Politica Agricolă Comună ÎN România ȘI Uniunea Europeană

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAȘI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific,

Asist.Dr. Eduard Boghiță Absolvent,

Andrei Ionuț Mititelu

Iași

2015

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAȘI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

SPECIALIZAREA MANAGEMENT ÎN ALIMENTAȚIE PUBLICĂ ȘI AGROTURISM

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ ÎN ROMÂNIA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ

Coordonator științific,

Asist.Dr. Eduard Boghiță Absolvent,

Andrei Ionuț Mititelu

IAȘI

2015

Cuprins

Introducere ……………………………………………………………………………………………………………………..3

Lista tabelelor și a figurilor………………………………………………………………………………………………..5

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

Capitolul 1. Politica agricolă în Uniunea Europeană……………………………………………………………..6

1.1. Locul și rolul agriculturii în Uniunea Europenă……………………………………………………………..6

1.2. Începuturile Politicii Agricole Comune…………………………………………………………………………7

1.3. Înstrumentele Politicii Agricole Comune…………………………………………………………………….11

1.4. Finanțarea măsurilor de Politică Agricolă Comună……………………………………………………….13

Capitolul 2. Reforma Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene………………………………..15 2.1. Agenda 2000 și reforma Politicii agricole……………………………………………………………………15

2.2. Reforma Politicii Agricole Comune în perioada 2003 – 2004………………………………………..19

PARTEA a II-a – CONTRIBUȚII PROPRII

Capitolul 3. Perpective ale dezvoltării Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene……………21

3.1. Politica Agricolă Comună la orizontul anilor 2020……………………………………………………….21

Capitolul 4. Agricultura României și provocările reformei Politicii Agricole Comunitare……….31

4.1. România agricolă și rurală comparativ cu UE – 27……………………………………………………….31

4.2. Impactul aplicării legislației plăților directe propuse de Comisia Europeană în România…..41

4.3. Provocările aplicării noii politici de dezvoltare rurală……………………………………………………46

Concluzii ………………………………………………………………………………………………………………………50

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………………..53

INTRODUCERE

Politica agricolă comună (PAC) datează de la debutul integrării europene, atunci când statele membre s-au angajat să restructureze și să crească producția de alimente, afectată de Al Doilea Război Mondial. PAC este una dintre primele politici comunitare, creată cu obiectivul asigurării necesarului de alimente în cadrul Comunității. PAC reprezintă un set de reguli și mecanisme care reglementează producerea, procesarea și comercializarea produselor agricole în Uniunea Europeană și care acordă o atenție crescândă dezvoltării rurale.

Politica agricolă a UE a evoluat considerabil începând cu anii 1960, pentru a ajuta agricultorii să facă față noilor provocări. Odată cu schimbarea conjuncturilor și realităților europene, PAC a fost nevoită să se adapteze și ea la noile cerințe ale pieței europene, trecând astfel succesiv prin câteva etape de reformare, de reorientare a obiectivelor și mecanismelor sale.

Memorandumul „Mansholt” a reprezentat primul moment de referință în politica structurală comunitară, prin baza teoretică și argumentarea pe care le oferă. Pornind de la constatarea limitelor PAC, Mansholt recomanda dezvoltarea politicilor structurale.

O reformă radicală a avut însă loc de-abia în 1992, când s-a făcut trecerea de la sistemul prețurilor garantate la un sistem de subvenționare directă a producătorilor (reforma McSharry).

În perioada 2000-2006, prin programul intitulat Agenda 2000, Uniunea Europeană a introdus o nouă perspectivă asupra PAC, transformată dintr-o politică a pieței produselor agricole într-o politică de dezvoltare rurală (prin transformarea sectorului agricol într-unui multifuncțional), cu o componentă importantă de protecție a mediului înconjurător, a patrimoniului rural și a consumatorilor.

Reforma din 2003 a reprezentat un moment cheie în evoluția PAC, prin adaptarea politicii la noile cerințe ale agricultorilor, consumatorilor și ale planetei. Această abordare rămâne baza viitoarelor evoluții ale politicii agricole comune într-o Uniune extinsă și prezentă pe scena mondială.

În prezent, PAC continuă să dețină un rol central în Uniunea Europeană, nu doar deoarece peste 90 % din teritoriul Uniunii este acoperit de terenuri agricole sau păduri, ci și pentru că PAC a devenit un mecanism esențial pentru a face față noilor provocări în ceea ce privește calitatea alimentelor, protecția mediului și schimburile comerciale.

Conturarea viitoarei Politici Agricole Europene la orizontul anilor 2020 a fost (și este încă) un subiect complicat și sensibil atât datorită contextului mondial extrem de schimbător și instabil dar și diversității în creștere a sectorului agricol european, în principal, ca urmare a extinderii către țările central și est-europene, foste comuniste. Decalajele de dezvoltare și de productivitate agricolă generează decalaje în veniturile fermierilor și de aici provin și opțiunile, uneori complet diferite, privind arhitectura, instrumentele și alocările financiare ale viitoarei politici agricole europene.

Luarea în considerare a tuturor acestor opțiuni și poziții și alegerea unei căi de mijloc echilibrate nu a fost un lucru facil, iar Comisia a elaborat coordonatele unei reforme a politicii agricole moderate, dar care oferă mai multă flexibilitate pentru tipuri diferite de agriculturi, mai ales în contextul economic și financiar actual, care devine din ce în ce mai instabil și pune presiune pe orice programare financiară viitoare.

Lista figurilor

Figura 4.1. Ponderea teritoriului și populației pe tipuri de zone, în România și Uniunea Europeană 27…………………………………………………………………………………………………………………31

Figura 4.2. Utilizarea terenurilor agricole, în România și UE27……………………………………………33

Figura 4.3. Structura utilizării terenurilor în România și UE 27……………………………………………39

Figura 4.4. Dinamica comparativă a plafonului național pentru plăți directe (conform legislației actuale și propunerii Comisiei)…………………………………………………………………………………………43

Figura 4.5. Plata pe hectar în perioada de „phasing – in” – evaluare comparativă între legislația actuală și propunerea COM……………………………………………………………………………………………..43

Figura 4.6. Valoarea maximă a plăților pentru practici benefice pentru climă și mediu conform propunerii COM (V 1) și României (V2)………………………………………………………………………….44

Lista tabelelor

Tabelul 3.1: Obiectivele generale și specifice ale viitoarei Politici Agricole Comune……………..23

Tabelul 3.2: Fondurile propuse de către Comisia Europeană pentru Politica Agricolă Comună pentru perioada 2014 – 2020 (miliarde euro)……………………………………………………………………..27

Tabelul 4.1. Ponderea valorii adăugate brute și a populației ocupate pe tipuri de zone, în România și UE………………………………………………………………………………………………………………………………32

Tabelul 4.2. Structura fermelor, în România și UE 27…………………………………………………………34

Tabelul 4.3. Pregătirea profesională în agricultură în România și UE27………………………………..35

Tabelul 4.4. Indicele de îmbătrânire a fermierilor, în România și UE27…………………………………36

Tabelul 4.5. Productivitatea muncii în agricultură, în România și UE27………………………………..36

Tabelul 4.6. Indicatori ai industriei agro-alimentare, în România și UE27……………………………..37

Tabelul 4.7. Indicatori ai sectorului silvic, în România și UE 27…………………………………………..38

Tabelul 4.8. Ponderea diferitelor tipuri de zone defavorizate în suprafața agricolă utilizată,

în România și UE27………………………………………………………………………………………………………..39

Tabelul 4.9.Ponderea suprafețelor cu agricultură extensivă………………………………………………….40

Tabelul 4.10. Ponderea terenurilor Natura 2000, în România și UE 27………………………………….40

Tabelul 4.11. Indicatori ai agriculturii organice………………………………………………………………….41

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1.

POLITICA AGRICOLĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

1.1. Locul și rolul agriculturii în Uniunea Europeană

Agricultura a reprezentat o îndeletnicire care s-a practicat din cele mai vechi timpuri, respectiv de atunci de când omul a înțeles că pământul în care sunt puse semințele poate fi mai roditor, iar recolta este mai sigură decât atunci când oamenii erau în căutarea ei, în calitate de nomazi.

Pe parcursul secolelor, cultura plantelor și creșterea animalelor s-a dezvoltat și amplificat, prin luarea în cultură de noi terenuri, perfecționarea metodelor de lucrare a solurilor, selecția unor soiuri de plante și a unor rase de animale cu potențial productiv mai ridicat. Cu deosebire în ultimul secol, agricultura a făcut progrese uriașe în utilizarea îngrășămintelor chimice, a insecticidelor, ceea ce a făcut posibil ca producția de alimente pe plan mondial să crească într-un ritm mai mare decât creșterea populației.

Deși valoarea producției agricole a crescut în aproape toate țările, ponderea ei în produsul intern brut (PIB) a scăzut ca urmare a creșterii accelerate a altor ramuri precum industria, construcțiile sau serviciile.

Agricultura este unul din sectoarele de bază ale Uniunii Europene, ocupând un loc aparte în politica economică a acesteia. În Uniunea Europeană, sub 3% din populația activă lucrează în agricultură, sub această medie fiind: Belgia, Danemarca, Germania, Marea Britanie, Olanda, Suedia, iar peste medie, respectiv în jur de circa 10% se situează Bulgaria, Grecia, Letonia, Lituania, Polonia, Portugalia, și mai ales România, unde acest indicator este în jur de 30% (***Comisia Europeană – Politica Agricolă Comună. Un parteneriat între Europa și agricultori).

Uniunea Europeană are un mare potențial agricol, suprafața agricolă fiind de circa 46% din suprafața totală, iar din categoria țărilor cu suprafața agricolă peste medie fac parte Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, România și Ungaria. Principalele țări ale Uniunii Europene, în care se practică o agricultură intensivă, de mare randament sunt Germania, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Danemarca, Franța, dar există însă și unele state, mai ales dintre cele care au aderat mai recent, unde agricultura este mai slab productivă: Bulgaria, Polonia, Lituania, dar și România.

1.2. Începuturile Politicii Agricole Comune

Prin formarea Comunității Economice Europene, statele membre și-au propus promovarea dezvoltării economice, ridicarea nivelului de viață, stabilirea unei piețe comune și apropierea progresivă a politicilor lor economice. Conform articolului 3 din Tratatul de la Roma, printre acțiunile Comunității se numără și instaurarea unei politici comune în sectorul agricol.

Instituirea unei politici agricole suprastatale își găsește motivarea în situația istorică și politică particulară în care se găseau principalele state europene la finele celui de-al doilea război mondial. Războiul a redus sensibil rolul internațional al statelor europene a căror poziție pe scena politică era subordonată celei a Statelor Unite sau Uniunii Sovietice.

În data de 18 aprilie 1951, la Paris a fost semnat Tratatul ce a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECA) de către 6 state semnatare: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda (Diaconescu M., 2002).

Aceleași 6 state au subscris la Paris în data de 25 mai 1952 la crearea Comunității Economice de Apărare (CED), care nu a mai intrat în vigoare ca urmare a neratificării de către Parlamentul Francez.

Ideea de a pune în practică o politică agricolă suprastatală a fost reluată în 1955, în cadrul unei inițiative mai ample, propusă de președintele CECA, Jean Monet și de guvernele belgian și olandez din dorința de a relansa proiectul de integrare europeană. În acest proiect a fost implicată, pe lângă cele 6 state membre CECA și Marea Britanie, care a luat parte în iunie 1955 la Conferința de la Messina, unde au fost prezentate și discutate liniile generale pentru realizarea unei integrări graduale a țărilor europene. Marea Britanie, deși participa doar în calitate de observator a decis să abandoneze lucrările (Pascariu G.C., 1999).

Ca urmare a Conferinței de la Messina a fost creat un Comitet Interguvernamental ce a elaborat Raportul Spaak, în care erau conținute proiectele pentru constituirea a 2 Comunități: Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). Raportul Spaak nu a rezolvat problema agriculturii, dar a recomandat inserarea acestui sector productiv important într-un sistem special.

Proiectele de tratate institutive ale noilor Comunități au fost examinate și discutate în Vene ia în mai 1956 și după un an de discuții și consultări, cele 2 tratate au fost semnate la Roma în data de 25 martie 1957 de către cele 6 state semnatare CECA și au intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1958 (Mazilu D., 2005).

La mijlocul anilor ’50, agricultura celor 6 țări utiliza 65 milioane de hectare de suprafață agricolă, 17,5 milioane de persoane lucrau în sectorul agricol (33% din populația activă în Italia, 25% din populația activă în Franța și 10% în Belgia). 85% dintre întreprinderile agricole aveau o suprafață cuprinsă între 0,5-5 hectare, procent ce scădea la 55% în Germania și 35% în Franța (Zahiu L., 2006).

Dintre elementele comune ale politicilor agricole ale celor șase se pot enumera:

• susținerea veniturilor agricultorilor față de fluctuațiile pieței interne,

• un grad foarte ridicat de protecție la frontieră, bazat pe tarife vamale-însoțite cel mai adesea de restricții cantitative.

UE are în prezent 500 milioane de consumatori, care au nevoie de o sursă sigură de hrană sănătoasă, nutritivă, la prețuri accesibile. Mediul economic rămâne nesigur și imprevizibil. În plus, există numeroase provocări actuale și viitoare, printre care concurența mondială, crizele economice și financiare, schimbările climatice și costurile din ce în ce mai ridicate ale factorilor de producție precum combustibilul și îngrășămintele. Pentru a face față acestor provocări, UE a stabilit și a aplicat politica agricolă comună (Comisia Europeană – Politica Agricolă Comună. Un parteneriat între Europa și agricultori).

În fine, instituirea unei piețe agricole comune aducea și o serie de avantaje importante pentru Comunitate și anume: agricultorii ar fi dispus de o piață mai vastă cu posibilități de găsire de noi debușeuri, dar și cu o concurență mai mare ce favoriza specializarea pentru mai buna valorificare a avantajelor productive oferite pe plan regional, și în al doilea rând, consumatorii ar fi beneficiat de o ofertă mai diversificată de produse agroalimentare.

