate mare a cursurilor de schimb constituie deci, logic, o frână pentru dezvoltarea schimburilor internaționale și se impune identificare factorilor determinanți al evolutiei.

În etapa actuală, formarea cursului de schimb este utilizat sistemul flotării controlate, de către autoritatea monetară, sistemul flotării controlate având la baza flotarea liberă, care însă nu include și interventia autorităților monetare. Flotarea liberă presupune formarea cursului de schimb prin confruntarea cererii cu oferta, la fel ca și în cazul echilibrului pe celălalte piețe. Forma curbelor cererii și ofertei este aceeași cu cea de pe celelalte piețe: cererea de valută crește pe măsură ce cursul scade, pentru ca importurile devenite ieftine cresc; în timp ce oferta scade, în condițiile în care exporturile ce se reduc devin mai scumpe.

În aceste situații ideale și în măsura în care se neglijează celelate componente ale cererii și ofertei de valută: investițiile și creditele în și din strinătate, cursul de schimb va reflecta paritatea puterii de cumpărare a celor două monede.

În condițiile în care se iau în considerare și efecte investițiilor și creditelor externe cursul rezultat din flotarea liberă va fi influețat de următorii factorii:

– raportul între creșterea economică a celor două economii naționale.În cazul economiilor ce sunt caracterizate de o creștere economică mai puternică decât apartenerilor lor comerciali, importurile tind să crească mai rapid decât exporturile. Ca urmare cererea de valută va crește și conduce la deprecierea cursului monedei naționale, cea ce va frâna importurile și va încuraja exporturile, restabilind echilibrul însă la un curs valutar superior. În același mod, însă în sens invers, va acționa încetinirea relativă a creșteriie economice. Un paradox este și faptul că, dacă celelalte condiții rămâ constante, o încetinire a creșterii economice va genera o apreciere a cursului monedei naționale.

-în ce raport se află rata inflației dintre cele două economii naționale. În condițiile în care celelalte condiții rămân constante, o inflație mai mare generează deprecierea cursului monedei naționale. Pe baza efectului de substituire a bunurilor naționale, devenite mai scumpe, cu cele din import devenite mai ieftine, importul si cererea de valută vor creste, în timp ce în economiile străine agentii economici substituie bunurilre străine provenite din economia afectată de fenomenul inflaționist, cu bunuri naționale, reducând astfel exportul și oferta de valută. Astfel, cursul valutar al monedei naționale va fi afectat negativ.

– raportul dintre ratele dobânzilor reale în cele două economii naționale, situație în care în condițiile liberei circulații a capitalurilor, o rată a dobânzii reale mai mare va constitui mereu o atracție mai mare pentru capitalurile străine, generând astfel o cerere excedentară de monedă națională pe piața valutară, cea ce va antrena aprecierea monedei naționale. Sistemul se va derula in sens invers, atunci când rata reală a dobânzii în economia națională este inferioară celor externe și va genera deprecierea monedei naționale.

Tabelul nr.2.3 arată un sumar al factorilor ce influențează aprecierea sau deprecierea monedei naționale în condițiile flotării libere.

Tabelul nr.2.3.

Factorii care determină aprecierea sau deprecierea monedei naționale

Sursa :James D Gwartney, Richard I. Stroup – op.cit., p.319

Promovarea unei politici financiare restrictive, neanticipate, materializată într-un buget echilibrat sau excedentar, va reduce cererea agregatâ și va genera o frânare a cresterii inflației concomitent cu o reducere a fenomenului inflaționist. Acesta din urma va descuraja importurile și va încuraja exporturile cauzând o apreciere a monedei naționale. Totuși, politica financiară restrictivă însemnă și o îndatorare mai redusăa statului care va determina reducerea ratei dobânzii reale din economie. În cazul în care exista o mișcare liberă a capitalurilor, va exista o migrare a capitalurilor către exterior.

Cererea de valută de pe piața va inregistra o creștere cea ce va conduce la o depreciere a monedei naționale. Concluzia la care se poate ajunge depinde de impactul celor două efecte: dacă reducerea importurilor are un efect mai mare atunci tendința va fi de apreciere a monedei naționale, , în timp ce dacă dacă efectul fluxurilor de capital va fi mai important, efectul va fi de depreciere a monedei naționale.

O politică financiară publică expansionistă va avea un efect perfect simetric fata de expunerea de mai sus:în situația în care deficitul bugetar stimuleaza cererea agregată, creșterea economică și rata inflației, efectul va fi deprecierea monedei naționale. În timp ce capitalurile externe animate de o rată a dobânzii reale în creștere îi vor genera aprecierea.

În cazul aplicării unei politici monetare expansioniste ale cătrei efecte sunt neanticipate, aplicate în situația inutilizării totale a capacităților de producție, aceasta va determina accelerarea creșterii economice și a inflației, și va diminua rata reală a dobânzii.

Prin aplicarea unei politici monetare restrictive se va obține un efect diametral opus: se va frâna creșterea economică, se va reduce rata inflației și va scădea rata reală a dobânzii. În acest caz, exportul net va crește, dinamica investițiile externe se va anima si vor fi atrase în economia națională, si prin urmare oferta valutară va crește, cea ce va antrena aprecierea monedei naționale.

Pe baza expunerii analizei cu privire la realizarea echilibrului economic, după părerea noastră, am ajuns la concluzia că echilibrul financiar este strâns corelat cu echilibru macroeconomic, iar abaordarea oricăruia dintre ele în mod individual ar fi golit de conținut orice analiza economică.

În acest fel, analiza echilibrului financiar prin intermediul politicii financiare trebuie făcută ca parte integratoare a politici economice, în timp ce aceasta ar trebui concepută ca un dozaj optim între politica financiară publică, politica monetară și cea valutară, astfel încât să se asigure creșterea simultană pe piața bunurilor și serviciilor, pe piața factorilor de producție și pe piața monetară. Impactul eficienței acestor politici depinde în primul rând de existența capacității de producție excedentare, respectiv unde se situează economia națională față de produsul intern brut potențial:

în situația în care tința de produs inter brut potențial nu a fost realizată, ambele politici pot determina o crestere economică a economiei naționale, pe termen scurt, însă pe termen lung politica financiară publică are o efeciență mai mare;

dacă s-au atins parametri proiectați ai produsului intern brut, stimularea creșterii economice pe calea politicii monetare se realizează pe o perioada de timp scurtă și degenerează în inflație, politica monetară în acest scaz având o eficiență scăzută pe termen lung. De aceea stimularea economiei prin politica financiară generează inflație și dacă nu are loc deprecierea monedei, se va transpune în accentuarea deficitului de cont curent, prin încurajarea importurilor și descurajarea exporturilor. Totuși, politica financiară poate fi utilizată efecient în contextul unei strategii pe termen lung, pentru stimularea creșterii capacității economiei și a produsului intern brut potențial.

2.4. Teorii și modele ale echilibrului economic

Pentru ca economia unei țări să se afle în stare de echilibru este necesară respectarea anumitor condiții, în cadrul fiecărei piețe.

La baza echilibrului se află producția de bunuri și servicii, dar schimbul de bunuri și servicii pe piață este mijlocit de monedă, în timp ce desfășurarea producției nu este posibilă fără forța de muncă, cea ce înseamnă că echilibrul economic cuprinde toate categoriile de piață.

În ultima perioadă de timp au fost puse în evidență preocupări intense privind cercetarea multiplelor probleme teoretice și practice în domeniul echilibrului economic și al modelării acestuia.

Din multitudinea de opinii teoretice și practice privind echilibrul economic se desprind două tendințe dominante. Prima este caracteristică perioadei de început, când cercetările în domeniul echilibrului economic s-au desfășurat pe fondul staticii economice, prioritate având echilibrul pe termen scurt.

La baza investigațiilor au stat următoarele premise: piața concurențială are capacitatea de a rezolva automat problemele echilibrului dintre cerere și ofertă; crizele economice sunt considerate fenomene accidentale; șomajul era un fenomen voluntar. A doua tendință, ce a început să se manifeste în primele decenii ale actualului secol, se caracterizează prin deplasarea prioritară a cercetărilor spre problemele privind dezechilibrele economice. S-a elaborat astfel o teorie a dezechilibrelor economice opusă teoriei echilibrului economic. Totodată, prin trecerea de la analiza macroeconomică statică la analiza macroeconomică dinamică, investigațiile au fost orientate prioritar spre echilibrul pe termen lung.

Prima încercare care reliefează natura echilibrului economic și fluxurile interdependente dintre sectoarele economiei naționale aparține lui Fracois Quesnay, prezentată în celebrul său Tablou economic (1758). Acesta este considerat primul model din știința economică în care se surprinde procesul unitar de producere și de consum al bunurilor pe ansamblul economiei naționale.

Scoala clasică de economie politică marchează un moment deosebit în cercetarea problemelor de echilibru economic. Adam Smith, unul din fondatorii acestei școli, considera că piața, prin jocul liber al pieței, asigură echilibrarea cererii cu oferta.

Plecând de la această concepție, David Ricardo, și el fondator al școlii clasice de economie politică, consideră că variația prețului ce rezultă din confruntarea cererii cu oferta are doar un caracter vremelnic, deoarece echilibrul va fi restabilit prin evoluția ofertei, care va reduce prețul la nivelul său "natural sau necesar", bazat pe cantitatea de muncă. David Ricardo integrează în concepția sa despre echilibru și situația în care mărfurile sunt monopolizate, incluzând în cercetare și problema schimburilor internaționale.

Leon Walras a sintetizat ideile școlii clasice și a reușit integrarea acestora într-un sistem, prin care s-a realizat prima formalizare matematică a teoriei echilibrului general, în care descrie modul în care piața, în condițiile concurenței perfecte, ajunge la echilibru.

În accepțiunea sa, echilibrul concurențial corespunde unei situații de alocare optimală a resurselor economice între agenții economici, care odată atinsă, nimic nu se mai schimbă, ignorând astfel orice tranzacție care se desfășoară în afara echilibrului. Deci, face abstracție de dinamica proceselor economice, de modificarea în timp a preferințelor, de incertitudinea actelor economice.

Eforturile depuse de cercetători ulterior în domeniul teoriei echilibrului general au scos în evidență dinamica proceselor economice, manifestarea unui echilibru structural stabil, luarea în considerare a riscului, fundamentând o serie de instrumente de analiză dinamică, cum sunt multiplicatorul și acceleratorul.

Astfel, prin rodul crecetărilor a apărut o nouă viziune asupra echilibrului economic, acesta fiind interpretat ca un dezechilibru dinamic. În cadrul acestei abordări a teoriei echilibrului general se detașează fundamental, concepția lui J.M.Keynes.

După ilustrul cerecetător, echilibrul economic pe termen scurt, care ia în considerare și incertitudinea, se manifestă atunci când oferta producătorilor (Y) va fi egală cu cererea efectivă de bunuri de consum (C) și bunuri investiționale (I), adică Y = C + I (1).

Întrucât economiile (S) reprezintă surplusul de venit peste mărimea consumului (C), rezultă că transformarea lor în investiții (I) constituie baza realizării echilibrului, atunci ecuația fundamentală a echilibrului este S = L.

Cererea efectivă, corespunzătoare stării de echilibru se manifestă sub forma cererii de bunuri de consum, care este guvernată de "legea psihologică fundamentală" și sub forma cererii de bunuri de investiții, care este condiționată de eficiența marginală a capitalului și stimulată prin intervenția statului în economie. Pentru ca întreaga ofertă să se realizeze ca cerere efectivă este necesar ca statul să facă investiții publice, să promoveze o anumită politică fiscală și respectiv monetară, prin micșorarea nivelului ratei dobânzii și prin emisiune suplimentară de monedă.

În ultimele decenii, ca urmare a turbulențelor produse climatului economic internațional, respectiv, înrăutățirea stării monedei, accentuarea fenomenului inflaționist și dezechilibre severe pe piața munci concretizate printr-un șomaj ridicat, concepția keynesistă a fost supusă unor critici severe. Cu toate acestea, ea constituie un moment de referință în concepția teoriei echilibrului general, iar necesitatea intervenției statului în economia de piață a țărilor dezvoltate nu poate fi contestată nici în prezent.

Joseph A. Schumpeter, adept al concepției structurilor dinamice, consideră că problema echilibrului static este ireală, că o economie modernă se află în dezechilibru dinamic, și deci problema fundamentală a sistemului economic este schimbarea structurilor și nicidecum realizarea echilibrului. Sistemul economic este supus unei permanente mișcări, este asemănător cu un sistem biologic și are la bază inovația, cu purtătorul ei antreprenorul, pus în mișcare de profit. Prin inovație se realizează procesul de "distrugere creatoare", al cărei efect este apariția de noi bunuri economice precum și îmbunătățirea continuă a calității celor existente.

Susținător al dezechilibrelor economice este și ilustrul economic francez Francois Perroux. Potrivit teoriei sale, piața are un caracter impus și imperfect, în care relațiile apar între dominanți și dominați, și nicidecum între parteneri egali. Drept urmare, echilibrul este impus de firma dominantă, de macrounitățile care adoptă macrodeciziile, care practic sunt căi de dezechilibrare. în aceste condiții procesul creșterii economice se desfășoară pe baza dezechilibrelor de durată, de care să fie resorbite în timp util.

Recunoașterea tot mai largă a dezechilibrului ca stare normală de evoluție a vieții economice impune cu necesitate problema limitelor în care acesta are efecte pozitive, și care sunt asigurate printr-un mecanism economic adecvat de funcționare a pieței libere. Astfel, Henri Guitton, considera că pozițiile în afara echilibrului reprezintă regula, iar cele de echilibru excepția și, în consecință, după opinia sa, rolul științei economice este să caute nu perfecțiunea, ci diminuarea la maximum a imperfecțiunii, pentru a putea contribui la apropierea sistemului economic de starea de echilibru, în centrul acestuia fiind omul.

Un loc în gândirea economică despre echilibru și dinamică economică îl ocupă teoria echilibrului economic general(T.E.G) ale cărei premise de bază sunt:

1. modelul T.E.G are un caracter static deoarece variabilie analizate se referă la momentul analizat;

2. numarul agentilor economici din care este alcatuit sistemul economic este constant;

3. Sistemul economic este alcătuit din două feluri de categorii de agenti economici: producători și consumatori și care se comportă liniar și fără contradictii;

4. Constanta mulțimii bunurilor economice;

5. Producția și consumul funcționeaza simultan, fără discordanțe între ele în timp, cea ce înseamnă că în economie nu găsim stocuri și rezerve;

6. În timp nu se inregistrează un randament crescător al factorilor de producție;

7.Deși criteriul ce determină activitatea producătorului este maximizarea profitului, acesta nu poate fi sporit într-o măsură mai mare decât creșterea producției;

8.Deși consumatorul urmărește maximizarea utilității sale, indicele de utilitate nu poate să crească mai mult decât crește consumul;

9. Mulțimea agentilor economici producători și consumatori trebuie să fie constanta;

10.Fiecare bun economic, într-o perioadă data trebuie să aibă același preț unitar;

11.Nu există preferințe între vânzători și cumpărători;

12. în cadrul sistemului economic nu există nici o incertitudine și nu exista situații de risc.

Având în vedere multitudinea si complexitatea acestor premise, T.E.G. terbuie să încearce să raspundă la următoarele întrebări:

a) care sunt condițiile ce asigură echilibrul economic?

b) care sunt procesele ce asigură starea de echilibru?

c) care sunt condițiile necesare și suficiente pentru realizarea echilibrului și în ce constă optimalitatea sistemului economic?

d) care este raportul dintre echilibrul și optimul paretian?

e) în ce condiții echilibrul asigură optimul paretian și invers?

Răspunsurile la aceste întrebări sunt sintetizate în următoarele teze:

a) echilibrul se manifestă în condițiile în care oferta este egală cu cererea sau când cererea nu depășește cu mult oferta;

b) asigurarea echilibrului este condiționată de utilizarea tuturor resurselor care au o productivitate marginală pozitivă;

c) economia se află în stare de echilibru și optim paretian;

d) în general, fiecare produs are un preț pozitiv; când apare un surplus la un anumit bun economic, prețul produsului este zero, iar prețul de echilibru eliberează piața din acest surplus;

e) oferta și cererea sunt funcții ale prețului, care se formează liber, pe baza înțelegerii dintre vânzători și cumpărători;

f) în economie nu există dezechilibre permanente pe piață;

g) în cadrul sistemului economic nu există randament crescător, cu unele mici modificări, oferta se poate adapta continuu la modificările cerereii de pe piață și invers.

În cadrul teoriei echilibrului economic general, se disting mai multe modelele economice ale echilibrului economic:

a)Modelul Walras – Wald demonstrează că, printr-un sitem matematic dezvoltat că in cadrul unei economii cu concurență perfecta și pură, prețul fiecarui produs este egal cu prețul său de revenire și ca la acest pret se asigură alocarea optimă a resurselor și folosirea eficentă a factorilor de producție. Cea mai importantă teza a modelului Walras este ce cu privire la interdependența preturilor și cantitatilor în asigurarea echilibrului.

b)Modelul Arow-Debrou-McKenzie, ne arată că cercetătorii au elaborat în mod independent modele economice de echilibru, fiecare dintre ele având o trasătură comuna, si anume reprezentarea economiei concurențiale și existența echilibrului. Aceste elemente comune au fost integrate de catre G. Debrou într-un model unic fundamentat pe anumite specificații:

1. Posibilitățile de producție: un bun se poate obține cu orice număr de combinații ale factorilor de producție;

2. Posibilitățile de consum: Numărul consumatorilor care este finit, fiecare poate consuma o mulțime de bunuri;

3. Preferințele consumatorilor. Fiecare consumator are o serie de preferințe, ce pot fi exprimate prin intermediul funcției de utilitate;

4. Distribuirea avuției și a veniturilor. Consumatorul poate obține venituri din mai multe surse: avuție proprie, participarea la profituri, prestare de servicii;

5. Echilibrul concurențial exprimă aceea configurație a economiei în care piața seaflă în stare de echilibru, producătorii cât și consumatorii actioneaza potrivit regulilor pieței.

Teoria echilibrului general, așa cum a fost elaborată avînd la baza anumite premise, nu mai răspunde realitățiloreconomice din prezent. Concluziile desprinse din modelele bazate pe concurența perfectă au un caracter parțial, deoarece în condițiile economiei de piață modernă premisele legate de atomicitatea pieței, randamentele constante, inexistența dezechilibrelor și formarea liberă a prețului prin înțelegerile dintre vânzători și cumpărători nu se verifică.

Chiar dacă s-a fundamentat pe necesitatea gospodăriri cu maximum de raționalitate a resurselor economice limitate, orientând activitatea spre satisfacerea deplină a necesitățilr, plecând de la premisa ca exista doar piete cu concurență perfectă, caracterizată prin atomicitatea cererii si a ofertei, nu mai corespunde realității economice, având o valabilitate restrânsă, vizând anumite perioade, piețe și bunuri, teoria echilibrului general constituie o frână în calea dezvoltării și progresului gândirii economice.

2.5. Teoria dezechilibrului economic

Economia în orice țară este dominată de dezechilibre. Dezechilibrele economice sunt expresia modificărilor limitelor resurselor și tehnologiilor, a restricțiilor consumatorilor privind cumpărarea de bunuri și servicii, inclusiv a unor greșeli de politică economică generală pe termen lung, reflectând neconcordanța dintre cererea și oferta agregată. Dezechilibrul economic se manifestă în formă de crize economice, de deficit bugetar, șomaj și inflație.

Știința economică demonstrează că atunci când echilibrul se realizează, el se modifică rapid datorită schimbării unora dintre factorii de formare și miscare, cea ce înseamnă că în economia reală există întotdeaauna abateri de la condițiile de echilibru.

Surpulsuri la cerere și ofertă vor exista întotdeauna pe piață. Piața este cea care funcționează întotdeauna bine fiind plină de mărfuri.Pe lângă produsele existente pe piață, exista stocuri, care alimentează oferta, iar la resurse sunt constituite rezerve. Drept urmare, în economie se formeaza și există dezechilibre.

În situația în care, echilibrul se manifestă ca o stare de moment, vremelnică și întâmplătoare a sistemului economic, dezechilibru economic se manifestă permanent, cu intensități diferite în timp.

Analiza și interpretarea dezechilibrelor economice se realizează în funcție de intensitatea cu care se manifestă și de efectele pe care le produce, fiind apreciate fie ca o stare de normalitate a economiei de piață, fie ca stare o stare nedorită și care nu poate fi acceptată de autorități în evolutia economiei.

Motivarea dezechilibrelor economice ca o stare normală a economiei, a evolutiei acesteia în timp, se realizează atunci când acestea nu afectează în sens negativ economia națională, fiind o baza de susținere a evoluției și dezvoltării durabile pe cale progresului economico-social. Dezechilibrele ”normale” au un caracter parțial și de desfășoară pe termen scurt, influențând într-o mică măsură activitatea și procesele economice.

În aprecierea dezechilibrelor ca o stare nedorită a economiei se porneste de la realitatea că acestea sunt principalele responsabile de dezordine în cadrul sistemului economic care reactionează ca un sistem viu, efectele lor propagându-se la toate nivelurile. Când ele devin predominante și se cronicizează, sunt un real pericol în calea dezvoltării economice, devenind un real obstacol odată cu care în economie se instalează starea de criză.

Dacă dezechilibrele nedorite cuprind principalele ramuri componente ale sistemului economiei naționale, are loc o generalizare a lor în timp, criza din economie devine structurală,si trebuie luate măsuri de modernizare și revitalizare a structurilor afectate, înlăturate structurile care nu prezintă un viitor și odată cu acestea create condițiile pentru realizarea unor structuri noi, viabile care să permită atingerea unui nou echilibru dinamic.

Știința economică, pentru a desemna dezechilibrele economice normale folosește noțiunea de presiune, iar pe cele anormale noțiunea de absorbție.

Starea de presiune caracterizează aceea situație de piață pe care o intregistrează o ofertă excedentară ce se soldează cu nerealizarea unei părți a ofertei de bunuri și servicii și apariția șomajului. Concurența se desfășoara intre producători, cea ce conduce la perfectionarea producției, produse de o calitate superioară și diversificate, creșterea eficienței și reducerea prețurilor pentru a câștiga o pozitie favorabilă pe piață. Din punct de vedere al adaptării producției la nevoile reale ale pieței, aceasta se realizează elastic și rapid. Influența producției asupra consumului este deosebit de activă, iar modificarea cerințelor și intențiilor se realizează în mod permanent. Povara incertitudinilor cade în sarcina vânzătorului. Cumpărătorul este cel care alege și găsește cea ce caută și nu se simte in nesiguranță. Totodată el, este cel care face selecția, aceasta având drept rezultat îmbunatățirea calității, reducerea costurilor, diferențierea și concentrarea producției. În timpul presiunii, cea mai mare parte a sarcinilor informative cade asupra vânzătorilor.

În cazul presiunii se crează o diferență între aspirația vânzătorului și vânzarea efectiva, cunoscuta sub numele de tensiune a aspiratiei. Cu cât această tensiune este mai accentuată, cu atât presiunea asupra pietei este mai mare. Aceasta tensiune, ca diferența intre aspiratie și realizare , este factorul care amplifică o serie de procese ca, creșterea calității, diminuarea costurilor. Cu cât sporește dorința producătorului de a vinde, cu atâta crește presiunea asupra pieței, creștere care se manifestă prin amplitudinea și diversificarea activităților favorizante pentru realizarea asprirațiilor de vânzare prin îmbunătățirea calității bunurilor economice, reclamă, o mai bună informare pentru convigerea cumpărătorului, diminuarea relativă a prețurilor, etc.

Starea de absorțire definește aceea situație de piață pe care se înregistrează o cerere în excedent care se finalizează cu o parte a nevoii sociale nesatisfăcute. Concureța are loc între cumpărătorii care nu mai au posibilitatea de a alege și de aceea cumpără ce găsesc pe piață. Producătorii de bunuri si servicii nu mai au interesul de a efectua investiții sau să modernizeze producția și să crească efeciența produselor vândute, întrucâ tot ce produc valorifică, și prin urmare ei decid ce să producă, cât să producă și cum să producă. Pe un orizont de timp îndelungat absorția constituie un stimulent puternic și durabil pentru creșterea producției, dar generează locuri înguste de producție, cea ce nu ajută la stimularea suficientă a progresului tehnic.

Starea de absorbție nu încurajază dezvoltarea și perfecționarea bunurilor economice, întrucât piața vânzătorilor exclude motivarea pentru apariția de noi produse. Întrucât, așa cum am motivat mai sus, competiția se derulează numai între cumpărători,volumul vânzărilor depinde numai de cantitatea de bunuri și servicii produsă, găsindu-se cumpărător pentru fiecare produs în parte.

În cazul absorției adaptarea producției la nevoile cumpăratorilor este un proces extrem de greoi, întrucât vânzătorul se simte în siguranță, în timp ce consumatorul cumpără produsul atunci când îl găsește și nu atunci când și-a manifestat dorința de cumpărare. Prin urmare, la consumator poate să își facă apariția acumularea de stocuri. În cazul absorției, cumpărătorul nu poate să facă selecția, mai mult, atribuția de informare cade tot în sarcina cumpărătorului.

Puterea absorției se măsoară în mărimea tensiunii ei, adică a gradului de nesatisfacere a cerințelor consumatorului și depinde de perspectiva ce se prefigurează în legătură cu bunul economic, cu prețul acestuia, de disponibilitatile bănești de care dispune cumpărătorul, cea ce arată că absorția nemanisfetată pe piață este o funcție crescătoare a tensiunii și aspirației de cumpărare.

Dezechilibrele au următoarele forme de manifestare:

excesul de ofertă pe piața bunurilor și pe piața muncii, se concretizează în realizarea unei părți a ofertei de bunuri economice și apariția șomajului. Piața bunurilor se definește prin starea de presiune, având mai multe cauze:

creșterea concomitentă a salariilor și a prețurilor care alimentează procesul inflaționist reducând puterea de cumpărare a populației, o mare parte a masei de bunuri rămânând în circulație;

pe piață s-a instalat o stare de incertitutine și nesiguranță, fapt ce îi face pe producători să creeze rezerve de capacități de producție, cu mult peste cea ce este necesar;

intenția de a demara noi investiții este mai mică decât potențialul de real, cea ce este explicabil prin reducerea economiilor populației ce sunt destinate investițiilor, prudența investitorilor, promovarea unei politici ce restricționeaza creditele pentru investiții, scăderea volumului de investiții publice.

Dacă ritmul de crestere economică are o evolutie lentă pentru o perioadă mai mare de timp, se accentuează starea de presiune. Dacă are loc o cresterea ritmului de creștere economică presiunea se diminuează, în timp de în cazul accelererării cresterii economice, are loc transformarea stării de presiune în stare de absorbție(cazul trecerii de la econnmia de pace la economia de război, sau faza de trecere dela recesiune la boom economic).

Excesul de cerere pe piața bunurilor și excesul de oferta pe piața muncii.

În această situație, excesul de ofertă pe piața muncii are ca efect somajul, în timp ce excesul pe piața bunurilor determină starea de absorție cauzată de satisfacerea insuficientă a aspirațiilor consumatorului, disfuncții între ramurile producțive, neconcordanțe între intenția de a investi, pe de o parte, și materializarea condițiilor tehnice reale de înfătuire a acestora, pe de alta parte;

Trecerea sistemului economic de la starea de presiune la starea de absorbție are loc prin scăderea ritmului de creștere economică, cea ce impune analizarea implicațiilor starii de presiune și de absorbție asupra condițiilor de desfășurare a activitatii economice.

Excesul de cerere simultan pe piața bunurilor economice, a monedei și pe piața muncii.

Acest tip de dezechilibru este unul fiind rezultatul unei economii aflate în criză structurală profundă. Acest dezechilibru implică existența hiperinflației, a șomajului cronic și, înrăutățirea condițiilor de viață ale majorității oamenilor. Pentru că în economie nu mai acționează în limite normale nici absorbția și nici presiunea, devenind necesară o perioadă lungă de tranziție pentru restructurarea tehnico-productivă a economiei pe alte criterii de raționalitate economică. Această restructurare trebuie realizată din mers și presupune costuri sociale mari, stabilirea corectă a priorităților, refacerea și dezvoltarea treptată a funcției productive a agenților economici și a sistemului economic în ansamblul său.

Aspirațiile îndreptățite la realizarea condițiilor de echilibru a agenților economici și puterii publice trec prin viață reală prin prin stări de dezechilibru parțial sau total, a căror depășire solicită din partea agenților economici, a întregului sistem economic, strategii adecvate, selectate dintr-o multitudine de variante aflate într-o permanentă competiție.

2.6. Echilibrul bugetar

Politica bugetară, prin alocarea cheltuielilor bugetare și mobilizarea veniturilor are o importanță deosebită în realizarea programelor guvernamentale și a macrostabilității în economie. Ea vizează și concretizează obiectivele generale ale politicii economice a statului, care depășesc cadrul restrâns al formări și cheltuirii veniturilor sale.

În economia contemporană, majoritatea statelor folosesc bugetul și politica bugetară în scopul prevenirii fenomenelor de criză, pentru ieșirea din criză și relansarea economiei.

Echilibrul bugetar reprezintă unul dintre principiile de bază a elaborării bugetelor publice conform căruia este necesară concordanța între veniturile și cheltuielile bugetare. Echilibrul bugetar se asigură prin acoperirea cheltuielilor bugetare cu veniturile bugetare ordinare(curente) care sunt înscrise în bugetul de stat, din care fac parte impozitele, taxele, veniturile nefiscale precum și veniturile de capital, prin realizarea concordanței în timp a încasării veniturilor cu efectuarea plății cheltuielilor bugetare publice.

Bugetul nu este numai un document, aprobat prin lege, de planificare și canalizare a resurselor financiare anuale ale statului spre destinații conforme cu programul de guvernare al puterii politice. El este și un reper important al semnalizării gradului în care statul se implica în economie și în viața socială, al capabilității economiei naționale de a contribui la constituirea resurselor financiare, pe cale de autoritate, la dispoziția statului, precum și al modului în care acesta înțelege să le gestioneze.

Bugetul de stat constituie o componentă esențială a mecanismului economico – financiar al țării; el reflectă nivelul dezvoltării generale a țării, precum și a organismelor economice și juridice care funcționează în tară. El exprimă relații economice bănești prin care sunt mobilizate, repartizate și utilizate principalele resurse bănești ale statului în procesul repartiției produsului național brut.

Unii autori consideră că ”bugetul de stat reprezintă un tablou sinoptic, macroeconomic, sub forma unei balanțe în care sunt înscrise veniturile și cheltuielile publice autorizate”.

În opinia altor cercetători ”bugetul de stat nu este numai un document, aprobat prin lege, de planificare și canalizare a resurselor financiare anuale ale statului spre destinații conforme cu programul de guvernare al puterilor publice”. De asemenea, acesta este un indicator al gradului de implicare al statului în economie și în viața socială, al capabilității economiei naționale de a constitui un suport pentru procurarea resurselor financiare, pe cale de autoritate , la dispoziția autorităților publice, precum și a modului în care acesta înțelege să le gestioneze.

Demnă de mentionat este afirmatia profesorului Ion Condor care consideră că ”instrumentul principal al organizării bugetare îl reprezintă bugetul, considerat actul legislativ prin care se prevăd și se aprobă veniturile și cheltuielile anuale ale statului și tuturor serviciilor publice.

Anualitatea și echilibrul bugetului au o legătură indisolubilă, avînd drept consecință echilibrul anual al bugetului considerat drept ” principiu de aur al bunei gestiuni bugetare”.

O astfel de echilibrare presupune alegerea unui raport optim între veniturile bugetare și cheltuielile bugetare care se materializează în fixarea și realizarea unui sold bugetar zero sau într-un sold bugetar excedentar, atunci când resursele financiare ale bugetului devansează nivelul cheltuielilor.

Ca rezultat al acestor abordări s-au conturat două concepții importante privind echilibrul bugetar:

concepția clasică despre echilibrul bugetar;

concepția modernă despre echilibrul bugetar.

Concepția clasică a echilibrului bugetar, implică egalitatea între cheltuielile bugetare și veniturile bugetare ordinare. Această concepție se inspiră din tezele unei bune gestiuni a finanțelor private, conform cărora initiativa privată nu poate cheltui pe termen lung mai mult decât ceea ce încasează.

Abordarea se bazează pe modelul unei economii echilibrate a ocupării complete, care conduce la principiul neutralității bugetare, integrând o viziune specifică asupra rolului statului: aceea a neintervenției decât ca simplu consumator, interzicându-și orice activitate productivă, directă sau indirectă.

În acest sens, proiecțiile bugetare vor trebui să fie prezentate în echilibru, urmărindu-se în execuția bugetară realizarea echilibrului. În acest sens, chiar dacă un deficit bugetar devine un lu lucru indispensabil, datorită încasărilor mai mici, finanțarea cheltuielilor publice prin împrumut sau creație monetară nu este acceptată decât în situații excepționale.

În general, echilibrul bugetar nu se poate rezuma la o simplă comparare și egalitate a veniturilor și cheltuielilor. El este determinat de rezultatul unui complex de factori ce acționează constant și care stau la baza constituirii și utilizării resurselor bănești și se realizează în anumite condiții sociale și economice.

Complexitatea relațiilor existente între echilibrul financiar-monetar și echilibrul economic general, precum și varietatea proceselor economice și financiare pe care se întemeiază elaborarea și execuția sa necesită o analiză minuțioasă a abaterilor și semnificațiilor acestora față de valorile previzionate.

Astfel, operațiunile bugetare permit să se intervină asupra economiei reale, însă această acțiune poate crea, în comportamentul agenților economici, anumite reacții care vor afecta situația bugetară.

Concepțiile privitoare la echilibrul bugetar au evoluat, între cele care promovează ideea obligativității acestuia și cele care susțin folosirea deficitului ca instrument al echilibrului economic aflându-se o mare varietate de puncte de vedere.

Astfel, în teoria clasică, cerința de baza a echilibrului bugetar o constituie acoperirea integrala a cheltuielilor din veniturile curente, ordinare ale fiecărui an bugetar.

Din punct de vedere contabil echilibrele sunt adesea prezentate ca reflectând fie echilibrul centrat pe venituri definitive, fie pe venituri globale (incluzând și veniturile temporare).

Teoreticienii până la Keynes, considerau că bugetul de stat trebuia să fie în echilibru, și că pârghiile fiscale să aibă un caracter neutru. Deficitul bugetar era însă considerat ca un fenomen negativ, întrucât făcea necesară emiterea de monedă, cu influențe asupra funcționării mecanismului economic.

Alți cercetători consideră că ” ortodoxia bugetară a impus, ani la rînd un echilibru strict între veniturile și cheltuielile aprobate prin bugetul statului, anualitatea bugetară și echilibrul fiind principii de neatins ale finanțelor publice. Rezolvarea problemelor de echilibru se realizează în strânsă legătura cu politica bugetară. Rolul politicii fiscal bugetare,constă în a acepta sau nu dezechilibrele bugetare(deficite bugetare).

Analiza ilustrului cercetător J.M.Keynes a condus însă la integrarea finanțelor publice în activitatea economică generală. Bugetul de stat a devenit un instrument esențial al politicii economice, o pârghie foarte utilă în asigurarea echilibrului economic.

Potrivit doctrinei intervenționiste, se are in vedere o creștere a eficienței măsurilor financiare, politica bugetară actionând în direcția realizării obiectivelor de politică economică. Frecvența și amplificarea fenomenelor de criză, șomaj, inflație și necesitatea relansării economice au condus la intensificarea folosirii instrumentelor bugetare și monetare în scopul echilibrării economiei. Astfel, statul intervine crescând sau micșorând cererea de consum a populației ori a investițiilor.

Evoluțiile ulterioare privitoare la echilibrul bugetar au determinat pe unii teoreticieni să propună renuntarea la echilibrarea anuală a bugetelor și trecerea la echilibrarea bugetului la nivelul unui ciclu economic.

Mai mult existența unor opinii diferite apărute în privința necesității, modalităților și a oportunității echilibrului bugetar au determinat conturarea unor strategii bugetare alternative:

– bugetul echilibrat anual;

– bugetul echilibrat ciclic;

– bugetul folosirii integrale a resurselor.

Potrivit acceptiunii privind teoria bugetului echilibrat anual, orice deficit trebuie compensat în cursul aceluiași an prin crearea unor excedente. În cadrul acestui concept, se reproșează faptul că, politica bugetară contribuie la accentuarea tendințelor negative din economie. Astfel, dacă aveam de a face cu un deficit inițial datorat taxelor reduse determinate de declinul venitului național, autoritatea publică, având drept scop echilibrarea bugetului, va trebui să reducă cheltuielile publice și/sau să crească taxele, deci o politică de austeritate. Aceasta va avea ca efect accentuarea declinului venitului național și al activității economice. Efectele sunt similare și pentru situatia de excedent bugetar, când statul va trebui să promoveze o politică bugetără expansionistă.

Având în vedere limitele la care este expusă, această politică are astăzi foarte puțini adepți în lumea economiștilor. Principiul echilibrului bugetar anual a fost progresiv abandonat sub impulsul conceptului de finanțe funcționale în cadrul abordării ,,bugetelor ciclice’’ și în continuare a bugetelor reglatoare, abordare impusă de randamentele fiscale insuficiente.

Bugetul echilibrat ciclic presupune acoperirea deficitelor bugetare apărute în timpul unei depresiuni economice cu excedentele caracteristice avântului economic în cadrul aceluiasi ciclu economic.Însă, în practică, folosirea unei astfel de metode presupune rezolvarea a cel puțin trei probleme:

– întrucât în perioadele de expansiune economică și recesiune nu coincid ca durată, este posibil ca deficitele din timpul recesiunii să nu fie compensate cu excedentele apărute în timpul avântului. Dacă intervalul de timp caracteristic depresiunii este mai lung decât cel al dezvoltării, guvernul va trebui să promoveze o politică contracționistă la un moment dat în timpul depresiunii (reducând cheltuielile bugetare sau mărind taxele) sau politică mai puțin expansionistă în timpul dezvoltării, pentru a asigura echilibrarea generală. Se va acționa în sens invers atunci când perioada de dezvoltare este mai lungă decât cea de depresiune. Ca urmare, în anumite perioade politică bugetară va fi prociclică, iar în altele contraciclică sau neutră;

– efectuarea de calcule în scopul determinării nivelului venitului la care poate fi considerat bugetul ca fiind echilibrat;

– realizarea compatibilității dintre echilibrul caracteristic bugetului folosirii integrale a resurselor cu cel al bugetului real, echilibrate ciclic.

De regulă, echilibrul bugetar se defineste ca, egalitatea dintre economiile și taxele personale, pe de o parte, cu investițiile nete la care se adaugă cheltuieli publice, pe de altă parte. Rezultă relația de egalitate:

E + T = I + G, (1)

în care:

E = economii personale;

T = taxe personale;

I = investilii nete;

G = cheltuieli guvernamentale.

În aceste condiții, deficitul bugetar apare ca surplus al cheltuielilor guvemamentale față de taxele (impozitele) percepute și excedentul bugetar ca un surplus al taxelor față de cheltuielile guvernamentale. Egalitatea anterioară devine:

(T – G) = (I – E) (2)

De aici rezultă că excedentul (deficitul) bugetar este complementar surplusului de investiții (economii) față de economiile efective (investițiile).

Din raportarea cererii globale la oferta globală rezultă condiția de echilibru a venitului național. Dacă cererea globală este inferioară ofertei este posibilă o reducere a producției.

În situația inversă, suma investițiilor și a cheltuielilor publice va depăși suma economiilor și a taxelor, iar producția va crește. Nivelul de echilibru al venitului va interveni atunci când se realizează egalitatea dintre cererea și oferta globală.

Autoritățile pot determina variații ale nivelului de activitate economică fie prin modificarea cheltuielilor publice, fie prin modificarea taxelor și impozitelor. În caz de recesiune, politica bugetară poate stimula cererea globală.

Bugetul folosirii integrale a resurselor este definit ca valoarea bugetului în condițiile în care în economie se înregistrează folosirea integrală a resurselor, având în vedere nivelul existent al cheltuielilor guvernamentale și structura taxelor existente.

Având drept suport teoria economică conjucturală alți economiști remarcă tendința de creștere a veniturilor fiscale și a veniturilor publice, in general in perioadele de expansiune economică. Baza creșterii veniturilor economice are drept ancora de sustinere creșterea rapidă a produsului intern brut. În situația inversă, pe perioada de depresiune economică, restrângerea activității economice are ca efect o reducere a veniturilor publice, punându-se sub semnul întrebării posibilitatea realizarii echilibrului bugetar.

Astfel, în concepția sustinătorilor teoriei bugetelor ciclice, realizarea echilibrului la nivelul unui ciclu economic ar fi posibilă prin folosirea unor tehnici specifice cum ar fi:

a)constituirea unor fonduri de rezervă;

Constituirea de fonduri bugetare de rezervă se realizează pe seama incasărilor din impozite și taxe obtinute în perioada de avânt economic din cadrul ciclului economic, atunci când se realizează o crestere a productie, sporirea produsului intern și implicit cresterea încasărilor din impozite si taxe. În aceste conditii nu terbuie să se opteze pentru o degrevare fiscală, ci este recomandat ca nivelul fiscalității să rămână nemodificat cea ce in cazul unei baze de impozitare mai mari conduce la incasări mai mari si prin urmare la aparitia unui excedent. Utilizarea excedentului se poate face pentru acoperirea deficitului inregistrat in faza de depresiune economică, însă in practică nu poate fi cuantificată perioada de declanșare a crizei economice, și nici incidenta și intensitatea acesteia.

b)constituirea unor fonduri de egalizare;

Utilizarea acestei tehnici are ca baza de plecare perioada de depresiune a ciclului economic și are ca obiectiv realizarea echilibrului bugetar la nivelul unui interval de timp îndelungat. În aceste condiții, autoritățile publice iși propun să finanțeze deficitul bugetar înregistrat in anii de stagnare economică cu ajutorul imprumuturilor publice, a căror rambursare va fi posibilă în perioada de expansiune economică când vor fi înregistrate excedente bugetare. Cresterea concomitenta a producției si veniturilor sau reducerea cheltuielilor, ar determina in conditiile pastrarii aceleiasi rate de impozitare, o crestere a veniturilor publice, ceea ce ar permite autorității crearea fondului de egalizare bugetară. Dacă din punct de vedere teoretic această solutie pare ușor facilă, din punct de vedere practic acesta este imposibil de realizat , întrucât deficitele bugetare au devenit o realitate is un fenomen cronic, in timp ce excedentele bugetare sunt doar accidentalesau sporadice.

c)folosirea amortizării alternative a datoriei publice presupune gestionarea acesteia în conditii de ciclicitate a activității economice. Astfel, în perioada de ascensiune economică autoritățile pot proceda la initierea unor măsuri de crestere a impozitelor, resursele suplimentare obtinute fiind utilizate pentru amortizarea accelerată a datoriei publice ce a fost contractată anterior, atunci când bugetul s-a executat cu deficit. În perioadele de regres economic, echilibrul s-ar realiza prin aceea ca reducerea veniturilor poate fi acoperită de măsura reducerii cheltuielilor publice, prin sistarea plăților in contul datoriei publice ca urmare a rambursărilor anticipate efctuate anterior.

Utilizarea acestei tehnici in practică a întâmpinat serioase dificultăți întrucât onorarea serviviului datoriei publice numai in perioadele de avânt economic sau pentru conversia datoriei publice este necesar obținerea acordului creditorilor autorității publice, cea ce este greu de realizat , mai ales în cazul creditorilor externi.

O altă problemă legată de împrumuturi este că statul trebuie să asigure eficienta acestora care este determinată de modul de utilzare al acestora. In această situație, imprumuturile contractate au un efect benefic dacă sunt utilizate in scopuri productive pentru inviorarea economiei, contribuind la cresterea produsului intern brut și asigurând totodată resursele pentru rambursarea lor. Contrar, dacă sunt utilizate pentru „ scopuri neproductive, ele nu reprezintă decât impozite amânate, având rolul de întârzia momentul în care vor fi transferate asupra contribuabililor” .

Accepțiunea moderna a echilibrului bugetar a început să fie din ce în ce mai vizibilă odata ce s-a renunțat la constructia clasică a bugetelor ciclice. În contextul in care in perioada neoclasică s-a pus accentul pe echilibrele economice fundamentale si politica de crestere economică, buegtul de stat a fost considerat principalul instrument de intervenție în activitatea economică prin intermediul principalilor indicatori de venituri și cheltuieli.

Astfel, bugetul a fost văzut având un rol de regulator, mijlocind premisele asigurării unei creșteri economice. Prin construcția unui buget echilibrat sau excedentar se permite combatrea flagelului inflaționist generată de o cerere agregată în creștere cât si cat și temperarea activității economice ce are o tendinta de supraincalzire. Mai mult un deficit bugetar voluntar, poate constitui un mijloc de relansare a activității economice, dacă conjunctura economică nu are deja caracter inflaționist.

Rolul de regulator al bugetului a fost privit in alte țări ca un fond de actiune conjuncturală. Față de evolutia conjucturii , se actionează asupra cererii publice de bunuri si servicii utilizându-se resursele din fondul aprobat.

Prin urmare se realizează o politică bugetară caracterizată de suplețe în cadrul căreia mărimea cheltuielilor bugetare se poate modifica în raport cu marimea resurselor din fondiul de actiune conjuncturală.

În etapa actuală, cînd se afirmă tot mai mult caracterul neutru al finantelor publice, cât și sfârsitul erei conceptului de echilibrare anuală a bugetului, politica bugetară este realizată astfel încât să asigure o corelare, între un ansamblul de indicatori macroeconomici si nivelul deficitului bugetar. Urmărirea în timp a evolutiei indicatorilor macroeconomici permite stabilirea unui diagnostic în raport cu conjunctura și, prin urmare, efectuarea unor demersuri bugetare în concordanță cu starea și evolutia economiei reale. Sistemul de indicatori de semnalizare include:

indicatori specifici nivelului si evolutiei preturilor, care permit masurarea ecartului intre evolutia preturilor interne si externe si a diferentialului ratei inflatiei;

indicatori de comert exterior, prin care sa se masoare gradul de acoperire a importurilor de catre exporturi;

indicatori de utilizare a resurselor,urmarindu-se corectarea variatiilor sezoniere;

indicatori care reflecta nivelul si evolutia productivitatii muncii si a productiei industriale;

indicatori privind structura pietei nationale, care sa evidentieze aportul capitalului autohton si al celui strain la realizarea productiei nationale;

indicatori ai cresterii economice sau indici ai produsului intern brut;

indicatori monetari si financiari diversi (evolutia ratei dobanzii, cursul de schimb, cursul bursier, masa monetara etc.)

Indicatorii mentionați anterior caracterizează conjunctura economică la un moment dat si au trolul de a contribui la realizarea unei politici bugetare în conditii de deficit suportabil.

Se poate mentiona practica franceză cu privire la abordarea deficitului bugetar. Astfel, dacă bugetul general al Uniunii Europene este în mod obligatoriu un buget echilibrat, legislatia franceză nu interzice aprobarea de bugete dezechilibrate. Deficitul bugetar trebuie sa respecte criteriul convergentei, de 3% din PIB, stabilit de Tratatul de la Maastricht.

În accepțiunea noastră, considerăm că teoria echilibrului bugetar, cât și concepțiile moderne de dimensionare a echilibrului bugetar ce pot fi utilizate în funcție de obiectivele macroeconomice propuse, corespund, în cea mai mare măsură, realității economice prezente. Locul strategiilor bugetare în procesul dezvoltării economice îi conferă bugetului rolul unui instrument privilegiat al politicii economice, atât în planul mijloacelor, cât și al realizării anumitor finalități politice și de justiție socială. În altă ordine de idei, analiza în termeni de circuit permite delimitarea impactului bugetului de stat asupra circuitului economic și financiar. Dinamica fluxurilor de venituri și cheltuieli publice are o influență hotărâtoare asupra funcționarii sistemului financiar în procesul creșterii economice.

Deși concepția privind echilibrul bugetar s-a manifestat în perioada capitalismului liberal, problematica echilibrării veniturilor și cheltuielilor bugetare a fost considerată de către școala clasică ca fiind un principiu fundamental și mai mult constituie semnul unei economii sănătoase și a unor finanțe publice sustenabile. Astfel, se explică faptul că în acel context majoritatea țărilor au avut bugete echilibrate, iar în situațiile in care s-au înregistrat și deficite bugetare, acestea nu au avut caracter cronic, iar efecte nu au fost perturbatoare prin amplitudinea lor.

Însă, începând cu perioada neocapitalismului și mai cu seamă după criza din anii ‘30 ce a afectat întreg mapamondul, deficitele bugetare s-au repetat an de an, fiind generalizate și in unele state chiar cronice, astfel că noile realități din economie au determinat doctrina financiar-fiscală modernă să susțină necesitatea deficitelor bugetare, concomitent cu renunțarea echilibrarea anuală a bugetelor publice. Astfel, existența deficitului bugetar este agreată nu numai pentru echilibrarea în execuție a bugetului prin instituirea de venituri extraordinare, ci și prin elaborarea și aprobarea în prealabil a unor bugete deficitare.

În plus, în raport cu cerințele stabilității macroeconomice, unii specialiști în economie susțin ideea creșterii cheltuielilor publice într-un ritm mai mare decât veniturile publice și implicit soluția elaborării și aprobării de bugete deficitare.

În ultimele decenii se remarcă o mobilitate crescută a factorilor de producție și în special o creștere formidabilă a mișcărilor de capital, precum și ponderea din ce în ce mai mare a capitalului privat în finanțarea deficitelor din țările în curs de dezvoltare.

În etapa actuală, în numeroase tări dezvoltate sau în curs de dezvoltare, ca urmare a creșteri rapide a cheltuielilor decât a veniturilor publice, bugetele se întocmesc și se încheie cu deficit. Acesta este considerat un fenomen ce s-a cronicizat in ultima perioada având cauze ce țin de economia națională cât și de conjuctura internațională.

Deficitul bugetar poate să apară chiar în faza de proiectare a bugetului (situatie în care se prevăd cheltuieli mai mari decât veniturile, sau în procesul execuției bugetare situație în care apar abateri de la niveluri proiectate.Deficitul bugetar se consideră a fi un ghid al politicii bugetare, mărimea lui determinând adoptarea unei politici bugetare restrictive.

