.politica Agrara.cresterea Productiei Agricole Animale

=== AGRICULTURA1 ===

CAP.I 1.1. AGRICULTURA – RAMURĂ A ECONOMIEI NAȚIONALE

“Prima dintre arte, baza bogăției naționale, cea mai mare industrie care procură omului tot ceea ce e util vieții lui – s-a născut o dată cu societatea, a cărein putere a depins întotdeauna de dezvoltatea agriculturii”.

Formulată cu mai bine de un secol în urmă de marele agronom și economist agrar S. P. Radianu, această afirmație exprimă una din marile realități ale economiei românești din toate timpurile.

Realismul acestei afirmații este atestat în primul rând de vocația agricolă tradițională a românului care înainte de toate și-a muncit pământul, dar și de resursele naturale favorabile de care disapune agricultura României. Referindu-se la acest lucru P.S. Aurelian în lucrarea “Terra nostra” afirmă că în România, față de condițiile de care dispunem, agricultura merită locul I în programul economic pentru că este cea mai solidă temelie pe care putem zidi edificiul nostru economic și social.

Agricultura, ca orice activitate umană specializată, cuprinde nu numai sfera producției, ci și părți din distribuția bunurilor și serviciilor agricole. Larga sa răspândire în teritoriu se datorează răspândirii resurselor și cererii de alimente care determină gradul de utilizare al acestora. Asigurarea securității alimentare și protecția resurselor naturale necesită stabilizarea populației în toate zonele rurale și instituirea unor mecanisme eficiente care să reglementeze raporturile cerere-ofertă de produse agroalimentare. Amploarea acestor procese conferă agriculturii un rol pe care nici o altă activitate economică nu-l poate substitui, fie și numai pentru că cererea de alimente este esențială și are caracter permanent pentru existența umană.

Agricultura este considerată de către unii economiști mai mult decât un sector strategic, un “sector vital” sau “coloana vertebrală a spațiului rural”, iar de către francezi “petrolul verde al națiunii”. Rolul de factor principal de menținere a echilibrului ecologic atribuit agriculturii este azi o prioritate a politicilor de dezvoltare globală.

Pentru România, agricultura este una dintre cele mai importante resurse ale dezvoltării, cu condiția să devină competitivă privind calitatea produselor și nivelul prețurilor. Competitivitatea este cuvântul magic al acestor vremuri, când lumea evoluează spre o piață din ce în ce mai concurențială și spre mondializarea și regionalizarea ei. Mondializare nu este numai o constrângere, ci și o oportunitate necesară de care avem nevoie, întrucât deschiderea piețelor favorizează creșterea schimburilor în interiorul Uniunii Europene spre care tindem să ne integrăm, precum și între aceasta și restul lumii.

Opțiunile fundamentale ale agriculturii românești în această perioadă sunt reforma și integrarea în structurile agricole ale Uniunii Europene. Obiectivele și prioritățile cele mai importante vizează creșterea producției și a productivității agricole în vederea formării unei piețe deschise și competitive. Resursele naturale și potențialul uman de care dispunem, o anumită bază materială și experiență organizațională se constituie în avantaje comparative care pot asigura creșterea producției agricole și acoperirea necesarului de hrană pentru întreaga populație în vederea aderării avantajoase la Uniunea Europeană. Proprietatea privată dominantă asupra pământului și extinderea acesteia asupra celorlalte bunuri rurale și sectoare din amonte și aval de agricultură, concomitent cu o largă liberalizare a pieței, cu modernizarea tehnologică a producției și a canalelor de distribuție a alimentelor vor permite asigurarea unui nivel ridicat de competitivitate care va favoriza dezvoltarea modernă și echilibrată a spațiului rural românesc. Realizarea acestor obiective face necesară folosirea iteligenței economice care se exprimă, în primul rând, prin buna gestiune a exploatației agricole într-un mediu puternic concurențial. Managementul agricol are rolul de a învinge rezistența la schimbare și de a deprinde producătorul cu un nou tip de gândire, care să-l orienteze în elaborarea unor strategii de dezvoltare și penetrare pe piață, să-l învețe să facă față concurenței. “Individul este cel care trebuie să se schimbe, înainte de-a încerca să schimbe societatea”.

Agricultura este o ramură prioritară, de bază, ce trebuie să se integreze armonios în economia națională și să-și sporească rolul de factor de antrenare și structurare a acesteia pe principiile pieței libere. Ca rice activitate economică, activitatea agricolă are ca finalitate satisfacerea nevoilor umane și progresul în general.

Importanța agriculturii este reliefată de funcțiile acesteia care pot fi simtetizate astfel:

funcția alimentară constituie funcția principală a agriculturii, aceasta asigurînd dintotdeauna necesarul de hrană al populației din punct de vedere cantitativ , calitativ și sortimental;

baza dezvoltării industriale, agricultura fiind sursă de materii prime pentru industria prelucrătoare și piață de desfacere pentru produsele industriale;

sursă de export și deci, prin aport valutar, mod de echilibrare a balanței de plăți externe;

mijloc de combatere a poluării, agricultura fiind considerată “petrolul verde al națiunilor” ;

factor de micșorare a șomajului industrial prin migrația sat – oraș;

factor de echilibru în armonizarea dezvoltării mediului rural.

Aceste funcții capătă valențe noi în perioada de tranziție pe care o parcurge în prezent România, într-un context mondial aflat de asemenea în efervescența schimbărilor și căutărilor de soluții noi.

Opțiunea fundamentală și singura soluție o reprezintă formarea și dezvoltarea unei agriculturi durabile, ale cărei componente principale sunt:

formare unei agriculturi competitive care să creeze un surplus economic necesar propriei dezvoltări și participării la echilibrul economic general;

inserția agriculturii în “economia generalizată” , funcționând prin forțele pieței;

dezvoltarea unei agriculturi ecologice care să producă materii prime “curate” și care să nu fie agent și victima poluării, respectiv să nu deterioreze mediul;

dezvoltarea unei agriculturi care să asigure producătorilor agricoli venituri comparabile cu cele ale altor grupuri socio – economice, creșterea calității vieții agricultorilor.

Pentru România agricultura a reprezentat din totdeauna o ramură principală a economie naționale, cu o pondere însemnată la producerea venitului național și a Produsului Intern Brut.

Producția agricolă a reprezentat o rezervă importantă care prin valorificare la export a adus sume considerabile în valută liber convertibilă contribuind la echilibrarea atât a balanței comerciale, cât și a celei de plăți externe. Atât prin suprafața sa agricolă de 14 946,4 mii ha. (15 iunie 1999), cât și prin calitatea solurilor și a celorlalte condiții pedoclimatice, România se situează pe un loc important în Europa.

După decembrie 1989, în România se creează cadrul care impune corelarea tuturor laturilor unei economii în tranziție spre piața liberă. Începând cu acest moment evoluția spre economia de piață liberă, în cadrul unui proces tranzitoriu, impunea cu necesitate primatul de jure și de factor al proprietății private inclusiv în agricultură.

Prin adoptarea Legii 18/1991 privind Legea fondului funciar, sa creat cadrul legislativ care a permis restituirea terenurilor către foștii proprietari și descendenții acestora. Obiectivul major al acestei legi a rămas doar un deziderat atât timp cât nu s-au luat și alte măsuri legislative de natură să faciliteze noilor proprietari accesul la resursele absolut necesare desfășurării unei activități agricole cel puțin normale. Din această cauză agricultorii români au rămas doar cu satisfacția morală de a fi redevenit proprietari, însă cu marea insatisfacție de a nu putea exploata terenul astfel încât să-și poată recupera cheltuielile de producție efectuate. În acest context producția agricolă, vegetală și animală a scăzut considerabil.

Pe de altă parte, terenurile fărâmițate în parcele individuale au fost lucrate neglijent sau superficial, după posibilitățile țăranilor, înregistrându-se un pronunțat proces de degradare ale acestora. Sunt foarte multe cazuri în care terenurile fertile au rămas nelucrate, degradându-se calitativ din cauza lipsei de mijloace tehnice și a resurselor la nivelul agricultorilor individuali. Se impune luarea de măsuri rapide de protejare și revigorare a agriculturii în condițiile în care pe ansamblu, economia națională se află într-o profundă criză.

Considerăm că mai devreme sau mai târziu, agricultura își va regăsi rolul de “cheie boltă” în susținerea economiei românești.

1.2. POLITICA AGRARĂ DE FORMARE ȘI CONSOLIDARE A STRUCTURILOR DE EXPLOATAȚIE DIN AGRICULTURĂ

Anul 1989 a marcat sfârșitul perioadei de planificare centralizată în România și debutul tranziției la economia de piață – o perioadă de căutări și încercări economice cu un puternic impact social care continuă și astăzi. Principala schimbare structurală care și-a pus amprenta asupra zonelor rurale din România la începutul tranziției a fost reforma pământului. Între 1989 și 1990, cooperativele agricole de producție au fost practic desființate prin acțiunea spontană a foștilor proprietari.

Decolectivizarea a 4.260 cooperative agricole de producție (C.A.P.- uri) a început odată cu adoptarea Legii – decret nr. 42/1990, care a fost urmată de Legea fondului funciar nr.18/1991. Legea fondului funciar (art.8) și H.G. nr. 131/1991 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de reconstituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor a constituit cadrul legal complet pentru desființarea sistemului C.A.P.- urilor.

Până la sfârșitul anului 1991, ca urmare a introducerii acestei legi, circa 80% din terenurile arabile au intrat în proprietate particulară (în 1989 doar 12% din pământul arabil fiind în proprietate privată). Odată cu extinderea cadrului juridic privind regimul proprietății funciare, numărul total de proprietari particulari de terenuri se estimează a fi în creștere. Comisiile comunale, orășenești sau municipale cu sprijinul comisiilor județene și a municipiului București au trebuit să urmărească potrivit legii ca la punerea în posesie a deținătorilor de terenuri, să nu se producă nici un fel de degradări sau distrugeri ale culturilor, plantațiilor, fermelor zootehnice sau a altor bunuri. Cererile de reconstituire a dreptului de proprietate s-au depus la aceste comisii.

Dacă suprafața pentru care s-au depus cereri de restituire a depășit suprafața disponibilă, s-a aplicat un coeficient de scădere proporțională. După efectuarea calculelor, s-a demarat procesul de eliberare a adeverințelor de proprietate. În baza adeverinței s-a eliberat ulterior dovada dreptului pe proprietate, respectiv titlul de proprietate.