Tratatul de la Roma a făcut referire expresă doar la două sectoare economice: transporturile și agricultura. Tratatul de la Roma are puține de spus despre agricultură, dacă luăm în considerare importanța ei în economia Europei.

Agriculturii îi este dedicat Titlul II a părții a doua din Tratat. Acest titlu este format din 10 articole in care sunt definite condițiile de acces a sectorului agricol pe piața unică (articolul 38), obiectivele (articolul 39), acțiunile întreprinse de Comunitate (articolele 40-43), precum și măsurile pentru adaptarea statelor membre la noua situație politică pentru perioada de tranziție (articolele 44-46) (Fuerea A., 2001).

PAC este cea mai veche și cea mai integrată dintre politicile comune. PAC a fost pusă în aplicare în urma creării Pieței Comune, începând cu anul 1957, după semnarea Tratatului de la Roma. PAC este cu totul diferită de politica aplicată în comerțul cu produse industriale (unde se aplică principiile liberei concurențe, absența sprijinirii pre urilor și aplicarea unei protecții relativ reduse la importurile dintre țările terțe), atât pe plan comunitar, cât și pe plan extracomunitar.

Politica agricolă este prevăzută în Tratatul de la Roma, dar nu și definită. Principalele sale linii directoare au fost enunțate ceva mai târziu, la Conferința Agricolă de la Stressa (3-12 iulie 1958) de către Executivul Comunitar (așa cum prevede articolul 43 din Tratat) (Sută N., 2003).

Tratatul nu face altceva decât să definească principiile generale și să lase câmp liber negociatorilor din statele membre, reuniți la Conferința de la Stressa să aleagă instrumentele PAC. Politica agricolă comună constă din directive și reguli ale Consiliului.

La Conferința de la Stressa s-au înregistrat 2 poziții extreme: una susținută de reprezentanții olandezi care intenționau să favorizeze liberalizarea maximă a pieței, cealaltă susținută de reprezentanții francezi, care au subliniat necesitatea existenței unei proceduri și unei reglementări stricte a pieței diferitelor produse. Din cauza acestor 2 poziții divergente a fost imposibil să se ajungă la un acord unanim asupra unor aspecte (Dinu M și colab., 2006).

Ceea ce s-a realizat a fost totuși suficient pentru a elabora o rezoluție finală din care să rezulte dorința de a crea o politică agricolă comună, ținându-se cont de următoarele (Prisecaru P., 2004):

• agricultura este o parte integrantă a economiei și un factor esențial al societății,

• realizarea unei coordonări stricte între politica pre urilor și cea a structurilor,

• favorizarea dezvoltării schimburilor intra-comunitare,

• promovarea creșterii producției ținând cont de cererea internă și externă, cu posibilitatea de a proteja piața internă de concurența statelor terțe.

Aplicarea efectivă a PAC se face începând cu anul 1962, în urma Acordului de la Bruxelles, ce schimbă viitoarea politică agricolă comună și se referea la produsele sau grupele de produse ce urmau să fie supuse unor reglementări comunitare: cereale, carne de porc, carne de vită, lapte și produse lactate, materii grase de origine vegetală, zahăr, vin, tutun, hamei, in, cânepă, iar începând din anul 1980 a fost inclusă și carnea de oaie sub incidența PAC.

Lansată în 1962, PAC este astfel un parteneriat între agricultură și societate, între Europa și agricultorii săi. Obiectivele sale principale sunt: creșterea productivității agricole, pentru a asigura securitatea aprovizionării cu hrană la prețuri rezonabile pentru consumatori; asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru agricultorii din UE.

1.3. Instrumentele Politicii Agricole Comune

Atingerea obiectivelor politicii agricole comune a presupus utilizarea anumitor instrumente care să permită atât asigurarea de prețuri remuneratorii pentru producători și accesibile pentru consumatori, cât și crearea de surse pentru finanțarea agriculturii în scopul modernizării acesteia. Pentru realizarea obiectivelor PAC, definite în Tratatul de la Roma și în spiritul principiilor stabilite la Stressa, s-a construit un sistem complex de reguli și mecanisme care reglementează producția, comerțul și prelucrarea produselor agricole, grupate sintetic sub denumirea de organizații comune de piață. Treptat, organizațiile comune de piață le-au înlocuit pe cele naționale pentru produsele și sectoarele care cad sub incidența PAC.

PAC garantează menținerea unui echilibru între producția alimentară europeană și dezvoltarea economică viabilă a comunităților rurale, pe de o parte și măsurile de protecție a mediului vizând combaterea schimbărilor climatice, gospodărirea apelor, bioenergia și diversitatea, pe de altă parte. Politica Agricolă Comună este printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeană, pe atunci, Comunitatea Economică Europeană (CEE), geneza ei fiind o reacție la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial. Termenul de „politică comună” reflectă în mod fidel una dintre trăsăturile definitorii ale Politicii Agricole Comune, și anume aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparține statelor membre, ci Uniunii Europene. Sunt două motive care au condus la apariția acestei politici (***Politica agricolă, 2003).

Primul, a fost nevoia unei „fluidizări” a comerțului european cu produse agricole, și mai ales dorința țărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor.

Al doilea motiv, a fost o anumită temere față de situația în care forța de muncă eliberată din agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită în același ritm de celelalte sectoare ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut și mai mult relativ la cele din industrie. Dezvoltarea unei viziuni comune, la nivel european, de protejare a veniturilor fermierilor ar fi putut preveni o astfel de situație. Astfel, conjunctura economică împreună cu voința politică au dat naștere politicii agricole comune. Prima reflectare a acesteia se regăsește în Tratatul de la Roma (1957) (***Politica agricolă, 2003).

Politica agricolă comună este nu numai una dintre primele politici comune, dar este și printre cele mai importante. Importanța ei deosebită în cadrul construcției comunitare este reflectată prin câteva trăsături distincte:

Este o politică prin excelență integraționistă, în mai mare măsură chiar decât Piața Internă, unde standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporție de circa 10% pe cele naționale. În ce privește PAC, politicile agricole naționale au fost înlocuite, pentru marea majoritate a producției agricole, de reglementări comune de funcționare a piețelor și comercializare a produselor;

Este o politică mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricolă consumă prin sistemul complex de subvenții și alte stimulente financiare, circa jumătate din bugetul comun;

Manifestă un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying, considerente altele decât cele economice prevalând adesea în luarea deciziei de politică agricolă.

În forma ei actuală, politica agricolă este construită în jurul a doi piloni (***Politica agricolă, 2003):

– primul, cel inițial, este cel al organizațiilor comune de piață care cuprinde măsurile comune de reglementare a funcționării piețelor integrate ale produselor agricole;

– al doilea, a căpătat amploare în deceniul trecut, este cel al dezvoltării rurale, care cuprinde măsuri structurale, ce țintesc dezvoltarea armonioasă a zonelor rurale, sub câteva aspecte: social, al diversității activităților, al calității produselor, al protejării mediului. Având un rol de pionierat în procesul integraționist, se poate afirma că politica agricolă comună este una dintre temeliile pe care s-a clădit Uniunea Europeană de astăzi.

1.4. Finanțarea măsurilor de politică agricolă comună

Prin Tratatul de la Roma, statele membre ale CEE își dădeau acordul asupra constituirii eventuale a unui fond pentru susținerea financiară a politicii agricole comune: „Pentru a permite organizărilor comune de piață să-și atingă obiectivele, poate fi creat unul sau mai multe fonduri de orientare și garantare agricolă”. (Manolache O, 1999). În mod practic, însă, Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA) a fost constituit în 1962, actul oficial care îi conferă baza legală fiind Regulamentul CEE 25/1962, modificat prin Regulamentul CEE 728/1970 și prin Regulamentul CE 1258/1999. Consiliul de Miniștri ai celor Șase decidea la 4 aprilie 1962 instituirea unui Fond European de Orientare și Garantare Agricolă, stabilind modul de funcționare al acestuia pe perioada de tranziție (până la formarea pieței comune). În acel moment,însă, puțini au fost cei care au prevăzut că FEOGA va mobiliza cea mai mare parte a resurselor bugetare comunitare.

Constituirea FEOGA a reprezentat concretizarea principiului solidarității financiare stabilit la Stresa, care presupunea finanțarea comună a măsurilor comune. În fapt, aceasta însemna că unele țări subvenționau în parte agricultura altor țări. În general, țările net contribuitoare erau și cele care doresc reformarea sistemului actual PAC, în scopul reducerii cheltuielilor agricole. FEOGA era administrat de un Comitet cu rol consultativ, format din reprezentanți ai statelor membre și ai Comisiei. La nivelul statelor membre, structurile operaționale care gestionează transferurile financiare agricole erau Agențiile de Plată.

Începând cu 1988 FEOGA a fost alăturat Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER) și Fondului Social European (FSE), creându-se astfel o structură integrată pentru dezvoltarea rurală comunitară. Obiectivul acestei noi structuri era diversificarea activităților economice din zonele rurale și dezvoltarea infrastructurii aferente acestora, în scopul susținerii agriculturii ce va continua să reprezinte temelia Europei rurale.

În cadrul Fondului există două linii de finanțare distincte: secțiunea Garantare, pentru finanțarea cheltuielilor legate de intervenția comunitară în cadrul piețelor organizate și secțiunea Orientare, pentru susținerea financiară a politicilor structurale ale țărilor membre, a programelor și a inițiativelor comunitare de dezvoltare regională și convergență în UE.

Secțiunea „Garantare”, de departe cea mai importantă, avea drept obiectiv finanțarea cheltuielilor care decurgeau din aplicarea politicii piețelor și a prețurilor. Aceste cheltuieli au un caracter imprevizibil (în măsura în care cuantumul lor depinde de numeroase variabile: evenimente de natură climatică și sanitară, evoluția cererii, prețurile la nivel internațional etc.) și, în consecință, fac, în cursul exercițiului, obiectul unor adaptări care vizează ajustarea creditelor prevăzute la nevoile reale prin intermediul bugetelor rectificative sau suplimentare. Ca regulă generală, FEOGA – Garantare finanța în totalitate măsurile de intervenție de pe piețe (http://www.europarl.europa.eu).

Secțiunea „Orientare” a FEOGA grupează fondurile destinate ameliorării structurii exploatațiilor, a infrastructurilor rurale și a condițiilor de comercializare și transformare a produselor agricole. Prin urmare, finanțează măsurile privind îmbunătățirea structurilor de producție, de comercializare și de dezvoltare rurală (www.europarl.europa.eu).

Pentru perioada 2014-2020, Parlamentul European a aprobat, la 19 noiembrie 2013 (rezoluțiile P7_TA(2013)455 și P7_TA(2013)456), regulamentul privind noul cadru financiar multianual [Regulamentul (UE) nr. 1311/2013, JO L 347, 20.12.2013] și acordul interinstituțional privind buna gestiune financiară (JO C 373, 20.12.2013). Noul cadru financiar multianual stabilește un buget total pentru rubrica „Conservarea și gestionarea resurselor naturale” (inclusiv PAC) de 373,17 miliarde de euro la prețurile din 2011, adică 38,9 % din totalul creditelor de angajament pentru UE-28. Reglementarea piețelor agricole și plățile directe reprezintă 28,9 % din totalul creditelor de angajament prevăzute. În plus, măsurile de dezvoltare rurală reprezintă 8,8 %, din această sumă, adică 84,9 miliarde de euro. Astfel, bugetul destinat agriculturii și dezvoltării rurale prevăzut pentru anul 2020 este de 49 de miliarde de euro, ceea ce reprezintă 34,9 % din bugetul total, o cotă inferioară celei atribuite PAC la începutul perspectivelor financiare (40,5 % în 2014).

De asemenea, reforma din 2013 a abrogat Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 și Regulamentul (CE) nr. 1698/2005, care au fost înlocuite de Regulamentul (UE) nr. 1306/2013 privind finanțarea, gestionarea și monitorizarea politicii agricole comune și de Regulamentul (UE) nr. 1305/2013 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) (JO L 347, 20.12.2013) (www.europarl.europa.eu).

1.5. Principalii beneficiari ai PAC

Obiectivele inițiale impuse de PAC prin Tratatul de la Roma au fost atinse în parte. Astfel Uniunea Europeană este în prezent într-o situație de autosuficiență pentru majoritatea bunurilor de consum agricole. De rezultatele PAC au beneficiat în principal (Coșea M., 2004):

În primul rând agricultorii comunitari, cărora li s-a asigurat un venit echitabil și stabil, apropiat celui obținut în alte sectoare ale economiei și în general în mediul urban. Garantarea unor venituri sigure într-un sector ca cel agricol, unde factorii naturali le influențează direct, constituie una din realizările cele mai importante ale PAC.

În al doilea rând, consumatorii, printr-un acces larg și sigur la o gamă de produse diversificată, în condiții de calitate asigurate și la prețuri stabile, indiferent de nivelul producției și țara de achiziționare.

În al treilea rând, PAC a adus avantaje politice și economice considerabile țărilor membre UE în ansamblul ei, prin aceea că s-a evitat concurența negativă din partea politicilor naționale ale unor state terțe rivale.

În al patrulea rând, PAC joacă și un rol social făcând să crească posibilitățile de ajutoare a celor la nevoie. Ajutoarele alimentare ale UE se acordă tuturor țărilor afectate de crize și calamități.

În al cincilea rând, prin PAC se asigură conservarea mediului natural al UE. Programele din acest domeniu au devenit în ultimii ani tot mai consistente.

În al șaselea rând, a fost realizat unul din obiectivele principale ale UE, respectiv siguranța alimentară, a consumatorilor și eliminarea pentru totdeauna a spectrului foamei și al crizei de alimente prin care Europa a trecut cu secole în urmă.

Cetățenii UE sunt însă beneficiarii finali ai PAC. Există întotdeauna suficiente alimente în magazine și supermarketuri, la prețuri care sunt, în general, accesibile.

CAPITOLUL 2.