Pornind de la cele prezentate, formulăm următoarele concluzii, cu caracter parțial, dar sugestive, după părerea noastră, sub aspectul mesajului transmis:

– sistemul economic este un organism viu și evolutiv ce este mult mai complicat decât oricare corp sau sistem natural și, în consecință, noțiunea de echilibru este aplicabilă acestui sistem, dar nu în mod mecanicist;

– starea de echilibru în economie este expresia compatibilității deciziilor luate de agenții producători și consumatori, o concordanță relativă a acestora care se menține într-o anumită perioadă de timp, până intervin factori perturbatori cu acțiune contrarie;

– echilibrul economic se manifestă la nivel micro, mezo și macroeconomic. Echilibrul macroeconomic integrează echilibrul microeconomic echilibrul mezoeconomic pe ansamblul economiei naționale și al teritoriului național, având caracter complex ce nu poate fi redus la o simplă însumare a echilibrelor parțiale și individuale, deoarece, în economie, coexistă și unele dezechilibre temporare;

– considerat doar ca o ipoteză de lucru echilibrul static s-ar caracteriza prin manifestarea unor schimbări imperceptibile, în timp ce echilibru dinamic presupune mișcarea structurilor economiei naționale, adică realizarea unui echilibru între componentele structurale ale economiei;

– economia tinde doar către un echilibru, înțeles ca egalitate între nevoi și resurse sau ca o stare de concordanță între ramuri, subramuri și sectoare de activitate. Prin complexitatea sa, economia nu se va găsi niciodată într-un echilibru absolut, iar momentul în care atinge această stare, este deja depășit, deoarece economia se află într-o continuă mișcare;

– echilibrul general economic este expresia generalizată a echilibrului material a economiei naționale, a echilibrului forței de muncă și a echilibrului valoric;

– pentru obținerea conditiilor obiective de realizare a echilibrului prin care se trece în viața economică prin stări parțiale sau totale de dezechilibru, este nevoie la toate nivelurile( micro, mezo și macro), de stategii adecvate de utilizare a mijloacelor și de atingere a scopurilor, lăsând libera concurență să se manifeste total în condiții normale de piață;

-rolul primordial al puterii publice este de asigura înviorarea activității economice și de a proteja puterea de cumpărare a consumatorilor, de a permite ca maximizarea profiturilor să se realizeze în condițiile unei îmbunătățirii reale a calității vieții consumatorilor;

– pentru a perfecționa mecanismul de funcționare a economiei, trebuie luate în considerare anumite caracteristici ce definesc realizarea echilibrului financiar, printre care menționăm: gradul de dezvoltare a economiei, identificarea și analiza tuturor factorilor cu acțiune previzibilă pe o perioadă considerată, cât și a posibilităților intervenției unor factori noi, sprijinirea pe resursele financiare mobilizate pe plan național;

– efectele deficitului bugetar sunt evidențiate în urma impactului acestuia asupra deciziilor cu privire la cheltuielile publice. Astfel, o primă modalitate prin care deficitele influențează economia, este efectul de stabilizare (eliminarea fluctuațiilor ciclice) sau de destabilizare a economiei pe termen scurt. A doua modalitate, se referă la potențialul lor de a afecta negativ veniturile și bunăstarea pe termen lung. Un buget echilibrat ciclic constituie o modalitate acceptată de a soluționa compromisul dintre stabilizarea pe termen scurt și preocupările pentru echilibrarea pe termen lung, cu condiția ca dezechilibrele determinate de creșterea cheltuielilor să se justifice prin eficiența lor pe termen lung.

În concluzie, putem afirma că, politicile fiscal-bugetare pot conduce la îmbunătățirea funcționării economiei de piață, însă acțiunea puterii publice nu asigură, în mod automat, și o funcționare eficientă a acestora. Complexitatea macroeconomică este atât de mare, încât chiar politicile proiectate în condiții favorabile de către politicieni renumiți pot avea consecințele cele mai neașteptate. De aceea, abordarea științifică riguroasă a politicilor macroeconomice, elaborarea explicită a obiectivelor și metodelor, alegerea celor mai optime decizii financiare stau la baza asigurării unor efecte benefice pentru viața și activitatea întregii societăți.

CAPITOLUL 3

POLITICA BUGETARĂ ÎN ROMÂNIA INSTRUMENT DE ATINGERE A UNOR ȚINTE MACROECONOMICE.

Situația macroeconomică este influențată de și de politica bugetară reflectată de cheltuielile bugetului general consolidat. Acesta este motivul pentru care trebuie evidențiată și evolutia acestui indicator bugetar.

În domeniul cheltuielilor bugetare se constată preocuparea autorităților publice de a concilia presiunile de majorarea cheltuielilor bugetare cu volumul limitat de resurse.

Cadrul macroeconomic privind politicile fiscal bugetare ce au fost derulate de România în perioada analizată a diferit de la o etapă la alta, ținând cont atât de obiectivele strategice urmărite de autorități respectiv, crearea unei economii de piață funcțională care sa poată face față forțelor concurențiale care vor acționa pe Piața Unică, când România va deveni stat membru al Uniunii Europene în anul 2007 și de a face față provocărilor continue ca membru cu drepturi depline, precum și a declanșării celei mai grave recesiunii care a afectat economia mondială începând cu anul 2008, criză ce a afectat puternic și România începând cu anul 2009, economia națională înregistrând un declin puternic.

Prin urmare, prezentarea cadrului macroeconomic în opinia noastră, se va efectua în strânsă corelație cu perioadele de creștere economică susținută ce caracterizează anii 2005-2008, prezentarea principalelor dezechilibre ce au afectat negativ economia națională în anii 2009-2013 zguduită din temelii de criza economică globală, ca urmare a exacerbării unor dezechilibre structurale.

Pentru restabilirea echilibrelor fundamentale au fost efectuate corecții care, deși dureroase, au așezat economia pe o linia ascendentă asigurând premisele începutului de redresare, concomitent cu reluarea procesului de creștere economică, evoluții macroeconomice care au caracterizat perioada 2011-2013.

3.1. Cadrul macroeconomic în România în perioada 2005-2013

Așa cum s-a arătat și în capitolele anterioare cu privire la teoriile economice legate de politica bugetară si rolul acesteia in asigurarea echilibrului macroeconomic, experiența modernă a scos în evidență cinci ținte de politică economică:

– creșterea economică sustenabilă;

– ocuparea forței de muncă;

– stabilitatea prețurilor;

– limitarea deficitului bugetar;

– echilibrul balanței de plăți și limitarea deficitului de cont curent.

Cadrul macroeconomic sintetizează punctual și coerent tabloul de ansamblu al economiei românesti pe orizontul de timp analizat și perspectivele macroeconomice pe termen mediu, cu principalele realizări și constrângeri care mai actionează în economie.

Ca economie deschisă și puternic integrată în economia Uniunii Europene, România este sensibilă la schimbarile mediului economic extern și indeosebi la evolutia economica a principalelor țări din Uniunea Europeana, partenere comerciale. De aceea, scenariul macroeconomic ia în considerare pentru sectorul extern, indeosebi proiectiile Comisiei Europene, care ilustreaza ca in perioada de referinta revigorarea cresterii economice in Uniunea Europeana va reprezenta un factor stimulator pentru economia romanească.

Scenariul macroeconomic ia în considerare îmbunătățirea functionarii pietelor si a utilizarii eficiente a factorilor de productie, ca efect al implementarii reformelor structurale.

Astfel, evoluția societății românești în toate planurile, în perioada 2005-2008, confirmă faptul că nu există domenii care să nu fi cunoscut schimbări fundamentale. Realizările obținute sunt cu atât mai expresive cu cât acțiunile întreprinse pentru îndeplinirea obiectivelor asumate s-au suprapus în primii doi ani cu cele vizând pregătirea condițiilor pentru aderare. De altfel, cea mai autorizată evaluare a activității autorităților din această perioadă o reprezintă recunoașterea de către Comisia Europeană a faptului că, România a îndeplinit cerințele pentru a adera la Uniunea Europeană.

Creșterea economică neîntreruptă, România fiind țara cu cea mai mare creștere a produsului intern brut în Europa, măsurile întreprinse în domeniul social (mărirea veniturilor salariale, a pensiilor, a salariului minim brut), amplificarea procesului investițional, reflectă un trend sănătos de restabilire a echilibrelor macroeconomice, progresele obținute în sustenabilitatea politicilor publice, creșterea credibilității internaționale a țării și stimularea atractivității mediului economic intern pentru comunitatea de afaceri internațională.

Cadrul macroeconomic favorabil stabilității financiare în perioada 2005- 2006, este caracterizat de intensificarea procesului de corelare a politicilor existente și implementarea de noi politici, respectiv reforma politicii fiscale, continuarea liberalizării contului de capital, țintirea directă a inflației, denominarea monedei naționale, continuarea consolidării fiscale, manifestarea unor tendințe cum ar fi: încetinirea procesului dezinflaționist, creșterea rapidă a deficitelor externe.

România a continuat sa înregistreze o crestere economica ridicată, chiar în conditiile în care în prima parte a anului 2005 acțiunea factorilor restrictivi s-a intensificat. De asemenea, menționăm și faptul că dezechilibrele interne si externe s-au mentinut: motorul de crestere economica a rămas consumul gospodariilor, iar majorarea importurilor, ca sursa a acoperirii cererii, s-a accentuat, cu efecte în adâncirea deficitului comercial si, implicit, în mentinerea la un nivel ridicat a deficitului de cont curent.

După o creștere economică încurajatoare în trimestrul I 2005 de 5,9% fata de trimestrul I 2004, în trimestrul al II-lea s-a înregistrat o crestere mai slabă, respectiv de 4,1% fata de trimestrul al II-lea 2004. Ca urmare, produsul intern brut, conform datelor statistice, în semestrul I 2005 a fost cu 4,9% mai mare fata de perioada corespunzatoare a anului precedent. Aceasta crestere s-a realizat în conditiile aprecierii monedei nationale, impactului calamitatilor naturale care s-au manifestat virulent în România, liberalizarea comerțului cu textile din China și cresterii pretului petrolului pe plan mondial.

Tabelul nr.3.1

Contribuția elementelor de utilizare la creșterea reală a PIB

Sursa :Rapoarte statistice, prelucrări proprii

Trendul inregistrat a fost susținut de ritmul înalt de crestere a veniturilor populatiei, de accesibilitatea sistemelor de finantare de tip bancar și nebancar (vânzari de autoturisme în sistem leasing, credite de consum acordate de companii specializate prin intermediul unor parteneriate încheiate cu marii distribuitori de electrocasnice), precum si de extinderea retelelor de distributie a bunurilor de consum.

Remarcăm și faptul că, dinamica alertă a cumpărărilor de bunuri ale populatiei nu a antrenat expansiunea productiei industriale interne, plusul de cerere fiind în continuare acomodat mai ales pe seama importurilor. Administratia publica a inregistrat un consum colectiv efectiv de 4,3% în semestrul I, dinamica acestuia reducându-se treptat în trimestrul al II-lea.

Desi consumul a reprezentat în continuare componenta cea mai dinamica a cererii interne, se remarcă intensificarea semnificativă a activității de investiții în trimestrul al II-lea, ce a fost sustinuta în principal de activitatea de achizitie de utilaje.

Formarea bruta de capital fix a înregistrat îm perioada analizată o evolzie crescătoare. Actiunea de reducere a impozitului pe profit a avut ca efect stimularea activitații de investiții pentru modernizarea economiei care au avut un impact major pozitiv în perioadele ce au urmat. Diminuarea consumului gospodăriilor și cresterea salariului, sunt actiunii ce au creat conditiile majorării cheltuielilor pentru constructia de locuinte. În aceste conditii, pe semestrul I 2005, formarea bruta de capital fix a intregistrat o majorare cu 7,6% .

Dinamica alertă a importurilor de bunuri si servicii, in această perioadă a fost de 17,1%, în timp ce a exporturilor de bunuri si servicii a înregistrat un ritm de 5,9%, și prin urmare, în aceste conditii, contributia exportului net la cresterea reala a produsului intern brut a fost negativa, respectiv de 6,7 procente.

O contribuție semnificativă a înregistrat-o cererea internă care a avut o evolutie crescatoare cu 10,6% față de semestrul I 2004. Se remarca și creșterea puternică a consumului final. Astfel, consumul individual efectiv al gospodăriilor a crescut cu 11,7%, creștere determinată, în special, de majorarea volumului cumpărărilor de mărfuri (20,8%) și a serviciilor pentru populație (13,1%). Evoluția a fost susținută de ritmul înalt de creștere a veniturilor populației, accesibilitatea sistemelor de finanțare de tip bancar și nebancar (vânzări de autoturisme în sistem leasing, credite de consum acordate de companii specializate prin intermediul unor parteneriate încheiate cu marii distribuitori de electrocasnice), precum și de extinderea rețelelor de distribuție a bunurilor de consum.

De remarcat este și faptul că, dinamica alertă a cumpărărilor de bunuri ale populației nu a antrenat expansiunea producției industriale interne, plusul de cerere fiind în continuare acoperit printr-o rata a importurilor in crestere. Consumul colectiv efectiv al administrației publice a crescut cu 4,3% în semestrul I, dinamica acestuia fiind mai redusă în trimestrul al II-lea.

Deși consumul a reprezentat în continuare componenta cea mai dinamică a cererii interne, iese in evidență si faptul că intensificarea semnificativă a activității de investiții în trimestrul al II-lea, a fost susținută în principal de achizițiile de utilaje.

Formarea brută de capital fix inregistrat o creșetere în trimestrul al II-lea cu 9% față de trimestrul al II-lea 2004, după ce, în trimestrul I a înregistrat o creștere mai slabă decât se așteptase (5,2% față de trimestrul I 2004). Operatiunea de reducere a impozitului pe profit a avut ca efect stimularea realizarii de investiții pentru modernizarea economiei care vor avea efect în perioada următoare. Diminuarea consumului gospodăriilor și creșterea salariului au creat condițiile majorării cheltuielilor pentru construcția de locuințe. În aceste condiții, pe semestrul I 2005, formarea brută de capital fix s-a majorat cu 7,6% față de semestrul I 2004.

Creșterea importurilor de bunuri și servicii a fost de 17,1%, iar cea a exporturilor de bunuri și servicii de 5,9%. În aceste condiții, contribuția exportului net la creșterea reală a produsului intern brut a fost negativă, respectiv de 6,7 procente

Având in vedere evolutiile macroeconomice inregistrate in anul 2005 prioritatea principală a mix-ului de politici economice a constituit-o realizarea și mentinerea echilibrelor fundamentale macroeconomice, fapt ce a impus o atitudine în general prudentă.

Reformarea politicii fiscale începută în anul 2005, continuarea liberalizării contului de capital, țintirea directă a inflației, denominarea monedei naționale, dar și tendințele care s-au manifestat în evoluția cadrului macroecononic, precum și exigențele și cerințele procesului de aderare, au imprimat politicii fiscal – bugetare a anului 2006 următoarele coordonate:

consolidarea veniturilor bugetare pentru a face față angajamentelor de cheltuieli cu care România se va confrunta în mod inevitabil în următorii ani;

stimularea creșterii durabile și asigurarea capacității de absorbție a instrumentelor structurale (fonduri structurale și de coeziune);

scăderea ratelor de contribuții la asigurările sociale în scopul eliminării dezavantajului de competitivitate fiscală, al reducerii economiei subterane;

consolidarea administrației fiscale în vederea îmbunătățirii colectării obligațiilor bugetare;

creșterea transparenței și eficienței utilizării fondurilor publice, precum și a prioritizării politicilor publice formulate de ordonatorii principali de credite;

îmbunătățirea stabilității politicii de cheltuieli, eficienței alocărilor bugetare.

Față de estimarea inițială, veniturile bugetului general consolidat au crescut ca pondere în produsul intern brut în urma rectificărilor bugetare cu 1,3 puncte procentuale. Creșterile se situează la taxa pe valoarea adăugată cu 0,5 puncte procentuale, impozitul pe profit, impozitul pe venit și salarii, accize, cu câte 0,2 puncte procentuale.

Cheltuielile bugetului general consolidat au crescut semnificativ ca pondere în produsul intern brut cu 3,3 puncte procentuale față de estimarea inițială.

În cadrul structurii cheltuielilor bugetare, creșteri semnificative au fost înregistrate la cheltuielile de capital cu 0,9 puncte procentuale, bunuri și servicii cu 0,5 puncte procentuale, transferuri între unități ale administrației publice cu 0,6 puncte procentuale, asistența socială cu 0,3 puncte procentuale. Pe acțiuni, sectoarele care au primit fonduri suplimentare în urma rectificărilor bugetare au fost: învățământul și transporturile (creștere cu câte 0,8 puncte procentuale), sănătatea (creștere cu 0,3 puncte procentuale), asigurări și asistența socială (creștere cu 0,3 puncte procentuale).

De asemenea, a fost suplimentat fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului în vederea acoperirii unor cheltuieli urgente și neprevăzute, inclusiv pentru suplimentarea fondului de intervenție la dispoziția Guvernului în vederea înlăturării efectelor inundațiilor din primăvara acestui an.

Majorarea deficitului bugetar de la 0,5% din produsul intern brut la 2,5% din produsul intern brut s-a justificat prin necesitatea demarării unor proiecte în infrastructură în domeniile prioritare: transporturi și mediu, a unor proiecte de investiții în domeniul învățământului și sănătății, pregătirii proiectelor publice finanțabile din fonduri structurale aferente perioadei 2007-2013, dar și pentru a evita eventualele probleme în accesarea acestora în anul 2007.

Elaborarea politicii fiscal – bugetare pe anul 2007, a fost subordonată nevoii de coordonare a politicilor monetare cu cea bugetară pentru a nu aduce în prim plan obiective conflictuale, vizând consonanța între continuarea procesului dezinflaționist și nivelul deficitului bugetar este definită de următoarele coordonate:

– stabilirea unui deficit bugetar de 2,8% din produsul intern brut, pentru a susține dezinflația și deficitul de cont curent în limite rezonabile;

– restructurarea cheltuielilor publice prin prioritizarea programelor bugetare pentru o corelare mai bună a celor 3 elemente fundamentale ale procesului bugetar, respectiv politicile sectoriale, programele/acțiunile cu obiectivele măsurabile și resursele bugetare;

– crearea condițiilor pentru absorbția și funcționarea instrumentelor structurale, care reprezintă o resursă importantă de care va beneficia România pentru a atinge obiectivul de creștere durabilă.

Proiectul de buget pe anul 2007 a combina într-un tot unitar elementele politicilor naționale sectoriale, ale politicilor de dezvoltare regională cu liniile directoare strategice europene și cerințele pentru accesarea fondurilor europene. Politici cum sunt capitalul uman, transporturile, mediul, agricultura, dezvoltarea regională beneficiază și in prezent, de sume semnificative din fondurile postaderare pentru consolidarea unei economii producătoare de valoare adăugată mare și care au fost configurate într-o strânsă corelare cu Planul Național de Dezvoltare – principalul instrument de planificare multianuală, Cadrul de Referință Strategic Național, Programul National de Reformă.

Politica bugetară propusă pentru a fi derulată pentru anul 2007 este considerată a fi o politică prudentă, corelată cu celelalte politici propuse pentru anul 2007, care are în vedere un deficit bugetar de 2,8% din produsul intern brut în scopul de a servi la realizarea următoarelor cerințe:

continuarea procesului de dezinflație;

limitarea adâncirii deficitului de cont curent;

finanțarea unor proiecte pentru infrastructură în domeniile prioritare: transporturi și mediu, a unor proiecte de investiții în domeniul învățământului și sănătății;

asigurarea plății contribuției României la bugetul Uniunii Europene.

În sinteză principalele obiective ale politicii bugetare pe anul 2007 pot fi definite astfel:

direcționarea resurselor bugetare către anumite politici publice cum ar fi: capitalul uman, coeziunea economică și socială, dezvoltarea regională, politica de asigurări sociale, dezvoltarea cercetării–inovării – obiectiv esențial al Strategiei Lisabona, transporturi, mediu;

asigurarea cu prioritate a sumelor destinate cofinanțării proiectelor finanțate din fonduri europene și a contribuției României la bugetul comunitar, care pentru anul 2007 reprezintă circa 1,6% din produsul intern brut;

consolidarea cadrului de cheltuieli pe termen mediu, – un instrument de programare bugetară, care va anticipa în profunzime presiunile viitoare ale bugetului.

Consolidarea formulării bugetului pe bază de programe, proces susținut de Legea finanțelor publice nr. 500/2002, care orientează întreaga gestiune financiară pe criteriul performanței. Bugetul pe bază de programe generează și se sprijină pe priorități multianuale, fapt care amplifică gradul de predictibilitate al politicilor bugetare și a mediului de afaceri și care va contribui la atenuarea pierderilor de eficiență.

Politica fiscală ca si componentă a mix-ului de politicii macroeconomice va constitui punctul de sprijin în vederea consolidării mediului de afceri și de consolidare a procesului dezinflaționist, si cuprinde următoarele obiective:

– cu privire la impozitul pe profit se are in vedere extinderea bazei de impozitare, simplificarea sistemului de impunere și preluarea reglementărilor comunitare ca model de bune practice fiscal;

– cu privire la impozitul pe venitul microintreprinderilor au fost modificate cotele de impozitare astfel: 2% pentru anul 2007, 2,5% pentru anul 2008 și 3% pentru anul 2009, iar contribuabilii care depășesc 100.000 euro în cursul anului plătesc pentru acel an impozit pe profit;

-în domeniul impozitului pe venit, eforturile au fost îndreptate în următoarele directii, respectiv: uniformizarea cotei de impunere pentru categoriile de venit la cota de 16%; modificarea procedurii de calcul și administrare a impozitului pe câștigurile din tranzacții cu valori mobiliare; renunțarea la facilitatea de neimpozitare a câștigurilor din transferul proprietăților imobiliare dobândite prin moștenire și schimb;

– politica fiscală în domeniul taxei pe valoarea adăugată este decisă la nivel comunitar. Prin urmare, România se a conforma acestei reguli, iar măsurile adoptate în domeniul taxei pe valoarea adăugată vor viza actualizarea legislației naționale cu cea comunitară.

Tabelul nr.3.2

Estimarea principalelor categorii de venituri componente ale bugetului general consolidat în perioada 2006-2007

Sursa: Raportul privind situația macroeconomică pentru anul 2007 și proiecția acesteia pe anii 2008-2010

Față de estimarile efectuate, în execuție în perioada 1 ianuarie – 31 august 2007, veniturile bugetului general consolidat reprezentau 20,7% din produsul intern brut, cu 0,8 puncte procentuale mai mult decât în aceeași perioadă a anului precedent (tabelul nr.3.3 și figura nr.3.1) având următoarele caracteristici de evoluție:

– o dinamica nominală mai accentuată se constată la veniturile bugetare aplicate câștigurilor din muncă și capital, care s-au majorat în cazul impozitului pe profit cu 35,0% față de încasările perioadei corespunzătoare din anul 2006 și cu 48,5% la impozitul pe venit;

Dacă pe primele trei luni ale anului încasările din taxa pe valoarea adăugată au reprezentat numai 78,3% față de aceeași perioadă a anului precedent, reintroducerea, pentru o perioadă determinată, a sistemului de plată la vamă a taxei pe valoarea adăugată aferentă importurilor din statele non Uniunii Europene începând cu 15 aprilie 2007, a determinat o redresare a încasărilor acestei categorii de venituri, astfel că pe primele opt luni ale acestui an încasările au fost cu 7,3% mai mari față de aceeași perioadă a anului precedent;

– un trend ascendent prezintă încasările pe primele opt luni la contribuțiile de asigurări, de 17,8% în termeni nominali și de 0,2 puncte procentuale ca pondere în produsul intern brut, în condițiile în care în anul 2007 cotele de contribuții au fost diminuate cu două puncte procentuale la angajatori.

Tabelul nr.3.3

Evoluția veniturilor bugetului general consolidate în anii 2006-2007

Sursa: Raportul privind situația macroeconomică pentru anul 2008 și proiecția acesteia pe anii 2009-2011

Grafic sinteza principalilor indicatori macroeconomici bugetari privind evoluția veniturilor bugetului general consolidat se prezintă astfel:

Figura nr.3.1. Evoluția principalelor venituri ale bugetului general consolidat în PIB în peruioada 1 ianuarie-31 august 2007

Sursa: Raportul privind situația macroeconomică pentru anul 2008 și proiecția acesteia pe anii 2009-2011

Principalele proiecții, evoluții și caracteristici structurale ale veniturilor și cheltuielilor bugetului general consolidat precum și acțiunile finanțate în principal prin proiectul de buget sunt redate sugestiv în figurile nr.3.2, nr.3.3 și tabelul nr.3.3.

Figura nr.3.2 Evoluția și proiectia principalelor categorii de cheltuieli din bugetul consolidate in perioada 2006-2007

Sursa: Raportul privind situația macroeconomică pentru anul 2007 și proiecția acesteia pe anii 2008-2010

Figura nr.3.3 Structura principalelor categorii de cheltuieli din bugetul consolidat în anul 2006

Sursa: Raportul privind situația macroeconomică pentru anul 2007 și proiecția acesteia pe anii 2008-2010

Tabelul nr.3.4

Evoluția și principalele caracteristici structurale ale cheltuielilor bugetului general consolidat în perioada 2006-2007

Sursa: Raportul privind situația macroeconomică pentru anul 2007 și proiecția acesteia pe anii 2008-2010

Dintre modificările în structura cheltuielilor bugetului general consolidat ce au fost estimate pentru anul 2007 se pot aminti în principal următoarele :

– Subvențiile dețin 1,3% din produsul intern brut remarcându-se tendința descrescătoare a acestora, ceea ce relevă retragerea treptată a statului din economie, întărirea mecanismelor de piață;

– Transferurile, continuă să dețină ponderea cea mai mare în produsul intern brut (15,4% din produsul intern brut), cu 0,5 puncte procentuale în creștere, pe sold, față de anul 2006, ca urmare, în principal, a asigurării contribuției României la bugetul Uniunii Europene;

– creșterea ponderii cheltuielilor de personal în produsul intern brut la 6,3% de la 5,8% în 2006, determinată, în principal, de creșterea numărului de personal ca urmare a desfiintării serviciului militar obligatoriu și securizării frontierelor;

-menținerea, ca pondere în produsul intern brut, la un nivel apropiat de anul 2006 a dobânzilor, tendință ce permite consolidarea limitelor de manevră în cadrul politicii bugetare pentru direcționarea resurselor bugetare către domeniile esențiale ale economiei, ceea ce evidențiază că aceasta se înscrie pe o linie de evoluție stabilă pentru a intra în plutonul dinamic al Europei;

– Creșterea relevantă a cheltuielilor de capital de la 3,9% din produsul intern brut la 6,7% din produsul intern brut, ceea ce reflectă o îmbunătățire considerabilă a politicii de cheltuieli prin direcționarea fondurilor publice pentru susținerea creșterii economice și care reprezintă cea mai substanțială creștere a ponderii cheltuielilor de capital din ultimii ani, având în vedere că așa cum s-a menționat în prima parte a acestui capitol, tiparul de creștere economică s-a modificat în favoarea acumulării, cu impact pe termen lung asupra dezvoltării durabile a societății românești;

O analiza atentă a evolutiei structurii cheltuielilor arata că s-a inregistrat o creștere a transferurilor cu 37,5% în termeni nominali și cu 1,6 puncte procentuale ca pondere în produsul intern brut pe primele opt luni ale anului 2007 față de aceeași perioadă a anului precedent, unul din factori reprezentându-l plata contribuției țării noastre ca membru al Uniunii Europene.

Tabelul nr.3.5

Evoluția cheltuielilor bugetului general consolidat în anii 2006-2007

Sursa: Raportul privind situația macroeconomică pentru anul 2008 și proiecția acesteia pe anii 2009-2011

Evoluția executiei cheltuielilor se prezinta grafic după cum urmează:

Figura nr.3.4 Evolutia principalelor cheltuieli ale bugetului general consolidat 01 ianuarie-31 august 2007

Sursa: Raportul privind situația macroeconomică pentru anul 2008 și proiecția acesteia pe anii 2009-2011

Gradul de îndatorare publică a României, a înregistrat în ultimii ani, o evolutie descendentă , pe fondul creșterii economice susținute, astfel că la sfârșitul anului 2006 și al semestrului I 2007 gradul de îndatorare publică se situa la un nivel sub 20% din produsul intern brut, net inferior plafonului de 60% stabilit prin Tratatul de la Maastricht. La 30 iunie 2007 datoria publică reprezenta 16,5% din produsul intern brut comparativ cu 18,5% la sfârșitul anului 2006 din care ponderea datoriei publice guvernamentale a fost 15,6%, iar ponderea datoriei publice locale de 0,9% din produsul intern brut.

Avântul înregistrat în 2006, mai ales în partea a doua a anului, de lucrările de construcții noi și de unele ramuri industriale cu potențial semnificativ de dezvoltare, unele impulsionate chiar de activitatea de construcții, a continuat și în prima parte a anului 2007.

O caracteristică importantă a creșterii economice din semestrul I, a reprezentat creșterea semnificativă a contribuției formării brute de capital fix în raport cu cea din 2006 concomitent cu majorarea contribuției negative a exportului net.

Din punct de vedere calitativ putem aprecia că sustenabilitatea creșterii economice a înregistrat o îmbunătățire, în condițiile în care structura factorilor de creștere a continuat să se amelioreze. Dinamica crescuta a formării brute de capital fix a fost net superioară dinamicii consumului final, aceasta din urmă înregistrând un ușor regres față de cea înregistrată în semestrul I din anul 2006. Totodată, contribuția negativă a exportului net s-a majorat la 8,2 procente față de 5,5 procente în semestrul I 2006.

După recordurile înregistrate în 2005 și 2006, investițiile efectuate in anul 2007 au continuat să crească într-un ritm ridicat, fapt cea ce a determinat un aport substanțial la creșterea reală a produsului intern brut. Formarea brută de capital fix în anul 2007 s-a majorat cu 18,6% (13,3% în semestrul I 2006), contribuția la creșterea economică fiind de 3,7 procente (2,6 procente în semestrul I 2006).

Investițiile au fost orientate, în principal, spre lucrările de construcții noi care au reprezentat 50,3% din volumul de investiții realizate.

Consumul individual efectiv al gospodăriilor s-a majorat cu 11%, o mare parte din sursele de consum provenind din import. Este, totuși, de semnalat ca îmbucurător pentru evoluția viitoare, faptul că în cadrul consumului populației cumpărările de bunuri au înregistrat ritmuri sub cele din semestrul I 2006 (16,9% față de 21,6%), iar consumul de servicii s-a majorat cu 3,2% comparativ cu scăderea cu 1,5% din semestrul I 2006.

Consumul colectiv efectiv al administrației publice s-a majorat cu 9,8% în semestrul I 2007 față de aceeași perioadă a anului 2006, îndeosebi datorită cheltuielilor legate de amplificarea procesului de construcție instituțională și de îmbunătățire a performanței administrației publice.

Exportul net și-a majorat contribuția negativă la creșterea P.I.B. până la 8,2 procente ca urmare a unor exporturi de bunuri și servicii care au avut o creștere reală de 7,5% și a unor importuri de bunuri și servicii care au înregistrat o creștere puternică, respectiv de 22,2%.

Politicile economice și acțiunile întreprinse de autorități în anul 2008 au fost subsumate contextului îndeplinirii obiectivelor asumate în procesul de integrare europeană, al asigurării convergenței nominale și reale cu statele membre ale Uniunii Europene. Proiecția principalilor indicatori macroeconomici a reflectat o continuare a evoluției performante și stabile care să permită consolidarea echilibrelor macroeconomice deja existente, menținerea sub control a deficitului bugetar și continuarea procesului de dezinflație.

Cadrul macroeconomic intern și extern în care s-a manifestat economia românească în anul 2008, a fost estimat a înregistra următoarele evoluții:

– menținerea evoluțiilor favorabile în privința creșterii economice, care s-au dovedit robuste, sustenabile și de lungă durată, care au fost susținute de reforme structurale și de inițializarea unei convergențe sectoriale de tip european;

– cadrul macroeconomic internațional a fost favorabil stabilității financiare din România, fiind estimate a se înregistra următoarele evoluții: creșterea economică este estimată pentru întreaga uniune la 2,7%, iar pentru zona euro la 2,5%.

Japonia și China, vor continua să obțină rezultate favorabile, în timp ce economiile emergente își vor menține trendul robust.

– finanțele publice în Uniunea Europeană, care au beneficiat din 2006 de o ”cotitură” economică semnificativă, precum și de o redresare privind elasticitatea fiscală, reflectată în special în vivacitatea fiscală a companiilor, vor înregistra și în viitor o îmbunătățire a sustenabilității lor, estimările făcute pentru anul 2008 un deficit al zonei euro de 0,8%, iar pentru întreaga uniune de 1% din P.I.B;

– se vor supraveghea cu atenție unele variabile macroeconomice pentru a se evita eventuale derapaje cum ar fi : nivelul deficitului de cont curent (estimat la 13,3% în 2008), ce reprezintă o provocare majoră, deși sustenabilitatea sa va fi asigurată în continuare de către investițiile directe și transferurile de capital; nivelul inflației și creșterea salariilor peste sporul de productivitate.

Politica fiscal-bugetară ce a fost promovată de Guvern în anul 2008, ca de altfel pe întreaga perioadă 2005-2008, a fost proiectată în strânsă corelație cu politicile macroeconomice întreprinse în acest orizont de timp și a continuat să sprijine obiectivul de consolidare a stabilității macroeconomice, ca sursă de dezvoltare economică durabilă.

Prin construcția bugetului pe anul 2008 s-a încercat urmărirea următoarele coordonate în fundamentare:

stabilitate fiscală caracterizată de menținerea impozitelor fundamentale, neintroducerea unor impozite noi și fără creșterea celor existente, diminuarea obligațiilor față de buget prin reducerea contribuțiilor de asigurări sociale pe parcursul anului cu 6 puncte procentuale cumulat (angajat și angajator);

respectarea condiționalităților Tratatului de la Maastricht, în special cea cu privire la nivelul deficitul bugetului general consolidat ce ar fi trebuit să se situeze sub pragul de 3% din produsul intern brut;

direcționarea atentă a fondurilor bugetare către acele politici sectoriale considerate prioritare și care să urmărească creșterea eficienței banului public: educație, sănătate, asigurări sociale, transporturi, infrastructură, dezvoltare regională, agricultură, cercetare–inovare, apărare;

consolidarea condițiilor pentru absorbția și funcționarea instrumentelor structurale, resursă de care va beneficia România din partea Uniunii Europene pentru a atinge obiectivul de creștere durabilă;

dezvoltarea conceptului de planificare strategică, ce care a permis consolidarea conexiunii dintre planificarea politicilor publice și elaborarea bugetului în paralel cu creșterea eficienței și eficacității în cheltuirea fondurilor publice. Rezultatul așteptat al etapei de planificare strategică a fost dezvoltarea și consolidarea conceptului de abordare bugetară pe bază de programe.

Evoluțiile economice ulterioare din a doua parte a anului 2008 cat si manifestarea cât mai virulenta a crizei globale declanșate in SUA, au indreptat economia globală într-un punct critic, prinsă între o scădere acută a cererii în multe dintre economiile avansate și o inflație în creștere prezentă pretutindeni, cu precădere în economiile emergente și în cele în curs de dezvoltare.

Astfel, la un an de la declanșarea crizei pe piețele financiare, echilibrul sistemului financiar internațional a continuat să fie fragil. Mai mult decât atât, prețurile bunurilor de bază, în special prețurile la energie și alimente, au înregistrat o creștere începând cu ultimul trimestru al anului 2007, generând inflație și reducând flexibilitatea politicilor monetare.

În prima jumătate a anului 2008, în cea mai mare parte a lumii, creșterea produsului intern brut a înregistrat ritmuri de creștere din ce in ce mai slabe. Începând cu a doua jumătate a anului 2008 această tendință a fost mai pronunțată.

Proiecția mondială, stabilită pe baza datelor disponibile de la mijlocul lui august 2008, a prevăzut o creștere economică mondială de 3% în 2008, în scădere față de creșterea de 3,8% realizată în 2007.

Pentru zona euro se estimează o creștere a PIB-ului de doar 1,3% în 2008, în condițiile unei creșteri limitate a consumului privat legată cu o slabă angajare și o majorare redusă a venitului disponibil real a familiilor.Prognoza economică a luat în calcul că situația economică se va înrăutăți în anul 2009, când creșterea economică va fi de sub 1%.

Tabelul nr.3.6

Estimarea creșterii PIB-ului în 2008

Sursa: DG ECFIN, Comisia Europeană

Turbulențele de pe piețele financiare internaționale, declanșate încă din toamna anului 2007 de criza financiară apărută pe piața americană a creditului ipotecar cu grad de risc ridicat s-au transformat ulterior în criză financiară globală, afectând sever creșterea economică mondială.

O serie de state membre ale UE s-au confruntat cu crize financiare și/sau economice severe ca urmare a efectelor în spirală ale evoluțiilor de pe piețele financiare globale și a încetinirii și/sau a recesiunii economice. Astfel, acestea au solicitat asistență financiară externă, încheind programe economice comune cu FMI/UE/BM

Criza economico-financiară a atras atenția atât la nivel european cât și în plan național asupra necesității de a spori calitatea finanțelor publice, având în vedere faptul că finanțele publice reprezintă un vector menit să asigure redresarea economică și relansarea creșterii. Un factor esențial pentru asigurarea unei eficiențe sporite a politicilor fiscal-bugetare e reprezentat de creșterea continuă a calității finanțelor publice.

Criză economică ce s-a propagat în toate economiile naționale ca un adevărat efect de domino, s-a produs din cauza interdependențelor economice care nu se rezumă doar la un singur sector de activitate sau cel mult la o economie națională, ci la nivelul întregii economii mondiale.

În noul context economic și macroeconomic dominat de turbulente pe toate piețele naționale și internaționale, când țările lumii înregistrează un important declin economic într-un mediu fragil, este necesar să formulăm următoarea întrebare: „Care sunt cele mai adecvate politici ce trebuie aplicate?”. Aceasta este o întrebare pertinentă observând condițiile actuale care sunt rezultatul politicilor promovate în trecut atât la nivel național, cât și internațional.

În România, una din țintele asumate de politica bugetară în perioada actuală este reconcilierea obiectivului privind îndeplinirea criteriului nominal de convergență bugetară într-un mod sustenabil, cu măsuri necesare limitării efectelor crizei economice și financiare globale asupra economiei românești.

Politica bugetară în România poate constitui o ancora în realizarea stabilității macroeconomice care va permite reducerea deficitului bugetar, incetinirea tensiunilor provenite din îmbătrânirea populației și va putea garanta o creștere sănătoasă pe termen lung.

O analiză critică a procesului bugetar din România a scos în evidență că, politica economică și bugetară aplicată în ultimii ani a condus la mari dezechilibre interne și externe care s-au impus a fi corectate in perioada următoare.

Astfel, investițiile străine directe si intrările de capital au contribuit la finanțarea consumului și a cheltuielilor investiționale, ceea ce a condus la deficite de cont curent anuale de peste 10% din PIB. Politica fiscală prociclică a exacerbat dezechilibrele macroeconomice, deficitul bugetar crescând de la 1% din PIB în 2005 la peste 5% în 2008, dezechilibrele fiscale din ultimii ani fiind generate de cheltuielile publice excesive.

Cheltuielile guvernamentale s-au dublat în termeni nominali între 2005 și 2008, crescând de la 32% din PIB la 37%.

Cheltuielile de personal si cheltuielile cu pensiile constituie o parte majoră a cheltuielilor. Cheltuielile cu salariile s-au dublat in termeni nominali în perioada 2005-2008, reprezentând 9,1% din PIB in anul 2008.

Salariul mediu în sectorul public din România a fost cu 80% mai mare decât PIB-ul pe cap de locuitor, din acest punct de vedere România fiind depășita numai de câteva țări, precum Grecia. Deoarece pensiile sunt legate de salarii, cheltuielile cu pensiile s-au dublat și ele, ajungând la 6,6% din PIB în 2008.

Numeroasele rectificări bugetare pe parcursul unui an au facilitat majorarea și realocarea cheltuielilor. In perioada 2007-2008, execuția bugetului a depășit bugetul inițial în fiecare an. În 2007-2008, au existat 5 rectificări bugetare în fiecare an, prin care s-au majorat și realocat cheltuielile. Alte transferuri (incluzând și proiectele finanțate de UE) și cheltuielile de capital au avut o evoluție slabă comparativ cu bugetul, dar subvențiile și cheltuielile de personal s-au majorat substanțial.

Supraestimarea veniturilor bugetare a constituit un factor recurent de încurajare a majorărilor de cheltuieli in cursul rectificărilor bugetare și chiar și în bugetul inițial.

Veniturile totale realizate în anul 2008 au reprezentat 32% din PIB (164,5 miliarde lei, echivalentul a 44,7 mld.euro), în comparație cu veniturile programate prin buget în sumă de 191 miliarde lei (51,9 miliarde euro), respectiv 37,2% din PIB.

Veniturile realizate în anul 2008 au fost mai mici cu 5,2 % din PIB față de nivelul programat, echivalentul a 7,2 miliarde euro.

Pentru acoperirea deficitului bugetar, țara noastră s-a împrumutat atât pe piața externă, prin semnarea unui acord stand – by cu Fondul Monetar International, dar și cu alte instituții financiare internaționale cât și pe piața internă, prin emiterea unor certificate de trezorerie, obligațiuni de stat sau eurobonduri. Astfel, la finalul lunii februarie 2010, datoria publică a României se situa la 155.027 mld lei, reprezentând aproximativ 29% din PIB. Din totalul datoriei publice, cea mai mare parte a fost contractată prin: împrumuturi de stat (39,77% PIB), certificate de trezorerie (18,05% PIB), obligațiuni de stat (17,19% PIB), eurobonduri (6,11% PIB), leasing financiar (0,06% PIB), iar diferența (18,81% PIB) a fost contractată din disponibilitățile Trezoreriei.

Derapaje s-au înregistrat și în politica pensiilor, unde prin corelarea de facto a evoluțiilor pensiilor din sistemul public cu nivelul anual al salariului mediu pe economie, s-a generat un deficit bugetar structural (pe termen lung) de aproape 2% din PIB, și aceasta fără a se lua în calcul evoluția prognozat negativă a indicatorilor demografici.

Prociclicitatea politicilor fiscală și a veniturilor – deficitul bugetar s-a adâncit de la aproximativ 1% din PIB în 2005 la 4,9% din PIB în 2008, iar politica veniturilor a alimentat creșterea substanțială a salariilor din sectorul public, acestea ajungând să se situeze peste nivelul salariilor din sectorul privat. De altfel, pe fondul atât al creșterii salariilor individuale, cât și al majorării numărului de angajați din sectorul public, ponderea cheltuielilor cu salariile sectorului public în PIB a crescut de la aproximativ 6% în 2004, la 9% la sfârșitul anului 2008 (ceea ce înseamnă că respectivele cheltuieli au crescut mai repede decât PIB), generându-se astfel un deficit suplimentar de peste 3% din PIB.

Realizarea sustenabilă a unor deficite bugetare mai mici, așezarea pe o traiectorie sănătoasă a finanțelor publice presupune modificarea considerabilă a procesului bugetar, precum și reforme ale politicilor de venituri și cheltuieli.

Sustenabilitatea politicilor fiscale și bugetare constituie o problematică intens dezbătută în literatura de specialitate și la nivelul procesului decizional public. Argumentele care vin să susțină această afirmație sunt numeroase.

Se consideră că asigurarea unei dezvoltări sustenabile presupune, concomitent, dezvoltare economică, socială și protecția mediului înconjurător, iar politicile fiscale și bugetare, datorită caracterului lor redistributiv, influențează dezvoltarea sustenabilă prin efectele manifestate asupra creșterii economice sau a investițiilor în capitalul uman .

Politicile fiscal-bugetare ce au fost propuse de Scoala de la Chicago și, cu precădere, de profesorul Milton Friedman se bazau pe reducerea fiscalității concomitent cu reducerea cheltuielilor publice având ca scop promovarea liberei inițiative și redimensionarea rolului statului în economie, au fost aplicate cu succes într-o serie de țări dezvoltate la începutul anilor ’80 sau în alte țări cu economii mai puțin dezvoltate în anii ’90.

Politica fiscal-bugetară a României trebuie să se bazeze pe respectarea principiului transparenței, a principiului responsabilității, a principiului eficienței și să asigure stabilitatea poziției fiscale a țării. În același timp, politica fiscal-bugetară trebuie să asigure echitatea socială, respectiv maximizarea eficienței sociale a resurselor bugetare utilizate.

Pe fondul menținerii tendinței de reducere a cererii interne, declinul economic înregistrat în anul 2009 a continuat și în anul 2010 când PIB -ul s-a diminuat cu 1,3%, ceea ce a reprezent at o evoluție mai bună decât se anticipase prin prognoza de toamnă a Comisiei Naționale de Prognoză , iar rata anuală a inflației a ajuns la 7,96%, situându-se cu 3,22 puncte procentuale peste nivelul atins la sfârșitul anului 2009.

Răspunsul României la efectele crizei economice și recesiunii economiei s-a concretizat în adoptarea, în anul 2010, a unui buget consolidat, având ca principală coordonată limitarea creșterii deficitului intern, dar și a celui extern. Totodată, guvernul și-a concentrat eforturile pe identificarea unor soluții pe termen scurt, menite să diminueze dezechilibrele macroeconomice.

În acest scop, măsurile principale din domeniul politicii fiscal-bugetare au vizat reducerea deficitului către nivelul stabilit de Pactul de Stabilitate și Creștere și orientarea resurselor către investiții care susțin creșterea economică. Programul economic cuprinzător convenit cu Fondul Monetar Internațional, Comunitatea Europeană și alte instituții financiare internaționale (Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare) definește, într-o foaie de parcurs, un set de obiective-cheie de consolidare și reformare a administrației fiscale, de supraveghere a sectorului financiar și de reformare structurală (piața muncii, educație, infrastructura de mediu). În conformitate cu Programul de Guvernare, Programul de Convergență, Strategia Fiscal Bugetară și ținând cont de obiectivele UE prevăzute în Strategia Europa 2020, strategia economică pe termen mediu a României vizează următoarele obiective:

a. reluarea procesului de creștere economică și crearea de noi locuri de muncă;

b. ajustarea deficitului public și a deficitului de cont curent până la valori la care să facă posibilă finanțarea lor și continuarea procesului de dezinflație;

c. protejarea categoriilor de populație cele mai afectate de criza economică;

d. îmbunătățirea predictibilității și performanțelor politicii fiscale pe termen mediu și maximizarea și utilizarea eficientă a fondurilor de la Uniunea Europeană;

e. asigurarea sustenabilității pe termen lung a finanțelor publice;

f. restructurarea și eficientizarea activității administrației publice;

g. implementarea fermă a angajamentelor asumate în cadrul acordului financiar extern multilateral cu Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană, Banca Mondială, precum și alte instituții financiare internaționale;

h. implementarea reformelor prioritare pe termen scurt și mediu și a măsurilor specifice pentru atingerea obiectivelor naționale stabilite în contextul Europa 2020.

Pe termen scurt, prioritățile guvernului rămân în continuare legate de relansarea economică, crearea de locuri de muncă și asigurarea sustenabilității finanțelor publice. În acest sens, creșterea eficienței și transparenței administrației publice, alături de îmbunătățirea mediului de afaceri, se înscriu în categoria priorităților strategice pe termen scurt, menite să contribuie, în mod direct, la asigurarea condițiilor pentru atingerea țintelor asumate în contextul strategiei Europa 2020.

În ansamblul său, Programul Național de Reformă va stimula competitivitatea, productivitatea și potențialul de creștere a României, coeziunea socială, teritorială și convergența economică, toate acestea urmărind reducerea decalajelor în ceea ce privește dezvoltarea economică față de celelalte state membre ale Uniunii Europene.

O politică bugetară rațională, prudentă poate aduce rigoare în cheltuirea banului public, eficiență și productivitate. Corecția bugetară determină un program de ajustare a cheltuielilor bugetare, deoarece România nu dispune de spațiu de manevră pentru relaxare fiscală, acesta fiind epuizat de politicile prociclice din anii anteriori.

Corecția bugetară precum și măsurile fiscale recente întreprinse prin modificarea Codului fiscal sunt necesare și inevitabile deoarece finanțarea unui deficit fiscal mai mare conduce la creșterea rapidă a datoriei publice, a ratelor dobânzii și a cheltuielilor financiare ale bugetului.

Necesitatea ajustării în volum și structură a cheltuielilor guvernamentale va pune indirect presiune pe termen scurt asupra sistemului financiar. Consolidarea fiscală are însă un caracter imperativ în condițiile intoleranței piețelor financiare internaționale față de niveluri semnificative ale deficitelor bugetare și de creșteri rapide ale stocului de datorie publică. Programul economic elaborat pentru orizontul de timp 2011-2013 este un program care prevede măsuri austere, dar necesare, fiind centrat pe ajustarea sustenabilă a cheltuielilor publice, dar și pe măsuri fiscale care au în vedere lărgirea bazei de impozitare și care să prevină îndatorarea țării la nivelul la care accesul la sursele de finanțare ar fi foarte dificil.

Fără acest program ambițios de reformă se estima că deficitul fiscal ar fi ajuns la 9% din PIB la sfârșitul anului 2010, cu circa 3 puncte procentuale din PIB mai mare decât cel programat.

Un obiectiv de prim rang al politicii fiscal-bugetare în România este aceea de a reduce deficitul bugetar structural concomitent cu crearea de spațiu fiscal pentru cheltuieli publice de investiții și cu asigurarea sustenabilității finanțelor publice pe termen lung din perspectiva procesului inevitabil de îmbătrânire a populației.

După un an 2010 dificil de ajustare fiscal-bugetară, economia românească s-a stabilizat și se anticipează că își va reveni treptat în 2011. Datele recente arată o creștere pozitivă în ultimul trimestru al 2010, iar produsul intern brut s-a contractat în 2010 mai puțin decât s-a anticipat anterior (-1,3 la sută față de proiecțiile oficiale de -1,9 la sută), pe fondul creșterii susținute a exporturilor și a producției industriale.

Așezarea pe baze solide a cadrului fiscal bugetar, reducerea arieratelor din economie, continuarea și promovarea aceleiași linii în domeniul reformelor salarizării bugetare, reformarea sistemului de pensii publice, aplicarea unor măsuri concrete de combatere a evaziunii fiscale și a muncii nedeclarate, stabilirea unei noi conduite fiscal–bugetare, formulate pe criteriul eficienței și eficacității, reprezintă pilonii construcției bugetare pe anul 2011 ce asigură un grad adecvat de predictibilitate a politicii bugetare promovate de România .

Astfel, construcția bugetară aferentă anului 2011 a ținut seama de regulile prevăzute conceptul de guvernanță economică europeană al cărui pachet legislativ a fost lansat de Comisia Europeană și prin care se urmărește realizarea unei coordonări fiscale mai aprofundate pentru a preveni, detecta și corecta dezechilibrele macroeconomice și lipsa sau scăderea nivelului de competitivitate din cadrul UE.

Figura nr.3.5. Evoluția veniturilor bugetare ca pondere în PIB (%)

Sursa:Ministerul Finanțelor Publice

Reformele fiscale pentru perioada următoare au fost elaborate astfel încât să prevină noi tensiuni în anvelopa cheltuielilor publice, să îmbunătățească procesul construcției bugetare și să asigure eficient colectarea veniturilor bugetare. Aceasta înseamnă, practic, așezarea la baza politicii publice a performanțelor activităților finanțate și alocarea fondurilor pe criteriul eficienței.