Punerea în posesie reprezintă un proces greoi, deoarece presupune existența unor evidențe cadastrale. Din această cază, prin apariția Legii nr.31/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, cei care dețineau în devălmășie o numită suprafață de teren au preferat să înființeze o societate agricolă în baza acestei legi, în așteptarea clarificării situației cadastrale.

La finele anului 1999, suprafața efectiv pusă în posesie reprezenta 85,4% din necesar (8 milioane hectare din 9,3 milioane hectare), iar numărul persoanelor puse în posesie 82,1% (3,8 milioane persoane din 4,7 milioane persoane). Titlurile de proprietate sunt eliberate doar în proporție de 77,4% (3,3 milioane titluri eliberate din 4,3 milioane titluri de eliberat).

Este de remarcat că în procesul de privatizare a C.A.P.- urilor faptul că terenurile și efectivele s-au privatizat mult mai rapid în comparație cu clădirile și construcțiile aferent. Infrastructura publică (de exemplu: drumuri, căi de acces, instalații de electrificare, aprovizionare cu apă și gaze, etc.) a rămas în proprietatea statului (domeniul public al statului).

Evoluția formelor de exploatare a resurselor (fond funciar și efective de animale) indică o perspectivă favorabilă fermelor familiale viabile. Pentru ca fermierul să se poată ocupa însă de producție trebuie să existe organizații care să dezvolte o serie de funcții în locul fermierului (de exemplu: aprovizionare cu materii prime, servicii de mecanizare, fertilizare, prelucrare a produselor agricole, desfacerea produselor agricole proaspete și semiprelucrate ori prelucrate).

Privatizarea fermelor de stat.

Termenul de ferme de stat este adesea utilizat pentru a definii doar fostele I.A.S. – uri, dar pe lângă acestea, evidențele statistice include și fermele de producție legumicolă, creșterea viermilor de mătase, precum și fermele piscicole. În anul 1991, acestea s-au reorganizat în societăți comerciale în baza cadrului legislativ oferit de Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regi autonome și societăți comerciale și de Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale.

Până în anul 1989, s-au efectuat o serie de schimburi de terenuri între fostele C.A.P. și I.A.S., astfel încât, la data aplicării Legii fondului funciar, o parte din terenurile pentru care se depuseseră cereri de reconstituire a dreptului de proprietate se aflau în administrarea I.A.S. – urilor. Cum, prin Legea fondului funciar, s-a realizat privatizarea C.A.P. – urilor și nu a I.A.S. – urilor, persoanele aflate în această situație au putut opta între calitatea de acționar și cea de locator. În acest sens, au fost adoptate acte normative anuale privind stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor fizice care dețin acțiuni în temeiul art.36 din Legea nr. 18/1991 (de exemplu: Legea nr. 46/1992, Legea nr. 29/1993, Legea nr. 48/1994, etc.). În prezent, există un număr de circa 257 mii acționari, cărora le corespunde o suprafață aferentă de aproape 0,6 milioane hectare.

Suprafața agricolă aflată în exploatarea societăților comerciale cu capital majoritar de stat cuprinde circa 1,8 milioane hectare, ceea ce reprezintă 28,7% din suprafața totală. Terenurile agricole proprietate de stat cuprind circa 124 mii hectare în domeniul public al statului și 1,69 milioane hectare în domeniul privat al

statului (inclusiv 0,6 milioane hectare aparținând locatorilor și acționarilor).

Privatizarea fostelor I.A.S. – uri și înființarea instituțiilor necesare sunt reglementate juridic pron următoarele acte normative:

OUG nr. 198/1999 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă precizează următoarele:

Privatizarea societăților comerciale se face în numele statului de către Ministerul Agriculturii și Alimentației (MAA), în colaborare cu Fondul Proprietății de Stat (FPS), în baza unui protocol încheiat între cele două instituții.

Se înființează Agenția Domeniilor Statului (ADS) ca instituție de interes public de specialitate, în subordinea MAA.

După inventarierea terenurilor care fac obiectul OUG nr. 198/1999, se va efectua predarea – preluarea acestora pe bază de protocol și trecerea lor în patrimoniul ADS.

Vânzarea acțiunilor societăților comerciale foste I.A.S. – uri se va realiza fie prin licitație cu strigare sau în plic, fie prin negociere directă cu preselecție. Vânzarea de active aparținând fostelor I.A.S. – uri se va face fie cu plata integrală, fie cu plata în rate. Concesionarea terenurilor, inclusiv a bunurilor, activităților și serviciilor se va realiza prin procedura licitației cu plic închis sau prin procedura negocierii directe.

HG nr. 46/2000 privind atribuțiile și structura organizatorică ale Agenției Domeniilor Statului, adoptată în ianuarie 2000, definește structura instituțională necesară aplicării prevederilor OUG nr.198/1999. ADS are ca scop:

– Exercitarea prerogativelor privind dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole și terenurilor aflate permanent sub luciu de apă aparținând domeniului privat al statului;

– Concesionarea bunurilor activităților și serviciilor, precum și a terenurilor aparținând domeniului public și privat al statului, aflat în administrarea institutelor și stațiunilor de cercetări științifice, a unităților de învățământ agricol și silvic, a companiilor și societăților naționale din domeniul de activitate al MAA. ADS împreună cu oficiile de cadastru agricol și organizarea teritoriului agricol din subordinea MAA va inventaria terenurile care fac obiectul acestui cadru legislativ.

HG nr. 97/2000 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 198/1999 publicată în Monitorul Oficial din 16 februarie 2000, prevede în mod expres faptul că, în cazul în care valoare terenurilor a fost inclusă în capitalul social al fostelor I.A.S. – uri, adunarea generală extraordinară a acționarilor va fi convocată pentru a aproba diminuarea capitalului social cu valoarea respectivă. De asemenea, ADS urmează a elabora balanța terenurilor agricole și a celor aflate permanent sub luciu de apă și va întocmii documentația necesară pentru acele terenuri care fac obiectul retrocedării.

La data de 31 decembrie 1999, dintr-un număr total de 547 ferme, doar 20 erau privatizate, 51 ferme (9,3%) se aflau în lichidare juridică și 2 ferme în lichidare administrativă. Gradul de privatizare redus (3,6%) se datorează faptului că actele normative necesare privatizării s-au elaborat recent – octombrie 1999/februarie 2000.

Dezvoltarea fermelor particulare.

Sectorul privat include în prezent atât forme asociative, cât și neasociative de exploatare a fondului funciar. Formele asociative cuprind:

– societățile agricole cu personalitate juridică, constituite în baza Legii nr. 36/1991;

– asocierile simple fără personalitate juridică, constituite în baza aceluiași act normativ.

Formele neasociative includ: gospodăriile individuale sau țărănești, precum și fermele familiale.

La acestea se adaugă societățile comerciale cu capital privat.

Societățile agricole (S.A.). până la sfârșitul anului 1992, se înființaseră în total 4.050 S.A. în conformitate cu Legea nr. 36/1991. În 1992, cele 4.050 S.A. cultivau circa 1,9 milioane hectare, cu o medie de 473 hectare pe societate. În perioada 1993-1999 indicatorii privind evoluția acestei forme de cooperare agricolă au cunoscut o evoluție nefavorabilă: suprafața cultivată a scăzut de la 1,9 la 1,4 milioane hectare, numărul S.A.- urilor s-a diminuat de la peste 4.000 la circa 3.500 și, în consecință, dimensiunea medie a înregistrat o scădere cu mici oscilații de 448 la 396 hectare.

Unii dintre membrii dintre membrii participă numai cu terenurile pe care le dețin în proprietate, în timp ce alții oferă deopotrivă și terenuri și forță de muncă. Pentru forța de muncă membrii respectivi sunt recompensați financiar în plus. Cei care aduc terenurilor ca aport spre folosință arendează de facto terenurile respective. Aceasta se explică prin faptul că din cele 5,3 milioane de familii beneficiare ale reconstituirii dreptului de proprietate asupra pământului, doar 3,5 milioane sunt implicate activ în producția agricolă, iar mare parte din aceste familii nu dispun de toate resursele necesare desfășurării procesului de producție. Neavând dotarea tehnică necesară, iar de multe ori nici suficient capital pentru inputuri, este mai eficientă arendarea terenurilor în acest mod. Pe măsura apariției arendașilor privași, atractivitatea acestor forme de asociere a scăzut, ceea ce explică trendul negativ al tuturor indicatorilor.

Un alt motiv al evoluției înregistrate de către S.A. ar putea fi scepticismul și neîncrederea deținătorilor de terenuri în conducerea societăților respective. Acesta poate fi însă un motiv destul de rar întâlnit. Este știut faptul că S.A. sunt deseori conduse de personal fost angajat la C.A.P. dar acest lucru are la bază decizia membrilor. În timp ce C.A.P. – urile au fost conduse numai de președinți membrii își guvernează în prezent societățile prin adunări generale și prin consiliul de conducere. Faptul că foștii președinți ai C.A.P. au fost deseori singurele persoane disponibile cu experiență-n managementul fermei a contribuit la realegerea lor în aceste funcții de conducere. În general, alegerea directorului este obiectivul cel mai delicat al consiliului unei S.A.. Succesul unei asemenea forme de organizare depinde mai mult de director decât oricare altă persoană. Găsirea unui manager care să aibă deopotrivă pregătirea și experiența necesare conducerii unei unități agricole reprezintă în continuare o problemă dificilă. S.A. angajează în mod normal un număr mediu de personal de trei-cinci persoane. Cauza majoră poate fi însă faptul că majoritatea acestor forme de organizare au acționat preponderent în sfera producției agricole, fiind în imposibilitate de a dezvolta activități pe baze comerciale.

Sub impactul decolectivizării C.A.P. – urilor, faza inițială a fost caracterizată prin entuziasmul și motivația membrilor asociați. Pe măsura întârzierii procesului de privatizare, cuplat cu greutățile întâmpinate în accesarea creditelor bancare, tot mai mulți proprietari de terenuri au fost determinați să arendeze suprafețele deținute în proprietate sau să creeze mici ferme familiale în scopul obținerii unor venituri mai ridicate (fie sub formă de arendă, fie sub formă de profit).

Asocierile simple (A.S.). Membrii acestora sunt proprietarii individuali de terenuri agricole. A.S. nu au personalitate juridică și nu-și permit să angajeze forță de muncă salariată. Acestea sunt de dimensiuni mai mici comparativ cu S.A.: în medie, o A.S. cultiva aproximativ 150 hectare în 1992, 95 hectare în 1995 și, respectiv, 138 hectare la sfârșitul anului 1999. Fiind constituite doar pe baza unor simple înțelegeri, au înregistrat o scădere continuă, de la aproximativ 1,8 milioane hectare în 1992 – 1993 la doar 868 mii hectare în 1999.

