Politica Agricola Comuna In Romania

Economie

Politica Agricola Comuna In Romania

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. POLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂ

1.1.Obiectivele și principiile Politicii Agricole Comune

Libera circulație a bunurilor a debutat cu produsele agricole, Piața Comună fiind înfăptuită pentru prima oară în agricultură. La sfârșitul anului 1962, politica agricolă a fost aceea care dădea semnalul demarării vastei întreprinderi pe care o reprezintă elaborarea politicilor comune economice și monetare, latură esențială a procesului de integrare inter-statală.

De la început, produsele agricole au avut un regim aparte în comparație cu produsele industriale. În timp ce față de producția și comerțul cu produse industriale se aplică principiul liberei concurențe, neintervenindu-se pentru sprijinirea competitivității acestora și aplicându-se o protecție redusă la importurile din țările terțe, producția agricolă comunitară s-a bucurat de susținere pe toate planurile.

Imediat după sfârșitul celui de-al doilea război mondial și chiar și după aceea, Germania, țara cu cele mai vechi tradiții industriale, a avut o poziție politică dezavantajată de statutul ei de țară învinsă. Franța, în schimb, se prezenta în cadrul tratativelor CEE de pe poziția de țară învingătoare. În aceste condiții, ea s-a folosit de avantajul ei comparativ politic, pentru a-și impune punctul de vedere. Dintre cele șase țări care antamaseră procesul de integrare, Franța avea cea mai mare pondere în producția agricolă comună. În demersul ei, Franța a mai fost sprijinită de Țările de Jos – Olanda și Belgia, care, deși țări mici, au o agricultură foarte specializată și productivă. Așadar, factorul politic explică în cea mai mare măsură, starea de fapt descrisă mai sus.

Desigur că au contat și alți factori specifici perioadei din primii ani de după război. În țările Europei occidentale, care fuseseră teatrul principalelor acțiuni militare, se manifestau, din această cauză, fenomene de penurie alimentară, iar dependența de importurile agricole extra europene, mai ales din SUA, era mare.

Este una dintre cele mai importante politici ale UE, care urmărește, pe de o parte, asigurarea de prețuri rezonabile pentru consumatorii Uniunii, iar pe de altă parte, remunerații echitabile pentru agricultorii europeni. Aproximativ 45% din totalul bugetului comunitar reprezintă cheltuieli cu agricultura. În cadrul P.A.C. competența UE este împărțită cu statele membre, piețele agricole sunt organizate în comun și sunt respectate următoarele principii: prețuri unice, solidaritate financiară și preferința comunitară. Deși garantarea autosuficienței alimentare a Comunității Europene, principalul obiectiv al P.A.C., a fost îndeplinit, pentru a corecta dezechilibrele și excedentele de producție care rezultă din P.A.C. s-au impus o serie de reforme de-a lungul timpului. Acestea vizează reducerea prețurilor de producție și implicit a gradului de subvenționare a agriculturii, iar sprijinul fermierilor să se facă direct (prin plăți directe) și nu indirect prin susținerea prețurilor P.A.C. Susținerea și orientarea agriculturii va beneficia de circa 400 mld. Euro, în perioada 2007–2014.

Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt următoarele:

1. Liberalizarea treptată a circulației produselor agricole între țările membre și comercializarea lor la prețuri unice, comunitare: în principiu, s-a stabilit ca prețurile comunitare să reprezinte media aritmetică a prețurilor naționale din țările membre ale CEE;

2. Preferință din partea țărilor membre pentru produsele agricole ale comunității. Acele țări care ar dori să cumpere produsele agricole mai ieftine din țări din afara comunității, vor suporta diferența de preț prin instituirea unor taxe de prelevare;

3. Compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole disponibile ale țărilor membre în afara Comunității Economice Europene în cazul în care aceste exporturi s-ar realiza la prețuri mai mici decât cele comunitare; compensarea acestor prețuri se realizează prin sistemul așa numitelor taxe de restituire (acestea fiind. subvenții directe la export);

4. Protejarea agriculturii țărilor membre de concurența extra-comunitară printr-un sistem foarte amplu de măsuri de politică comercială, tarifare și netarifare și restructurarea acesteia pentru sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse agricole;

5. Finanțarea pe plan comunitar a măsurilor de politică agricolă prin intermediul unui organism comunitar specializat denumit Fondul European de Orientare și Garanție Agricolă(FEOGA).

Principalele obiective ale politicii agricole comune, așa cum sunt ele menționate în Tratatul de la Roma (art. 139) sunt:

a) Creșterea productivității agriculturii prin promovarea progresului tehnic și asigurarea dezvoltării raționale a producției agricole, precum și a utilizării optime a factorilor de producție, în special a forței de muncă.

b) Asigurarea unui nivel de trai pentru populația agricolă, la paritate cu alte sectoare de activitate.

c) Stabilizarea piețelor produselor agricole.

d) Garantarea securității aprovizionării.

În același articol se precizează luarea în considerare la elaborarea P.A.C. a următoarelor elemente:

Caracterul special al activităților agricole care decurge din structura socială a agriculturii și din diferențele structurale între regiunile agricole.

Necesitatea de a opera gradual adaptările necesare.

Faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector strâns legat de ansamblul economiei.

Orientările de mai sus au fost cu timpul precizate și chiar extinse, la ele adăugându-se și altele ca:

– frânarea exodului rural;

– dezvoltarea regiunilor agrare rămase în urmă;

– protecția mediului înconjurător prin activitatea agricolă;

– protejarea sănătății consumatorilor prin realizarea de produse agro-alimentare în condiții cât mai ecologice;

– dezvoltarea activităților agro-industriale în zonele rurale;

– dezvoltarea agroturismului etc.

1.2. Etape, instrumente și mecanisme de implementare

1.2.1.Instrumente și mecanisme de implementare a PAC

Pentru asigurarea securității aprovizionării populației comunitare cu produse agro-alimentare necesare, inclusiv prin stabilizarea prețurilor produselor agricole de bază, în vederea garantării unor venituri echitabile producătorilor agricoli, PAC folosește următoarele instrumente și mecanisme:

Pentru reglementarea pieței interne se folosește mecanismul prețurilor indicative la majoritatea produselor agricole; acestea se stabilesc anual de către miniștrii agriculturii. La fixarea lor se are în vedere asigurarea unui venit echitabil agricultorilor din UE care realizează un volum dat de produse și de o calitate predeterminată.

În cazul că prețul pieței la un produs scade sub cel de intervenție, atunci se achiziționează de către organismele comunitare produsul respectiv și se trece pe stoc. În unele cazuri se lansează cereri de ofertă pentru plasarea unor produse și în stocuri private.

Pentru piața externă reglementările PAC prevăd posibilitatea ca anumite exporturi către țările terțe să beneficieze de restituirea diferenței care există între prețurile comunitare și cele obținute pe piața mondială. De asemenea, la importul de produse agricole din țările terțe se prevede plata diferenței dintre prețurile comunitare și prețurile mondiale (cele de import) prin mecanismul aplicării taxelor de prelevare și a celor vamale.

La unele produse agricultorii primesc direct contribuții financiare pentru a-și păstra nivelul de venituri. Acestea sunt în general plăți efectuate în cadrul politicii socio-structurale și vizează compensarea handicapului situării agricultorului într-o zonă defavorizată.

Categoriile de prețuri în jurul cărora pivotează mecanismul PAC sunt:

prețul orientativ, cel în jurul căruia sunt menținute prețurile produselor agricole în întreaga comunitate și este situat la un nivel care să-i remunereze pe producătorii comunitari, chiar dacă nu sunt eficienți. Prețurile trebuie să fie uniforme, inclusiv pentru toți consumatorii comunitari. Aceste prețuri sunt mai mari decât cele practicate pe piața internațională;

prețul prag, care constituie baza pentru calcularea prelevărilor la importul de produse agricole din terțe țări, astfel încât să existe siguranța că aceste produse extracomunitare nu pătrund în UE la un nivel de preț situat sub acest prag și deci să anuleze preferința pentru produsele comunitare;

prețul de ecluză, respectiv prețul minim la care se poate importa un produs în UE;

prețul de intervenție, cel la care organismele comunitare sau naționale trebuie să cumpere de la producători produsele ce le sunt oferite. Acestea se stabilesc simultan cu cele indicative și sunt la un nivel inferior acestora cu câteva procente. Ele sunt de fapt prețurile garantate pentru producătorii comunitari.

Mecanismul cotelor (introduse la zahăr, lapte și la alte produse) a fost completat cu alte limitări denumite stabilizatoare, destinate să controleze cheltuielile comunitare pentru organizarea comună a pieței. Acesta funcționează pe baza principiului: dacă producția depășește un nivel determinat (cantitatea maximă garantată) atunci sprijinul acordat agricultorilor se reduce automat, iar reducerea se aplică ansamblului producției și nu numai părții ce depășea cantitatea maximă garantată. Pentru cereale cantitatea respectivă a fost fixată la 160 milioane tone anual, iar, dacă se depășea acest plafon, prețul se reducea cu 3% în anul următor. Reducerile sunt cumulative, orice depășire conduce la o nouă reducere. Stabilizatorii au avut însă efect limitat, excedentele la carnea de bovine și lapte au continuat să crească, iar la cereale, datorită devalorizării dolarului, au crescut subvențiile și s-au pierdut piețe tradiționale în Est și Orientul Mijlociu.

În vederea modernizării și restructurării sectorului agricol și în general pentru dezvoltarea rurală a UE, instrumentul folosit a fost Fondul European pentru Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA) constituit din 1972. Începând cu 1988, acest fond a fost alăturat Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER) și Fondului Social European (FSE) creându-se astfel o structură integrată pentru dezvoltarea rurală comunitară. Obiectivul acestei noi structuri este diversificarea activităților economice din zonele rurale și dezvoltarea infrastructurii aferente acestora, în scopul susținerii agriculturii ce va continua să reprezinte temelia Europei rurale.

FEOGA încurajează investițiile destinate ameliorării competitivității unităților agricole prin finanțarea proiectelor de modernizare, instalarea tinerilor fermieri, pensionarea anticipată, ajutorarea agricultorilor din zona montană și alte regiuni defavorizate etc.

Din fondurile comunitare se finanțează și proiecte menite să conducă la:

– reducerea producțiilor excedentare;

– ameliorarea prelucrării și comercializării produselor agricole și silvice;

– îmbunătățirea folosirii neagricole a terenurilor arabile;

– protecția mediului înconjurător;

– mărirea suprafețelor împădurite etc.

În 1991, a fost lansat programul “LEADER” de asistență a regiunilor agrare periferice sau colectivităților rurale care au între 5 000 și 10 000 de locuitori. În cadrul acestui program sunt finanțate proiectele diversificării bazei economice a zonelor rurale, cele de asistență tehnică și consultanță de specialitate etc.

În 1992 mecanismul și instrumentele de intervenție au fost completate cu noi măsuri ce vizau reducerea prețurilor și scoaterea din cultură a terenurilor. A avut loc trecerea de la sistemul de garantare a prețurilor la sprijinirea directă a veniturilor agricultorilor.

Cea mai importantă sursă de finanțare a PAC o reprezintă contribuția țărilor membre (circa 50%), urmată de TVA și taxele de prelevare la importurile agricole.

1.3.Reformele Politicii Agricole Comune

1.3.1.Reforma McSharry

Reforma McShary este considerată cea mai radicală pe care agricultura europeană a cunoscut-o până în momentul respectiv. Obiectivele sale esențiale erau în număr de cinci:

Creșterea competitivității agricultorilor proprii;

reducerea ofertei la nivelul cererii;

concentrarea ajutorului pentru susținerea celor mai defavorizați;

încurajarea restrângerii terenurilor agricole;

protecția mediului și creșterea potențialului natural al statelor.

Elementul cheie al acestei reforme este reducerea prețurilor la produsele agricole de bază și scoaterea din cultură a unor terenuri arabile prin compensarea pierderilor de venituri ale celor ce contribuie la realizarea acestui obiectiv (compensații directe). Culturile vizate erau: cerealele, oleaginoasele, plantele proteice și carnea de bovină. Astfel, prețurile minime garantate la cereale s-au redus cu 29% în decurs de 3 ani, începând cu campania agricolă 1993/1994, și în felul acesta s-au apropiat de cel existent pe piața mondială.

Pentru păstrarea preferinței comunitare (de cca. 40%) s-a menținut un preț minim de import. În funcție de cererea estimată, s-a stabilit și suprafața arabilă retrasă din cultură (în primul an reprezenta 15% din suprafața cerealieră a UE), care însă nu se aplică și micilor producători de cereale, respectiv celor cu mai puțin de 20 ha, cât reprezintă media comunitară. Producătorilor de cereale li se compensează direct și integral pierderea de venit rezultată din reducerea prețurilor garantate, cu condiția retragerii din cultură a 15% din suprafața cultivată cu cereale, oleaginoase și plante proteice. Toate plățile compensatorii sunt calculate pe baza randamentelor medii ale fiecărei regiuni agricole a UE. De menționat că, acest sistem de sprijinire directă a veniturilor producătorilor de cereale se aplica deja celor de legume prelucrate, ulei de măsline și tutun.

O altă măsură a reformei a fost reducerea prețurilor garantate la carnea de bovine cu 15% în decursul acelorași 3 ani.

Pentru crescătorii de vite această reducere era compensată în două moduri: agricultorii ce folosesc pășunatul liber primesc primă suplimentară pe cap de animal peste pierderea propriu-zisă, iar cei care le cresc în sistem industrial beneficiază doar de compensarea pierderilor rezultate din utilizarea cerealelor furajere comunitare.