REFORMAREA POLITICII AGRICOLE COMUNE

A UNIUNII EUROPENE

2.1. Agenda 2000 și reforma Politicii agricole

În jumătate de secol de existență, Politica Agricolă Comună (PAC) a fost poate cea mai dezbătută, controversată, analizată și reformată politică europeană.

La finele anilor ’60, comisarul responsabil cu politica agricolă, olandezul Sicco Mansholt, a tras un semnal de alarmă, dând publicității un memorandum celebru prin care prezenta problemele ridicate de PAC în cadrul Europei celor 6 (momentul fiind plasat înaintea primei lărgiri) (Drăgan G., 2005):

Probleme comerciale, legate de apariția excedentelor, rezultat al unei dezvoltări mult mai rapide a producției decât a consumului. Cantitatea de grâu afectată de intervenții ajunsese la 1,1 mil. tone în 1967-’68, iar rata auto-satisfacerii trecuse de la 93% în 1958 la 103,9% începând cu 1965). Stocul de unt, care se ridica la 67,9 mii tone în 1965, urma să atingă nivelul estimat de 325 mii tone în 1969. Pe de altă parte, în acel moment se mențineau încă deficite în privința cerealelor, cărnii de vită sau uleiurilor vegetale (unde rata auto-satisfacerii, în 1965, era de 37,7%).

Probleme financiare, legate de creșterea cheltuielilor FEOGA, secțiunea Garanție.

Probleme sociale, legate de faptul că în ciuda nivelului ridicat al prețurilor agricole comunitare, nu se asigurau venituri rezonabile pentru agricultori.

Memorandul Mansholt propunea, pe termen scurt, o mai bună ierarhizare a prețurilor, pe termen mediu, măsuri de eliminare a excedentelor (în special pentru unt – prețuri de vânzare reduse etc.) iar pe termen lung, o reformă a structurilor agricole. Planul Mansholt a fost însă respins, iar PAC a devenit mai dezechilibrată și mai protecționistă decât și-ar fi dorit Comisia și cei mai mulți dintre experții în politici agricole (Luca L., 2009).

Obiectivele comune și unitare stabilite de tratatul de la Roma nu mai corespundeau realității, în care țările membre s-au împărțit clar în câștigători și perdanți ai PAC.

Spre sfârșitul anilor 1980 a apărut un factor extern care acționa în favoarea reformei: negocierile globale pentru liberalizarea comerțului. Europa, împreună cu Statele Unite, făceau presiuni asupra țărilor lumii să renunțe la bariere vamale și să permită comerțul liber. Dar, pentru aceasta, atât Europa cât și America trebuiau să facă concesii în ce privește cel mai protejat sector economic intern, adică agricultura.

Încheierea cu succes a Rundei Uruguay asupra comerțului internațional, a impus reformarea PAC, în principal a modalității de acordare a sprijinului pentru fermieri. Astfel, a fost înlocuit sprijinul prin preț cu acordarea de plăți directe. Dacă până atunci fermierii beneficiau de un preț de referință ridicat (la limită, un preț garantat) după reformă fermierii primesc o plată compensatorie, indiferent de nivelul producției, prețurile de referință fiind semnificativ reduse.

Această schimbare s-a produs prin Reforma MacSharry, după numele comisarului irlandez Ray MacSharry (fost ministru de finanțe) și a constituit o primă rupere a legăturii dintre nivelul sprijinului și producție, chiar dacă incompletă. Efectul acestei măsuri a fost reducerea costurilor PAC achitate de consumatori (alimentele s-au ieftinit), dar costul bugetar, achitat de plătitorii de taxe, a crescut. Totuși reforma din 1992 a dus la o stabilizare a bugetului PAC: cercul vicios subvenții pe producție -> crește producția -> crește suma plătită pe subvenții a fost întrerupt.

După ce efectele reformei MacSharry au fost încurajatoare, ea a fost urmată de o alta în 1999, pe baza propunerilor de reformă ale Comisiei din documentul Agenda 2000. Comisia Europeană a evaluat impactul reformei PAC din 1992 și a analizat noua conjunctură a agriculturii europene în perspectiva liberalizării schimburilor internaționale și a extinderii Uniunii Europene spre Estul Europei. În noul context european și mondial era necesară o abordare nouă a agriculturii și a întregului sector agroalimentar, dintr-o perspectivă îmbunătățită a dezvoltării rurale.

Accentul s-a pus pe reducerea prețului la cereale, lapte și produse lactate, vită și carne de vită, în paralel cu creșterea plăților compensatorii. Reforma din 1999 acorda o importanță structurală politicii agricole – vizând calitatea produselor și a procesului de producție, grija pentru mediul înconjurător, dezvoltarea zonelor rurale – sub o singură cupolă, cea a politicii de dezvoltare rurală, care a devenit astfel cel de-al doilea pilon al PAC (Philippe P. și colab, 2003).

Agenda 2000 este un document-cadru prezentat de către Comisia Europeană în iulie 1997, prin care se stabilesc perspectivele de dezvoltare a Uniunii Europene și politicile comunitare pentru perioada 2000-2006. Agenda 2000 evaluează impactul pe care procesul de lărgire a Uniunii îl va avea asupra evoluției acesteia și prezintă perspectivele bugetare și financiare ale Uniunii Europene pe perioada de referință. Agenda 2000 conține, de asemenea, și opiniile (avizele) Comisiei Europene cu privire la cererile de aderare depuse de cele zece țări central și est-europene, printre care și România. Consiliul European de la Berlin, din 24-25 martie 1999 a adoptat acest document al Comisiei, care a devenit astfel elementul de bază pentru dezvoltarea Uniunii Europene în următorii ani. Este un program de acțiune adoptat de Comisie la data de 15 iulie 1997 ca răspuns oficial la solicitările Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995, de a prezenta un document general privind extinderea Uniunii și reforma politicilor comunitare, precum și o comunicare referitoare la viitorul cadru financiar al Uniunii după 31 decembrie 1999.

Consiliul European de la Berlin a ajuns la un acord politic general asupra pachetului legislativ pentru 1999, ceea ce a condus la adoptarea acestor măsuri în cursul aceluiași an. Acestea acoperă patru domenii strâns legate în perioada 2000-2006:

– reforma politicii agricole comune;

– reforma politicii structurale;

– instrumentele de preaderare;

– cadrul financiar asupra propunerilor referitoare la programul de cheltuieli comunitare pentru perioada 2000-2006, prezentate de Comisie în 1997.

Conform Agendei 2000, obiectivul noii Politici Agricole Comune este să asigure o agricultură europeană, care să fie: competitivă și respectuoasă cu mediul pe tot teritoriul european, inclusiv în regiunile care se confruntă cu dificultăți speciale; capabilă să mențină vitalitatea zonelor rurale, să asigure bunăstarea animalelor și să vină în întâmpinarea așteptărilor consumatorilor privind calitatea și sănătatea; reducerea progresivă (în perioada 2000-2006) a prețurilor de intervenție. Această reducere va fi parțial compensată prin creșterea sau alocarea unor plăți compensatorii plătite fermierilor, în special celor care utilizează metode de producție extensivă (Philippe P. și colab, 2003).

Sintetizând, orientările generale ale reformei din 1992 se regăsesc în liniile directoare adoptate de Consiliul European de la Berlin:

1. asigurarea competitivității agriculturii prin reducerea prețurilor astfel încât să fie asigurate atât debușeele interne cât și participarea crescândă la piața mondială. Această reducere a prețurilor va fi compensată prin acordarea de ajutoare directe fermierilor;

2. repartizarea sarcinilor între Comisie și statele membre va fi redefinită în ceea ce privește acordarea de compensații sub forma ajutoarelor directe sau a măsurilor de dezvoltare rurală, în cadrul unui program de ansamblu.

3. această mișcare de descentralizare va fi însoțită în mod logic de simplificarea reglementărilor, respectiv a acelor reglementări privind dezvoltarea rurală, ceea ce va duce la dispariția unui număr important de reglementări, în special cele privind marile culturi. Legislația va fi mai clară, mai transparentă, iar sarcinile administrative impuse agricultorilor vor fi reduse la minimum;

4. dezvoltarea rurală devine al doilea pilon al PAC. Sunt puse bazele unei politici de dezvoltare rurală coerente, a cărei misiune este de a asigura o mai bună folosire a cheltuielilor agricole pentru amenajarea spațiului, protecția mediului, instalarea tinerilor etc. Statele membre vor avea posibilitatea să acționeze modulat, respectiv să reducă ajutoarele directe acordate exploatațiilor (în funcție de criteriul folosirii forței de muncă pe exploatație) și să orienteze aceste sume către măsuri privind protecția mediului.

Obiectivele privind dezvoltarea rurală – al doilea pilon al PAC – și protecția mediului devin prioritare și se asociază cu funcțiile multiple ale agriculturii. Deși în UE s-a format un model de agricultură performantă, a fost necesară restructurarea acesteia ca urmare a impactului negativ produs de PAC asupra pieței și dezvoltării rurale. Noul model agricol european, în contextul exigențelor de mediu și a extinderii Uniunii cu 27 de state, dar și a negocierilor începute cu Turcia și Croația, se bazează pe creșterea competitivității, dezvoltarea multifuncțională a sectorului agricol și a zonelor rurale. Se urmărește abordarea integrată a mediului natural și social cu orientarea agriculturii spre piață.

Odată cu Pilonul II, PAC s-a complicat și mai mult, astfel încât o politică europeană perfect unitară nu mai era posibilă, din cauză că era ușor să acorzi subvenții egale în toate țările, dar modernizarea satelor și dezvoltarea unor ramuri alternative nu pot fi la fel în Grecia și Olanda, de exemplu. Astfel, statele membre au primit mai multă libertate în adoptarea programelor de modernizare a spațiului rural. În cadrul Pilonului II, cadrul general de cheltuire a fondurilor este stabilit în comun de toate statele, la fel ca și suma ce-i revine fiecărui stat, dar măsurile pe care le implementează și fondurile alocate fiecărei măsuri sunt opțiuni naționale.

Noul model agricol european axat pe „agricultura multifuncțională" răspunde cerințelor viitoare ale pieței și dezvoltării rurale durabile, care vizează (Zahiu L., 2006):

formarea unui sector agricol viabil, competitiv, capabil să se impună într-o poziție de frunte pe piața mondială, fără a recurge la subvenții și să producă la standardele cele mai înalte, în condiții de eficiență;

promovarea modelelor de producție sănătoase și respectuoase față de mediu, în vederea asigurării unor produse de calitate și la prețuri accesibile, care să răspundă preocupărilor consumatorilor în ceea ce privește securitatea alimentelor și confortul animalelor;

diversificarea sistemelor de producție agricolă, prin stimularea metodelor tradiționale și dezvoltarea agriculturii ecologice, care să contribuie la dezvoltarea durabilă a comunităților rurale de pe întregul cuprinsul Uniunii;

dezvoltarea unui sector agricol care să aducă o contribuție la revitalizarea lumii rurale prin calitatea produselor și competitivitatea pe piață;

diversificarea economiei rurale pentru crearea de noi locuri de muncă și venituri alternative în vederea stabilizării zonelor rurale, protecția mediului și a peisajelor;

promovarea unor politici care să contribuie la reducerea costurilor susținerii agriculturii, etc.

În ultimii ani, prin intermediul obiectivelor dezvoltării durabile, Uniunea Europeană a realizat tranziția de la sprijinirea producției la susținerea directă a veniturilor producătorilor. Un câștig important al procesului de reformă este acela că fermierii acceptă, prin intermediul măsurilor de dezvoltare rurală, să-și adapteze afacerile, metodele de management al terenurilor și practicile agricole la nevoile reale ale societății. Politica de dezvoltare este din ce în ce mai focalizată pe indivizi și grupuri, alții decât fermieri, care sunt activi în aceste zone, în scopul promovării unei dezvoltări integrate și durabile a zonelor rurale.

2.2. Reforma politicii agricole comune în perioada 2003-2004

Pornind de la reformele din 1992 si 1999 Uniunea Europeană a continuat reforma politicii agricole comune în perioada 2003-2004. La 10 iulie 2002, Comisia a prezentat Consiliului și Parlamentului documentul „Către o agricultură durabilă”, în care s-a analizat situația PAC și s-au propus unele direcții de reformă ale PAC.

Pe baza documentului menționat, în ianuarie 2003, Comisia a prezentat un pachet de propuneri pentru reforma PAC luat în discuție de Consiliul Miniștrilor pe Agricultură și Pescuit din 27-28 ianuarie 2003. După negocieri dificile, în care oponenții reformei au fost în special beneficiarii neți ai fondurilor financiare, s-a ajuns la un consens asupra pachetului de măsuri la Reuniunea Consiliului pe Agricultură și Pescuit din 25-26 iunie 2003.

Elementele principale ale reformei erau (Prisecaru P., 2004):

Eliminarea sau decuplarea legăturii dintre producție și plățile directe, care urmau a fi înlocuite cu un ajutor unic pe fermă, acordat independent de volumul și structura producției;

Respectarea obligatorie a anumitor standarde de către fermieri (condiționalitate) cum sunt cele de mediu, de securitate alimentară, de sănătate a plantelor și animalelor, Comisia elaborând o listă cu 18 standarde prioritare, care trebuiau respectate cu riscul diminuării sau pierderii ajutorului direct și care impuneau inspecții anuale prin sondaj ale statelor membre;

Suplimentarea resurselor pentru dezvoltarea rurală, prin modulare, adică transferul de resurse financiare dinspre măsurile de piață (pilonul 1) spre măsurile de dezvoltare rurală (pilonul 2), ceea ce presupune diminuarea anuală (cu 3-5%) a plăților directe, exceptând fermele mici și cele din zonele periferice;

Stabilizarea cheltuielilor agricole, prin menținerea unei stricte discipline financiare, pentru a nu fi depășite plafoanele stabilite pentru perioada 2007-2013;

Revizuirea politicii de piață (pilonul 1) la cereale, orez, culturi energetice, furaje, lactate, îndeosebi pe calea reducerii prețului de intervenție sau a ajutoarelor;

Reforma din 2003 este cea mai radicală reformă și este cunoscută și sub numele de reforma Fischler. Intervenția asupra prețurilor agricole pe piață rămâne o componentă importantă a PAC și UE care a menținut tarifele ridicate și subvențiile la export, deși prețurile pentru anumite produse au fost reduse. Noul sistem de plăți permite fermierilor să ia decizii privind producția bazându-se pe semnalele pieței mai degrabă decât pe politica de intervenție. Mai mult, cei care decide la nivel european au instrumentul politic care le permite o mai mare flexibilitate în domeniul politicii agricole interne (Knight D.K., 2010).