Gospodări individuale (G.I.) și ferme familiale (F.F.). Exploatațiile individuale au avut capacitatea de a cultiva sau arenda suprafețe din ce în ce mai mari, atât pe ansamblul suprafețelor agricole, cât și pe categorii de folosință ale acestora. În perioada 1994 – 1999 suprafața agricolă cultivată în cadrul gospodăriilor țărănești sau fermelor familiale a crescut de la 70,5% la 80,4% din totalul suprafețelor. Similar, pe categorii de folosință suprafețele arabile au crescut de la 58,1% la 71,3%, pășunile de la 95,9% la 98,3%, fânețele de la 98,7% la 99,5%, viile de la 78,7% la 91,8%, iar livezile de la 94,1% la 96,3%.

Ca rezultat al creșterii numărului de titluri de proprietate și al acumulării de capital, agricultura privată neasociativă este forma preferată de majoritatea producătorilor agricoli individuali. Numărul proprietarilor a crescut de la 3,4 milioane în 1993 la 4,1 milioane în 1999, reprezentând o creștere cu 20%. Suprafața agricolă cultivată de G.I. și F.F. a crescut în permanență, de la 7,3 milioane hectare la 9,3 milioane hectare, în aceiași perioadă. Suprafața agricolă aflată în exploatarea G.I. și F.F. reprezenta 70% din totalul suprafețelor agricole exploatate în regim privat în 1993, 77% la sfârșitul anului 1997 și respectiv, 80%

la finele anului 1999.

Gospodăriile individuale (G.I.) se caracterizează prin faptul că dețin în proprietate terenul din jurul casei și 1-5 hectare de teren în câmp, la o anumită distanță de casă (conform reglementărilor Legii fondului funciar). Înj raport cu standardele Uniunii Europene, aceste G.I. nu corespund definiției fermei, având doar o funcție socială de subzistență a populației rurale, iar uneori chiar și a unei părți din populația urbană.

Autoconsumul atinge ponderi ridicate în totalul producției obținute de G.I.. Din analiza structurii exploatațiilor agricole, rezultă faptul că peste 72% din numărul exploatațiilor dețin între 1-3 hectare. În ciuda acestui nivel scăzut al veniturilor pe care-l oferă exploatarea în regim individual a fondului funciar, G.I. sunt structurile economice preferate de proprietarii de terenuri din mediul rural. Într-o anchetă efectuată de Institutul de Economie Agrară, care a implicat aproximativ 1.200 de gospodări rurale alese aleatoriu în 104 sate din țară (dintr-un total de 3.000), marea majoritate din producătorii agricoli chestionați doresc să lucreze independent. Ponderile sunt mult mai mari (peste 80%) în zonele de munte, care întotdeauna au fost caracterizate de existența fermierilor independenți, și în zonele care nu au avut unități de tip C.A.P. înainte de 1989. Chiar și în zonele de câmpie există un procent însemnat de fermieri (aproape 40%) care doresc să lucreze independent, ceea ce denotă cât de importantă este componenta socială în mediul rural.

Fermele familiale (F.F.) dețin peste 5 hectare și reprezintă 11% din numărul de exploatații individuale. Se caracterizează prin tendința de specializare a producției și dezvoltarea funcției de piață a fermei.

Datorită specificului G.I. (funcție de subzistență printr-un autoconsum ridicat), ponderea participării formelor neasociative la totalul producției comercializate este extrem de redusă, de circa 20%. S-a estimat o participare a acestora de 60-70% la valoarea producției agricole totale, dar de 25-35% la volumul producției comercializate.

Fărâmițarea excesivă a proprietății funciare constituie un handicap major în utilizarea potențialului funciar, ecologic și în valorificarea avantajului concurențial pe care-l pot oferii condițiile naturale. Dimensiunea medie de 2,28 hectare denotă o fărâmițare a structurii de proprietate. Trebuie însă subliniat faptul că fărâmițarea excesivă a proprietății funciare nu implică în mod automat și o fărâmițare a exploatării fondului funciar.

Conform datelor statistice ale MAA, societățile comerciale cu capital integral s-au majoritar privat dețin 180 mii hectare (1,2% din suprafața agricolă totală). Numărul societăților comerciale private active în agricultură era de 8.295 în 1997, fiind în ușoară scădere față de anul anterior – 8.493 în 1999 (CNS, 1998). Din aceste date se poate estima, oarecum forțat, o dimensiune medie de 21,7 hectare pe societatea comercială. Cum există numeroase exemple de arendași care exploatează suprafețe de câteva sute de hectare, se poate presupune că suprafețele exploatate de societățile comerciale cu capital privat sunt însă mult mai mari. Datele statistice evidențiază doar structura de proprietate, fără a oferi însă

suficiente informații în ceea ce privește structura de exploatare a fondului funciar.

În 1999, formele neasociative au exploatat suprafețe cu 13,8% mai mari față de anul 1993, în timp ce suprafețele exploatate în mod asociativ au fost în continuă scădere, de la 33,4% în 1993 la 19,6% din totalul suprafețelor aflate în proprietate privată în 1999.

Această dinamică din sectorul privat s-a datorat în primul rând reluării reformelor începând cu anul 1997, reducerii monopolului din amontele și avalul producției agricole, precum și liberalizării prețurilor ce au avut o contribuție majoră în dezvoltarea piețelor produselor agroalimentare.

Există aspecte pozitive și negative ale acestei evoluții: aspectele negative sunt legate în primul rând de interesul din ce în ce mai scăzut al producătorilor agricoli individuali față de formele de asociere. Acest lucru arată o tendință de întoarcere către exploatația autarhică, de subzistență, în locul unei orientări către avantajele economiei de scală, ca pas spre formarea exploatațiilor comerciale. Astfel, 89% din exploatațiile individuale au sub 5 hectare și 96% au sub 7 hectare; doar 0,2% sunt asociații familiale și societăți agricole. Din totalul suprafeței agricole aflată în proprietate privată, 54% se găsesc în exploatații sub 5 hectare și 68% în exploatații sub 7 hectare, asociațiile familiale și societățile agricole operând pe 20% din suprafață (Șerbănescu, C., 2000).

Structura exploatațiilor agricole individuale pe grupe de mărime arată și ea o distribuție net în favoarea celor de foarte mici dimensiuni.

Deși după 1 iulie 1998 erau deja în vigoare o serie de reglementări privind circulația terenurilor piața funciară nu funcționează încă pe măsura așteptărilor. Caracteristica definitorie a acestei piețe o reprezintă marea diversitate a raportului cerere – ofertă, și în consecință, a prețurilor înregistrate.

Conform datelor statistice ale Ministerului Agriculturii și Alimentației, în martie 1999 se raportaseră tranzacții în 2.135 de comune, atât în intravilan, cât și în extravilan. În intravilan se încheiaseră 61.342 tranzacții de transfer al dreptului de proprietate, din care 53.125 contracte de vânzare – cumpărare, reprezentând 17.686 hectare la un preț mediu de 43,7 milioane lei / ha. În extravilan, la aceiași dată din 20.362 tranzacții, 14.335 reprezentau contracte de vânzare cumpărare a 18.408hectare, la un preț mediu de doar 5,3 milioane lei / ha. Paritatea între prețuri a fost de aproape 9:1. Au existat și o serie de diferențe regionale. În intravilan, prețul maxim a fost de 271 milioane lei / ha în Bihor și de doar 2,56 milioane lei / ha în Brăila; în extravilan limita maximă a fost de 40 milioane lei în Vâlcea și de minimum 1,42 milioane lei / ha în Giurgiu.

La finele anului 1999, suprafețele tranzacționate se dublaseră: 26.904 ha în intravilan și 43.977 ha în extravilan, dar pe ansamblu suprafețele tranzacționate la finele anului 1999 reprezentau doar 0,48% din totalul fondului funciar.

Se observă o înviorare a pieței funciare în 1999: suprafețele agricole înstrăinate (în extravilan) au crescut de 3,4 ori între ianuarie și octombrie, iar cele din intravilan de 1,8 ori. Comparativ cu U.E., hectarul de teren agricol costă în România de 10 – 45 ori mai puțin (Șerbănescu, C., 2000).

Având în vedere faptul că în prezent există circa 3,7 milioane proprietari care au titluri de proprietate, din care o bună parte locuiesc în zone urbane și nu desfășoară activități agricole, ar fi trebuit să asistăm la un ,,boom” al pieței funciare – lucru care nu s-a întâmplat.

Motivele sunt multiple, subiective și obiective. Dintre cele subiective am

putea menționa în primul rând mentalitatea adânc înrădăcinată din istorie – apetență deosebită pentru proprietatea asupra pământului, mult mai puternică decât pentru orice alt obiect al proprietății, și de aici reținerea de a vinde pământul chiar dacă acesta nu produce un venit. Motivele obiective ale lipsei de atractivitate pentru tranzacțiile funciare sunt mult mai numeroase și mai acute din punct de vedere economic: sprijinul redus pentru agricultură, piețe agricole blocate, filiere ștrangulate, venituri mult mai reduse din activități agricole decât din oricare altă ramură, nivel de trai mai scăzut în zonele rurale decât în zonele urbane, o incidență mai mare a sărăciei (Șerbănescu, C., 2000).

În ianuarie 2000, suprafața agricolă totală era de 14.781 mii ha. Structura de proprietare a fondului funciar era de 85% sector privat și 15% sector de stat.

Structura sectorului privat include următoarele forme de exploatare și / sau proprietate:

S.A. 1.429 mii ha;

A.S. 869 mii ha;

G.I. și F.F . 10.083 mii ha;

Societăți comerciale 9.180 mii ha.

Sectorul de stat, care totalizează 2,22 milioane hectare, include:

1,686 milioane ha în domeniul privat al statului (de exemplu: foste I.A.S. – uri), din care 593, 7 mii ha aparțin acționarilor și locatorilor;

0,534 milioane ha în domeniul public al statului, din care 378 mii ha la consiliile locale și primării și 156 mii ha la unitățile de cercetare și stațiunile de cercetare.

Structura de proprietate a fondului funciar indică o pondere a proprietății de stat de 15% care, se va diminua prin aplicarea prevederilor Legii nr. 1/2000 cu până la 5-6%. Componenta reprezentată de domeniul public este neprivatizabilă, dar terenurile agricole s-au aflate permanent sub luciu de apă din domeniul privat al statului urmează a se privatiza sau a fi concesionate, ceea ce reprezintă în fapt o privatizare a managementului acestora. Având în vedere faptul că statul s-a dovedit a fi un manager cu performanțe scăzute, gestionarea pe baze private a terenurilor aparținând statului ar trebui să conducă la obținerea unor redevențe satisfăcătoare.