Reforma urmărește schimbarea și a altor componente ale mecanismului de susținere a PAC sau completarea lor cu măsuri de acompaniere adiacente, destinate să încurajeze metodele de cultură ecologice, bazate pe utilizarea într-o mai mică măsură a îngrășămintelor chimice și a pesticidelor, finanțării programelor de împăduriri și de gestionare a terenurilor scoase din circuitul agricol. De asemenea, vizează cofinanțarea regimului de pensionare anticipată a agricultorilor cu vârsta de peste 55 de ani.

Această reformă nu poate fi interpretată drept o abandonare a obiectivelor și principiilor PAC, deoarece și în condițiile prețurilor mai scăzute veniturile agricultorilor sunt garantate, preferința pentru produsele comunitare respectată, piața unică a produselor agricole și prețurile unificate, menținute.

În linii mari, reforma declanșată în 1992 a fost un succes deoarece:

– ponderea agriculturii în bugetul comunitar s-a redus (de la 54,4% în 1993 la 49,0% în 1997, cu perspectiva de a ajunge la 40,1% în 2006);

– la majoritatea produselor stocurile au scăzut;

– agricultorii și-au adaptat mai bine producția nevoilor consumatorilor;

– piața comunitară a devenit mai deschisă.

1.3.2. Reforma Fishler

Analizele detaliate ale reformei Fischler din 2003 (numită inițial neutru Mid Term Review) scot în evidență următorii factori:

– extinderea spre est a UE;

– negocierile din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC);

– nemulțumirile legate de ponderea prea mare a PAC în bugetul comun;

– îngrijorările legate de mediu și de siguranța alimentelor.

Într-o mare măsură acești factori continuă să fie și astăzi motorul reformei PAC.

Reforma Fischler a produs câteva mutații radicale:

a) decizia de decuplare a sprijinului acordat fermelor de producția obținută;

b) trecerea de la o politică orientată spre cantitate și controlul piețelor către o politică orientată spre calitate, libertatea pieței și dezvoltare rurală.

Desigur, reforma Fischler nu a fost atât de radicală cum doreau unii, iar pentru a fi acceptată, unele elemente conservatoare au rămas:

a) sprijinul total acordat fermelor a rămas în principiu la același nivel, iar schimbările în distribuția beneficilor PAC între țări și între categorii de ferme au fost foarte mici;

b) reforma nu a avut efect asupra protecției vamale a UE, Europa își protejează încă agricultura față de exterior.

c) accentul mai mare pus pe politica de dezvoltare rurală nu a fost însoțit de o finanțare corespunzătoare a Pilonului II;

d) acceptarea unor compromisuri, printre care cererea britanică pentru renunțarea la limitarea plăților către fermele mari și cererea germană pentru implementarea plăților decuplate după modelul regional și nu după cel istoric (decizia nu ține cont de plățile istorice, ci fiecare regiune stabilește un nivel adaptat realităților locale).

CAPITOLUL II. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ LA NIVELUL ROMÂNIEI

2.1.Prevederile Tratatului de Aderare referitoare la agricultură

Adoptarea unei Politici Agricole Comune – P.A.C. – a fost stabilită de Tratatul de la Roma (1957) și s-a realizat rapid prin cele 3122 de reglementări (cca. 40% din aquis-ul comunitar). Principiile acestei politici sunt: unicității pieței și a prețurilor, preferinței pentru produsele comunitare, solidarității financiare în susținerea acestei politici și coresponsabilității în finanțarea stocurilor.

Până în prezent principalul instrument de susținere a P.A.C. a fost sistemul de garantare a prețurilor prin Fondul European de Orientare și Garantare a Agriculturii – F.E.O.G.A. – înființat în 1962, însă, în viitor, plățile directe către agricultori vor ocupa locul principal și se va acorda o atenție sporită dezvoltării rurale.

Principalele recomandări în cadrul criteriilor de aderare s-au referit la: pregătirea structurilor administrative necesare elaborării, implementării, coordonării, monitorizării, controlului și evaluării programelor de dezvoltare rurală finanțate de Uniunea Europeană; întărirea structurilor administrative în vederea îmbunătățirii capacității de formulare a politicilor și de analiză economică; aplicarea mecanismelor de coordonare specifice Politicii agricole comune, în special a sistemului integrat de administrare și control, inclusiv a sistemului de identificare și înregistrare a animalelor și a sistemului de identificare a parcelelor de pământ; constituirea registrului viticol și a unui sistem de control în sectorul viti-vinicol; alinierea legislației în domeniul veterinar și fitosanitar și modernizarea inspecției, în special la viitoarele frontiere externe.

Pentru România negocierile la acest capitol au fost dificile, dovadă că au început în 2002 și s-au încheiat în 2004 cu o serie de exceptări și perioade de tranziție prevăzute în Tratatul de aderare.

Articolul 41 al Tratatului prevede că „În cazul în care sunt necesare măsuri tranzitorii pentru a sprijini tranziția la P.A.C., (organizarea comună a pieței, aplicarea normelor comunitare în materie veterinară, fito-sanitară și siguranță a alimentelor etc.), Comisia le poate lua după procedura stabilită de Regulamentul 1784 / 2003, într-un termen de 3 ani de la data aderării, iar aplicarea lor este limitată la acest termen.

În anexa a III – a Tratatului există următoarele prevederi:

denumirea „Rachiu de fructe” poate fi înlocuită de „Palincă” numai pentru băutura spirtoasă produsă în România

pentru „Vinars” sunt recunoscute următoarele denumiri geografice de origine: Târnave, Vaslui, Murfatlar, Vrancea și Segarcea;

la băuturile aromatice este recunoscută denumirea „Pelin”

la tutunul brut sunt recunoscute denumirile de origine: Molovata, Ghimpați și Bărăgan;

pragurile de procesare (greutatea netă a produselor proaspete) sunt: 50,390 to la roșii și 523 to la piersici. La pere cantitatea este fără relevanță;

pragul de garantare pentru grupurile de producători de tutun brut este de 2%;

se acordă, de la data aderării, drepturi de plantare nou create pentru viticultură de 2830,5 Ha;

cantitatea națională garantată la fibrele de in lungi este de 42 to, la fibrele de in scurte și fibre de cânepă 921 to;

valoarea medie a ajutorului comunitar este de 120,75 euro care se înmulțește cu suprafața națională garantată;

plățile directe către agricultori vor fi introduse din 2007 exprimate în procente din nivelul comunitar: 25% în 2007, 30% în 2008, 35% în 2009, 40% în 2010, 50% în 2011, 60% în 2012, 70% în 2013, 80% în 2014, 90% în 2015 și 100% începând cu 2016. Aceste plăți directe pot fi completate din fonduri naționale încât sprijinul să reprezinte cel mult 55% din nivelul plăților directe din UE stabilite la 30.04.2004, în 2007; 60% în 2008 și 65% în 2009, iar începând cu 2010 până la 30% peste nivelul menționat

schema unică de plată pe suprafață a fost valabilă până la finele lui 2009, urmând să se treacă la schema unică de plată pe fermă;

plafoanele naționale pentru plățile directe, calculate după procentele stabilite (25% în 2007, 30% 2008 etc. – până la 100% în 2016), sunt: 440,0 mil. Euro în 2007, 527,9 în 2008, 618,1 în 2009, 706,4 în 2010, 883,0 în 2011, 1059,6, în 2012, 1236,2 în 2013, 1412,8 în 2014, 1589,4 în 2015 și 1766,0 începând cu 2016;

suprafețele de culturi arabile de bază naționale și producțiile de referință sunt: 7.012.666 ha cu 2650 kg/ha;

în măsura în care consumul de lapte și produse lactate pentru gospodăria proprie va scade în favoarea producției pentru piață se constituie o rezervă ce va completa cota de producție stabilită, ce s-a eliberat la 01.04.2009 și este de 188400 to (rezervă specială de restructurare);

cantitatea de referință națională (cota de producție) este la lapte de vacă de 3.057.000 to, iar conținutul de referință la grăsime g/kg de 35,93;

cota de zahăr este stabilită la 109.164 t, cea de izoglucoză la 9981 to, iar importurile de zahăr brut la 329.636 to.

plafoanele ajutoarelor comunitare pentru semințe vor fi de 0,19 mil. € în 2007, 0,23 în 2008, 0,26 în 2009, 0,30 în 2010, 0,38 în 2011, 0,45 în 2012, 0,53 în 2013, 0,60 în 2014, 0,68 în 2015 și 0,75 începând din 2016 și anii următori. Cantitatea națională maximă de semințe pentru care se plătește sprijinul fiind de 100 t la orez și 2294 t la celelalte semințe;

pragul național al garanției pentru tutun la care se acordă sprijinul este stabilit la 12312 to ;

stocurile publice deținute la data aderării sunt preluate de Comisie dacă îndeplinesc cerințele comunitare iar cele care depășesc cantitatea unui stoc normal de report se elimină pe cheltuiala României;

În anexa VII, la punctul 5 „Agricultura”, se completează prevederile din acest domeniu cu următoarele:

Dreptul de replantare (înlocuire) prin defrișarea varietăților hibride este de 30.000 ha, poate fi utilizat până la 31 XII 2014 și exclusiv pentru „vitis vinifera” (viță nobilă). Această reconversie nu primește ajutor comunitar iar cel de stat nu poate depăși 75% din costul total pe plantație.

Normele speciale de igienă a alimentelor de origine animală (Regulamentul 852 și 853/2004) pot fi amânate până la 31.12.2009 în condițiile următoare:

Produsele din unitățile care nu întrunesc aceste norme sunt destinate exclusiv pentru piața națională și trebuie să poarte o marcă de salubritate diferită, iar fermele care produc și manipulează lapte crud în afara acestor norme, să figureze pe o listă întocmită de autorități;

Se vor înainta rapoarte cu privire la modernizarea fiecărei unități în parte și din 31 XII 2009 vor funcționa numai cele care respectă cerințele comunitare;

Lista acestor unități cuprinde 25 de prelucrare a cărnii, 2 a cărnii de pasăre și 27 de prelucrarea laptelui și produselor lactate.

Poate fi amânată până la 31 XII 2009 furnizarea informațiilor privind produsele de uz fitosanitar, utilizate exclusiv pe teritoriul românesc care cuprind compuși de cupru, sulf, clorură de acetil, etc.

În anexa VIII există următoarele prevederi referitoare la dezvoltarea rurală:

Se acordă un sprijin pentru fermele de semi-subzistență (care produc în primul rând pentru consumul propriu, dar comercializează o parte din producție), dacă prezintă un plan de afaceri (de viabilitate cu necesar de investiții, obiective și etape). Analiza acestui plan se face după 3 ani și dacă nu a fost îndeplinit nu se restituie ajutorul dar nici un sprijin suplimentar nu se primește. Sprijinul se acordă anual sub forma unei sume forfetare, nu poate fi pe un termen mai mare de 5 ani și este de 1000 € anual.

Idem pentru constituirea și administrarea grupurilor de producători au condiția să fie recunoscuți oficial între data aderării și 31.XII.2009. Sprijinul se acordă în tranșe anuale pentru primii 5 ani și se calculează pe baza producției comercializate anual și nu va depăși 5% (primul an), 5% (al doilea an), 4% (al treilea an), 3% (al patrulea an), și 2% (al cincilea an) din valoarea acesteia în cazul în care este de cel mult 1.000.000 € anual și 2,5%, 2,5%, 2%, 1,5%, 1,5%, în cazul în care depășește această valoare. Sumele ce se pot acorda sunt descrescătoare, respectiv 100.000 € în primul și al doilea an, apoi 80.000, 60.000 și 50.000.

Se poate acorda sprijin pentru conceperea și punerea în aplicare a unor strategii locale de dezvoltare rurală de tipul „LEADER”.

Se poate acorda sprijin agricultorilor eligibili pentru plățile directe din partea UE și plăți directe suplimentare cu condiția ca sprijinul total pentru 2007,2008 și 2009 să nu depășească 40% din nivelul plăților directe aplicat în UE la data de 30.04.2004.

Se acordă sprijin pentru investiții exploatațiilor agricole a căror viabilitate economică la data dării în folosință a investiției poate fi demonstrată și poate reprezenta 50% din valoare, respectiv 60% în zonele defavorizate și 55% respectiv 65% dacă investițiile sunt efectuate de fermieri tineri.

Pentru perioada 2007-2013 sprijinul UE pentru ansamblul măsurilor de dezvoltare rurală se va face în conformitate cu Regulamentul 1260/1999 și dispozițiile generale privind Fondurile structurale, iar în zonele corespunzătoare Obiectivului nr.1 contribuția financiară a UE poate ajunge la 85% pentru măsurile agro-ecologice și privind bunăstarea animalelor, respectiv la 80% pentru alte măsuri, sau la nivelul procentelor prevăzute de regulamentele privind dezvoltarea rurală, în vigoare la data aderării, oricare dintre acestea este mai mare.

În declarația comună privind dezvoltarea rurală se prevăd la secțiunea garantare a FEOGA, următoarele alocări de fonduri: 577 mil. € pentru 2007, 770 pentru 2008 și 961 pentru 2009 (în total 2308 mil. €).

Conform unor studii O.C.D.E., România ar avea nevoie de cel puțin opt ani pentru a implementa acquis-ul comunitar agricol, din care 3-4 ani după aderare și în condițiile în care va beneficia de o infuzie de fonduri substanțială.

Agricultura va fi principalul beneficiar al aderării la U.E., deoarece s-a bucurat întotdeauna de un sprijin substanțial în cadrul Politicii Agricole Comune, absorbind aproape 50% din bugetul de circa 102 miliarde € la cât s-a ridicat în 2004. Impactul aderării ne este net favorabil, chiar dacă sunt și vor fi multe greutăți, deci, dezavantaje.