Reforma PAC din 2003-2004 a fost necesară din mai multe motive: extinderea spre est, presiunile din partea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), problemele legate de siguranța alimentației îngrijorările privind problemele de mediu. Extinderea însemna o împovărare pentru bugetul UE conform condițiilor existente înaintea reformei, fapt ce a reprezentat cu certitudine o presiune pentru reformă.

Reforma Politici Agricole Comune din 2003-2004 se referă în principal la următoarele elemente:

1. o politică de dezvoltare rurală întărită de fonduri mai mari de la Uniunea Europeană, de noi măsuri de promovare a protecției mediului, a calității și bunăstării animalelor, care să ajute fermierii să îndeplinească standardele de producție ale UE începând din 2005;

2. plata agricolă unică pentru fermierii din UE, independent de nivelul producției; pot fi menținute unele elemente limitate de cuplare a plăților cu producția pentru a evita abandonul;

3. plata agricolă unică va fi condiționată de protecția mediului, siguranța alimentelor, sănătatea animalelor și plantelor și standardele de bunăstare a animalelor, ca și de cerința de a menține toate terenurile agricole în bune condiții agricole și de mediu („cerința încrucișată” sau „cross-conformitate”);

4. reducerea plăților directe („modulare”) pentru fermele mai mari, astfel încât să se finanțeze noua politică de dezvoltare rurală.)

5. un mecanism de disciplină financiară care să asigure nedepășirea bugetului agricol stabilit până în anul 2013.

PARTEA A II-a – CONTRIBUȚII PROPRII

CAPITOLUL 3.

PERSPECTIVE ALE DEZVOLTĂRII POLITICII AGRICOLE COMUNE

A UNIUNII EUROPENE

3.1. Politica Agricolă Comună la orizontul anilor 2020

Extinderea Uniunii Europene la 27 de state membre în anul 2007 a modificat realitatea agricolă europeană, care acum include o diversitate de tipuri de agriculturi, cu decalaje mari de dezvoltare între zonele rurale. Datorită acestei realități reformarea Politicii Agricole Comune a devenit din nou o necesitate, iar certitudinea că dorința politică este ca aceasta să fie una substanțială, divizează ideologic atât mediile științifice, organizațiile de fermieri dar mai ales Statele Membre UE. Noua politică agricolă trebuie să țină cont de acest lucru și de asemenea să se adapteze la noul context internațional, caracterizat în special prin instabilitatea piețelor și volatilitatea prețurilor și să ofere o viziune integratoare a politicii agricole europene.

După o serie de consultări publice prealabile în noiembrie 2010 Comisia Europeană comunică Consiliului și Parlamentului European sub deviza „PAC către 2020: a întâmpina provocările privind alimentația, resursele naturale și utilizarea teritoriului”, noile obiective strategice ale Politicii Agricole Comune (PAC). Acest document stabilește direcțiile generale și principalele elemente de reformă privind noua Politică Agricolă Comună. A fost elaborat după o amplă etapă de consultări publice, care s-a desfășurat pe parcursul anului 2010 și a unui număr mare de studii de impact realizate pe parcursul ultimilor ani, parte din acestea fiind analizate în capitolul precedent.

Viitoarea arhitectură a Politicii Agricole Comune constituie o provocare importantă pentru statele membre și pentru societatea europeană în ansamblul ei și de aceea a suscitat comentarii, studii și diverse evaluări din partea organizațiilor și instituțiilor oficiale, universităților, personalități ale lumii academice, organizații ale societății civile și nu în ultimul rând poziții oficiale ale statelor membre.

Interesul pentru această problemă a produs o diversitate de opinii și propuneri pentru viitoarea politică a Uniunii Europene. Agricultura este o activitate importantă a societății umane iar modul cum este administrată și mai ales finanțată are consecințe semnificative în plan economic, social, asupra mediului înconjurător și a dezvoltării durabile pe termen mediu și lung.

Conform Comunicării Comisiei Europene, Politica Agricolă Comună va rămâne și în următorii ani o politică integrată, o politică puternică, compusă din doi piloni de sprijin. Obiectivele strategice pe termen mediu au în spate provocările și preocupările ultimilor ani, sunt generoase, dar uneori ușor divergente ca scop și ca mijloace. Acestea sunt:

• Prezervarea potențialului agricol pe baze sustenabile, astfel încât cetățenii UE să aibă asigurată pe termen lung securitatea alimentară. Totodată se dorește ca producția agricolă a UE să contribuie la securitatea alimentară mondială și mai ales a țărilor în curs de dezvoltare, în contextul în care aceasta va fi amenințată de instabilitatea piețelor agricole, accentuarea schimbărilor climatice, presiunile speculatorilor asupra prețurilor agricole;

• Sprijinirea sectorului fermelor, astfel încât acestea să ofere produse agricole de calitate, curate și diversificate, realizate prin respectarea valorilor producției sustenabile. Se dorește deci realizarea unei agriculturi cât mai performante, dar cu condiția protejării mediului, a apei, a sănătății și bunăstării animalelor, a sănătății plantelor, cu respectarea reglementărilor privind sănătatea publică.

Prezervarea mediului, a biodiversității, a peisajului rural revine ca un motiv permanent în toată această propunere de Reformă a PAC, dar rămâne de văzut în ce măsură provocările legate de primul obiectiv (securitatea alimentară) pot fi consistente cu aceste standarde ridicate pentru obiectivele de mediu.

• Menținerea unor comunități rurale viabile, în care agricultura să joace un rol important în furnizarea de locuri de muncă și să asigure o dezvoltare economică, socială și de mediu echilibrată teritorial.

Se aduce în discuție faptul că agricultura constituie o parte importantă a societății și economiei europene și că orice diminuare a ei poate produce pierderi în termeni economici (PIB) și sociali (locuri de muncă), nu numai la nivelul ramurii, dar și în activitățile din amonte și aval (implicații verticale) și în lumea rurală (implicații orizontale). Totuși nu putem să nu avem în vedere faptul că agricultura constituie unul din sectoarele cu cele mai scăzute productivități ale capitalului.

Ca atare, viitoarea PAC va fi centrată la fel ca și până acum pe cei doi piloni de sprijin: Pilonul 1, care va conține cerințe sporite privind echitatea distribuției fondurilor și condițiile ecologice și Pilonul 2 care va lega dezvoltarea rurală de competitivitate, inovare, respectarea mediului și implicațiile schimbărilor climatice.

De asemenea, viitoarea PAC va remunera cu precădere fermierii activi și serviciile colective pe care ei le aduc societății în ansamblul ei. Se aduce astfel în prim plan faptul că agricultura furnizează bunuri publice societății, fără de care aceasta n-ar putea să-și continue existența. Și de aceea societatea trebuie să plătească și să susțină fermierii și activitatea agricolă. Deci fermierii nu desfășoară pur și simplu o activitate economică, care ar trebui fi supusă rigorilor legate de eficiență și competitivitate, ci mult mai mult decât atât: agricultura este o activitate mult mai complexă cu implicații covârșitoare asupra mediului înconjurător, cu implicații sociale și asupra societății omenești în general.

Se discută despre anumite concepte de creștere economică, dorite a fi generate de PAC, și anume de:

• Creșterea inteligentă – practic o creștere economică intensivă bazată în principal pe implementarea progresului tehnic și a celor mai noi tehnologii și inovații, concomitent cu instruirea forței de muncă și respectarea valorilor legate de protejarea mediului. Aceasta ar trebui să contribuie la realizarea unei producții agricole viabile, orientate spre piață și eficiente din punct de vedere economic.

• Creșterea sustenabilă – prin asigurarea unui management sustenabil al resurselor naturale și furnizarea de bunuri publice de către agricultură de tipul biodiversității, prezervarea peisajelor rurale, atenuarea efectelor schimbărilor climatice. Practic se dorește menținerea agriculturii ca furnizor de securitate alimentară dar concomitent cu poziția de furnizor de bunuri publice legate de calitatea mediului înconjurător.

• Creșterea inclusivă – prin creșterea vitalității zonelor rurale și dezvoltare teritorială echilibrată, dezvoltarea piețelor locale și a locurilor de muncă în rural, susținând restructurarea agriculturii și menținerea veniturilor fermierilor pentru a păstra agricultura ca ocupație în întreaga Europă.

Conform Comunicării COM obiectivele generale ale viitoarei PAC corelate cu obiectivele specifice pot fi sintetizate astfel:

Tabelul 3.1

Obiectivele generale și specifice ale viitoarei Politici Agricole Comune

Prelucrat pe baza datelor din Comunicarea COM

Instrumentele viitoarei Politici Agricole Comune

Plățile directe din cadrul pilonului 1 rămân principala formă de sprijin a veniturilor fermierilor. Se impune însă o nouă redistribuire și o mai bună direcționare a acestui sprijin. Argumentele pentru justificarea acestor plăți fiind atât de natură economică (furnizarea unui venit de bază fermierilor) cât și de mediu (sprijin pentru furnizarea de bunuri publice). Se specifică faptul că acestea se vor distribui mai echitabil dar ne întrebăm până unde poate merge echitatea și care ar fi limitările impuse procesului de redistribuire în viitoarea negociere având în vedere statutul unor State Membre.

Utilizarea unei rate unice (la hectar) în toate țările are ca și contra argument diversitatea condițiilor economice și naturale din diferitele zone ale Europei. O posibilă soluție ar fi implementarea unui sistem care să limiteze pierderile și câștigurile fermierilor din statele membre, printr-un nivel minim garantat al plăților directe. Acordarea plăților directe se va adresa fermierilor activi și va avea la bază următoarele concepte:

• Venitul de bază, care va fi acordat tuturor fermierilor dintr-un stat membru sau dintr-o regiune, aceștia fiind îndreptățiți să-l primească pe baza terenului agricol eligibil și având obligația respectării termenilor de eco-condiționalitate. Se dorește de asemenea o limitare a plăților directe destinate fermelor individuale mari (capping). Efectele disproporționate ale acestei reduceri asupra fermelor mari, dar care folosesc un număr mare de angajați vor fi ameliorate printr-un indicator de intensitate a muncii.

• Creșterea performanțelor privind calitatea mediului prin introducerea unei componente verzi, obligatorii în cadrul plăților directe. Acordarea acesteia presupune respectarea unor cerințe superioare de mediu (peste cele implicate de cerințele de eco-condiționalitate), subordonate și obiectivului de ameliorare a efectului schimbărilor climatice.

• Sprijinirea producției agricole sustenabile din zonele cu constrângeri naturale, prin asigurarea unui ajutor suplimentar acestor ferme, prin plăți directe bazate pe suprafață, complementare sprijinului venit din pilonul 2.

• Acordarea unui sprijin cuplat pentru anumite tipuri de agricultură din anumite regiuni, care este considerat important din rațiuni economice și sociale. Acest sprijin poate fi acordat având drept criteriu suprafața, producția la hectar sau numărul de animale.

• Introducerea unei scheme simplificate pentru fermierii mici, pentru înlocuirea actualului regim, în scopul creșterii competitivității și creșterii rolului în revitalizarea zonelor rurale.

• Simplificarea regulilor de eco-condiționalitate, pentru a furniza fermierilor și administrației un set de reguli mai simple și mai ușor de înțeles, fără a diminua sensul general al noțiunii de eco-condiționalitate. Includerea între cerințe a prevederilor Directivei cadru pentru Apă.

Măsurile de Piață ar trebui să fie coordonate de la nivel european și să fie uniforme în toate statele membre, deoarece producătorii și consumatorii europeni acționează pe o piață unică.

Există un consens în ce privește păstrarea în continuare a arhitecturii pilonului  1, în ce privește orientarea de piață și a instrumentelor specifice dar conform Comunicării Comisiei se impun totuși unele simplificări ale instrumentelor aflate deja în uz și o adaptare mai bună la actualele condiții de pe piețe (volatilitate crescută). Sunt necesare unele reforme pentru îmbunătățirea funcționării filierelor agroalimentare și a poziției agriculturii în cadrul acestor filiere. Printre acestea se pot aminti creșterea rolului contractelor, restructurarea fermelor, creșterea transparenței pe piețe, creșterea puterii de negociere a fermierilor prin reevaluarea poziției organizațiilor de producători și funcționarea piețelor derivate pentru mărfurile agricole.

În ceea ce privește politica de dezvoltare rurală, în Comunicarea Comisiei se propune integrarea cerințelor legate de competitivitatea economică a agriculturii și rolul acesteia în conservarea mediului înconjurător și a zonelor rurale. Sprijinul se va structura spre trei direcții:

• Competitivitatea agriculturii, prin promovarea inovării și restructurării, astfel încât să aibă loc o folosire cât mai eficientă a resurselor.

• Managementul sustenabil al resurselor naturale, având în vedere implicațiile schimbărilor climatice asupra mediului, asupra agriculturii și a zonelor rurale și necesitatea menținerii capacității de producție a pământului.

• Dezvoltare teritorială echilibrată, prin creșterea competențelor și autorității comunităților și îmbunătățirea legăturilor între zonele rurale și cele urbane.

Vor fi introduse instrumente pentru managementul riscului și stabilizarea producției agricole și a venitului fermierilor, în conformitate cu prevederile OMC caseta verde. Va fi întărit sprijinul pentru realizarea de asigurări și pentru fonduri mutuale.

Vor fi de asemenea întărite și simplificate politicile de calitate (incluzând produsele organice) și politicile de promovare a produselor pe piețe, în scopul creșterii competitivității sectorului agricol.