Principala provocare la adresa politicii fiscal-bugetare rămâne însă, diminuarea deficitului structural. Implementarea legii salarizării unice pentru personalul din sectorul bugetar, a legii privind sistemul unitar de pensii publice, a Legii responsabilității fiscal-bugetare, inclusiv a strategiei fiscal-bugetare pe termen mediu, au constituit demersuri importante în realizarea reformelor în aceste domenii de interes public.

Măsurile deja întreprinse pe linia consolidării fiscale vor asigura, în anul 2011, atingerea unui ritm de creștere pozitiv de 1,5%, care în anul 2012 se estimează a ajunge la un nivel de 4,0 %. Totuși, redresarea va fi influențată de o serie de factori precum: necesitatea continuării ajustărilor fiscale; diminuarea intrărilor de capital în comparație cu perioada dinaintea crizei; menținerea în continuare a unei rate înalte a șomajului; efectele propagate ale crizei din alte state membre.

Veniturile bugetare au fost estimate pentru anul 2011 la un nivel de 33,2% din PIB. În acest domeniu, se va acorda o importanță deosebită prevenirii și combaterii fenomenelor privind evaziunea fiscală și munca nedeclarată, creșterii gradului de colectare, precum și a implementării efective a planurilor de acțiune asumate în acest scop de către autoritățile române.

În domeniul cheltuielilor publice, pentru anul 2011, principala provocare o constituie continuarea ajustărilor și eficientizării cheltuielilor bugetare ca sursă a unei creșteri durabile și sănătoase pe termen mediu.

Prin urmare, se va avea în vedere o politica restrictivă care pune de acord nevoile procesului de ajustare cu resursele limitate disponibile. În acest sens, prioritățile ce urmează să fie finanțate sunt stabilite cu mare atenție astfel încât efectul privind reluarea creșterii economice pe baze sustenabile să fie atins. Principalele direcții de acțiune vor fi canalizate, în mod prioritar, către îndeplinirea următoarelor obiective: reducerea graduală a deficitului bugetar până la valori sustenabile și corelate cu creșterea economică către nivelul deficitului prevăzut prin Tratatul de la Maastricht, respectiv 4,9% din PIB pentru 2011, 3,0% pentru anul 2012 și 2,6% pentru anul 2013 (în termeni ESA); asigurarea unei finanțări adecvate a deficitului bugetar și îmbunătățirea nivelului de încredere în economia națională; consolidarea nivelului veniturilor bugetare prin promovarea unor măsuri de lărgire a bazei de impozitare și de colectare mai eficientă a taxelor.

În domeniul cheltuielilor publice, pentru anul 2011, principala provocare o constituie continuarea ajustărilor și eficientizării cheltuielilor bugetare ca sursă a unei creșteri durabile și sănătoase pe termen mediu.

Prin urmare, se va avea în vedere o politica restrictivă care pune de acord nevoile procesului de ajustare cu resursele limitate disponibile. În acest sens, prioritățile ce urmează să fie finanțate sunt stabilite cu mare atenție astfel încât efectul privind reluarea creșterii economice pe baze sustenabile să fie atins. Principalele direcții de acțiune vor fi canalizate, în mod prioritar, către îndeplinirea următoarelor obiective: reducerea graduală a deficitului bugetar până la valori sustenabile și corelate cu creșterea economică către nivelul deficitului prevăzut prin Tratatul de la Maastricht, respectiv 4,9% din PIB pentru 2011, 3,0% pentru anul 2012 și 2,6% pentru anul 2013 (în termeni ESA); asigurarea unei finanțări adecvate a deficitului bugetar și îmbunătățirea nivelului de încredere în economia națională; consolidarea nivelului veniturilor bugetare prin promovarea unor măsuri de lărgire a bazei de impozitare și de colectare mai eficientă a taxelor.

Tabelul nr.3.7

Compararea deficitului bugetar

– % din PIB –

Sursa:Ministerul Finanțelor Publice, Programul de Convergență 2011-2014

De asemenea, se are în vedere corelarea cu productivitatea muncii și asigurarea măsurilor de ajustare prin: eliminarea primei de vacanță și a celui de-al 13-lea salariu; o creștere medie salarială mai mare pentru cei cu salarii mici și mai redusă pentru cei cu salarii mai mari, concomitent cu diminuarea suplimentară a posturilor din sectorul bugetar, prelungirea măsurilor privind diminuarea cheltuielilor cu bunurile și serviciile, precum și a unor categorii de investiții (achiziționarea de autoturisme, mobilier, birotică); definitivarea standardelor de cost și a normativelor de personal din cadrul administrației publice centrale, măsuri punctuale pentru protejarea categoriilor vulnerabile.

”Avem nevoie de o politică bugetară coerentă, restrictivă și solidă pe termen mediu și lung care să ne poată să ne acceleram creșterea economică în perioada următoare. Trebuie sa fim atenți la ce se întâmplă în jurul nostru. Lumea nu a ieșit încă din criza, iar România, care a intrat într-un proces de globalizare, nu va putea creste sustenabil decât după ce partenerii săi comerciali vor ieși din criză", a declarat Sebastian Vlădescu, Ministrul Finanțelor Publice în nota de fundamentare a proiectului legii responsabilității fscal bugetare.

În opinia noastra, prin adoptarea legii responsabilității fiscal bugetare nr.69/2010 țara noastră a făcut pași importanți pe drumul asigurării și menținerii disciplinei fiscal-bugetare, care să asigure creșterea gradului de transparenta, sustenabilitate și predictibilitate pe termen mediu și lung a finanțelor publice, gestionarea eficientă a finanțelor publice pentru a servi interesul public pe termen lung, asigurarea prosperității economice și ancorarea politicilor fiscal-bugetare într-un cadru durabil.

Astfel, prin adoptarea acestei legi au fost stabilite în mod clar si precis obiectivele politicii fiscal-bugetare, care în mod rezumativ se referă la următoarele:

a) menținerea datoriei publice la un nivel sustenabil pe termen mediu și lung;

b) realizarea unui sold al bugetului general consolidat aproape de zero pe durata ciclului economic, concomitent cu asigurarea competitivității țării;

c) gestionarea prudentă a resurselor și a obligațiilor asumate ale sectorului public și a riscurilor fiscal-bugetare;

d) menținerea unui nivel adecvat al resurselor bugetare pentru plata serviciului datoriei publice;

e) asigurarea predictibilității nivelului cotelor și bazelor de impozitare sau taxare.

Aceasta lege aduce noutăți care in opinia noastră sunt foarte importante referitoare la creșterea calității finanțelor publice și elaborarea bugetului general consolidat, respectiv:

– interzice Guvernului promovarea, cu mai puțin de 6 luni înainte de expirarea mandatului, a unor acte normative ce pot avea ca efect creșterea cheltuielilor de personal sau a pensiilor în sectorul bugetar;

– nu mai pot fi aprobate, într-un an bugetar, mai mult de două rectificări bugetare, iar acestea nu vor putea fi promovate decât începând cu semestrul al doilea al fiecărui an, în care acestea operează;

– Guvernul are obligația să publice, cu cel puțin 2 luni, înaintea organizării alegerilor parlamentare, un raport privind situația economică și bugetară;

– se înființează Consiliul Fiscal – o autoritate independentă, compusă din 5 membri cu experiența în domeniul politicilor macroeconomice, care va sprijini activitatea Guvernului și a Parlamentului în cadrul procesului de elaborare și derulare a politicilor fiscal-bugetare. Consiliul Fiscal va fi format din cinci membri provenind de la: Banca Națională a României, Academia Română, Academia de Studii Economice, Institutul Bancar Român și Asociația Română a Băncilor. Condiția de a face parte din acest Consiliu este, pe lângă performantele profesionale, aceea de a nu fi fost parlamentar.

– președinții partidelor publice pot solicita premierului sau Consiliului Fiscal, cu 2 luni înaintea alegerilor generale, calcularea impactului financiar al politicilor propuse și anunțate public;

– strategia fiscal-bugetară va fi elaborată pe un orizont de timp de 3 ani, pentru crea Guvernului posibilitatea de asigura sustenabilitatea politicii fiscal-bugetare pe termen mediu și lung, întrucât aceasta nu se poate realiza ca obiectiv numai prin construirea unui buget multianual. Prin urmare, până la data de 30 mai a fiecărui an, la propunerea Ministerului Finanțelor Publice, Guvernul va putea aproba strategia fiscal-bugetară ce va include cadrul macroeconomic care sta la baza politicii fiscal-bugetare, cât și cadrul fiscal-bugetar cu prognozele bugetare și politica fiscal-bugetară, cadrul de cheltuieli pe termen mediu si o declarație de răspundere, pe care o va prezenta Parlamentului.

Cadrul fiscal-bugetar din strategia fiscal-bugetară nu va mai putea fi posibil de modificat după aprobarea strategiei fiscal-bugetare, doar în următoarele condiții:

– modificarea sferei de cuprindere a bugetului general consolidat, caz in care trebuie explicate motivele care au stat la baza acestei modificări;

– înrăutățirea semnificativă a prognozei indicatorilor macroeconomici și a celorlalte ipoteze care au fost utilizate la elaborarea strategiei fiscal-bugetare;

– schimbarea Guvernului, caz în care, la începerea mandatului unui nou Guvern, acesta va aduce la cunoștiința publicului dacă prin programul său de guvernare se încadrează în ultima strategie fiscal-bugetară aprobata de către Parlament sau, în caz contrar, Ministerul Finanțelor Publice va proceda la elaborarea proiectului unei noi strategii fiscal-bugetare.

În situația elaborării unui bugetul anual, fiecare ordonator principal de credite va depune o propunere de cheltuieli bugetare care va fi în concordanță cu strategia fiscal-bugetara si cu metodologia pentru elaborarea proiectului anual de buget, aspecte ce includ plafoanele de cheltuieli și numărul de personal, emise de Ministerul Finanțelor Publice. Acesta va avea autoritatea de a respinge toate propunerile de buget ce includ propunerile de cheltuieli prezentate de ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor fondurilor speciale in cursul procesului bugetar anual, daca acestea nu sunt puse în acord cu strategia fiscal-bugetară precum și cu metodologia pentru elaborarea proiectului anual de buget, si in cazul în care ordonatorii de credite nu aliniază propunerea lor de buget in intervalul de timp specificat de Ministerul Finanțelor Publice, acesta este abilitat, după negocieri, sub medierea primului-ministru, să ajusteze unilateral propunerea de buget, spre a fi inclusă în bugetul anual.

Guvernul are obligația de a prezenta Parlamentului un buget anual care să respecte principiile responsabilității fiscale și strategia fiscal-bugetară, iar primul-ministru și ministrul finanțelor publice vor semna o declarație ce atestă aceasta conformitate, declarație care va fi prezentată Parlamentului împreună cu bugetul anual și care va fi vizată de Consiliul Fiscal. În eventualitatea în care Guvernul nu poate respecta strategia fiscal-bugetara și principiile responsabilității fiscale, primul-ministru și ministrul finanțelor publice vor menționa în declarație abaterile, precum si măsurile și termenele pana la care Guvernul va asigura conformitatea cu principiile responsabilității fiscale, cu regulile fiscale și cu strategia fiscal-bugetară.

Acestea sunt, după opinia noastră, principalele noutăți aduse de legea responsabilității fiscale. Din cuprinsul acestei legi însă lipsesc, însă, reglementări cu privire la cheltuielile publice. Legea nu face nici o precizare clară cu privire la modul de operare a cheltuielilor bugetare, respectiv la modul in care Guvernul distribuie banii publici. Singurele mențiuni referitoare la cheltuielile publice sunt cele cu privire la cheltuielile de personal. Acestea nu vor mai putea fi majorate pe parcursul unui an bugetar cu ocazia rectificărilor bugetare, iar Guvernul nu va mai putea promova acte normative ce duc la creșterea cheltuielilor de personal cu mai puțin de 6 luni înainte de expirarea mandatului. De asemenea, Legea responsabilității fiscal-bugetare nu sancționează toate faptele prin care se încalcă prevederile acestei legi, ci doar o parte din acestea, iar sancțiunile aplicate nu sunt suficient de severe.

Deși legea responsabilității fiscal-bugetară nu conține câteva precizări care, din punctul nostru de vedere, ar fi fost necesare, respectiv sancțiuni cu privire la încălcarea legii și mențiuni cu privire la utilizarea banilor publici, putem afirma că aceasta lege va ajuta mediul de afaceri, deoarece va permite firmelor să realizeze o strategie pe termen mediu, prin estimarea bugetului de venituri și cheltuieli pe o perioada de 3 ani. Aceasta lege poate aduce mai multă stabilitate mediului economic, atât timp cât are la baza principiul bunei guvernări, potrivit căruia guvernanții care vor greși vor răspunde atât politic, cât și juridic, pentru eventualele prejudicii create bugetelor de stat.

Cadrul macroeconomic conține informații privind situația macroeconomică și prognoze pentru anul bugetar următor si doi ani ulteriori; rezultatele efective ale ultimilor doi ani bugetari și rezultatele estimate ale anului in curs, referitoare la indicatorii macroeconomici cei mai relevanți pentru strategia fiscal-bugetara, inclusiv:

i.Produsul intern brut si componentele sale;

ii. Deflatorul PIB;

iii. Preturile de consum;

iv. Somajul si ocuparea forței de muncă;

v. Pozitia de cont curent a balanței de plăți;

vi. Premisele ce stau la baza prognozelor;

Economia României a reintrat în anul 2011 pe direcția de creștere economică, produsul intern brut real înregistrând o majorare de 2,5% după declinul abrupt de 6,6% din 2009 și, respectiv, contracția de 1,6% în 2010. Față de prognozele inițiale avute în vedere la elaborarea Strategiei fiscal bugetare pentru perioada 2011-2013, dar și cu prognozele din toamna lui 2011 ale Comisiei Europene și ale Comisiei Naționale de Prognoză, creșterea economică a fost mai mare cu un punct procentual, în principal ca urmare a șocului favorabil de ofertă în agricultură, reflectat la nivelul utilizării PIB în consumul privat și variația stocurilor.

Figura nr.3.6 Contribuția componentelor PIB la creșterea economică

Sursa: Eurostat, Consiliul Fiscal- Raport anual pe anul 2011, p.9

După un an 2010 dificil de ajustare a politicii fiscal-bugetare, economia românească a înregistrat o creștere economică de 2,5% în 2011, cu un punct procentual mai mare decât estimările, în principal având ca premisă șocul favorabil de ofertă înregistrat de agricultură. În schimb, perspectivele pentru anul 2012 au indicat un avans economic mai slab decât cel estimat inițial pe bază de prognoză, având cauză principală înrăutățirea mediului economic extern, care afectează direct exporturile prin canalul comercial și, indirect, cererea internă, prin canalul fluxurilor de capital.

O analiză a cadrului macroeconomic al politicii fiscal bugetare în anul 2011 scoate în evidență o majorare a produsul intern brut (PIB), în termeni reali, cu 2,5% față de anul 2010, fapt ce a reprezentat o evoluție mai bună decât se anticipase prin prognoza de toamnă. Cererea internă a inregistrat o creștere în 2011 cu 3,1% față de 2010, pe fondul majorării consumului privat cu 1,3% și a formării brute de capital fix cu 6,3%.

Consumul guvernamental, care are în componență consumul individual și colectiv al acestuia, a inregistrat o scădere cu 3,5%. Exporturile de bunuri și servicii sau avut un ritm de creștere cu 9,9%, în timp ce importurile s-au majorat cu 10,5%, contribuția exportului net la creșterea reală a PIB fiind negativă, respectiv de 0,8% procente.

Pe latura ofertei, demne de menționat sunt creșterea cu 11,3% a valorii adăugate brute din agricultură și cu 5,0% a celei din industrie. Construcțiile s-au majorat cu 2,7%, în timp ce sectorul serviciilor s-a diminuat cu 0,1%, dar în cadrul acestuia se evidențiază creșterea valorii adăugate brute din ramurile „activităti de spectacole, culturale și recreative; reparații de produse de uz casnic și alte servicii” (4,8%) și „comerț; transport și depozitare; hoteluri și restaurante” (1,2%).

Pozitiv a fost faptul că s-a înregistrat concomitent și ajustarea deficitului bugetar de la 6,8% din PIB în anul 2010 la 5,2% din PIB în anul 2011 (conform SEC 95) și menținerea deficitului de cont curent în zona de sustenabilitate, respectiv 4,2% din PIB.

Tabelul nr.3.8

Estimarea principalilor indicatori macroeconomici

în perioada 2010-2012

Sursa:2010-2011 Institutul Național de Statistică, 2012 Comisia Națională de Prognoză, Guvernul României-Strategia fiscal bugetara 2013-2015

Informațiile privind evoluția economiei în multe țări din Uniunea Europeană și alte zone sunt încă pesimiste și relevă continuarea crizei economice și diminuarea nivelului de creștere economică, ceea ce indirect poate afecta și creșterea economică a României. Pe întregul an 2012 se extimează o majorare a produsului intern brut cu 1,7%.

Potrivit datelor înscrise în conturile naționale, populația ocupată, a înregistrat o creștere în anul 2011 cu 0,4% față de anul 2010, în situația în care angajații salariații au înregistrat o creștere cu 0,1%, în timp ce lucrătorii pe cont propriu cu au avut o creștere cu 1,1%.Situații în care s-au inregistrat majorări de salariați sunt în domeniiile agricultură, industrie, construcții și unele servicii.

Estimarea pentru anul 2012 are în vedere, în condițiile creșterii economice, ca populația ocupată să înregistreze o creștere cu 0,3%, iar pentru personalul salariat cu 0,2%.

Numărul mediu de salariați, conform datelor înscrise în balanța forței de muncă civile, a înregistrat o crestere în anul 2011 cu 0,7%, față de rata șomajului care a înregistrat la sfârșitul anului o scădere de la 7,0% în anul 2010 la 5,12% în anul 2011.

În anul 2012, se prognozează o creștere a numărului mediu de salariați cu 0,6% și concomitent cu reducerea în continuare a ratei șomajului înregistrat la sfârșitul anului până la 4,6%. In luna aprilie 2012 rata șomajului înregistrat a fost de 4,73%.

Comerțul exterior a continuat în 2011 evoluția pozitivă înregistrată în anul 2010, realizările fiind superioare celor înregistrate înainte de criză. Exporturile au avut o contribuție însemnată la reducerea declinului economic. Semnificativ este faptul că această evoluție a exporturilor a fost însoțită de o creștere mai redusă a importurilor de bunuri, respectiv de 16,7% față de 20,5% în cazul exporturilor. Ca urmare, deficitul comercial (FOB-CIF) a fost de 9,7 miliarde euro. Media lunară a exporturilor a fost de 3,8 miliarde euro față de 3,1 miliarde euro în anul 2010, iar peste 90% din bunurile exportate au fost produse industriale.

Contul curent al balanței de plăți a înregistrat un deficit în creștere cu 2,9% până la valoarea de 5,7 mld. euro, reprezentând 4,2% din PIB, finanțat în proporție de 33,8% prin investiții străine directe, care s-au situat la1,9 mld. euro.

În primele luni ale anului 2012, exporturile de bunuri au scăzut cu 0,4% comparativ cu aceeași perioadă din 2011, față de e importuri care au crescut cu 1,1%. În acestă situație, deficitul comercial FOB-CIF s-a majorat cu 12,1%. Astfel, valoarea schimburilor intracomunitare de bunuri au constituit 72,4% din total exporturi și aproximativ 74% din total importuri.

Contul curent al balanței de plăți a înregistrat un deficit de 544 milioane euro, în scădere cu 43,7% în raport cu aceeași perioadă din anul 2011, fiind finanțat în proporție de 78,1% prin investiții străine directe, care s-au situat la 425 milioane euro.

Având ca baza de pornire evoluția înregistrată în anul 2011 și primele 3 luni 2012, corelat cu reducerea cererii externe, se estimează în acest fel că exporturile de bunuri în 2012 se vor înregistra o creștere cu 7,4%, în timp ce importurile de bunuri cu 11,1%. În acest cadru, ponderea deficitului comercial FOB-FOB în PIB se va majora cu 1,8 puncte procentuale față de cel înregistrat în anul 2011 (7,2% comparativ cu 5,5%).

Exporturile intracomunitare și extracomunitare de bunuri se vor înregistra o crestere cu 7,2% și respectiv cu 7,7%, în timp ce importurile intracomunitare și extracomunitare cu 11,3% și respectiv cu 10,7%.

Deficitul contului curent al balanței de plăți externe are așteptări raționale astfel încat să se mențină în limite sustenabile, si prin urmare să reprezinte 4,6% din PIB în 2012, fiind acoperit prin surse autonome negeneratoare de dobândă în proporție de 85%.

Plecând de la tendințele pozitive înregistrate în anul 2011 și evoluția în primele luni ale lui 2012, corelate cu încetinirea cererii externe, se apreciază că exporturile de bunuri în acest an se vor înregistra un ritm de crestere de 7,4 %, iar importurile de bunuri vor crește cu 11,1 %. În situația aceasta, deficitul comercial FOB-CIF se va majora față de cel înregistrat în anul 2011.

Prognoza cadrului macroeconomic pentru anul 2012 a pornit de la faptul că, există o mare interdependență între creșterea economică din România și cea din UE și și prin urmare acesta a fost subsumat prevederilor din Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul Uniunii Economice și Monetare semnat și de România la 2 martie 2012, care în mod succint are următoarele obiective:

a) Poziția bugetară trebuie să fie echilibrată sau în excedent. Această regulă se consideră a fi îndeplinită dacă soldul structural anual respectă obiectivul bugetar pe termen mediu (MTO) și nu depășește 0,5% din PIB. Calendarul pentru convergența la MTO va fi propus de Comisie, luând în considerare riscurile specifice de sustenabilitate ale fiecărui stat;

b) Deficitul structural poate avea o valoare mai mare decât cea specificată mai sus, până la maxim 1% din PIB, dacă nivelul datoriei publice este semnificativ sub 60% din PIB și riscurile pentru sustenabilitatea finanțelor publice pe termen lung sunt reduse;

c) Statele vor institui un mecanism de corecție care să se declanșeze automat în cazul unor abateri semnificative de la obiectivul pe termen mediu sau de la strategia de ajustare;

d) Regula bugetară se introduce prin dispoziții naționale cu forță juridică obligatorie și caracter permanent, de preferință constituționale sau respectiv prin alt nivel care să garanteze respectarea în integralitate în cadrul procesului bugetar național. Regulile menționate trebuie să fie în vigoare în legislația națională în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Tratatului;

e) Statele care înregistrează un nivel al datoriei publice de peste 60% din PIB vor trebui să reducă diferența între datoria înregistrată și valoarea de referință cu o rată medie de 1/20 anual;

f) Statele care fac obiectul unei proceduri de deficit excesiv instituie un program de parteneriat bugetar și economic cu caracter obligatoriu, care să includă o descriere detaliată a reformelor structurale necesare pentru a asigura o corecție durabilă efectivă a deficitelor lor excesive. Aceste programe sunt monitorizate de către Comisia Europeană și Consiliu;

g) În cazul încălcării prevederilor mai sus menționate privind transpunerea regulii bugetare este specificată posibilitatea impunerii de penalități de până la 0,1% din PIB, care vor intra în bugetul Mecanismului European de Stabilitate (dacă amenda este aplicată statelor membre din zona euro) sau în bugetul UE (dacă amenda este aplicată statelor membre cu derogare;

h) Statele membre non-euro care au ratificat acest Tratat vor participa la Summit-urile euro privind competitivitatea pentru părțile contractante, modificarea arhitecturii globale a zonei euro și regulile fundamentale care i se vor aplica în viitor, precum și, atunci când este cazul și cel puțin odată pe an, la discuțiile pe aspecte specifice legate de implementarea acestui tratat.

Potrivit liniilor de acțiune înscrise în Strategia Europa 2020, în Acordul preventiv cu UE și FMI și în Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul uniunii economice și monetare, strategia economică pe termen mediu a autorităților naționale cu putere de decizie este axată spre “promovarea competitivității și ocupării forței de muncă, consolidarea finanțelor publice și a stabilității financiare, continuarea implementării reformelor structurale, creșterea atragerii fondurilor europene și asigurarea coerenței mixului de politici economice. Strategia și politica economică sunt întemeiate pe principiul echilibrului între politicile de consolidare fiscală, susținerea mediului economic și protecția și solidaritatea socială.”

Țara noastra a înregistrat în ultima perioadă progrese notabile privind reducerea dezechilibrelor macroeconomice și refacerii unui spațiu de manevră fiscală și financiară, care în tandem cu politicile monetare și reformele structurale implementate sau în curs de implementare, să contribuie la menținerea stabilității macroeconomice și financiare.

În perioada 2009 – 2011, România a înregistrat cele mai mari deficite bugetare consecință a crizei economico‐financiare și a politicii fiscale pro‐ciclice promovată în mod eronat în anii de dinaintea crizei(2005-2008), ce a avut ca efect generarea de riscuri importante pentru creșterea și stabilitatea economică. Implementarea măsurilor de consolidare fiscală, au avut ca obiect major reducerea deficitului bugetar și îmbunătățirea sustenabilității finanțelor publice.

Perioada 2012‐2013, este caracterizată printr-o politica bugetară de natură a realiza un management prudent al cheltuielilor publice și de îmbunătățire semnificativă a managementului datoriei publice, fapt ce a determinat înregistrarea unor progrese importante în vederea reducerii riscurilor, astfel:

– în anul 2013, România, urmare a politicilor fiscal bugetare promovate si de acomodare a cadrului fiscal bugetar la cerintele europene a ieșit din procedura de deficit excesiv;

-deficitul bugetar determinat potrivit metodologiei europene s‐a redus cu 3,2 puncte procentuale în perioada 2011‐2013, respectiv de la 5,5% în anul 2011, la 3% din PIB în anul 2012 și la 2,3% din PIB în anul 2013, în situația în care creșterea economică a fost relativ modestă comparativ cu ratele de creștere de dinaintea crizei, fapt ce ne confirmă continuarea procesului de consolidare fiscală și încadrarea în parametrii stabiliți, ca urmare a unei politici bugetare prudente și sustenabile.

Deficitul bugetar aferent anului 2012 constituie un procent de 3% din PIB, situându‐se astfel sub media deficitului bugetar pentru zona euro de 3,7% din PIB și pentru UE28 de 3,9% din PIB;

– România a reușit și o reducere importantă a deficitului structural, măsură a deficitului bugetar ce exclude efectele ciclului de afaceri. Potrivit prognozelor făcute, deficitul bugetar ajustat ciclic s‐a redus de la 3,8% din PIB în 2011 la un procent de 1,8% din PIB în anul 2013, respectiv cu două puncte procentuale în decursul a doi ani.

În anul 2013, pe lângă măsurile de politică fiscal-bugetară referitoare la creșterea colectării veniturilor bugetare și creșterea calității cheltuielilor publice, s-au impus și reforme structurale care să urmărească reducerea pierderilor și a arieratelor precum și sporirea disciplinei financiare în special în sectorul companiilor de stat.

Pe termen scurt, viziunea strategiei fiscal-bugetare este de a concilia nevoia de consolidare fiscală, prin echilibre macroeconomice sustenabile, cu nevoia de relansare și de creștere economică.

O paralelă a cadrelor macroeconomice in evoluie a anului 2012 față de 2013 se prezintă astfel:

Tabelul nr.3.9.

Evoluția cadrului macroeconomic pe perioada 2012-2013

-modificări procentuale față de anul precedent-

Sursa: http://www.mfinante.ro/execbug.html?pagina=domenii – Raport privind execuția bugetară finală pe anul 2013

Un aspect important de evidențiat este și faptul că, România a fost al doilea stat din UE cu o creștere a produsului intern brut în 2013 de 3,5%, fiind al treilea an consecutiv de creștere (2,3% în 2011 și 0,6% în 2012), ceea ce consolidează tendința de revenire din criza economică și financiară care a afectat și România în anii 2009 și 2010. Creșterea din 2013 s-a datorat, în principal, contribuției pozitive a exportului net, în timp ce cererea internă s-a redus ca urmare a scăderii formării brute de capital fix.

Evoluțiile economice au fost, totuși, sub ce se anticipase inițial. În anul 2013 creșterea reală a PIB a fost de 0,1% pe ansamblul UE, în timp ce în zona euro s-a înregistrat o scădere cu 0,4%.

Pe termen mediu și lung, prosperitatea românilor reclamă o viziune fiscal-bugetară liberală, adică măsuri hotărâte de simplificare fiscală și, totodată, de stimulare fiscală a mediului de afaceri, a clasei de mijloc și întreprinzătorilor care creează locuri de muncă și generează prosperitate și dezvoltare.

Direcțiile de acțiune pe termen mediu au în vedere:

– Reducerea generală a impozitării;

– lărgirea bazei de impozitare;

– simplificarea sistemului de taxe;

– creșterea colectării veniturilor bugetare;

– reducerea evaziunii fiscale.

Romania și-a propus in anul 2013 continuarea reducerii deficitului bugetar la 2,1% din PIB pe metodologia cash, respectiv la 2,4% din PIB pe metodologia ESA.

Tabelul nr.3.10

Estimarea deficitelor bugetare in perioada 2008-2013

Sursa:INS, BNR

România a adoptat măsuri de consolidare fiscală, lărgire a bazei impozabile, disciplină financiară și de stimularea atragerii de bani europeni ce au constat în următoarele direcții:

– adoptarea pachetului de măsuri fiscale prin care veniturile bugetare cresc cu aproximativ 2,9 mld. lei, din care 1,8 miliarde lei pentru creșterea cheltuielilor de investiții și 1,1 miliarde lei pentru reducerea deficitului bugetar estimat pentru anul 2013;

– continuarea consolidării fiscale prin cresterea veniturilor mai rapid decat cresterea cheltuielilor, ceea ce va reduce deficitul bugetar la 2,1% din PIB pe metodologia cash, respectiv la 2,4% din PIB pe metodologia ESA;

– măsuri menite să contribuie la reducerea consistentă a arieratelor acumulate la nivelul autorităților publice locale, printr-un cadru strict de monitorizare și aplicare a Legii Finanțelor Publice Locale. Astfel, Guvernul va da un semnal major privind responsabilitatea fiscal-bugetară și la nivelul autorităților locale;

– creșterea capacității de absorbție a fondurilor europene va fi stimulată prin creșterea efortului de cofinanțare cu cca. 4 mld. lei, ceea ce asigură resursele necesare proiectelor europene.

Tabelul nr.3.11

Sursa :Strategia fiscal bugetară pentru perioada 2013-2015

Figura nr.3.7. Evolutia veniturilor bugetare in perioada 2010-2015

Sursa :Strategia fiscal bugetară pentru perioada 2013-2015

Tabelul nr.3.12

Indicatorii macroeconomici prognozati privind

construcția bugetara pe anul 2013

Sursa :Ministerul Finantelor

O directie importantă a fost politica de reducere a arieratelor acumulate în economie care reprezintă un risc potențial pe termen mediu la adresa sustenabilității fiscal-bugetare.

Totalul plăților restante ale bugetului general consolidat la 30 martie 2012 totalizează 914,2 milioane lei în scădere față de 1127,0 milioane lei in dec. 2010.

Cea mai mare parte a plăților restante se situează la bugetele locale care reprezintă 86,7% din stocul de arierate; bugetul de stat și bugetele de asigurări sociale reprezintă 13,3% din stocul de arierate.

Arieratele se situează la aproximativ 0,2 % din PIB fiind concentrate mai ales la autoritățile locale. La nivelul autorităților locale acestea sunt concentrate la unitățile administrative mici și către furnizorii de energie. Pe linia reducerii acestora va fi efectuată o analiză cuprinzătoare a arieratelor de la nivelul autorităților locale, pentru a stabili cauzele și entitățile cărora se datorează aceste sume.

Figura nr.3.8.Evolutia plăților restante in perioada dec.2010-martie 2012

Sursa :Strategia fiscal bugetară pentru perioada 2013-2015

Prin politica bugetară derulată de autorități pe anul 2014, se estimează a se reconfirma angajamentul luat de țara noastră în a continua procesul de consolidare fiscală sustenabilă și de susține reforme structurale atât pe partea de ofertă, cât și pe partea de cerere, prin investiții în domenii prioritare de interes național cum ar fi: infrastructura, educația, energie, cercetarea etc., cât și prin sprijinirea unui mediu de afaceri curat bazat pe eficiență si predictibilitate, prin crearea unui cadru bugetar‐fiscal predictibil care să susțină creșterea economică și dezvoltarea durabilă.

În concluzie, importanța ”strădaniilor” și a eforturilor sustinute de ajustare fiscal-bugetară și de consolidare fiscală întreprinse de autorități în ultimii ani, au inversat evoluția nesustenabilă a economiei conturată în anii precursori declanșării crizei economice(2005-2008) și financiare internaționale și au ancorat România pe o traiectorie compatibilă cu realizarea obiectivelor asumate pe termen mediu, creând punctul de plecare a unei creșteri economice durabile și sănătoase.

În mod imperativ și totodată obligatoriu însă, este necesar să se evite derapajul de la o politică fiscal-bugetară strictă și prudentă și alunecarea într-o zonă nesigură, care ar putea conduce la înrăutățirea percepției de risc față de România, în contextul actual de criză a datoriilor suverane.

Continuarea eforturilor de consolidare fiscală și a celor din sfera reformelor structurale este necesară nu doar din perspectiva respectării angajamentelor asumate de către România la nivel european și în cadrul acordurilor cu FMI/CE/BM, ci și din perspectiva asigurării sustenabilității finanțelor publice pe termen mediu și lung, astfel încât politica fiscal bugetară să poată crea un spațiu de ”manevră” în a gestiona riscuri și situații neprevăzute, fără a fi nevoită să opereze ajustări semnificative, dureroase uneori, ale cheltuielilor și veniturilor cu efecte destabilizatoare din punct de vedere economic și social.

3.2. Dinamica indicatorilor economici și bugetari în România în perioada 2005-2013

Trecerea României de la economia socialistă la economia de piață s-a realizat pin modificari structurale fără precedent pentru economia noastră și a necesitat profunde mutații și în sistemul financiar, întrucât cerințele și condițiile sistemului economiei de piață presupunea adaptarea mecanismului financiar și implicit reforme în domeniul finanțelor publice.

Începând cu anul 1990, s-a impus funcționarea corespunzătoare a pârghiilor economice și financiare, în sensul acționării acestora pentru creșterea și dezvoltarea economică, pentru stoparea factorilor perturbatori ai centralismului excesiv.

Prima prioritate în domeniul politicii financiare, după trecerea României la economia de piață, a fost aceea de dirijare a resurselor financiare publice spre satisfacerea nevoilor sociale, utilizând nu metode administrative de conducere, ci metode economice.

Scopul politicilor bugetare este acela de armonizare a stabilității macroeconomice cu creșterea durabilă și stimularea economisirii și a investițiilor. În acest sens, politica deficitului bugetar, politica fiscală și politica cheltuielilor bugetare au în vedere:

finanțarea neinflaționistă a sectorului public și utilizarea veniturilor publice în scopul dezvoltării economice;

reforma sistemului fiscal, prin promovarea unor metode, tehnici și principii capabile să stimuleze munca, economisirea, investițiile și echitarea;

raționalizarea cheltuielilor bugetare în funcție de priorități.

În domeniul impozitelor și taxelor, al fiscalității și politicilor bugetare în general, s-a realizat o importantă opțiune pe calea restructurării sistemului fiscal, ceea ce a avut efecte benefice asupra introducerii noilor tehnici privind stimularea sau descurajarea subiecților economici.

Privind latura cheltuielilor publice, acțiunile întreprinse au vizat limitarea acestora în corelație cu veniturile, menținerea deficitului bugetar în limite controlabile, raportate la evoluția produsului intern brut și la serviciul datoriei externe, dar nici în acest domeniu nu s-au obținut pe deplin rezultatele scontate.

Majoritatea guvernelor, atît în țările dezvoltate cît și în țările în curs de dezvoltare, în ultimul timp, dar și în țările emergente, nu pot acoperi cheltuielile pe baza veniturilor, formând astfel deficitul bugetar al statului. Apare întrebarea despre dimensiunile admisibile ale deficitului, despre impactul acestuia asupra economiei pe termen lung și pe termen scurt, și despre posibilitatea de acoperire a acestuia.

Dacă cheltuielile guvernului depășesc veniturile, se produce un deficit bugetar. Problema cea mai importantă nu este existența în sine a deficitului, ci mărimea acestuia în raport cu PIB și modul în care va putea să fie finanțat pentru ca impactul acestuia să nu producă perturbații activităților economice și sociale.

Astfel, problemele deficitului bugetar trebuie analizate prin prisma consecințelor de lungă durată, ce se pot extinde asupra mai multor generații la rînd.

3.2.1. Analiza ratei investițiilor și deficitului bugetar

Politica fiscal bugetară a jucat unul dintre principalele roluri de macrostabilizare economică, revenindu-i rolul de instrument reglator al funcționării economiei de piață, spre obiectivul unei creșteri economice dinamice, neinflaționiste și sustenabile, care să fie capabilă să genereze noi locuri de muncă concomitent cu acceptarea reformelor structurale.

Obiectivul creșterii economice bazate pe investiții și creșterea productivității muncii, cu reflexul în modernizarea și creșterea competitivității economiei naționale, a cerut reformarea în etape a sistemului fiscal pentru a răspunde principiilor neutralității, uniformității, suportabilității și unui comportament corect al contribuabililor față de obligațiile fiscale.

Politica bugetară și-a însușit un management mai performant în ceea ce privește programarea și structurarea cheltuielilor, transparența acestora și execuția. Din acest punct de vedere, s-a reușit încadrarea în prevederile constituționale legate de termenul de elaborare și aprobare a bugetului de stat consolidat, o arondare a unui volum sporit de cheltuieli pe programe și proiecte și, mai ales, asigurarea resurselor de cofinanțare necesare beneficierii de resurse financiare externe pe proiecte bine definite și acceptate de forurile internaționale, în special UE și Banca Mondială.

Evoluția deficitului bugetar, ca rezultat din exercițiul financiar și mai puțin din ambițiile de programare ale acestuia, arată o creștere a interesului pentru stabilirea unor priorități reale în a cheltui, o îmbunătățire a eficienței și eficacității efectuarii cheltuielilor care să fie efectuată cu prudență, precum și un management performant al trezoreriei în concordanță cu obiectivul sustenabilității cheltuielilor angajate.

Potrivit principiului echilibrului bugetar, bugetul public trebuie să fie echilibrat, adică cheltuielile efectuate să fie acoperite în întregime din veniturile realizate. Orice abatere de la aceasta regulă, constituie abaterede la principiul echilibrului bugetar și este considerată deficit bugetar de catre doctrina clasică, constituind drept o sursă de pericol ce poate duce la decăderea suveranității statului.

Cea mai mare parte a guvernelor, atît în țările dezvoltate cît și în țările în curs de dezvoltare, în ultimul timp și în țările emergente, nu pot asigura acoperirea cheltuielilor din veniturile ordinare realizate, formînd astfel deficitul bugetar al statului. În acest fel, apare întrebarea despre dimensiunile admisibile ale deficitului, despre impactul acestuia asupra economiei pe termen lung și pe termen scurt, și despre posibilitatea de acoperire cu resurse financiare a acestuia.

Deficitul bugetar reprezintă diferența dintre cheltuielile publice mai mari și veniturile publice ordinare, fiscale si nefiscale, care sunt mai mici. Întrucât a fost aprobat ca o componentă structurală a bugetului, la partea de cheltuieli, deficitul bugetar reprezinta autorizarea de cheltuieli superioare veniturilor provenite din impozite si alte prelevari obligatorii. Putem afirma prin urmare că, deficitul bugetar poate fi identificat cu o descoperire a cheltuielilor ce va fi finanțată prin recurgerea la împrumuturi.

Deficitul care se bazează pe diferenta dintre suma cheltuielilor publice ocazionate cu platile prin transferuri si cele pentru cumparare de bunuri si servicii publice si suma veniturilor fiscale este considerat deficit primar. Daca la deficitul primar se adauga platile de dobanzi aferente imprumutului de stat, înscrise in buget sub forma de cheltuiala publica, se obtine deficitul total.

Deficitul structural este dependent practic de cifra calculata pentru deficitul ciclic, caci el este considerat componenta remanenta: deficit structural = deficit total – deficit ciclic. Componenta ciclica este rezultanta produsului dintre decalajul de productie (diferenta dintre nivelul PIB-ului curent si nivelul PIB-ului potential al unei economiii) și ceea ce numesc economiștii „senzitivitate a deficitului bugetar”. Această componentă bugetară ciclică este influențată însă semnificativ de cifra estimată pentru decalajul de productie, în timp ce senzitivitatea deficitului bugetar rămane relativ constantă, cel putin pe termen scurt.

În raportul privind fundamentarea principalilor indicatori macroeconomici înscriși proiectul bugetului de stat, prezentat de Guvernul României, fundamentarea defictului bugetar cuprinde următoarele componente:

– proiectul deficitului și comparatiile cu anul anterior;

– acoperirea deficitului prin surse neinflaționiste;

– echivalentul in lei a creditelor externe guvernamentale;

– împrumuturi interne de pe piata de capital;

– masuri pentru incadrarea deficitului bugetar in nivelul aprobat;

– incasarea ritmica a veniturilor;

– respectarea platfoanelor de credite bugetare;

– identificarea unor noi posibilitati de crestere a veniturilor.

Deficitul bugetar are ca efecte majore dezechilibre macroeconomice multiple. El determină creșterea datoriei publice, si prin urmare cresc astfel și rambursările, dobânzile și comisioanele aferente datorate în fiecare an pentru scăderea datoriei publice externe și interne. Pentru a acoperi deficitul bugetar statul apeleaza la credite externe, acestea influențând rata dobânzii având o tendință de crestere.

Deficitul bugetar a devenit în prezent un fenomen obișnuit, în multe țări, pe fundalul amplificării cheltuielilor publice. În România, deficitul bugetar a constituit în ultimii ani una cele mari provocări la adresa finanțelor publice și a constituit cea mai dificilă problemă cu care s-a confruntat politica economică.

Dimensionarea deficitelor bugetare comport din partea autorităților diverse abordări cu privire la, la mijloacele de finanțare și în special la dimensionarea datoriei publice și capătă o serie de nuanțe de specificitate în cazul diferitelor economii.

Condițiile concrete existente din punct de vedere economic, financiar, social, administrativ ridică o serie de probleme care impun o abordare extrem de serioasă a impactului potențial nefavorabil al unei dimensionări a deficitelor bugetare și a datoriei publice peste posibilitățile reale de finanțare neinflaționistă.

În România, în cadrul deosebit de complex în care se desfășoară activitatea economică, în încercarea de evidențiere a locului deținut de deficitul bugetar, un rol deosebit este atribuit determinării ponderii deficitului financiar public în cadrul cheltuielilor și veniturilor bugetului general consolidat.

Bugetul general consolidat este un instrument al politicii fiscal-bugetare prin care sunt corelate nu numai veniturile și cheltuielile bugetului de stat (bugetul central și bugetele locale), ci și legăturile acestora, îndeosebi deficitul bugetar, cu soldul deficitar al contului curent al balanței de plăți, cu decalajul dintre investiții și economisire.

În prezent, cunoașterea deficitului bugetar și preocuparea pentru diminuarea lui continuă sunt de o mare însemnătate pentru România, cu atât mai mult cu cât țara noastră se confruntă cu mari dificultăți în evoluția economiei. Pe de altă parte, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, România trebuie să respecte condiția impusă prin Tratatul Comunității Europene cu privire la limitarea deficitului bugetar la nivelul de 3% din produsul intern brut și a datoriei publice la 60% din PIB.

Efectele pe termen lung ale deficitelor bugetare sunt analizate din perspectiva modului în care acestea afectează creșterea economică și bunăstarea indivizilor . Tînând cont de faptul că producția este determinată de capacitatea de producție existentă disponibilă care, la rândul ei, este influențată de stocul de capital, în condițiile în care creșterea deficitelor bugetare determină reducerea investițiilor, stocul de capital va crește într-un ritm mai lent. În condiția în care, acestă situație devine perpetuă un timp mai îndelungat, capacitățile de producție de bunuri și servicii ale economiei vor înregistra o scădere substanțială.

Mai mult, creșterea fluxurilor de active financiare către investitorii străini, determinate de creșterea deficitelor bugetare, are ca efect, totodată, și expatrierea unei părți importante a venitului național sub formă de dobânzi, profit sau rentă. Prin urmare, în situația în care deficitele bugetare determină reducerea stocului de capital, productivitatea marginală a muncii scade, întrucât fiecare salariat are mai puțin de lucru, în timp ce productivitatea marginală a capitalului crește ca urmare a rarității acestuia. Așadar, o astfel de situație va conduce la reducerea salariilor reale și la creșterea ratei profitului.

Pentru a putea analiza deficitul bugetar, trebuie mai întâi să facem câteva precizări despre ce este acesta de fapt. Astfel deficitul bugetar este soldul bugetar care reprezintă diferența dintre cheltuielile bugetare, care sunt mai mari ca veniturile bugetare.

Astfel analizând evoluția acestuia, am putut observa că România din anul 2005 până în prezent avut dezechilibre majore ce au dus la deficit.

Potrivit graficului de mai jos, se observă că nivelul deficitului bugetului general consolidat a oscilat de la -0,8 % din PIB, în anul 2005, la -2,5 % PIB, în anul 2007, ajungând la -7,3% în anul 2009, apoi începând să aibă un trend descrescător , astfel ca în anul 2013 înregistrează o valoarea rezonabilă de 2,5% din PIB concomitent cu repunerea economiei pe directia unei dezvoltări sustenabile.

În general, evoluția deficitului bugetului general consolidat evidențiază înscrierea acestuia pe o traiectorie ascendentă. În ultimii ani, această evoluție crescătoare a deficitului bugetar a fost influențată de creșterea cheltuielilor de capital necesare proiectelor inițiate de guvern, de creșterea îndeosebi a cheltuielilor cu bunurile și serviciile în detrimentul cheltuielilor cu investițiile, pe fondul reducerii capacității de finanțare prin veniturile obținute din investițiile străine directe, mai ales pe fondul crizei economico-financiare.

Tabelul nr 3.13

Situația deficitului bugetar în România în anii 2005-2013

Sursa: www.mfinate.ro, Rapoartele Anuale ale BNR www.insse.ro, prelucrare proprie

Figura nr.9 Evolutia deficitului bugetar in perioada 2005-2013

Sursa:Prelucrare proprie pe baza datelor din tabelul nr.3.14

Anul 2006 este anul pregătirii României pentru aderarea la Uniunea Europeană, în acest an având loc și o relaxare a politicilor fiscale, care au dus la o creștere a deficitului bugetului general consolidat la 1,7 % din PIB față de 0,8 % cat a fost în anul precedent.

Astfel, după primele zece luni, bugetul general consolidat înregistra un excedent de 2,04 % din PIB, ceea ce înseamnă că, de fapt, în perioada respectivă, politicile fiscale au ajutat la consolidarea procesului dezinflaționist, însă la finele anului se constată că ponderea veniturilor bugetare în PIB (circa 30 %) este insuficientă , fiind cea mai mică din Uniunea Europeană, reprezentând un nivel insuficient pentru a face față angajamentelor pe care le implică statutul de membru al acesteia.

Aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 a fost rezultatul unei perioade de eforturi susținute pe linia reformării societății și economiei românești, demarate în deceniul anterior, dar accelerate îndeosebi începând cu anul 2000. Astfel, s-a încheiat un ciclu de șapte ani (2000-2006) având ca principal obiectiv aderarea țării la Uniunea Europeană și a început un ciclu nou, probabil tot de șapte ani (2007-2013), care ar trebui să se finalizeze cu adoptarea de către România a monedei euro.

Primul an de participare a României în mecanismele UE a fost unul complicat, alcătuit din două semestre cu evoluții sensibil diferite. Astfel, în prima parte a anului 2007, marcată de existența pe piețele financiare internaționale a unui exces de lichiditate în căutare de randamente ridicate, calitatea de stat membru recent dobândită de România și liberalizarea contului de capital (proces finalizat în septembrie 2006) au favorizat intrări semnificative de fonduri externe.

A doua jumătate a anului 2007 a fost afectată de trei factori externi: primul, declanșarea crizei creditelor ipotecare cu risc ridicat (subprime) în SUA, care a schimbat percepția investitorilor străini față de economiile din Centrul și Estul Europei,conducând la retragerea masivă de fonduri; al doilea factor a fost creșterea fără precedent a prețurilor alimentelor iar al treilea escaladarea prețului petrolului. Suprapuse cu o serie de evoluții interne nefavorabile (un an agricol foarte secetos, stimularea cererii interne printr-o politică salarială laxă și prin majorarea rapidă a creditului acordat sectorului privat), evenimentele amintite au condus la reapariția presiunilor inflaționiste și la adâncirea în continuare a deficitului extern. Această nouă combinație de factori a făcut necesară recalibrarea răspunsului politicilor macroeconomice, în general, și a politicii monetare, în special.

Criteriul deficitului bugetar, și anume menținerea acestuia sub plafonul de 3 % din PIB, este respectat de România încă din anul 2001, însă cu toate acestea, în anul 2007, deficitul bugetar măsurat conform standardelor europene (SEC 1995) a cunoscut o creștere până la 2,5 % din PIB, față de 1,7 % din PIB în 2006, având o valoare de 9,48 miliarde lei.

Această relaxare fiscală prociclică, cu efect perturbator, a avut ca efect întreruperea dezinflației, cu atât mai mult cu cât a intervenit în a doua jumătate a anului, ce a fost marcată de acumularea de presiuni inflaționiste.

Menținerea acestei conduite fiscale ar face dificilă reancorarea anticipațiilor inflaționiste și corectarea dezechilibrului extern pe termen mediu. Totuși, conform Programului de convergență, guvernul și-a propus o scădere a deficitului bugetar până în 2011, obiectivul fiind atingerea unui nivel de 0,9 la sută din PIB al deficitului structural (rezultat prin eliminarea influenței factorilor ciclici).

Politicile bugetar-fiscale expansioniste din 2008, cu o pronunțată conotație electorală, au avut drept consecință depășirea semnificativă plafonului bugetar stabilit cu UE , ce este măsurat conform standardelor europene (SEC 1995) ajungând la 5,4 la sută din PIB. O parte din cresterea de cheltuieli a avut un pronunțat caracter conjunctural (despăgubirea refugiaților din Basarabia, Bucovina și Cadrilater; despăgubirea persoanelor care au depus bani pentru achiziționarea de automobile Dacia etc.) și nu va mai afecta bugetul în viitor.

Există însă o serie de angajamente bugetare cu caracter structural, ale căror unde de șoc se vor propaga pe o perioadă de câțiva ani, precum decizia de a crește punctul de pensie de la 32 la 45 la sută din salariul mediu. Conform estimărilor Băncii Mondiale, această decizie necesită transferuri anuale de la bugetul de stat la bugetul asigurărilor sociale de circa 1,6 la sută din PIB (fără a se lua în calcul deteriorarea factorilor demografici). Pe de altă parte, numai în perioada 2006-2008 cheltuiala bugetară cu autoritățile publice (agenții, primării, prefecturi) a crescut de la 1,7 la sută din PIB la 2,8 la sută din PIB.