Agricultura românească a pornit pregătirea pentru aderare cu un mare handicap, cel creat de Legea 18/1991 care a făcut să avem în prezent 4,2 milioane de proprietari cu circa 40 milioane de parcele agricole, 37% din populație să depindă de agricultură (față de 4,5% în U.E. – 15 membri) având în posesie numai 2,5 ha în medie pe gospodărie, față de 20 ha în U.E., un randament ce nu depășește 50% din media comunitară și suprafețe întinse necultivate. Deficitul balanței comerciale la produsele agricole a atins cote alarmante – recordul, 2.511 mil. $ în 2002, peste 50% din necesarul intern fiind acoperit din import.

Acesta este contextul în care trebuie apreciată importanța aderării la U.E. în privința agriculturii.

Avantaje:

Fondurile de preaderare prin programul SAPARD au totalizat pentru întreaga perioadă 1.609 mil. € repartizate astfel: 256 mil. € pentru îmbunătățirea procesului de prelucrare și comercializare a produselor agricole și piscicole, 439 mil. € pentru dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii rurale, 226 mil. € pentru investiții în exploatații (ferme) agricole, 450 mil. € pentru dezvoltarea și diversificarea activităților economice, 157 mil. € petru activitatea forestieră și 81 mil. € pentru îmbunătățirea pregătirii profesionale; 75% din aceste fonduri reprezintă contribuția U.E. diferența revenind statului, iar în funcție de domeniu beneficiarul trebuie să contribuie cu cel mult 50% din valoarea (costul) proiectului.

Fondurile post-aderare nu se vor reduce, ci vor crește, cu deosebire că vor avea un alt mecanism de gestiune și repartizare, respectiv prin FEOGA.

în afara asistenței financiare și tehnice primite prin programul SAPARD, România a beneficiat de importante fonduri și asistență tehnică prin programul PHARE;

punerea bazelor unei agriculturi moderne, inclusiv prin reducerea gradului de fragmentare a acesteia, care să răspundă exigențelor de randament și calitate existente în U.E., valorificarea mai bună a avantajelor pedoclimatice și a costului redus al forței de muncă la o serie de culturi și produse în care România s-ar putea specializa;

costul redus al terenurilor și abundența forței de muncă vor atrage investitori străini în scopul realizării unor producții ecologice pe terenuri ce s-au „odihnit” mai mult de 15 ani;

modernizarea infrastructurii rurale și asigurarea unor venituri decente pentru agricultori vor contribui la atenuarea diferenței mari existente în prezent între oraș și sat și la reducerea migrației;

îmbunătățirea balanței comerciale la produse agro-alimentare prin creșterea exporturilor (datorită competitivității sporite și restituirilor la exportul în țările terțe) și a ponderii produselor indigene la asigurarea necesarului intern, precum și urmare a reducerii importurilor din țările terțe prin aplicarea taxelor de prelevare (alinierea la prețurile interne prin plata diferenței dintre acste prețuri și cele internaționale). Până în prezent am fost excedentari în comerțul cu U.E. la animale vii, orz, floarea soarelui, grâu, vin, porumb, legume și nuci;

pe termen mediu și lung alături de agricultorii cărora li se va asigura un trai decent (venituri sigure și cât mai apropiate de media națională) principalii beneficiari vor fi consumatorii care vor avea acces la o gamă variată de produse, garantate calitativ și la prețuri rezonabile;

pe măsura schimbului de generații din agricultură se va realiza și o nouă mentalitate și pregătire profesională a celor care lucrează în acest domeniu;

dezvoltarea unor activități neagricole în mediul rural creând posibilități suplimentare de câștig, noi locuri de muncă și modernizarea satului.

Dezavantaje:

costurile bugetare importante la care obligă cofinanțarea proiectelor ce beneficiază de sprijin SAPARD și apoi FEOGA.

reducerea drastică a numărului de persoane care lucrează în agricultură și dificultățile reconversiei profesionale a acestei populații, care nu are calificare și este îmbătrânită; costurile sociale ale acestei schimbări;

liberalizarea pieței funciare (terenuri agricole și forestiere) și în special accesul străinilor (după cei șapte ani de tranziție) la această piață

ar putea conduce la un transfer semnificativ de proprietate, cu avantajele, dar mai ales dezavantajele acestei situații;

pe termen scurt prețurile la produsele agro-alimentare vor crește ceea ce va avea un impact negativ asupra consumatorilor;

în cazul în care oferta internă nu se va îmbunătăți pentru a acoperi necesarul intern vor crește și importurile (în special din țările care au aderat la U.E. în 2004) înrăutățind și mai mult balanța comercială agricolă;

datorită concurenței importurilor și resurselor limitate unii agenți economici din sectorul agro-alimentar ar putea avea dificultăți de adaptare, ieșind de pe piață;

majoritatea micilor producători care practică agricultură de subzistență vor părăsi în timp această activitate prin: vânzarea sau cedarea folosinței pământului ce-l au în posesie, îmbrățișarea unei activități neagricole, emigrare sau pensionare/deces.

2.2.Cele două agriculturi ale României și Politica Agricolă Comună

Ponderea populației ocupate în agricultură în România este cea mai mare din UE, dar este în scădere încă din perioada de pre-aderare. Sursa cea mai importantă a descreșterii pare a fi migrația externă, mai ales spre Spania și Italia, facilitată de libertatea de mișcare în Europa.

Figura 2.1 – Ponderea populației ocupate în agricultură din totalul populației ocupate (2007)

Sursa: Grafic întocmit de autor pe baza datelor furnizate de Eurostat (2008)

Deși în România multă lume are o impresie contrară, modelul european de agricultură nu se bazează pe uriașe exploatații agricole, ci pe ferma mijlocie, de obicei familială. E drept că există diferențe între țările UE, cu Marea Britanie și Danemarca, dar și Cehia având exploatații mai mari decât media europeană. România însă nu corespunde acestui model și are o structură agricolă bizară pentru un stat european modern. Exploatația medie în România are 3,3 hectare, avem o populație ocupată în agricultură uriașă ca procent, dar și un număr semnificativ de ferme foarte mari care consumă cea mai mare parte din subvențiile agricole.

De fapt, România are două agriculturi, fără legătură între ele și cu obiective, interese și chiar soluții de dezvoltare divergente:

I. Agricultura de subzistență – foarte multe micro-exploatații, care nu trăiesc pentru piață ci pentru auto-consum (2,6 milioane gospodării din România dețin sub 1 hectar de pământ).

II. Agricultura agro-industrială compusă din exploatații de sute, dar mai curând de mii de hectare – o agricultură adaptată la piață și relativ performantă din punct de vedere tehnic (9600 de gospodării dețin peste 100 hectare).

Exploatațiile mijlocii (între 10 și 100 ha) utilizează doar în jur de 12% din suprafața agricolă din România.

Tabelul 2.1 – Suprafața agricolă utilizată în funcție de mărimea exploatațiilor (2007)

Sursa: Tabel întocmit de autor pe baza datelor furnizate de Eurostat

În mod paradoxal, agricultura europeană care se bazează masiv pe ferme mijlocii este Polonia. Dar această structură nu se datorează politiciii europene, Polonia ieșind din comunism cu o structură bazată pe asemenea ferme. La rândul său, Danemarca este cazul tipic de agricultură din spațiul anglo-nordic: țară puternic industrializată, cu populația ocupată în agricultură insignifiantă (3%) și cu producție realizată în ferme foarte mari.

Figura 2.2 – Procent comparativ categoria 20-50 ha (2007)

Sursa: Grafic întocmit de autor pe baza datelor furnizate de Eurostat

Cum este posibil ca cea mai mare populație rurală din Europa să lucreze cel mai mare număr de ferme neviabile economic și nici măcar conectate la piață? Răspunsul ține de structura socială a mediului rural românesc: agricultura de subzistență ascunde de fapt lipsa de șanse, șomajul ascuns și sărăcia. Cea mai mare parte a producției exploatațiilor agricole mici este folosită pentru consumul propriu și nu pentru realizarea de venituri bănești. Astfel veniturile bănești din agricultură contribuie cu doar 2,8% la formarea veniturilor pe ansamblul gospodăriilor și cu 20,6% în cazul gospodăriilor de agricultori. În 2007 nivelul mediu al veniturilor bănești realizate din agricultură era de șapte ori mai mic decât cel realizat în medie de un salariat. Aceasta face ca unul din doi agricultori să trăiască în gospodării aflate sub pragul sărăciei. În anii ’90 agricultura a absorbit șocurile economice prin care a trecut România. Astfel populația ocupată în agricultură a crescut de la 28,5% în 1989 la 43,5% în 2001 pentru ca apoi să scadă la 30% în 2008. Dezindustrializarea forțată din anii `90 a împins mase de orășeni recenți înapoi la țară, unde au supraviețuit cu mici loturi de pământ care nu le-au oferit nici o șansă să realizeze venituri decente, nici măcar pe termen lung. Nu degeaba se constată o corelație între populația ocupată în agricultură și sărăcia la nivel regional: 13% în județul Brașov, puternic industrializat, față de mai mult de jumătate din populația ocupată în județe precum Teleorman (55%) sau Giurgiu (53%) – poluri ale sărăciei.

Cum se arăta mai sus, cele două agriculturi românești atât de diferite au interese de cele mai multe ori divergente și cer genuri de intervenție diferită din partea statului. Din nefericire, marja de manevră a guvernelor naționale în cadrul PAC nu e foarte mare, iar PAC este gândită ca o politică unitară, indiferent de mărimea exploatațiilor. România se integrează treptat în mecanismele de aplicare ale PAC și ar trebui să mediteze serios la modul în care politica europeană comună afectează structura sa agricolă.

Deocamdată, PAC înseamnă pentru România în principal subvenții pentru producători și bani pentru dezvoltare rurală. Doar că echilibrul dintre cele două este invers față de țările din Occident, în sensul că în România dezvoltarea rurală are alocate mai multe fonduri decât subvenționarea fermelor.

Subvențiile

Țările din Est care au intrat în UE în 2004 și 2007 au intrat pe o schemă de plăți diferită față de membrii vechi ai Uniunii. Așa cum am arătat mai sus, reformele succesive ale PAC au făcut ca fermierii europeni să primească sume fixe anuale care țin cont de criteriul istoric (cât au primit în trecut). Estul Europei a aderat după ce schema fusese deja reformată, fiecare stat nou intrat avusese în trecut propriile politici de subvenționare a agriculturii, astfel încât criteriul istoric nu putea fi aplicat. Soluția a fost găsită în plata subvenției pe suprafață: fermierii est-europeni primesc bani în funcție de suprafața deținută (nu neapărat și cultivată, dar menținută în bune condiții agricole). În plus, schema a fost gândită astfel încât subvențiile din Est să se alinieze treptat la cele din Vest, începând de la un nivel de 25% față din plățile din vechile state membre:

Tabelul 2.2. – Alinierea treptată a subvențiilor față de UE

Sursa: Tabel întocmit de autor pe baza datelor Eurostat

În ce privește România, Bucureștiul a optat în timpul negocierilor pentru o suprafață minimă pentru exploatațiile care pot primi subvenții de 1 ha – cu alte cuvinte, exploatațiile de sub 1 ha nu primesc subvenții europene. Teoretic, s-ar fi putut alege o limită minimă de 0,3 ha. A fost o decizie dificilă pentru că în mod practic asta înseamnă că 2,6 milioane de gospodării de subzistență nu primesc subvenții. Considerăm totuși că opțiunea a fost corectă pentru că:

sumele primite pentru gospodării de sub 1 ha ar fi fost nesemnificative pentru scopul conectării la piață (pentru a înțelege ordinul de mărime, subvenția pe 1 ha a fost în jur de 100 euro anual);

în schimb, administrarea plăților pentru gospodării minuscule ar fi fost un coșmar, oricum România nu pare a fi capabilă să gestioneze riguros nici măcar plățile pentru gospodăriile de peste 1 ha.

În ce privește fermele agro-industriale mari, există o dezbatere aprinsă la nivel european asupra lor. Deși intențiile inițiale ale PAC erau de a proteja fermele mijlocii familiale, subvențiile tind să se concentreze spre cele mari. Ecologiștii susțin că acestea distrug mediul prin agricultura intensivă, cei care militează pentru combaterea sărăciei globale spun că e nedrept ca din banii contribuabililor europeni să fie subvenționate firme mari care oricum s-ar descurca fără acești bani, în defavoarea țăranilor săraci din Africa și America de Sud, cei interesați de bunăstarea animalelor arată cu degetul spre tratamentul acestora în complexele agro-industriale. Fermele mari sunt supuse focului încrucișat în toată lumea dezvoltată, chiar mai mult în SUA, unde dominația lor este mai evidentă decât în Europa. Propunerile actualului comisar pentru Agricultură Mariann Fischer Boel privind fixarea unei limite superioare a sumei pe care o exploatație o poate primi au fost respinse prin presiunea lobby-ului agricol, dar ceva mijloace timide de limitare au fost introduse. În România, ruptura între agricultura de subzistență și fermele foarte mari face ca distribuția subvențiilor să fie cea mai inechitabilă din toată UE.

Tabel 2.3. – Subvenții/suprafață primite în 2008, pe principalii beneficiari

Sursa: APIA, prelucrare Centrul Român de Politici Europene

Fig. 4 suprinde distribuția subvențiilor pe suprafață în România în funcție de mărimea exploatațiilor. Se vede o concentrare puternică a plăților în categoria fermelor foarte mari. Astfel, în 2008, 0,2% din exploatații (cele de peste 500 ha) au luat 30% din subvențiile PAC alocate României. Dacă includem și fermele de 100 – 500 ha, rezultă că 0,9% din exploatații au primit 51% din subvenții. Cifrele pentru 2007 arată o situație asemănătoare, iar pentru 2009 centralizarea cererilor făcută de APIA dă o distribuție similară. Evident, statistica procentuală este influențată de fragmentarea extremă a terenurilor la categoria 1 – 5 ha, dar nu trebuie să uităm că în același timp această statistică nu include cele 2,6 milioane de gospodării care au mai puțin de 1 ha.