Se dorește o anvergură sporită dată dimensiunii regionale și locale a PAC. Astfel, de exemplu, măsurile de mediu vor fi mai apropiate de nevoile regiunilor și chiar ale zonelor locale (Natura 2000). Ele vor debloca potențialul zonelor rurale, vor acorda atenție ideilor pentru afaceri și guvernanță locală. În sensul acesta, se poate înțelege că mix-ul de măsuri care urmează a fi finanțate prin pilonul 2, poate fi diferențiat în plan regional, în funcție de nevoile și prioritățile regionale și locale.

Viitoarea reformă a PAC dorește convergența cu obiectivele Strategiei Europa 2020, privind creșterea inteligentă, sustenabilă și inclusivă (include parteneriatul dintre producția agricolă și sustenabilitate). Astfel se are în vedere un Cadru Strategic Comun pentru fondurile europene în care vor fi incluse Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR), Fondul european pentru dezvoltare regională (FEDER), Fondul social european (FSE), Fondul de coeziune (FC) și Fondul european pentru afaceri maritime și pescuit (EMFF).

Se propune renunțarea la împărțirea actuală pe axe, cu cerințe minime privind cheltuielile din cadrul fiecărei axe și înlocuirea pentru perioada următoare de programare cu șase priorități generale:

• încurajarea transferului de cunoștințe și a inovării;

• creșterea competitivității;

• promovarea organizării filierei agroalimentare și a gestionării riscurilor;

• refacerea, conservarea și consolidarea ecosistemelor;

• promovarea utilizării eficiente a resurselor și sprijinirea tranziției spre o

economie cu emisii reduse de carbon;

• promovarea incluziunii sociale, a reducerii sărăciei și a dezvoltării economice în zonele rurale;

Se propune stabilirea unor obiective specifice pentru toate programele de dezvoltare rurală, pe cele șase priorități stabilite, care să clarifice anumite legături și să favorizeze performanța.

Pe lângă acest instrumentar se mai propune:

• crearea unei „rezerve de performanță” – o parte dintre fonduri, aproximativ 5 %, va fi reținută și va deveni disponibilă doar când se poate demonstra că se vor realiza progrese în îndeplinirea obiectivelor specifice respective;

• renunțarea la limitele minime de cheltuieli; numai pachetul destinat aspectelor legate de gestionarea terenurilor și de combaterea schimbărilor climatice este prevăzut un minim de 25 % din pachetul financiar al fiecărui stat membru;

• rămâne neschimbat, în esență, conceptul actual de schemă multianuală de dezvoltare rurală elaborată și cofinanțată de statele membre (sau de regiuni), care a fost aplicată până acum;

• se propune un meniu simplificat; statele membre / regiunile vor include în programele lor de dezvoltare rurală combinații de măsuri preluate din acesta prin care vor îndeplini obiectivele cuantificate stabilite în raport cu cele șase priorități (și ținând cont de propriile nevoi specifice).

În termeni bugetari, distribuirea pachetelor financiare naționale destinate dezvoltării rurale va cunoaște unele schimbări, în funcție de criterii și obiective care vor fi stabilite de Comisie în temeiul propriilor competențe la o dată ulterioară.

Ratele de cofinanțare din partea UE vor fi de 85 % în regiunile mai puțin dezvoltate, în regiunile ultraperiferice și în insulele mici din Marea Egee și de 50 % în alte regiuni, pentru cele mai multe plăți, dar pot fi mai mari pentru transferul de cunoaștere și pentru inovare, pentru cooperare, pentru înființarea grupurilor de producători, pentru subvențiile la instalarea tinerilor fermieri și pentru proiectele LEADER.

Sumele propuse pentru PAC în noul cadru financiar multianual al UE pentru 2014-2020 sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Tabelul 3.2

Fondurile propuse de către Comisia Europeană pentru Politica Agricolă Comună pentru perioada 2014 – 2020 (miliarde euro)

Prelucrat pe baza datelor din Overview of CAP Reform 2014-2020, december 2013.

Comisia a propus ca, în termeni nominali, sumele pentru ambii piloni ai PAC pentru perioada 2014-2020 să fie înghețate la nivelul anului 2013. În termeni reali, fondurile PAC vor scădea comparativ cu perioada curentă. Conform propunerii Comisiei, suma pentru pilonul 1 a fost redusă cu 1,8%, iar pentru pilonul 2 ​​cu 7,6% (la prețurile din 2011). Acest lucru înseamnă o sumă totală de 362,787 miliarde de euro pentru perioada 2014-2020, din care 277,851 miliarde de euro este prevăzută pentru plăți directe și cheltuieli legate de piață (Pilonul 1), iar 84,936 miliarde de euro pentru Dezvoltare Rurală (Pilonul 2​​), la prețurile din 2011. Cu toate acestea, în cadrul climatului economic și financiar actual, aceste sume vor fi în continuare un sprijin puternic pentru o politică agricolă ambițioasă, reprezentând 37,8% din bugetul UE programat pentru perioada 2014-2020.

Statele membre vor avea, de asemenea, posibilitatea de a elabora subprograme cu rate de sprijin mai mari, pentru a răspunde nevoilor tinerilor fermieri, ale micilor fermieri și ale zonelor montane, precum și pentru lanțurile de aprovizionare scurte.

Elemente-cheie propuse din meniul simplificat sunt (*** European Commission – Overview of CAP Reform 2014-2020, 2013):

• Inovarea – temă esențială, vizează promovarea utilizării eficiente a resurselor, productivitatea, emisiile reduse, dezvoltarea rurală benefică pentru climă și durabilă a agriculturii, a silviculturii și a zonelor rurale.

Toate acestea ar trebui realizate printr-o mai bună cooperare între agricultură și cercetare, pentru accelerarea transferului de tehnologie spre practica agricolă. Această temă va putea fi deservită de mai multe măsuri de dezvoltare rurală diferite, precum „transferul de cunoștințe”, „cooperarea” etc.;

• Cunoașterea – se referă la „o agricultură bazată pe cunoaștere” care presupune măsuri consolidate pentru serviciile de consiliere agricolă (legate și de atenuarea schimbărilor climatice și adaptarea la acestea, de provocările referitoare la mediu, de dezvoltarea economică și formarea profesională);

• Restructurarea/Investițiile/Modernizarea – pentru această direcție sprijinul va fi în continuare disponibil;

• Tinerii fermieri – sprijiniți printr-o combinație de măsuri care poate include subvențiile pentru instalare (până la 70 000 EUR) și servicii de formare și de consiliere;

• Micii fermieri – se prevede un ajutor de instalare de până la 15.000 EUR pentru fiecare fermă mică;

Setul de instrumente pentru gestionarea riscurilor prevede fonduri de asigurare și mutuale pentru asigurarea culturilor, pentru asigurarea împotriva fenomenelor meteorologice și pentru asigurarea împotriva bolilor animalelor și vor putea fi extinse pentru a include opțiunea de stabilizare a veniturilor (care ar permite o despăgubire de până la 70 % din pierderi dintr-un fond mutual, dacă venitul scade cu 30 %). Pentru fiecare euro depus de un fermier, fondurile de dezvoltare rurală oferă un cuantum suplimentar de 0,65 EUR.

Organizațiile de producători/asociațiile de organizații de producători: sprijin pentru înființarea de organizații pe baza unui plan de afaceri, sprijin limitat la grupuri definite ca fiind IMM-uri.

Plăți pentru agromediu și climă: flexibilitate sporită în contracte, contracte în comun, legate de formare profesională și informare adecvată.

Agricultura ecologică va fi o măsură nouă, separată pentru vizibilitate sporită.

Zone care se confruntă cu constrângeri naturale și cu alte constrângeri specifice presupun o nouă delimitare a zonelor care se confruntă cu constrângeri naturale, bazată pe opt criterii biofizice; statele membre își păstrează flexibilitatea de a defini până la 10 % din suprafața lor agricolă ca fiind confruntată cu constrângeri specifice, pentru a proteja sau a ameliora mediul.

Zone montane: în cazul zonelor montane și al terenurilor agricole aflate la nord de paralela 62º, cuantumul ajutoarelor poate fi de până la 300 EUR/ha (în creștere de la 250 EUR/ha).

Sprijinirea cooperării tehnologice, comerciale și în domeniul mediului (de exemplu, proiecte pilot, scheme de mediu comune, filiere agroalimentare scurte, dezvoltarea piețelor locale).

Servicii de bază și reînnoirea satelor: – investițiile în infrastructură și în energie din surse regenerabile se pot extinde, nu vor mai fi limitate la investiții de amploare redusă.

Se propune elaborarea unui kit de inițiere LEADER, pentru a contribui la înființarea grupurilor LEADER și la elaborarea strategiilor LEADER; promovarea flexibilității pentru combinarea cu alte fonduri la nivel local, mai exact: cooperare rural-urban; abordarea LEADER va constitui practic abordarea obișnuită în cazul dezvoltării locale conduse de comunitate prin intermediul tuturor fondurilor CSC (FEDER, FSE, FC, EMFF, FEADR).

În ceea ce privește monitorizarea și evaluarea PAC: Comisia va prezenta un raport până la sfârșitul anului 2017 – și o dată la fiecare 4 ani după aceea – privind impactul PAC asupra celor trei priorități principale – producție alimentară viabilă, gestionarea durabilă a resurselor naturale și dezvoltare teritorială echilibrată.

Se propune simplificarea controalelor care se doresc a fi reduse în regiunile în care controalele precedente au dat rezultate bune, demonstrând că normele sunt respectate în mod corespunzător. Totuși, controalele vor trebui să fie intensificate în regiunile în care sunt probleme.

În finalul documentului sunt propuse cele trei opțiuni privind viitoarea Politică Agricolă Comună, și anume:

• prima opțiune pornește de la ipoteza prelungirii status-quo-ului actualei politici, întărirea instrumentelor pentru management a riscurilor și în ce privește politica de dezvoltare rurală, menținerea orientărilor pe care le-a dat Health Check, cu creșterea preocupărilor legate de mediu, climă, energii regenerabile, inovare și a alocărilor financiare pentru acestea;

• a doua opțiune introduce o mai mare echitate în distribuirea plăților directe și o modificare substanțială a sistemului de plăți directe și o ajustare a instrumentelor de dezvoltare rurală existente, pentru a fi respectate mai bine prioritățile UE privind mediul și încurajarea inițiativelor locale/regionale;

• a treia opțiune ia drept ipoteză renunțarea graduală la plățile directe și la celelalte măsuri de piață și concentrarea pe măsurile din pilonul 2 referitoare la calitatea mediului, creșterea competitivității fermelor prin investiții și creșterea vitalității zonelor rurale, diversificare, etc.

Reforma PAC din 2013 este una dintre cele mai importante întreprinse vreodată. În perioada următoare vor fi adoptate decizii importante la nivelul UE pentru a pune în aplicare noua PAC. Statele membre, în plus față de elaborarea de noi programe de dezvoltare rurală, vor avea, de asemenea, de făcut alegeri importante cu privire la schemele de plăți directe, la timp pentru punerea acestora aplicare începând din ianuarie 2015. Provocarea va fi să găsească echilibrul corect între eficiență și eficacitate și urmând regulile cât mai simplu posibil. În luarea acestor decizii cheie, statele membre au responsabilitatea de a profita din plin de oportunitățile oferite de această reformă pentru a-și stabili strategii de viitor pentru sectoarele agricole care vor asigura competitivitatea lor și sustenabilitatea pe termen lung.

CAPITOLUL 4

AGRICULTURA ROMÂNIEI ȘI PROVOCĂRILE REFORMEI

POLITICII AGRICOLE COMUNITARE

4.1. România agricolă și rurală comparativ cu UE-27

Pentru caracterizarea spațială a ruralului, s-a folosit tipologia agreată în anul 2010 de către Comisia Europeană (CE) care clasifică zonele în predominant rurale, intermediar rurale și predominant urbane.

Figura 4.1. Ponderea teritoriului și populației pe tipuri de zone, în România și Uniunea Europeană 27

Sursa: Prelucrat pe baza datelor din Giurcă D. și colab, 2012, p. 95

Conform acestei clasificări, spațiul rural românesc (zone predominant rurale și zone rurale intermediare) reprezintă 99,2% din teritoriu și 89,7% din populație. Comparativ cu UE27, gradul de ruralitate al României este evidențiat în figura de mai sus. Se poate remarca în figura 4.1 gradul mai mare de ruralitate al României raportat la UE 27, unde zonele rurale dețin 90,9% din teritoriu și 59,1% din populație.

România dispune de un potențial de dezvoltare important, dar insuficient utilizat. Cu o suprafață totală de 238.391 km2 și o populație de 21,356 milioane de locuitori, România se situează pe locul 7 în UE27 atât după suprafață (6,0%) cât și după populație (4,25%). Zonele rurale, reprezentative pentru România, au resurse substanțiale de dezvoltare. Astfel, în 2012, spațiul rural avea o suprafață de 207 522 km2 (87,1%), iar pe acest teritoriu locuia 45,0% din populația României. Populația rurală nu este distribuită uniform pe teritoriul țării. Astfel, populația rurală are o pondere ridicată în anumite regiuni (Sud Muntenia – 58,6%, Nord Est – 56,8% și Sud-Vest Oltenia – 51,9%) cea mai mare densitate, exceptând regiunea București-Ilfov, înregistrându-se în regiunea Nord-Est (63,24 loc/km2), în timp ce în partea de vest a țării spațiul rural este mai puțin populat (26,51 loc/km2 în regiunea Vest). Aceste disparități își pun amprenta asupra dezvoltării socio-economice a zonei respective și asupra calității vieții populației rurale. Populația rurală cunoaște un declin demografic, fiind în continuă scădere și în curs de îmbătrânire. În perioada 2005-2012, populația rurală a scăzut cu 65.646 de persoane, iar conform prognozelor demografice scăderea acesteia va continua în ritm moderat, până în 2015, după care urmează un declin accentuat în perioada 2015-2050. Principalul factor al declinului demografic este sporul natural negative (Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020).