Finalizarea aplicării legilor funciare într-un orizont de timp previzibil poate avea următoarele efecte estimate:

Din punct de vedere al proprietății asupra fondului funciar poate determina o creștere a dimensiunii exploatațiilor agricole de maxim 0,4 ha. Această estimare rezultă în urma împărțirii suprafeței maxime ce poate fi privatizată, respectiv 1,686 milioane ha, la numărul actual de gospodării individuale, respectiv 4,12 milioane.

Din punct de vedere al exploatării fondului funciar, procesul de privatizare nu mai poate avea influențe majore. Structura de exploatare a fondului funciar va putea înregistra modificări pozitive în ceea ce privește formele neasociative, dar numai prin activități de arendare și concesionare.

În ceea ce privește mărimea exploatațiilor agricole, rezultatele obținute se vor îmbunătăți doar în măsura în care accesul la informație( privind piețele produselor agroalimentare, piața funciară, piețele inputurilor agricole ) pe piața financiară va fi mai ieftin și mai facil.

Aceste efecte sunt coroborate cu politicile privind ocuparea forței de muncă, deoarece atât timp cât în economia națională agricultura continuă să reprezinte un debușeu al forței de muncă eliberate datorită restructurării industriei, eficiența și avantajul comparativ al agriculturii României rămân concepte pur teoretice.

1.2.1. Dimensiunea și mărimea exploatației agricole

Activitatea economică din agricultură este legată direct și indirect de pământ, ca principal mijloc de producție și important element al capitalului agricol. Pământul este baza producției agricole, este o resursă rară, cu un potențial de producție reînoibil de care depinde alimentația populației.

Pământul nu este simplu factor de producție, ci baza securității alimentare a populației; este resursa naturală cea mai prețioasă de care depinde dezvoltarea comunităților rurale sănătoase și existența familiei rurale. În economiile moderne și în teoria economică pământul este asimilat capitalului, ca orice bun de capital. Pământul ca produs al naturii, deși este cea mai importantă bogăție a țării, numai poate fi abordat ca un factor de producție determinat de particularitățile sale naturale. Pe măsura pătrunderii progresului tehnico-științific în agricultură și a declinului relativ al acestuia în formarea PIB, pământul este abordat ca o resursă cu folosințe multiple în mediul rural. Deși producția animală a devenit din ce în ce mai puțin dependentă de pământ, la speciile care se pretează la creșterea industrială, rolul acestuia nu poate fi diminuat , ci dimportivă, el crește și se deplasează către funcții multiple în procesul dezvoltării durabile, ceea ce impune preocupări majore pentru conservarea capitalului natural și prezervarea resurselor pentru generațiile viitoare. În economia de piață alocarea resurselor de pământ accentuează tendința de transfer de la folosința agricolă la cea neagricolă, deoarece profitul din activitățile neagricole este superior. Proprietatea privată asupra pământului și politica funciară au rol de reglementare a pieței funciare și de protecție a acestuia în vederea menținerii suprafeței agricole și a calității acesteia.

Pentru protejarea proprietății private și publice sunt necesare intervențiile statului privind: controlul dimensiunilor exploatațiilor și al productivității fondului funciar în urma măsurilor de intensificare care-I pot afecta calitatea; conservarea solului în procesul de exploatare și apărare împotriva degradării naturale și provocate; menținerea unui echilibru între folosințele aricole și neagricole.

Pentru cunoașterea și utilizarea rațională a fondului funciar în vederea dezvoltării durabile și a asigurării securității alimentare a populației este necesară inventarierea cantitativă și calitativă pe categorii de folosință agricolă (arabil, pășuni, fânețe, vii și livezi) și pe proprietăți. Acest inventar al pământului se regăsește în cadastrul funciar. Concretizarea dreptului de proprietate se realizează prin înscrierea titularilor în cadastrul funciar, ce cuprinde ansamblul de documente care arată situația topografică, economică și juridică a terenurilor. Cadastrul stabilește și starea de succesiune, parcelare, natura, clasa, fertilitatea și veniturile aferente fiecărei suprafețe, având un rol important în fundamentarea impozitelor, prețului pământului, taxelor, prețurilor produselor agricole.

România are importante resurse de pământ, a căror abordare necesită o politică funciară care să conducă la utilizarea lui eficientă și la protecția mediului. Fundamentarea politicii funciare necesită cunoașterea cantitativă și calitativă a terenurilor agricole pe deținători și pe categorii de folosință.

Terenul agricol și alte resurse de producție din agricultură sunt repartizate pe unități de diferite tipuri și forme. Ele se diferențiază și prin mărimea resurselor deținute, cu referire specială la suprafața și/sau la numărul de animale. Rezultatele de producție depind și de volumul resurselor ca și de modul in care sunt puse in valoare, deși, gradul redus de concentrare a lor, in cazul exploatațiilor famliale, ingreunează procesul de exploatare.

Dimensiunea exploatațiilor agricole este reprezentată in principal de suprafața de teren sau numarul de animale deținute și se exprima in mărimi fizice (ha., capete animale). In sens larg, dimensiunea este redată și prin aparatul tehnic de producție și forță de muncă utilizată. Din punct de vedere economic, interesează o anume dimensiune,in măsura să ofere condiții pentru punerea in valoare a celorlalte resurse existente și un anume nivel al venitului. Este unanim acceptat faptul că, o dimensiune mai mare favorizează creșterea gradului de utilizare a forței de muncă, a capitalului fix și circulant, avand in condițiile practicării unei agriculturi comerciale, consecințe directe și benefice asupra viabilitați economice și sociale a unităților agricole.

In Uniunea Europeană se utilizează conceptul de “exploatație profesională”. Oexploatație profesională se defineste ca o exploatație destul de mare pentru a furniza o activitate principală exploratorului și un nivel de venit suficient pentru a satisface nevoile familiei sale.

Problema dimensiunii unităților agricole constituie un element al politicii structurilor, urmând să rețină atenția și preocuparea celor care elaborează politica agrară, a producătorilor, a intreprinzătorilor care investesc in afaceri agricole și are legătură cu trecerea la practicarea unei agriculturi orientate tot mai mult catre piață.

Chiar si in situatia in care apreciem unitățile după indicatorii de rezultate ,nu poate fi neglijat “câmpul de producție” al fiecaruia avand in vedere influența exercitată de acesta asupra marimii lor absolute. In condițiile amintite, intensificarea și integrarea la nivelul unității, marimea rezultatelor devine, in cea mai mare parte, efectul unor astfel de procese. Tinând cont de aceste considerente, apare ca firesc punctul de vedere potrivit căruia dimensiunea trebuie privită ca fiind specifică exploatațiilor direct producătoare de produse agricole (nu agroalimentare) sau, după caz, subunităților dintr-o intreprindere.

Agricultura din tările dezvoltate evidențiază existența preocupărilor de sporire a dimensiunii exploatației, statisticile surprinzând evolutia ei in timp concomitent cu reducerea unităților, fenomen ce s-a produs insă in mod lent.

Pentru agricultura românească devine cu atât mai necesară abordarea acestor probleme cu cât aplicarea Legii fondului funciar a generat o serie de consecințe referitoare la dimensiunea unităților care s-au constituit (exploatații familiale, societăți agricole, societați comerciale pe actiuni), ca urmare a noului tip de proprietate si a altor prevederi legale. Ca urmare a aplicarii Legii fondului funciar au avut loc modificari nu numai in ceea ce privește tipul unităților, dar și in dimensiunea celor care au continuat să existe sub o formă sau alta, iar cele nou constituite prezinta diverse caracteristici dimensionale.

Legea fondului funciar prin unele prevederi ale sale, acționează in direcția creării unor exploatații de dimensiuni ridicate, cum ar fi: permite constituirea unor exploatații de până la 200ha.(prin cumpărare);

asigura libera circulație a terenurilor, fără nici un fel de restricții, cu excepția noilor improprietăriți care nu au avut pamânt și nici drept de mostenire;

reâmproprietărirea foștilor proprietari sau moștenitori pe grupe de mostenitori și pe sole, ceea ce permite folosirea avantajului comasării proprietații funciare, acordarea dreptului de preemțiune la instrainarea oricărui teren agricol din extravilan, coproprietar (daca este cazul) si apoi proprietarilor vecini, concentrându-se proprietatea funciară pe exploatații.

In sens economic, mărimea (dimensiunea economică a exploatației agricole) unei unități agricole reprezintă capacitatea sa de producție, ca premisă a obținerii rezultatelor economico-financiare, determinate de resurse materiale umane, banesti utilizate in procesul de productie. Marimea se exprimă prin indicatori valorici, spre deosebire de dimensiune, căreia îi sunt specifice mărimile fizice. De fapt, acesti indicatori valorici reflectă nivelul rezultatelor economico-financiare, fiind evidentă legătura dintre marime și performanța de natură economică a exploatației agricole.

In aceste condiții, mărimea poate fi redată prin cifra de afaceri (in cazul unităților care o calculează) sau prin valoarea producției totale, indiferent de destinația acesteia (vânzare sau consum intern), in situația exploatațiilor familiale, dar aici apar dificultăți din cauza lipsei evidențelor statistice și contabile. Cifrei de afaceri i se asociază, pentru a reflecta mai amplu mărimea, profitul obținut și alți indicatori care contribuie la surprinderea performanței economice a unei exploatații.

1.2.2. Structura de organizare a exploatatiei agricole.

Structura de proprietate

In conditiile aparute după aplicarea Legii fondului funciar, structura de organizare a exploatațiilor agricole este o componentă a procesului de valorificare a resurselor în profil teritorial, întru-cât ea condiționează la un nivel dat al resurselor, nivelul si structura producției – ca principal indicator de rezultate al activității din agricultură.

Prin aplicarea Legii fondului funciar și a celorlalte legi ce i-au urmat (Legea nr.30/1990 și Legea nr.36/1991) la nivelul intregii agriculturi s-au declanșat următoarele procese privind formarea și evoluția proprietății private asupra pămâmtului:

-constituirea unor proprietăți mici și foarte mici;

-reconstituirea unei parți importante a proprietății pentru o populație care nu lucrează în agricultură (cca 1/3) și pentru o populație vârstnică (25%) in condițiile in care populația aptă de muncă deține 45%din suprafața;

-fărâmițarea excesivă a proprietății funciare pe parcele, cu efecte negative asupra utilizării sistemelor de irigatii, desecări combaterea eroziunii solului, executării lucrărilor agricole;

-formarea cu prioritate a gospodăriilor țărănești de subzistență cu posibilitatea limitării de creștere a producției;

STRUCTURA EXPLOATAȚIEI AGRICOLE IN JUDEȚUL BUZĂU IN ANUL 2000, tabel nr.