Situația celor mai mari primitori de subvenții PAC din România este prezentată în tabelul 2.4.

Tabel 2.4. – Top 10 beneficiari plăți în România

Sursa: Organismul de Coordonare al agenților de Plăți

Dezvoltarea rurală

În general la nivelul UE, Pilonul I (subvenții) are alocată cea mai mare parte a fondurilor PAC. În România însă, situația e inversă. Dacă analizăm suma alocată (nu cheltuită) României în perioada 2007 – 2013 observăm că Pilonul II ar trebui să absoarbă 55% din fondurile agricole. Cazul României este tipic pentru statele din est, unde în general dezvoltarea rurală ocupă o pondere mai mare în alocarea bugetară decât subvențiile pentru ferme (vezi tabel 2.5.).

Tabel 2.5. – Ponderea Pilonului II în bugetul PAC

Sursa: Comisia Europeană, prelucrare Centrul Român de Politici Europene

CAPITOLUL III. ARMONIZAREA POLITICII AGRICOLE A ROMÂNIEI CU PAC

Integrarea în Uniunea Europeană a fost una dintre prioritățile-cheie ale politicii externe a României. Acest obiectiv strategic deosebit de important dă un impuls reformelor structurale de dinaintea aderării și acoperă toate sectoarele economiei naționale. Ca parte substanțială a acestei strategii, România trebuie să adopte în mod treptat o politică agricolă și un cadru instituțional pe deplin compatibile cu politica agricolă comună (PAC) a Uniunii Europene. La fel ca și celelalte 10 state membre care au aderat în 2004, România, ca nou intrant, va trebui să se adapteze la UE, să îndeplinească Criteriile de aderare de la Copenhaga și să se alinieze la întregul corp al legislației și politicilor existente ale UE.

Negocierile privind capitolul cel mai sensibil al României cu UE, Capitolul 7 – Agricultura, au fost deschise în noiembrie 2002. Puncte specifice deosebit de importante au fost măsura în care alocările financiare ale PAC sub formă de plăți de susținere directă (de aici încolo denumite plăți directe) vor fi extinse la fermierii români după aderare și cotele aferente pentru producție și susținere, măsuri de piață în special pentru prelucrarea produselor agricole și măsuri de dezvoltare rurală. Pentru România, adoptarea politicilor agricole de tip PAC va reprezenta o modificare semnificativă a tipului de susținere agricolă curentă (pilon 1 al PAC) și a politicilor de dezvoltare rurală (pilonul 2 al PAC).

Discuțiile între UE, România și Bulgaria privind capitolul agricultură s-au încheiat în iunie 2004, cele două țări primind practic același acord ca și statele care au aderat în 2004. Negocierile prevăd o perioadă de introducere treptată a plăților directe PAC, posibilitatea de creștere a plăților UE cu fonduri suplimentare și o opțiune pentru schema de plăți unice pe suprafață (SPUS). Atât România, cât și Bulgaria au negociat termeni favorabili pentru unele din cotele lor și alocările de prime (ex., izoglucoză, lapte, precum și prime la ovine). Acești termeni favorabili nu sunt atât rezultatul discuțiilor între negociatorii români și Consiliul European, ei putând fi atribuiți faptului că România (ca și Bulgaria) a beneficiat de principiul că trebuia acordat un tratament consistent cu măsurile asigurate pentru cele zece noi state care au aderat în 2004.

3.1.Poziția României în agricultură și comerțul agricol al UE

După 1990, sectorul agricol din România nu s-a bucurat de o percepție favorabilă. Agricultura a fost o activitate ineficientă sau prea puțin eficientă, ocolită de investitori, dar, totuși, punct de atracție pentru o pondere însemnată a populației. Ea a jucat și încă mai joacă un important rol social, constituind o „plasă de siguranță” pentru persoanele care nu pot găsi de lucru sau care nu pot obține salarii satisfăcătoare în alte sectoare ale economiei.

Mulți fermieri români practică o agricultură de subzistență, peisajul agricol fiind dominat de un număr mare de ferme mici, familiale, care exploatează fâșii înguste de teren, fără a putea obține o producție însemnată. Mai mult, o mare parte a rezultatelor activității agricole a acestor ferme este destinată autoconsumului.

Piața agricolă, la rândul său, nu este pe deplin funcțională – multe produse țărănești, de bază, nu pot fi vândute adesea decât pe sume derizorii unor intermediari – de multe ori deținând monopol local.

Fermierii contestă adesea nivelul scăzut al subvențiilor – de care au nevoie în condițiile în care se confruntă cu costuri de producție prea mari față de prețurile la care reușesc să își desfacă produsele. Ei solicită și protecție comercială față de concurenții din afară. Se ajunge la o situație dramatică: producătorii naționali nu rezistă concurenței străine, se confruntă cu serie de lipsuri, dar totuși nu părăsesc activitatea agricolă pentru că, spun ei, nu au altă alternativă.

Cu toate problemele existente în sectorul agricol românesc, nu trebuie neglijate aspectele pozitive sau potențial pozitive, care ar putea fi valorificate.

Cu 14,8 milioane hectare de teren agricol, România este al doilea mare producător agricol din Europa Centrală și de Est, după Polonia și la nivel mediu comparativ cu Uniunea Europeană. Atât solul cât și condițiile climatice din România asigură o producție agricolă eficientă. Un alt avantaj potențial al României, îl constituie păstrarea peisajului rural și a caracterului tradițional în multe zone ale țării, ceea ce poate contribui la dezvoltarea rurală, mai ales prin turismul rural.

Uniunea Europeană este un competitor important pe piața mondială a produselor agricole alături de Statele Unite ale Americii, Canada, Rusia, China, Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Brazilia etc. UE a importat în anul 2004, produse agricole în valoare de 60,298 miliarde Euro, comparativ cu exportul care a atins nivelul de 57,797 miliarde Euro, astfel balanța comercială s-a încheiat în anul 2004 cu un deficit de 2,5 miliarde Euro. Exportul extracomunitar este format, în proporție de 51%, din produse alimentare cu valoare adăugată ridicată.

Principalele grupe de țări parteneri de export ai statelor membre sunt: țările semnatare ale Acordului Nord American de Comerț Liber (North America Free Trade Agreement, NAFTA) – 26,2%, Bazinul Mediteranean 13,8%, Statele semnatare ale Convenției de la Lomé – 6,9% și țările candidate la aderare – 5,2%. Ponderea exporturilor Uniunii Europene către România este de doar 1,4% din total export.

Uniunea Europeană importă produse agricole și alimentare din Statele MERCOSUR – 22,5%, Statele semnatare ale Convenției de la Lomé – 14,9%, NAFTA – 13,5%, țările din Bazinul Meditereanean – 10,3%, iar din țările candidate doar 5,7%.

Baza politicii comerciale se află în Tratatul de la Roma, Articolul 2, prin care se stabilesc obiectivele Comunității Europene. Articolele 131 și 132 ale Tratatului explică principiul de funcționare a politicii comerciale comune: contribuirea în interes comun, pentru dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial, eliminarea treptată a restricțiilor în comerțul internațional și reducerea barierelor vamale. Articolul 133 prevede instrumentele și mecanismele de realizare a politicii comerciale.

Principalele instrumente ale politicii comerciale comune au fost: taxele vamale, taxele preferențiale sau contingentele tarifare, contingentele, limitările voluntare la export, taxele antidumping, plafoanele de preț, barierele tehnice, subvențiile la export (la produsele agricole), subvențiile interne, licențele. Gama instrumentelor s-a restrâns în anii ’90, după ce anterior relaxarea tarifară fusese acompaniată de o veritabilă proliferare a obstacolelor netarifare.

3.2.Schimburile comerciale cu produse agricole ale Romaniei cu UE

Comerțul cu produse agricole și alimentare ocupă din cele mai vechi timpuri un loc important în economia mondială. Pe termen scurt și mediu comerțul agricol se caracterizează prin fluctuații și tensiuni, iar pe termen lung prin disparități și decalaje între țările bogate și cele sărace, între diferite zone și regiuni geografice.

Exporturile agricole ale Uniunii Europene în România sunt favorizate de nivelul calitativ superior al produselor și de regimul preferențial acordat de România la importul de produse agricole din UE, în baza Acordului European.

În perioada de tranziție la economia de piață și de preaderare a României la Uniunea Europeană, comerțul agricol al României cu UE a fost caracterizat de următoarele trăsături:

România a devenit net importatoare de produse agricole din Uniunea Europeană încă din primul an al tranziției. Înainte de 1990, România a fost net exportatoare de produse agricole în UE, cu un sold pozitiv al balanței comerciale de 23 milioane USD.

Deficitul comerțului agricol cu UE a marcat o tendință de scădere în totalul deficitului înregistrat în comerțul României cu UE, de la 56% in 1993 – primul an de funcționare al Acordului Interimar – la 20% în 2001.

Exportul de produse agroalimentare al României în Uniunea Europeană a crescut an de an, de la 293 milioane Euro în anul 2001, la 587,4 milioane Euro în anul 2004 și 1,1 miliarde Euro în 2007.

Pe categorii de produse, România are o balanță de plăți pozitivă la următoarele: animale vii, produse lactate, ouă, miere și alte produse agricole de origine animală, legume, semințe și fructe oleaginoase și alte produse agricole de origine vegetală, preparate din carne. Balanța comercială a României în relațiile cu Uniunea Europeană este negativă la următoarele categorii de produse: carne, plante și produse floricole, fructe, ceai, cafea și condimente, cereale, produse de morărit și malț, extracte vegetale, grăsimi animale și vegetale, zahăr și produse din zahăr, cacao și produse din cacao, preparate din cereale și făină, preparate din legume, fructe și nuci, alte preparate, băuturi, băuturi alcoolice și oțet, reziduuri și pierderi din industria alimentară și tutun.

În anul 2004, ponderea exporturilor de produse agroalimentare ale României în UE în totalul exporturilor țării noastre cu statele membre era de 3,1%, ponderea importurilor era de 4,6%, iar ponderea deficitului comercial la produse agroalimentare în deficitul comercial de 10,4%.

Politica comercială privind schimburile de produse agroalimentare dintre România si Uniunea Europeană a fost stabilită în Acordul European încheiat de cele două entități politice. Efectele Acordului European asupra stimulării exportului agricol românesc în Uniunea Europeană nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor, oportunitățile create în urma încheierii acestui document nefiind exploatate eficient de țara noastră, în condițiile:

problemelor structurale din agricultura României în perioada de preaderare, nerezolvate în procesele de reorganizare și privatizare;

nivelurilor reduse ale producțiilor agricole interne, în special la produsele de origine animală, care nu au acoperit nici cererea internă de consum;

calității scăzute a produselor românești și armonizării parțiale a standardelor sanitar veterinare românești cu cele ale Uniunii Europene;

caracterului concurențial redus al produselor agroalimentare românești în comparație cu cele europene din punctul de vedere al structurii sortimentale și calității;

utilizării parțiale a contingentelor de export acordate României de către Uniunea Europeană etc.

În negocierile României cu Uniunea Europeană în privința regimului comerțului bilateral cu produse agricole de bază, Uniunea Europeană s-a arătat pregătită să își deschidă mai larg piețele pentru importul de produse agricole și alimentare românești, în limita unor cote.

Pentru exportul produselor românești către Uniunea Europeană s-a convenit liberalizarea totală a comerțului cu produse agricole de bază, mai puțin pentru unele sectoare pentru care s-au stabilit concesii specifice.

Tabelul Nr.1: Contingentele de produse agroalimentare stabilite între Uniunea Europeană și România în anul 2004

Sursă: pe baza datelor furnizate de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, iulie, 2004

În perioada 1998-2004, contingentele stabilite de România cu Uniunea Europeană nu s-u modificat, cu excepția introducerii unor contingente pentru produse noi: carne de bovină, carne de pasăre, brânzeturi și făină. Pentru aceste produse s-au stabilit contingente “în oglindă”, adică taxe vamale reduse sau zero pentru aceeași cantitate exportată sau importată din/în România în/din Uniunea Europeană: 4000 tone carne de bovină, 3900 tone de carne de pasăre, 2600 tone brânzeturi, 3000 tone făină.

Pentru unele produse, cum ar fi: carne de porc, tomate, castraveți, ardei, fructe și ulei, România a negociat doar contingente de export, ceea ce va permite produselor agricole românești intrarea pe piețele europene.

La alte produse, cum ar fi: unt, cartofi și orz, România a negociat contingente doar la import, fapt ce implică consecințe negative pentru țara noastră, în sensul facilitării pătrunderii masive a acestor produse pe piața românească.

Producătorii agricoli români sunt încurajați în obținerea și exportul pe piața europeană a unor produse, ca: tomate, castraveți, ardei, unele fructe, porumb, vin, ulei, carne de ovine și caprine, fructe de pădure, produse ecologice, șroturi etc. Totodată, pe piața românească, importurile de produse lactate, băuturi alcoolice și nealcoolice, preparate din carne, produse zaharoase etc. provenite din Uniunea Europeană sunt semnificative.

În anul 2005, exporturile de produse agroalimentare ale României au însumat 673,3 mil. Euro, înregistrându-se o creștere a acestora cu 14,6 % față de anul 2004. În valoarea totală a exportului, animalele vii dețin o pondere de 20,9%, fiind urmate de: semințe și ulei de floarea soarelui (14,4%), porumb (6,5%), orz (4,5%), nuci (3,8%), grâu (3,7%).