Tabelul 4.1

Ponderea valorii adăugate brute și a populației ocupate pe tipuri de zone, în România și UE

Prelucrat pe baza datelor din Rural Development in the EU. Statistical and Economic

Information Report 2012.

România se caracterizează prin tendința de concentrare a activității economice în zonele rurale (predominant și intermediar rurale), zone care generează 77,0% din valoarea adăugată brută (VAB) și dețin 88,6% din populația ocupată, comparativ cu UE27 unde situația este diferită, valorile înregistrate fiind mai reduse: 48,4% din VAB și 56% din populația ocupată.

În 2011, conform Eurostat, agricultura UE27 a generat 149 miliarde de euro valoare adăugată brută, ceea ce reprezintă o creștere de 6% față de anul 2010 și o creștere de 9,3% față de nivelul anului 2001. Raportat la media UE27, la nivelul anului 2011, agricultura României a generat 8,3 miliarde euro valoare adaugată brută, reprezentând 5,59% din VAB a UE27, ceea ce situează România pe locul 6, cu o creștere de 7,9% față de anul 2010. Ponderea sectorului agricol în economia României rămâne dublă față de media statelor care au aderat la UE în 2004 (Polonia și Ungaria au înregistrat, în 2010, o contribuție a agriculturii de 3,5%) și chiar de peste trei ori mai mare decât media europeană (1,7%, în UE27) (Guvernul României – Rezultatele analizei documentare, Sectorul Agricultură și Dezvoltare Rurală, 2013).

În ceea ce privește structura utilizării terenului agricol, România se apropie de structura caracteristică UE27: din suprafața agricolă, 64,02% este ocupată de terenuri arabile, 33,44% de pășuni și numai 2,53% de culturi permanente. Distribuția este influențată, în principal, de condițiile naturale.

Figura 4.2. Utilizarea terenurilor agricole, în România și UE27

Sursa: Prelucrat pe baza datelor din Rural Development in the EU. Statistical and Economic

Information Report 2012, pag. 104

Există în UE27 un număr de 11,9 milioane de ferme din care 3,9 milioane sunt localizate în România (32,77%). Dacă în UE27 dimensiunea medie a unei ferme este de 12,6 hectare, în România aceasta este de numai 3,5 ha, de aproximativ patru ori mai mică. Diferențele sunt și mai mari dacă se analizează dimensiunea economică: media în UE27 este de 11,3 UDE și numai 1 UDE în România.

Tabelul 4.2

Structura fermelor, în România și UE 27

Prelucrat pe baza datelor din Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2012.

Gradul de fragmentare al exploatațiilor agricole românești este unul foarte ridicat, suprafața medie a parcelei fiind de 0,45 ha, fiecare fermier deținând în medie 4,8 parcele. Un decalaj mare față de UE27 există și în cazul dimensiunii economice, care este de 11,3 ori mai mică în România. Diferențe semnificative față de UE sunt și în ceea ce privește intensitatea utilizării forței de muncă în fermă (AWU), ca expresie a productivității. Astfel, AWU/fermă din România a fost la jumătate din media UE27 (0,4AWU/fermă în România față de 0,8 în UE27) (Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale – Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020).

Forța de muncă ocupată în sectorul agricol al României însuma 1,6 milioane unități de muncă anuale (UMA), ceea ce reprezintă aproximativ 18,8% din forța de muncă ocupată în sectorul primar. Principala trăsătură a agriculturii UE este reprezentată de fermele familiale care oferă în medie 1-1,5 locuri de muncă. Așa cum se poate vedea în tabelul 3.2, în România, producția agricolă se bazează, în special, pe fermele de mici dimensiuni, ferme de semisubzistență, care dețin o pondere covârșitoare – 78% (< 1 UDE).

Pentru cea mai mare parte a exploatațiilor agricole românești se înregistrează un nivel scăzut de dezvoltare economică. În categoriile sub 8000 de euro, se încadrează 96,7% din numărul total de ferme, care reprezintă 43% din fermele din UE27 din această clasă de mărime. Fermele cu dimensiunea economică începând cu 8000 euro au cele mai mari șanse de îmbunătățire a performanțelor economice, în special prin creșterea nivelului de comercializare a producției proprii. Dintre acestea, clasa 8.000-15.000 însumează 78.460 exploatații agricole (2,03% din total exploatații) iar clasa 15.000- 50.000 euro conține 35.610 exploatații, clase ce reprezintă fermele cu cea mai mare nevoie de sprijin pentru dezvoltare și orientare către piață. Totodată, segmentul exploatațiilor având peste 50.000 Euro valoare producție standard (SO) însumează un număr de aproximativ 13.000 exploatații.

În anul 2005, în UE27, o cincime dintre fermieri aveau pregătire în domeniul agricol, în România ponderea acestora a fost de 2,7 ori mai mică (7,4%).

Tabelul 4.3

Pregătirea profesională în agricultură în România și UE27

Prelucrat pe baza datelor din Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2012.

În ultimul deceniu, numărul liceelor agricole, agromontane și veterinare a înregistrat o tendință descendentă (cu 40% până în anul 2011 când au mai rămas 67 astfel de licee la nivel national și 44 în mediul rural), cea mai drastică scădere înregistrându-se în rândul liceelor agricole (cu 52%). Această scădere a unităților liceale cu profil agricol s-a produs concomitent cu reducerea numărului de absolvenți (cu peste 44% din 2001 până în 2011), în anul 2011 înregistrându-se un procent de 0,76 % din total absolvenți de liceu, la nivel național. În ceea ce privește situația în mediul rural, la nivelul anului 2011 doar 1,20% din absolvenți terminau un liceu cu profil agricol. Atractivitatea scăzută a sectorului agricol, precum și scădereanumărului de absolvenți ai școlilor cu profil agricol sunt factori care au contribuit la scăderea nivelului de instruire a managerilor exploatațiilor agricole (Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale – Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020).

Dacă în UE27 exista în 2007 un fermier tânăr la 9 fermieri cu vârsta peste 55 de ani, în România raportul fiind aproape dublu (1 la 17), la nivelul anului 2010, valoarea acestuia pentru România s-a apropiat semnificativ de media UE27, ajungând la 0,12, față de 0,14.

Tabelul 4.4

Indicele de îmbătrânire a fermierilor, în România și UE27

Sursa: Prelucrat pe baza datelor din Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2012, pag. 120

În ceea ce privește productivitatea muncii, diferențele între România și UE27 sunt semnificative: în România aceasta reprezintă numai un sfert din productivitatea muncii înregistrată la nivel european. Mai mult, în perioada 2004 -2009, productivitatea muncii în UE27 a crescut într-un ritm anual de 2,8% în timp ce în România ritmul de creștere a fost de aproape jumătate, respectiv 1,5%.

Tabelul 4.5

Productivitatea muncii în agricultură, în România și UE27

Sursa: Prelucrat pe baza datelor din Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2012, pag. 123

Industria agro-alimentară reprezintă un sector important pentru economia României prin ponderea populației ocupate (2,4% din totalul populației ocupate) și ponderea din valoarea adăugată brută (5,6%). Productivitatea muncii în industria agro-alimentară românească, 32 mii euro/persoană ocupată, este mai scăzută decât cea din UE27. Pentru toți cei trei indicatori luați în studiu (tabelul 4.6), ritmul anual de creștere a fost superior în România față de UE27.

Tabelul 4.6

Indicatori ai industriei agro-alimentare, în România și UE27

Prelucrat pe baza datelor din Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2012.

După aderarea la UE numărul unităților din industria alimentară a scăzut cu aprox. 13%, fenomen cauzat în principal de ritmul lent și/sau incapacitatea acestora de a se adapta la standardele europene și de lipsa de viabilitate a lanțului de aprovizionare cu materii prime. În 2012, în sector mai funcționau 7.691 de unități (1,6% din totalul IMM-urilor). În contextul în care în proporție de circa 70% se exportă încă producție neprelucrată sau prelucrată primar (animale vii, cereale, oleaginoase, tutun, grăsimi și uleiuri vegetale), aceasta este o industrie esențială care pune la dispoziție posibilități variate pentru valorificarea eficientă a diversității materiilor prime. Gradul relativ scăzut de dotare și tehnologiile depășite utilizate, în majoritatea unităților de profil, se reflectă în nivelul redus al productivității muncii din sector (Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale – Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020).

În România, suprafața ocupată cu păduri exploatabile însumează aproximativ 4,1 milioane hectare, ceea ce reprezintă 62,2% din suprafața totală a pădurilor. Productivitatea pădurilor este de 8,4 mc/an/ha, fiind superioară mediei europene. În ceea ce privește formarea brută de capital în sectorul silvic, aceasta însumează 29,8 milioane euro ceea ce reprezintă 1,08% din valoarea creată la nivelul UE27. Estimarea productivității muncii indică faptul că în România aceasta este de aproape patru ori mai scăzută decât media UE27 (tabelul 4.7).

Tabelul 4.7

Indicatori ai sectorului silvic, în România și UE 27

Sursa: Prelucrat pe baza datelor din Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2012.

Suprafața totală a Fondului forestier național (FFN) și a Vegetației forestiere din afara fondului forestier național (VFAFFN) s-a menținut la un nivel relativ constant în timp. Ponderea cea mai mare în cadrul FFN o dețin pădurile proprietate publică a statului (50,4% din total) urmate de cele proprietate privată a persoanelor fizice și juridice (32,6%), cele proprietate a unităților administrativ teritoriale reprezentând cca.17% {26}.În UE 27, ponderea în total suprafață a pădurilor publice este de cca. 33%, iar a celor private de cca. 67%. Pădurile proprietateprivată sunt caracterizate de exploatații mici și fragmentate (Idem).

Administrarea eficientă a sectorului forestier întâmpină o serie de impedimente. În primul rând, rețeaua de drumuri forestiere este slab dezvoltată,densitatea medie a acestora, respectiv de 6,4 m/ha, fiind cu mult sub nivelul altor țări europene, care au, în linii mari, topografie similară (Austria 36 m/ha, Elveția 40 m/ha și Franța 26 m/ha). De asemenea, dotarea tehnică a firmelor care activează în industria de exploatare și prelucrare primară a lemnului este insuficientă, învechită și slab diversificată.

Agricultura și silvicultura joacă un rol major în ceea ce privește mediul înconjurător și peisajele. Astfel, cele două sectoare dețin împreună 86,2% din utilizarea terenurilor, o pondere mai mare decât cea înregistrată în UE27 (77,3%). Ponderea suprafețelor naturale este mai redusă de aproape 4 ori decât media UE27.

Figura 4.3. Structura utilizării terenurilor în România și UE 27

Prelucrat pe baza datelor din Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2012.

O pondere însemnată a terenurilor agricole utilizate (28,9%) este situată în regiuni în care condițiile naturale sunt restrictive pentru desfășurarea activităților agricole, pondere mult mai redusă decât cea înregistrată la nivelul UE27 – 54,4%.

Tabelul 4.8

Ponderea diferitelor tipuri de zone defavorizate în suprafața agricolă utilizată,

în România și UE27

Prelucrat pe baza datelor din Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2012.

Agricultura extensivă în România deține ponderi mult mai însemnate decât mediile înregistrate în UE27: 41,3% din suprafața culturilor arabile și 38,6% din suprafața de pășuni.

Tabelul 4.9

Ponderea suprafețelor cu agricultură extensivă

Prelucrat pe baza datelor din Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2012.

Se estimează că terenurile cu înaltă valoare naturală acoperă aproximativ 11,3% din suprafața agricolă și 38,6% din suprafața forestieră a României. Implementarea directivei Natura 2000 a avut o importantă contribuție la conservarea biodiversității.

Tabelul 4.10

Ponderea terenurilor Natura 2000, în România și UE 27

Prelucrat pe baza datelor din Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2012.

România deține una din resursele cele mai bogate de terenuri agricole care pot fi clasificate ca având o înaltă valoare naturală (locul 5 în UE-27) O contribuție ridicată la menținerea biodiversității în România o au suprafețele de pajiști cu înaltă valoare naturală (HNV). În această categorie erau încadrate pajiștile naturale și semi-naturale. O înaltă valoare naturală prezintă și livezile tradiționale extensive (incluse în zonele eligibile HNV în România începând cu anul 2012), peisajele mozaicate incluzând pajiști, arbori, arbuști și parcele agricole de dimensiuni mici cultivate extensiv în care biodiversitatea, inclusiv fauna sălbatică, este ridicată sau pajiștile aflate în vecinătatea pădurilor. Conform rezultatelor studiilor referitoare la valoarea conservativă a habitatelor de pajiști naturale și seminaturale din zona montană, s-a constatat că pentru cca. 50 % din aceste tipuri de habitate sunt necesare măsuri de conservare. Ecosistemele și peisajele HNV sunt amenințate de abandonul activităților agricole, de transformarea lor în terenuri arabile, de intervenții cu efecte negative etc. În perioada 2008 – 2012, pentru conservarea biodiversității în zonele HNV au fost alocate anual fonduri din FEADR pentru o suprafață de cca. 1.2 mil. Ha (Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale – Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020).

În România, suprafața agricolă destinată agriculturii organice a însumat, în anul 2010, 182.706 ha, ceea ce reprezintă 1,3% din totalul suprafeței agricole. Raportat la media UE27, aceasta este aproximativ de patru ori mai mică. Totuși ritmul anual de creștere – 14,2% (perioada 2006-2010) este dublu fața de media UE27 (7,2%).

Tabelul 4.11

Indicatori ai agriculturii organice

Prelucrat pe baza datelor din Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2012.

Sectorul agricol și economia rurală, în general, continuă să aibă potențial de creștere substanțial, încă insuficient exploatat. Evoluția distribuției VAB pe sectoare de activitate relevă scăderea continuă a ponderii agriculturii (9,52 % din VAB total în 2005; 6,0% în 2012) în favoarea sectorului secundar (35,90% în 2005; 42,3% în 2012) și terțiar (54,58 % în 2005; 51,6% în 2012). Deși acest fenomen reflectă un proces de apropiere a structurii economiei românești de cea existentă în restul SM, ponderea sectorului agricol rămâne totuși de peste trei ori mai mare decât în UE27 (1,74% în 2012).