Sursa: Comisia Județeană pentru Statistică

Suprafața medie a unei gospodării țărănești de 2,5 ha. este insuficientă pentru practicarea unei agriculturi eficiente, în condițiile în care în România interbelică se considera că suprafața de 4 ha. era necorespunzătoare, iar actualmente în Uniunea Europeană suprafața medie a unei exploatații este de 14 ha.

SUPRAFAȚA MEDIE A EXPLOATAȚIEI AGRICOLE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ, tabel nr.

Sursa: Graphagri – C.E.E. 1999 – date culese de Eurostat și Statisticile Naționale

Studiile de specialitate ale Uniunii Europene arată că cele mai mici randamente la ha. și cele mai mici productivități se obțin în țările membre ale U.E. în care predomină gospodăriile de mici dimensiuni, existând o corelație directă între mărimea gospodăriilor pe de o parte și randamentul la ha. și productivitatea muncii pe de altă parte. Din aceste considerente, strategia de realizare a unei agriculturi eficiente și performante la nivelul Județului Buzău trebuie să conțină ca element central creșterea dimensiunii proprietății asupra pământului și formarea exploatației țărănești mijlocii bazate pe munca de familie. Susținerea acestui proces va diminua efectele negative ale fărâmițării proprietății și exploatațiilor agricole, putând avea loc prin următoarele căi principale: cumpărarea de pământ, arendarea terenurilor, asocierea și practicarea agriculturii de grup, organizarea cooperației rurale.

Programul de dezvoltare al agriculturii buzoiene în perspectiva anilor 2000 – 2005 prevede concentrarea producției agricole în: societăți agricole și asociații familiale; asociații de tip profesional, încadrate cu personal tehnic adecvat, care își propun să se integreze pe vertical cu agenții economici care prelucrează materii prime agricole, respectiv cu fabricile de zahăr, ulei, topitorii de in și cânepă, fabrici de prelucrare a legumelor, fructelor, laptelui, centre de vinificație. În ce privesc sociatățile agricole cu capital de stat ele vor continua să existe numai ca unități de cercetare, constituind rezerva strategică pentru asigurarea materialului biologic și promovarea progresului tehnic în întreaga zonă. Referitor la formele tradiționale de exploatație agricole, respectiv gospodării țărănești, specialiștii sunt de părere că micile gospodării țărănești din zonele de deal și munte au viitor pe termen lung în condițiile susținerii lor de către stat și transformarea lor în forme viabile, în timp ce mica gospodărie țărănească din zona de șes reprezintă o soluție numai pe termen scurt și mediu în condițiile penuriei de alimente dar, pe termen lung legile pieței își vor restrânge sfera și vor elibera forță de muncă orientând-o către activități complementare, agricole sau neagricole (servicii, industrii de prelucrare).

EVOLUȚIA SUPRAFEȚELOR AGRICOLE PE CATEGORII DE FOLOSINȚĂ ÎN INTERVALUL 1990 – 2000 (%), TABEL NR.

Sursa: Comisia Județeană pentru Statistică – Buzău

Din datele tabelului se observă că după 1990 încep să se diminueze suprafețele ocupate cu livezi și pepiniere pomicole în favoarea terenurilor ocupate cu pășuni și a celor cultivate cu vii și pepiniere viticole, în timp ce ponderea suprafeței arabile a rămas aproximativ aceeași, situîndu-se în jurul a 63 – 64 % din total.

Aceste modificări structurale necesită abordări diferențiate, astfel:

diminuarea suprafeței ocupate cu livezi și pepiniere pomicole a fost cauzată de defrișările masive care au avut loc în perioada imediat următoare aplicării Legii Fondului Funciar, defrișări necompensate prin plantații noi;

creșterea suprafeței ocupate cu vița de vie este o consecință a aplicării Legii Fondului Funciar,de data aceasta cu efect pozitiv,în sensul că țăranii redeveniți proprietarii terenurilor lor au trecut la extinderea plantațiilor de vii inclusiv pe terenurile în pantă,degradate,utilizaete altădată ca fânețe pentru animale;

creșterea ponderii pășunilor naturale este urmarea intensificării creșterii animalelor în gospodăriile țărănești din zonele de deal și munte .

Structura pe culturi relevă o preponderență a culturilor mari consumatoare de muncă vie pe unitatea de suprafață,porumb,floarea soarelui,la care se adaugă cultura grâului.Fiecare cultură are o motivație economico-socială bine definită,astfel:

-porumbul boabe este important pentru că susține o parte din consumul uman alimentar, dar mai ales pentru că acest produs reprezintă intr-o proporție determinată furajul de bază pentru efectivele de animale și păsări;

-floarea soarelui, cultură tradițională in zona Buzăului, are un scop eminamente comercial;

-grâul este acceptat pentru calitățile sale tehnologice (consum minim de energie umană ),furaj pentru păsări și într-o mică proporție pentru consumul uman;

-celelalte culturi (orz, lucernă, plante de nutreț ) completează necesarul furajelor pentru păsări și animale;

-vița de vie are o dublă semnificație: tradițional sentimentală, întru-cât via a reprezentat în conștiința țăranului român din zonă criteriul de apreciere a calității de bun gospodar, calitate și valoare la care dorește să revină, indiferent de vărsta;

economică, întru-cât via, chiar dacă este constituită din soiuri hibride mai puțin productive, totuși producția obținută prin valoarea sa este superioară.

Necesitățile economiei naționale și ale agriculturii cer ca între diferitele tipuri de folosință ale fondului funciar să se stabilească anumite proporții, în condițiile naturale specifice din fiecare zonă (sol, relief, climă, hidrografie). Aceste proporții se modifică în timp, în funcție de cerințele pieței și de protecție a mediului, ca și de nivelul de dezvoltare al forțelor de producție, dar în favoarea categoriilor de folosință superioară.

România face parte din țările europene cu importante resurse funciare (0,64 ha. agricol pe locuitor și 0,41 ha. arabil pe locuitor), a treia țară din Europa după Spania și Franța după suprafața cultivată în arabil, plus plantații de vii și pomi. Cu toate acestea, evoluțiile categoriilor de folosință agricolă sunt îngrijorătoare în ceea ce privește gestiunea cantitativă și calitativă a resurselor de teren și protecția mediului rural.

În anul 2000 sectorul privat individual cuprindea 70% din suprafața agricolă, 81% din suprafața arabilă, 50,6% din suprafața ocupată cu pășuni și fânețe, 74% din plantațiile de vii și 68% din plantațiile pomicole. Sectorul de stat deține 11,7% din suprafața agricolă și 14,9% din suprafața arabilă. În aceste suprafețe sunt incluse și circa 565 mii ha. terenuri aparținând acționarilor în perimetrele societăților comerciale agricole (foste IAS), precum și 74 mii ha. aparținând societăților comerciale din industria alimentară. In administrarea fostelor IAS se află 1.094 mii ha., din care circa 880 mii ha. sunt în proprietatea privată a statului (circa 6% din suprafața agricolă a țării). Partea covârșitoare a terenurilor agricole se află în proprietate individuală. Caracteristic acestui sector este gradul ridicat de fărâmițare a proprietății și dimensiunea redusă a gospodăriilor țărănești. Peste 77% din gospodăriile țărănești dețin în proprietate până la 3 ha.; între 3-5 ha. 17,45%; între 5-7 ha. 7,15% și între 7-10 ha. 3,86%; iar numărul total al parcelelor este de peste 20 milioane. Ca urmare a neajunsurilor Legii 18/1991, prin care s-au restituit până la 10 ha. echivalent arabil de familie, s-a trecut la noi modalități de clarificare a proprietății asupra pământului. Prin Legea 169/1997 se aduc modificări și completări legislației funciare, prin care se continuă reconstituirea dreptului de proprietate asupra pământului în limita resurselor disponibile, dar nu mai mult de 50 ha. de familie. Această limită urmează să se definitiveze după întocmirea balanței terenurilor disponibile, printr-o noua reglementare legală.

Clarificarea problemei proprietății asupra pământului are un efect direct asupra deciziilor de alocare a acestei resurse, a creșterii calității solului, a funcționării pieței funciare, a performanței economice în agricultură.

1.3. POLITICA AGRARĂ DE UTILIZARE RAȚIONALĂ A RESURSELOR UMANE

O trăsătură specifică tranziției românești, fără precedent pe plan european în acest deceniu, este creșterea semnificativă a populației ocupate în agricultură în totalul populatiei ocupate în agricultură în totalul populației ocupate, începând cu anul 1990, când ponderea era de 29%. Creșterea gradului de ocupare în agricultură a fost rezultatul unui mecanism de tip “push-pull” : reforma funciară a jucat rolul unui mecanism “pull”, fiind destul de stimulativă pentru populația rurală, iar șomajul masiv din alte ramuri economice (industrie, minerit) a acționat ca un factor “push” pentru zona urbană. Aceasta plasa România după Albania, din punct de vedere al forței de muncă ocupate în agricultură în anul 1997.

Majoritatea populației rurale este angajată în agricultură. În conformitate cu datele oficiale, rata activității economice în zonele rurale a fost mai mare decât în zonele urbane. Astfel, ponderea populației active în total populație rurală a fost de 60% și respectiv de 47% în urban în anul 2000. Conform surselor statistice, rata șomajului (media anuală) în zonele rurale a fost relativ mică: 3,6% în 2000 comparativ cu 8,5%în zonele urbane. Oricum, aceste valori nu reflectă realitatea șomajului, substanțial mascat în special în zonele rurale.

Se poate spune că agricultura a jucat un rol de amortizor social al deteriorării ratei șomajului. Anchetele asupra caracteristicilor socio-economice ale forței de muncă agricole arată că gospodăria tipică în România este formată dintr-un fermier (bărbat) mai în vârstă, autoangajat, cu niveluri de educație sub medie, și muncitori familiali (femei) neremunerați. În general, populația ocupată în agricultură poate fi împărțită pe trei categorii: – cei autoangajați cu timp total (58% în anul 2000);

cei care dețin un al doilea job, cu timp parțial în agricultură (25%);

parțiali care nu au al doilea job, dar sunt subangajați pe scară largă.