Tabelul Nr. 2: Balanța comercială cu produse agroalimentare (mil. Euro)

Sursă: pe baza datelor furnizate de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, iunie 2006

În anul 2006, anul de dinaintea aderării României la Uniunea Europeană, ponderea exportului realizat în țările membre ale UE a reprezentat 66% din exportul total de produse agricole si agroalimentare. Procesul de liberalizare graduală a comerțului agricol cu UE a fost într-o permanență dinamică și a cunoscut mai multe etape, prin care concesiile tarifare de care beneficiază produsele românești pe piața comunitară au fost într-o continuă îmbunătățire. În 2006, deficitul comercial cu produse agroalimentare a fost de 1,57 miliarde Euro, în creștere cu 16,5%, față de anul 2005, importurile depășind suma de 2,4 miliarde euro, în 2006.

Topul țărilor partenere situate pe primele 6 locuri în derularea importurilor și exporturilor din anul 2006 (reprezentând 66,6% din total importuri, respectiv 69,0% din total exporturi) este prezentat în tabelul numărul 3:

Sursă: Institutul Național de Statistică

În 2006, dintre produsele românești de interes pentru exportul în UE care se realizează fără taxe vamale de import, în cantități nelimitate sunt: ovine vii, suc de mere, miere naturală, unele sortimente de legume și fructe proaspete, ulei de floarea soarelui și soia, margarină, conserve și sucuri de legume si fructe.

Din categoria produselor pentru care importul în UE, în anul 2006 este liberalizat total în limita unor contingente tarifare anuale fac parte: bovine vii (46 mii capete), carne de pasăre (9 mii tone), ouă (2.335 tone), brânzeturi (2.600 tone), conserve și preparate din carne (3.825 tone), vinuri (345.000 hl), tomate (9.750. tone), cereale (230 mii tone grau, 149 mii tone porumb, 89 mii tone secară, 7 mii tone orz), făină (18 mii tone).

Din 6 țări central și est europene candidate, România se situa pe locul 5 între furnizorii de produse agricole ai UE, după Polonia, Ungaria, Republica Cehă și Bulgaria, acoperind numai 4,5% din exportul agricol al celor 6 țări în UE, în pofida avatajului natural comparativ pe care îl deține.

Programe de stimulare a exportului în perioada de pre-aderare

În cadrul Sistemului de Susținere și Promovare a Exportului cu finanțare de la bugetul de stat, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a derulat Programul de prime la export pentru produse agroalimentare și Programul de creștere a competitivității produselor agricole, cu o alocație bugetară (comună) în anul 2006, de 14108 mii lei (RON).

Cele două programe vizează utilizarea fondului atât pentru acordarea de prime la export, la mărfuri cu oportunități de vânzare pe piețele externe și care sunt eligibile în conformitate cu angajamentele asumate de România în Runda Uruguay, cât și pentru creșterea calității produselor agroalimentare prin implementarea sistemelor de management al calității, dotarea laboratoarelor și protejarea mărcilor și invențiilor.

Produsele eligibile sunt: vinuri, animale vii cereale, semințe oleaginoase, uleiuri vegetale, unt și grăsimi vegetale, brânzeturi, carne (bovine, porcine, ovine) și preparate din carne de pasăre, ouă, fructe și legume. În anul 2006 s-a acordat prima de export pentru vinurile îmbuteliate cu denumire de origine controlată (DOC) și vinurile spumante îmbuteliate (Ordinul MAPDR / MFP nr. 75/248 privind acordarea de prime la exportul de vinuri.

Cuantumul primei de export a fost de de 90 lei (RON)/hl și se acorda în limita a 8080 hl pentru marfa exportată după 1 martie 2006 și încasată până la 31 decembrie 2006 inclusiv, pentru exportul către toate destinațiile cu excepția țărilor membre ale Uniunii Europene.

În vederea armonizarii legislației românești în domeniul Mecanismelor Comerciale cu cea a Uniunii Europene, începând cu 1 martie 2006 România a introdus într-o manieră simplificată sistemul certificatelor de export și de import și sistemul garanțiilor, pentru anumite produse agricole (HG.255/2006). Conform prevederilor acestei hotărâri:

– la export, sistemul certificatelor și al garanțiilor se instituie pentru vinurile îmbuteliate cu denumire de origine controlată și vinurile spumante îmbuteliate, pentru care se acordă primă de export;

– la import, sistemul certificatelor și al garanțiilor se instituie pentru importurile în regim preferențial, în cadrul contingentelor tarifare stabilite cu Uniunea Europeană, pentru carne de pasăre și carne de porc.

România a înregistrat, în anul 2007, un deficit de aproape 2,15 miliarde de Euro în comerțul cu produse agroalimentare din țările intra și extracomunitare. În anul 2007, importurile au atins 3,25 miliarde de Euro, în timp ce exporturile României cu produse agro-alimentare pe piața UE și în țările terțe au depășit cu puțin 1,1 miliarde euro. Porumbul și grâul au fost principale produse importate în 2007 – din cauza deficitului de cereale înregistrat de România în urma secetei – cantitățile depășind 660.668 tone porumb, respectiv 587.525 tone grâu și amestec de grâu cu secară. Valoarea acestor importuri a depășit 133 milioane euro.

Importurile de produse agroalimentare, în 2007, s-au mai axat pe citrice proaspete sau uscate – 165.849 tone, în valoare de 68,84 milioane Euro, preparate de tipurile celor folosite în hrana animalelor – 162.065 tone – de aproape 88,9 milioane Euro și banane proaspete sau uscate – 156.441 tone, valorând 77,2 milioane euro. De asemenea, au mai fost importate 126.715 tone de carne și organe comestibile de pasăre pentru care au fost cheltuite 146,6 milioane Euro.

În 2007, circa 105,2 milioane Euro au fost încasate din exportul unei cantități de 382.686 tone semințe de floarea-soarelui și circa 77,7 milioane Euro din exportul a 279.125 tone de semințe de rapiță.

Exporturile de grâu și meslin (amestec de grâu cu secară) au totalizat 206.633,7 tone în 2007, iar orzul 139.808 tone, încasările depășind 72 milioane euro. De asemenea, a fost exportată o cantitate de 312.288 tone de porumb în valoare de 74,6 milioane euro.

Animalele vii, în special cele din specia bovină, au fost printre cele mai exportate produse în 2007, cantitatea totală fiind de 50.983,5 tone, cu o valoare de 91,3 milioane Euro. Exportul de oi și capre în viu – 43.792 tone – a contribuit cu 75 milioane euro la balanța comercială cu produse agroalimentare.

Figura Nr. 1: Structura exporturilor FOB pe principalele grupe de mărfuri în perioada 1.I – 31.XII 2007

Sursă: Buletinul Național de Statistică

Exporturile FOB realizate în trimestrul I 2008 au fost de 29326,4 milioane lei (7965,4 milioane euro), iar importurile CIF au fost de 47175,9 milioane lei (12814,9 milioane euro). Comparativ cu perioada corespunzătoare din anul 2007, exporturile au crescut cu 23,4% la valori exprimate în lei (13,5% la valori exprimate în euro), iar importurile au crescut cu 22,1% la valori exprimate în lei ( 12,3% la valori exprimate în euro). Deficitul comercial FOB-CIF în trimestrul I 2008 a fost de 17849,5 milioane lei (4849,5 milioane euro), cu 2969,8 milioane lei (455,8 milioane euro) mai mult decât în trimestrul I 2007. Valoarea schimburilor intracomunitare de produse agricole si agroalimentare în trimestrul I 2008 a fost de 20695,3 milioane lei (5610,9 milioane euro) la expedieri și de 33031,9 milioane lei (8953,5 milioane euro) la introduceri, reprezentând cca.71% din total exporturi și cca.70% din total importuri. Diferența între dinamica determinată pe baza valorilor exprimate în lei și cea determinată din valori exprimate în euro a fost determinată de deprecierea monedei naționale cu 8,8% în luna ianuarie 2008, cu 8,0% în luna februarie 2008 și cu 10,5% în luna martie 2008, față de lunile corespunzătoare din anul 2007.

Figura Nr. 2: Exporturile (FOB), importurile (CIF) și soldul operațiunilor de comerț

internațional cu produse agricole și agroalimentare

Sursă: Institutul Național de Statistică

Figura Nr. 3: Structura comerțului internațional pe grupe de produse, în trimestrul I 2008

Sursă: Institutul Național de Statistică

UE a rămas principalul partener în comerțul agricol al României, atât în ceea ce privește exporturile cât și importurile.

3.3.Rezultatele obținute de România în cadrul negocierilor la Capitolul 7 – Agricultura

În ceea ce privește capitolul de negociere cu Uniunea Europeană privitor la agricultură, acesta a acoperit următoarele domenii principale:

aspecte orizontale: garantare și orientare; mecanisme de schimb comercial; politica în domeniul calității; agricultura organică; rețeaua de date contabile specifice; subvenții de stat;

organizarea pieței comune: culturi arabile; cereale, semințe oleaginoase și culturi proteice; cereale nealimentare prelucrate, amidon din cartofi, substituenți cerealieri, orez; zahăr; culturi de plante pentru producția de fibre ;

culturi specializate: fructe și legume; vin și alcool; banane; ulei de măsline; tutun;

produse animaliere: lapte și produse lactate; carne de vacă; carne de oaie; carne de porc;

dezvoltarea rurală;

legislația în domeniul veterinar: sistemul de control de pe piața internă; identificarea și recensământul animalelor; controlul la granițele externe; măsuri de control al bolilor animaliere; sănătatea animalelor – comerțul cu animale vii și produse animaliere; protecția sănătații publice; asigurarea condițiilor corespunzătoare de viață pentru animale; legislația specifică zootehniei;

legislația în domeniul fitosanitar: organisme dăunătoare; calitatea semințelor și a materialului săditor; drepturi privind varietatea plantelor; produse utilizate pentru protecția plantelor / pesticide; nutritia animalelor.

În urma închiderii Capitolului 7 – Agricultura, România a obținut diferite perioade de tranziție, printre care:

România a solicitat și a obținut o perioadă de tranziție de trei ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea și retehnologizarea unităților de tăiere și alinierea la cerințele europene a unităților de procesare a cărnii (26 de unități);

România a solicitat și a obținut o perioadă de tranziție de trei ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea și retehnologizarea unităților de procesare a cărnii de pasăre (2 unități);

România a solicitat și a obținut o perioadă de tranziție de trei ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea și retehnologizarea unităților de procesare a laptelui (28 de unități), precum și pentru organizarea centrelor de colectare și a celor de standardizare lapte;

România a solicitat și a obținut o perioadă de tranziție de trei ani, până la 31.12.2009, pentru conformarea la cerințele comunitare a fermelor de animale de lapte și la calitatea laptelui crud obținut;

România a solicitat și a obținut încadrarea în categorii a zonelor viti-vinicole;

România a solicitat și a obținut o perioadă de tranziție de opt ani, până la 31.12.2014, pentru defrișarea suprafețelor de 30.000 hectare ocupate cu hibrizi interziși și replantarea acestora cu soiuri din specia Vitis vinifera, cu recunoașterea dreptului de replantare;

România a solicitat și a obținut drepturi suplimentare de plantare a viței de vie pentru vinuri de calitate cu denumire de origine controlată și struguri de masă, de 1,5% din suprafața totală cultivată cu viță de vie;

România a solictitat și a obținut dreptul de adăugare a zaharozei pentru îmbogățirea musturilor în zahăr în vederea ridicării potențialului alcoolic al vinurilor;

România a solicitat și a obținut recunoașterea și protecția denumirilor geografice și de origine pentru:

13 băuturi spirtoase din prune, respectiv “țuică”, “horincă”, si “turț”, 5 băuturi spirtoase din distilat de vin, respectiv “vinars”, 7 tipuri de lapte, 3 tipuri de iaurt, 1 lapte bătut, 4 tipuri de caș, 21 de tipuri de brânză, 26 de tipuri de cașcaval, 8 tipuri de telemea, 1 tip de salam (Sibiu), 1 tip de cârnți (Pleșcoi), 2 tipuri de pâine, 2 tipuri de covrigi, 1 tip de plăcintă, 1 magiun.

Recunoașterea și protecția denumirii generice pentru băutura spirtoasă pălincă “pălincă”;

România a solicitat și a obținut derogare de la normele sanitar-veterinare, pentru producerea prin mijloace tradiționale pentru:

58 de tipuri de brânză și produse lactate de vacă, oaie, capră și bivoliță, produse prin tehnologii tradiționale.

România a solicitat și a obținut posibilitatea utilizării a 20% din fondurile destinate dezvoltării rurale pentru suplimentarea plăților directe (top-up);

România a solicitat și a obținut trei ani, până la data de 31.12.2009 – pentru utilizarea produselor de protecție a plantelor omologate în prezent în România și care conțin următoarele substanțe active incluse în Anexa I a Directivei 91/414/CEE : sulf, acetoclor și respectiv doi ani pentru substanță activă 2,4 D, cupru (sub formă de sulfat, oxiclorură sau hidroxid);

Obiectivul principal al strategiei de negociere la Capitolul 7 – Agricultura – a constituit obținerea unor rezultate foarte bune în cinci domenii: agroindustrie, sectorul viti-vinicol, zootehnia și creșterea animalelor, dezvoltarea rurală și suprafața cultivabilă pentru cereale.

Pentru lapte, România a obținut o cotă de 3,3 miliarde litri, cotă considerată de către reprezentanții Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale ca fiind foarte bună, din moment ce în prezent industria absoarbe 1,2 miliarde litri. În schimb, calitatea laptelui lasă mult de dorit, neatingând standardele de calitate impuse de UE. În plus, în România există un număr extrem de redus de unități de procesare a laptelui, capabile să producă la standarde europene. Conform oficialilor din acest ministerul de resort, în România vor trebui construite, până în 2009, aproximativ 30.000 de ferme de vaci, la standarde europene.