4.2 Impactul aplicării legislației plăților directe propuse de Comisia Europeană în România

Se poate observa din analiza anterioară că în România se păstrează o structură agrară bipolară, formată pe de o parte din ferme de mici dimensiuni, cu sisteme de producție extensive și pe de altă parte din ferme foarte mari, care aplică sisteme de producție intensive, moderne. În ultimii 20 de ani, această structură nu a suferit modificări majore, ambele tipuri de ferme având un rol important în exploatarea terenului și având fiecare rolul său economic, social și potențialul specific de dezvoltare.

De asemenea, se poate observa gradul de ruralitate a României comparativ cu media UE27 precum și specificitățile legate de aspectele sociale din mediul rural. Având în vedere aceste caracteristici specifice României, precum și gradul de evoluție a sectorului agroalimentar și rural, mai ales după aderarea la UE, precum și necesitățile de creștere a competitivității, este important să se utilizeze toate posibilitățile puse la dispoziție prin instrumentarul de politici agricole și rurale propus de Comisie, pentru a sprijini ambele tipuri de agriculturi, să răspundă nevoilor și nișelor lor de dezvoltare.

Conform legislației actuale (R 73/2009), suprafața eligibilă pentru SAPS în România este de 8,716,320.00 ha (până în 2013, și inclusiv pentru procesul de „phasing in”). În propunerile Comisiei se stipulează că suprafața pe baza căreia se vor face toate evaluările pentru toate țările va fi cea din 2009 (COM 12734/2011) iar pentru România asta înseamnă 9,720,864 ha, deci cu 11,5% mai mare decât în legislația actuală.

Referitor la plățile directe în propunerea Comisiei, sunt defalcate în dinamică plafoanele naționale pentru fiecare țară și este specificat ce suprafață de referință se va lua în calcul la nivelul fiecărei țări (anul 2009).

Pentru România, totalul plafoanelor naționale, pentru perioada 2014 – 2020, se ridică la valoarea de 12,816,958 mii euro, teoretic cu 60 % mai mare față de perioada 2007-2013, conform legislației actuale (R 73/2009) sumă care se ridică la 5,578,490 mii Euro.

În figura 4.4 sunt prezentate în dinamică și comparativ, plafoanele naționale conform legislației actuale și conform propunerii COM. După cum se poate observa, pentru perioada 2014-2016 (perioada de phasing-in pentru România) diferențele sunt foarte mici, creșterea valorii plafonului din cadrul propunerii fiind de doar 2% în 2014, 4% în 2015 și doar 6% în 2016.

Dacă ar fi să evaluăm comparativ plata la ha pentru acești ani de phasing-in, am putea spune că am fi mai avantajați cu situația actuală (figura 4.5) deoarece, conform estimărilor, plata pe hectar conform legislației curente ar fi mai mare cu 9% față de propunerea COM în 2014 și chiar după 2017.

Figura 4.4

Dinamica comparativă a plafonului național pentru plăți directe (conform legislației actuale și propunerii Comisiei)

Prelucrat pe baza datelor din Giurcă D. și colab., 2012.

Figura 4.5. Plata pe hectar în perioada de „phasing – in” – evaluare comparativă între legislația actuală și propunerea COM

Prelucrat pe baza datelor din Giurcă D. și colab., 2012.

A. Implicațiile financiare ale plății pentru practici agricole benefice pentru climă și mediu

Conform propunerilor COM pentru finanțarea plății pentru practici agricole benefice pentru climă și mediu, statele membre vor utiliza 30% din plafonul național anual prevăzut în anexa II al propunerii de regulament. În varianta V1 (conform propunerii COM) valoarea maximă anuală pentru această plată în cazul în care toți fermierii care au exploatații peste 3 ha utilizează una din practicile benefice pentru mediu, se va situa crescător între 26% din plafonul anual prevăzut pentru 2014 și 30,5% din plafonul anual pentru 2020, valoarea totală pentru toată perioada bugetară fiind de 3527659 mii Euro, ceea ce reprezintă 28% din plafonul total.

În varianta V2 valoarea maximă anuală pentru aceste plăți ar fi mai mare în anii 2014 și 2015 (respectiv 38% și 33% din plafonul anual) dar pentru următoarea perioadă s-ar încadra în valoarea de maximum 30% din plafonul anual. Chiar și ca valoare totală pentru 2014-2020, 3903250 mii Euro, acesta va reprezenta 30% din plafonul total alocat României.

Figura 4.6. Valoarea maximă a plăților pentru practici benefice pentru climă și mediu conform propunerii COM (V 1) și României (V2)

Prelucrat pe baza datelor din Giurcă D. și colab., 2012.

B. Implicațiile plafonării/modulării

„Pierderile” din plafonarea plăților pe fermă, sume care se vor transfera spre dezvoltare rurală nu sunt atât de spectaculoase precum ar fi fost de așteptat. De exemplu, în varianta propusă de COM (V1), în anul 2014 acestea se cifrează la 33959 mii Euro ceea ce reprezintă 2% din plafonul național din Anexa propunerii COM. În anul 2020 pierderea este estimată la 55401 mii Euro, ceea ce reprezintă 3% din plafonul național la nivelul anului 2020.

Dacă analizăm varianta 2 (V2), în care s-a luat în calcul o plată pentru practici benefice pentru climă și mediu, uniformă la nivelul UE, și anume 25% din media UE-27, pierderile sunt mai reduse, și anume 23096 mii Euro în 2014 și 51100 mii Euro în 2020, ceea ce reprezintă mai puțin de 2% din plafonul național în 2014 și 3% din plafonul național în anul 2020.

Plafonarea va afecta puternic veniturile din plăți directe pe care le-ar obține cele mai competitive ferme (cele peste 5000 ha) și într-o măsură mai mică fermele între 2000 și 5000 ha. Impactul însă nu este atât de puternic precum s-a crezut inițial, afectând mai mult circa 30 de ferme care ocupă 4% din suprafața eligibilă pentru plăți directe, ferme dintre cele mai competitive, care practic ar putea să acceseze ușor proiecte inovative cu valori de câteva milioane de euro, practic cât pierderea din plafonare , sume care s-ar concretiza prin creșterea competitivității. Sumele așa zis “pierdute” din plafonare se vor transfera în pilonul 2 și vor putea fi accesate pe bază de proiecte inovative chiar de către acești fermieri.

România ar putea să ceară poate o perioadă de tranziție graduală sau un plafon mai mare și eventual poate luarea în considerare a deducerii valorii serviciilor, deoarece acestea includ o marea parte din forța de muncă utilizată in aceste ferme.

C. Implicațiile aplicării plății unice pentru fermele mici din România

Propunerea Comisiei privind schema pentru fermele mici are în vedere înlocuirea plății la hectar cu o sumă anuală pe fermă și totodată simplificarea condiționalităților privind respectarea bunelor practici agricole pentru acordarea plăților directe în viitoarea PAC. Fermierii care doresc să participe la această schemă ar trebui să trimită aplicațiile până la 15 octombrie 2014. Principalele prevederi ale propunerii pentru ferma mică se referă la suma de plată și anume:

Suma nu trebuie să depășească 15% din valoarea medie a plăților pe fermă la nivel național;

Suma trebuie să corespundă plății directe la hectar înmulțită cu numărul de hectare, care poate fi maximum 3 ha.;

Suma de plată nu poate fi mai mică de 500 euro pe fermă și nu poate depăși 1000 de euro/fermă.

Suma destinată pentru fermele mici se va deduce din plafonul total alocat pentru plăți directe fiecărui stat membru. Suma totală care poate fi cheltuită pentru schema pentru fermele mici nu trebuie să depășească 10% din plafonul național pentru plăți directe, dar există informații că acest procent ar putea crește în cazul țărilor care au un număr important de ferme mici, cum este și România.

Plata pe fermă, în anul 2017, dacă plafonul de plată pentru România este de 1939357 mii euro, ar fi de cca. 1739 euro/fermă, iar 15% din această sumă este cca 260,7 euro/fermă, deci sub 500 euro/fermă, care este suma minimă prevăzută de schemă.

Conform propunerii Comisiei, însă, nivelul minim al plății unice pe fermă nu trebuie să fie mai mic de 500 euro/fermă. Fermele care vor accepta schema ar fi acelea care în urma opțiunii pentru o plată de 500 euro/fermă, ar primi mai mult decât dacă ar primi plata directă la hectar. Ca atare, al doilea criteriu ar fi mai avantajos pentru țara noastră și anume acordarea unei sume de minimum 500 euro-fermă, pentru fermele cuprinse între 1 și 3 ha.

4.3. Provocările aplicării noii politici de dezvoltare rurală

Economia rurală românească este dominată în mare măsură de sectorul agricol, trăsătura caracteristică fiind procentul foarte mare al fermelor de subzistență, care produc în principal pentru autoconsum, comercializând ocazional produse pe piață. În acest fel, economia rurală rămâne foarte slab integrată în economia de piață. În plus, fermele de subzistență acced foarte greu la alte surse de venituri ceea ce influențează în mod negativ bunăstarea unei părți importante a populației rurale.

Rolul social pe care agricultura l-a jucat în perioada de tranziție a condus agricultura la stagnare, la performanță și profitabilitate scăzută: s-a creat un cerc vicios în care subzistența generează sărăcie iar sărăcia întreține subzistența. Diminuarea agriculturii de subzistență ar trebui să constituie unul dintre obiectivele principale ale politicii de dezvoltare rurală dacă se dorește o integrare de succes a agriculturii românești în piața unică europeană.

Caracteristicile structurilor de exploatare a terenurilor indică faptul că problema fundamentală este mai puțin de natură agricolă, cât mai mult rurală: creșterea productivității și competitivității fermelor necesită un transfer semnificativ de forță de muncă dinspre activități agricole spre alte activități. De acea reforma structurală a agriculturii ar trebui să aibă un dublu obiectiv:

reducerea numărului de persoane care își câștigă traiul din agricultură;

creșterea dimensiunii fermelor și promovarea fermelor familiale comerciale (creșterea eficienței agriculturii românești).

Menținerea unei populații rurale stabile și viabile necesită politici menite să asigure numărul optim de locuri de muncă în agricultură și serviciile conexe, împreună cu crearea de locuri de muncă suplimentare în industrie și servicii pentru aceia care părăsesc activitățile agricole. În plus față de situația din agricultură, perspectivele de dezvoltare a zonelor rurale sunt afectate negativ de existența și starea infrastructurii, de slaba dezvoltare a sectorului servicii și de lipsa oportunităților de instruire.

Diversificarea economiei rurale este o altă problema cheie pentru succesul oricărei politici de dezvoltare rurală și în mod particular pentru România. În anii care vor urma, capacitatea spațiului rural românesc de a menține și crea locuri de muncă va avea un impact major asupra dezvoltării rurale. O gamă largă de activități economice alternative ar putea să se dezvolte în spațiul rural dacă România va reuși să absoarbă resursele financiare destinate acestui obiectiv. Diversificarea economiei rurale este un obiectiv strâns legat de nivelul de educație și calificare al forței de muncă rurale: transferul forței de muncă de la activități agricole la activități non-agricole necesită o evaluare a instruirii, calificărilor și abilităților, precum și a nevoilor de instruire continuă. Dezvoltarea socioeconomică a zonelor rurale din România se poate realiza prin potențarea oportunităților locale și prin diminuarea proceselor negative care își au originea, în primul rând, în condițiile macroeconomice și în istoria, mai ales recentă, a zonelor rurale.

Ținând seama de coordonatele dezvoltării rurale actuale, se poate aprecia că întreaga zona rurală (zone predominant rurale și zone intermediar rurale) este un teritoriu sensibil care poate deveni obiectul atenției politicilor de dezvoltare rurală. România are, în prezent, un spațiu rural în care funcționează structuri care definesc o ruralitate complexă și foarte diversă. Din acest motiv, orice tip de dezvoltare/ modernizare trebuie sa se fundamenteze pe specificitatea zonelor rurale, pe acele fenomene și procese definitorii pentru fiecare areal în parte.

Abordarea strategică pusă în practică, în perioada 2007 – 2013 în cadrul PNDR a avut un impact pozitiv, deoarece România a făcut eforturi considerabile pentru a dezvolta strategii astfel încât să armonizeze cât mai bine intervențiile cu obiectivele propuse. Au existat, totuși, unele inadvertențe în procesul de programare precum și o lipsă de capacitate de a utiliza finanțarea dezvoltării rurale. În acest sens, sistemul structurat pe axe a oferit o garanție generală pentru alocarea de resurse pentru obiectivele propuse, care s-a bazat pe un raționament de intervenție simplificat și poate, astfel, a indus în eroare, deoarece uneori o măsură unică a servit pentru mai mult de un obiectiv.

Cu toate acestea, pași importanți au fost făcuți pentru o mai bună direcționare a resurselor, monitorizarea progresului și evaluarea rezultatelor. Un proces de învățare este în curs de desfășurare, proces care va da, fără îndoială, roade în perioada următoare.

Având în vedere numărul și gravitatea problemelor cu care se confruntă spațiul rural și gradul redus de absorbție până în prezent a fondurilor europene alocate până acum, principalele provocări privind politica de dezvoltare rurală post 2013 ar putea fi următoarele:

necesitatea identificării și ierarhizării corecte a priorităților de dezvoltare rurală, reprezintă o provocare importantă pentru România: pe de o parte trebuie avute în vedere numărul și gravitatea problemelor întâlnite în spațiul rural românesc, iar pe de altă parte intervine experiența relativ redusă în implementarea planurilor de dezvoltare rurală care pot conduce la dispersia sprijinului la un număr mare de măsuri și, astfel la reducerea eficienței generale a viitorului program.