Devine evident faptul că, efortul de reducere a deficitului bugetar sub pragul de 3 la sută din PIB și intrarea în ERM II la momentul planificat (2012) a reclamt o serie de măsuri urgente cu caracter de austeritate în vederea corectării dezechilibrelor structurale de natura celor menționate. În acestă direcție, adoptarea în 2009 de către Parlamentul României a trei legi esențiale (legea reformei sistemului de pensii; legea reformei sistemului de salarizare; legea responsabilității fiscale) va constitui un pas important spre respectarea calendarului de adoptare a euro.

Politicile fiscale prociclice din anii anteriori, când personalul din sectorul bugetar a beneficiat de creșteri salariale consistente, iar pensiile s-au majorat într-un ritm chiar mai rapid, independent de contribuțiile individuale la sistemul de asigurări sociale, și-au dovedit fără echivoc lipsa de viabilitate în contextul contracției economice din 2009. Astfel, guvernul s-a văzut nevoit să aplice în 2009 măsuri de corecție fiscală pentru a readuce finanțele publice pe o traiectorie sustenabilă, chiar în condiții de recesiune, având în vedere și efectele contracționiste ale unor măsuri insuficiente de consolidare fiscală, aplicate în economii deschise și de dimensiuni relativ reduse. Această corecție fiscală era reclamată de către piețele de capital, dar și de către instituțiile financiare internaționale, care au dorit să se asigure că fondurile împrumutate de România nu vor fi folosite în principal pentru achitarea de salarii și pensii. Prin urmare, guvernul a avut marjă redusă de manevră în inițierea unor măsuri destinate relansării economice, mai importante fiind programul „Prima casă” și cel de reînnoire a parcului auto.

Deficitul bugetului general consolidat s-a plasat semnificativ deasupra plafonului de 3 % din PIB (7,3 % din PIB) prevăzut în Tratatul de la Maastricht. În iulie 2009, Consiliul European a inclus România în procedura de deficit excesiv, recomandând remedierea situaței bugetare până în anul 2011, iar în februarie 2010 acest termen a fost prelungit până în anul 2012. Astfel, România trebuie să întreprindă în perioada 2010-2012 o consolidare fiscală de cel puțin 1,75 % din PIB pe an.

Pentru demararea procesului de corectare a deficitului bugetar, acordul stand-by încheiat cu FMI prevede elaborarea și implementarea a trei acte legislative, care vizează salarizarea unitară a personalului bugetar, reforma pilonului I al sistemului de pensii și întărirea responsabilității fiscale. Totuși, în adoptarea acestora s-au înregistrat întârzieri semnificative: legea salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice a fost adoptată în septembrie 2009, dar necesită amendamente și stabilirea unor noi grile, legea responsabilității fiscale a intrat în vigoare în martie 2010, iar legea pensiilor nu era încă adoptată la finele lunii iunie. Deși guvernul a impus o înghețare a numărului de posturi și a salariilor personalului bugetar, sunt necesare măsuri suplimentare în vederea reducerii mai accelerate a deficitului bugetar.

Respectarea angajamentelor asumate în cadrul acordurilor de finanțare externă dintre România și instituțiile financiare internaționale, precum și a deciziei ECOFIN privind declanșarea procedurii de deficit excesiv în cazul României a presupus aplicarea de măsuri substanțiale de consolidare fiscală, atât în cazul veniturilor, cât și al cheltuielilor bugetare. Programul de Convergență 2011-2014 afirmă angajamentul guvernului de a continua această pe această cale de consolidare fiscală, astfel încât în anul 2012 ponderea în PIB a deficitului bugetului general consolidat să se încadreze în plafonul de 3 %. Deși în scădere semnificativă comparativ cu anul precedent (-2,1 puncte procentuale), indicatorul s-a situat și în anul 2010 la un nivel superior celui stabilit prin criteriul de la Maastricht referitor la sustenabilitatea finanțelor publice.

Ca rezultat al eforturilor luate in directia de restructurare, ponderea în PIB a deficitului bugetului general consolidat a înregistrat o reducere de la 7,3 în 2009 la 6,5 % (conform metodologiei FMI), iar în cazul deficitului de cont curent (4,1 la sută din PIB) consolidând rezultatul favorabil obținut în anul precedent, pe fondul unei volatilități reduse a cursului de schimb. Aceste evoluții uneori ambigue, au fost receptate tottuși în mod pozitiv de piețele internaționale de capital, astfel încât cotațiile externe, atât pentru marjele obligațiunilor românești față de eurobonduri, cât și pentru spread-urile CDS, au tins să se restrângă, situându-se pe tot parcursul anului la niveluri rezonabile (comparabile cu ale Ungariei și chiar inferioare acestora începând cu luna noiembrie 2010).

Pe parcursul anului 2010, s-au făcut eforturi serioase de limitare a deficitului bugetar la 6,8% (în jur de 6,5% rezultat final), stocul datoriilor către sistemul de sănătate a urcat, potrivit bilanțului Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, de peste 13 ori ( de la 124, 1 milioane lei la 1.645,3 milioane lei), datorită amânării plații cu circa 0,3% din PIB afectând astfel starea de sănătate a sute de mii de pacienți, din lipsa materialelor sanitare necesare.

Programul de convergență, al României, s-a indicat un deficit bugetar de 6,5% – în 2010, 5,2% – în 2011 și o planificare de 3% pentru 2012 .

97% din deficitul bugetului general consolidat (5,2% din PIB) consemnat după primele nouă luni din 2011 provine din pensii (75%), șomaj (12%) și sănătate (10%).

Potrivit World Economic Outlook Database din aprile 2014, înscrise în tabelul nr. 3.14, veniturile bugetare realizate în perioada 2010-2013 au înregistrat un trend ascendent de la 168,64 mld.lei în 2010, reprezentând o pondere în PIB de 32,2%, la 181,57 mld. Lei în anul 2011, ce au crescut 193,15 mld.lei în anul 2012 și ajungat la 200,04 mld lei, însă procentul de colectare a înregistrat o evolutie linear în acesti ani, cel mai mare procent fiind în anul 2012 de 32.90% din PIB ca urmare a măsurilor privind îmbunătățirea colectării.

Datorită contextului internațional încă incert, redresarea economică a fost firavă, fiind necesare continuarea măsurilor de consolidare fiscală, pentru ca efectul acestora să permită începând cu anul 2012 atingerea unui nivel al deficitului bugetar de 3% din PIB, corespunzător criteriilor de convergență de la Maastricht.

Cheltuielile bugetare înregistrate în perioada analizată au înregistrat in perioada 2005-2008 un salt uriaș de peste 200% în aceasta perioada, respectiv de la valoarea de 92,606 mld.lei în anul 2005 la suma de 190, 41 mld.lei pentru anul 2008, creșterea anuală cea mai mai mare înregistrându-se între anii 2007 și anul 2008 în suma de 43,27 mld. Lei fiind caracteristică perioadei de prociclicitare a politicii fiscal bugetare ce a avut ca efect în perioada următoare explozia dezechilibrelor macroeconomice.

Ponderea cheltuielilor în PIB, după cum se observa în figura nr.10 a înregistrat o evolutie aproape lineară aceasta variind de la 32,07% in anul 2005, înregistrand un apogeu în anul 2010%e , după care a înregistrat o tendință de scădere până în anul 2013 la 34,19% din PIB

Aceasta se explică prin faptul că în perioada 2005-2008 a fost promovată o politică fiscal bugetară prociclică ce nu a tinut cont de anumite semnale de supraîncâlzire a economiei, după care pentru corectia dezechilibrelor structurale a fost regândită filosofia în domeniul cheltuielilor publice, acestea fiind asezate pe un fundament economic, de exemplu corelarea cresterii salariilor cu productivitatea muncii, etc.

Conform logicii keynesiene, politica fiscal-bugetară de stimulare a creșterii economice are în vedere sporirea cheltuielilor și scăderea veniturilor bugetare, scopul final fiind cel de a stimula cererea de consum și de investiții. Cu atât mai mult, focalizarea efortului bugetar a fost spre partea de cheltuieli, ceea ce este de înțeles datorită valorii superioare a multiplicatorului cheltuielilor publice față de cel al fiscalității.

Manifestare, însă cât mai virulenta a crizei și în economia românească a făcut ca începând cu anul 2009 să se revizuiască structura cheltuielilor bugetare iar majorarea lor să fie direcționată către zonele care asigura economie un trend ascendent și conduc la creștere economică, prin reducerea subvențiilor bugetare, și prin proiecția unor creșteri salariale în strânsă corelație cu productivitatea muncii.

Tabelul nr.3.14

Situatia privind veniturile și cheltuielile bugetului general in perioada 2005-2013

Sursa: Prelucrări proprii după International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, April 2014

Figura nr.10 Ponderea veniturilor si cheltuielilor in PIB in perioada 2005-2013

Sursa: Prelucrări proprii după tabelul nr.3.15

Deficitul bugetar are efecte atât asupra investitiilor străine directe cât și asupra investitiilor private, datorită atât diversității efectelor posibile cât și potențialității generării de efecte benefice sau negative în funcție de caracteristicile fluxurilor și condițiile concrete existente în economia receptoare.

Experieța practică a reliefat că țările dezvoltate, în calitate de principali beneficiari ai investițiilor obțin avantaje economice semnificativ mai mari decât cele în curs de dezvoltare, ceea ce motivează rezerva specialiștilor în a judeca apriori caracterul negativ sau pozitiv al fluxurilor de investiții străine directe receptate de o anumită țară.

Din punct de vedere conceptual, implicațiile pozitive la nivel macroeconomic se referă, în principal, la următoarele aspecte:

– susțin creșterea economică, fapt ce se realizează diferențiat, funcție de forma pe care o îmbracă investiția străină directă. În cazul unei investiții „pe loc gol” creșterea economică se înregistrează din cauza creării noilor capacități de producție, a locurilor de muncă suplimentare, a apariției unui nou consumator și plătitor de taxe. În cazul participării la privatizare, efectele benefice își fac apariția în zona de eficientizare a activității agentului economic și de creșterii competitivității acestuia, permițând dezvoltarea durabilă pe termen lung a întreprinderii privatizate;

– prezinta un efect stimulator pentru investițiile interne întrucât producătorii autohtoni vor avea un interes în creșterea eficienței activității și în îmbunătățirea calității output-urilor, fie pentru a face față concurenței datorată prezenței investitorilor străini în sectorul de activitate respectiv, fie pentru a dobândi calitatea de furnizori ai investitorului străin. În plus, firmele locale pot dobândi acces la canalele de distribuție ale investitorului străin, caz în care vor fi interesate în creșterea producției și a calității bunurilor realizate;

– au ca rezultat pozitiv creșterea investițiilor de capital, întrucât investitorii străini au acces la sursele externe de capital. În situația în care piețele locale de capital sunt lipsite de resurse pentru finanțarea unor proiecte importante, investițiile străine pot acoperi acestă diferență, deoarece constituie o sursă directă de capital străin. Astfel, se pot avea efecte pozitive asupra balanței de plăți externe, prin finanțarea deficitului de cont curent;

– produc efecte pozitive asupra balanței comerciale, în situația în care investitorul direct are o producție îndreptată prioritar spre export sau în cazul producției destinate pieței interne care substituie importurile;

– au ca efect creșterea veniturilor la bugetul statului ca urmare a apariției de noi contribuabili în economia țării gazdă. Și în cazul în care se pot acorda anumite stimulente fiscale, veniturile bugetului consolidat înregistrează o crestere datorită unor încasări mai mari din impozitele pe veniturile din salarii;

– prin contribuțiile pozitive mai sus amintite se susține îmbunătățirea standardului de viață. Acesta este cel mai de seamă efect al investițiilor străine , ce este resimțit în mod direct de către consumatorii locali.

În esență, creșterea standardului de viață se manifestă prin reducerea prețurilor bunurilor și serviciilor ca efect al accentuării concurenței prin pătrunderea pe piață a noi firme. În acest fel, consumatorii locali vor beneficia nu numai de prețuri mai reduse la majoritatea produselor și serviciilor, dar și de o gamă mai diversificată de produse, pe măsură ce firmele străine intră în țara gazdă.

Deși investițiile străine directe pot determina o serie de efecte pozitive la nivelul țării de implementare, nu este exclusă situația apariției unui impact negativ, atât la nivel macroeconomic, cât și la nivel sectorial.

O parte dintre aceste efecte negative sunt inerente și se manifestă, în general, pe termen scurt, apariția lor fiind strâns legată de implementarea investiției și/sau eficientizarea acesteia, ca de exemplu:

– accelerarea importurilor, reflectată negativ asupra soldului balanței comerciale, deoarece importul de mașini și utilaje este finanțat de investitorul străin, aspecte fără de care implementarea investiției nu ar fi posibilă. Pe termen lung însă, în situația în care retehnologizarea activității se finalizezază cu o creștere a productivității și a competitivității, se poate înregistra, ca efect, o diminuare a deficitului comercial, în principal, atunci când investitorul străin este orientat preponderent către activitatea de export sau substituire a importurilor cu bunuri de producție autohtonă;

– creșterea șomajului ca rezultat al restructurării întreprinderilor privatizate în scopul eficientizării rapide a activității. Situația este evidentă în acest caz, întrucît se poate înregistra o reducere a numărului locurilor de muncă în întreprinderile privatizate. Pe termen lung însă, acest dezavantaj este nesemnificativ în cazul în care întreprinderile restructurate beneficiază de o creștere a eficienței și a competitivității activității, situație în care, prin efecte de antrenare, pot genera noi locuri de muncă (prin dezvoltarea unor activități aflate în amonte sau în aval);

– impact negativ asupra bugetului, cauzat, pe de o parte, de facilitățile fiscale acordate investitorilor străini (politica de stimulente), facilități care au ca rezultat imediat reducerea veniturilor bugetare. Pe de altă parte, creșterea numărului șomerilor, ca urmare a privatizării și restructurării întreprinderilor privatizate, determină cheltuieli suplimentare la buget, întrucât forța de muncă este disponibilizată în sectoarele restructurate, și nu poate fi imediat absorbită de activitățile aflate în dezvoltare. Pe termen lung, pe măsura ajungerii la maturitate a investițiilor realizate, se poate înregistra o creștere a veniturilor la bugetul statului datorită impozitelor și taxelor plătite de noii contribuabili (firme și salariați).

Pentru a pune în evidență impactul investitiilor straine directe asupra economiei si mai mult asupra unor indicatori macroeconomici, am analizat relația directă a investitiilor străine directe în corelație impactul acestora asupra creșterii economice, dar si efectul acestora aspura defictului bugetar ținînd seama că între aceste două agregate macroeconomice o relație reciprocă.

Tabelul nr.3.15

Tabloul evolutiei principalilor indicatori macroeconomici înregistrați de economia României în perioada 2005-2013

Sursa de date: prelucrări proprii după World Economic Outloock, Eurostat, Rapoarte anuale BNR 2005-2013, Rapoarte statistice anuale INS 2005-2013

Figura nr.3.11 Corelația dintre rata de crestere a PIB, rata investitiilor straine directe și rata investitiilor nationale

Sursa : datele prezentate in tabelul nr.3.16

Tabelul nr.3.16

Situatia fluxurilor de investitii străine directe(ISD) în România

în perioada 2005-2013

Milioane euro

Sursa:Rapoarte anuale BNR si INS din perioada 2005-2013

Din analiza efectuată aspra datelor prezentate în tabelele nr.3.16 si nr.3.16 rezulta că investitiilor straine directe în valoare de că în anul 2005 în valoare de 5213 milioane euro ce reprezintă 6,5 din PIB au determinat o cresterere economică în termeni reali de 4,2%

În fapt, în anul 2005 veniturile realizate din ISD s-au situat la nivelul de 2352 milioane euro. Dintre acestea, partea cea mai importantă (2265 milioane euro respectiv 96,3% din total venituri) au reprezentat-o veniturile din participații la capital, structurate în dividende repartizate și profituri reinvestite în cadrul exercițiului financiar 2005.

Profiturile reinvestite în valoare de 1164 milioane euro corespund unei ponderi de 49,5% în total venituri, iar dividendele repartizate în valoare de 1101 milioane euro au o pondere de 46,8% în total venituri.

Veniturile nete din dobânzi primite de către investitorii străini direcți la creditele acordate întreprinderilor lor din România rămân de mică anvergură, cu un nivel de numai 87 milioane euro, ele reprezentând 3,7% din venituri.

Aceeași situație s-a menținut în anul 2006 în cazul investițiilor străine directe Romania a înregistrând o creștere economică de 7,9%, una dintre cele mai mari din Europa. Aceasta crestere s-a bazat în principal pe afluxul foarte mare de investiții straine directe care fata de anul 2005 a crescut cu 173% pe fondul deschiderii tarii noastre catre catre Europa si pentru a suplini decalajul economic existent între UE si România.

Asfel, în anul 2006, dupa cum este prezentat in tabelul nr.3.18 activitatea întreprinderilor investiție străină directă, în ansamblul ei, are un impact pozitiv asupra balanței comerciale a României, contribuția la exporturi fiind de 72,5%, în timp ce la importuri este de 58,6%.

Tabelul nr.3.17

Exporturile și importurile întreprinderilor investiție străine directe în anul 2006

-Milioane de euro-

Sursa: Raport BNR anul 2006 privind investitiile străine directe

Același trend s-a mentinut până la sfârsitul anului 2008 în situația in care fluxul de ISD a fost de 9496 milioane de euro, întimp ce stocul de investitii straine directe în Romania a ajuns la suma de 48798 milioane de euro, corespunzător unei creșteri economice reale de 7,3%, cea mai mare din Uniunea Europeană.

Tabelul nr.3.18

Evolutia fluxului de investitii străine in Romania in perioada 2005-2013

Mil euro

Sursa: Prelucrarea proprie după Rapoartele anuale BNR si INS în perioada 2005-2013

Pe măsură însă, ce se fac mai vizibile efectele crizei financiare, începând cu anul 2009 are loc o scădere dramatică a ISD de la 9496 in 2008 la 1815 milioane de euro în anul 2011, pentru ca începand cu anul 2012, pe măsura imbunatățirii parametrilor macroeconomici IDS să înregistreze o crestere usoară fata de anul precedent, pentru ca în anul 2013 să ajunga la suma de 2.712 milioane de euro.

Continuînd analiza se observa că deficitul de cont curent în perioada analizată a fost într-o diminuare permanemtă de la -13,42 % care ste valoarea ce mai mare întregistrată în anul 2007 până la 1,06% în anul 2013, fiind într-o mare măsură finanțat de afluxul de investiții straine directe, datorită aportului adus de acestea la export cât și la import.

Figura nr.3.12 Investitiile străine directe in Romania în perioada 2003-2008

Sursa: Prelucrări proprii dupa Rapoarte Banca natională a României, Raport anual investitii străine directe 2006

În concluzie, impactul investițiilor străine directe asupra economiei țării gazdă este diferit de la o țară la alta, în funcție de condițiile concrete existente la nivel economic, social și politic și de gradul de pătrundere a capitalului străin.

În consecință, în măsura în care rezolvă și elimină cauzele care au generat „rămânerile în urmă” înregistrate până în prezent, România poate atrage fluxuri mai mari de investiții străine directe capabile să genereze efectele de antrenare dezirabile produse de ISD în economiile unde s-a atins masa critică de capital străin (ca de exemplu Ungaria, Cehia, Slovacia etc.), accelerând, astfel, procesul de convergență reală cu țările Uniunii Europene.

În acest context, creșterea cererii interne (consumului privat), susținută de investiții productive, autohtone și străine, va impulsiona creșterea economică datorită, în principal, creșterii productivității muncii ca urmare a îmbunătățirii calității factorilor de producție existenți.

Așadar, pătrunderea masivă a capitalului străin orientat, într-o mai mare măsură, către activitățile care încorporează un conținut ridicat de resurse locale și, în principal, de tehnologie și cunoștințe, va favoriza ameliorarea calității factorilor de producție existenți și crearea unor factori de producție specializați, similar situației înregistrate în alte state central și est europene care au aderat la Uniunea Europeană.

În legătură cu rata investitiilor în perioada 2005-2013 aceasta a înregistrat o evolutie flectuante în funcție de perioada de raportare, și prin urmare ne-am propus să efectuăm o analiza raportată la perioadele de boom economic (2005-2008) si de depresiune(2009-2013) pe care le-a înregistrat de economia României.

Tabelul nr.3.19

Evolutia investitiilor si economiilor nationale in perioada 2005-2013

Sursa: Prelucrări proprii după International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, April 2014

După cum se observa anii 2005-2008 aduc o explozie a investițiilor naționale totale, în termeni reali acestea înregistrând o creștere de peste 100%, atât ca urmare a politicii fiscal-bugetare expansioniste, ce a sporit atât investițiile publice cât și venitul privat, și indirect investițiile private. O parte însemnată a acestei creșteri se datorează și sporirii investitiilor străine, pe fondul integrării României în NATO, ce a contribuit la creșterea încrederii în capacitatea economică a țării noastre. Însă din tabelul nr.3.19 se poate observa și o creștere semnificativă a volumului economiilor naționale, însă de o amploare mai scăzută decât cea a investițiilor. Explicația logică, constă in înclinația marginală ridicată spre consum, o consecință psihologică a limitării ofertei de bunuri și servicii din timpul economiei planificate, care corelație cu rata a veniturilor în creștere a determinat o creștere a consumului privat, în defavoarea economisirii. Ca procent din PIB aceasta se păstrează la nivele aproximativ constante, cu o tendință de scădere în preajma anului 2004, pe fundalul unei creșteri economice mai ridicate față de ceilalți ani.

Figura nr.3.13 Evolutia ratei investitiilor si ratei de economisire in perioada 2005-2013

Sursa: prelucrări proprii dupa datele prezentate in tabelul nr.3.15

După cum era de așteptat în contextul economic global, investițiile totale naționale s-au redus în anii 2009 și 2010, pe fundalul incertitudinii evoluției climatului financiar, însă începând cu anul 2011 se constată o revitalizare a acestui segment, atât pe seama investițiilor străine, cât și interne, introducerea scutirii de impozit pentru profitul reinvestit fiind o decizie inspirată. Investițiile publice sunt de asemenea în creștere, pe fondul proiectelor de infrastructură, însă este foarte posibil ca efectele acestora să fie vizibile nu mai curând de 1-2 ani, în special datorită ritmului lent de finalizare a acestora.

Economisirea națională, înregistrează de asemenea o evoluție ascendentă, atât ca proporție din PIB cât și ca valori reale, între 2008 și 2012 existând o creștere de 50% a acestui indicator. Aceasta poate fi explicată ținând cont atât de factorul psihologic, ce consemnează întotdeauna o creștere a economisirii în perioadele de recesiune, fapt ce contribuie la încetinirea relansării, cât și de politicile băncilor private ce au majorat ratele de dobândă la depozite pentru a-și imbunătăți lichiditatea afectată de contextul financiar global.

În perioada de boom economic, 2005-2008, politica financiară în domeniul fiscal-bugetar a avut ca obiective doar accelerarea creșterii economice, fără a lua în calcul toate consecințele și efectele pe care o expansiune necontrolată le poate avea.

Introducerea cotei unice de impozitare a constituit un un punct de cotitură în politica fiscal-bugetară a României reprezentând o decizie majoră de politică macroeconomică, intenționată în sensul creșterii venitului disponibil, atât a populației cât și a firmelor, însă ceea ce a obținut față de sistemul anterior progresiv a impozitului pe venit, a reprezentat doar o reducere a fiscalității asupra persoanelor ce se încadrau în grupele superioare de venit.

Tot în aceași perioadă de avânt economic, s-a putut observa o dinamică ascendentă, atât a volumului efectiv a cheltuielilor publice, cât și a procentului acestora într-un PIB de asemenea în creștere, o cea mai mare parte a acestei creșteri fiind direcționată către cheltuieli de personal, bunuri și servicii și cheltuieli de capital, și într-o măsură foarte mică spre investiții publice. Ori suplimentarea cheltuielilor bugetare în perioadele de boom ar trebui să aibă caracter cu totul excepțional și o fundamentare ireproșabilă, pentru a nu compromite eforturile Băncii Naționale în direcția stabilizării prețurilor. Totuși, cheltuielile au înregistrat o dinamică accelerată în acești 4 ani de expansiune, urcând peste rata de creștere economică, și astfel contribuind la acumularea unui deficit bugetar semnificativ și la o exacerbare a datoriei publice, inutilă din punctul nostru de vedere.

Dacă în perioada de boom politica fiscal-bugetară are o eficiență în cel mai bun caz discutabilă, aceasta nu se îmbunătățește odată cu declanșarea recesiunii în anul 2009. Efectele cotei unice au grevat asupra încasărilor bugetare deja confruntate cu o scădere importantă a bazei de impozitare, ceea ce a forțat executivul în direcția stabilizării deficitului, prin reducerea , dureroasă a cheltuielilor bugetare.

Decizia ce a avut un efect dramatic, este condamnabilă în conditiile unei scaderi a cereri agregate slăbită de scăderea exporturilor în tările partenere UE, însă se pot acorda circumstanțe atenuante din prisma “recomandărilor” făcute de FMI, care au condiționat acordarea următoarelor tranșe ale împrumutului contractat de o serie de reforme în domeniul fiscal-bugetar bugetar. Decizia privind reducerea cheltuielilor bugetare se poate spune, într-o formulare mai permisivă, că nu a aparținut Guvernului României. Efectele însă, în special creșterea șomajului și accentuarea crizei economico-sociale, au afectat populația acestei țări.

3.2.2. Analiza factorilor de producție și a unor surse de finanțare

Abordările cu privire la dimensionarea deficitelor bugetare, la mijloacele de finanțare și în special la cuantificare și dimensionarea datoriei publice capătă o serie de nuanțe de specificitate în cazul diferitelor economii. Condițiile concrete existente din punct de vedere economic, financiar, social, administrativ prezintă specialiștilor o serie de probleme pentru care se impune o abordare extrem de serioasă a impactului potențial nefavorabil al unei dimensionări a deficitelor bugetare și datoriei publice peste posibilitățile reale de finanțare neinflaționistă.

În țara noastră, în cadrul deosebit de complex în care se desfășoară activitatea economică, în încercarea de a evidenția locul deținut de deficitul bugetar, o importanță deosebită este atribuită determinării ponderii deficitului financiar public în cadrul cheltuielilor și veniturilor bugetului general consolidat.

În etapa actuală, cuantificarea cu precizie a deficitului bugetar și preocuparea pentru scăderea acestuia în mod continuu au o mare însemnătate, cu atât mai mult cu cât România se confruntă cu mari dificultăți în evoluția economiei. Pe fondul accentuării unor fenomene de criză structurală, majorarea deficitelor bugetare peste limitele finanțabile în mod neinflaționist, se manifestă ca un factor în plus ce concură la accentuarea dezechilibrelor în economie. În plus, acolo unde cheltuielile bugetare sunt îndreptate spre satisfacerea, în primul rând, a funcției de redistribuire a statului și spre subvenții, în lipsa unui coeficient real de multiplicare, starea deficitelor bugetare se agravează.

Influențele sunt de natură a introduce factori perturbatori în funcționarea mecanismelor economice pe care le provoacă majorarea deficitelor bugetare pot fi în sinteză grupate în următoarele două mari categorii: influențe de natură economică și influențe de natură psihologică.

Cu privire la influențele de natură economică, putem susține că acestea acționează puternic și în direcții strict determinate de modalitățile folosite în vederea acoperirii deficitului bugetar. Modalitățile utilizate se supun unei analize, prin influența directă sau indirectă pe care o generează asupra mecanismelor economice, a stabilității economice și a efortului de dezvoltare.

De exemplu, pe termen scurt, deficitul bugetar diminuează economisirea națională, duce la scăderea ofertei de fonduri pe piață, ceea ce determină creșterea ratelor dobânzii. În acest context, volumul de investiții scade, consumul se reduce, cu efecte asupra volumului activităților economice și asupra locurilor de muncă.

Influențele psihologice , a căror actiune se conjugă cu cele economice induc amplificarea deficitelor bugetare și acționează direct asupra piețelor financiare, conducând la căderea valorilor pe piețele de capital și la deprecieri, uneori bruște, ale monedelor naționale. Deși o anumită depreciere a cursurilor de schimb este adeseori o metodă utilizată în echilibrarea balanțelor comerciale, o amplificare necontrolată a deficitelor bugetare poate conduce uneori la deprecieri monetare. Acestea, peste un anumit nivel, neutralizează avantajele obținute în plan extern prin agravarea puternică a dezechilibrelor interne, în special prin accentuarea presiunilor inflaționiste în economie.

Cu privire la acceptarea sau nu a concepției potrivit căreia deficitul bugetar este „dăunător” asupra vieții economico-sociale, există o serie de controverse care de-a lungul timpului au variat substanțial.

În principal, de-a lungul timpului, opiniile economiștilor referitoare la efectele deficitelor bugetare asupra performanțelor economice ale unui stat s-au referit la două abordări principale. Pe de o parte, s-a considerat că deficitele rezultate din reducerea ratelor marginale ale impozitării au efect stimulativ asupra productivității muncii. Pe de altă parte, deficitele bugetare au fost considerate o cauză a stagnării economiei și a instabilității acesteia.

Pe fondul unor dezechilibre economice din ce in ce mai accentuate, adepții intervenției statului în reglarea mecanismelor economice, în special prin utilizarea unui volum sporit de cheltuieli publice, au propus anumite tipuri de abordări care vizează în principal o redefinire a conceptului de echilibru bugetar și încearcă să propună o serie de concepte și teorii referitoare rolului deficitelor bugetare în stimularea proceselor de creștere economică.

Cuantificarea dimensiunii deficitelor bugetare și a datoriei publice este o parte componentă a strategiei fiscal – bugetare de ansamblu a statului care, în situații economice deosebit de restrictive, trebuie să răspundă unei opțiuni fundamentale, respectiv aceea pentru dezvoltare economică, concomitent cu posibilitatea finanțării neinflaționiste a deficitelor publice.

Sustenabilitatea politicilor fiscale și bugetare constituie o problematică ce a fost intens dezbătută în literatura economică din domeniu, cât și la nivelul procesului decizional public. Argumentele care vin să susțină această afirmație sunt numeroase. Pe de o parte, se consideră că asigurarea unei dezvoltări sustenabile presupune, concomitent, dezvoltare economică, socială și protecția mediului înconjurător, iar politicile fiscale și bugetare, datorită caracterului lor redistributiv, influențează dezvoltarea sustenabilă prin efectele manifestate asupra creșterii economice sau a investițiilor în capitalul uman.

În România, într-un cadru macroeconomic tot mai complex în care se manifestă procesele economice, în încercarea de evidențiere a locului deținut de deficitul bugetar, un rol deosebit este atribuit determinării ponderii deficitului financiar public în cadrul cheltuielilor și veniturilor bugetului general consolidat.

Bugetul general consolidat este un instrument al politicii fiscal-bugetare prin care sunt corelate nu numai veniturile și cheltuielile bugetului de stat (bugetul central și bugetele locale), ci și legăturile acestora, îndeosebi deficitul bugetar, cu soldul deficitar al contului curent al balanței de plăți, cu decalajul dintre investiții și economisire.

În literatura de specialitate există mai multe curente de opinie față de care poate fi analizat impactul deficitului bugetar asupra economiei. În primul rând, se au în vedere efectele pe termen scurt asupra consumului și efectele pe termen lung asupra economiilor naționale și asupra investițiilor, asupra creării de locuri de muncă. Pe de altă parte, pune în prim plan ipoteza neutralității pe termen lung a deficitului bugetar prin prisma finanțării acestuia pe seama contractării datoriei publice.

Astfel, deficitul bugetar este, pe de o parte, un rezultat al scăderii volumului activității economice, care duce la micșorarea veniturilor persoanelor fizice și juridice, ceea ce înseamnă o scădere a bazei de impozitare și deci o scădere a veniturilor bugetare. Pe de altă parte, un deficit bugetar ridicat poate însemna reducerea investițiilor guvernamentale, cu impact asupra locurilor de muncă și asupra politicilor de cheltuieli bugetare în domeniul ocupării. Prin măsurile care se urmăresc pentru finanțarea deficitului bugetar, cum ar fi creșterea fiscalității, reducerea cheltuielilor bugetare, creșterea datoriei publice, putem evidenția impactul asupra pieței muncii pe termen scurt și lung.

Astfel, pe termen scurt, deficitul bugetar diminuează economisirea națională, duce la scăderea ofertei de fonduri pe piață, ceea ce determină creșterea ratelor dobânzii. În acest context, volumul de investiții scade, consumul se reduce, cu efecte asupra volumului activităților economice și asupra locurilor de muncă.

Un element esențial pentru completarea viziunii economice pe termen scurt și mediu îl reprezintă ocuparea. Îmbătrânirea demografică va influența în următorii ani populația activă și populația ocupată. Urmând tendința manifestată de scădere a numărului persoanelor active și ocupate care au peste 65 ani, aceasta grupă de vârstă va scădea cu aproximativ 50 mii persoane în perioada 2006- 2010. Dacă în anul 2005 ponderea acestora în total populație activă era de 4,7%, în anul 2010 s-a estimat că va ajunge la 4,2%. Așteptările sunt ca atât rata de activitate cât și cea a ocupării să se redreseze ușor.

Tabelul nr.3.20

Estimarea evoluția forței de muncă in perioada 2005-20010

*) populația în vârstă de muncă(15-64 ani)

Sursa: Institutul Național de Statistică, Comisia Națională de Prognoză

În intervalul 2006 – 2010, potrivit prognozelor efectuate se așteaptă o creștere a ratei de ocupare a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) cu 1,1 puncte procentuale (datorată în principal politicilor fiscale, politicilor de stimulare a creării întreprinderilor mici și mijlocii, sporirii nivelului investiților străine și creșterii competitivității) spre deosebire de anul 2005 când s-a înregistrat o scădere a ratei de ocupare a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) față de anul 2004. Un aport deosebit în vor avea politicile orientate spre modernizarea agriculturii (restrângerea populației ocupate din această ramură și creșterea numărului populației ocupate în celelalte ramuri), precum și crearea unor locuri de muncă durabile și performante și a unui echilibru între flexibilitatea ocupațională și securitatea locului de muncă.

Populația ocupată în sectorul public va înregistra în perioada 2006-2010 o tendință de scădere ajungând la 16,9% din total populației ocupate față de 21,0% în anul 2005. Populația ocupată din sectorul privat va continua trendul crescător, în anul 2010 urmând să fie cu 6,5% mai mare decât în anul 2005. Rata șomajului BIM va înregistra o evoluție descendentă, estimându-se o rată de 6,4% în anul 2010. Aceasta scădere va fi posibilă datorită implementării mai eficiente a politicilor ocupării forței de muncă, chiar dacă programul de reforme structurale va menține presiune asupra pieței muncii.

Tabelul nr.3.21

EVOLUTIA PRINCIPALILOR INDICATORI PRIVIND FORTA DE MUNCA – AMIGO

perioada 2011-2014

-modificare procentiuală-

Sursa: Comisia Nationala de Prognoză

Dinamica productivității muncii a fost superioară celei a produsului intern brut în perioada 2000-2005. Pentru perioada 2006-2010, se estimează creșteri ale productivității sub cele ale produsului intern brut ca efect al măsurilor active de ocupare care au ca scop majorarea ratei de ocupare corespunzător țintei Lisabona.

Tabelul nr.3.22

Dinamica productivității muncii și a salariului real în perioada 2005-2010

(modificări procentuale anuale)

Sursa: Institutul Național de Statistică, Comisia Națională de Prognoză

Numărul șomerilor înregistrați în perioada 2008-2010 arată o reducere a volumului activității economice, ceea ce are implicații și asupra veniturilor și cheltuielilor bugetare. Numărul șomerilor a ajuns la sfârșitul anului 2009 la 709,4 mii persoane, mai mare cu 306 mii persoane decât la sfârșitul anului 2008, rata șomajului fiind de 7,8%. Un număr mai mare de șomeri înseamnă, pe de o parte, mai puține venituri la buget, iar, pe de altă parte, cheltuieli mai mari cu protecția și asistența socială.

Tabelul nr.3.23

Evoluția numărului de salariați și șomeri în perioada 2008-2012

Sursa: Institutul Național de Statistică (2008,2009), Comisia Națională de Prognoză (2010, 2012).

Efectele pe termen lung ale deficitelor bugetare sunt analizate din perspectiva modului în care acestea afectează creșterea economică și bunăstarea indivizilor.

În anul 2009, populația ocupată totală (AMIGO) cuprindea 9.243 mii persoane, din care 44,8% fiind populație de sex feminin, iar 54,4% fiind populație ocupată în mediul urban.

Evoluția populației ocupate din România urmează trendul descrescător al populației totale, ca urmare a accentuării procesului de îmbătrânire demografică și a scăderii natalității.

În perioada 2005 -2009 populația ocupată a scăzut de la 10.596 mii persoane la 9.924 mii persoane, ceea ce înseamnă o scădere cu 6,4%. Cauzele acestei evoluții sunt scăderea populației, dar și efectele crizei actuale, prin reducerea unor activități.

Având în vedere faptul că, producția are ca factor determinant de capacitatea de producție existentă care, la rândul ei, este influențată de stocul de capital, în situațiile în care deficitelor bugetare cresc, acestea generează reducerea investițiilor, în timp ce stocului de capital va crește într-un ritm mai lent. Dacă această stare are un caracter continuu pe un orizont de timp mai îndelungat, capacitatea economiei de a produce bunuri și servicii va descrește substanțial. De asemenea, creșterea fluxurilor de active financiare către investitorii străini, ca efect al creșterii deficitelor bugetare, determină, în același timp, și expatrierea unei părți importante a venitului național sub formă de dobânzi, profit sau rentă.

Tabelul nr.3.24

Evolutia in dinamica a productivitatii muncii orare in perioada 2005-2013

Euro pe oră lucrată, indice 2005 = 100, modificare % față de anul precedent

Sursa: Eurostat, prelucrări proprii

După cum se observă din analiza datelor efectiv înregistrate si raportate ca realizate, Romania a înregistrat o evolutie crescatoare în perioada 2005-2008 de la 5,4 % la valoarea 7,3% pe fond politicilor de stimulare a consumului promovate de guvern.

Figura nr.3.14 Productivitatea muncii pe ora lucrată

Sursa: Datele din tabelul nr.3.25

Odată cu declansarea crizei financiare cea a afectat si economia Romaniei, productivitatea muncii a inregistrat o prăbusire, înregistrand valori negative, respectiv -4,2% in anul 2009, -05% în anul 2010 și incepand din anul 2011 ca efect al masurilor de stabilizare si stimulare a productiei, incepe să inregistreze un trend crescator.

Trebuie menționat și faptul că, atunci când deficitele bugetare au ca efect reducerea stocului de capital, productivitatea marginală a muncii scade, întrucât fiecare salariat are mai puțin de lucru, în timp ce productivitatea marginală a capitalului crește datorită rarității acestuia. În concluzie, o astfel de situație va determina o reducere a salariilor reale cât și o creștere a ratei profitului.

Una dintre cele mai mari categorii de cheltuieli bugetare, cu legătură directă cu evoluția pieței muncii, este bugetul asigurărilor sociale (cheltuielile pentru pensii). Bugetul asigurărilor sociale înregistrează încă din anul 2006 deficite anuale, în anul 2009 ajungând la cel mai mare deficit, cu o valoare de circa 1,5 miliarde euro, cheltuielile anuale pentru pensii constituind cea mai mare categorie de cheltuieli bugetare, ponderea acestora în produsul intern brut fiind de 8%, cu tendință de creștere în anii următori.

Simplificat, România are șase milioane de salariați, dintre care numai 4,5 milioane contribuie la buget iar ceilalți sunt pe post de free-riders, adică beneficiază de servicii sociale fără a plăti taxele pe muncă și venit. Primii, care întrețin fiecare și câte un pensionar, nu primesc servicii din partea statului pe măsura contribuțiilor.

Rata de dependență se transformă astfel, în mod real la nivelul întregii societăți, de la 0,75 la 1 ( dacă am avea 6 milioane de salariați contributivi la 4,5 milioane pensionari), la 1,33 la 1 ( 4,5 milioane salariați contributivi la cei 4,5 milioane pensionari plus cei 1,5 milioane salariați necontributivi). Mai mult, aici de aici rezultă și dificultatea de a reduce cota legală de taxare a salariilor fără a extinde teritoriul fiscalizat pe piața muncii.

Datele furnizate de Ministerul Finanțelor arată că veniturile bugetare au crescut în 2012 și au scăzut în 2011, exprimate ca ponderi în Produsul Intern Brut. Contrar aparențelor, creșterea economică anunțată nu a generat și încasări pe măsură, în timp ce recesiunea tehnică pe care o traversăm a fost sincronă cu o majorare a sumelor colectate de stat.

Aceste creșteri ale cheltuielilor cu pensiile sunt determinate, în primul rând, de procesul de îmbătrânire al populației și de reducerea populației active. Prognozele arată că, la nivelul anului 2050, la 100 de cetățeni activi vor fi 149 de persoane inactive, iar populația de peste 65 de ani va depăși 5 milioane de locuitori, față de 3 milioane cât reprezintă în prezent, efectele pe termen lung fiind scăderea forței de muncă și insuficiența resurselor economice necesare susținerii persoanelor vârstnice.

Cea mai importantă problemă a securității sociale pe care o antrenează această tendință se referă la raportul dintre persoanele ocupate productiv și persoanele ieșite la pensie. Numărul de persoane ocupate productiv ce revin la un pensionar începe să scadă, cu consecințe serioase asupra securității sociale.

Pentru România un asemenea raport al securității sociale, aflat la mai puțin de o persoană activă la un pensionar, arată că ne aflăm într-o profundă criză a securității sociale, care nu-și are soluția în reforma pensiilor, chiar dacă aceasta poate să fie necesară, ci în refacerea raportului dintre cei ocupați productiv și pensionari prin stimularea directă și puternică a creșterii numărului locurilor de muncă, cu deosebire în sectorul afacerilor private, prin intermediul unor politici care favorizează investițiile, fără a provoca fenomene inflaționiste majore. Dacă avem în vedere că, în viitorul apropiat, creșterea investițiilor va fi organic legată de tehnologiile cosmotehnice, ce creează puține locuri de muncă, probabil că un asemenea raport ocupați productivi/pensionari va fi judecat în termeni calitativi, prin calitatea productivității muncii.

Finanțarea nemonetară a deficitului bugetar reprezintă o modalitate acceptată, de regulă, in prezent. Prin preluarea cu titlu de împrumut de către stat a unei parți din aceste rezerve bănesti, este posibilă redistribuirea de putere de cumparare, inclusiv sub forma împrumuturilor, de la deținătorii de resurse libere, la dispozitia statului, pentru a finanța cheltuieli publice, însă fără a spori masa monetară, in mod nejustificat, ceea ce înseamnă că raportul dintre cererea si oferta de moneda se mentine constant si in consecinta aceasta finantare poate fi neinf1ationista.

Finantarea prin imprumuturi nu determină, în principiu, efecte dereglatoare, iar daca se folosesc resurse împrumutate de la banca de emisiune, impactul poate fi si pozitiv deoarece prin comparație cu impozitele sau împrumuturile obligatare împrumutul nu diminueaza pe ansamblu disponibilitatile banesti de finantare a investitiilor si consumului. Un alt efect este vizibil la nivelul cresterii productiei sau PNB si a nivelului preturilor. Astfel, daca Guvernul apeleaza la împrumuturi pentru finanțarea deficitului, posibilitatea de crestere inflaționistă a preturilor este mult mai mică decât în cazul apelului la banca de emisiune.

Pe fundalul contractarii imprumuturilor publice se manifesta si mecanismul de producere a efectului de evictiune, care majoreaza cererea in raport cu oferta de capitaluri de imprumut existenta anterior. Efectul de evictiune reprezinta, in conceptia monetarista, un punct de vedere opus finantarii deficitului bugetar prin fmantarea din imprumuturi.

Cu privire la sursele de finantare a deficitelor bugetare acumulate de România în această perioada, ele au cunoscut o evolutie și diversificare continuă.

Construcția și execuția bugetului României au suferit evoluții între anii 2005 și 2006. Astfel, construcția bugetară pe anul 2005 a fost marcată de necesitatea corelării priorităților generate de continuarea susținerii reformelor structurale în general și a măsurilor sociale generate de recalcularea pensiilor în special precum și de acordarea creșterilor salariale. La acestea s-a adăugat imperativul acoperirii necesarului de fonduri pentru finanțarea activităților și structurilor cu deficite de pregătire pentru procesul de aderare la UE, cheltuieli ocazionate de unele recorelări din domeniul sănătății precum și înlăturarea efectelor inundațiilor. Evoluția bugetului general consolidat pe anul 2005 relevă faptul că veniturile colectate la bugetul general consolidat au reprezentat 30,3% din P.I.B, cu o creștere de 0,2 puncte procentuale în produsul intern brut față de anul anterior.

Cheltuielile bugetului general consolidat pe anul 2005 au reprezentat 31,1% din PIB. La finele anului 2005, deficitul bugetului general consolidat a reprezentat 0,8% din produsul intern brut, generând un sold primar pozitiv de 0,26% din produsul intern brut, cu influențe favorabile asupra sustenabilității fiscale. Bugetul pe anul 2006 a fost rectificat de patru ori în lunile aprilie, iunie, august și noiembrie. Primele două rectificări au vizat majorarea veniturilor cu 1,3 % din PIB si a cheltuielilor cu 3,3% din PIB, conducând la un deficit majorat de la nivelul de 0,5 % din PIB aprobat inițial, la 0,9% din PIB la rectificarea din luna aprilie si respectiv la 2,5% din PIB după rectificarea din luna iunie. Următoarele două rectificări bugetare din lunile august și noiembrie au vizat creșterea veniturilor bugetare cu 0,82% din PIB și a cheltuielilor bugetare cu 0,99% din PIB, deficitul bugetar menținându-se la același nivel ca pondere în produsul intern brut (2,5%%), deși în valoare absolută acesta a înregistrat o creștere cu 539,4 milioane lei, în condițiile revizuirii pozitive a valorii nominale a produsului intern brut pe anul 2006.

Tabelul nr.3.25

Evolutia datoriei guvernamentale si a cheltuielilor cu dobânzile

în perioada 2005-2010

Sursa : World Economic Outloock,aprilie 2014

Astfel, potrivit datelor Furnizate de Ministerul Finanțelor Raportului privind situatia macroeconomică pentru anul 2008 si proiectia acesteiaîn perioada 2009-2011 sursele de finanțare a deficitului bugetar în anul 2007 vor fi constituite în proporție de 80,9% din surse interne, în timp ce finanțarea din surse externe va reprezenta 10%, iar veniturile din activitatea de privatizare și recuperările AVAS vor reprezenta 9,1%.

Având în vedere evoluția descrescătoare a ratelor dobânzilor pe piața internă, precum și obiectivele specifice administrării datoriei publice guvernamentale, și anume cel de dezvoltare a pieței titlurilor de stat, precum și cel de reducere a riscului valutar și de rata a dobânzii aferente portofoliului de datorie publică, strategia de finanțare pentru anul 2007 a fost planificată, astfel încât să fie utilizate preponderent sursele interne de finanțare și în completare sursele externe de finanțare și încasările din privatizare și recuperarea activelor bancare.

În ceea ce privește finanțarea externă la nivel guvernamental, ea se va realiza în anul 2007, predominant prin finanțarea de proiecte, prin contractarea de împrumuturi în valută de la bănci străine și de la instituții financiare internaționale, precum și prin emisiunea de euroobligațiuni anunțată prin calendarul anual de emisiuni de titluri de stat aferent anului 2007.

Figura nr.3.15 Modul de finantare a deficitului bugetar

Sursa: Raportul la proiectul Legii bugetului de stat pentru anul 2011 și orizontul 2012-2014

După cum se observă în anul 2010 finanțarea deficitului bugetar a fost asigurată din surse interne într-o proportie de 41,6%, în timp ce finantarea externă a avut o pondere de 57,2%, în timp ce sumele recuperate de AVAS au constituit un procent nesemnificativ de 1,2%.

Proportia covârșitoare au reprezentat-o sumele împrumutate de către Guvern prin MFP din pachetul financiar extern au fost utilizate pentru finanțarea deficitului și refinanțarea datoriei publice.

Împrumuturile externe contractate de la FMI, CE și BIRD la un nivel deosebit de favorabil al ratelor de dobândă, contribuie la realizarea obiectivelor de minimizare a costurilor aferente datoriei pe termen mediu și lung și de reducere a riscului de refinanțare prin echilibrarea scadențelor aferente datoriei contractate.

În contul împrumuturilor trase de către MFP din pachetul financiar extern, până în prezent, s-a rambursat suma de 1.572,8 milioane Euro, reprezentând rate de capital și plăți de dobânzi și comisioane. În anul 2013 au fost încheiate acorduri financiare preventive cu FMI și CE, în valoare de 4 miliardeeuro (câte 2 miliarde euro de euro cu fiecare instituție), în continuarea acordurilor derulate cu succes cu aceste instituții. Scopul încheierii acestor acorduri este pe de o parte continuarea programelor de reform agreate cu instituțiile financiare internaționale iar pe de altă parte, consolidarea credibilității externe a României prin menținerea angajamentelor asumate, cu impact pozitiv asupra cererii mediilor investiționale și implicit asupra costurilor de finanțare a deficitului bugetar și refinanțare a datoriei publice.

Astfel, în a doua parte a anului 2013, în luna septembrie, România a atras cu succes, prin Ministerul Finanțelor Publice, 1,5 miliarde de euro de pe piețele internaționale de capital la cel mai scăzut randament aferent unei emisiuni de obligațiuni de stat denominate în Euro, respectiv de 4,769%. Emisiunea de euroobligațiuni a fost redeschisă în luna octombrie 2013 când s-au atras de pe piețele internaționale de capital 500 milioane de euro, la un randament în scădere de 4,15%.

Totodată, în luna octombrie 2013, MFP a tras o sumă de 700 milioane euro, în cadrul împrumutului de tip DPL DDO în valoare de 1 miliard euro (împrumut pentru

politici de dezvoltare cu opțiunea de tragere amânată), la o dobândă fixă de 3,55% pe o maturitate de 18 ani. Suma rămasă în cadrul împrumutului, în sumă de 300 milioane euro poate fi trasă până în anul 2015, în funcție de obiectivele de administrare a datoriei publice și de necesitățile de finanțare a deficitului bugetar și refinanțare a datoriei publice.

3.3. Analiza politicii bugetare a României prin prisma cheltuielilor si veniturilor bugetare

Politica bugetară in opinia noastră ar trebui să susțină sprijini programul de macrostabilizare prin mentinerea deficitului bugetar la un nivel prudent, îmbunatatirea colectării și cresterea veniturilor bugetare.

Obiectivul principal al politicii fiscal bugetare este sustinerea procesului de convergenta nominala si reala, cresterea investitiilor atât în infrastructură fizica cit si in cea umană si institutională si îmbunatățirea corelației între resursele de care dispunem și modul în care le utilizam cu obiectivele majore de politica economica pe care le avem de atins. Pe termen lung obiectivul politicii fiscale este consolidarea finantelor publice cu scopul cresterii rolului stabilizator prin reducerea deficitelor structurale si crearea conditiilor necesare pentru functionarea simetrica a stabilizatorilor automati.