Sectorul zahărului este controversat. Cota de procesare negociată de România se ridică la 440.000 de tone, valoare care îi avantajează doar pe procesatori, pentru că dintr-un milion de tone de sfeclă se obțin 109.000 tone de zahăr. Această cantitate de sfeclă se obține de pe 40.000 de hectare, în condițiile unei producții medii de 25 de tone/ha. În prezent, în România se cultivă sfeclă de zahăr pe aproximativ 30.000 – 40.000 hectare. În aceste condiții, România va trebui să importe restul de zahăr brut necesar procesării până la concurența cotei negociate.

În ceea ce privește sectorul viti-vinicol, România a obținut recunoașterea întregii suprafețe cultivate cu viță de vie, inclusiv hibridă.

Sprijinul comunitar pentru bovine și ovine, negociat pe baza Documentului de Poziție – Capitolul – Agricultură, ca fi acordat, începând cu anul 2007, sub forma plăților directe. Alocarea sumelor se va face gradual, până în anul 2016, în următoarele proporții pe ani: 25%, 30%, 35%, 40%, 50%, 60%, 70%, 80%, 90% și 100% în anul 2016.

La culturi arabile (ca referință pentru plățile directe), solicitarea României a fost de 6,891 mil.ha și oferta Comisiei a fost de 7,012 mil.ha, reprezentând 101,75%, un procent mulțumitor pentru decidenții români.

Suprafața agricolă acceptată de către UE pentru plăți directe este de aproximativ 7 milioane hectare, în condițiile în care, în prezent, suprafața agricolă reală a României este de circa 14 milioane hectare. În această situație, restul de 7 milioane hectare nu vor beneficia de un astfel de sprijin din partea UE, producția obținută pe această suprafață urmând a fi comercializată la prețuri superioare celei care va fi susținută financiar de către Comunitate. Perioadele de tranziție solicitate de România au fost acceptate de către UE.

Ca rezultat al negocierilor privind Capitolul 7 – Agricultura între UE și Guvernul României, țara noastră a obținut o alocare bugetară generală legată de PAC de peste 4 miliarde euro pentru 2007-2009. Aceste fonduri vor fi împărțite între dezvoltare rurală, susținerea pieței și plăți directe:

Suportul financiar propus pentru plățile directe pentru România timp de trei ani se ridică la 881 milioane euro, sumă care include susținerea financiară pentru produse sau sectoare pentru care sunt stabilite cote, suprafețe de referință sau plafoane naționale. Acest tip de susținere financiară nu necesită cofinanțare de la bugetul național, dar implică costuri de implementare naționale.

Suma de 732 milioane euro propusă pentru măsurile de piață, care cuprinde intervenția pe piață și refinanțarea la export, nu necesită cofinanțare națională. Această susținere financiară a fost alocată începând cu anul 2007. Intervenția pe piață este instrumentul de stabilizare a prețurilor pieței, prin cumpărarea producției în surplus și stocarea ei în stocuri publice sau private. Refinanțările la export reprezintă alocarea pentru anumite produse exportate (cum ar fi laptele și produsele lactate, carnea de vită, cerealele, fructele și legumele, produsele din zahăr, produsele prelucrate etc.) a diferenței între prețul la export și prețul internațional, având în vedere că prețurile la produsele agricole sunt în general mai mari în Uniunea Europeană în comparație cu cele de pe piața mondială.

Susținerea financiară pentru dezvoltarea rurală din bugetul UE reprezintă un angajament de 2.424 milioane euro pentru 2007-2009. Ponderea de cofinanțare cerută din bugetul național se ridică la 25%.

3.4.Identificarea problemelor în agricultura României

Problemele structurale ale agriculturii românești sunt probabil cel mai dificil de rezolvat. Spre deosebire de majoritatea statelor care au devenit membre în 2004, în România dezechilibrele structurale din sectorul agricol sunt mai mari, făcând corecțiile mai complicate.

Fragmentarea excesivă a proprietății agricole este unul dintre neajunsurile cele mai importante ale sectorului agricol național. UE nu are competențe directe în această problemă, putând acționa numai indirect, prin anumite măsuri de dezvoltare rurală sau prin stabilirea criteriilor de susținere a veniturilor agricultorilor.

O altă problemă structurală importantă a agriculturii naționale o reprezintă numărul mare de ferme de subzistență și de semisubzistență.

Așa cum s-a stabilit în urma negocierilor de aderare ale celor 10 state care au devenit membre în 2004, fermele de semisubzistență vor primi un ajutor financiar anual de maxim 1000 EUR/fermă, cu condiția ca fermierii să prezinte un plan de restructurare prin care să arate în ce mod exploatațiile respective pot fi transformate în „ferme comerciale” (adică pot deveni viabile economic). Și autoritățile române urmăresc să realizeze o schemă de restructurare a fermelor de semi-subzistență pe aceleași principii.

O altă disfuncționalitate structurală majoră a agriculturii românești o reprezintă ponderea mare a agricultorilor în totalul populației ocupate, precum și numărul mare de fermieri vârstnici. Pentru acest al doilea aspect, prezent într-o proporție mai mică și în agricultura comunitară, UE propune aplicarea unei scheme de pensionare anticipată. La rândul lor, autoritățile române urmează să aplice o astfel de schemă, care va presupune ca fermierii mai în vârstă să înceteze definitiv toate activitățile agricole comerciale, iar utilizarea terenului agricol să fie transferată altor fermieri mai tineri, care vor trebui să demonstreze că vor putea îmbunătăți viabilitatea exploatațiilor.

Un ultim aspect structural ține de industria alimentară, insuficient dezvoltată pentru a asigura o piață de desfacere atrăgătoare pentru produsele agricole de bază. Ministerul Agriculturii a propus un set de măsuri pentru corectarea acestui neajuns, printre care:

aplicarea unui nivel de 0% TVA pentru produsele alimentare proaspete;

îmbunătățirea mediului de afaceri pentru atragerea investițiilor străine directe în sectorul alimentar;

sprijin pentru realizarea marketingului în comun al produselor agricole.

Dezvoltarea sectorului agricol al României, vizează depășirea problemelor structurale actuale (slaba dotare cu mașini și utilaje, fărâmițarea terenurilor agricole) și creșterea competitivității produselor românești pe Piața Internă.

Pentru perioada 2007-2013, România își propune ca obiective principale:

dezvoltarea unui sector agricol si forestier competitiv, bazat pe cunoaștere și inițiativă privată;

reducerea dimensiunii populației ocupate în agricultură, corelată cu crearea de exploatații economice viabile, prin eforturi de reducere a gradului înalt de fragmentare a suprafeței agricole și a numărului de ferme de mici dimensiuni;

menținerea calității și a diversității spațiului rural și forestier în vederea obținerii unui echilibru între activitățile umane și conservarea resurselor naturale.

Prioritățile pe termen scurt în domeniul agricol în etapa post-aderare sunt:

intensificarea procesului de implementare a acquis-ului comunitar, cu precădere a celui fito-sanitar și veterinar;

finalizarea construcției instituționale necesare funcționării Politicii Agricole Comune (PAC), în acord cu reglementările Uniunii Europene;

creșterea investițiilor străine și valorificarea avantajelor existente: terenuri de calitate, forță de muncă ieftină și relativ calificată, posibilități pentru agricultura organică;

integrarea în aranjamentele de piață comună a unei serii de produse agricole, inclusiv culturile arabile, zahărul, produsele animaliere și culturile specializate;

fructificarea oportunităților oferite de acquis-ul comunitar în domeniul agriculturii;

o nișă care se pretează la specificul agriculturii românești este agricultura ecologică;

informarea continuă a populației ocupate în agricultură, dar și a populației rurale în general, cu privire la costurile și beneficiile pe care aderarea le va avea asupra lor;

informarea fermierilor cu privire la beneficiile PAC, la normele comunitare în domeniu și la cerințele pentru accesarea fondurilor comunitare sau a altor facilități financiare.

Priorități pe termen mediu și lung în domeniul agricol în etapa post-aderare sunt:

restructurarea și modernizarea sectorului agroalimentar și a celui forestier pentru a face față cerințelor pieței interne;

stimularea procesului de consolidare a fermelor printr-o piață funciară funcțională, sprijinirea transformării fermelor de semi-subzistență, cu potențial real de producție, în exploatații viabile din punct de vedere comercial și sprijinirea formării de asocieri între fermieri în scopul valorificării produselor;

îmbunătățirea calității procesării, controlului și calității produselor alimentare prin respectarea regulilor minime de siguranță a alimentelor impuse de cerințele PAC;

îmbunătățirea marketingului produselor agroalimentare, continuarea programelor pentru realizarea de centre de preluare-depozitare a produselor agricole și asigurarea transparenței pe piață;

promovarea investițiilor directe care vizează introducerea de noi tehnologii și creșterea calității produselor;

elaborarea și implementarea de planuri operaționale pentru asigurarea transparenței piețelor, atât pentru crearea unor sisteme de informare privind prețul produselor agricole (burse agricole), cât și privind prețul pământului.

Dezvoltarea rurală a României are ca principal obiectiv dezvoltarea armonioasă a comunităților rurale, simultan cu consolidarea sectoarelor agricol și silvic, ținând cont de cerințele de protecție a mediului înconjurător. În vederea atingerii acestui obiectiv, România va sprijini dezvoltarea infrastructurii rurale (rețelele de drumuri, rețelele de comunicații, servicii de sănătate, educație, consultanță) și diversificarea serviciilor oferite către populația din mediul rural.

Pentru reorientarea unei părți din populația ocupată în agricultură, în cadrul comunităților rurale vor fi stimulate dezvoltarea serviciilor pentru agricultură și diversificarea activităților economice complementare (mica industrie, turism, artizanat). Acestea vor trebui să contribuie la valorificarea resurselor specifice mediului rural (inclusiv a potențialului turistic și cultural-spiritual al satului românesc) și să asigure folosirea mai eficientă forței de muncă rurale.

Pentru dezvoltarea de proiecte care își propun potențarea și valorificarea resurselor locale, vor fi inițiate măsuri pentru creșterea capacității administrative locale de atragere a resurselor financiare, inclusiv prin parteneriate public-privat. Având în vedere calamitățile naturale din anii precedenți, autoritățile locale vor fi sprijinite pentru elaborarea și aplicarea de politici și programe de prevenire a riscurilor naturale.

3.5.Perspective privind convergența reală a agriculturii românești cu cea a UE

Pentru a studia convergența reală a agriculturii românești cu cea a Uniunii Europene, am întocmit o matrice SWOT (puncte tari, puncte slabe, riscuri și oportunități).

Puncte tari:

este al doilea mare producător agricol din Europa Centrală și de Est, după Polonia (Rou – suprafață agricolă de 14,8 milioane hectare);

clima și solul sunt favorabile dezvoltării unei agriculturi eficiente;

potențialul dezvoltării agricole ecologice;

folosirea unor metode tradiționale și non-intensive.

Puncte slabe:

rolul de “plasă de siguranță” pentru persoanele care nu-și pot găsi de lucru în alte domenii;

agricultori de subzistență – număr mare de ferme mici, familiale;

pondere mare a autoconsumului ;

piața agricolă nu este pe deplin funcțională ;

nivel scăzut al subvențiilor;

Scăderea ponderii producției agricole în PIB a fost însoțită de o creștere importantă a ponderii populației agricole în total populație civilă ocupată;

România dorește ca, prin integrarea în Uniunea Europeană, să obțină sau să consolideze:

stabilitate economică;

investiții mari din fondurile structurale;

venituri mai mari pentru fermierii agricoli ;

accesul la piața unică pentru produsele lor (piața Uniunii Europene, de 375 milioane de consumatori, plus 100 milioane de consumatori piața țărilor central și est-europene – ECE) ;

cererea sporită pentru produsele cu valoare adăugată mare.

Amenințările și riscurile privind integrarea României în domeniul agricol au fost legate de:

structurile agricole fragmentate;

piețe funciare și de arendare deficitare – piața pamântului este subdezvoltată, reprezentând numai 5% din potențialul total al acetei piețe;

acces redus la credite – investițiile de capital reprezintă numai 30% din nivelul calculat de Uniunea Europeană pentru ca România să îndeplinească standardele europene;

acces limitat la piețe;

consumul intermediar este extrem de scăzut (-25%), în concordanță cu activitățile agricole extensive;

lipsă de capital uman;

productivitatea muncii reprezintă jumătate din media Uniunii Europene, în timp ce costurile de producție sunt mai mari cu aproximativ 30%;

ponderea mare a autoconsumului – de două ori mai mare decât nivelul normal, considerat ca fiind de maximum 30% din output-ul agricol.

Uniunea Europeană dorește să obțină prin integrare o mai bună poziție competitivă la nivel mondial cât și lărgirea pieței pentru produsele lor. Amenințările pentru Uniunea Europeană privind integrarea în domeniul agricol a țărilor central și est-europene sunt : invazia produselor ieftine din țările central și est-europene, imigrarea masivă spre țările Uniunii Europene în căutarea unui loc de muncă și cheltuieli mari realizate din bugetul european pentru integrarea noilor membri.

3.6.Participarea României la programele de finanțare a agriculturii UE

În condițiile actuale, în care economia românească se confruntă încă cu probleme structurale destul de serioase, avem nevoie de strategii coerente și unitare care să aibă ca obiectiv programarea, prioritizarea și urmărirea politicilor de dezvoltare națională. În vederea asigurării fondurilor necesare implementării acestor strategii, România, ca fost stat candidat la statutul de membru al Uniunii Europene, a beneficiat în trecut de ajutor financiar din partea acesteia prin intermediul instrumentelor de pre-aderare – actualele programe PHARE, ISPA și SAPARD și altele.