Măsurile de dezvoltare rurală din noul meniu comunitar prezintă grade diferite de compatibilitate cu obiectivele de dezvoltare rurală și agricolă ale României. În plus, acestea nu sunt suficiente chiar și în condițiile unei programări rurale corespunzătoare, pentru a corecta dezechilibrele cu care se confruntă România, fiind necesară și adoptarea unor măsuri naționale. Este foarte important să se stabilească un raport optim între nevoile reale ale sectorului rural și gradul de accesibilitate a diferitelor măsuri.

evaluarea conjugată a constrângerilor de implementare presupune luarea în considerare, pentru politica rurală viitoare, a următoarelor aspecte privind gradul de accesibilitate: condițiile de eligibilitate, intensitatea intervenției comunitare și intensitatea funcționalității instituționale. Toate aceste aspecte determină, în final, gradul de absorbție a fondurilor europene.

În domeniul dezvoltării rurale, pentru România, nivelul presiunii comunitare a fost mult mai mare decât pentru vechile state membre, în primul rând datorită lipsei de experiență în programarea și gestionarea dezvoltării rurale și a construcției instituționale. Experiența relativ redusă în domeniul implementării politicii de dezvoltare rurală va constitui și în viitor un factor de risc legat de eficacitatea implementării interne a măsurilor de dezvoltare rurală așa cum s-a dovedit în perioada de programare 2007- 2013. Presiunea absorbției fondurilor comunitare s-a manifestat pe întreaga perioadă de implementare, prin dezbaterile pe care le-a alimentat, dar în același timp a fost și un proces netransparent. În România a existat și există o adevărată presiune pentru atingerea unor rate cât mai mari a capacității de absorbție a banilor comunitari, fără ca aceasta să garanteze și eficacitatea utilizării fondurilor.

În alegerea priorităților, pentru îmbunătățirea gradului de atragere a fondurilor comunitare destinate spațiului rural, România trebuie să se concentreze și asupra dimensiunii administrative, domeniu în care prezintă un dezavantaj competitiv față de vechile state membre. Pe lângă experiența redusă în accesarea fondurilor, sectorul rural românesc se confruntă și cu alte probleme precum: informare insuficientă, lipsă a unei culturi a managementului de proiect și dificultatea asigurării cofinanțării.

evaluarea compatibilității dintre măsurile propuse în meniul comunitar și nevoile reale ale ruralului românesc este de asemenea o provocare. Trebuie văzut dacă meniul comunitar conține acele măsuri prin implementarea cărora pot fi corectate problemele rurale iar apoi trebuie identificat în ce grad aceste măsuri pot fi aplicate în forma existentă.

Măsurile de dezvoltare rurală diferă atât în ceea ce privește complexitatea criteriilor de eligibilitate, cât și în ceea ce privește intensitatea intervenției comunitare. Diferențe, nuanțe pot să apară între statele membre – prin precizarea unor definiții sau prin stabilirea cuantumului sprijinului pot conduce la grade diferite de accesibilitate a măsurilor din meniu. Prin urmare, elemente distinctive pot interveni ca un factor suplimentar față de necesitatea obiectivă, manifestă, sporind dificultatea alegerii din meniul comunitar.

definirea exactă a obiectului intervenției și stabilirea cuantumului intervenției sunt tot atât de importante ca și stabilirea priorităților. Se poate remarca în noua propunere a Comisiei că politica de dezvoltare rurală se caracterizează printr-un grad de flexibilitate semnificativ, statele membre fiind lăsate să își exercite opțiunile în interiorul unor limite convenite.

Se mai poate remarca și o reducere a meniului dezvoltării rurale sub aspectul numărului de măsuri care intră în componența sa. Luând în considerare diferențele structurale existente între sectorul rural din România și nivelul UE27, flexibilitatea ar putea reprezenta o condiție necesară pentru o mai eficientă funcționare a politicii de dezvoltare rurală.

Experiența dobândită de către România atât în perioada de preaderare cât și în cea de post-aderare va trebui să devină un important punct de reper pentru ca în viitor să nu mai fie repetate greșelile iar politica de dezvoltare rurală să-și atingă obiectivele.

CONCLUZII

Economia rurală românească este dominată în mare măsură de sectorul agricol, trăsătura caracteristică fiind procentul foarte mare al fermelor de subzistență, care produc în principal pentru autoconsum, comercializând ocazional produse pe piață, drept dovadă, slaba integrare a economiei rurale în economia de piață. În plus, fermele de subzistență acced foarte greu la surse de venituri ceea ce influențează în mod negativ bunăstarea unei părți importante a populației rurale.

Rolul social pe care agricultura l-a jucat în perioada de tranziție a condus agricultura la stagnare, la performanță și profitabilitate scăzută. S-a creat astfel un cerc vicios în care subzistența generează sărăcie iar sărăcia întreține subzistența. Din acest motiv, diminuarea agriculturii de subzistență ar trebui să constituie unul dintre obiectivele principale ale politicii de dezvoltare rurală dacă se dorește o integrare de succes a agriculturii românești în Piața Unică Europeană.

Caracteristicile structurilor de exploatare a terenurilor indică faptul că problema fundamentală este mai puțin de natură agricolă, cât mai mult rurală. Astfel, creșterea productivității și competitivității fermelor necesită un transfer semnificativ de forță de muncă dinspre activități agricole spre alte activități. De aceea reforma structurală a agriculturii trebuie să aibă un dublu obiectiv: reducerea numărului de persoane care își câștigă traiul din agricultură și creșterea dimensiunii fermelor odată cu promovarea fermelor familiale comerciale.

Menținerea unei populații rurale stabile și viabile necesită politici menite să asigure numărul optim de locuri de muncă în agricultura și serviciile conexe, împreună cu crearea de locuri de muncă suplimentare în industrie și servicii pentru aceia care părăsesc activitățile agricole. Totodată, față de situația din agricultură, perspectivele de dezvoltare a zonelor rurale sunt afectate negativ de existența și starea infrastructurii, de slaba dezvoltare a sectorului servicii și de lipsa oportunităților de instruire.

Având în vedere starea ruralului românesc, experiența incipientă în implementarea programelor europene precum și propunerea Comisiei privind sprijinul pentru dezvoltare rurală prin Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (FEADR) după 2013, care prezintă multe elemente de noutate în procesul de dezvoltare și implementare a politicilor de dezvoltare rurală post 2013 va fi necesar să se acorde o atenție deosebită următoarelor aspecte:

necesitatea identificării și ierarhizării corecte a priorităților de dezvoltare rurală – pentru a se evita dispersia sprijinului la un număr mare de măsuri și, astfel reducerea eficienței viitorului program;

evaluarea conjugată a constrângerilor de implementare – care vizează condițiile de eligibilitate, intensitatea intervenției comunitare și intensitatea funcționalității instituționale;

evaluarea compatibilității dintre măsurile propuse în meniul comunitar și nevoile reale ale ruralului românesc;

definirea exactă a obiectului intervenției și stabilirea cuantumului intervenției – valorificarea oportunității de „flexibilitate”.

Conform propunerilor legislative ale Comisiei Europene, decalajul plăților la ha se va reduce gradual cu câte o treime față de media plăților directe din UE27. Pentru România (care este până în 2016 încă în procesul de „phasing-in” în ceea ce privește convergența plăților directe) va rămâne valabilă completarea plăților directe din bugetul național.

Există posibilitatea transferului de sume între cei 2 piloni din pilonul 1 spre pilonul 2 (10% din plafon) și din pilonul 2 spre pilonul 1 (5% din cuantumul destinat programelor finanțate prin programele de dezvoltare rurală). Astfel România ar putea transfera în perioada 2014-2020 o sumă maximă din plafonul național pentru plăți directe de 1.281.696 mii Euro (10%) iar această sumă nu mai poate fi disponibilă pentru plăți directe sau poate decide să transfere din pilonul II în Pilonul I pentru plăți directe până la 5% din cuantumul alocat pentru sprijinirea măsurilor din cadrul programelor de dezvoltare rurală finanțate din FEADR în perioada 2015-2020, sume care ulterior nu mai pot fi disponibile pentru măsurile din pilonul 2. Deoarece decalajul în ceea ce privește plățile directe între statele membre se va menține, România ar putea solicita un procent de 10 % din fondurile pentru dezvoltare rurală pentru completarea plăților directe.

Statele membre pot acorda o plată fermierilor din zonele montane și din alte zone care se confruntă cu constrângeri naturale sau cu alte constrângeri specifice și care sunt eligibili pentru schema de plată de bază și ale căror exploatații se află integral sau parțial în acest tip de zone, în scopul compensării costurilor suplimentare și pierderilor de venit suportate de fermieri din cauza constrângerilor impuse producției agricole în zonele în cauză. România poate aloca un fond maxim în perioada 2014-2020 de 640,848 mii de Euro (5% din plafonul național).

Statele membre pot acorda un sprijin cuplat fermierilor în sectoarele sau regiunile în care un anumit tip de agricultură sau produs agricol, sunt dificil de produs și menținut și care sunt deosebit de importante din motive economice și/sau sociale, și/sau de mediu. Acest sprijin cuplat se acordă sub forma unei plăți anuale, în limite cantitative definite și pe baza unor suprafețe sau producții fixe sau a unui număr fix de animale. Pentru finanțarea acestei plăți se poate utiliza până la 5% din plafonul lor național anual iar România (țară care a aplicat plata unică pe suprafață) poate utiliza 10% din plafon.

Suprafața de referință pentru plăți directe în România va fi de 9.720.864 ha, deci cu 11,5% mai mare decât în legislația actuală. Totalul plafoanelor naționale, pentru perioada 2014 – 2020, se ridică la 12.816.958 mii euro, teoretic cu 130 % mai mare față de perioada 2007-2013. Totuși, în perioada 2014-2016 (perioada de phasing-in pentru România) diferențele sunt foarte mici, creșterea valorii plafonului pentru plăți directe fiind de doar 2% în 2014, 4% în 2015 și doar 6% în 2016.

Referitor la schema de plată care vizează tinerii fermieri, Comisia a propus ca 2% din plafonul național pentru plăți directe să poată fi folosit pentru sprijinirea acestora. Având în vedere gradul ridicat de îmbătrânire a fermierilor din România, țara noastră ar trebui să evalueze dacă acest procent este suficient și eventual să ceară funcție de o analiză aprofundată mărirea acestui procent.

În urma analizei coordonatelor dezvoltării rurale, se poate aprecia că întreaga zonă rurală (zone predominant rurale și zone intermediar rurale) este un teritoriu sensibil care trebuie să devină într-o măsură mai mare obiectul atenției politicilor de dezvoltare rurală. România are, în prezent, un spațiu rural în care funcționează structuri care definesc o ruralitate complexă și foarte diversă. Din acest motiv, orice tip de dezvoltare/ modernizare trebuie sa se fundamenteze pe specificitatea zonelor rurale, pe acele fenomene și procese definitorii pentru fiecare areal în parte.

Dintre principalele provocări privind politica de dezvoltare rurală amintesc: necesitatea identificării și ierarhizării corecte a priorităților de dezvoltare rurală, creșterea gradului de absorbție a fondurilor europene, evaluarea compatibilității dintre Uniune și nevoile reale ale ruralului românesc, dar și flexibilitatea care ar putea reprezenta o condiție necesară pentru o funcționare mai eficientă a politicii de dezvoltare rurală.

BIBLIOGRAFIE

Baldwin R. și Wyplosz C., 2006. Economia integrării europene. Editura Economică, București.

Coșea M., 2004. Economia integrării europene. Editura Tribuna Economică, București.

Diaconescu M., 2002. Economie europeană. Coordonate ale construcției europene. Editura Uranus, București.

Drăgan G. și Drăgoi M.C., 2013. Uniunea Europeană. Etape, instituții, mecanisme. Editura ASE, București.

Drăgan G., 2005. Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE. Editura ASE, București.

Fuerea A., 2001. Manualul Uniunii Europene. Editura Actamis, București.

Giurcă D. (coordonator), Alexandri C. și Rusu M., 2012. Reforma Politicii Agricole Comune în contextul perspectivei bugetare post-2013, Institutul European din România, București.

Knight K. D., 2010. România și Politica Agricolă Comună. Editura Ecoruralis, București.

Luca L., 2009. O țară și două agriculturi. România și reforma Politicii Agricole Comune a UE. Centrul Român de Politici Europene, București.

Manolache O., 1999. Drept comunitar, cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare. Editura All Beck, București.

Marin D., Socol C. și Niculescu A., 2006. Fundamentarea și coordonarea politicilor economice în Uniunea Europeană. Editura Economică, București.

Mazilu D., 2005. Integrare europeană. Drept comunitar și instituții europene. Editura Lumina Lex, București.

Pascariu G.C., 1999. Uniunea Europeană. Politici și piețe agricole. Editura Economică, București.

Piotet P., Leonte J., Giurcă D. și Câmpeanu V., 2003. Politica Agricolă Comună. Consecințe asupra României. Institutul European din România, București.

Prisecaru P. (coordonator), 2004. Politici comune ale Uniunii Europene. Editura Economică, București.

Profiroiu M. și Popescu I., 2003. Politici europene. Editura Economică, București.

Sabău-Popa C.D., 2010. Bugetul Uniunii Europene și fondurile comunitare. Editura Economică, București.

Sută N., 2003. Comerț internațional și politici comerciale contemporane. Editura Economică, București.

Zahiu L., (coordonator), 2010. Agricultura în economia României între așteptări și realități. Editura Ceres, București.

Zahiu L., (coordonator), 2006. Agricultura Uniunii Europene sub impactul Politicii Agricole Comune. Editura Ceres, București.

*** Comisia Europeană – Politica Agricolă Comună. Un parteneriat între Europa și agricultori;

*** European Commission – Overview of CAP Reform 2014-2020, december 2013;

*** European Commission – Rural Development in the EU. Statistical and Economic Information Report 2012;

*** Guvernul României – Rezultatele analizei documentare Sectorul Agricultură și Dezvoltare Rurală, 2013;

*** Politica agricolă, Institutul European din România, București, 2003;

*** Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, București, 2014;

*** Regulamentul CE 1253 din 17 mai 1999;

www.europa.eu;

www.europarl.europa.eu;

www.ier.ro;

www.madr.ro.