Reforma legislatiei fiscale în urmatoarea perioadă va acorda prioritate consolidarii câștigurilor de competitivitate obținute prin introducerea cotei unice.

Procesul de diminuare suplimentara a contributiilor la asigurarile sociale at trebui să continue pe termen mediu în paralel cu majorarea către nivelul cotei unice a ratelor de taxare.

Obiectivul principal este reprezentat de cresterea gradului de transparenta si predictibilitate a politicii fiscale si crearea unui mediu de afaceri nediscriminatoriu.

3.3.1. Politica fiscal bugetară centrata pe redimensionarea raportului impozite directe – impozite indirecte

Impozitele directe reprezintă forma cea mai veche și mai simplă de impunere. În evoluția lor, impozitele directe au ținut pasul cu dezvoltarea economică, fiind stabilite fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activitate, fie pe venit sau pe avere.

Pentru a procura veniturile necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice, statul utilizează alături de impozitele directe și impozitele indirecte. În țările dezvoltate, de regulă, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale statului este mai mic decât cel al impozitelor directe. Dimpotrivă, în țările în tranziție, ponderea impozitelor indirecte o devansează pe cea a impozitelor directe datorită performanțelor economice mai scăzute și al nivelului relativ scăzut al randamentului și aportului impozitului pe venit.

Impozitelor directe le este caracteristic faptul că, se stabilesc nominal în sarcina unor  persoane fizice sau juridice, în functie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevazute in lege.

Impozitele directe prezintă anumite trăsături distinctive, astfel:

– sunt impozite nominative, ce cad în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice;

– se stabilesc în funcție de veniturile sau averea contribuabililor, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege;

– au un cuantum și termene de plată precis stabilite, acestea fiind aduse din timp la cunoștința plătitorilor;

– subiectul și suportatorul sunt, în intenția legiuitorului, una și aceeași persoană;

– tehnica de percepere a celor mai multe impozite directe este cea a rolului „nominativ”.

Analizând caracteristicile enunțate, se observă că impozitele directe sunt mai echitabile și, deci, mai de preferat decât impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii diverselor mărfuri și servicii nu au posibilitatea să cunoască momentul și, mai ales, suma ce vor plăti statului cu titlul de impozite indirecte.

Impozitele indirecte se diferențiază de cele directe prin câteva caracteristici esențiale:

– îmbracă, în principal forma impozitelor pe consum, deoarece se percep la vânzarea anumitor mărfuri sau la prestarea unor servicii;

– nu au un caracter nominativ, ele se realizează de la toți cei care consumă bunuri din categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situația personală a acestora;

– în cazul impozitelor indirecte nu se mai acordă facilitățile fiscale cunoscute la așezarea impozitelor directe (scutirea de la impunere a minimului neimpozabil, reduceri sau scutiri de impozit pentru cei cu sarcini sociale etc.);

– perceperea impozitelor indirecte necesită un cost relativ redus, ceea ce justifică preferința unor țări pentru impozitele indirecte;

– cotele de impozit nu sunt diferențiate în funcție de venitul, averea sau situația personală a celui care cumpără mărfurile sau serviciile care fac obiectul impozitelor indirecte;

– subiectul și suportatorul nu sunt una și aceeași persoană; în calitatea de plătitori ai impozitelor indirecte apar, de regulă, întreprinzătorii (agenții economici), iar în calitatea de suportatori, consumatorii bunurilor sau serviciilor ce cad sub incidența acestor impozite;

– tehnica de percepere este diferită de cea a impozitelor directe, în cazul lor nefiind posibilă deschiderea „rolului nominativ”.

Impozitele indirecte nu afectează, prin modul de așezare, veniturile nominale, ci numai pe cele reale conducând la micșorarea puterii de cumpărare. Totodată, constrângerea politică este înlocuită cu constrângerea economică, deoarece oamenii nu pot renunța la procurarea bunurilor de consum.

O atentă analiză a impozitelor indirecte scoate în evidență, pe de o parte, avantajele pe care acestea le prezintă iar, pe de altă parte, anumite inconveniente ale acestora.

Dintre avantajele care justifică preferința unor state pentru practicarea impozitelor indirecte cele mai importante sunt:

– productivitatea lor destul de ridicată și operativitatea cu care procură resurse financiare pentru stat;

– prin modul de așezare și percepere, impozitele indirecte limitează considerabil evaziunea fiscală;

– fiind cuprinse în prețul mărfurilor, impozitele indirecte sunt suportate în mod treptat de către contribuabili, care, cel mai adesea, le ignoră, confundându-le cu prețul (fenomenul de "anestezie fiscală");

– uneori se afirmă că, întrucât actul cumpărări unui bun este conștient și voluntar, și plata impozitelor indirecte are caracter voluntar, facultativ. Această idee este valabilă, cel mult, în ceea ce privește procurarea unor obiecte de lux însă nu și în ceea ce privește bunurile de consum de strictă necesitate.

Alături de aceste avantaje impozitele indirecte au și deficiențe, evidențiate distinct, și anume:

– principala critică adusă impozitelor indirecte priveste de lipsa de echitate a acesteia. Acestea au un caracter regresiv (progresivitate inversă) și exercită o presiune fiscală mai mare asupra categoriilor sociale cu venituri mici;

– un al doilea reproș adus privește randamentul instabil al acestora generat de sensibilitatea lor raportată la conjunctura și situația în care se află economia;

– unele dintre impozitele indirecte (taxele vamale, de exemplu) sunt criticabile și din punct de vedere al costului de percepere al lor.

În sistemul impozitelor indirecte se cuprind: taxele de consumație, monopolurile fiscale, taxele vamale și alte taxe.

Potrivit indicatorilor specifici privind finanțele publice din România, luați în considerare la ordonarea veniturilor bugetare, impozitele directe sunt clasificate astfel:

I. Impozitul pe profit (bugetul de stat și bugetele locale);

II. Impozite și taxe de la populație (bugete locale): impozitul pe clădiri de la persoane fizice, taxe asupra mijloacelor de transport deținute de persoane fizice, impozitul pe terenuri de la persoane fizice și alte impozite și taxe de la populație;

III. Impozitele pe clădiri și terenuri de la persoane juridice (bugete locale);

IV. Impozitul pe venit (bugetul de stat, bugetele locale);

V. Alte impozite directe (bugetul de stat și bugetele locale);

VI. Contribuții (bugetele asigurărilor sociale).

Având în vedere cele prezentate vom face o analiză a raportului dintre impozitele directe și indirecte colectate de autoritățile guvernamentale având ca bază de date rapoartele publicate de Ministerul Finantelor Publice cu privire la execuția bugetului general consolidat, cat si rapoartele emise de Consiliul Fiscal din România.

Atfel, prin măsurile fiscale întreprinse de autorități în domeniul impozitelor directe, în perioada analizată s-a remarcat o nouă abordare a politicii fiscale, urmărinde-se declanșarea unei adevărate competiții între economiile naționale, măsuri ce au avut impact și asupra anului 2006.

Dintre aceste măsuri cele mai importante au avut în fost:

a) perfecționarea impozitului pe profit;

reducerea cotei de impunere a profitului de la 25% la 16%;

unificarea cotei de impozitare a profiturilor persoanelor juridice prin eliminarea cotei reduse de impunere de 10% a profitului obținut din vânzarea-cesionarea proprietăților imobiliare situate în România și a titlurilor de participare deținute la o persoană juridică română, în contextul reducerii cotei standard de impozitare la 16%;

extinderea bazei de impozitare prin:

– eliminarea posibilității de opțiune pentru impunerea veniturilor la data ratelor în cazul contractelor de vânzare cu plata în rate și impunerea acestora la data facturării;

– renunțarea la posibilitatea deducerii cheltuielilor de amortizare reprezenând 20% din valoarea de intrare a achizițiilor de mijloace fixe amortizabile sau brevete de invenție amortizabile;

b) s-a majorat cota de impunere de la 1,5% la 3% în cazul veniturilor obținute de microîntreprinderi. Adoptarea acestei măsuri a avut ca scop crearea unui sistem fiscal echitabil, neutru și care să nu genereze tratamente fiscale discriminatorii în raport cu diversele categorii de contribuabili;

c) simplificarea și perfecționarea impozitului pe venit situație în care măsurile luate au constat în:

– înlocuirea sistemului global de impunere a veniturilor realizate de persoane fizice, care utiliza un barem de impunere cu cote progresive cuprinse între 18% și 40%, cu un sistem bazat pe cota unică de 16% aplicată la majoritatea categoriilor de venituri.

Sistemul propus asigură simplitate, suplețe, obiectivitate și creează premisele pentru creștrea economică, prin stimularea investițiilor.

Elementele cheie în impunerea veniturilor în acest sistem vizează renunțarea la procedura de globalizare a anumitor venituri și înlocuirea acestui sistem cu impunerea veniturilor pentru fiecare sursă de venie din fiecare categorie, impozitul fiind final.Această abordare a generat modificări în sistemul de compensare a pierderilor, precum și în sistemul de declarare;

– s-au eliminat din legislația fiscală deducerile economice care includeau:

cheltuieli pentru reabilitarea locuinței de domiciliu destinate reducerii pierderilor de căldură în scopul îmbunătățirii confortului termic, în limita sumei de 15 milioane lei anual;

prime de asigurare pentru locuința de domiciliu în limita echivalentului în lei a 200 de euro pe an;

prime de asigurare privată de sănătate, cu excepția celor încheiate în scopuri estetice, în limita echivalentului în lei a 200 de euro pe an;

cotizația de sindicat potrivit legislației în materie.

Dintre măsurile cele mai importante Cele mai importante măsuri fiscale în anul 2006 au fost:

a)în domeniul impozitului pe profit:

– extinderea numărului de contribuabili;

– extinderea bazei impozabile prin:

restrângerea categoriilor de rezerve deductibile la calculul profitului impozabil pentru societățile bancare și de asigurare, precum și din sectorul energetic, petrolier, prin eliminarea celor specifice față de celelalte categorii de contribuabili;

eliminarea unor facilități fiscale cuprinse în acte normative considerate neconforme cu principiile Uniunii Europene.

b)În domeniul impozitului pe venit:

aplicarea cotei unice de 16% asupra câștigurilor din transferul titlurilor de valoare în timpul anului, cu posibilitatea opțională de definitivare, la sfârșitul anului a impozitului aplicând cota de 16% asupra câștigului net;

renunțarea la facilitarea de neimpozitare a câștigurilor din transferul proprietăților imobiliare dobândite prin moștenire și schimb.

Începând cu data de 1 ianuarie 2006, conform legislației, pentru veniturile realizate de persoanele fizice și juridice nerezidente, s-a aplicat cota de 16%, cu excepția veniturilor obținute din jocuri de noroc, pentru care se obține cota de impozit de 20% și 25%.

S-au unificat în felul acesta cotele de impozitare practicate pentru nerezidenți crescând de la 10% și, respectiv, 15% la 16%, cu excepția jocurilor de noroc unde cota rămâne constantă.

În domeniul impozitelor și taxelor locale, s-au luat măsuri de majorare impozitul pe clădirile utilizate ca locuințe, si a taxei asupra mijloacelor de transport ca urmare a modificării modului de calcul al impozitului, va crește taxa datorată pentru iahturi, se va renunța la scutirea de la plata taxei asupra succesiunii, dacă încheierea procedurii succesorale a fost făcută în termen de un an de la data decesului proprietarilor bunurilor.

Prin Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente a fost modificată Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în sensul majorării, începând cu data de 1 ianuarie 2006, a actualelor niveluri ale impozitului pe teren pentru suprafețele situate în extravilanul localităților, de la 1,1 lei/ha, la niveluri cuprinse între 9 lei/ha și 40 lei/ha în funcție de categoriile de folosință a terenurilor și clasele de calitate ale acestora și trecerii acestui impozit de la bugetele locale la bugetul de stat în vederea asigurării fondurilor necesare achitării rentei viagere.

În cea ce priveste impozitele indirecte, în aceasta perioada autoritățile guvernamentale au luat măsuri în domeniul taxei pe valoarea adaugată unde a fost elaborat in cursul anului 2005 proiectul legii armonizate a TVA cu toate prevederile Directivei 77/388/CEE, precum si cu directivele a 8-a si a 13-a. In lunile septembrie si octombrie 2005 au fost instruiti 200 de inspectori fiscali pentru aplicarea prevederilor legii armonizate. Au fost elaborate si proiectele urmatoarelor acte normative date in aplicarea legii armonizate: normele de aplicare a legii TVA armonizate, ordine ale ministrului finantelor publice privind masuri de simplificare, antrepozitele fiscale de TVA, justificarea scutirilor de TVA cu drept de deducere si un ghid de TVA cu exemple de aplicare a acestor acte normative. Au fost diseminate 1500 de CD-uri care contin legea, normele, ordinele si ghidul de TVA, in scopul de a face cunoscute din timp de catre mediul de afaceri schimbarile majore care vor interveni in domeniul TVA incepand cu data aderarii.

Anul 2006 a fost dedicat unor ample actiuni de popularizare a prevederilor aplicabile schimburilor intre tarile comunitare, astfel incat toti agentii economici să-și poata desfășura in bune condiții activitatea si să nu se inregistreze sincope datorita necunoașterii mecanismelor, de altfel destul de complicate, care se vor aplica in relația cu celelate state ale Uniunii Europene.

Pentru anul 2006, nu au fost prevăzute modificări substanțiale ale sistemului fiscal, menținându-se principiul cotei unice de impozitare. Politica de relaxare fiscală a continuat prin reducerea cu două puncte procentuale a contribuțiilor de asigurări sociale, din care 1,5% la bugetul asigurărilor sociale de stat și 0,5% la bugetul asigurărilor pentru șomaj, ambele reduceri fiind aplicabile pentru angajatori. Totuși, pentru asigurarea sumelor necesare din perspectiva aderării la Uniunea Europeană, au fost luate câteva măsuri de creștere a veniturilor bugetare.

În domeniul taxei pe valoarea adăugată, începând cu data de 1 ianuarie 2006, Directiva 2003/92/CE referitoare la locul livrării de gaz și electricitate va fi transpusă în legislația națională. De asemenea, vor fi luate și alte măsuri de natură să asigure o colectare mai eficientă a veniturilor din TVA și combaterea evaziunii fiscale, cum ar fi: introducerea răspunderii în individual și în solidar pentru plata taxei, extinderea aplicării măsurilor de simplificare și pentru deșeurile textile, de hârtie și plastic; vor fi luate măsuri pentru a asigura trecerea de la plafonul actual de scutire de 200.000 lei la plafonul de scutire de 35.000 euro negociat cu Uniunea Europeană de la data aderării.

În domeniul accizelor sunt avute în vedere: continuarea procesului de armonizare a legislației cu directivele europene, majorarea graduală a accizelor la principalele produse supuse acestui regim potrivit calendarului cuprins în Documentul de poziție aferent Capitolului 10 – Impozitarea. De asemenea, vor fi incluse în sfera de aplicare a accizelor toate produsele care rezultă din prelucrarea țițeiului, vor fi instituite sistemul de garantare a accizelor pentru toate timbrele și banderolele solicitate de antrepozitari, precum și sistemul de înregistrare a comercianților de produse din tutun cu amănuntul.

În domeniul taxelor vamale, obiectivele vizate pentru anul 2006 au în vedere cerințele impuse de procesul de aderare la UE, care constau în: abrogarea facilităților legate de scutirea de la plata taxelor vamale pentru importul de echipament sportiv și materiale sportive, instalații și aparatură specifică, necesare activității de pregătire, reprezentare și participare a sportivilor la diverse competiții sportive, instituite prin art. 76 din Legea educației fizice și sportului, nr. 69/2000, cu modificările și completările ulterioare; abrogarea facilităților legate de scutirea de la plata taxelor vamale pentru utilajele și echipamentele importate, ca rezultat al unor investiții directe cu impact semnificativ în economie cu o valoare care depășește echivalentul a 1 milion dolari S.U.A., instituite prin art. 12, lit. a) din Legea nr. 332/2001 privind promovarea investițiilor directe cu impact semnificativ în economie.

România a parcurs după 1990 un ciclu economic complet, încheiat, cu perioada de recesiune (2009), după cea de supraîncălzire (2007-2008). Astfel în perioada următoare crizei încasările la bugetul de stat au cunoscut modificări datorate crizei economice și politicilor fiscale.

Politica fiscal bugetară promovată de Guvern în anul 2008, ca de altfel pe întreaga perioadă 2004-2007, proiectată în strânsă corelație cu politicile macroeconomice întreprinse în acest orizont de timp, a continuat să sprijine obiectivul de consolidare a stabilității macroeconomice, ca sursă de dezvoltare economică durabilă. Deși programul bugetar aprobat inițial pe anul 2008 anticipa un deficit al bugetului general consolidat de 2,7% din produsul intern brut, acesta a fost diminuat la 2,3% din produsul intern brut cu scopul de a armoniza combinația de ansamblu a politicilor macroeconomice cu ultimele evoluții internaționale.

Conform execuției bugetare pe 2008 deficitul bugetului general consolidat a înregistrat, o valoare de 24.793,6 miliarde lei, adică 6,7 miliarde euro, sumă care echivalează cu 4,8% din produsul intern brut pentru 2008, epuizând astfel spațiul de manevră pentru o relaxare fiscală în perioada de recesiune care a urmat. Dezechilibrul bugetului s-a adâncit semnificativ în decembrie față de primele 11 luni, când bugetul consolidat înregistrase un deficit de 14,84 miliarde lei (4 miliarde euro), sumă care echivala cu 2,94% din PIB-ul pentru 2008.

Lipsa de predictibilitate a politicii fiscal-bugetare și derapajul bugetar major de la sfârșitul anului 2008 au condus la erodarea încrederii investitorilor străini în perspectivele economiei românești. În ultima parte a anului 2008, fluxul de investiții străine a scăzut de la 963 milioane euro în octombrie la mai puțin de 400 milioane euro în decembrie.

Obiectivul strategic al politicii fiscal-bugetare în anul 2009 a fost convergența reală a economiei românești cu economia Uniunii Europene, ceea ce a presupus consolidarea echilibrelor macroeconomice și împărțirea beneficiilor dezvoltării tuturor cetățenilor. Obiectivele propuse pentru 2009 s-au dovedit greu de îndeplinit din cauza tensiunilor persistente pe piețele financiare, încetinirii creșterii economiei americane, existenței unor presiuni inflaționiste, modificărilor relativ mici intervenite în prognozele privind creșterea economică a Uniunii Europene.

Din analiza veniturilor și cheltuielilor totale a bugetului general consolidat putem observa faptul că anul 2009 a adus României un deficit de 36400,6 milioane lei, veniturile bugetului general consolidat au fost în scădere cu 5,4% comparativ cu anul precedent, ca urmare, în principal, a reducerii încasărilor din impozitul pe profit (-8,9%), precum si a celor din TVA (-16%) si a taxelor vamale (-31,9%).

Impozitele sunt tradițional clasificate în directe și indirecte, primul grup permițând o mai mare redistribuire, atâta timp cât pentru cele indirecte este imposibilă introducerea progresivității. De aceea preponderența taxării directe, mult mai vizibilă electoratului, tinde să fie mai pronunțată în țările cu obiective specifice în ceea ce privește politica socială.

Cel mai scăzut nivel al impozitării a fost înregistrat în anul 2009, măsurile de consolidare și o recuperare modestă a creșterii economice ajutând la stabilizarea veniturilor bugetare la nivelul anului 2010. Cotele impozitului pe consum (TVA și accizele), precum și cotele impozitului pe venit au crescut semnificativ începând cu anul 2009. În ceea ce privește impozitul pe profit, cotele au continuat să scadă și după anul 2009, dar într-un ritm mai scăzut față de începutul decadei, iar în 2012 media UE a început chiar să crească marginal. În ansamblu, ponderea impozitării în PIB a scăzut în anul 2010 cu 1,4% față de anul 2000 și cu 0,2% față de anul 2009.

Contribuțiile sociale, se află, de regulă, în strânsă legătură cu asigurarile sociale (pensii, șomaj și sănătate). Dacă la nivelul UE15, ponderile impozitelor directe, indirecte și a contribuțiilor sociale sunt relativ egale, se observă o pondere mai mică a impozitării directe. Cea mai mică pondere a impozitelor directe în total impozite la nivelul anului 2010 o are Lituania (numai 17,4%4), urmată de Bulgaria (18,8%) și Slovacia (19,1%)5. Toate aceste țări au adoptat sisteme de impozitare cu cote fixe care conduc la o reducere puternică a impozitelor directe față de cele indirecte. La nivelul UE15, sistemul de impozitare din Germania și Franța, care pune acccent pe contribuțiile de asigurări sociale reprezintă opusul celui din Danemarca, Suedia și Regatul Unit, unde ponderea contribuțiilor sociale în totalul veniturilor este redusă.

Figura nr.3.16 Ponderea veniturilor totale în PIB

Sursa:Ministerul Finantelor Publice –Directia Generală de Analiza macroeconomicăși politici financiare

Figura nr.3.17 Ponderea impozitelor directe și îndirecte în total impozite

Sursa:Ministerul Finantelor Publice –Directia Generală de Analiza macroeconomicăși politici financiare

În România produsul intern brut (PIB) s-a majorat în 2011, în termeni reali, cu 2,5% față de anul 2010, ceea ce a reprezentat o evoluție mai bună decât se anticipase prin prognoza de toamnă. Cererea internă a fost în creștere în 2011 cu 3,1% față de 2010, pe fondul majorării consumului privat cu 1,3% și a formării brute de capital fix cu 6,3%. Consumul guvernamental, care include consumul individual și colectiv al acestuia, s-a diminuat cu 3,5%. Exporturile de bunuri și servicii s-au majorat cu 9,9%, în timp ce importurile s-au majorat cu 10,5%, contribuția exportului net la creșterea real ă a PIB fiind negativă, respectiv de 0,8% procente.

Anul 2011 s-a caracterizat printr-o evoluție foarte bună a comerțului exterior românesc. Realizările sunt comparabile chiar cu cele înregistrate înainte de criză, exporturile aducând o contribuție însemnată la reducerea declinului economic.

Principalele obiective ale politicii fiscale și bugetare în perioada 2011-2012 au fost:

-asigurarea resurselor pentru dezvoltarea economică sustenabilă prin creșterea cu 15,4 miliarde lei a cheltuielilor bugetului general consolidat în 2012;

-continuarea procesului de consolidare fiscală prin creșterea veniturilor într-un ritm mai rapid decât creșterea cheltuielilor, în urma introducerii unui pachet de măsuri fiscale orientate către lărgirea bazei de impozitare și aplicarea principiului solidarității;

– întărirea disciplinei bugetare prin reducerea risipei în cheltuielile aparatului central, și prin plata arieratelor în sănătate, în infrastructura de transport și in administrația locală;

– reformarea investițiilor publice;

– managementul adecvat al datoriei publice.

Consolidarea fiscală inițiată în anul 2010 în vederea corectării dezechilibrelor majore existente la nivelul poziției finanțelor publice a fost caracterizată de un ritm alert, România reușind într-o perioadă relativ scurtă, reducerea deficitului bugetar potrivit ESA95 de la 9% din PIB în 2009 la 2,3% din PIB în 2013.

Pe partea de venituri bugetare, creșterea acestora cu 0,6 pp din PIB în perioada 2009-2013 s-a produs în principal ca urmare a creșterii cotei legale de TVA de la 19% la 24% în 2010, veniturile din TVA crescând în perioada 2009-2013 cu 1,7 pp din PIB (2009 marcase o scădere a veniturilor din TVA cu 1,3 pp din PIB față de anul 2008), compensând astfel scăderea încasărilor din CAS (-1,4 pp din PIB) și din impozitul pe venit și pe profit (-0,8 pp din PIB).

Reducerea din 2013 a deficitului bugetar potrivit ESA95 de la 3% la 2,3% din PIB s-a realizat prin diminuarea cheltuielilor bugetare cu 1,7% din PIB în condițiile în care țintele privind colectarea veniturilor nu s-au realizat cu o marjă considerabilă. Astfel, veniturile au fost mai mici cu 1% din PIB, în principal ca urmare a diminuării veniturilor fiscale cu 0,7 pp din PIB întimp ce ajustările la nivelul cheltuielilor bugetare au avut loc preponderent la nivelul consumului intermediar (-0,7 pp din PIB), altor cheltuieli curente (-0,5 pp din PIB), asistenței sociale (-0,3 pp din PIB) și formării brute de capital fix (-0,3 pp din PIB).

Tabelul nr.3.26

Evolutia veniturilor si cheltuielilor dupa standardele ESA95

Sursa: Raport Consiliu Fiscal pe anul 2013

România are una dintre cele mai mici ponderi în PIB a veniturilor bugetare (venituri fiscale și nefiscale), acestea reprezentând în 2012 doar 32% din PIB, cu aproximativ 13 puncte procentuale din PIB mai mici decât media europeană. Nivelul veniturilor fiscale raportate la PIB (impozite și contribuții sociale) în România a fost de 28,1 % în anul 2012, cu 12,2 puncte procentuale mai mic decât media UE 27 (40,3%). Ponderea veniturilor fiscale în PIB a fost semnificativ mai mică decât în economii similare precum Ungaria (38,1%), Slovenia (37,8%), Republica Cehă (34,8%) și Polonia (32,4%) în 2012, tendința urmată și în anul 2013.

După cum se observa evolutia politicii fiscal bugetare în perioada 2009-2013 a fost centrată pe colectarea impozitelor indirecte care au o pondere semnificativ mai mare in PIB față de impozitele directe.

Consolidarea fiscală inițiată în anul 2010 în vederea corectării dezechilibrelor majore existente la nivelul poziției finanțelor publice a fost caracterizată de un ritm alert, România reușind într-o perioadă relativ scurtă, reducerea deficitului bugetar potrivit ESA95 de la 9% din PIB în 2009 la 2,3% din PIB în 2013. Ajustarea fiscală din perioada 2009-2013 de 6,7 pp din PIB după standarde ESA95 s-a efectuat prin reducerea cheltuielilor bugetare cu 6,2 pp din PIB și prin creșterea veniturilor bugetare cu 0,6 pp din PIB. Reduceri de cheltuieli bugetare s-au operat în principal la nivelul cheltuielilor de personal (-2,8 pp din PIB), formării brute de capital fix (-1,5 pp din PIB) și asistenței sociale (-1,4 pp din PIB). Pe partea de venituri bugetare, creșterea acestora cu 0,6 pp din PIB în perioada 2009-2013 s-a produs în principal ca urmare a creșterii cotei legale de TVA de la 19% la 24% în 2010, veniturile din TVA crescând în perioada 2009-2013 cu 1,7 pp din PIB (2009 marcase o scădere a veniturilor din TVA cu 1,3 pp din PIB față de anul 2008), compensând astfel scăderea încasărilor din CAS (-1,4 pp din PIB) și din impozitul pe venit și pe profit (-0,8 pp din PIB). Reducerea din 2013 a deficitului bugetar potrivit ESA95 de la 3% la 2,3% din PIB s-a realizat prin diminuarea cheltuielilor bugetare cu 1,7% din PIB în condițiile în care țintele privind colectarea veniturilor nu s-au realizat cu o marjă considerabilă. Astfel, veniturile au fost mai mici cu 1% din PIB, în principal ca urmare a diminuării veniturilor fiscale cu 0,7 pp din PIB în timp ce ajustările la nivelul cheltuielilor bugetare au avut loc preponderent la nivelul consumului intermediar (-0,7 pp din PIB), altor cheltuieli curente (-0,5 pp din PIB), asistenței sociale (-0,3 pp din PIB) și formării brute de capital fix (-0,3 pp din PIB).

Se observă că randamentul impozitului pe profit a scăzut de la 16,6% în 2009 la 13% în 2011 ajungând la 10,6% în 2013, în timp ce randamentul impozitului pe venit a scăzut de la 23% în 2009 la 22,5 % în 2013. În ciuda creșterii cotei de TVA, rata de colectare efectiv a TVA a scăzut într-o prima etapa , dar până în 2012 a revenit la niveluri similare cu 2009, si anume 36%, în2013 scăzând la 34,5%. Cu toate acestea, randamentul TVA rămâne scăzut din cauza proastei colectări. Indicatorii eficienței impozitelor sugerează că îmbunătățirea colectării impozitelor continuă să reprezinte o provocare pentru România și în viitor vor fi necesare noi măsuri de administrare fiscală.

De asemenea noile taxe și impozite din ultima încurajează creșterea evaziunii fiscale. O alta problemă rezultată din urma creșterii evaziunii este aceea problemelor de concurență între firmele rău platnice și cele care își plătesc datoriile la stat.

Tabelul 3.27

Evoluția TVA colectată după creșterea cotei de impozitare

— milioane lei —

Sursa : Minsterul Finanțelor Publice

Conform Consiliului Fiscal, evaziunea fiscală are o dimensiune foarte ridicată în România, reprezentând 13,8% din PIB în anul 2012. Dacă România ar colecta impozitele și taxele pe care le are la maxim, ar avea venituri bugetare ca procent din PIB peste media europeană. O reformă profundă a administrării taxelor și impozitelor în România țintită în direcția creșterii gradului de colectare a taxelor este absolut necesară. Aproximativ 60% din evaziunea fiscală este generată la TVA, evaziunea la TVA atingând un maxim de 9,6% din PIB în 2010 (nivel similar celui din 1996), în 2011 – 2012 înregistrând o reducere până la 8,3% din PIB. De remarcat că în 2010, când a fost crescută cota legală de TVA de la 19% la 24%,evaziunea fiscală a crescut de la 8% din PIB în 2009 la 9,6% din PIB în 2010.

În concluzie , urmare a analizei efectuate a rezutat că, politica fiscal-bugetară a Romaniei a fost axată pe colectarea și incasarea cu prioritate a impozitelor indirecte, însă nu întotdeauna gradul de colectare a resurselor bugetului general consolidat a avut aceeasi eficiență.

Cea mai importantă sursa din categoria impozitelor indirecte o reprezita TVA, înscă cresterea cotei de la 19 % la 24% a avut un impact pozitiv asupra incasrilor bugetare, dar concomitent a sporit si evaziune fiscală în domeniu, tinand cont de ponderea încasării aceteia in produsul intern brut.

3.3.2. Impactul compactului fiscal asupra României

Principalul scop al Pactului de Stabilitate si Crestere este ca statele zonei euro sa aiba un echilibru bugetar sau in surplus si fluctuatiile ciclice sa fie gestionate fara a depasi pragul de referinta al deficitului bugetar de 3% din PIB, conform Tratatului de la Maastricht. Compactul fiscal european are ca si obiectiv consolidarea disciplinei fiscale prin introducerea unor sanctiuni si a unei supravegheri mai stricte. Cerinta cea mai importanta este ca deficitul structural sa nu depaseasca pragul de 0,5% din PIB, riscurile la adresa sustenabilitatii finantelor publice sa fie reduse, iar deficitul bugetar poate ajunge la valoarea maxima de 1% din PIB.

Dezvoltarea economiei pe termen mediu are la baza mai multe premise, dintre care cea fundamentala este finalizarea si consolidarea constructiei institutionale a economiei de piață.

Alături de premisă fundamentală a dezvoltării economice pe termen mediu se regăsesc si alte premise, dintre care menționăm definirea ca obiective ale mix-ului de politici macroeconomice, a creșterii ofertei reale si a reducerii cererii nominale.

Soluțiile pentru realizarea acestei premise sunt exclusiv financiare,
adică de natura bugetară și monetară:

o Redimenisonarea raportului intre impozitele directe si cele indirecte

o Atenuarea fiscalitatii privind angajarea fortei de munca

o Distriubuirea mai rationala a cheltuielilor bugetare

o Mentinerea deficitului bugetar la cota 3% din PIB

o Cresterea strict neinflationista a bazei monetare

o Reducerea cotei rezervei obligatorii

o Redecerea ratei dobanzii reale

o Flotarea controlata a cursului de schimb

o Cresterea rezervei valutare a BNR la echivalentul 4-5 luni de import

Instrumentele politicii bugetare sunt cheltuielile publiceł. Ele sunt diversificate si servesc la achizitionarea de bunuri se servicii necesare institutiilor publice, asigurarea de resurse banesti unor categorii sociale sau sustinerea financiara a dezvoltarii unor ramuri sau domenii de activitate. Cheltuielile publice inscrise in bugetele componente ale sistemului public de bugete, dimensionate, in ultima instanta, in bugetul general consolidat fac obiectul votului, fiind expresia efortului financiar public real in fiecare an.

Functiile politicii bugetare, ca si cele ale politicii fiscale sunt: stabilizarea macroeconomica, alocarea resurselor, redistribuirea veniturilor. Ele actioneaza prin obiectivele specifice in plan bugetar, coroborate cu cele care sunt definite in contextul general al politicii statului. Noile orientari ale politicii fiscal-bugetare sau avute in vedere in cadrul strategiei actualului guvern privesc cerinte majorea ale indeplinirii obiectivelor inscrise sub forma angajamentelor fata de electorat, conjugate cu cu obiectivele specifice ale Uniunii Europene. Stabilitatea finantelor publice ocupa un loc privilegiat in asigurarea unei bune functionari a uniunii economice si monetare. Pactul de stabilitate si crestere statueaza cadrul de reglementare pentru coordonarea politicilor fiscale nationale in cadrul uniunii economice si monetare. Conditia obligatorie pentru atingerea unui nivel stabil al preturilor pe termen mediu si a unei cresteri economice sustenabile.

In contextul renuntarii la cursul de schimb ca instrument de politica monetara, politicii fiscale, prin intermediul stabilizatorilor automati si politicii fiscale discretionare, ii revine un rol fundamental in atenuarea fluctuatiilor economice generate de socurile asimetrice care pot afecta tarile membre ale uniunii economice si monetare.

Pactul de stabilitate si crestere stabileste ca obiectivul pe termen mediu al pozitiilor bugetare din statele zonei euro sa fie aproape de echilibru sau in surplus, situatie care ar trebui sa le permita sa gestioneze fluctuatiile ciclice normale fara depasirea nivelului de referinta de 3% din PIB pentru deficitul bugetar efectiv. Atingerea obiectivului pe termen mediu ar trebui sa asigure evolutia rapida catre o situatie sustenabila, generand totodata spatiu fiscal suficient pentru unele masuri discretionare de politica fiscala, de exemplu cresterea investitiilor in infrastructura.

Nivelul maximal de 3% pentru deficitul bugetar efectiv din pactul de stabilitate si crestere nu reprezinta un nivel care poate fi atins in fiecare an, ci doar un plafon care nu poate fi depasit nici in conditii economice adeverse. Soldul bugetar efectiv este afectat de fluctuatiile cicilice ale economiei, componentele bugetare fiind influentate de pozitia in cadrul ciclului economic.

Astfel, in perioada de expansiune, veniturile bugetare sunt mai mari, micsorand deficitul bugetar, fara ca acest lucru sa insemne neaparat o modificare in conduita politicii fiscale ori o imbunatatire a gradului de colectare.

In contextul pactului de stabilitate si crestere, identificarea unei pozitii fiscale fundamentale, care sa nu depindă de fluctuațiile ciclice ale economiei si care sa asigure respectarea plafonului de 3% din PIB pentru deficitul bugetar si in caz de recesiune, devine fundamentala pentru respectarea prevederilor pactului si asigurarea unei poziții fiscale sustenabile pe termen mediu si lung.

Cea mai importanta componenta, Compactul fiscal, vizează consolidarea disciplinei fiscale la nivel european prin introducerea unor sancțiuni aplicate intr-un mod automat si a unei supravegheri mai stricte a statelor membre. Scopul este de a consolida supravegherea pozițiilor bugetare si a întări coordonarea politicilor economice.

Autoritatea responsabilă cu urmărirea implementării pe plan național a regulii privind un buget echilibrat este Curtea Europeana de Justiție; deciziile acesteia sunt obligatorii si pot fi urmate de amenzi de pana la 0,1% din PIB pentru statele din zona euro, plătite către Mecanismul European de Stabilitate. Compactul fiscal va intra in vigoare si va deveni obligatoriu pentru tarile membre ale uniunii economice monetare după ce va fi ratificat de cel puțin 12 state din zona euro. Celelalte tari ale Uniunii Europene vor intra sub incidenta compactului la momentul adoptării monedei unice sau mai devreme, in măsura manifestării acestei intenții.

Obiectivele de politica monetara se pot defini in termeni de sold bugetar ajustat ciclic, asigurând sustenabilitatea pe termen lung a finanțelor publice si permițând in acelasi timp stabilizatoriloă automați sa diminueze fluctuațiile economice. In esență, stabilizatorii automati reflecta faptul ca veniturile bugetare si, intr-o mai mica masură, cheltuielile sunt afectate de pozitia in cadrul ciclului economic si contribuie la atenuarea fluctuatiilor ciclice.

In caz de recesiune, veniturile colectate scad, iar cheltuielile cu indemnizatiile de somaj cresc, cu impact pozitiv asupra veniturilor firmelor si populatiei, favorizand astfel revenirea economiei si întoarcerea PIB la nivelul sau potential.

Eficacitatea stabilizatorilor automați depinde de dimensiunea sectorului guvernamental, precum si de elasticitatea veniturilor si cheltuielilor bugetare la fluctuatiile ciclice ale economiei. Cu cat este mai ampla dimensiunea sectorului guvernamental si cu cat este mai mare modificarea veniturilor si cheltuielilor bugetare la fluctuatiile ciclice ala economiei, cu atat efectul de estompare a acestor fluctuatii ca urmare a actiunii stabilizatorilor automati va fi mai puternic.

Pe parcursul ultimilor ani, deficitul bugetar ajustat ciclic a devenit din ce in ce mai utilizat in formularea de politici economice la nivel european. Dupa implementarea reformei pactului de stabilitate si crestere, deficitul bugetar ajustat ciclic a devenit punctul central al mecanismului de supraveghere fiscala al Uniunii Europene. Deficitului bugetar ajustat ciclic este si o masura des folosita in evaluarea impactului politicii fiscal-bugetare asupra cererii agregate.

Un impuls fiscal pozitiv, corespunzator unei cresteri a deficitului bugetar ajustat ciclic, reflecta o politica fiscal-bugetara stimulativa, in timp ce un impuls fiscal negativ, corespunzator unei diminuari a deficitului bugetar ajustat ciclic, semnaleaza un caracter restrictiv al politicii fiscal-bugetare.

Impulsul fiscal analizat impreuna cu pozitia ciclica a economiei permit evaluarea masurii in care politica fiscal-bugetara isi indeplineste scopul de stabilizator macroeconomic, actionand in sensul diminuarii presiunilor din partea cererii agregate in perioada de expansiune economica sau in sensul stimularii acesteia in perioada de recesiune.

Deficit bugetar efectiv – Deficit bugetar ciclic (stabilizatori automati) + Deficit bugetar structural (politici discretionare)

Deficit bugetar ciclic – Deficitul bugetar care s-ar inregistra daca PIB-ul ar fi la nivelul sau real; marimea deficitului care se inregistreaza luand in considerare fluctuatiile ciclului economic.

Deficit bugetar structural – Deficitul bugetar care s-ar inregistra daca PIB-ul ar fi la nivelul sau potential; este acea marime a deficitului care s-ar inregistra in lipsa influentelor ciclului economic.

Stabilizatori automati – Instrumente de autoreglare a economiei, avand scopul reducerii fluctuatiilor economice.

Politici discretionare – Politici prin care este manifestata interventia explicita, deliberativa a statului (guvern sau banca centrala) in ajustarile macroeconomice.

Evolutia veniturilor si cheltuielilor bugetare este influentata atat de evolutia volumului activitatii economice (de pozitia economiei pe ciclul economic), cat si de deciziile “discretionare” ale autoritatilor guvernamentale.

Veniturile si cheltuielile bugetare au o serie de componente care sunt influențate de ciclul economic. In ceea ce privește veniturile bugetare, majoritatea componentelor acestora înregistrează fluctuații ciclice. Astfel, taxe si impozite de genul contribuțiilor la asigurările sociale, impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugata, impozitul pe venit sau accizele sunt puternic influențate de poziția economiei in ciclul economic – recesiune sau “boom”. In ceea ce privește cheltuielile bugetare, acestea nu sunt foarte influentate de ciclul economic, cu exceptia compensațiilor si platilor pentru ajutorul de șomaj, care sunt influențate puternic de ciclicitatea activitatii economice.

Componentele veniturilor si cheltuielilor bugetare care sunt influențate de ciclul economic actionează ca “stabilizatori automați”, contribuind la netezirea ciclului economic și scăderea volatilitatii PIB, cu impact benefic asupra potentialului de crestere economica pe termen lung.

Stabilizatorii automați pot acționa atât pe partea de venituri cat si partea de cheltuieli a bugetului. Daca avem in vedere partea de venituri, in cazul in care economia se afla pe partea descendenta a ciclului economic (in recesiune), veniturile bugetare scad, fiind colectate mai puține taxe si impozite (acestea fiind influențate de activitatea economica). Aceasta scădere stimulează cererea agregata, contribuind astfel la stimularea creșterii PIB. In situația in care economia se afla intr-o perioada de “boom” a ciclului economic, veniturile bugetare cresc ciclic, ceea ce face ca veniturile agenților sa scadă, contribuind astfel la limitarea expansiunii cererii agregate.

Daca avem in vedere partea de cheltuieli bugetare, stabilizatorii automați actioneaza de regula prin intermediul sistemului de compensații si ajutoare pentru șomeri. Astfel, in cazul in care economia este in recesiune si creste rata șomajului, creșterea compensațiilor si ajutoarelor de șomaj stimulează cererea agregata, iar in cazul unui boom economic, scăderea acestor ajutoare limitează expansiunea cererii agregate.

Astfel, stabilizatorii automatii (soldul ciclic al bugetului – diferenta dintre veniturile bugetare si cheltuielile bugetare de natura ciclica) actioneza ca o “frana” pentru activitatea economica cand PIB-ul efectiv este peste nivelul sau potential, respectiv ca un “stimul” pentru activitatea economica in perioadele cand PIB-ul efectiv este sub nivelul sau potential. Astfel, PIB-ul efectiv este “fortat” automat sa se stabilizeze la nivelul sau potential.

Mecanismul descris functioneaza cu atât mai puternic cu cat sistemul de impozitare este mai progresiv.

Figura nr.3.18 Evolutia PIB efectiv, PIB potential si a cresterii economice potentiale

Sursa: Estimarile Comisiei Europene, noiembrie 2011, http://www.contributors.ro/sinteze/compactul-fiscal-european-implicatii-asupra-romaniei/

In perioada 2009 – 2011, deficitul bugetar structural a scazut de la 9,1% din PIB la 3,0% din PIB. In acelasi timp trebuie avut in vedere si faptul ca nivelul de pornire a fost unul ridicat, care a impus adoptarea rapida a unor masuri decisive pentru asigurarea sustenabilitatii politicii fiscale.

Ajustarea s-a realizat preponderent pe partea de cheltuieli, reformele structurale fiind promovate in special in domeniul salarizarii personalului bugetar, sistemul public de pensii si programarii bugetare. In cazul veniturilor, cea mai importanta masura a fost reprezentata de cresterea cotei standard de TVA de la 19 la 24% incepand cu iulie 2010.

Noua limita pentru deficitul structural, respectiv de 0,7% din PIB (Romaniei, avand in vedere dimensiunea redusa a stocului datoriei publice, Pactul fiscal european ii a permite fixarea unui obiectiv pe termen mediu, superior nivelului de 0,5%), va impune un control foarte strict asupra finantelor publice in Romania, acest lucru avand avantaje clare, dar si dezavantaje.

Figura nr.3.19 Evolutia deficitului bugetar efectiv, ciclic si structural

Sursa: Ionut Dumitru Compactul fiscal european. Implicatii asupra Romaniei, 8 Februarie 2012

Un avantaj important este reprezentat de imposibilitatea practicarii unor politici fiscale prociclice si de o disciplina fiscala pronuntata, in conditiile in care Romania are o experienta istorica negativa in acest domeniu.

Dezavantajul noii reguli fiscale europene pentru Romania consta în faptul ca spatiul de manevra existent pentru a putea stimula economia in perioadele de recesiune va fi foarte redus. In Romania, limita de deficit structural de 0,7% din PIB va fi cel mai probabil atinsa inainte ca deficitul public efectiv sa ajunga la 3% din PIB, fiind astfel semnificativ mai constrangator decat aplicarea crieteriului de la Maastricht.

Magnitudinea necesara a unui soc negativ care sa deplaseze deficitul bugetar de la MTO – Medium Term Objective (atins in ipoteza unui output gap egal cu zero) la 3% din PIB ar fi de 7,4% din PIB potential.

Prin asumarea unor tinte de deficit structural maxim de 0,7% din PIB, Romania isi asuma obligatia ca deficitul bugetar efectiv, ca medie pe parcursul unui ciclu economic (si media pe un orizont lung de timp), sa fie de maxim 0,7% din PIB, ceea ce va insemna fata de standardele istorice (3,8% din PIB media deficitului structural in perioada 1999-2011) un deficit mult mai mic.

Noua regula fiscală europeană are un impact si asupra capacității de a stabiliza economia. Capacitatea sectorului guvernamental de a contribui prin stabilizare automată la atenuarea fluctuațiilor ciclului economic este relativ scazută în România, in comparatie cu alte tari europene. Dimensiunea stabilizatorilor automați în România in comparatie cu celelelate țări europene este semnificativ mai redusă. Stabilizatorii automati sunt cei mai eficace, asa cum era de asteptat, în tari precum Danemarca, Olanda, Suedia si Finlanda, tari in care impozitarea are un caracter progresiv pronuntat.

Datorita unor stabilizatori automati relativ slabi, Romania ar putea avea nevoie de posibilitatea aplicarii unor stimuli fiscali discretionari mai puternici in perioada de recesiune pentru a ajuta economia sa iasa mai repede din recesiune si a o reduce la potential. Trebuie insa precizat ca, Compactul fiscal european este flexibil si explicit, în conditiile in care permite in mod explicit deviatii temporare de la MTO atunci cand economia se confrunta cu o contractie economica.

Figura nr.3.20 Marimea stabilizatorilor automați in economiile europene

Sursa: Ionut Dumitru Compactul fiscal european. Implicatii asupra Romaniei, 8 Februarie 2012

Pe termen mediu si lung, limita de 0.5% din PIB pentru deficitul structural conduce la scaderea datoriei publice (ca % din PIB). In cazul Romaniei, calculele arata ca in circa 20 de ani, la o rata de crestere nominala medie a PIB de 5%, datoria publica scade la 20% din PIB daca deficitul structural este 0.5% din PIB.

In această situație apare întrebarea firească dacă e dezirabil ca Romania să își reducă datoria publică atât de mult pe termen lung, ținând cont ca avem una dintre cele mai reduse datorii publice in UE si ca este de asteptat ca pe termen lung, pe măsură ce economia se va dezvolta, să existe premisele absorbției unei datorii publice mai mari? Literatura de specialitate arată că pana la un anumit prag, acumularea de datorie publică este stimulativa pentru cresterea economica. Pe de alta parte, nivelul curent al datoriei publice in Romania tinde sa devina relativ mare data fiind capacitatea de absorbtie limitata a pietelor financiare locale.

In contextul schimbarii fundamentale de abordare in politica fiscala in anii urmatori ca urmare a noului pact fiscal, spatiul de manevra la nivelul politicii fiscal-bugetare va fi mult mai mic ca in trecut, deficitele bugetare maxime permise fiind mult mai mici. Mai mult, eficienta redusa a stabilizatorilor automati reprezinta o constrangere suplimentara pentru Romania. In acest context, trebuie gasite solutii de stimulare a economiei chiar in conditiile unui spatiu mult mai limitat la nivelul politicii fiscal bugetare.

O prima solutie in acest sens o reprezinta absorbtia fondurilor UE. Aceasta reprezinta un stimul enorm pe care il putem avea in economie, care devine crucial in contextul constrangerii legate de politica fiscala discretionara impusa de noul pact fiscal si de dimensiunea redusa a stabilizatorilor automati.

Potentialul de multiplicare al cheltuielilor bugetare proprii in cazul proiectelor finantate din fonduri UE este mult mai mare decat in cazul proiectelor finantate integral din resurse proprii. Data fiind cofinantarea de doar 5% in cazul proiectelor cu finantare UE, la 1 leu resurse proprii – deficit bugetar – se pot efectua cheltuieli bugetare de 20 lei (absobtia fondurilor UE are impact pe deficitul bugetar doar cu partea de cofinantare, banii primiti de la UE fiind reflectati si pe venituri si pe cheltuieli), fata de o echivalenta de 1:1 in cazul proiectelor finantate integral din resurse proprii. In acest sens, nu exista nici un argument rational pentru care am prefera sa finantam un proiect din resurse proprii daca el poate fi finantat din fonduri UE. Noile constrangeri bugetare impuse de compactul fiscal sunt un argument suplimentar foarte puternic in acest sens.

Din păcate, până acum, performanța României în termeni de absorbție a fondurilor UE este foarte slabă. România trebuie să aibă ca prioritate zero cresterea urgentă și substanțială a absorbției fondurilor UE.

3.3.3. Politica bugetară centrată pe raționalizarea distribuirii cheltuielilor bugetare

În ultimii 24 de ani, de câte ori au avut nevoie să reducă deficitele bugetare, guvernele României au apelat în primul rând la creșterea impozitelor. Calea sănătoasă, dar dificilă, a raționalizării cheltuielilor (tăiere selectivă, cu discernământ) a fost ocolită. În schimb, amânarea raționalizărilor a dus deseori la tăieri ad hoc, devenite inevitabile. Cea mai cunoscută a fost tăierea salariilor și a sporurilor salariale din 2010, dezaprobată de public. De atunci, politicienii nu mai au curajul nici măcar să vorbească despre atât de necesarele raționalizări ale cheltuielilor publice. În mod regretabil, pentru a reduce deficitele guvernului, ei preferă creșterea impozitelor.

Pentru a finanța cheltuielile sale supradimensionate, statul a crescut impozitele, astfel luând de la întreprinderi acele economisiri pe care acestea le-au produs prin restructurare. În consecință, firmele nu au putut beneficia de propriul efort de ajustare.

Compactul fiscal european are ca si obiectiv consolidarea disciplinei fiscale prin
introducerea unor sancțiuni si a unei supravegheri mai stricte. Cerința cea mai importanta este ca deficitul structural sa nu depășească pragul de 0,5% din PIB, riscurile la adresa sustenabilității finanțelor publice sa fie reduse, iar deficitul bugetar poate ajunge la valoarea maxima de 1% din PIB.

Ultimii ani au adus discuții din ce în ce mai intense legate de economii posibil de efectuat la nivelul cheltuielilor publice cu bunurile și serviciile. Până la urmă o măsură de responsabilizare față de contribuabili, fie ei indivizi sau companii și, de ce nu, o potențială rezervă de reducere a risipei. Mai mult, reducerile la acest capitol au capacitatea de a alimenta golul temporar lăsat de măsurile de relaxare fiscală aplicate sectorului privat corect, singurul sector ce creează investiții și locuri de muncă sustenabile.