Prin fondurile europene sunt finanțate proiecte care contribuie la dezvoltarea zonelor mai puțin avansate, prin investiții pentru coeziune economică și socială, în domenii cheie precum dezvoltarea resurselor umane, dezvoltarea infrastructurii locale și regionale, servicii sociale și servicii turistice. Scopul acestor investiții este crearea de locuri de muncă, creșterea nivelului competitivității și îmbunătățirea calității vieții pentru locuitorii regiunilor vizate.

Fonduri de pre-aderare ale României:

a) Programul PHARE (Poland Hungary Aid for Reconstruction of the Economy – Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstrucția Economiei) este un program lansat de Comunitatea Europeanã în 1990, având ca destinație Polonia și Ungaria. Ulterior el s-a extins și la celelalte state din Europa Centralã și de Est candidate la aderarea la UE, devenind principalul instrument de asistențã financiarã și tehnicã oferit de UE pentru restructurarea economiilor acestor țãri și crearea infrastructurii necesare aderãrii la Uniunea Europeanã.

PHARE se concentrează asupra a trei aspecte:

consolidarea administrației publice și a instituțiilor din statele candidate pentru ca acestea să poata funcționa eficent în cadrul Uniunii( dezvoltare instituțională);

sprijinirea statelor candidate în efortul investițional de aliniere a activităților industriale și a infrastructurii la standardele UE (investiții pentru sprijinirea aplicării legislației comunitare);

promovarea coeziunii economice și sociale ( investiții de coeziune economică și socială).

Aceste orientări au fost îmbunătățite mai departe în 1999 odată cu crearea SAPARD și ISPA, care au preluat dezvoltarea rurală și a agriculturii (SAPARD) și proiectele de infrastructură în domeniile de mediu și transporturi (ISPA) permițând PHARE să se concentreze asupra priorităților cheie care nu erau acoperite de aceste domenii. În 1998 au fost lansate unele facilități de recuperare pentru Bulgaria, Lituania, România, Slovacia și un program de fonduri prestructurale. Astfel prin finanțare se vizează ajutorarea instituțiilor ca să atingă standardele și normele UE.

Alături de PHARE, la acest proiect participă și instituții financiare internaționale: Banca Europeană de Investiții, Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare și Banca Mondială. Acordarea de subventii PHARE poate da țărilor candidate capacitatea de a iniția proiecte majore, cum ar fi instalații de epurare a apelor uzate, contribuind și la reducerea datoriilor statelor. S-a dorit ca prin intermediul programului PHARE să se ofere mai multe fonduri întreprinderilor mici și mijlocii din statele candidate.

Chiar și cu fondurile PHARE combinate cu cele a celorlaltor instituții financiare, este necesară și o finanțare suplimentară din sectorul privat.

Prin urmare, toate aceste finanțări au ca obiectiv extinderea UE spre est. Aceasta ar aduce avantaje atât Uniunii, cât și statelor care doresc integrarea. Prin extinderea ei, Uniunea ar obține o pondere mai mare economică și politică în contextul mondial.

b) Programul SAPARD

SAPARD este un program operațional din anul 2000. Are drept scop sprijinirea agriculturii și dezvoltarea ruralã în țãrile candidate din Europa Centralã și de Est. În perioada 2000-2006, România a primit 150 milioane Euro/an, fiind cel de-al doilea mare beneficiar dupa Polonia. În plus, guvernul României a contribuit cu suma de 50 milioane Euro.

SAPARD finanțeazã proiecte majore din domeniul agricol și al dezvoltãrii rurale. România a identificat patru axe prioritare care urmeazã sã fie finanțate în cadrul acestui program:

Îmbunãtãtirea activitãtilor de prelucrare și comercializare a produselor agricole și pescãrești;

Dezvoltarea și îmbunãtãțirea infrastructurii rurale;

Dezvoltarea economiei rurale (investiții în companiile cu profil agricol; Diversificare economicã; Silvicultură);

Dezvoltarea resurselor umane (Îmbunãtãțirea activitãții de instruire profesionale; Asistență tehnicã, inclusiv studii menite sã sprijine pregãtirea și monitorizarea programului, campanii de informare și publicitate).

Având în vedere că la data de 31 iulie 2006 au fost epuizate fondurile Programului SAPARD alocate prin acordurile anuale de finanțare pentru perioada 2000-2006, precum și faptul că s-a depus un număr foarte mare de proiecte conforme care depășesc alocarea financiară a Programului, a fost necesară asigurarea de la bugetul de stat a cofinanțării publice nerambursabile pentru realizarea acestor proiecte de investiții, în condiții de șanse egale pentru toți beneficiarii Programului SAPARD și pentru aplicarea cerințelor acquis-ului comunitar în sectorul agroalimentar românesc. Astfel, Guvernul României a adoptat Ordonanța de urgență nr. 59 din 6 septembrie 2006 privind asigurarea de la bugetul de stat a cofinanțării publice nerambursabile pentru proiectele de investiții din cadrul Programului SAPARD .

c) Programul ISPA

Programul ISPA (Instrumentul pentru Politici Structurale de Pre-Aderare) este unul dintre cele trei instrumente de finanțare nerambursabile ale Comunității Europene și a fost stabilit prin Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr.1267/1999 în vederea acordării asistenței pentru pregătirea aderării la Uniunea Europeană a țărilor din Europa Centrală și de Est, asistență acordată pentru realizarea coeziunii economice și sociale între state, în domeniul politicilor privind infrastructura de transport și de mediu.

Obiectivele generale ISPA au fost următoarele:

Să sprijine România în vederea alinierii standardelor sale de mediu la cele ale Uniunii Europene;

Să extindă și să conecteze rețelele de transport proprii cu cele transeuropene ;

Să familiarizeze țările beneficiare cu politicile și procedurile aplicate de Fondurile Structurale și de Coeziune ale Uniunii Europene.

Începând cu 2007, asistența financiară nerambursabilă acordată prin Programul ISPA a fost înlocuită de asistența financiară nerambursabilă acordată prin Fondul de Coeziune și întregul sprijin financiar a crescut substanțial (fiind mai consistent decât pachetul ISPA la data aderării) și au provocat autoritățile române să pregătească și să consolideze structuri administrative și de coordonare adecvate, în vederea creșterii capacității de absorbție a fondurilor. De asemenea, a fost pregătit un portofoliu substanțial de proiecte destinate finanțării din Fondul de Coeziune.

d) Programul SPP (Special Preparatory Programme – Programul Special Pregătitor)

La data de 21 septembrie 1999 s-a lansat la Euro Info Centre din București, sub auspiciile Delegației UE la București, Programul PHARE denumit SPP (Special Preparatory Programme) – Acțiuni rurale în valoare de peste 3 mil. EURO (din care sprijinul Comunitar reprezintă 2,5 mil EURO). Programul a fost acceptat de Comitetul Național Tehnic de Selecție. Termenul limită de primire a proiectelor a fost stabilit pe data 12 noiembrie 1999.

Prin SPP se incurajează inițierea de programe privind agricultura și dezvoltarea rurală, în următoarele direcții:

investiții în exploatații agricole;

îmbunătățirea prelucrării și marketingului produselor agricole;

dezvoltarea și diversificarea activităților economice generatoare de venituri alternative;

dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii rurale.

Fondurile post-aderare ale României, în perioada 2007-2013:

O dată cu momentul aderării la Uniunea Europeană și implicit la principiile comunitare ale politicii de dezvoltare regională, programele de pre-aderare au fost înlocuite de instrumente structurale (Fondul European pentru Dezvoltare Regională și Fondul Social European) și de coeziune.

Scopurile urmărite prin finanțarea proiectelor din aceste fonduri vizează în principal promovarea unei dezvoltări durabile, echilibrate și armonioase a ansamblului economic și social al Uniunii, pentru a se asigura îmbunătățirea nivelului de trai al cetățenilor Uniunii Europene, din care România face parte începând cu 1 ianuarie 2007.

Un aspect important este acela ca aceste posibilități de finanțare din fonduri europene vor fi mult mai mari decât până în prezent. Conform programării financiare, în perioada 2007-2009, România va beneficia de fonduri nerambursabile, de aproximativ 4 ori mai mari decât cele din perioada de pre-aderare, în valoare de 5973 milioane Euro.

România are nevoie de programele structurale, atât pentru a recupera decalajul existent față de țările membre ale Uniunii Europene, cât și pentru o dezvoltare durabilă. Fondurile structurale care vor finanța măsuri de politică regională trebuie astfel gestionate și direcționate încât să permită apropierea decalajelor între regiuni și nu să le adâncească.

Prin Planul Național de Dezvoltare, instrumentul de recuperare a disparităților de dezvoltare social-economică a României față de Uniunea Europeană, sunt orientate prioritățile cu obiectivele instrumentelor structurale. Principalele direcții de acțiune în domeniul dezvoltării regionale și locale, pentru perioada următoare, sunt:

Asigurarea stabilității macroeconomice, prin respectarea criteriilor de convergență, din procesul de integrare a României în Uniunea Europeană;

Asigurarea coerenței și complementarității politicilor economice, în special a politicii de dezvoltare regională;

Creșterea gradului de absorbție a fondurilor europene, în scopul realizării obiectivelor de coeziune economică și socială și pentru reducerea decalajelor inter și intra-regionale, precum și a decalajului ce desparte țara noastră de țările dezvoltate, membre ale UE;

Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii naționale și transnaționale, de transport, de mediu, de energie și pentru cercetare-dezvoltare;

Încurajarea reconversiei profesionale a categoriilor dezavantajate sau afectate de restructurări și susținerea perfecționării continue în muncă.

a) Fondul European de Dezvolare Regională (FEDR) – a fost creat în 1975 cu scopul de a redistribui o parte a contribuțiilor bugetare ale Statelor Membre către regiunile cele mai sărace ale comunității, în vederea sprijinirii dezvoltării lor economice. Astfel, FEDR redistribuie bugetul comunitar în investiții productive (pentru crearea și menținerea unor locuri de muncă durabile) și în investiții în infrastructură.

FEDR finanțează:

ajutoare directe pentru investițiile în întreprinderi (în special, IMM-uri) în vederea creării de locuri de muncă durabile;

infrastructuri legate, în special, de cercetare și inovare, telecomunicații, mediu, energie și transporturi;

instrumente financiare (fond de capital de risc, fond de dezvoltare regională etc.) destinate să sprijine dezvoltarea regională și locală și să favorizeze cooperarea între orașe și regiuni;

măsuri de asistență tehnică.

La nivelul României, prin FEDR se vor finanța integral Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice (POS CCE) și Programul Operațional Regional (POR). Bugetul total al programului POS CCE este de aproximativ 3 miliarde de Euro iar asistența comunitară se ridică la 2,5 miliarde de Euro (aproximativ 12,7% din totalul fondurilor UE investite în România în cadrul politicii de coeziune 2007-2013). Obiectivul general îl constituie creșterea productivității societăților românești în conformitate cu principiile dezvoltării durabile și reducerea disparităților comparativ cu productivitatea medie a Uniunii Europene. Ținta o reprezintă o creștere anuală medie a PIB per salariat de aproximativ 5,5%. Aceasta va permite României să atingă aproximativ 55% din productivitatea medie a UE până în 2015.

Bugetul total al Programului Operațional Regional (POR) este de aproximativ 4,38 miliarde de euro, iar sprijinul financiar acordat de Comunitate se ridică la 3,7 miliarde de euro (aproximativ 19% din totalul fondurilor europene investite în România în cadrul politicii de coeziune 2007-2013). Obiectivul general constă în sprijinirea dezvoltării economice, sociale, echilibrate teritorial și durabile a regiunilor din România, ținând seama de nevoile și resursele specifice ale acestora și punând accentul pe polii urbani de creștere, pe îmbunătățirea mediului de afaceri și a infrastructurii de bază. Regiunile României, în special cele mai puțin dezvoltate, ar putea deveni zone mai atractive în ceea ce privește locuirea, interesul turistic, investițiile și piața forței de muncă.

Dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor țării se va realiza printr-o abordare integrată, bazată pe combinarea investițiilor publice în infrastructura locală, politici active de stimulare a activităților de afaceri și sprijinirea valorificării resurselor locale, prin următoarele axe prioritare:

Axa 1:” Sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor – poli urbani de creștere”;

Axa 2: “Îmbunătățirea infrastructurii publice regionale și locale”;

Axa 3: ”Consolidarea mediului de afaceri regional și local”;

Axa 4: “Dezvoltarea turismului regional și local”;

Axa 5: “Dezvoltarea urbană durabilă”;

Axa 6: “Asistență tehnică”.

b) Fondul Social European (FSE) reglementat prin Regulamentul nr. 1081/2006 al Consiliului Uniunii Europene și al Parlamentului European și este principalul instrument al politicii sociale a Uniunii Europene. Prin intermediul acestui fond structural se acordă susținere financiară acțiunilor de formare și reconversie profesională ca și celor vizând crearea de noi locuri de muncă.

Prin FSE se finanțează două programe operaționale sectoriale: Dezvoltarea Resurselor Umane (POS DRU) și Dezvoltarea Capacității Administrative (POS DCA).

Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POS DRU)stabilește axele prioritare și domeniile majore de intervenție ale României în domeniul resurselor umane în vederea implementării asistenței financiare a Uniunii Europene. Elaborat în contextul Planului Național de Dezvoltare 2007-2013 , POS DRU este un instrument important în sprijinirea dezvoltării economice și a schimbărilor structurale. Obiectivul general al POS DRU îl constituie dezvoltarea capitalului uman și creșterea competitivității acestuia, prin conectarea educației și învățării pe tot parcursul vieții cu piața muncii și asigurarea participării crescute pe o piață a muncii modernă, flexibilă și inclusivă, pentru 1.650.000 de persoane.

Programul Operațional Dezvoltartea Capacității Administrative (PO DCA) a fost elaborat pentru a contribui în mod substanțial la punerea în practică a priorității tematice „Consolidarea unei capacități administrative eficiente”, stabilită în Cadrul Strategic Național de Referință (CSNR).