În timp ce în zonele urbane statutul de angajat este predominant, în agricultură statutul de autoangajat este cel mai important (CNS – 2000). Populația ocupată cu statut de angajat reprezintă reprezintă mai puțin de 10% în agricultură, comparativ cu 60% în economie. Ponderea majoră de muncitori familiali neremunerați, precum și proporția mare de autoangajați reflectă în fapt o predominanță a fermelor familiale mici. Al doilea tip – cel mai frecvent – al forței de muncă angajate la fermă este reprezentat de forța de muncă oferită de rude sau alte categorii, care solicită pentru munca prestată plata în natură. Utilizarea muncitorilor salariați este specifică fermelor mari, cu resurse de capital suficiente, care de obicei suplimentează forța de muncă familială prin angajați permanenți sau sezonieri.

O altă caracteristică a forței de muncă ocupate în mediul rural și în ferme este predominanța grupelor de vârstă înaintată (50 ani și peste) – 55% în anul 2000.

Caracteristicile economice și sociale ale muncii agricole țin de specificul muncii agricole și de nivelul mai scăzut de înzestrare tehnică. Munca agricultorului este puțin specializată. Chiar în unitățile agricole moderne lucrătorul agricol este polivalent, el executând o gamă largă de activități. Necesarul de forță de muncă este variabil în timpul anului, ceea ce imprimă un caracter sezonier folosirii acesteia în sectorul vegetal și are un impact negativ asupra stabilități ei.

Gradul de calificare a agricultorului este inferior altor categorii profesionale, deși activitățile care trebuie să le desfășoare impun cunoștințe variate. Agricultorii trebuie să dispună de o calificare care să le permită să utilizeze informații de marketing, să calculeze costul produselor, să estimeze ratele de împrumut și dobânzile, să folosească facilitățile create de politicile guvernamentale, să devină competenți în raporturile ce le au cu agentii economici din sectorul serviciilor și cu organismele de reglare a pieței. Ca urmare, sprijinirea formării profesionale de catre stat și organismele neguvernamentale a agricultorilor reprezintă o necesitate a creșterii competitivității agriculturii în perioada de tranziție și de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană.

Statutul agricultorului diferă de cel al muncitorului din industrie datorită duratei muncii (zi lumină), a insecurității acesteia (achiziționarea unui tractor cu set complet de mașini poate înlocui munca a circa 25 – 50 agricultori manuali), a evaluării dificile a aportului muncii la obținerea produsului, a influenței condițiilor naturale. Datorită caracteristicilor muncii agricole și a greutăților existente în evaluarea acesteia, a creșterii gradului de mecanizare și deci a eliberării forței de muncă, numărul salariaților a cunoscut o reducere drastică în toate țările pe seama membrilor familiei de agricultori.

În România caracterul social specific al muncii agricole nu se manifestă numai la nivelul familiei, întrucât timp de peste 40 de ani a avut loc un exod rural puternic, iar lucrătorul agricol (membru CAP sau salariat) depindea de îndrumarea specialistului. După 1990 exodul rural are tendințe de reducere și stopare și apare un proces de “întoarcere în agricultură” a unor persoane disponibilizate din mediul urban, în special persoane în vârstă, navetiști etc. Scăderea numărului de navetiști rural-urban este favorabilă mediului rural întrucât o parte din aceștia sunt apți de muncă și practicau agricultura ca a doua ocupație. Capacitatea agriculturii de a absorbi forța de muncă disponibilizată în mediul urban a constituit un factor pozitiv pentru așezarea noilor structuri economice și reducerea numărului de șomeri. Aceste posibilități sunt în prezent limitate dacă mediul rural nu se dezvoltă complex pentru a atrage forța de muncă din sectoarele aflate în regres și pentru a asigura noi locuri de muncă populației rurale care nu poate să-și găsească utilizarea într-o agricultură ce se va moderniza.

Se estimează că în prezent circa 4,8 mil. persoane de vârste diferite lucrează în agricultură, (inclusiv tineri sub 16 ani și bătrâni peste 65 ani), din care 58% sunt ocupați integral în agricultură, 25% cu timp parțial și 10% au activitate agricolă ca cea de a doua ocupație. Scăderea forței de muncă salariate în agricultură, ca urmare a restructurării economiei și a dezindustrializării agriculturii, ar putea constitui un factor pozitiv pentru dezvoltarea formelor ocupaționale de liberă inițiativă în mediul rural.

Evoluțiile populației rurale și a resurselor de muncă au adâncit aspectele negative ale profilului demografic al populației din agricultură. În anul 2000, din circa 7,8 mil. persoane care trăiau în mediul rural, 71% erau de vârstă înaintată, copii sub 16 ani sau persoane ocupate în activități neagricole. Peste 30% din proprietarii de terenuri sunt absenteiști (locuiesc în mediul urban), agricultura fiind pentru aceștia numai o sursă adițională de venituri. Aceste evoluții demografice au adâncit procesele de îmbătrânire și feminizare a populației agricole. Structura demografică a proprietarilor de terenuri arată arată că 40,2% din șefii de gospodării au în prezent vârsta de peste 65 ani. Pe sexe, ponderea femeilor ocupate cu timp total în agricultură este de circa 53%, față de 47% a bărbaților; femeile ocupate cu timp parțial în agricultură reprezintă 54%, față de 46%; femeile care au agricultura ca a doua ocupație reprezintă 39% din totalul forței de muncă, iar bărbații 61%. Pe zone, în sudul țării două treimi din populația agricolă desfășoară activități integral în agricultură, în timp ce în Moldova și zonele de deal predomină populația cu timp parțial în agricultură.

Datorită procesului general de îmbătrânire demografică, a migrațiilor sat-oraș și oraș-sat, a ratei ridicate de feminizare a forței de muncă agricole și a gradului de calificare inferior al populației ocupate față de alte ramuri, structura calitativă a forței de muncă agricole este slabă.

În agricultură forța de muncă este formată în cea mai mare proporție din membrii familiilor țărănești. Munca familială în agricultură are numeroase avantaje față de alte sectoare. Muncind pentru sine, agricultorul și membrii familiei sale nu resimt dificultățile salariatului, iar randamentele față de cele ale salariaților agricoli sunt mai bune. Membrii familiilor nu au aceleași reticențe ca salariații în cazul obținerii unor venituri mai scăzute, determinate de condițiile naturale nefavorabile sau de lipsa unor măsuri de protecție socială și ca urmare nu întrerup lucrul și nu produc tensiuni sociale.

Aceste aspecte pledează pentru găsirea unor soluții moderne de privatizare a societăților comerciale agricole cu capital de stat și majoritar de stat, prin vânzarea prioritară a unor active ale salariaților, concesionarea sau arendarea pământului fermierilor, unor specialiști agricoli și altor categorii ale populației active cu domiciliul în mediul rural și în special stimularea stabilizării tinerilor.

Pentru stabilizarea forței de muncă în mediul rural și îmbunătățirea structurii sale calitative și a creșterii gradului de ocupație sunt necesare soluții, printre care menționăm:

stimularea domeniului ocupațional al populației rurale și asigurarea stabilizării tineretului;

perfecționarea sistemului de pregătire generală și profesională a tineretului și de reciclare a agricultorilor;

stimularea de durată a creșterii producției agricole, în special zootehnice prin sisteme moderne de finanțare;

favorizarea retragerii din activitate a agricultorilor în vârstă și sprijinirea formării fermelor familiale în sistem de arendă, ca și constituirea diferitelor forme asociative de exploatare agricolă;

dezvoltarea extensiei și a consultanței și perfecționarea activității centrelor agricole pentru sprijinirea formării profesionale a micilor agricultori;

stabilirea unui sistem coerent de norme juridice privind statutul producătorului agricol și constituirea organizațiilor profesionale și interprofesionale agricole.

Principalele direcții ale politicii agrare menite să asigure utilizarea rațională a resurselor umane sunt:

creșterea gradului de ocupare a forței de muncă agricole și a eficienței muncii;

organizarea și ameliorarea muncii, fundamentarea normelor de muncă;

dimensionarea necesarului de personal;

stabilirea celor mai bune forme de organizare a muncii;

motivarea, calificarea, ridicarea pregătirii profesionale și promovarea personalului din agricultură;

evaluarea performanțelor și corelarea veniturilor cu rezultatele obținute și pe această bază liberalizarea sistemului de stabilire a salariilor.

Îmbunătățirea utilizării raționale a resurselor umane în unitățile agricole impune realizarea echilibrului dintre resursele dintre resursele de muncă existente la un moment dat și necesitățile procesului de producție. Pentru aceasta trebuie cunoscute procesele de muncă și determinate nevoile reale de muncă și posibilitățile de substituire a muncii de către mașini, calculul timpului de muncă disponibil pe unitatea agricolă, pe ha., animal și pe unitatea de produs, ameliorarea condițiilor de muncă.

Reducerea resurselor umane în producția agricolă trebuie însoțită de sporirea calității acesteia în condițiile înzestrării cu mijloace tehnice perfecționate și în scopul obținerii unor cantități sporite de produse obținute pe unitatea de timp.

Utilizarea rațională a resurselor umane se poate realiza prin:

asigurarea creșterii neântrerupte a productivității muncii;

asigurarea unor condiții de producție care să contribuie la folosirea deplină a aptitudinilor, stimularea creativității și folosirea experienței pozitive a lucrătorilor;

crearea unui regim rațional de utilizare a resurselor umane în vederea menținerii în tot timpul zilei a capacității de muncă;

creșterea gradului de calificare și facilitarea creșterii competitivității lucrătorilor.

O utilizare rațională a resurselor umane trebuie să țină seama de necesitatea asigurării ritmicității utilizării forței de muncă, în condițiile caracterului sezonier al procesului de producție din sectorul vegetal și de anotimp pentru asigurarea creșterii gradului de ocupare și stabilizare a veniturilor. În acest scop se impune o dezvoltare agricolă complexă, concomitent cu raționalizarea utilizării resurselor umane implicate in agricultură.

1.3.1. Dinamica populației ocupată în agricultura județului Buzău în perioada 1990-2000, Tabel nr. 4

Sursa: Comisia Județeană pentru Statistică Buzău

Datele statistice relevă că s-a produs o creștere în rândul țărănimii în timp ce numărul salariaților agricoli a scăzut de la 13,8 mii persoane în 1990 , respectiv 14%, la 5,8 mii persoane, respectiv 9% în 1996 și la 6,1 mii persoane respectiv 9,4% în 1999. Creșterea numărului populației ocupate în agricultură e un fenomen atipic în raport cu modelul economiilor avansate, dar motivată de existența la noi a proprietăților mici și a dotărilor tehnice neadecvate. Ponderea relativ ridicată a populației ocupate în agricultură, reflectă rolul însemnat în economia județului Buzău a acesteia și se asociază cu un grad accentuat de îmbătrânire și feminizare a populației neocupate, acestea constituind trăsăturile esențiale ale forței de muncă din agricultură.