Stabilizarea fiscală asigură menținerea în limite sustenabile a deficitului contului curent deoarece creșterea economisirilor în sectorul public nu duce la o scădere de unu-la-unu a economisirilor în sectorul privat.

Cercul vicios al politicii fiscale începe dacă guvernul nu reușește să raționalizeze cheltuielile publice. Șansa ca acest eșec să apară este mare dacă votanții dependenți de redistribuirea de la bugetul public sunt majoritari. În aceste condiții, pentru a aduce deficitul bugetar la niveluri compatibile cu echilibrele macroeconomice, guvernul apelează la creșterea ratelor de impozitare sau la tăieri aleatoare a cheltuielilor. Aceste măsuri generează efecte negative pe două canale. Primul, resursele publice continuă să se risipească pe scheme de securitate socială nesustenabile, pe programe de asistență socială încă deficitare și pe proiecte publice care aduc venituri mici. Al doilea, creșterea impozitelor reduce performanțele financiare ale firmelor, a căror competitivitate este, în medie, redusă. Pe cele două canale se frânează creșterea economică sau chiar se poate induce o contracție economică. În final, o nouă ajustare a deficitului bugetar este necesară, dar, din nou, dacă cele mai multe voturi vin de la cei dependenți de redistribuire, guvernul nu va raționaliza cheltuielile publice și cercul se reia. Astfel, dependența de redistribuire determină noi creșteri ale ratelor de impozitare.Menținerea dependenței masive de redistribuire întreține neclaritatea drepturilor de proprietate și corupția, alimentând în acest fel cercul vicios al economisirii.

Degeaba au fost reduse 100.000 de posturi din sistemul bugetar, daca nu se adopta si o serie de masuri care sa aiba in vedere cresterea productivitatii muncii in sistemul bugetar, prin identificarea si implementarea unui raport optim costuri-eficienta, eficacitate si timp. Nu suntem convinși ca actualul guvern a realizat un studiu strategic care sa identifice necesitatile sistemului bugetar, pentru ca nu poti sa blochezi toate posturile in sistemul bugetar atat timp cat sunt zone descoperite, zone care in continuare iti aduc plus valoare si necesita sprijin. Crearea si aplicarea unor indicatori de performanta in sistemul bugetar ar furniza o situatie precisa asupra necesitatilor si excedentelor cu care se confrunta sistemul.Nu poti sa blochezi posturi in Organismele care gestioneaza fondurile UE atat timp cat tu ai ca obiectiv cresterea ratei de absorbtie, iar personalul angajat in aceste institutii este insuficient ca numar si insuficient de bine pregatit.

Totuși, sectorul public a reușit să reducă deficitul bugetar de la 9 la sută din PIB în 2009, la 3 la sută din PIB în 2012. Analizată pe componente, această realizare pare mai puțin spectaculoasă. Față de anul 2008, în perioada 2009-2012, economisirile guvernamentale au scăzut de la 0,9 la sută din PIB (3,2 la sută din PIB în 2007) la o medie de -0,6 la sută din PIB, iar investițiile au scăzut de la 6,6 la sută din PIB la o medie de 5,5 la sută din PIB. La deficitul mediu de cont curent de 4,4 la sută din PIB din perioada 2009-2012, sectorul guvernamental a contribuit cu un deficit bugetar mediu de 6,1 la sută din PIB, iar sectorul privat cu un surplus mediu de 1,7 la sută din PIB.

Raționalizarea cheltuielilor cu consumul guvernamental ar fi redus risipa și ar fi mărit economisirile în sectorul bugetar. Raționalizarea cheltuielilor de capital ar fi dus la creșterea eficienței investițiilor publice, ceea ce ar fi generat creștere economică și locuri de muncă. Raționalizările ar fi permis ca deficite bugetare mai mici să rezulte într-o creștere economică mai mare și în mai multe locuri de mncă

Echilibrul politic din 2009 a făcut ca guvernul să fie format în principal de coaliția dintre PSD și PDL. În această formulă, raționalizarea cheltuielilor publice, în special a celor de asigurări sociale și a celor de asistență socială nu a fost posibilă. Pur și simplu, s-a pierdut timpul.

În fața pericolului iminent al colapsului sectorului public și cu un nou echilibru politic, în 2010 noul guvern a decis tăierea salariilor și a sporurilor la salarii în sectorul public. Pierderea momentului în 2009 a făcut ca aceste ajustări să nu fie raționalizări, ci tăieri fortuite ale cheltuielilor de natură salarială.

Reducerea deficitului de cont curent la aproape 1 la sută din PIB generează întrebări legate de profilul politicii fiscale pentru anul 2014. De exemplu, dacă sectorul privat are surplus și deficitul de cont curent este la un minim în ultimii 25 de ani, de ce să creștem impozitele pentru a reduce deficitul bugetar? Nu ar fi mai bine să creștem deficitul bugetar, fără a împovăra firmele cu impozite mai mari, care le confiscă economisirile rezultate în urma restructurării?

Se pot aduce câteva argumente solide pentru care creșterea deficitului bugetar nu este acceptabilă.

În primul rând, creșterea deficitului bugetar nu este de dorit atât timp cât poziția investițională netă a României este de aproximativ -65 la sută din PIB, reflectând îndatorarea înaltă în monedă străină a României. În ultimii 24 de ani, contul curent a fost permanent în deficit, ceea ce a dus la gradul înalt de îndatorare. Reducerea deficitelor de cont curent devine astfel necesară, iar reducerea deficitului bugetar este o soluție, dacă se are în vedere că reluarea creșterii economice la rate mai înalte va însemna mutarea sectorului privat de la surplusuri externe la deficite externe.

Pe de altă parte, datoria publică atinge aproape de 40 la sută din PIB, ceea ce înseamnă că deficite bugetare mai mari ne-ar apropia de o limită pe care investitorii străini nu o tolerează.

În alt treilea rând, mitul finanțării perpetue nu funcționează. În anumite condiții, trecerea de la finanțarea defictului bugetar de către piață la nefinanțarea lui se poate face brusc (vezi, de exemplu, cazul Greciei), astfel încât este prudent ca deficitul de finanțare al guvernului să fie întotdeauna mic.

În sfârșit, chiar dacă am ignora toate argumentele de mai sus, creșterea deficitului bugetar nu este de dorit atât timp cât resursele se risipesc pe scheme de securitate socială nesustenabile, pe programe de asistență socială încă deficitare și pe proiecte publice ce aduc venituri mici. Toate aceste trăsături ale cheltuirii banului public vor fi accentuate dacă deficitul crește, ducând, în final, la noi creșteri de impozite.

Soluția viabilă pentru menținerea la niveluri sustenabile a deficitului bugetar este raționalizarea cheltuielilor guvernamentale. Ea ar trebui să ducă la creșterea mai înceată a transferurilor comparativ cu creșterea cheltuielilor cu investițiile în infrastructură. Creșterea mai înceată a transferurilor ar contribui la sporirea economisirilor guvernamentale, ceea ce ar permite reducerea deficitului bugetului asigurărilor sociale și, astfel, a datoriei publice. Investițiile în infrastructură ar permite creșterea PIB și a productivității în sectorul privat. În final, raționalizarea cheltuielilor publice ar permite ca o creștere economică relativ înaltă să fie acompaniată de un deficit de cont curent relativ mai mic.

3.4. Analiza politicii deficitului bugetar în perioada 2005-2013

Generalizarea teoriilor privind deficitul bugetar, stabilirea circumstantelor de aparitie a acestui fenomen, a cailor de finantare si efectele acestuia asupra situatiei economice din tara, au făcut obiectul a numeroase critici și dezbateri.

În conditiile economice actuale atribuțiile României, se referă în pricipal efectuarea unor schimbari de structura, la stabilirea echilibrului bugetar și creșterea economică, ceea ce reprezintă unul din dezideratele de baza ale unor importante realizari economico-sociale. Statul are rolul de a influența derularea proceselor economice prin pârghii economico-financiare la care poate apela: parghia fiscală parghia vamală, cât și pe cea a cheltuielilor publice.

Unul dintre principiile de baza ale elaborarii bugetului de stat (ca de altfel a oricarui tip de buget) este echilibrul bugetar, dar acesta din urma nu se realizeaza, de cele mai multe ori, în mod automat, prin acoperirea cheltuielilor bugetare cu veniturile bugetare, în astfel de situatii spunem ca bugetul se elaboreaza cu deficit de finantare, care poarta numele de deficit bugetar.

Deficitul bugetar este diferenta dintre cheltuielile publice, mai mari, si veniturile publice ordinare, fiscale si nefiscale, mai mici. Fiind aprobat ca o componenta structurala a bugetului, la partea de cheltuieli, deficitul bugetar reprezintă autorizarea de cheltuieli superioare veniturilor provenite din impozite si alte prelevări obligatorii. De asemenea putem afirma ca deficitul bugetar poate fi identificat cu o descoperire a cheltuielilor ce va fi finanțată prin recurgerea la împrumuturi.

Prin legea bugetului de stat se stabilesc volumul veniturilor și structura acestora, pe capitole si subcapitole, volumul cheltuielilor pe destinații si pe ordonatorii principali de credite pentru bugetul de stat, bugetele fondului national unic de asigurari sociale de sănatate, volumul creditelor externe, volumul fondurilor externe nerambursabile, precum și volumul sumelor alocate din veniturile proprii pentru anul 2008, 2009, 2010.

Figura nr.3.21. Mobilizarea si repartizarea resurselor din buget

Sursa: Andrei Alexandru Vlad – Deficitul bugetar al României în perioada 2010 – 2012, Colecția de working papers ABC-UL LUMII FINANCIARE

Politica fiscal bugetară a jucat unul dintre principalele roluri de macrostabilizare economică, devenind un instrument reglator al funcționării economiei de piață, către obiectivul unei creșteri economice dinamice, neinflaționiste și sustenabile, capabilă să genereze noi locuri de muncă în paralel cu acceptarea reformelor structurale.

Obiectivul creșterii economice bazate pe investiții și creșterea productivității muncii, cu reflexul în modernizarea și creșterea competitivității economiei naționale, a impus reformarea în etape a sistemului fiscal pentru a răspunde principiilor neutralității, uniformității, suportabilității și unui comportament corect al contribuabililor față de obligațiile fiscale.

Politica bugetară și-a însușit un management mai performant referitor la programarea și structurarea cheltuielilor, transparența și execuția acestora. În acest sens, s-a reușit încadrarea în prevederile constituționale legate de termenul de elaborare și aprobare a bugetului de stat consolidat, o arondare a unui volum sporit de cheltuieli pe programe și proiecte și, mai ales, asigurarea resurselor de cofinanțare necesare beneficierii de resurse financiare externe pe proiecte bine definite și acceptate de forurile internaționale, în special UE și Banca Mondială.

Evoluția deficitului bugetar, rezultat din exercițiul financiar și mai puțin din ambițiile de programare ale acestuia, reflectă o creștere a interesului pentru stabilirea priorităților reale în cheltuieli, o îmbunătățire a eficienței acestora, prudență și un management performant al trezoreriei cu obiectivul sustenabilității cheltuielilor angajate.

Având în vedere respectarea criteriilor de convergență pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada 2005 -2007 politica deficitului bugetar derulată de autoritățile române a fost circuscrisă acestui obiectiv care impunea o limatare aacestuia la plafonul de 3% din PIB, valoare țintă care de altfel s-a realizat. Totodată, această țintă corespunde nivelului de sustenabilitate fiscală pe termen mediu și de continuare a procesului de dezinflație.

Prin politica de reducere a deficitului bugetar au fost urmărite colateral și o serie e măsuri precum:

sustinerea eforturilor de macrostabilizare;

scăderea suplimentară a ratei inflatiei;

menținerea deficitului de cont curent în limite sustenabile.

Reducerea graduală a deficitului necesita adaptarea cheltuielilor și veniturilor guvernamentale. Aceasta implica, pe de o parte, revizuirea și reevaluarea volumului și structurii cheltuielilor obligatorii, precum și îmbunătățirea utilizării alocărilor bugetare. Această sarcină era esențială pentru pregătirea României în vederea aderării la Uniunea Europeană și admiterii ca membru cu drepturi depline al Uniunii Economice și Monetare.

Stabilitatea și sustenabilitatea finanțelor publice, este rezultatul unie politici politicii bugetare sustenabile pe termen mediu. Aceasta situația a fost posibilă datorită reducerii continue a poverii datoriei publice asupra cheltuielilor bugetare, a bunei gestiuni a banilor publici, a încurajării investițiilor cât și a urmăririi consecvente de încadrarea în criteriile de convergență ale Tratatului de la Maastricht.

Obiectivul de a menține un deficit redus în întreaga perioadăde analiza, a determinat obținerea țintei de inflație, reducerea ratelor dobânzii, evitarea efectului de evicționare a investițiilor private.

Finanțarea deficitul bugetar într-o masură echilibrată, atât de pe piața externă, cât și în completare din surse interne, scopul principal fiind cel al menținerii unui nivel sustenabil al datoriei externe contractate direct sau garantate de stat.

Privitor la finanțarea deficitului bugetului general consolidat de 2,3 % în anul 2007 acest lucru s-a realizat în principal din surse interne (98,4%) și în completare din surse externe (1,6%).Politica de finanțare a deficitului bugetar pentru anul 2007 va fi continuată și în anul 2008, când deficitul bugetului general consolidat va fi finanțat din surse interne în proporție de 77%, din surse externe în proporție de 17%, iar diferența se va acoperi din veniturile din activitatea de privatizare și din sumele recuperate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului din credite neperformante

Finanțarea deficitului bugetar a fost realizată prin emisiuni de certificate de trezorerie și obligațiuni de stat de tip benchmark pe piața internă, împrumuturi temporare din disponibilitățile contului curent general al trezoreriei statului, din sumele recuperate de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului din activele bancare neperformante, împrumuturile destinate finanțării de proiecte și utilizarea de către primăria București a fondurilor neutilizate din emisiunea de Euroobligațiuni lansată în anul 2005. În același scop, în conformitate cu OUG nr.113/2006 privind înființarea Fondului Național de Dezvoltare, suma de 459,0 milioane lei din veniturile din activitatea de privatizare a fost utilizată pentru finanțarea deficitului bugetar rezultat din cheltuielile destinate finanțării proiectelor de investiții în infrastructură și a altor proiecte prioritare. .

Modul în care s-a efctuat finantarea deficitului bugetar este redat în figura nr.

Figura nr.3.22. Finanțarea deficitului bugetar în anul 2007

Sursa:Raport privind situația macroeconomică pe anul 2009 și proiecția acesteia pe anii 2010-2012

În noile condiții internaționale (criza datoriilor suverane, cost în creștere al creditului, relansare economică firavă în Europa și SUA), deficite structurale mari nu sunt tolerate de piețe, de creditorii multilaterali. Aceste condiții obligă la consolidare fiscală, care reclamă o restructurare a cheltuielilor publice, inclusiv a celor de natură socială. Din această perspectivă trebuie să fie judecate reforma sistemului de salarizare în sectorul public și a sistemului de pensii.

In anul 2008, deficitul bugetar al Romaniei fost de 5,7% din PIB (29,23 miliarde RON). Evolutia deficitului bugetar in tara noastra a urmat dinamica de la nivelul UE in perioada 2008-2011, sporind din 2008 pana la finalul lui 2009, dupa care a scazut treptat pana la sfarsitul anului trecut. Astfel, deficitul bugetar al UE a fost anul trecut de 4,5 la suta din PIB, dupa ce in 2009 aproape s-a triplat fata de anul anterior (la 6,9% fata de 2,4 la suta din PIB). In 2010, valoarea indicatorului a fost de 6,5% din PIB.

Pentru a preîntâmpina deteriorarea situației economice și financiare, în anul 2009, autoritățile române au agreat un pachet financiar pe o perioadă de 2 ani cu FMI, CE și alte instituții financiare internaționale (BIRD, BEI, BERD) învaloare de 19,95 mld. EURO. În cadrul acestui pachet de finanțare externă, BEI și BERD au contribuit cu 1 miliard de Euro pentru susținerea sectorului privat.

Tabelul nr.3.28

TOTAL TRAGERI DIN PACHETUL DE FINANȚARE*)

Sursa: Raport privind situația macroeconomică pe anul 2014 și proiectia acesteia pe anii 2014-2017

Cu toate acestea, datoria guvernamentală conform metodologiei UE s-a situat la sfârsitul anului 2013 la un nivel de 38,4% din PIB, net inferior plafonului de 60% stabilit prin Tratatul de la Maastricht. Dacã la sfârsitul anului 2012 datoria guvernamentalã reprezenta 38,0% din PIB, asigurarea necesităților de finanțare în anul 2013 si consolidarea rezervei financiare în valutã aflatã la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, pe fondul unei creșteri economice de 3,5% din PIB, au condus la majorarea nivelului acestui indicator la 38,4% din PIB la finele anului 2013. Din datoria guvernamentalã, la sfârșitul anului 2013, datoria internã a reprezentat 17,5% din PIB, iar datoria externã a fost de 20,9% din PIB, ca urmare a unui proces de finanțare în perioada 2011-2013 care a avut în vedere o finanțare externă semnificativă.

Escaladarea deficitelor bugetare în anii 2009-2010 a avut ca și cauză înrautatirea mediului economic internalional și lipsa de lichiditati pentru finantare.

Potrivit raportului intocmit de Misterul Finantelor, pentru elaborarea bugetului de stat pe anul 2011, pe primele 10 luni a anului 2010 executia bugetului general consolidat s-a încheiat cu un deficit de 23,7 miliarde lei, reprezentând 4,6% din PIB.

Analiza veniturilor din aceasta perioada releva că veniturile încasate la bugetul general consolidat au fost în sumă de 136,8 miliarde lei, cu 4,3% mai mult, în valori nominale, față de realizările perioadei corespunzătoare din anul precedent.

Potrivit datelor înscrise în raport încasările au crescut, în principal la veniturile din taxa pe valoare adăugată, cu 10,3% față de aceeași perioadă din anul precedent, la accize unde încasările sunt mai mari cu 11,5% la nivelul bugetului general consolidat, la veniturile nefiscale (+21,4%).

Veniturile din TVA au înregistrat creșteri mari ca urmare a majorării cotei de la 19% la 24%. Veniturile din accize au crescut ca urmare a majorării nivelului de accizare aplicat de la 1 ianuarie 2010, a cursului mediu lei/EURO luat în calcul la plata accizelor pentru anul 2010, precum și a creșterii cuantumului accizei la unele produse.Se mențin decalaje importante la impozitul pe profit (-6,6%), impozitul pe venit (-3,6%), precum și la contribuții de asigurări sociale (-5,5%).

Executia bugetului general consolidat in aceeasi perioada a înregistrat cheltuielile în sumă de 160,5 miliarde lei, ce au crescut în termeni nominali cu 2,5% față de aceeași perioadă a anului precedent.

Creșterea s-a înregistrat în principal la dobânzi (+15%), ca urmare a finanțării deficitelor bugetare acumulate din anii precedenți, programe cu finanțare UE (+159%), asistență socială (+8%) datorită operarii de reduceri de personal înregistrată atatn in sectorul guvernamental cât și în cel privat.

Cheltuielile de personal au înregistrat în perioada 1 ianuarie-31 octombrie, față de aceeași perioadă din 2009, o reducere de 6,7% la nivelul bugetului general consolidat, ca urmare a reducerii cu 25% a salariului și a altor drepturi de natură salarială pentru perioada 1 iulie -31 decembrie 2010 și a luării măsurilor pentru restabilirea echilibrului bugetar.

Cheltuielile cu bunuri și servicii au crescut cu 2,3% față de aceeași perioadă a anului 2009, ca urmare a majorării plăților din fondul de sănătate pentru serviciile de sănătate. Creșterea cheltuielilor cu bunuri și servicii aferente bugetului centralizat al unităților administrativ teritoriale față de aceeași perioadă a anului precedent se datorează preluării finanțării activității Camerelor Agricole, începând cu luna martie 2010, precum și urmare a descentralizării unităților sanitare prin preluarea managementului acestora începând cu luna iulie 2010 de către autoritățile administrației publice locale.

Cheltuielile pentru investiții care includ cheltuielile de capital, precum și programe de investiții finanțate din surse interne și externe, au fost pe primele zece luni în sumă de 22,5 miliarde lei, respectiv 4,4% din PIB.

După cum se observa pe pe fondul contracției economice, precum și a necesităților mari de finanțare a deficitului bugetar (6,8% din PIB) adâncit de dezechilibrele anilor anteriori crizei, au determinat o creștere a datoriei publice la 36,2% la sfârșitul lunii septembrie 2010, față de 30,0% din PIB cât s-a înregistrat la sfârșitul anului 2009.

În structura datoriei publice, se observă o creștere a datoriei publice guvernamentale de la 27,8% în PIB la sfârșitul lui 2009 la 34,0% la sfârșitul lunii septembrie 2010, în timp ce datoria publică locală s-a menținut la un nivel relativ constant.

În anul 2012 țara noastră a înregistrat un deficit bugetar de 3% din PIB(17,423 miliarde lei), în scadere fata de 5,6% din PIB in 2011 (30,901 miliarde lei), 6,8% din PIB in 2010 (35,552 miliarde lei) si 9% din PIB in 2009 (45,249 miliarde lei), arata datele revizuite publicate luni de Oficiul european pentru Statistica (Eurostat).

Romania a reusit sa-si reduca deficitul pana la plafonul de 3% din Produsul Intern Brut cerut de Uniunea Europeana .Evolutia deficitului bugetar in Romania a urmat dinamica de la nivelul UE in perioada 2008-2011, sporind din 2008 pana la finalul lui 2009, dupa care a scazut treptat pana la sfarsitul anului trecut. Astfel, deficitul bugetar al UE a fost anul trecut de 4,4% din PIB, dupa ce in 2009 aproape s-a triplat fata de anul anterior (la 6,9% fata de 2,4% din PIB). In 2010, valoarea indicatorului a fost de 6,5% din PIB.

Făță de cele prezentate, remarcă o preocupare permanentă a guvernului în gestionarea cu prudență a politicii deficitului bugetar, eforturile întreprinse find în direcția dimunuarii acestuia sub pragul criteriilor impuse de Uniunea Eurpeana și fondul Monetar Internațional, restabilirii corelațiilor între componentele echilibrului macroeconomic, precum și imbunătățirea calitatică a finantelor publice pe termen mediu.

Continuând analiza prin comparație cu țările membre UE, în anul 2012, cel mai scăzut deficit bugetar se înregistra in Estonia si Suedia (ambele cu 0,2% din PIB), Luxemburg (0,6% din PIB) si Bulgaria (0,8% din PIB), în timp ce Germania a fost singura țară membră care a înregistrat excedent bugetar(0,1%).

17 state membre ale UE au raportat deficit bugetar mai mare de 3% din PIB: Spania (10,6%), Grecia (9%), Irlanda (8,2%), Portugalia si Cipru (ambele cu 6,4%).

In total, 15 state membre au inregistrat o ameliorare a soldului lor public, exprimat in procentaj din PIB, in 2012 fata de anul anterior, 12 tari membre au raportat o inrautatire si o tara a ramas stabila.

In zona euro, deficitul bugetar a fost mai redus decat la nivelul UE in ultimii patru ani, evoluand de la 4,2% din PIB in 2011 la 3,7% din PIB in 2012.

Romania este pe locul patru in topul statelor UE cu cel mai scazut nivel al datoriei publice raportat la PIB in 2012, inregistrand o datorie publica de 37,9% din PIB (222,794 miliarde lei). Tara este depasita doar de Estonia (9,8% din PIB), Bulgaria (18,5% din PIB) si Luxemburg (21,7% din PIB).

Datoria publica a Romaniei a sporit de la 23,6% din PIB in 2009 (118,491 miliarde lei) la 30,5% din PIB in 2010 (159,617 miliarde lei) si la 34,7% din PIB in 2011 (193,201 miliarde lei).

Creșterea de datorie publică guvernamentală directă a fost determinată de angajarea de datorie pentru finanțarea deficitelor bugetare excesive, atât de pe piața internă, prin emisiuni de titluri de stat, cât și de pe piața externă, în principal trageri din pachetul financiar extern cu această destinație și emisiunea de eurobligațiuni pe piețele externe de capital.

Si în anul 2013 a fost continuat procesul de consolidare fiscală început în anii anteriori prin masuri de raționalizare si reducere a cheltuielilr bugetare concomitent cu adoptarea de măsuride natura fiscală care să contribuie la cresterea masei impozabile și eliminarea facilităților fiscale.

Pentru anul 2013 în conformitate cu prevederile înscrise în Strategia de administrare a datoriei publice guvernamentale pentru perioada 2013-2015, finanțarea deficitului bugetar se va realiza în proporție echilibrată din surse interne și din surse externe, în principal prin emiterea de titluri de stat pe piața internă și pe piețele internaționale de capital, iar refinanțarea datoriei publice guvernamentale se va asigura de pe piața pe care s-a emis inițial datoria.

În acest context, pentru finanțarea de pe piața internă, MFP va acționa pentru extinderea maturităților emisiunilor de titluri de stat, lărgirea și diversificarea bazei de investitori precum și pentru consolidarea și extinderea curbei de randament a titlurilor de stat, astfel încât titlurile de stat să reprezinte o referință pentru finanțarea în lei pe piata internă de capital.

În ceea ce privește finanțarea externă, aceasta se va asigura în principal, prin misiuni de euroobligatiuni pe piețele externe de capital, MFP acționând pentru menținerea unei curbe de randament pentru emisiunile denominate în Euro, în special pentru maturitățile de 5 și 10 ani, și de consolidare a poziției deținute pe piețele internaționale de capital.

Finanțarea deficitului bugetar în anul 2013 s-a realizat majoritar (cca 80%) din surse interne, în principal prin emisiuni de titluri de stat lansate pe piața internă, dar și din surse externe, prin emiterea de euroobligatiuni pe piețele internaționale de capital, precum și prin trageri din împrumuturi externe de la creditori oficiali (instituții financiare internaționale și instituții bilaterale/agenții guvernamentale) și bănci comerciale. Sursele necesare refinanțării datoriei publice guvernamentale s-au asigurat de pe piețele pe care s-au emis aceste datorii și din rezerva financiară în valută la dispoziția MFP, care s-a consolidat cu aprox. 2 mld. Euro în cursul anului 2013.

Instrumentele de datorie utilizate în 2013 pentru finanțarea deficitului bugetar și refinanțarea datoriei publice au fost:

emisiunile de titluri de stat în lei, respectiv certificate de trezorerie cu discont și obligațiuni de stat de tip benchmark pe piața internă, cu scadențe pe termen mediu și lung, până 15 ani fiind emise în mod regulat titluri de stat în lei pe piața internă în valoare de 48,5 miliarde lei, conform calendarului de emisiuni anunțat;

emisiunile de titluri de stat în Euro pe piața internă, MFP emițând trimestrial obligațiuni de stat cu scadența la 3 ani denominate în Euro în valoare de 1,6 miliarde Euro;

emisiunile de euroobligațiuni în Euro și USD pe piețele internaționale de capital, în valoare de 3,1 miliarde Euro;

intrările din credite externe destinate finanțării de proiecte;

tragerile din împrumuturile contractate de unitățile administrativ-teritoriale;

încasările din activitatea de privatizare utilizate prin mecanismul Fondului National de Dezvoltare.

Garanțiile autorizate în anul 2013 spre a fi emise de unitățile administrativ-teritoriale au fost în valoare de 153,87 milioane lei, din care 77,98 milioane lei pentru proiecte care beneficiază de fonduri externe nerambursabile de la UE.

Evolutia datoriei publice și a deficitului bugetar în perioada analizată se prezită după cum urmează:

Figura nr.3.23 Evolutia datoriei publice si a deficitului bugetar

Sursa:http://www.zf.ro/zf-24/tabloul-macro-economiei-2013-au-mers-industria-agricultura-investitiile-straine-fondurile-europene-piata-muncii-datoria-publica-deficitul-bugetar-consumul-exporturile-importurile-inflatia-anul-12095170

3.5. Măsuri de restabilire a echilibrului bugetar în România

Economia românească s-a aflat într-o recesiune economică severă în anul 2009. În primele 9 luni ale anului curent, produsul intern brut (PIB) a scăzut în termeni reali cu 7,4% comparativ cu perioada similară a anului trecut. Declinul economic ce a fost prognozat pentru anul 2009 a fost în jurul valorii de de 7,0%, fiind anticipată o redresare moderată de peste 1,0% 2010.

Contracția simultană a cererii interne și a celei externe, pe fondul unei prudențe crescute, al încetinirii ritmului de creștere a veniturilor disponibile și al menținerii unor standarde de creditare restrictive, au determinat o corecție severă a dezechilibrelor externe de la valorile nesustenabile ce au fost înregistrate anterior.

Deficitul de cont curent anticipat pentru sfârșitul anului este de 4,6% din PIB, în reducere cu aproximativ 7,2 puncte procentuale față de cel înregistrat în 2008 (11,8% din PIB, conform datelor revizuite ale BNR). Deficitul astfel rezultat devine sustenabil, fiind – în primele zece luni ale anului curent – finanțat în proporție de 94% din fluxul de investiții străine directe ale nerezidenților, care pentru perioada menționată au totalizat 3.720 milioane euro.

Criza economico-financiară a atras atenția atât la nivel european cât și în plan național asupra necesității de a spori calitatea finanțelor publice, având în vedere faptul că finanțele publice reprezintă un vector menit să asigure redresarea economică și relansarea creșterii. Un factor esențial pentru asigurarea unei eficiențe sporite a politicilor fiscal-bugetare e reprezentat de creșterea continuă a calității finanțelor publice.

Politica fiscal-bugetară a României trebuie să se bazeze pe respectarea principiului transparenței, a principiului responsabilității, a principiului eficienței și să asigure stabilitatea poziției fiscale a țării. În același timp, politica fiscal-bugetară trebuie să asigure echitatea socială, respectiv maximizarea eficienței sociale a resurselor bugetare utilizate.

Bugetul României este, în acest moment, unul cu posibilități extrem de reduse, din cauza cheltuielilor excesive ce s-au realizat în trecut, iar acest lucru limitează capacitatea de a contribui la proiecte de dezvoltare.

Politica economică și bugetară aplicată in ultimii ani în România a condus la mari dezechilibre interne și externe care se impun a fi corectate in perioada următoare.

Investițiile străine directe si intrările de capital au contribuit la finanțarea consumului și a cheltuielilor investiționale, ceea ce a condus la deficite de cont curent anuale de peste 10% din PIB. Politica fiscală prociclică a exacerbat dezechilibrele, deficitul bugetar crescând de la 1% din PIB în 2005 la peste 5% în 2008.

Dezechilibrele fiscale din ultimii ani au fost generate de cheltuielile publice excesive. Cheltuielile guvernamentale s-au dublat în termeni nominali între 2005 și 2008, crescând de la 32% din PIB la 37%. Cheltuielile de personal si cheltuielile cu pensiile constituie o parte majoră a cheltuielilor. Cheltuielile cu salariile s-au dublat in termeni nominali în perioada 2005-2008, reprezentând 9,1% din PIB in anul 2008.

Salariul mediu în sectorul public din România este cu 80% mai mare decât PIB-ul pe cap de locuitor, din acest punct de vedere România fiind depășita numai de câteva țări, precum Grecia. Deoarece pensiile sunt legate de salarii, cheltuielile cu pensiile s-au dublat și ele, ajungând la 6,6% din PIB în 2008.

Numeroasele rectificări bugetare pe parcursul unui an au facilitat majorarea și realocarea cheltuielilor. In perioada 2007-2008, execuția bugetului a depășit bugetul inițial în fiecare an. În 2007-2008, au existat 5 rectificări bugetare în fiecare an, prin care s-au majorat și realocat cheltuielile. Alte transferuri (incluzând și proiectele finanțate de UE) și cheltuielile de capital au avut o evoluție slabă comparativ cu bugetul, dar subvențiile și cheltuielile de personal s-au majorat substanțial.

Supraestimarea veniturilor bugetare a constituit un factor recurent de încurajare a majorărilor de cheltuieli in cursul rectificărilor bugetare și chiar și in bugetul inițial.

Veniturile totale realizate în anul 2008 au reprezentat 32% din PIB (164,5 miliarde lei, echivalentul a 44,7 mld.euro), în comparație cu veniturile programate prin buget în sumă de 191 miliarde lei (51,9 miliarde euro), respectiv 37,2% din PIB.

Veniturile realizate în anul 2008 au fost mai mici cu 5,2 % din PIB față de nivelul programat, echivalentul a 7,2 miliarde euro.

Pentru acoperirea deficitului bugetar, țara noastră s-a împrumutat atât pe piața externă, prin semnarea unui acord stand – by cu Fondul Monetar International, dar și cu alte instituții financiare internaționale cât și pe piața internă, prin emiterea unor certificate de trezorerie, obligațiuni de stat sau eurobonduri. Astfel, la finalul lunii februarie 2010, datoria publică a României se situa la 155.027 mld lei, reprezentând aproximativ 29% din PIB. Din totalul datoriei publice, cea mai mare parte a fost contractată prin: împrumuturi de stat (39,77% PIB), certificate de trezorerie (18,05% PIB), obligațiuni de stat (17,19% PIB), eurobonduri (6,11% PIB), leasing financiar (0,06% PIB), iar diferența (18,81% PIB) a fost contractată din disponibilitățile Trezoreriei.

Luând în considerare actualul context internațional, principalele caracteristici ale politicii bugetare în perioada următoare, care vor fi subordonate obiectivelor de susținere a creșterii economice și de reducere a inflației și atingerii unui deficit bugetar la un nivel corelat cu obiectivele macroeconomice, și având în vedere opiniile și recomandările Comisiei Europene și ale organismelor financiare internaționale, referitoare la reducerea cheltuielilor bugetare în sensul diminuării cheltuielilor curente de administrare și alocarea cu prioritate a resurselor către proiecte cu efect multiplicator în economie care reprezintă principalul mijloc de limitare a ritmului de scădere economică și de compensare parțială a reducerii activității din sectorul privat, pentru păstrarea echilibrelor bugetare au fost necesare unele măsuri menite să reducă volumul cheltuielilor bugetare la un nivel care să permită respectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.

Tinând cont de situația economică internatională de agravarea efectelor crizei financiare, în vederea restabilirii echilibrului bugetar și asigurarii sustenabilității finantelor publice pe termen mediu si lung autoritațile legislative au procedat la:

– adoptarea Legii nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar prin care au fost create corectii ale cheltuielilor de personal din sectorul bugetar prin reducerea cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută în procent de 25%;

– aprobarea OUG 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale prin care pe de o parte s-a suspendat procedurile de angajare a personalului bugetar ce determinau o crestere a cheltuielilor bugetare. Prin acelasi act normativ s-a interzis sectorului bugetar achizitia de autoturisme,<LLNK 12005 109180 302 3 57> mobilier și aparatură birotică.

Mai mult, tot la partea de rationalizare a cheltuielilor bugetare si de restabilire a echilibrului bugetar au fost instituite programe de monitorizare a entităților sub aspectul încadrării în programele de reducere a arieratelor, creanțelor și pierderilor, precum și a cheltuielilor de personal prevăzute prin bugetele de venituri și cheltuieli aprobate potrivit legii, programe propuse de ministere, autorități ale administrației publice centrale și organe de specialitate ale administrației publice centrale, în subordinea, coordonarea, autoritatea sau portofoliul cărora se află aceștia;

-în domeniul politicii fiscale a fost operate modificări ale Codului Fiscal prin care s-a majorat cota de TVA de la 19% la 24%, a fost instituit un impozit forfetar minim în functie de veniturile realizate la data de 31 decembrie a anului precedent.

Cu privire la partea de impozit pe profit au fost eliminate o serie de deductibilități de la calcul si plata impozitului. Astfel cheltuielile de funcționare, întreținere și reparații, exclusiv cele privind combustibilul, aferente autoturismelor folosite de persoanele cu funcții de conducere și de administrare ale persoanei juridice, sunt deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecărei persoane cu astfel de atribuții.

Tot prin același act normativ a fost stabilit un sistem obligatoriu de planificare și previzionare a plăților din sistemul bugetar în vederea decontarii bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau a lucrărilor efectuate în vederea derulării în condiții de echilibru a cheltuielilor sectorului public;

-au fost operate modificări și in Legea nr.500/2002 privind finantele și Legea nr.273/2006 privind finantele publice locale în vederea eficientizării gradului de cheltuire al banului public.

În aceeasi directie de corectie a dezechilibrelor pe partea de cheltuieli, în anul 2010 a fost adoptata Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, prin care sa uniformizat modul de calcul al pensiiilor si cu acest prilej au fost eliminate și pensiile speciale pentru amunite categorii de pensionari, al căror cuantum a pus presiune pe bugetul fondurilor asigurarilor sociale de stat.

În domeniul colectării veniturilor bugetare au fost adoptate măsuri substanțiale care vizează îmbunătățire a procesului de încasare și colectare a veniturilor , care unele dintre ele au fost deja implementate începând cu anul 2005, prin accelerarea procesului de executare silită și faliment si întărirea constrângerilor bugetare atât asupra întreprinderilor publice cât și asupra celor private.

Pentru a soluționa problema cheltuielilor excesive și supraestimării veniturilor, prin proiectul legii responsabilității fiscal-bugetare s-a propus elaborarea și implementarea unei Strategii fiscal-bugetare credibile pe 3 ani, care să includă un cadru macroeconomic, un cadru fiscal-bugetar, un cadru de cheltuieli pe termen mediu și o declarație de răspundere.

Toate aceste măsuri au condus la adoptarea legii nr.69/2010 a responsabilității fiscal-bugetare prin care se instituie Cadrul macroeconomic ce conține informații privind situația macroeconomică și prognoze pentru anul bugetar următor si doi ani ulteriori; rezultatele efective ale ultimilor doi ani bugetari și rezultatele estimate ale anului in curs, referitoare la indicatorii macroeconomici cei mai relevanți pentru strategia fiscal-bugetara, inclusiv:

i. Produsul intern brut si componentele sale;

ii. Deflatorul PIB;

iii. Preturile de consum;

iv. Somajul si ocuparea forței de muncă;

v. Pozitia de cont curent a balanței de plăți;

vi. Premisele ce stau la baza prognozelor;

vii. O declarație privind concordanta sau diferențele față de prognozele Comisiei Europene si prognozele altor organisme financiare internaționale.

Cadrul fiscal-bugetar cuprinde:

(a) plafoane obligatorii pentru anul bugetar următor și un an ulterior și rezultatele efective pe doi ani anteriori anului bugetar în curs și rezultatele estimate ale anului în curs, pentru:

cheltuielile totale de personal exprimate ca procent în PIB ale bugetului general consolidat, în conformitate cu prevederile legii salarizării unitare;

soldul bugetului general consolidat exprimat ca procent in PIB;

(b) plafoane obligatorii pentru anul bugetar următor și rezultatele efective pe doi ani anteriori anului bugetar în curs și rezultatele estimate ale anului în curs, pentru:

i. Nivelul nominal al cheltuielilor totale ale bugetului general consolidat, exclusiv asistența financiară din partea Uniunii Europene;

ii. Nivelul nominal al cheltuielilor de personal pentru bugetul general consolidat;

iii. Plafoanele privind finanțările rambursabile care pot fi contractate, precum și cele privind tragerile din finanțările rambursabile contractate sau care urmează a fi contractate de către unitățile administrativ-teritoriale;

iv. Plafoane privind emiterea de garanții de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, si de către unitățile administrativ-teritoriale.

(c) Explicația politicilor fiscal-bugetare prin raportare la principiile și obiectivele responsabilității fiscale , la regulile fiscale și orice măsuri temporare ce vor fi implementate pentru a asigura conformarea cu acestea;

(d) Politica de venituri, inclusiv modificările de impozite și taxe planificate și politicile ce afectează alte venituri;

(e) Politica de îndatorare publică și de finanțare a deficitului bugetar și o analiză a sustenabilității datoriei;

(f) Politica de cheltuieli inclusiv prioritățile in materie de cheltuieli, intențiile privind cheltuielile totale ale bugetului general consolidat și pentru alte bugete și plafoanele de cheltuieli și alte ținte sau limite implicate sau impuse de regulile fiscale;

(g) Analiza privind riscurile fiscale, cuprinzând orice angajamente ce nu sunt incluse in prognozele fiscale și toate circumstanțele ce pot avea un efect substanțial asupra prognozelor fiscale si economice si care nu au fost deja incorporate in prognozele fiscale, precum si informații privind pierderile si plățile restante ale companiilor cu capital majoritar de stat.

În concluzie, putem afirma că, prin adoptarea tuturor măsurilor mentionate mai sus și a legii responsabilității fiscal bugetare, țara noastră a făcut pași importanți pe drumul asigurării și menținerii disciplinei fiscal-bugetare, restabilirii echilibrului bugetar care să asigure creșterea gradului de transparenta, sustenabilitate și predictibilitate pe termen mediu și lung a finanțelor publice, gestionarea eficientă a finanțelor publice pentru a servi interesul public pe termen lung, asigurarea prosperității economice și ancorarea politicilor fiscal-bugetare într-un cadru durabil. Însăși crearea și existența Consiliului Fiscal ca unitate independentă politic, constituie o garanție solidă în evoluțiile consistente și pozitive ale politicii bugetare promovate de România.

Capitolul 4

EVOLUȚIA COMPONENTELOR ECHILIBRULUI ECONOMIC GENERAL ÎN CAZUL ROMÂNIEI, ÎN PERIOADA 2005-2013

4.1. Echilibru dinamic și politicile macroeconomice privite prin prisma pentagoanelor stabilizării macroeconomice – cazul României, în perioada 2005-2013

Așa cum am arătat în cadrul capitolelor anterioare dedicate prezentării teoriilor economice legate de politica bugetară si rolul acesteia în asigurarea echilibrului financiar, experiența macroeconomică modernă a relevat cinci ținte de politică economică, care fac referire la echilibru dinamic, crescător al economiei

Acestea cuprind următoarele:

-creșterea economică sustenabilă;

-ocuparea forței de muncă;

-limitarea deficitului bugetar;

-echilibrul balanței de plăți și limitarea deficitului de cont curent.

Creștere economică nu constituie un obiectiv propriu zis de politică economică în sine, ci un rezultat al acesteia: creșterea nivelului de trai prezent și viitor.

Se consideră că, în condițiile unei creșteri economice sustenabile, șocurile provocate de schimbările structurale ale economiei pot fi absorbite, iar preoblemele de protecție a mediului și a claselor sociale defavorizate pot fi abordate mai eficient prin redistribuirea produsului intern brut.

Pentru ca această creștere economică, să fie una real resimțită în nivelul de trai al populației, trebuie să fie superioară creșterii demografice. De aceea, cel mai pertinent indicator al creșterii economice este recomandat a fi PIB real pe locuitor sau PIB(USD/EUR)/locuitor.

Făcând o analiza a economiei tării noastre, în intervalul 2005-2013 s-a observat o diminuare permanentă a populației.

Tabelul nr.4.1

Evolutia populației totale în România în perioada 2005-2013

Mil.locuitori

Sursa: International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, April 2014

Prin urmare, putem lua ca reprezentativ, indicatorul cresterii bunăstării societații, ca fiind creșterea PIB real. Sustenabilitatea acestei creșteri trebuie evaluată în corelație cu celelate piețe, cu echilibrul bugetar și cu cel extern. În situația în care creșterea economică este realizată pe baza unui dezechilibru cronic al celorlalte piete, respectiv al bugetului public sau al contului curent al balanței de plăți, pericolul unei depresiunii economice este destul de ridicat.

Ocuparea fortei de muncă reflectă atât echilibrul principalei piețe a factorilor de producție, dar și creșterea economică și liniștea socială.

Cuantificarea cea mai potrivită a acesteia se efectuează cu ajutorul ratei șomajului (Rs), luand în calcul numarul șomerilor raportat la populația activă, ce oferă metoda evaluării gradului de ocupare relativ la capacitatea economiei.

După cum am precizat anterior, echilibrul pe piața muncii, ocuparea totală nu este aceeași cu o rată a șomajului nulă. Ocuparea totală încorporează existența unei rate naturale a șomajului datorată șomajului fricțional, dar și a celei părți din șomajul structural, care este inerentă creșterii economice.

O creștere economică obținuta în condițiile unui grad de ocupare superior gradului natural este o crestere nesustenabilă.

Stabilitatea prețurilor este cuantificată prin rata inflației(Ri). Stabilitatea nu este înteleasă în mod absolut, pentru că, în dinamică, creșterea economică are nevoie de o creștere a masei monetare(oferta de monedă), fără a considera măsurile în acest sens ale politicii monetare.

Creșterea masei monetare are, întotdeauna, ca rezultat creșeterea prețurilor. Prin urmare, echilibrul pe piața monetară există cheia dacă se înregistrează o rată a înflației de până la 5%.

Definirea stabilității prețurilor prin rata inflației, este prin urmare o variabilă importanta a politicii monetare, stabilită de autoritățile monetare, ce poate să difere de la o țara la alta și de la o perioada la alta.

Deficitul bugetar este cuantificat prin ponderea soldului bugetului general consolidat în PIB (D), acesta, trebuid privit, ca un obiectiv relativ, echilibrarea absolută a bugetului public fiind o situație ideală in practică, cu efecte neutre asupra creșterii economice. Deficitul trebuie privit din punctul de vedere al ăpoliticilor fiscal bugetare expansioniste, și ar trebui să fie corelat cu sustenabilitatea datoriei publice prin care este finanțat.

Cu privire la echilibrul de plăți , relativitatea termenului de echilibru este cât mai elocvent. În sens contabil, balanța de plăți nu se poate închide decât într-o situație de echilibru. În esență, atenția se focalizează pe soldul contului curent, ale cărui deficite trebuie a fi finațate prin investiții străine și împrumuturi externe, dar și prin diminuarea rezervelor internaționale.

Finațarea pe cale investițiilor externe directe, nu pune problema sustenabilității atât timp câ aceste investiții nu sunt repatriate. Finanțarea pe cale diminuarii rezervei internaționale, și pe cea a îndatorării externe trebuie subordonată cu prudență sustenabilității, întrucât există pericolul ca în primul rând să apară o depreciere puternică a monedei naționale, și apoi intrarea economiei în imposibilitatea de a onora angajamentele de plată.

Măsurarea echilibrului extern se poate efectua prin ponderea soldului contului curent în produsul intern brut(CCPIB).

Echilibrarea în același timp a acestor obiective ce au fost prezentate mai sus nu se supune unei reguli anume. În anumite situații economice ele pot deveni greu compatibile. Ca exemplu, un anumit nivel al deficitului bugetar poate fi acceptat, pentru a încuraja creșterea economică spre nivelul PIB potențial sau obiectivul stabilității prețurilor poate impune unele abateri temporare de la obiectivul principal de creștere economică.

Însă sub presiunea ciclului electoral sunt acceptate si anumite compromisuri legate de cresterea economică, deficitul bugetar sau echilibrul extern, pentru a se stimula cresterea gradukui de ocupare a forței de muncă sau pentru a se realiza o stabilizare relativă a prețurilor, astfel ca politicul să aibă o imagine cât mai bună.

În vederea analizei corelațiilor dintre echilibrele mentionate anterior, ce constituie obiectivele politicii macroeconomice, efectele deciziilor de politică macroeconomică și evoluția economiei între ani, se utilizează ca instrumente pentagoanele stabilizării care reprezintă cel mai modern instrument de analiză a realizării echilibrului macroeconomic. Acesta face legătura dintre principalii indicatori macroeconomici, care, de altfel, au fost prezentați anterior:

– PIB (r PIB real PIB real % = ritmul anual de creștere a PIB real );

– rata șomajului Rs % = rata medie anuală a șomajului);

– rata inflației(Ri) %= rata medie anuală a inflației exprimată în prețurile de consum);

– soldul contului curent (CCPIB % = soldul contului curent);

– soldul bugetar(( DB(%) = ponderea soldului bugetului de stat în PIB).

Scopul realizării echilibrului se atinge atunci când suprafața pentagonului este cât mai mare și echilibrată, îmbunătățirea unui indicator fiind reflectată de îndepărtarea de origine.

Sintetic, scopul politicilor economice se transpune în maximizarea ariei pentagonului. Aceasta nu trebuie privită în sensul strict, întrucât maximul suprafetei poate fi atins prin diverse combinații, iar pe de alta parte unul dintre indicatori poate fi considerat ca fiind cel mai important, de catre cei care decid.

În acest fel se disting două tipuri de pentagoane:

-cele proporționate(care constitiuie expresia unei politici macroeconomice echilibrate in toate componentele);

-cele disproportionate ce reflecta efectele focusării pe unul dintre obiective, indiferent, de consturile implicate, ce afectează major celelalte obiective.

La baza acestei concepții sta teoria cerc vicios- cerc vicios, potrivit căreia performanța unui obiectiv al politicii economice atrage performantele celorlalte obiective, iar neindeplinirea unui obiectiv atrage performante slabe în indeplinirea celorlalte patru obiective.

În anexele nr.1-9 sunt prezentate pentagoanele stabilizării economice în perioada analizată de noi, acestea fiind construite pe baza datelor prezentate în tabelul nr.4.2 .

Prin studierea și comparerea acestora sepoate efectua o analiza asupra evolutiei economiei naționale și a conexiunilor dintre principalele echilibre macroeconomice.

Tabelul nr.4.2

Evolutia principalilor indicatori macroeconomic în România 2005-2013

Sursa: prelucrarea proprie după Eurostat, Comunicate presa 2005-2013 publicate pe www.INSSE.ro , Rapoarte lunare si anuale BNR 2005-2013

Astfel în perioada 2005-2008, este perioada în care Romania a înregistrat crestere economică , deficitul bugetar a fost păstrat in limite rezonabile pe fondul mentinerii criteriilor de convergenta de aderare Uniunea Europeana începand cu 01 ianuarie 2007. Pe acest fond rata șomajului tinde să se diminueze. Dupa aceasta perioada are loc o explozie a deficitului bugetar, de la 2,7% in anul 2007 la 5,4% în anul 2008, înregistrand o valoare aproape dubla.

Referitor la rata inflatiei facem mentiunea că politicile monetară antiinflationista promovată de banca centrala de atragere a lichiditatilor în sistemul bancar prin promovarea unei rate a dobanzii real pozitivă, la care se adauga adminstrarea prudenta a cursului de schimb valutar au fost utilizate drept ancore antiinflaționiste, astfel că rata inflatiei a inceput să inregistreze treptat o scădere.

In cea ce priveste compromisul pentru realizarea celorlate obiective de echilibru macroeconomic, observam ca pe fondul cresterii deficitului bugetar are loc o crestere a PIB real pe baza unei politici bugetare expansioniste și unei politici fiscale prociclice.

Tabelul nr.4.3

Evolutia PIB și a compomentelor acestuia in România in perioada 2005-2013

Sursa: https://statistici.insse.ro/shop/?lang=ro

Figura nr.4.1. Evolutia PIB și a compomentelor acestuia in România in perioada 2005-2013

Sursa: prelucrări proprii dupa tabelul nr.4.2

Variația pozitivă a PIB este determinata de cele doua motoare cresterea semnificativă a consumului final și formarea bruta de capital fix.