Necesitatea existenței unui PO DCA rezidă în următoarele:

eficiența serviciilor publice duce la o productivitate crescută în economie;

instituțiile administrației publice care funcționează bine sunt o precondiție pentru formularea și implementarea eficientă a politicilor, pentru a promova dezvoltarea socio-economică și a contribui la creșterea economică și crearea de locuri de muncă;

capacitatea instituțională și administrativă eficientă este factorul cheie pentru bună guvernare;

un element esențial al Strategiei Lisabona.

Obiectivul general al PO DCA este acela de a contribui la crearea unei administrații publice mai eficiente și mai eficace în beneficiul socio-economic al societății românești.

Fondul de Coeziune ajută statele membre cu un produs național brut (PNB) pe cap de locuitor de mai puțin de 90% din media comunitară să-și reducă diferențele dintre nivelurile de dezvoltare economică și socială și să-și stabilizeze economiile. Acesta susține acțiuni în cadrul obiectivului "Convergență" și se află sub incidența acelorași reguli de programare, de gestionare și de control ca în cazul FSE și FEDR.

Suspendarea asistenței financiare furnizate prin intermediul Fondului de Coeziune se produce prin decizia Consiliului (hotărând cu majoritate calificată) în cazul în care un stat membru care înregistrează un deficit public excesiv nu a pus capăt situației sau acțiunile întreprinse se dovedesc a fi necorespunzătoare. În România, prin Fondul de Coeziune sunt finanțate Programele Operaționale Mediu și Transport, însă acoperirea financiară este asigurată pe unele axe și din FEDR.

Bugetul total al Programului Operațional de Mediu (POS Mediu) este de aproximativ 5,6 miliarde de Euro și asistența comunitară se ridică la 4,5 miliarde de Euro (aproximativ 23% din totalul fondurilor UE investite în România în cadrul politicii de coeziune 2007-2013). Obiectivul global al POS Mediu îl constituie protecția și îmbunătățirea calității mediului și a standardelor de viața în România.

Programul Operațional Sectorial –Transport (POS-T) este unul din cele patru programe operaționale sectoriale elaborate de România pentru perioada 2007-2013. POS-T trebuie să fie elaborat împreună cu partea de transport a documentului strategic privind asistența din Fondul de Coeziune, care elaborat împreună pe baza obiectivelor din Planul Național de Dezvoltare (PND), stabilește prioritățile, țintele și alocările de fonduri de dezvoltare pentru sectorul de transporturi din România. Bugetul total al programului este de aproximativ 5,7 miliarde de Euro, iar sprijinul financiar acordat de Comunitate se ridică la 4,56 miliarde de Euro (aproximativ 23% din totalul fondurilor europene investite în România în cadrul politicii de coeziune 2007-2013). Obiectivul general al POS-Transport constă în promovarea, în România, a unui sistem de transport durabil, care să permită deplasarea rapidă, eficientă și în condiții de siguranță a persoanelor și bunurilor, la servicii de un nivel corespunzător standardelor europene, la nivel național, în cadrul Europei, între și în cadrul regiunilor României.

Fonduri complementare fondurilor structurale și de coeziune

Complementar acțiunilor susținute din Instrumentele Structurale, vor fi susținute totodată investiții în domeniul dezvoltării rurale și pescuitului, prin instrumente precum:

1.Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), care finanțează investiții pentru creșterea competitivității în agricultură și silvicultură, protecția mediului, ameliorarea calității vieții și diversificarea activităților economice în spațiul rural; FEADR va contribui la atingerea a trei obiective aflate în strânsa legătura cu cele trei capitole ale dezvoltării rurale, definite la nivelul Comisie și anume:

– îmbunătățirea competitivitatii agriculturii și sectorului forestier, prin mijloace de sprijinire a restructurării;

– îmbunătățirea mediului și a spațiului rural, prin sprijinul oferit pentru managementul terenurilor;

– îmbunătățirea calitatii vieții în zonele rurale și încurajarea diversificarii activităților economice.

La aceste trei obiective se adauga programul LEADER (inițiativa Comunității pentru Dezvoltarea Politicii și Economiei Rurale).

2.Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA) – intervine pentru susținerea piețelor agricole.

În manieră centralizată, FEGA finanțează:

contribuția financiară a Comunității la acțiuni veterinare punctuale, la acțiuni de control în domeniul veterinar, în cel al mărfurilor alimentare și al alimentelor pentru animale, a programelor de eradicare și de supraveghere a bolilor animale precum și a acțiunilor fitosanitare;

promovarea produselor agricole;

măsurile, adoptate conform legislației comunitare, destinate asigurării conservării, determinării, colectării și utilizării resurselor genetice în agricultura;

punerea în aplicare și menținerea sistemelor de informații contabile agricole;

sistemele de cercetare agricola.

3.Fondul European pentru Pescuit (FEP) – este instrumentul financiar al Uniunii Europene, conceput pentru a asigura dezvoltarea durabila a sectorului european de pescuit și acuacultură.

În afară de cele prezentate mai sus mai există și alte fonduri și programe mai puțin cunoscute de cetățenii României și anume: Programul Cadru pentru Drepturi Fundamentale și Justiție, Programul Cadru pentru Solidaritate și Fluxurile de Emigrare, Programul Cadru pentru Securitatea și Protecția Libertăților Civile, Programul de Sănătate Publică, Programul de Protecția Consumatorilor, Programul Internațional pentru Solidaritate Socială și Ocuparea Forței de Muncă, Fondul Granițelor Externe, Fondul de Integrare, Fondul pentru Repatriere etc.

CAPITOLUL IV. CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A SECTORULUI AGRICOL ROMÂNESC

Pentru formularea concluziilor acestei lucrări, am pornit de la politicile publice prioritare stabilite la nivel instituțional de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și asumate prin Programul de Guvernare și Planul strategic 2007-2009, astfel:

absorbția fondurilor comunitare destinate finanțării domeniilor specifice;

stimularea transformării gospodăriilor țăranești în exploatații agricole moderne cu caracter comercial, formarea și consolidarea clasei de mijloc în spațiul rural;

alocarea eficientă a resurselor bugetare pentru sprijinirea fermierilor și a asociatiilor acestora;

creșterea valorii adăugate a produselor agricole, forestiere și piscicole;

dezvoltarea și modernizarea spațiului rural;

gestionarea eficientă a infrastructurii de îmbunatățiri funciare de utilitate publică;

dezvoltarea pescuitului și acvaculturii;

gestionarea eficientă și durabilă a pădurilor;

îmbunatățirea cadrului instituțional în domeniile sale de activitate pe principiile transparenței, eficieței și debirocratizării.

În calitate de Stat Membru al Uniunii Europene, la nivel administrativ, România trebuie să își dezvolte capacitatea de reprezentare și negociere a poziției naționale în cadrul comitetelor, întâlnirilor și reuniunilor de lucru organizate la nivel comunitar.

În perspectiva preconizatei reforme a Politcii Agricole Comune (PAC) și a reorientării politicilor naționale de sprijin în domeniile agriculturii, modalitățile de promovare și reprezentare la nivel comunitar a intereselor naționale vor trebui îmbunătățite.

Având în vedere că MADR este o instituție cu impact mare teritorial (cca 62% din suprafața României este agricolă, însumând 14,8 milioane de ha teren și 6,3 milioane de ha pădure) și uman (majoritatea populației este implicată în activități din domeniul agriculturii) și că instituția gestionează un volum mare de fonduri – naționale și comunitare – ce vor crește progresiv în anii viitori datorită aplicării cadrului comunitar de sprijin pentru agricultură, a accesului la fondurile europene, rezultă necesitatea continuării reformării instituției.

Redimensionarea și modernizarea exploatațiilor agricole reprezintă o prioritate zero pentru România din perspectiva creșterii productivității și competitivității agriculturii în țara noastră.

Ca factor calitativ fundamental, productivitatea muncii determină într-o măsură hotărâtoare gradul de eficiență economico-financiară a oricărei exploatații, chiar și în condițiile deosebit de „nuanțate” specifice domeniului agriculturii.

În acest context trebuie, prin urmare, căutată explicația discrepanței economico-financiare care există în prezent între agricultura României și agricultura celorlalte țări membre ale Uniunii Europene.

Consider, de aceea, ca fiind importantă stabilirea și aplicarea unei strategii fundamentate științific menite să contribuie, pe termen mediu, la ridicarea pe o treaptă competitivă a productivității muncii la nivelul fiecărei culturi agricole și pe categorii de animale.

Strategia creșterii productivității muncii vizează, practic, două sfere de posibilități de acțiuni, astfel:

o sferă macroeconomică, la nivel de țară, respectiv de MADR (inclusiv programe ale Uniunii Europene);

o sferă microeconomică, la nivel de exploatație agricolă.

Crearea unor exploatații agricole eficiente presupune cunoașterea variabilelor organizaționale. Conceptul de variabilă organizațională se referă la factori interni și externi, ce condiționează într-o anume măsură caracteristicile organizatorice și de conducere a exploatației agricole respective. Printre acestea se numără:

dimensiunea exploatației agricole;

complexitatea producției;

nivelul înzestrării tehnico-materiale și umane;

gradul de specializare și de cooperare ;

calitatea sistemului decizional etc.

Dimensiunea unei exploatații agricole este reprezentată în principal de suprafața de teren, de numărul de animale deținute, de baza tehnico-materială existentă etc.

Eficiența economică este dependentă de creșterea dimensiunii exploatațiilor agricole, în timp ce aceasta este impusă de exigențele pieței, de raporturile costuri – prețuri, recunoscute de piață.

Având în vedere că aproximativ 97% din suprafața agricolă aflată în proprietate individuală este în posesia gospodăriilor țărănești care dețin suprafețe cuprinse între 1-10 hectare, se pune problema formării, prin aceste structuri, a exploatațiilor agricole optime.

Pentru formarea exploatațiilor agricole de tip comercial sunt necesare instrumente și mecanisme de încurajare a apropierii de piață, cât și măsuri speciale pentru stimularea organizării prin cooperare și asociere. Aceasta din urmă presupune un cadru legislativ și instituțional adecvat, care să sprijine formarea structurilor agricole comerciale, precum și creșterea concurenței acestora.

În concluzie, existența raporturilor dintre diferiți factori de producție din agricultură nu se va realiza dacă dimensiunea exploatațiilor nu creează cadrul de acțiune normală a acestora (a tuturor factorilor activității agricole).

În privința mecanizării lucrărilor agricole, dimensiunea exploatației trebuie să permită utilizarea tractoarelor, a mașinilor și utilajelor celor mai perfecționate din punct de vedere tehnic și al randamentului acestora.

Pe termen lung, trebuie avută în vedere consolidarea exploatațiilor agricole prin investiții și prin excluderea exploatațiilor marginale, pentru a putea face față competiției pe piața comunitară și în aceeași măsură pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale agricultorilor.

În general, productivitatea muncii va crește o dată cu utilizarea celor mai avansate tehnologii recomandate de cercetarea tehnică de profil.

Cu privire la lucrările de îmbunătățiri funciare, din studiile efectuate până acum în țara noastra sunt necesare amenajari de combatere a secetei pe cca. 6 milioane de hectare, de eliminare a excesului de apă pe cca 5,5 milioane hectare, lucrări și măsuri antierozionale pe cca. 7 milioane de hectare și de apărare împotriva inundațiilor pe 2,3 milioane de hectare. În prezent, acest necesar nu este acoperit nici măcar în proporție de 50%.

Lucrările de utilitate publică necesare pentru combaterea efectelor secetei, inundațiilor, alunecărilor de pamânt și eroziunii solurilor au ca efect nu numai evitarea sau diminuarea unor potențiale pagube agricole, ci acționează favorabil și asupra protecției obiectivelor social – economice și a mediului, constituind o prioritate pe termen mediu și lung.

În contextul actual, în care sectorul agricol național nu prezintă atractivitate pentru populație, se înregistrează o migrație a forței de muncă înspre alte State Membre. Exercitarea cu caracter temporar a unor activități agricole va avea ca efect atât transferul de cunoștințe, cât ți conțtientizarea potențialului de creștere pe care îl are sectorul agro-alimentar în România. Libertatea de circulație a persoanelor în spațiul comunitar creează premisele menținerii unui aflux semnificativ de forță de muncă înspre celelalte State Membre.

Referitor la organismele modificate genetic, România s-a aliniat acquis-ului comunitar și a interzis începând cu anul 2007, cultivarea de soia modificată genetic pentru toleranța la glifosat de amoniu (deoarece aceasta nu este aprobată în cultură în UE). În perioada 1999-2006 inclusiv, în România s-a cultivat în scop comercial soia modificata genetic.

Pentru a încheia într-o notă optimistă, apreciez că la nivel general creșterea economică din ultimii ani, precum și volumul fondurilor pentru agricultură și dezvoltare rurală la care România are acces începând cu 2007, constituie indicatori pe baza cărora se poate previziona o creștere constantă a investițiilor sectoriale în domeniile agriculturii și cele conexe. Creșterea productivității, a capacității de procesare și accesul liber pe piața unică europeană sunt factori ce vor favoriza dezvoltarea durabilă a mediului rural românesc în anii ce vor urma.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Politica Agricola Comuna In Romania (ID: 107554)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Politica Agricola Comuna In Romania

Copyright Notice

Aspecte Teoretice Privind Managementul Calitatii

Particularitatii ale Sistemului Investitional Raportate la Procedurile de Achizitii Publice

Creditul Ipotecar In Romania Si Posibilitatile Sale DE Evolutie

Resursele Financiare ALE Unitatilor Administratiilor Publice Locale

Frauda Financiara

. Bursa DE Valori Bucuresti Organizare, Funcionare, Rol

Copyright Notice

Similar Posts