Pentru depășirea acestei situații se impune o utilizare rațională a resurselor umane în agricultură. Organizarea producției (alegerea culturilor, amplasarea lor pe teritoriul asolamentului, tehnologiile utilizate, asigurarea mijloacelor tehnice, ca număr și structură, în concordanță cu volumul și felul lucrărilor de efectuat) constituie o premisă de bază pentru realizarea unei utilizări raționale a muncii, atunci când este nevoie de intervenția resurselor umane (este cunoscut faptul că acest lucru are loc numai în anumite perioade de timp ale ciclului de producție; în sectorul creșterii animalelor, activitatea are un caracter relativ continuu).

Modul in care se utilizează resursele umane condiționează o sumă de aspecte referitoare la:

utilizarea eficientă a resurselor umane;

folosirea productivă a unei părți cât mai mari din durata unei zile de lucru;

selecționarea lucrătorilor care au aptitudini adecvate lucrărilor care se execută;

coordonarea eforturilor umane pentru încadrarea în perioada optimă de efectuare a lucrărilor agricole;

evitarea pierderilor de timp, astfel încât să se asigure folosirea întregului fond de timp al executanților lucrărilor;

creșterea productivității muncii.

Realizarea unor asemenea obiective, include necesitatea unor măsuri de programare în timp a lucrărilor, de cunoaștere a necesarului de resurse umane, de aplicare a diviziunii și cooperării în muncă, astfel încât să fie potențate eforturile fiecărui executant, de constituire a formațiilor de muncă și de creare a unui climat psihosocial favorabil în ceea ce privesc relațiile interumane. Munca agricolă, ca factor care determină în mare măsură eficiența unei activități apare ca acțiune a tuturor resurselor umane care au disponibilități necesare obținerii de rezultate performante.

Abordând problematica utilizării muncii, se ajunge implicit la analiza modului de utilizare rațională a resurselor umane, ceea ce asigură, prin măsuri adecvate (cunoașterea exactă a resurselor umane disponibile, utilizarea rațională a muncii, utilizarea diferitelor forme de muncă în proporții avantajoase) îmbunătățirea rezultatelor de producție și economice în producția agricolă (vegetală și animală).

=== CAP II. ===

CAP..II. PRODUCȚIA AGRICOLĂ

În pofida deteriorării semnificative a ratei prețurilor output-imput, valoarea producției agricole în perioada 1990-2000 a fost relativ stabilă, cu exceptia anului 1990, când a scăzut cu 3% față de anul 1989, și a anului 1992 când declinul a fost mai accentuat – 15% față de același an de referință. În anul 1997 (considerat un an agricol bun), valoarea producției agricole a depățit cu 2,5% valoarea înregistrată în 1989, iar în 1998 a fost cu doar 2% mai mică față de anul 1990. Ritmul de creștere a valorii producției agricole vegetale l-a devansat semnificativ pe cel al producției agricole animale.

Dintre țările central și est-europene, România a fost țara cu cea mai mică scădere a producției agricole în perioada de tranziție, cu excepția Albaniei (OECD-2000). Aceasta se datorează îndeosebi tipului de proprietate funciară – foarte fragmentată – rezultată din procesul de privatizare, favorabilă practicării agriculturii la scară mică, în sistem extensiv. Producția obținută în acest tip de exploatații a fost utilizată în mare măsură pentru autoconsumul din gospodării, fiind mai puțin conectată la cerințele pieței, și a fost practic imună la schimbările adverse ale prețurilor.

PRODUCȚIA AGRICOLĂ VEGETALĂ

Ponderea producției vegetale în totalul valorii producției agricole a fluctuat de la un an la altul între 53 și 63%. Sectorul privat a devenit din ce în ce mai important, proporția acestuia în valoarea totală a producției vegetale crescând de la 36,2% în 1989 la 90% în 2000. Fluctuațiile anuale ale valorii producției agricole vegetale s-au datorat în primul rând condițiilor atmosferice, la care fermierii români sunt încă extrem de vulnerabili, utilizarii mai reduse de inputuri (în special ingrășăminte și pesticide) și orientării spre tehnologii extensive mai ales în sectorul privat. Alți factori care au influențat aceste evoluții sunt: schimbarea graduală a politicii de prețuri, impactul reformei funciare și, nu în ultimul rând, deteriorarea sistemului de irigații. Revirimentul producției agricole vegetale în unele perioade – anii 1995 și 1997 – s-a datorat în mare măsură condițiilor naturale bune și în mai mică măsură au fost o consecință a raționalizării tehnologiilor de producție.

Structura producției agricole vegetale din România a fost, la rândul ei, influențată de perioada de tranziție. În continuare voi analiza succint câteva produse agricole pentru a oferi o imagine cât mai reală a efectelor combinate ale factorilor care au influențat dinamica acestora în perioada 1990-2000.

Cerealele

România dispune de condiții naturale favorabile și de o tradiție în cultivarea cerealelor, fapt pentru care în perioada interbelică era catalogată ca fiind “grânarul Europei”. În perioada 1990-2000, aproximativ 65% din terenul arabil total a fost cultivat cu cereale și peste 20% din valoarea producției agricole a fost generată de acest sector. În primii ani ai tranziției, suprafața însămânțată cu cereale a fost destul de stabilă, la aproximativ același nivel ca în anii 1986-1989, circa 6 mil. ha., cu excepția anului 1992 (perioadă în care restituirea terenurilor conform Legii nr.18/1991 era în plină desfășurare), când suprafața cultivată a fost mai redusă. Producția totală de cereale a scăzut însă mai ales datorită deteriorării cu 8% a productivității anuale între anii 1995-1998.

Grâul și porumbul sunt cerealele dominante în România și în perioada 1990-2000 au avut în medie o pondere în totalul producției cerealiere de 55% și, respectiv, 32%. Suprafața cultivată cu grâu a fost menținută la un nivel de peste 2 mil. ha., cu excepția anului 1992 când a csăzut la 1,5 mil. ha. datorită impactului reformei funciare, și a anului 1996, când s-au cultivat circa 1,8 mil. ha., ca reacție justificată la prețurile nestimulative ale pieței internaționale. Din 1998, suprafețele cultivate cu grâu s-au restrâns, iar această tendință de scadere se menține și în anul 2000, circa 1,8 mil. ha. Suprafața cultivată cu porumb a crescut cu 22% în perioada 1990-2000, atingând peste 3,3 mil. ha. în 1996 și menținându-se la peste 3 mil. ha. în pereioada 1997-2000. Porumbul este cultivat în principal în gospodăriile individuale (în medie, în perioada 1990-1998, conform datelor din balanțele la producător furnizate de CNS, gospodăriile individuale au produs peste 75% din producția de porumb). Această evoluție este explicabilă datorită faptului că porumbul reprezintă o cultură mult mai atractivă pentru producătorii privați (comparativ cu grâul), având o utilizare cu un spectru mai larg – alimentar și furajer. Cresterea suprafețelor cultivate cu porumb este o consecință a predominanței fermelor de dimensiuni mici, care produc, pe lângă necesarul de consum uman din gospodărie, și furaje pentru animalele pe care le dețin. În perioada 1990-2000 statul a continuat politica de intervenție sub diferite forme, justificarea oficială a acestor măsuri fiind “asigurarea securității alimentare”, dată fiind ponderea mare pe care cerealele o au în modelul de consum uman din perioada de tranziție (în anul 2000 consumul uman de cereale a furnizat peste 70% din caloriile zilnice provenind din produse vegetale și peste 55% din caloriile totale).

Plantele oleaginoase

România este unul din cei mai mari producători de oleaginoase din Europa. Suprafețele cultivate cu plante oleaginoase ocupau în 1998 peste 12% din suprafața arabilă. Cele mai importante culturi sunt floarea –soarelui și soia care, în perioada 1990-2000, au contribuit cu 86% și, respectiv, 12% producția totală de oleaginoase. Suprafața cultivată cu floarea soarelui a crescut în mod substanțial după 1989, în special în perioada 1996-1998, ajungând în 2000 la 1 mil. ha. Producția anuală medie în această perioadă a depășit cu 33% nivelul perioadei 1986-1989. Acest lucru s-a datorat în mare măsură liberalizării prețurilor și relaxării graduale a restrictiilor la export (menținute sub diverse forme până în anul 1996). Creșterea producției interne de floarea-soarelui a influențat direct reducerea importurilor de oleaginoase care în primii 3 ani ai tranziției crescuseră semnificativ. În consecință, deși volumul exporturilor comparativ cu potențialul acestei culturi, este încă relativ scăzut, România a devenit, începând cu 1993, un exportator net de floarea-soarelui. Evoluția pozitivă relevată a fost în esență determinată de competitivitatea și avantajul comparativ al acestei culturi în noile condiții de piață. Aceasta este și rezultatul unei îmbunătățiri în cadrul filierei de marketing, producătorii fiind atrași de posibilitatea obținerii unor profituri mai mari decât în cazul altor culturi și de anumite facilități contractuale oferite de unitățile de prelucrare care au acționat pe principii integratoare. Menținerea unui preț ridicat pe piața internațională a fost un factor determinant al acestei motivații.

Sfecla de zahăr

După 1990, suprafața cultivată cu sfeclă de zahăr a scăzut continuu în comparație cu potențialul acestei culturi în unele zone. În perioada 1990-2000, ocupa doar 1,5% din terenul arabil total și mai puțin de 0,2% din valoarea producției agricole. Suprafața cultivată cu sfeclă de zahăr a scăzut brusc în primii ani ai tranziției, numai în 1990 suprafața cultivată a fost redusă cu aproximativ o treime. Producțiile medii instabile și extrem de necompetitive comparativ cu potențialul (randamentele scăzute de circa 20 t/ha. sunt de 1,6-2ori mai reduse decât cele obținute în majoritatea țărilor CEFTA și de 2,5-3,3 ori mai mici decât în țătile UE) au avut drept rezultat o scădere dramatică a producției totale. Producția medie anuală în 1996-1998 a fost cu 53% sub nivelul perioadei 1987-1989. Importurile ieftine de zahăr nerafinat din China, Moldova, Ucraina și Cuba au creat o puternică competiție pentru producătorii interni. Începând cu anul 1994, suprafețele cultivate cu sfeclă de zahăr,

producțiile medii și producția totală au rămas relativ stabile, ceea ce sugerează faptul că sectorul , în general, s-a adaptat schimbării condițiilor pieței.