În cea ce priveste dezechilibrul contului curent acesta înregistrează o crestere in perioada 2005-2008 crescand de la 8,65% pondere in PIB la 13,4% pondere in PIB în anul 2007.

Mentionam că, deficitul de cont curent a fost aproape finantat de afluxul de investitii straine directe ce s-a inregistrat in perioada 2005-2008, fapt cea ce a determinat si o crestere a formării brute de capital.

Fata de cele expuse, analizand suprafata pentagoanelor stabilizarii macroeconomice se confirma faptul că suprafața lor inregistrează valoarea cea mai mare in aceasta periodă, valorile agregatelor macroeconomice fiind indepărtate cel mai mult de radăcină.

Efectele crizei economice mondiele se fac resimțite și în economia românească începand cu anul 2009 cand Romania intră în recesiune și inregistrează o scădere economică de 6,6% din PIB cauzată si de o politică fiscală prociclică și o politică bugetară expansionista dusă de autoritați in perioada 2005-2008, întrucat pe fondul restrangerii aceesului la resursele de finantare Romania a epuizat spatiul fiscal de manevra, luand masura cresterii TVA de la 19% la 24% si luand masuri de corectie dureroase taierea cheltuielilor bugetare începand cu anul 2010, in special pe partea cheltuielilor de personal și cu bunurile si serviciile.

Analiza suprafetei pentagoanelor în perioada 2009-2011 scoate în evidență o suprafața scazută a ariei acestuia si apropierea laturilor de rădăcină cea ce arată dezechilibrele fundamentale produse in economia romanească in perioada 2009-2011.

În acestă perioada are loc o creștere a deficitului bugetar concomitent cu o creștere a datoriei publice determinata de finantarea acestui deficit bugetar, întrucat Romania a încheiat cu organismele financiare intrnaționale un program de asistență financiară în vederea evitarii intrării în incapaciate de plată.

Tabelul nr.4.4

Evolutia deficitului bugetar și a datoriei publice in Romania

Sursa: International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, April 2014, Eurostat, Comunicate presa 2005-2013 publicate pe www.insse.ro , Rapoarte lunare si anuale BNR 2005-2013.

Figura nr.4.2.Evolutia datoriei publice și a deficitului bugetar

Sursa: prelucrări proprii dupa tabelul nr.4.4

Evoluia datoriei publice pana in anul 2008 este în aceeasi directie cu cea a soldului bugetar, insă o data cu declanșarea crizei financiare acesta inregistraza o crestere abrupta.

În perioada 2005-2007 se observa o diminuare a deficitului bugetarpentru asigurarea criteriilor de convergență reală cu strategia de integrare în Uniunea Europeana.

În anul 2008 pe fondul unei politici fiscale prociclice care a fost completată de o politică bugetară expansionistă are loc o scădere a veniturilor bugetare concomitent cu o crestere necontrolata a cheltuielilor bugetare, in special cele cheltuielile de personal, fără ca acestea să fie corelate cu productivitate muncii.

Pentru acoperirea deficitului bugetar ce a ajund la 5,4% din PIB guvernul a apelat la imprumuturi pentru finanatarea deficitului ce a avut ca efect cresterea datoriei publice in aceasta perioadă.

În petrioada 2009-2013, deși au fost operate corectii atat la partea de venituri cat si la partea de cheltuieli bugetare, pe fondul scăderii veniturilor bugetare incasate ca efect al crizei financiare, guvernul a apelat la creditarea internatională si prin urmare a încheiat un acord de imprumut cu Uniunea Europeana, Fondul Monetar Internațional si Banca Mondială, aspect ce a avut un impact major în marimea datoriei publice , care a crescut de la 13,64% la 39,25% în anul 2013.

În conluzie, din studiul acestor corelatii reies anumite corelații intre variabilele reprezentative ale echilibrului economic general. În cazul economiei românești, ele sunt influențate de o serie de factori, devenind atipice, de particularitățile induse de procesul de construcție și dezvoltare a unor instituții specifice economiei de piață.

4.2. Corelațiile componentelor echilibrului macroeconomic în contextul economiei românești 2005-2013

În vederea asigurării stabilității macroeconomice având ca bază cele cinci obiective enumerate în capitolul precedent , autoritățile executive ar fi trebuit să aibă în vedere conexiunile dintre diversele componente ale echilibrului general. Așa cum am arătat unele din efectele măsurilor economice, care urmăresc realizarea unuia sau a altuia din obiective, pot să capete caracter contradictoriu din cauza corelațiilor inverse dintre variabilele econmice implicate.

Între principalele corelații clasice avute în vedere, în general, de catre decidenții politicilor macroeconomice, bazate pe experiență si teoriile economice se disting urmatoarele:

a)legătura dintre accelerarea creșterii economice și reducerea șomajului natural. În situația unui nivel al șomajului natural, accelerarea creșterii economice produce absorția de forță de muncă ce este disponibilă prin investițiile făcute pentru creșterea capacitaților de producție;

b)corelația dintre rata șomajului și rata inflației(cunoscuta ca și curba lui Philips pe termen scurt. Măsurile luate pentru a obține o reducere a ratei șomajului determină o creștere a nivelului general al prețurilor, chiar și în cazul economia se află sub nivelul potențial(rata somajului este mai mare decât rata naturală), în timp ce măsurile de limitare a cererii agregate destinate pentru reducerea fenomenului inflaționist determină creșterea șomajului;

c)relația dintre stabilitatea prețurilor și creșterea economică. Si în această situație putem accepta afirmațiile potrivit cărora se consideră că o creștere sustenabilă nu poate fi atinsă fară stabilitatea prețurilr, însă cel puțin o crestere limitată a preturilor poate să apară ca un efect colateral politicii monetare expansioniste de creștere economică, chiar dacă această politică este anticipată sau nu;

d)corelația dinte deficitul bugetar și creșterea economică. În situația în care deficitul bugetar est o consecința fie a creșterii cheltuielilor guvernamentale sau o adoptarea unei politici fiscale relexate, atrage după sine stimularea cererii agregate și a investițiilor, chiar dacă există efectul de evicție și perspectiva creșterii fiscalității viitoare, chiar și atunci când economia se află sub potențial.

e)legatura dintre echilibrul bugetar și stabilitatea prețurilor. După cum se cunoaste politica financiară expansionistă atrage după sine cresterea cererii agregate și creșterea investitiilor, dacă efectul cererii agregate este superior celui asupra ofertei agregate aceasta va determina și o crestere a preturilor. Iar reciproc, o politica financiară restrictivă poate atrage stabilizarea preturilor. Prin urmare este posibilă existența unei relații directe între deficitul bugetar si rata inflației.

f)cresterea economică și corelația sa cu echlibrul extern. Cresterea importurilor poate conduce la exacerbarea deficitului extern, și prin urmare efectele asupra cresterii economice ale politicii monetare , neanticpate, sau ale politicii fiscale expansioniste, pot determina, în secundar, dezechilibru extern.

În acest cadrul, al corelațiilor inverse existente între diferite componente din cadrul politicii macroconomice, trebuie să fie o prioritizare , acceptând anumite compromisuri între obiectivele urmărite. Acest mod de actiune are la baza o conceție care precizează că atât timp cât numarul instrumentelor macroeconimice este inferior obiectivelor, este necesară prioritizarea obiectivelor pentru ca un numar de obiective pot fi atinse numai cu cel putin un numar de instrumente.Cel mai bun exemplu în acest caz este compromisul ce se poate face intre șomaj si inflație. Există însă și o situație inversă: încazul dezechilibrului dinamic în cazul căruia performanța unui obiectiv poate atrage după sine și echilibru altora și reciproca este perfect valabilă: dezechilibrul unei componente a echilibrului general poate cauza dezechilibrul altora. Deci, echilibrarea, mai multor obiective poate deveni posibilă în situația în care se realizează simultan chiar in situația unui numar de instrumente inferior.

Un dererapaj de la acest concept, este promovarea unui „mix” de politici macroeconomice care urmăresc scopul maximizării utilității resimtite de societate, in ansamblul ei. În acest fel, atentia se focusează pe instrumentele utilizate, dat fiind faptul că, este aprioric subordonată unui scop general: binele social. Acest „dozaj” de politici macroeconomice poate fi subordonat și criteriilor care pot sa necesite unueori o altă prioritizare.

Corelațiile existente intre diferitele componente ale echilibrului general pot să fie influențate de o serie de factori conjucturali dar și structurali.

Prin urmare analiza efectuată a ținut cont că economia României a parcurs, în drumul ei catre integrarea in Uniunea Europeană un drum anevoios. Au existat carente majore în adoptarea legislatiei astfel ca ea să devină compatibilă cu aquis-ul comunitar, si prin urmare au existat destule ambiguități legislative în timpul procesului de aderare și post aderare.Tranzitia de la o economie de comanda către cea de piata functională a necesitat o indelungă perioadă de timp de acomodare.

Astfel de proprietăți au făcut, pe parcursul acestei perioade din economia României cea ce se numeste o economie „slab structurată”.

Față de cele prezentate , ne-am propus să analizăm pe baza datelor statistice conexiunile existente între echilibrele componente ale echilibrului general în cazul României în perioada 2005-2013.

1. accelerarea creșterii economice și reducerea șomajului natural.

Rata șomajului a fost superioară nivelului natural

Figura nr.4.3. Evolutia ratei șomajului și ratei creșterii economice

Sursa : Datele din tabelul nr.4.2

După cum se observă în perioada 2005-2006 exista o corelație cresterea economică conduce șa o crestere a somajului , însă legatura directă începând cu anul 2007și 2008 se realizează, adică o crestere economică susținută a provovat o scădere a ratei somajului de la 7,3% în anul 2006 la o rata a somajului de 5,8% în anul 2008 , ajungând în anul 2010 pe fondul recesiunii prelungite la 7,4%.

Scăderea abrupta a activității sinonimă cu recesiunea, începuta în anul 2009 unde economia Romania a înregistrat o scădere de 6,6% în termeni reali fapt ce a determinat o comprimare a activitatilor economice din cauza lipsei resurselor de finantare, și prin urmare rata somajului a înregistrat o creștere de la 5,8% in 2008 la 6,9%% în anul 200 și apoi 7,3% în anul 2011.

2.Analiza efectuată cu privire la corelației existenta intre rata șomajului și rata inflatiei scoate în evidență același tip de paradox al necorelării, în concordanța cu teoria economica a valorilor curente.

Figura nr.4.4. Evolutia ratei șomajului și ratei inflației

Sursa: datele din tabelul 4.2

Interdependeța dintre cele doua variabile macroeconomice este motivată de faptul ca inflația nu are cauze corective, nefiind determinata de o eventuală politică monetară expansionistă. Ulterior corelatia de dupa anul 2011 este induă de fenomenul de dezinflație.

3.corelația dintre pondertea deficitului bugetului general consolidat și rata creșterii economice pare a fi inversă

Figura nr.4.5. Evolutia ratei de crestere a PIB real și ponderea deficitului bugetului general consolidat în PIB

Sursa: datele din tabelul 4.2

După cu observăm în perioada 2005-2007 se constată o corelație directă între creșterea ratei PIB real cu creșterea deficitului bugetar

În perioada 2007-209 are loc scăderea ratei de crestere a PIB real care se traduce printr-o scădere a veniturilor disponibile cea ce determină un ritm accentuat de crestere al deficitului bugetar pentru acoperirea cheltuililor sociale ca impact al crizei economice si inrautatirii conditiilor economice.

Acest lucru se poate explica prin faptul că, în perioada de analiza deficitul nu a fost folosit ca un instrument al politicii fiscal bugetare, întrucat cheltuielile nu au fost utilizate în scopul sustinerii procesului de investitii ci al limitarii impactului social pe care acestea il puteau avea.

4. corelația dintre defictul bugetar și rata inflației

Analizand corelatia existenta între cele doua variabile macroeconomice rezultă că, deficitul bugetar nu a fost folosit în prima parte a intervalului ca mijloc de crestre a activitații economice, iar inflația a avut factori determinanți corectivi, cea ce face ca relația dintre deficit și rata inflației să fie foarte slabă.

In prima parte a intervalului este o relație paradoxala in sensul că, cresterea deficitului duce la o scadere a inflației, ori începand cu anul 2009 exista o relatie directă intre cele doua variabile în sensul că, scăderea defictului bugetar conduce la scăderea inflației.

Figura nr.4.6.Evolutia deficitului bugetar si a ratei inflatiei

Sursa: datele din tabelul 4.2

5.corelația dintre evolutia ponderii deficitului de cont curent al balantei de plați în PIB și a cresterii economice nu releva prezența unei corelații între cele două variabile.

Figura nr.4.7.Evolutia ratei reale de crestere a PIB și a ponderii deficitului contului curent în PIB

Sursa: datele din tabelul 4.2

Din analiza efectuată rezultă că, în prima parte a intervalului 2005-2008 a existat o corelatie perfectă, cresterea economică a determinat o crestere a defictului de cont curent pe fondul liberalizarii comertului cu Uniunea Europeană, al cresterii veniturilor reale ale polulației, fără însă a avea vreun fundament economic legat de productivitatea muncii.

Însă din anul 2009 scăderea deficitului de cont curent are echivalent o crestere reală a produsului intern brut.

6) corelația existenta între ponderea deficitului bugetului consolidat în PIB și evoluția ponderii deficitului de cont curent în PIB.

Figura nr.4.8 Ponderea deficitului bugetului consolidat în PIB și evolutia ponderii deficitului de cont curent în PIB

Sursa: Datele din tabelul nr.4.2

Corelația sugerează că prin deficitul bugetar, s-au promovat în special de protectie socială, pe fondul unui excedent intern, nu a avut un efect benefic din punct de vedere al cresterii economiei naționale, ci a determinat o crestere a importurilor în intervalul 2005-2008.

În perioada 2009-2013 se observa o corelație directă între scăderea deficitului bugetului general consolidat ca pondere in PIB si scăderea deficitului de cont curent ca urmare a măsurilor de natura fiscală și a corectiilor efectuate la partea de cheltuieli guvernamentale.

În concluzie, din cercetarea efectuată s-a desprins faptul că, politica fiscal-bugetară, partea a politicii financiare, cum am arătat in capitolele introductive, se află la baza echilibrului macroeconomic, nu a fost utilizată întotdeanua pentru a stimula cresterea economică, și nici pentru stimularea capacitatilor de productie, astfel încât efectele împreună cu cele ale politicii monetare să imprime o dinamică accentuată activitățiii economice. Mai mult, observarea corelativă a fenomenelor care reflectă echilibrul macroeconomic este interesantă pentru, a determina modul în care se influențează reciproc eventualele efecte secundare generate de mix-ul de politici aplicate pentru realizarea unor obiective propuse în diferite etape ale dezvoltării economico-sociale și pentru a stimula efectele pozitive și limita pe cele negative.

CONCLUZII, PROPUNERI ȘI DEZVOLTĂRI ULTERIOARE

Creșterea și dezvoltarea economică echilibrată au constituit, alături de reducerea șomajului, menținerea ratei inflației și realizarea echilibrului extern, în permanentă o adevarată provocare pentru gândirea economică, întrucât acestea reprezintă obiectivele principale ale politicilor macroeconomice derulate de autoritățile publice.

În etapa actuală constatăm existența unor interdependențe economice generate de existența unei piețe mondiale formată ca urmare a raporturilor care s-au stabilit între economiile naționale și care funcționează ca un proces de internaționalizare a factorilor de producție și de adâncire a diviziunii internaționale a muncii prin intermediul relațiilor de schimb dintre entitățile economice din țări diferite.

Această tendință se manifestă tot mai pregnant în evoluția economiei mondiale, referitor la care afirmăm că un dezechilibru produs în cadrul unei economii naționale (un exemplu concludent este cazul crizei provocate de creditele ipotecare în S.U.A) poate genera un val de disfuncționalități manifestate în toate sectoarele, la nivelul întregii economii mondiale. Asistăm așadar la un adevărat ”efect de domino” produs din cauza interdependențelor economice și care nu se rezumă doar la un singur sector de activitate sau cel mult la o economie națională, ci la nivelul întregii economii mondiale.

Este importantă cunoașterea științei finanțelor, având în vedere că aceasta reprezintă componenta majoră a activităților social-economice a oricărui nucleu funcțional din structura instituțional – administrativă a societății românești.

Prin politica bugetară, are loc influențarea activitătii economice cât și evolutia dinamică a proceselor economice, prin intermediul cererii agregate. Proiecția pe un orizont mai larg a politicii bugetare se materializează în modificarea economisirii, a investițiilor si creșterii economice.

Rolul și dimensiunea implicării statului în economie reprezintă cea mai importanta temă de dezbatere pentru toate scolile de gândire economică. Pentru realizarea acestui rol, statul poate utiliza ca instrument politica bugetară. Pentru că, pană la urmă, unul din principalele obiective ale politicii bugetare este cresterea economică și bunăstarea societătii, iar acest lucru se poate realiza numai printr-o viziune bugetară calitativă și activă, prin stimularea inițiativei și prin respectul fată de asumarea riscului.

Politicile fiscal-bugetare au o foarte mare rol asupra creșterii economice și bunăstării societății, urmărind reducerea fluctuațiilor și a instabilității economice, protejarea veniturilor consumatorilor și stimularea dezvoltării. Politica fiscal-bugetară reprezintă un factor de o importanță deosebită în viața economică, iar influența și efectele acesteia asupra funcționării economiei trebuie analizate în detaliu. Importanța acestui instrument este vizibilă tuturor, chiar și oamenilor fără cunoștințe economice sau implicații directe în sistemul economic.

Deși în evoluția gândirii econiomice fenomenelor economico-financiare le-au fost dedicate numeroase lucrări cu caracte fundamental și aplicativ și, într-un asemenea context, mi-a fost foarte greu să aduc o contribuție modestă la mutarea cu un mic pas a granițelor cunoașterii.

Atenția noastră a fost concentrată asupra unui segment din acest vast domeniu economic care a reprezentat și obiectul principal al prezentei cercetări doctorale și anume, observarea impactului pe care politica bugetară promovată de autoritățile executive o are în ajustarea macroeconomică a economiei naționale, care în opinia mea reprezintă unul din vectorii esențiali ai programului de macrostabilizare, având o influență directă asupra principalelor agregate economice.

Argumentele ce au pledat în efectuarea întregului demers științific pe care noi le considerăm semnificative în raport importanța temei pot fi redate rezumativ astfel:

– intervenția statului în economie în vederea aplicării corecțiilor necesare întregului mecanism economic se realizează, în general, prin instrumente nde politică economică, și in particular prin intermediul politicilor pe care le promovează: monetară, de credit, bugetară, fiscală; un rol esențial și totodată important în cadrul acestora îl are politica bugetară care, după cum am arătat utilizează ca principal instrument de interventie in economie, bugetul;

– instrumentele politici bugetare sunt cheltuielile publice, care au o natura si compozitie diversificată și care sunt utilitaze pentru achizitionarea de bunuri și servicii necesare instituțiilor publice la asigurarea de resurse bănești unor categorii sociale sau susținerea financiara a dezvoltării unor ramuri sau domenii de activitate;

-realizarea unui dozaj optim de politici(mix de politici) concretizate într-o strategie fiscal-bugetară care să țină seama de constrângerile care decurg din manifestarea crizei economice, și în același timp, nu sacrifică obiectivele pe termen mediu si lung ale societății, de creștere susținută și dezvoltare durabilă. În acest sens, este necesară asigurarea stabilității macroeconomice și sustenabilitatea datoriei publice; aceste obiective se vor realiza prin administrarea eficientă a sistemului de venituri, ajustarea rațională și prioritizarea transparentă a cheltuielilor si prin schimbarea comportamentului administrației publice;

– reducerea deficitelor bugetare, în vederea restabilirii echilibrului macroeconomic, și a corelațiilor dintre componentele acestuia, sunt măsuri la care autoritățile au apelat în primul rând prin creșterea impozitelor, ocolind calea sănătoasă, dar dificilă, a raționalizării cheltuielilor, în timp ce amânarea raționalizărilor a dus deseori la corecții arbitrare, devenite inevitabile, ce au fost dureroase pentru întreaga economie.

Deși această analiză ar putea continua la nesfârșit, vom încerca sintetizarea și prezentarea politicii bugetare punctând cele mai importante aspecte ce trebuie urmărite și cele mai eficiente metode de utilizare a acestei pârghii economice, cât și rezultatele prezentei cercetări doctorale.

I. În cadrul primului capitol ”Politica bugetară – componentă esențială a politicii financiare” am urmărit să prezint rolul, instrumentele și contribuția pe care politica bugetară o realizează în reglarea macroeconomică.

Politica fiscal – bugetară trebuie să realizeze un echilibru între necesitățile reale de resurse financiare ale statului în vederea înfăptuirii obiectivelor economice și sociale, și posibilitatea reală de acoperire a acestora.

În demersul meu, am încercat să dau unele răspunsuri la anumite întrebări despre sistemul fiscal-bugetar și a evoluției din ultimii ani cât, și impactul adoptării acestuia asupra echilibrului macroeconomic.

Am încercat a surprinde modul în care se efectuează reglarea macroeconomică prin intermediul bugetul general al statului, și implicit prin bugetul de stat, proces care se realizează prin dimensionarea corectă echilibrelor sau dezechilibrelor macroeconomice.

O atenție deosebită a fost acordată aspectelor teoretice abordate de principalele teorii economice cu privire la rolul și efectele politicii fiscal – bugetare.

Adepții concepției keynesiste au crezut că politica fiscal- bugetară este o “manetă” cu ajutorul căreia guvernul unei țări poate controla mersul economiei a constituit o altă provocare în cale cercetării efectuate. Edificarea și aprofundarea conceptului că, un deficit bugetar însemnat ar acționa ca un stimulent în plus pentru creșterea economică, prin care șomajul s-ar diminua și s-ar relansa economia mi-a stârnit și mai mult ambiția de a căuta adevărul.

Ciclurile politico – economice puse în evidență în ultimele decenii, au făcut să se vorbească mai mult despre politicile anticiclice și despre comportamentul politicienilor privit în strânsă legătură cu comportamentul electoratului. Pentru a asigura condițiile unei dezvoltări durabile, statul de obicei apelează la un complex de măsuri de stimulare fiscal – bugetară.

Delimitarea teoretică în planul gândirii economice a politicii bugetare de politica fiscală a constituit o provocare în etapa actuală.

Au fost identificate doua acceptiuni, una de sorginte anglo-saxonă a politicii fiscale(fiscal policy) conform căreia politica fiscală acoperă atât prima etapă a funcției de repartiție a finanțelor publice(mobilizarea resurselor financiare ale staului), cat si în faza doua a acesteia, respectiv utilizarea sau alocarea resurselotr anterior contituite potrivit destinațiilor stabilite, și o altă concepție european–continentală a politicii fiscale ce cuprinde multitudine de abordări cu privire la sfera de cuprindere a politicii fiscale, adesea contradictorii și care su ofera o imagine unanim acceptată de toți economistii.

Noi considerăm că, prima acceptiune reprezintă o definire exaustivă a politicii bugetare, întrucât cel de-al doilea concept prezinta o carentă principală cu privire la faptul că, în conținutul politicii fiscale nu se apreciază importanța cheltuielilor publice, și faptul că, se colectează surse fără a se stabili necesarul care trebuie să fie finanțat, reprezintă o viziune total nerealistă.

Din multitudinea accepțiunilor expuse pe parcursul prezentei cercetări, noi susținem că politica bugetară ”reprezintă teoria și actiunile guvernamentale referitoare la veniturile și cheltuielile publice, căile și mijloacele de colecatre a incasărilor, tipurile și mărimea cheltuielilor prin care statul poate interveni direct pentru atenuarea șocurilor și disfunctionalităților, corecția dezechilibrelor macroeconomice în vederea relansării economiei.”

Apreciem ca reală afirmația potrivit căreia politica bugetară reprezinta „o politică prin care se realizează rolul de previzionare și autorizare al bugetului, fiind principala politica cu caracter operativ și obligatoriu a statului” . Aceasta afirmație se bazează pe faptul că politica bugetară este politica bugetului de stat ca act politic cu caracter de lege aprobat de Parlament ce autorizează anual atât veniturile cât și cheltuielile previzionate.

În urma cercetărilor efectuate în acest domeniu vast s-a desprins faptul că, politicile anticiclice sunt cunoscute și aplicate peste tot în lume, fiecare guvern responsabil alegând acele instrumente de politică bugetară și fiscală, concretizate în așazise mix-uri fiscal – bugetare, care se potrivesc cel mai bine cu posibilitățile concrete ale economiei și corespund propriei sale doctrine politice.

Prin urmare efeorul nostru s-a canalizat în vederea analizării conexiunii politicii bugetare cu celelalte politici, monetară, valutară, pentru observarea dozajului optim (mix- ul de politici) ce trebuie aplicat în vederea realizării echilibrului macroeconomic.

Cercetarea efectuată a scos în evidență faptul că, politica fiscală și politica bugetară se completează și întrepătrund reciproc, însă au un caracter rigid care nu permie un spațiu de manevră în acțiunile întreprinse, fiind destul de dificil să se producă o modicare, în principal, în sistemul fiscal – bugetar la intervale scurte de timp.

În schimb politica monetară prezintă o foarte mare flexibilitate în ceea ce privește adaptarea la noile condiții economice și prin urmare noi considerăm că, este necesar crearea uni mix de politici fiscal-bugetare combinat cu politici monetare în funcție de obiectivele și instrumentele concrete ale acestora, având ca punct de plecare situația economico-socială concretă a economiei naționale.

Eficacitatea politicii bugetare este dată de coordonarea acesteia cu politica monetară. Pentru obtinerea unor rezultate pozitive, în fazele de încetinire a creșterii, de stagnare sau de recesiune, este necesară o politică monetară restrictivă pentru combaterea șomajului. Studiile efectuate, arată faptul că, multiplicatorii bugetari sunt mai mari când politica bugetară este în concordanța cu politica monetară.

Menținerea mixului de politici monetare, fiscal-bugetare, de venituri și a reformelor structurale au drept scop atenuarea rigidităților structurale ale economiei, ameliorarea anticipațiilor inflaționiste, menținerea stabilității financiare și relansarea durabilă a activității economice.

Politica fiscală trebuie să fie orientată, în opinia noastră pe reinstituirea unor finanțe publice sănătoase, ținându-se cont de limitele unei consolidări în actualul context economic dificil. Caracterul impredictibil al politicii fiscale reprezintă un factor permanent generator de riscuri și are o relevanță sporită pentru perioada de referință.

Astfel, ambele politici trebuie să aibă obiective comune, în sensul că nu trebuie să urmărească scopuri necompatibile, de exemplu politica fiscală să aplice o fiscalitate scăzută – și, implicit, venituri publice diminuate, iar cea monetară să fie restrictivă deoarece aceasta ar conduce la mărirea costurilor împrumuturilor publice, care întregesc finanțarea cheltuielilor publice.

Arătăm că, politica bugetară trebuie înteleasă ca un instrument financiar, un act juridic și unul politic, deoarece este autorizat de Parlament, precum și o transpunere financiara a viziunii politice a executivului.

După cum se cunoaste principalul instrument utilizat în acest scop este bugetul public care cuprinde volumul si structura resurselor publice alocate pe destinații, si reprezintă principalul tablou sinoptic, macroeconomic, sub forma unei balanțe în care sunt înscrise veniturile și cheltuielile publice autorizate.

Dintr-o perspectivă macroeconomică, bugetul de stat influențează în mod direct redistribuirea venitului național, prin componentele sale, în sensul reglării nivelului și distribuției fiscalității, precum și prin determinarea volumului și structurii cheltuielilor publice efectuate.

La baza fundamentării și executie bugetului de stat stau unele principii și reguli bugetare cum ar fi: unicitatea bugetară, universalitatea bugetară, echilibrul bugetar, publicitatea bugetară. Pe baza de reguli sunt stabilite anumite limite și restricții atat la fundamentarea cât și la execuția bugetului.Astfel, nici un venit sau nici o cheltuială nu se înscrie în buget dacă nu exista o baza legală de reglementare, în cazul cheltuielilor se stabiesc anumite limite maxime în care se pot executa, in timp ce la venituri se stabilește limita minimă de la care se vor realiza.

Diferența dintre venituri și cheltuieli reprezintă soldul bugetar care poate fi pozitiv sau excedentar în situația în care veniturile depăsesc cheltuielile și situtuașția inversa când executia bugetară se finalizează cu defict.

Noi apreciem că, deficitul poate fi considerat un fenomen normal, prin majorarea cheltuielilor doar pentru depășirea stărilor conjuncturale nefavorabile. În cazul acesta, deficitul poate deveni sursă a cresterii și dezvoltării economice atunci când cheltuielile efectuate sunt dirijate în zona investitiilor în ramurile productive sau in acele ramuri ale economiei care asigura o plus valoare ridicată cu ajutorul tehnologiilor de vârf.

Politica deficitului bugetar reprezintă o opțiune a statului privind rolul bugetului public, conditia ideală susținută de clasici fiind aceea de a echilibra bugetul pe parcursul exercițiului bugetar, prin corelarea veniturilor cu cheltuielile bugetare. Un deficit bugetar, presupune luarea unor decizii pentru acoperirea acestuia, pe când un excedent priveste adoptarea deciziei de utilizare.

Soldul bugetar structural, numit și soldul ocupării depline, constituie soldul care se află la nivelul potențial, de utilizare deplină a capacităților de producție, iar somajul se situează la nivelul ratei naturale. Soldul real repreprezintă soldul efectiv înregistrat pe o anumită perioadă dee timp. Soldul ciclic constituie diferența intre soldul real și cel structural caracteristic fazelor ciclului economic. Prin urmare in opinia noastră, politica deficitului trebuie să ia in considerare și componenta ciclică a bugetului.

Din studiul efectelor politicii bugetare asupra echilibrului general am rețiunut că, aceasta se poate utiliza cu suuces îm realizarea echilibrului macroeconomic și relansarea creșterii economice.

Practica generalizării deficitelor bugetare însă, nu are un efect sănătos asupra economiilor naționale întrucât poate conduce la deficitul balanței de plăți sau la cresterea accentuată a preturilor ce se traduce prin amplificarea fenomenului inflaționist. În cazul în care acesta depășește procentul de 3% din PIB să existe pericolul ca dintr-un instrument eficient de intervenție la indemâna guvernului să conducă la afectarea macrostabiltatii economice și accentuarea dezechilibrelor.

Raportat la cele prezentate noi putem afirma că, prin politica fiscal-bugetara, un guvern încearca să influenteze cererea agregată din economie prin intermediul cheltuielilor publice și a ratelor de impozitare. Cu alte cuvinte, impozitele și taxele, alocatiile și subventiile bugetare, alături de preturi si tarife, credite si dobanzi, cursul de schimb etc. joacă rolul unor pârghii (instrumente) de mare importanță în economia de piață. O politică bugetară bine fundamentată, care ține seama de condițiile concrete ale vieții economice și sociale, de exigențele prezentului și de imperativele viitorului, se poate dovedi benefică pentru progres; în schimb, dacă nu le sesizează sau nu ține seama de ele, ea poate frâna dezvoltarea, poate duce la involuție și la tensiuni sociale.

În capitolul 2 intitulat ”Echilibrul și dezechilibrul economic” am încercat o studiere aprofundată, a principalelor conceptelor teoretice cărora economiștii le-au dedicat numeroase lucrări cu caracter fundamental și aplicativ, și care sunt la baza reacțiilor principalelor componente ale echilibrului economic general, precum și a legăturilor fundamentale existente între acestea. În această etapă, au fost abordate aspectele teoretice a efectelor politicilor macroeconomice asupra acestor echilibre, în funcție de posibilele stări concrete ale economiei naționale.

Pentru a evidenția importanța și complexitatea echilibrului economic general, am analizat principalele trăsături caracteristice ale acestuia. Astfel, din punctul de vedere al al nivelului de agregare a economiei, echilibrul economic se manifestă la nivel micro-, mezo- și macroeconomic.

Echilibrul macroeconomic integrează primele două forme de echilibru pe ansamblul economiei naționale și al teritoriului național și are un caracter complex ce nu poate fi redus la o simplă însumare a echilibrelor parțiale și individuale.

Economia tinde doar către un echilibru, înțeles ca egalitate între nevoi și resurse sau ca o stare de concordanță între ramuri, subramuri și sectoare de activitate.Aceasta prezintă un sistem integrat de sectoare, ramuri și activități în cadrul căreia se desfășoară relații de producție, repartiție, schimb și consum, precum si activități juridice, organizatorice și socio-culturale. Sistemul astfel construit trebuie să fie optim, adică să furnizeze maximum din cea ce au nevoie oamenii, realizând un echilibru între nevoi si resurse.

Concepția scolii clasice de economie considera că, piața este „mâna invizibilă” care asigură echilibrul dintre cerere și ofertă, fiind singura în măsură să-i unească și să-și armonizeze producătorii și consumatorii, concepție caracteristică unei piețe cu o concurență perfectă.

Noțiunea de alocare „eficientă” în teoria echilibrului general și în teoria bunăstării se oglindește la sensul distinct ce a fost atribuit de Vilfredo Pareto în construirea conceptului său despre optim.

Optimul în viziunea lui V. Pareto este însăși concurența perfectă, care asigură eficiența economică. Dacă între consumatori există concurență perfectă, un consumator își maximizează utilitatea dacă rata sa marginală de substituire între două bunuri (care intră în consumul său) este egală cu raportul prețurilor relative ale acestor bunuri.

O altă axă prioritară în prezenta cercetare realizată a constituit-o studierea si aprofundarea concepției despre echilibrul economic în viziunea modernă care reprezintă un ”hibrid” al viziunilor clasice și keynesiste, adepții acestei viziuni considerând că impactul șocurilor asupra ofertei sau cererii agregate pot să afecteze economia și pot muta echilibrul sub punctul corespondent ocupării totale

Întrucât instrumentul principal al politicii fiscal-bugetare este bugetul de stat componenta a bugetului general consolidat, și ținând cont de obiectivele stabilite la un moment dat raportate la starea economiei, dar și cu obiectivele politicii economico-sociale, bugetul general consolidat se impune să fie echilibrat sau să înregistreze fie un surplus (excedent), fie un deficit.

Astfel, cunoasterea aprofundată a relației intercondiționale dintre echilibrul bugetar si politica financiară publică reprezintă una din provocările majore pentru pregătire fiecărui economist în parte.

Realizarea acestei interconditionalități comportă obiectul a doua viziuni. Prima viziune, constă în folosirea deficitului bugetar pentru stimularea cererii agregate către producția potențială aferentă angajarii totale, dar și prin reducerea ratelor fiscalității pentru a spori veniturile disponibil al agentilor economici și menajelor.

Sistemul fiscal-bugetar dispune de o anumită flexibilitate care îi conferă rolul de stabilizator automat, având capacitatea de a atenua oscilațiile economice, chiar și fără intervenția discreționară a autoritații publice.

A doua viziune este cea neoclasică a finanțării deficitului bugetar aduce spre analiză și concepțiile lui Robert Barro și Robert Lucas care susțin că finanțarea deficitului bugetar prin îndatorare va constitui, pentru agenții economici un semnal al unei creșteri viitoare a taxării prin impozite și taxe, pe baza căruia aceștia își diminuează consumul și își sporesc economiile. Se afirmă astfel, cu alte cuvinte că, finanțarea deficitului bugetar pe calea îndatorării reprezintă o amânarea a impozitelor și taxelor, cea ce pune pe picior de egalitate finanțarea pe calea îndatorării cu cea prin creșterea fiscalității.

Studiile efectuate arată că politică fiscală expansionistă poate determina o cerere excedentară, în condițiile in care până la momentul la care se resimt efectele acestei modificări, forțele pieței au generat deja un reviriment economic.

O politică fiscală restictivă, utilizată în frânarea creșterii producției în perioade de expansiune, poate conduce la declinul cererii agregate.

Așadar, datorită imposibilității de a anticipa într-o manieră precisă și independentă condițiile economice viitoare, utilizarea politicii fiscale discreționare este recomandat să fie făcută cu prudență.

Modificarea fiscalității astfel, este percepută de adepții teroriei ”supply – side economics”ca o modificare de durată, aceasta va genera atăt creșterea cererii agregate, cât și a ofertei agregate atăt pe termen scurt cât și pe termen lung.

Întrucât reducerea cotelor fiscale generează deficit bugetar finanțat prin îndatorare, în funcție de intensitatea efectului de evicțiune și de așteptarile cu privire la creșterea fiscalității, cererea agregată poate să crească mai puternic decât oferta agregată, cea ce generează atât creșterea producției, dar și o creștere a prețutilor. Prin urmare, este posibil, ca efect al reducerii ratelor de impozitare, să se înregistreze o creștere a producției care să genereze compensarea, măcar parțială a declinului încasărilor bugetare, cea ce ar putea înlătua prezența deficitului bugetar.

O problemă esențială și sensibilă în același timp, este cea a echilibrului bugetar, ce reprezintă unul dintre principiile de bază a elaborării bugetelor publice, conform căruia este necesară concordanța între veniturile și cheltuielile bugetare.

Bugetul de stat constituie o componentă esențială a mecanismului economico – financiar al țării. Accepțiunile teoretice cu privire la definirea bugetului si a concordanței între veniturile si cheltuielile bugetare sunt diferite și au constituit o motivație aparte în cercetarea efectuată.

Se pleacă de la faptul că, bugetul de stat reprezintă un tablou sinoptic, macroeconomic, sub forma unei balanțe în care sunt înscrise veniturile și cheltuielile publice autorizate.

Diversitatea opiniilor specialistilor, aspect căruia i-am acordat o importanță deosebită, rezidă din rolul pe care bugetul de stat il are în reglarea macroeconomică si realizarea echilibrului financiar.

El este considerat de unii specialisti, ca un instrument principal al organizării bugetare, actul legislativ prin care se prevăd și se aprobă veniturile și cheltuielile anuale ale statului și tuturor serviciilor publice.

Astfel, anualitatea și echilibrul bugetului au o legătură indisolubilă, avînd drept consecință echilibrul anual al bugetului considerat drept, după opinia celor mai mulți specialiti ca ” un principiu de aur al bunei gestiuni bugetare”

În general, echilibrul bugetar nu se poate rezuma la o simplă comparare și egalitate a veniturilor și cheltuielilor. Concepțiile privitoare la echilibrul bugetar au evoluat, între cele care promovează ideea obligativității acestuia și cele care susțin folosirea deficitului ca instrument al echilibrului economic fiind distinse o mare varietate de puncte de vedere, aceste aspecte teoretice au constituit o reală provocare.

Prin urmare noi considerăm că, practica bugetară a impus, o bună perioadă de timp un echilibru cu caracter legic între veniturile și cheltuielile aprobate prin bugetul statului, anualitatea bugetară și echilibrul fiind principii intangibile finanțelor publice. Găsirea unor solutii de rezolvare a problemelor de echilibru se poate realiza în strânsă legătura cu politicia bugetară. Rolul politicii fiscal bugetare constă astfel, în a acepta sau nu dezechilibrele bugetare(deficite bugetare).

Integrarea finanțelor publice în activitatea economică generală a apărut odată cu concepția keynesistă, odată cu care bugetul de stat a devenit un instrument esențial al politicii economice și o pârghie foarte utilă în asigurarea echilibrului economic.

Amplificarea fenomenelor de criză, șomaj, inflație și necesitatea relansării economice au condus la intensificarea folosirii instrumentelor bugetare și monetare în scopul echilibrării economiei. Astfel, statul intervine crescând sau micșorând cererea de consum a populației ori a investițiilor.

Concepția privind echilibrul bugetar s-a manifestat în perioada capitalismului liberal, problematica echilibrării veniturilor și cheltuielilor bugetare a fost considerată de către școala clasică ca fiind un principiu fundamental și mai mult constituie semnul unei economii sănătoase și a unor finanțe publice sustenabile.

Apariția crizelor si manifestarea lor pe perioade îndelungate au determinat aparitia deficitelor bugetare ce s-au repetat an de an, fiind generalizate și in unele state chiar cronice, astfel că noile realități din economie au determinat doctrina financiar-fiscală modernă să susțină necesitatea deficitelor bugetare, concomitent cu renunțarea echilibrarea anuală a bugetelor publice.

Astfel, existența deficitului bugetar este agreată nu numai pentru echilibrarea în execuție a bugetului prin instituirea de venituri extraordinare, ci și prin elaborarea și aprobarea în prealabil a unor bugete deficitare.

În etapa actuală, în raport cu obiectivele realizării stabilității macroeconomice, susținem ideea de a crește cheltuielile publice prudent într-un ritm mai mare decât veniturile publice și implicit soluția elaborării și aprobării de bugete deficitare, care să asigure o dezvoltare durabilă a țării.

Efectele unui deficiti bugetar sunt relevate în urma impactului acestuia asupra deciziilor cu privire la cheltuielile publice. Astfel, o primă modalitate prin care deficitele influențează economia, este efectul de stabilizare (eliminarea fluctuațiilor ciclice) sau de destabilizare a economiei pe termen scurt. A doua modalitate, se referă la potențialul lor de a afecta negativ veniturile și bunăstarea pe termen lung.

Prin urmare, un buget echilibrat ciclic constituie o modalitate acceptată de a soluționa compromisul dintre stabilizarea pe termen scurt și preocupările pentru echilibrarea pe termen lung, cu condiția ca dezechilibrele determinate de creșterea cheltuielilor să se justifice prin eficiența lor pe termen lung.

În concluzie, putem afirma că, politicile fiscal-bugetare pot conduce la îmbunătățirea funcționării economiei de piață, însă acțiunea puterii publice nu asigură, în mod automat, și o funcționare eficientă a acestora. Complexitatea macroeconomică este atât de mare, încât chiar politicile proiectate în condiții favorabile de către politicieni renumiți pot avea consecințele cele mai neașteptate. De aceea, abordarea științifică și riguroasă a politicilor macroeconomice, elaborarea explicită a obiectivelor și metodelor, alegerea celor mai optime decizii financiare stau la baza asigurării unor efecte benefice pentru viața și activitatea întregii societăți.

În capitolul 3 ”Politica bugetară a României instrument de atingere a unor ținte macroeconomice” am făcut o analiză a cadrului macroeconomic din România în perioada 2005-2013, observând dinamica și evoluția pricipalilor indicatori care reflectă realizarea echilibrului economic general.

Având in vedere mutațiile profunde suferite de economia mondială care a fost cuprisă de o recesiune severă și care și care prin globalizare au avut un impact major asupra economiei României, în analiza efectuată s-a urmărit calitatea politicilor economice și financiare ale României efectuate în perioada de boom economic 2005-2008 și modificarile suferite de aceasta in perioada 2009-2013, ne-am propus să identificăm anumite dezechilibre cu un impact deosebit în generarea unor crize viitoare. În situația în care se va mentine aceeași stare ne propunem să identificăm și eventualele rezolvări

Din cercetarea efectuată asupra cadrului macroeconomic în perioada analizată a rezultat că politica fiscală prociclică a exacerbat dezechilibrele macroeconomice, deficitul bugetar crescând de la 1% din PIB în 2005 la peste 5% în 2008, dezechilibrele fiscal-bugetare din ultimii ani anteriori declanșării crizei financiare .

Acestea au fost generate de cheltuieli publice excesive fără o justificare și fără o raționalitatea economică conducând la o supraîncălzire a mecanismului economic, acesta funcționând peste potențial. Au fost operate numeroase rectificări bugetare pe parcursul unui an au facilitat majorarea și realocarea cheltuielilor, sporind amplitudinea și impactul totodată, al deficitului bugetar. La acestea s-a adăugat desigur, și operarea unei politici fiscale prociclice prin scăderi de impozite și taxe, îngustând spațiul fiscal de manevră ulterior declansării crizei financiare.

Modificarea filosofiei politicii fiscal – bugetare s-a făcut începând cu anul 2009, când pentru restabilirea echilibrelor macroeoconomice au fost operate o serie de măsuri, unele, dureroase pentru economie, în vederea repunerii pe o directie sustenabilă economia si de a crea premisele pentru dezvoltarea durabilă a României.

Astfel, au fost analizate principalele măsuri de politică fiscal-bugetară, subscrise cadrului general macroeconomic, ce au fost promvate de Guvernul României pentru corecția întregului mecanism economic și repunerea pe o directie stabilă a economiei naționale.

Din analiza efectuată a reieșit faptul că, modificarile operate în politica fiscală prin cresterea impozitelor indirecte(TVA a crescut de la 19% la 24%), reducerea sau eliminarea unor facilități fiscale, dar si măsurile de corectie asupra cheltuielilor bugetare, unele dureroase(reducerea salariilor personalului bugetar începând cu anul 2010), prioritizarea, raționalizarea și eficientizarea cheltuielilor bugetare au avut impactul așteptat, acela de a repune pe linie de plutire un mecanism economic deviat de la criteriile de macrostabiltate.

Toate aceste măsuri, au vizat îndeplinirea criteriilor de convergență și îmbunătățirea sănătății și calității finanțelor publice, pe fondul confruntării cu fenomenul îmbătrînire a populației, cea ce determină o presiune suplimentară asupra cheltuielilor cu protecția socială.

Capitolul 4 ”Evolutia componentelor echilibrului economic general în cazul României in perioada 2005-2013” s-a efectut o analiză a economiei românești atât în perioada de crestere economică (2005-2008) cât și în perioada de recesiune 2009-2013 urmărindu-se evolutia indicatorilor care reflectă realizarea echilibrului general.

Având în vedere că analiza a vizat atât perioade de boom cât și de depresiune economică, ne asteptam să identificăm anumite dezechilibre cu un impact deosebit în generarea unor crize viitoare. În situația in care acestea se vor mentine ne propunem să identificam și eventualele rezolvări în vederea aplicării corectiilor necesare.

Din analiza efectuată am identificat anumite vulnerabilități și derapaje ale politicilor macroeconomice promonvate de catre autorități atât in perioada de boom economic(2005-2008) cat si în perioada de recesiune 2009-2013).

În urma cerecetării realizate pe parcursul acestei lucrări s-a desprins nevoia de a aborda realizarea echilibrului financiar în corelație cu celelalte componente ale echilibrului macroeconomic. Analiza efectuată a scos în evidență faptul că, politica financiară public în general, politica fiscal-bugetară în special, nu a fost utilizată consecvent pentru a stimula cresterea economică și nici pentru sporirea capacităților de productieexistente în economie, astfel încât efectele sale să se potențeze reciproc cu cele ale politici monetare, prin realizarea unui ”dozaj optim”, a unui mix de politici fiscal bugetare si monetare.

Studiind evoluția economie românești in aceasta perioada se poate observa că majoritatea corelațiilor dintre componentele echilibrului ngeneral sunt influențate de o serie de factori conjuncturali ce tin însăși de restructurarea economiei românești.

Se poate constata o variabilitate a orientărilor de politică fiscal bugetară în funcție de guvernul în exercițiu, viziunea pe termen lung fiind vagă, dacă nu chiar absentă.

În perioada 2005-2008, țara noastră a trecut printr-o perioadă de expansiune pe care politica fiscal-bugetară nu a capitalizat-o adecvat, existând economii cu potențial și resurse mai limitate decât cele de care beneficiem ce au înregistrat creșteri economice superioare și mai sustenabile.

Creșterea cheltuielilor și reducerea fiscalității operate de către autorități sunt măsuri de neînteles de noi, întrucât aceste măsuri se promovează în mod normal în perioadele de declin economic pentru a sprijini cererea agregată, însă țara noastră a considerat perioada de expansiune ca propice pentru implementarea acestui tip de măsuri.

Tot în aceași perioadă de boom am putut observa o dinamică ascendentă, atât a volumului efectiv a cheltuielilor publice, cât și a ponderii acestora într-un PIB de asemenea în creștere, o bună parte a acestei creșteri fiind indreptată către cheltuieli de personal, bunuri și servicii și cheltuieli de capital, prea puțin spre investiții publice. Ori suplimentarea cheltuielilor bugetare în perioadele de boom ar trebui să aiba character excepțional și o fundamentare ireproșabilă, pentru a nu compromite eforturile Băncii Naționale în direcția stabilizării prețurilor.

Însă cheltuielile au fost într-o dinamică accelerată în acești ani de expansiune, depășind rata de creștere economică, și contribuind la acumularea unui deficit bugetar semnificativ și la o creștere a datoriei publice care nu este necesară din punctul propriu de vedere.

Prin urmare, România este în accepțiunea proprie, prin comparație cu o parte a țărilor UE, un ucenic în materie de politică fiscal-bugetară. Deciziile au fost incoerente, pro-ciclice și defectuos sincronizate semnalelor din economie. Creștem cheltuielile în perioadele de boom, mărim fiscalitatea în perioadele de recesiune. Credem că problematica eficienței este dificil până și de adus în discuție.

Pe fondul concluziilor anterioare, considerăm în perspectiva imediată, o prioritare ar trebui să revină în cadrul politicilor economice promovarea și încurajarea procesului investițional public, care să permită creșterea capacităților de producție și a produsului intern brut potențial, evitarea derapajelor privind deficitele atât cel al balanței de plati externe cât și deficitul bugetului general consolidat, cu atât mai mult cu cât Romania trebuie sâ îndeplinească criteriile de convergeta pentru adoptarea monedei euro.

Respectarea recomandărilor keynesiene poate fi un pas înspre evitarea sau compensarea dezechilibrelor ciclice ale economiei. Reducerea cheltuielilor în perioadele de boom nu este doar o speculație teoretică, majoritatea țărilor dezvoltate

Găsirea unei modalități de îmbunătățire a eficienței politicilor fiscal-bugetare ce pot avea o orientare mai convingătoare către cheltuielile productive, în locul celor de personal sau aferente bunurilor și serviciilor, de exemplu investițiile publice, de tipul infrastructurii, ce beneficiază de dublul efect al stimulării cererii și a eficientizării activității economice dupa punerea în folosință a obiectivului.

O altă propunere pe care ne permite să o facem este privind actvitatea de reglementare, în domeniul fiscal, care în opinia noastra ar trebui cel putin în subsidiar să fie subordonată asigurarii predictibilității, continuității și stabilității procesului de reglemenbtare fiscală, care în acest fel ar putea asigura premisele creșterii încrederii și atractivității economiei românești pentru investitorii interni sau externi, întrucât economia românească a înregistrat o prăbusire a activitatii investiționale dupâ anul 2009 ca urmare a lipsei surselor de finantare și înrautățirii climatului internațional.

Pe planul colectării veniturilor publice recomandăm, în opinia noastra cresterea eficientizării sistemului fiscal în vederea unei mai bune colectări a veniturilor bugetare, prin crestera ponderii veniturilor incasate in total produs intern brut.

În planul cheltuielilor publice este necesară constinuarea restructurări sectorului adminstratiei publice, pentru ca acesta să devină un consumator de resurse financiare publice cu un grad de eficiență și eficacitate ridica, prin reducerea dimensiunii acestuia.

Tot in același plan recomandăm îmbunatățirea cadrului legislativ care să conducă la cresterea transparentei în domeniul achizitiilor publice, acestea să fie făcute în conditii de eficiență si in conditii avantajoase pentru autăritățile publice.

În scopul restabilirii sustenabilității finanțelor publice, s-a impus necesitatea unui efort continuare a consolidarii fiscale, dublat de reforme structurale profunde pentru a crea condițiile favorabile unei creșteri economice durabile. În particular, restructurarea cheltuielilor publice și eliberarea de spațiu fiscal pentru investiții trebuie să fie un voință majoră a politicilor guvernamentale, astfel înât să se evite derapajele necontrolate.

Rezumând propunerile făcute, noi considerăm că:

Rolul politicii fiscal-bugetare trebuie sa fie unul contraciclic, care sa atenueze fluctuatiile ciclului economic

Politica fiscal-bugetara a fost prociclică ân Romania – spatiu fiscal foarte limitat de stimulare a economiei in perioada de recesiune in care ne aflam;

Prociclicitatea politicii fiscal-bugetare pre-criza explica in mare parte amploarea contractiei economice din 2009-2010;

Iesirea dintr-o politica fiscal-bugetara prociclica este dificilă;

Iesirea din recesiune nu va rezolva problema deficitului structural al bugetului;

Sunt necesare reforme structurale profunde pentru a ajusta deficitul bugetar structural foarte ridicat si a asigura reluarea cresterii economice sănătoase și sustenabile pe termen mediu si lung.

BIBLIOGRAFIE

Cărți:

Studii și articole:

Reglementări juridice:

Rapoarte statistice:

Site-uri reviste

http://en.wikipedia.org/wiki/Fiscal_policy

http://www.cdep.ro/proiecte/2006/700/50/2/rap.pdf

http://www.gov.ro/capitolul-1-contextul-macroeconomic-intern-si international__l1a103769.html

http://www.zf.ro/zf-24/opinie-de-andreea-vass-explicatii-cu-privire-la-procedura-de-deficit-excesiv-impotriva-romaniei-4295634/

http://www.301.ro/blog/legea-responsabilitatii-fiscal-bugetare-un-pas-catre-asigurarea-stabilitatii-macroeconomice

https://www.scribd.com/doc/221915990/Cadrul-Macroeconomic-Si-Financiar-International-Evolutia- Macroeconomic-a-Romaniei2

http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/nrp/nrp_romania_ro.pdf

http://www.contributors.ro/sinteze/compactul-fiscal-european-implicatii-asupra-romaniei/

http://www.zf.ro/zf-24/tabloul-macro-economiei-2013-au-mers-industria-agricultura-investitiile-straine-fondurile-europene-piata-muncii-datoria-publica-deficitul-bugetar-consumul-exporturile-importurile-inflatia-anul-12095170

http://www.cdep.ro/proiecte/2006/700/50/2/rap.pdf

http://www.gov.ro/capitolul-1-contextul-macroeconomic-intern-si international__l1a103769.html

http://www.european-council.europa.eu/media/639164/18_-_tscg.ro.12.pdf

http://pdc.ceu.hu/archive/00001042/01/8.pdf accesat

http://www.financiarul.ro/2008/12/30/guvernul-a-luat-noi-masuri-de-rationalizare-a-cheltuielilor-bugetare/

http://catalinstefanilie.blogspot.ro/2010/04/rationalizarea-si-eficientizarea.html

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-16577856-cercul-vicios-politicii-fiscale.htm

www.bnr.ro

www.insse.ro

http://www.wall-street.ro/editorial/271/Lectii-oferite-de-criza-financiara-sieconomica.html

http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=nama_gdp_k&lang=en#

http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/proiect_buget2013/RAPORT_BUGET2013.pdf

http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/proiect_buget2013/RAPORT_BUGET2013.pdf

http://www.zf.ro/zf-utile/pib-ul-romaniei-evolutia-produsului-intern-brut-ins-8264863

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/sdi/indicators/theme1

http://www.consiliulfiscal.ro/OpinieSFB2013-2015.pdf

http://www.bnr.ro/Raportul-asupra-inflatiei-3342.aspx

http://www.mfinante.ro/execbug.html?pagina=buletin

http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2009/02/index.htm

http://www.insse.ro/cms/files/eurostat/adse/baze%20de%20date%20eurostat.htm

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/

http://www.mfinante.ro/programDeConvergenta.html?pagina=domenii

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2009/02/index.htm

http://www.insse.ro/cms/files/eurostat/adse/baze%20de%20date%20eurostat.htm

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/

http://www.mfinante.ro/programDeConvergenta.html?pagina=domenii

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/

LISTA LUCRĂRILOR

publicate și/sau prezentate la diverse manifestări științifice în domeniul tezei de doctorat

Doctorand: Cosmin Costinel DRICU

Conducător științific: prof. univ. dr. Gheorghe PÎRVU

A. CARTE DE SPECIALITATE

1. N. Grigorie-Lăcrița, Dănescu Tatiana, Nedeluț Marinel, Ciolacu Marin, Simion Mircea Laurențiu, Popeangă Gabriel, Man Aureliana, Pop Vasile Radu, Ciumag Marin, Dricu Cosmin. Reglementări contabile conforme cu Directivele Europene, în vigoare de la 01 ianuarie 2010, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti -2010, ISBN 978-973-30-2695-2

B. ARTICOLE ȘI STUDII PUBLICATE ÎN REVISTE CU PROFIL ECONOMIC

1. Cosmin Dricu, 2011 "The fiscal policy – an anchor in achieving macroeconomic stability in Romania during the economic crisis," Annals of University of Craiova – Economic Sciences Series, University of Craiova, Faculty of Economics and Business Administration, University of Craiova, Faculty of Economics and Business Administration, vol. 1(39), pages 61-68. ISSN: 1223-365X

2. Cosmin Dricu Ph. D Student & Demetra Lupu-Visanescu Ph.D, 2010. "Concise Characterization Of The Evolution And Bearings Of Worldwide Economy," Annals of University of Craiova – Economic Sciences Series, University of Craiova, Faculty of Economics and Business Administration, University of Craiova, Faculty of Economics and Business Administration, vol. 1(38), pages 56-71, May, ISSN: 1223-365X

3. Cosmin Costinel Dricu Ph. D Student, „Connection budgetary-fiscal policy. Mix of fiscal policy” Annals of University of Craiova – Economic Sciences Series, University of Craiova, Faculty of Economics and Business Administration, University of Craiova, Faculty of Economics and Business Administration, ISSN: 1223-365X

4. Cosmin Costinel Dricu Ph. D Student, „Rationalizing expenditures, and fiscal compact Effectts in Romania” Annals of University of Craiova – Economic Sciences Series, University of Craiova, Faculty of Economics and Business Administration, University of Craiova, Faculty of Economics and Business Administration, ISSN: 1223-365X

5. Demetra Lupu-Vișănescu și Cosmin Dricu cu articolul știintific Critical analysis of international and national accounting regulations concerning transactions with economic entities, Annals of University of Craiova – Economic Sciences Series, University of Craiova, Faculty of Economics and Business Administration, University of Craiova, Faculty of Economics and Business Administration, ISSN: 1223-365X

B. LUCRĂRI PREZENTATE LA MANIFESTĂRI ȘTIINȚIFICE:

1. International Conference Competitiveness and Stability in knowledge base economy University Of Craiova, Faculty of Economics and Business Adminstration, march 28,2014, Cosmin Costinel Dricu cu articolul știintific – Connection budgetary-fiscal policy. Mix of fiscal policy

2. International Conference Competitiveness and Stability in knowledge base economy University Of Craiova, Faculty of Economics and Business Adminstration, march 28,2014, Cosmin Costinel Dricu cu articolul știintific Rationalizing expenditures, and fiscal compact Effectts in Romania

3. Simpozion Științific – Promovarea ideilor economice prin cercetarea doctorală, 07 aprilie 2012, Universitatea din Craiova, Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, Craiova, România, Cosmin Costinel Dricu – Rolul și importanța Curții de Conturi în controlul politicii bugetare

4. Simpozion Științific – Promovarea ideilor economice prin cercetarea doctorală, 07 aprilie 2012, Universitatea din Craiova, Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, Craiova, România, Cosmin Costinel Dricu – Impactul reformei instituțiilor publice asupra politicii bugetare.

5. International Conference Competitiveness and Stability in knowledge base economy University Of Craiova, Faculty of Economics and Business Adminstration, november 4-5th,2011 , Cosmin Costinel Dricu The fiscal policy – an anchor in achieving macroeconomic stability in Romania during the economic crisis

6. International Conference Competitiveness and Stability in knowledge base economy University Of Craiova, Faculty of Economics and Business Adminstration, Craiova, May 14-15th Cosmin Costinel Dricu articolul stiintific – Concise characterization of the evolution and bearings of worldwide economy

7. International Conference Competitiveness and Stability in knowledge base economy University Of Craiova, Faculty of Economics and Business Adminstration, Craiova, May 14-15th Demetra Lupu-Vișănescu și Cosmin Dricu cu articolul știintific Critical analysis of international and national accounting regulations concerning transactions with economic entities

REZUMAT

Facultatea de economie și administrarea afacerilor

ȘCOALA DOCTORALĂ DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

REZUMATUL

tezei de doctorat intitulată

” POLITICA BUGETARĂ A ROMÂNIEI ȘI IMPACTUL ACESTEIA ASUPRA ECHILIBRULUI MACROECONOMIC”

Coordonator științific: Prof. univ. dr. Gheorghe PÎRVU

Doctorand:Cosmin Costinel DRICU

CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT

ARGUMENTE PENTRU ABORDAREA TEMEI

Ipoteza care stă la baza studiului de față, studiu care se dorește o cercetare sistematică și complexă a politicii bugetare și a faptului că aceasta are un rol, un loc și o menire specifică în reglarea evoluției mecanismul economic.

Din multitudinea argumentelor care pledează în favoarea studiului sistematic al rolului și importanței politicii bugetare în asigurarea echilibrului macroeconomic, considerăm că prezintă o semnificație deosebită următoarele:

– rolul și importanța statului în economie se manifestă prin instrumentele de politică economică, și în particular prin politicile pe care le promovează: monetară, de credit, bugetară, fiscală; în cadrul politicii financiare un rol esențial îl are politica bugetară, care utilizând bugetul ca principal instrument de intervenție în economie, statul are un rol activ în influențarea proceselor economice și sociale;

– instrumentele politicii bugetare sunt cheltuielile publice, care au o natură diversificată si servesc la achiziționarea de bunuri si servicii necesare instituțiilor publice, la asigurarea de resurse bănești unor categorii sociale sau susținerea financiara a dezvoltării unor ramuri sau domenii de activitate;

– mai mult ca oricând, putem vorbi de existența unor interdependențe economice generate de existența unei piețe mondiale formată ca urmare a raporturilor care s-au stabilit între economiile naționale și care funcționează ca un proces de internaționalizare a factorilor de producție și de adâncire a diviziunii internaționale a muncii prin intermediul relațiilor de schimb dintre entitățile economice din țări diferite. Această tendință se manifestă tot mai pregnant în evoluția economiei mondiale, referitor la care afirmăm că un dezechilibru produs în cadrul unei economii naționale (un exemplu concludent este cazul crizei provocate de creditele ipotecare în S.U.A) poate genera un val de disfuncționalități manifestate în toate sectoarele, la nivelul întregii economii mondiale. Asistăm așadar la un adevărat efect de domino produs din cauza interdependențelor economice și care nu se rezumă doar la un singur sector de activitate sau cel mult la o economie națională, ci la nivelul întregii economii mondiale;

– realizarea unui dozaj optim de politici(mix-ul de politici) concretizate într-o strategie fiscal-bugetară care să țină seama de constrângerile care decurg din manifestarea crizei economice, și în același timp, nu sacrifică obiectivele pe termen mediu si lung ale societății, de creștere susținută și dezvoltare durabilă. În acest sens, este necesară asigurarea stabilității macroeconomice și sustenabilitatea datoriei publice; aceste obiective se vor realiza prin administrarea eficientă a sistemului de venituri, ajustarea rațională și prioritizarea transparentă a cheltuielilor si prin schimbarea comportamentului administrației publice;

– reducerea deficitelor bugetare, în vederea restabilirii echilibrului macroeconomic, și a corelațiilor dintre componentele acestuia, sunt măsuri la care autoritățile au apelat în primul rând prin creșterea impozitelor, ocolind calea sănătoasă, dar dificilă, a raționalizării cheltuielilor, în timp ce amânarea raționalizărilor a dus deseori la corecții arbitrare, devenite inevitabile, ce au fost dureroase pentru întreaga economie.

D. SINTEZA CAPITOLELOR TEZEI DE DOCTORAT

Prin politica bugetară, are loc influențarea activitătii economice cât și evolutia dinamică a proceselor economice, prin intermediul cererii agregate. Proiecția pe un orizont mai larg a politicii bugetare se materializează în modificarea economisirii, a investițiilor si creșterii economice.

Obiectivul principal ce a fost urmărit în principal în cadrul prezentei cercetări doctorale constă în observarea impactului pe care politica bugetară promovată de autoritățile executive o are în ajustarea macroeconomică.

Pentru acoperirea cât mai corespunzătoare, din punctul nostru de vedere, a problematicii majore amintite, am structurat lucrarea în 4 capitole cu ponderi relativ egală în economia sa, dintre care primele două cu caracter conceptual-metodologic și ultimele două cu caracter preponderent empiric și instrumental.

În cadrul primului capitol ”Politica bugetară – componentă esențială a politicii financiare” am urmărit să prezint rolul, instrumentele și contribuția pe care politica bugetară o realizează în reglarea macroeconomică.

Politica fiscal – bugetară trebuie să realizeze un echilibru între necesitățile reale de resurse financiare ale statului în vederea înfăptuirii obiectivelor economice și sociale, și posibilitatea reală de acoperire a acestora.

În demersul meu, am încercat să dau unele răspunsuri la anumite întrebări despre sistemul fiscal-bugetar și a evoluției din ultimii ani cât, și impactul adoptării acestuia asupra echilibrului macroeconomic.

Am încercat a surprinde modul în care se efectuează reglarea macroeconomică prin intermediul bugetul general al statului, și implicit prin bugetul de stat, proces care se realizează prin dimensionarea corectă echilibrelor sau dezechilibrelor macroeconomice.

Aspectelor teoretice privind cunoașterea notiunilor de politică bugetară, conceptul, rolul și functiile acesteia au constituit elemente asupra cărora mi-am canalizat întreg efortul, au constituit o ”temelie” solidă în efectuarea întregul demers știintific.

O atenție deosebită a fost acordată aspectelor teoretice abordate de principalele teorii economice cu privire la rolul și efectele politicii fiscal – bugetare.

Adepții concepției keynesiste au crezut că politica fiscal- bugetară este o “manetă” cu ajutorul căreia guvernul unei țări poate controla mersul economiei a constituit o altă provocare în cale cercetării efectuate. Edificarea și aprofundarea conceptului că, un deficit bugetar însemnat ar acționa ca un stimulent în plus pentru creșterea economică, prin care șomajul s-ar diminua și s-ar relansa economia mi-a stârnit și mai mult ambiția de a căuta adevărul.

În perioada curentă însă, puțini oameni mai cred în principiile keynesiste, făcându-și loc ideea de politică fiscal-bugetară discreționară, cu efectele ei benefice, dar și limitele care, uneori, o încorsetează.

Experiența modernă a scos în evidență însă, cinci ținte de politică economică care sunt integrate cu ajutorul politici bugetare:

– creșterea economică sustenabilă;

– ocuparea forței de muncă;

– stabilitatea prețurilor;

– limitarea deficitului bugetar;

– echilibrul balanței de plăți și limitarea deficitului de cont curent.

De asemenea, a fost analizată conexiunea politicii bugetare cu celelalte politici, monetară, valutară, iar efortul nostru s-a aplecat în vederea cercetării dozajului optim (mix- ul de politici) ce trebuie aplicat în vederea ajustării echilibrului macroeconomic.

Ciclurile politico – economice puse în evidență în ultimele decenii, au făcut să se vorbească mai mult despre politicile anticiclice și despre comportamentul politicienilor privit în strânsă legătură cu comportamentul electoratului. Pentru a asigura condițiile unei dezvoltări durabile, statul de obicei apelează la un complex de măsuri de stimulare fiscal – bugetară.

În urma cercetărilor efectuate în acest domeniu vast s-a desprins faptul că, politicile anticiclice sunt cunoscute și aplicate peste tot în lume, fiecare guvern responsabil alegând acele instrumente de politică bugetară și fiscală, concretizate în așazise mix-uri fiscal – bugetare, care se potrivesc cel mai bine cu posibilitățile concrete ale economiei și corespund propriei sale doctrine politice.

Ținând cont de concepțiile lui Marshall și Swanson, precum și ale lui Dornbusch, Fischer și Startz privind mixul de politici macroeconomice (mix format primordial din politica monetară și cea fiscal-bugetară), se evidențiază clar că, politica monetară prezintă o foarte mare flexibilitate în ceea ce privește adaptarea la noile condiții economice.

În urma studiului efectuat am constatat că, la polul opus se situează politica fiscal-bugetară care nu permite un spațiu de manevră în acțiunile întreprinse, fiind destul de dificil să se producă o modicare, în principal, în sistemul fiscal – bugetar la intervale scurte de timp.

Efectul agregat de ajustare macroeconomică, prin aplicarea concomitentă a politicii fiscal – bugetare și monetare, a fost analizat cu ajutorul modelului IS – LM.

Prin urmare, am arătat faptul că, o politică publică de ajustare nu poate fi decât o politică macroeconomică.

În capitolul 2 intitulat ”Echilibrul și dezechilibrul economic” am încercat să surprind principalele concepte fundamentale pe care teoria economică le-a dedicat acestui vast domeniu.

S-a încercat o studiere aprofundată, a principalelor conceptelor teoretice cărora economiștii le-au dedicat numeroase lucrări cu caracter fundamental și aplicativ, și care sunt la baza reacțiilor principalelor componente ale echilibrului economic general, precum și a legăturilor fundamentale existente între acestea. În această etapă, au fost abordate efectele politicilor macroeconomice asupra acestor echilibre, în funcție de posibilele stări concrete ale economiei naționale.

Pentru a evidenția importanța și complexitatea echilibrului economic general, am analizat principalele trăsături caracteristice ale acestuia. Din punctul de vedere al al nivelului de agregare a economiei, echilibrul economic se manifestă la nivel micro-, mezo- și macroeconomic.

Echilibrul macroeconomic integrează primele două forme de echilibru pe ansamblul economiei naționale și al teritoriului național și are un caracter complex ce nu poate fi redus la o simplă însumare a echilibrelor parțiale și individuale, deoarece, în economie, coexistă și unele dezechilibre temporare, care nu sunt, însă, în măsură să împiedice funcționarea mecanismului economic.

Într-un mod sintetic au prezentat și aspecte teoretice legate de echilibrul funcțional și echilibrul, și ținând cont de modul de manifestare a fost abordată problematica din teoria economică a echilibrului macroeconomic static și dinamic.

Pentru a duce la indeplinire intregul demes științific a fost necesar, a înțelege corect noțiunea de echilibru economic, ce capătă o importanță deosebită.

Economia tinde doar către un echilibru, înțeles ca egalitate între nevoi și resurse sau ca o stare de concordanță între ramuri, subramuri și sectoare de activitate..Aceasta prezintă un sistem integrat de sectoare, ramuri și activități în cadrul căreia se desfășoară relații de producție, repartiție, schimb și consum, precum si activități juridice, organizatorice și socio-culturale. Sistemul astfel construit trebuie să fie optim, adică să furnizeze maximum din cea ce au nevoie oamenii, realizând un echilibru între nevoi si resurse.

Concepția scolii clasice de economie considera că, piața este „mâna invizibilă” care asigură echilibrul dintre cerere și ofertă, fiind singura în măsură să-i unească și să-și armonizeze producătorii și consumatorii, concepție caracteristică unei piețe cu o concurență perfectă.

J.B.Say observa și faptul că, indivizii nu oferă bunuri și servicii decât în vederea dobândirii puterii de cumpărare necesare achizitionării altor bunuri și servicii, concluzionând că, în fond „ produsele se schimbă contra produse”.

Potrivit ”legii debușeelor” formulata de J.B.Say orice vânzare este în același timp cumparare, automat producția își crează o piață corespunzătoare.

Sintetizând ideile școlii clasice și intergrându-le într-un sistem Leon Wallras a realizat prima formalizare matematică a teoriei echilibrului general, în condițiile concurenței perfecte.

Noțiunea de alocare „eficientă” în teoria echilibrului general și în teoria bunăstării se oglindește la sensul distinct ce a fost atribuit de Vilfredo Pareto în construirea conceptului său despre optim.

Optimul în viziunea lui V. Pareto este însăși concurența perfectă, care asigură eficiența economică. Dacă între consumatori există concurență perfectă, un consumator își maximizează utilitatea dacă rata sa marginală de substituire între două bunuri (care intră în consumul său) este egală cu raportul prețurilor relative ale acestor bunuri.

Doctrina clasică a echilibrului bugetar, privită ca o „regulă de aur” în aceea perioadă a avut de înfruntat două critici majore: pe de o parte, critica teoretică lansată de finanțele moderne, iar, pe de altă parte, obstacolele de ordin practic.

Schimbarea viziunii despre „regula de aur” a finanțelor publice a pornit o dată cu lucrarea de înaltă ținută știintifică a unuia din cei mai mari economiști ai secolului XX John Maynard Keynes – „The General Theory of Employment, Interest, and Money”.

Deplasând centrul de greutate de la rolul pieței (al agenților economici individuali), ca instrument de reglare a sistemului economic, către puterea statală, el identifică trei probleme majore ale economiei:

• raportul dintre economia reală de bunuri și servicii și economia fictivă a banilor și creditului;

• relațiile dintre indivizi și întreprinderi, pe de o parte, și dintre aceștia și macroeconomia statului-națiune, pe de altă parte (în aceste relații doar macroeconomia este cea eficientă);

• rolul ofertei și, respectiv, al cererii efective în modul de funcționare a economiei

O altă axă prioritară în prezenta cercetare realizată a constituit-o studierea si aprofundarea concepției despre echilibrul economic în viziunea modernă care reprezintă un ”hibrid” al viziunilor clasice și keynesiste, adepții acestei viziuni considerând că impactul șocurilor asupra ofertei sau cererii agregate pot să afecteze economia și pot muta echilibrul sub punctul corespondent ocupării totale. În aceste cazuri, pe termen scurt, apar, recesiunii ce implică explozii ale prețurilor și somajului.

Întrucât instrumentul principal al politicii fiscal-bugetare este bugetul de stat componenta a bugetului general consolidat, și ținând cont de obiectivele stabilite la un moment dat raportate la starea economiei, dar și cu obiectivele politicii economico-sociale, bugetul general consolidat se impune să fie echilibrat sau să înregistreze fie un surplus (excedent), fie un deficit.

Astfel, cunoasterea aprofundată a relației intercondiționale dintre echilibrul bugetar si politica financiară publică reprezintă una din provocările majore pentru pregătire fiecărui economist în parte.

Realizarea acestei interconditionalități comportă obiectul a doua viziuni. Prima viziune, constă în folosirea deficitului bugetar pentru stimularea cererii agregate către producția potențială aferentă angajarii totale, dar și prin reducerea ratelor fiscalității pentru a spori veniturile disponibil al agentilor economici și menajelor.

A doua viziune este cea neoclasică a finanțării deficitului bugetar aduce spre analiză și concepțiile lui Robert Barro și Robert Lucas care susțin că finanțarea deficitului bugetar prin îndatorare va constitui, pentru agenții economici un semnal al unei creșteri viitoare a taxării prin impozite și taxe, pe baza căruia aceștia își diminuează consumul și își sporesc economiile. Se afirmă astfel, cu alte cuvinte că, finanțarea deficitului bugetar pe calea îndatorării reprezintă o amânarea a impozitelor și taxelor, cea ce pune pe picior de egalitate finanțarea pe calea îndatorării cu cea prin creșterea fiscalității.

Știința economică demostrează că atunci când echilibrul se realizează, el se modifică rapid datorită schimbării unora dintre factorii de formare și miscare, cea ce înseamnă că în economia reală există întotdeaauna abateri de la condițiile de echilibru.

Analiza și interpretarea dezechilibrelor economice se realizează în funcție de intensitatea cu care se manifestă și de efectele pe care le produce, fiind apreciate fie ca o stare de normalitate a economiei de piață, fie ca stare o stare nedorită și care nu poate fi acceptată de autorități în evolutia economiei.

În aprecierea dezechilibrelor ca o stare nedorită a economiei se porneste de la realitatea că acestea sunt principalele responsabile de dezordine în cadrul sistemului economic care reactionează ca un sistem viu, efectele lor propagându-se la toate nivelurile.

Din analiza efectuată cu privire la formele de manifestare s-a identificat faptul că, dezechilibrele au următoarele forme de manifestare:

excesul de ofertă pe piața bunurilor și pe piața muncii, se concretizează în relealizarea unei părți a ofertie de bunuri economice și apariția șomajului.

excesul de cerere pe piața bunurilor și excesul de oferta pe piața muncii, această situație, fiind caracterizată de excesul de ofertă pe piața muncii ce are ca efect somajul, în timp ce excesul pe piața bunurilor determină disfuncții între ramurile producțive, neconcordanțe între intenția de a investi, pe de o parte, și materializarea condițiilor tehnice reale de înfătuite a acestora, pe de alta parte;

excesul de cerere simultan pe piața bunurilor economice, a monedei și pe piața muncii, este rezultatul unei economii aflate în criză structurală profundă. Acest dezechilibru implică existența hiperinflației, a șomajului cronic și, înrăutățirea condițiilor de viață ale majorității oamenilor.

Nu mai puțin importantă, în economia prezentului capitol, este problematica echilibrului bugetar, ce reprezintă unul dintre principiile de bază a elaborării bugetelor publice, conform căruia este necesară concordanța între veniturile și cheltuielile bugetare.

Bugetul de stat constituie o componentă esențială a mecanismului economico – financiar al țării. Accepțiunile teoretice cu privire la definirea bugetului si a concordanței între veniturile si cheltuielile bugetare sunt diferite și au constituit o motivație aparte în cercetarea efectuată.

Se pleacă de la faptul că, bugetul de stat reprezintă un tablou sinoptic, macroeconomic, sub forma unei balanțe în care sunt înscrise veniturile și cheltuielile publice autorizate.

Diversitatea opiniilor specialistilor, aspect căruia i-am acordat o importanță deosebită, rezidă din rolul pe care bugetul de stat il are în reglarea macroeconomică si realizarea echilibrului financiar.

El este considerat de unii specialisti, ca un instrument principal al organizării bugetare, actul legislativ prin care se prevăd și se aprobă veniturile și cheltuielile anuale ale statului și tuturor serviciilor publice.

Astfel, anualitatea și echilibrul bugetului au o legătură indisolubilă, avînd drept consecință echilibrul anual al bugetului considerat drept, după opinia celor mai mulți specialiti ca ” un principiu de aur al bunei gestiuni bugetare”

Concepțiile privitoare la echilibrul bugetar au evoluat, între cele care promovează ideea obligativității acestuia și cele care susțin folosirea deficitului ca instrument al echilibrului economic fiind distinse o mare varietate de puncte de vedere, aceste aspecte teoretice constituid o reală provocare, contribuind astfel, la nivelarea cunoștințelor pentru abordărea laturii aplicative a prezentei cercetări.

Existența unor opinii diferite apărute în privința necesității, modalităților și a oportunității echilibrului bugetar au determinat conturarea unor strategii bugetare alternative:

– strategia bugetul echilibrat anual;

– strategia bugetul echilibrat ciclic;

– strategia bugetul folosirii integrale a resurselor.

Potrivit acceptiunii privind teoria bugetului echilibrat anual, orice deficit trebuie compensat în cursul aceluiași an prin crearea unor excedente.Bugetul echilibrat ciclic presupune acoperirea deficitelor bugetare apărute în timpul unei depresiuni economice cu excedentele caracteristice avântului economic în cadrul aceluiasi ciclu economic.

Accepțiunea modernă a echilibrului bugetar a început să fie din ce în ce mai vizibilă odata ce s-a renunțat la constructia clasică a bugetelor ciclice.Astfel, bugetul a fost văzut având un rol de regulator, mijlocind premisele asigurării unei creșteri economice.

În etapa actuală, cînd se afirmă tot mai mult caracterul neutru al finantelor publice, cât și sfârsitul erei conceptului de echilibrare anuală a bugetului, politica bugetară este realizată astfel încât să asigure o corelare, între un ansamblul de indicatori macroeconomici si nivelul deficitului bugetar.

În capitolul 3 ”Politica bugetară a României instrument de atingere a unor ținte macroeconomice” am făcut o analiză a cadrului macroeconomic din România în perioada 2005-2013, observând dinamica și evoluția pricipalilor indicatori care reflectă realizarea echilibrului economic general.

Având in vedere mutațiile profunde suferite de economia mondială care a fost cuprisă de o recesiune severă și care și care prin globalizare au avut un impact major asupra economiei României, în analiza efectuată s-a urmărit calitatea politicilor economice și financiare ale României efectuate în perioada de boom economic 2005-2008 și modificarile suferite de aceasta in perioada 2009-2013, ne-am propus să identificăm anumite dezechilibre cu un impact deosebit în generarea unor crize viitoare. În situația în care se va mentine aceeași stare ne propunem să identificăm și eventualele rezolvări

Din cercetarea efectuată asupra cadrului macroeconomic în perioada analizată a rezultat că politica fiscală prociclică a exacerbat dezechilibrele macroeconomice, deficitul bugetar crescând de la 1% din PIB în 2005 la peste 5% în 2008, dezechilibrele fiscal-bugetare din ultimii ani anteriori declanșării crizei financiare .

Acestea au fost generate de cheltuieli publice excesive fără o justificare și fără o raționalitatea economică conducând la o supraîncălzire a mecanismului economic, acesta funcționând peste potențial. Au fost operate numeroase rectificări bugetare pe parcursul unui an au facilitat majorarea și realocarea cheltuielilor, sporind amplitudinea și impactul totodată, al deficitului bugetar. La acestea s-a adăugat desigur, și operarea unei politici fiscale prociclice prin scăderi de impozite și taxe, îngustând spațiul fiscal de manevră ulterior declansării crizei financiare.

Modificarea filosofiei politicii fiscal – bugetare s-a făcut începând cu anul 2009, când pentru restabilirea echilibrelor macroeoconomice au fost operate o serie de măsuri, unele, dureroase pentru economie, în vederea repunerii pe o directie sustenabilă economia si de a crea premisele pentru dezvoltarea durabilă a României.

Astfel, au fost analizate principalele măsuri de politică fiscal-bugetară, subscrise cadrului general macroeconomic, ce au fost promvate de Guvernul României pentru corecția întregului mecanism economic și repunerea pe o directie stabilă a economiei naționale.

Din analiza efectuată a reieșit faptul că, modificarile operate în politica fiscală prin cresterea impozitelor indirecte(TVA a crescut de la 19% la 24%), reducerea sau eliminarea unor facilități fiscale, dar si măsurile de corectie asupra cheltuielilor bugetare, unele dureroase(reducerea salariilor personalului bugetar începând cu anul 2010), prioritizarea, raționalizarea și eficientizarea cheltuielilor bugetare au avut impactul așteptat, acela de a repune pe linie de plutire un mecanism economic deviat de la criteriile de macrostabiltate.

Toate aceste măsuri, au vizat îndeplinirea criteriilor de convergență și îmbunătățirea sănătății și calității finanțelor publice, pe fondul confruntării cu fenomenul îmbătrînire a populației, cea ce determină o presiune suplimentară asupra cheltuielilor cu protecția socială.

O altă etapă a cercetării, în cadrul acestui capitol a constituit-o și analiza politicii deficitului bugetar precum și a mecanismului de finanțare a acestuia de catre autoritățile române, în perioada analizată de prezenta cercetare.

Studiu efectuat a scos în evidență, modalitățile multiple de acoperire și sursele diversificate de finanțare a deficitului, făcându-se o comparatie a acestor surse, precum și impactul creat de acesta asupra sustenabilității datoriei publice a României.

Capitolul 4 ”Evolutia componentelor echilibrului economic general în cazul României in perioada 2005-2013” intenționează să efectueze o analiză a economiei românești atât în perioada de crestere economică (2005-2008) cât și în perioada de recesiune 2009-2013 urmărindu-se evolutia indicatorilor care reflectă realizarea echilibrului general. În cadrul acestei analize au fost avute in vedere: echilibru pe piața muncii, echilibrulul pietei bunurilor si serviciilor, echilibrul monetar, echilibrul bugetar și echilibrul extern.

Având în vedere că analiza a vizat atât perioade de boom cât și de depresiune economică , ne asteptam să identificăm anumite dezechilibre cu un impact deosebit în generarea unor crize viitoare. În situația in care acestea se vor mentine ne propunem să identificam și eventualele rezolvări în vederea aplicării corectiilor necesare.

Întreg suportul de date necesar pentru analiza l-a constituit anuarele statistice ale României in perioada 2005-2013, Rapoarte ale Ministrului Finanțelor Publice în perioada 2005-2013, Rapoarte lunare și anuale ale Băncii Naționale a României din intervalul analizat, Rapoarte ale Fondului Monetar International publicate în World Economic Outloock, Rapoarte Eurostat ale Comisiei Europene.

SUMMARY

FACULTY OF ECONOMICS AND BUSINESS ADMINISTRATION

DOCTORAL SCHOOL OF SOCIAL AND HUMAN SCIENCES

SUMMARY

of the Ph.D. thesis entitled

”BUDGET POLICY OF ROMANIA AND ITS IMPACT ON MACROECONOMIC BALANCE”

Scientific coordinator: Univ. Prof. Gheorghe PÎRVU, Ph.D.

Ph.D. student: Cosmin Costinel DRICU

TABLE OF CONTENTS

REASONS FOR ADDRESSING THE TOPIC

The hypothesis on which the present study in grounded, study that aims to be a systematic and comprehensive research of the budget policy and of the fact that this policy has a role, a place and a specific purpose in the adjustment of the economic mechanism evolution.

Of the many reasons which argue in favour of the systematic study of the role and importance of the budget policy in ensuring the macroeconomic balance, we believe that the following ones are of significant importance:

– the role and importance of the state in the economy is manifested through the economic policy tools and, in particular, through the policies they promote; monetary, loan, budget, fiscal; in the framework of the financial policy, the budget policy has an essential role because, by using the budget as the main tools of intervention in economy, the state has an active role in influencing the economic and social processes;

– the tools of the budget policy are the public expenditures, which are varied in nature and are used to purchase goods and services necessary for the public institutions, to ensure the financial resources for certain social categories or to ensure the financial support for the development of certain areas or branches of activity;

– more than ever, we can speak of the existence of economic interdependence generated by the existence of a global market formed as a result of the relations that have been established between the national economies and which function as a process of internationalization of the factors of production and as a process of deepening the international division of labour through the exchange relations between the economic entities in different countries. This trend occurs more and more often in the evolution of the global economy, in relation to which we can state that an imbalance occurred in a national economy (a good example is the case of the economic crisis caused by the mortgage loans in the USA) may generate a wave of disturbances in all the sectors across the global economy. Therefore, we are witnessing a genuine domino effect occurred due to economic interdependencies, effect which is not confined to only one sector or, at most, to a national economy, but it extends to the entire global economy;

– achieving an optimal dosage of policies (policy mix) resulted in a fiscal-budget strategy that takes into account the constrains arising from the economic crisis, and at the same time, it does not sacrifice the medium and long term objectives of the society, that of sustained growth and sustainable development. In this respect, it is necessary to ensure the macroeconomic stability and the public debt sustainability; these objectives will be achieved through the effective management of the revenue system, the rational adjustment and transparent prioritization of the expenditures and by changing the behaviour of the public administration;

– reducing the budget deficits, in order to restore the macroeconomic balance, and the correlations between its elements, represent measures to which the authorities have resorted firstly by tax increases, bypassing the healthy, but difficult, way of rationalizing the expenditures, while delaying the rationalization has often led to arbitrary corrections, which became inevitable and which were painful for the entire economy.

D. SYNTHESIS OF THE CHAPTERS

Budget policy influences both the economic activity and the dynamic evolution of the economic processes through the aggregate demand. The projection on a broader horizon of the budget policy is materialized in changing the saving process, the investments and economic growth.

The main objective of this doctoral research is to observe the impact which the budget policy promoted by the executive authorities has on the macroeconomic adjustment.

In order to have the proper coverage of the major issued mentioned, we have divided the dissertation in 4 relatively equal chapters, the first two having a conceptual and methodological character and the last two mainly with an empirical and instrumental character.

In the first chapter “Budget policy – essential part of the financial policy”, we intended to present the role, tools and contribution that the budget policy has in the macroeconomic adjustment.

The budget-fiscal policy has to achieve a balance between the real necessities in terms of financial resources of the state in order to achieve the economic and social objectives, and the real possibilities to cover them.

In my approach, I tried to give some answers both to questions about the budget-fiscal system and its developments in recent years, and to questions about the impact of its implementation in the macroeconomic balance.

I tried to capture the manner in which the macroeconomic adjustment is being carried out through the general budget of the state, thus also through the state budget, process achieved by properly sizing the microeconomic balances or imbalances.

The knowledge of the theoretical aspects of the budget policy, its concept, role and functions, were elements on which I channelled my entire effort, representing a strong ”foundation” for the entire scientific approach.

A particular attention was paid to the theoretical aspects addressed by the main economic theories on the role and effects of the fiscal-budget policy.

The followers of the Keynesian concept believed that the fiscal policy is a “lever” with which the government of a country can control the economy, idea which represented another challenge on the path of the research conducted. Building and improving the concept that a significant budget deficit would act as an extra incentive for economic growth, which would lower the unemployment and revive the economy sparked even more my ambition to seek the truth.

Now, however, few people still believe the Keynesian principles, the idea of a discretionary fiscal-budget policy emerging, a policy with beneficial effects but also with certain elements which sometimes limit it.

The modern experience has, however, revealed five economic policy targets which are integrated with the help of the budget policy:

– sustainable economic growth;

– employment;

– pricing;

– limiting the budget deficit;

– balancing the payment balance and limiting the current account deficit.

Also, the connections between the budget balance and the other monetary, foreign, exchange policies were analysed, and our effort led to the research of the optimal dosage (policy mix) which has to be applied in order to adjust the macroeconomic balance.

The result of the political and economic cycles highlighted in recent decades is that focus has been on the anticyclical policies and on the behaviour of the politicians closely related to the behaviour of the electorate. In order to ensure the proper conditions for a sustainable development, the state usually uses a set of fiscal and budgetary stimulus measures.

The conclusion of the research in this vast field is that the anticyclical policies are known and applied worldwide, each government in charge choosing those budget and fiscal tools – from the so-called fiscal and budget mixes – that best fit the specific possibilities of the economy and meet its own political doctrine.

Taking into account the views of Marshall and Swanson, as well as Dornbusch, Fischer and Startz`s on the macroeconomic policy mix (mix consisting primarily of the monetary and fiscal-budget policies), it is clearly shown that, the monetary policy has a great flexibility in terms of adapting to the new economic conditions.

As a result of the study conducted, we found that, at the opposite pole there is the fiscal-budget policy which does not allow any room in its actions, being quite difficult to make a change in the fiscal-budget system in short periods of time.

The aggregate effect of the macroeconomic adjustment, by applying at the same time both the monetary and the fiscal-budget policy, was analysed using the IS-LM model.

Therefore, we have shown that a public adjustment policy can only be a macroeconomic policy.

In the second chapter, entitled ”Macroeconomic balance and imbalance” we tried to capture the main fundamental concepts that the economic theory has devoted to this vast field.

I went through a thorough studying process of the main theoretical concepts to which the economists have devoted many fundamental and applied works and which represent the foundation of the reactions of the main elements of the general economic balance, as well as of the fundamental connections between them. At this stage, we approached the effects that the macroeconomic policies have had on these balances depending on the possible tangible states of the national economy.

In order to highlight the importance and complexity of the general economic balance, we analysed its main features. From the point of view of the aggregation level of the economy, the economic balance occurs at the micro-, meso- and macroeconomic level.

The macroeconomic level integrates the first two forms of balance in the national economy and territory and it has a complex character which cannot be reduced to a simple sum of partial and individual balances because, in economics, there are also certain imbalances which coexist but which are not able to prevent the operation of the economic mechanism.

We also briefly presented theoretical aspects related to the functional balance and, taking into account the manner of expression, the issue of the economic theory of the static and dynamic balance has been addressed.

In order to carry out the entire scientific approach, it was necessary to correctly understand the notion of economic balance, which receives a special importance.

Economy tends only to a balance, balance understood as an equal relation between the needs and the resources or as a state of harmony between the branches, sub-branches and the areas of activity. It represents an integrated system of sectors, branches and activities in which production, distribution, exchange and consumption relations take place as well as legal, organizational and socio-cultural activities. Such a system has to be optimum, therefore to best provide what people need, achieving a balance between the needs and the resources.

The point of view of the classical school of economics is that, the market is ”the invisible hand” which ensures a balance between demand and supply, being the only one able to unite and to harmonize both the producers and the consumers, element characteristic to a market of perfect competition.

J.B.Say also states that the individuals provide goods and services for the sole purpose of acquiring the purchasing power necessary to later purchase other goods and services, concluding that „ the products are exchanged for products”.

According to ”the outlets law” stated by J.B.Say, any sale is at the same time a purchase, automatically the production creating an appropriate market .

Synthesizing the ideas of the classical school and integrating them in a system, Leon Walras formulated the first mathematical transcription of the theory of the general balance in a market of perfect competition.

The notion of ”efficient” allocation in the general balance theory and in the welfare theory reflects the distinct meaning assigned by Vilfredo Pareto in the construction of his concept of optimal.

From his point of view, optimal represents the perfect competition which ensures economic efficiency. If there is a perfect competition among consumers, a consumer maximizes his utility if his marginal rate of substitution of two goods (falling under his consumption) is equal to the ratio of the relative prices of these goods.

The classical doctrine of the budget balance, regarded as ”a golden rule” in that period had to face two major criticisms: on one hand, the theoretical criticism launched by modern finances, and, on the other hand, the practical obstacles.

The change in the view of ”the golden rule” of the public finances started with the work of a high scientific value of one of the greatest economists of the 20th century, John Maynard Keynes, – „The General Theory of Employment, Interest, and Money”.

Shifting the focus from the role of the market (of the individual economic agents), as a tool to adjust the economic system, to the power of the state, he identifies three major problems in economy:

• the ratio between the real economy of goods and services and the fictitious economy of money and loans;

• the relations between the individuals and businesses, on one hand, and between them and the macroeconomy of the nation-state, on the other hand (in these relations, only the macroeconomy is the efficient one);

• the role of supply and, respectively, of the effective demand in the operating mode of the economy.

Another priority in this research is the thoroughgoing study of the modern point of view of the economic balance which represents a ”hybrid” between the classical and Keynesian approaches, the followers of this point of view stating that the impact of the shocks on the aggregate supply or demand may affect the economy and may move the balance below the point corresponding to the full commitment. On the short term, in these cases, certain recessions occur, recessions which include the skyrocketing of prices and unemployment.

As the main tool of the fiscal-budget policy is the state budget, part of the consolidated general budget, and taking into account the objectives set at one point in connection with the state of the economy, but also with the objectives of the economic and social policy, the consolidated general budget is required to be balanced or to record either a surplus or a deficit.

Therefore, knowing the interdependent relation between the budget balance and the public financial policy represents one of the major challenges in the training of each economist.

Achieving this interdependent relation represents the objective of the second point of view. The first point of view is to use the budget deficit to stimulate the aggregate demand towards the potential production connected to the full commitment, but also to reduce the fiscal rates to increase the available incomes of the economic agents and households.

The second point of view is the neoclassical one of financing the budget deficit and it analyses the concept of Robert Barro and Robert Lucas who state that financing the budget deficit through debt will represent, for the economic agents, a signal for a future increase in taxation through taxes, which leads to a decrease of their consumption and an increase of their savings. In other words, financing the budget deficit through debt represents a deferral of taxes which means that the process of financing through debt is the same as the increase of tax.

Economics proves that, when balance is achieved, it changes rapidly due to the modifications that occur in some training and movement factors, which means that in the real economy there are always deviations from the balance conditions.

The analysis and interpretation of the economic imbalances are achieved according to the intensity which which they occur and to the effects that they produce, being considered either to be a normal state of the market economy or an unwanted state which cannot be accepted by the authorities in the development of the economy.

In assessing the imbalances as an unwanted state of the economy, the starting point is the fact that they are primarily responsible for the disorder in the framework of the economic system which reacts as a living system, their effects being propagated on all levels.

From the analysis of their forms, the following representation of the imbalances have been identified:

excess of supply on the goods market and on the labour market , is reflected in conducting a part of the supply of economic goods and in the occurrence of unemployment.

excess of demand on the goods market and the excess of supply on the labour market, this situation being characterized by an excess of supply on the labour market which results in unemployment, while the excess on the goods market determines dysfunctions between the production branches, differences between the intention to invest, on one hand, and the materialization of the real technical conditions to conduct them, on the other hand;

excess of demand on the same time on the economic goods market, on the monetary market and on the labour market, is the result of an economy in a deep structural crisis. This imbalance implies the existence of hyperinflation, chronic unemployment and worsening of the living conditions for most people.

Not less important in the economy of this chapter, is the issue of the budget balance which represents one of the fundamental principles of drawing up public budgets according to which the correlation between the revenues and the expenditures is necessary.

The state budget is an essential part of the economic and financial mechanism of the country. The theoretical concepts regarding the budget definition and the correlation between the economic revenues and expenditures are different and have represented a particular motivation in the researched performed.

The starting point is that, the state budget represents a synoptic macroeconomic painting, in the form of a balance that lists the authorized public revenues and expenditures.

The diversity of opinions between specialists, aspect that represented an important elements in this research, lies in the role that the state budget has in the macroeconomic balancing and in achieving the financial balance.

It is considered by some experts as a main tool of budgetary organization, the legal document for stipulating and approving the annual revenues and expenditures of the state and of all the public services.

Therefore, the annual nature and balance of the budget are inextricably linked, resulting in the annual balance nature of the budget, in the opinion of many specialists considered to be “a golden principle of good budgetary management”.

The points of view regarding the budget balance have evolved, being divided between those which promote its compulsory nature and those which support its usage as a tool of the economic balance, therefore a great variety of points of view being expressed, these theoretical aspects representing a challenge in this research, contributing to the knowledge level used later in approaching the applied aspects of this research..

The existence of different points of view concerning the necessity, the means and opportunity of the budget balance have shaped some alternative budgetary strategies:

– the annual balanced budget strategy;

– the cyclic balanced budget strategy;

– the full usage of the resources budget strategy.

According to the concept of the annual balanced budget, any deficit must be compensated in the same year by creating a surplus. The cyclic balanced budget requires the budget deficits which occurred during an economic crisis to be covered by the surpluses characteristic to the economic boom from the same economic cycle.

The modern understanding of the budget balance began to be increasingly more visible starting with the classical structuring of the cyclical budgets. Therefore, the budget was perceived as having a regulatory role, mediating the premises to ensure the economic growth.

At this stage, when the neutral character of the public finances is more and more stated, stage that represents the end of the concept of annual balancing of the budget, the budget policy is conducted so as to ensure a correlation between a set of macroeconomic indications and the level of budget deficit.

In the third chapter ”Budget policy in Romania – tools for achieving certain macroeconomic goals” we have conducted an analysis of the macroeconomic framework of Romania during 2005-2013, observing the dynamic and evolution of the main indications which reflect the achievement of the general economic balance.

Taking into account the deep changes occurred in the global economy which was defined by a severe recession, changes which, through globalization, had a major impact on the Romanian economy, in the analysis conducted we observed the quality of the economic and financial policies of Romania during the economic boom, the period 2005-2008, and their amendments during the period 2009-2013, and we intended to identify certain imbalances with a particular impact in generating future crises. If this state is maintained, we intend to also identify possible solutions.

From the research conducted on the macroeconomic framework in the period under review, it has been shown that the procyclical fiscal policy has exacerbated the macroeconomic imbalances, the budget deficit increasing from 1% of GDP in 2005 to over 5% in 2008, the fiscal-budget imbalances of recent years preceding the financial crisis.

They had been caused by excessive public expenditures without justification and without an economic rationality, thus leading to an overheating of the economic mechanism, the mechanism operating above potential. Numerous budget amendments had been conducted over a period of one year, amendments which had facilitated the increase and reallocation of the expenditures, increasing the magnitude and impact of the budget deficit. Carrying out a proclytical fiscal policy through decreasing the taxes was also added to the situation, narrowing the manoeuvre fiscal space after the financial crisis.

Changing the fiscal policy philosophy started with 2009, when, in order to restore the macroeconomic balances, a number of measures were introduced, some of them painful for the economy, in order to shift the economy towards a sustainable direction and to create the conditions for a sustainable development of Romania.

The main fiscal-budget policy measures were analysed, included in the general macroeconomic framework and passed by the Romanian Government in order to correct the entire economic mechanism and to shift the national economy on a stable direction.

From the analysis conducted, it was shown that the changed occurred in the fiscal policy through increasing the indirect taxes (the VAT increased from 19% to 24%), decrease of cancelation of certain tax facilities, but also the corrective measures on the budgetary expenditures, some of them very painful (decreasing the salary of the budgetary personnel starting with 2010), rationalization and increasing the efficiency of the budgetary expenditure, had the expected impact, to restore afloat an economic mechanism shift from the macro stability criteria.

All these measures were aimed at fulfilling the convergence criteria and improving the health and quality of the public finances amid the confrontation with the phenomenon of population aging, which puts additional pressure on the social protection expenditures.

Another stage in the research in this chapter is represented by the analysis of the budget deficit policy as well as of the mechanism of financing it by the Romanian authorities during the period under research.

The study revealed the multiple coverage modalities and the various sources to finance the deficit, by comparing them, and also their impact on the sustainability of the public debt of Romania.

The fourth chapter, ”Development of the general economic balance in Romania during the period 2005-2013”, indents to carry out an analysis of the Romanian economy both during the economic boom (2005-2008) and during the recession (2009-2013), observing the development of the indicators which reflect the general balance. In this analysis, the following elements were considered: balance on labour market, balance on goods and services, monetary balance, budget balance and external balance.

Taking into account that the analysis covered both the periods of economic boom and the economic depression, we expected to identify certain imbalances with a particular impact in generating future crises. If this state is maintained, we intend to also identify possible solutions in order to implement the necessary corrections.

The entire data necessary for the research was found in the Romanian statistical yearbooks during the period 2005-2013, Reports of the Ministry of Public Finance during the period 2005-2013, monthly and annual reports of the National Bank of Romania during the period under review, Reports of the International Monetary Fund published in World Economic Outlook, Eurostat Reports of the European Commission.

Anexa nr.1

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.2

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.3

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.4

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.5

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.3

Anexa nr.6

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.7

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.8

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.9

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.1

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.2

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.3

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.4

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.5

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.3

Anexa nr.6

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.7

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.8

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2

Anexa nr.9

Sursa :Prelucrare proprie dupa datele din tabelul nr.4.2