În perioada 1990-2000, producția internă de zahăr a acoperit doar 34 -58% din consumul intern (în 1993 acest procent a scăzut la 24%, datorită unei productii de sfeclă de zahăr deosebit de scăzute), restul consumului fiind acoperit prin importuri. Deoarece zahărul este considerat unul din produsele alimentare de bază în consumul uman, dar și produs strategic, în ultimii 9 ani a bebeficiat de diferite măsuri de politică comercială care au urmărit acoperirea cererii interne și protecția minimală a producției interne din unele fabrici care s-au repliat la noile condiții de piață. Astfel, în perioada 1990-1992 a funcționat o interdicție la export pentru zahăr. Până în iulie 1995, tariful la import pentru zahărul rafinat a fost stabilit la 25%, apoi a crescut la 135%, fiind diminuat la 50% din luna mai 1997 și apoi la 45% din mai 1999.

Cartofii

Cartofii se cultivă pe aproximativ 3% din suprafața arabilă, iar această suprafață s-a menținut relativ stabilă în perioada 1990-2000. În termeni absoluți, suprafața cultivată cu cartofi a scăzut rapid în primii 3 ani ai reformei, apoi s-a stabilizat în perioada 1993-1995 și a avut o tendință de creștere în ultimii ani. Cu toate acestea, suprafața medie însămânțată în 1997-1998 a fost cu 20% mai scăzută față de perioada 1987-1988, în timp ce producția totală a fost cu doar 16% mai mică față de aceeași perioadă de referință. Prin tradiție, micii producători individuali joacă un important rol în cultivarea cartofului. În perioada 1986-1989 ei contribuiau cu aproximativ 46% la producția totală, iar după anul 1991 au devenit principalii producători, ponderea lor în producția totală crescînd la aproximativ 93% în anul 2000. În România se produc cantități suficiente de cartofi pentru acoperirea cererii interne. A existat totuși o ușoară creștere a importurilor în perioada 1990-1993, circa 280 mii tone/an, datorită conjuncturii create de anii nefavorabili din punct de vedere climateric și reașezării proprietății după disoluția sistemului cooperatist, care au determinat o scădere bruscă a producției totale. Începând cu anul 1994, situația s-a stabilizat, importurile au scăzut la un volum nesemnificativ, astfel că producția internă a acoperit în proporție de 98% cererea internă. Si cartofii au fost supuși restricționărilor la export în perioada 1990-1992, dar această situație a fost doar conjuncturală, pentru a asigura consumul intern într-o perioadă în care producția totală s-a deteriorat semnificativ. Până în iulie 1995 tariful la import a fost de 25%, dar au existat și unele perioade în care tariful vamal a crescut la 150%. Din mai 1997 și ianuarie 1999 tariful vamal la importurile de cartofi a scăzut la 60% și, respectiv, la 40%.

Fructele și legumele

Horticultura reprezintă o activitate agricolă importantă în România, deși acupă numai 5% din suprafața agricolă. Producția de fructe și legume a contribuit cu circa 13% in valoarea producției agricole în 1996 și cu peste 5% la veniturile realizate din exportul agroalimentar în 1998. Cu toate acestea, în perioada de tranziție acest sector a cunoscut un serios declin. În perioada 1990-2000, suprafața cultivată cu legume și fructe a scăzut cu 29% și, respectiv, 22%. Producția totală de fructe ți legume s-a diminuat mai accentuat, în aceeași perioadă scăzând cu 47%. În anii ’90 s-a manifestat o schimbare substanțială a structurii de producție, reflectând dispariția sau retragerea marilor unități de stat (în special fostele cooperative agricole) din cadrul acestui sector. În consecință, ponderea gospodăriilor individuale în producția de fructe și legume a crescut de la 50% la 80%. Lipsa fondurilor pentru investițiile pe termen lung datorită decapitalizării cronice majore a gospodăriilor individuale a condus la diminuarea suprafețelor cultivate (în sistem protejat la legume și diminuarea suprafețelor cu livezi pe rod). Deteriorarea sistemului de marketing și închiderea masivă a unităților de prelucrare au contribuit în mod semnificativ la restrângerea globală a sectorului.

Sectorul de producere a fructelor și legumelor a fost complet liberalizat încă din 1990, când s-a renunțat la livrările obligatorii către stat, la prețurile de achiziție și la controlul prețurilor de-a lungul filierei de marketing.

Măsurile de politică comercială până în 1993 au constatat în interzicerea la export a anumitor legume (fasole, ceapă, usturoi) și impunerea de cote la export la anumite produse procesate (suc și pastă de tomate, conserve de fructe și legume). Producătorii interni au beneficiat temporar de o semnificativă protecție la frontieră, care a vizat, în special, produsele horticole procesate. Astfel, tarifele la import pentru pasta și sucul de tomate au crescut de la 25% în perioada 1990-mai 1995, la 242% în perioada iulie1995-mai 1997, scăzând apoi la 60% în perioada mai 1997-ianuarie 1999 și apoi la 40% în 2000. Aceleași tarife s-au aplicat și în cazul sucurilor de struguri și mere.

2.2. PRODUCȚIA AGRICOLĂ ANIMALĂ

Prin specificul său,zootehnia este o ramură intensivă care asigură valorificarea superioară a resurselor furajere (pășuni,fânețe naturale, culturi furajere,produse secundare rezultate din dezvoltarea diferitelor ramuri vegetale) și folorirea rațională și uniformă a forței de muncă. De asemenea, în raport cu producția vegetală, creșterea animalelor este deosebit de propice progresului tehnic, motiv pentru care ponderea ei în totalul producției agricole este un indicator important al gradului de modernizare și intensificare a agriculturii.

Zootehnia contribuie cu circa 2/5 la valoarea producției agricole totale și cu aproximativ jumătate la exporturile agroalimentare. În medie 70% din producția de cereale cu specific furajer se utilizează pentru întreținerea efectivelor de animale, acestea constituind o sursă importantă de venituri și de consum a micilor producători, și în același timp, unica sursă de îngrășăminte organice. Efectivele de animale au fost marcate în perioada 1990 – 2000 de o tendință accentuată de reducere la toate speciile, cele mai afectate fiind bovinele, la care anul 1994 a reprezentat mai puțin de 2/3 față de 1989 coborând la limita inferioară a perioadei postbelice. Din 1990, prin desființarea complexelor zootehnice ale cooperativelor agricole de producție și trecerea șeptelului existent în proprietatea foștilor membrilor cooperatori, precum și prin cvasilichidarea fostelor asociații economice intercooperatiste, lipsite de suprafețe proprii pentru cultivarea cu furajele necesare, efectivele de animale au scăzut numeric la majoritatea naimalelor (bovine, ovine, caprine, porcine, păsări). Condițiile inadecvate din gospodăriile populației pentru creșterea animalelor la scară mai mare, liberalizarea de drept a sacrificării acestora, cu eliminarea concomitentă a restricțiilor în greutate, precum și deficitul de furaje în anii cu recolte mai slabe, au diminuat ulterior șansele de refacere a efectivelor.

O constatare surprinzătoare este aceea potrivit căreia România s-a manifestat, în ultimii ani, ca o mare importatoare de carne și produse din carne. Această constatare surprinde fie și numai pentru că, o lungă perioadă, țara noastră era cunoscută ca o importantă exportatoare de carne și produse din carne, datorită potențialului zootehnic incontestabil pe care l-a avut.

Prin tradiție, România este una din țările Europei cu condiții ideale pentru crteșterea tuturor animalelor domestice. Ea dispune de peste 4 milioane ha. de pășuni și fânețe naturale, care printr-o exploatare normală pot asigura hranea pentru cel puțin 8 milioane bovine și 20 milioane ovine, în timp ce în zonele de câmpie se pot produce furaje concentrate pentru alte 16–18 milioane de porcine. Pentru păsări, nici măcar nu există o limită în ce privește dimensionarea resurselor de hrană.

Aceste resurse de hrană sunt completate de o bază materială concretizată în adăposturi, instalații și echipamente care pot fi aduse la nivelul standardelor internaționale printr-un efort investițional minim și posibi de suportat financiar chiar în actualele condiții financiare grele.

Dacă la acestea mai adăugăm vocația țăranului român pentru zootehnia performantă, atunci se poate emite și o primă ipoteză optimistă cu privire la șansele reale ale României de a deveni una din forțele mari ale Europei în materie de produse zootehnice.

Această șansă a fost ratată imediat după Revoluția din Decembrie 1989, mai exact în toamna anului 1990, când guvernanții acelor vremuri aveau să spulbere toate speranțele de relansare a zootehniei, întrezărite în iarna și primăvara acelui an. De atunci și până acum, acest sector nu numai că a fost marginalizat, dar cei careau codus destinele agriculturii românești au fost parte activă la decimarea efectivului și distrugerea unor capacități pentru construirea cărora s-au cheltuit sume de bani ce reprezintă astăzi echivalentul mai multor sute de milioane de dolari.

La capătul unor astfel de politici, care au avut drept scop dezafectarea și lichidarea celor mai performante complexe de creștere a animalelor, zootehnia românească parcurge acum ultima fază înaintea unui colaps economic de proporție. Prăbușirea zootehniei se concretizează atît în plan cantitativ, cât mai ales, calitativ.

Față de el mai prost an zootehnic al regimului comunist, 1989, șeptelul s-a înjumătățit, iar fermele de elită, care reprezintă baza procesului de ameliorare și selecție sunt astăzi fie asanate, fie populate cu animale ajunse într-un stadiu înaintat de degradare biologică.

EVOLUȚIA EFECTIVELOR MATCĂ, Tabel nr.

PRODUCȚIA DE NUTREȚURI COMBINATE, Tabel nr.

Cauzele acestei situații precare în care a ajuns zootehnia sunt multiple și profunde. Unele își au originea în deformarea conceptului de modernitate în zootehnie încă de pe vremea regimului comunist, în timp ce altele au fost determinate și amplificate în acțiunile nesăbuite ale reformatorilor nihiliști și exaltați de după Revoluție, sub ale căror impulsuri au fost devastate și lichidate majoritatea fermelor zootehnice aflate în patrimoniul fostelor CAP-uri.

Aceste măsuri “reformiste” aveau să se soldeze cu exterminarea fizică a 3 milioane de bovine, 3,2 milioane de porcine și 4 milioane de ovine. Încercările ulterioare de refacere a șepteliului au eșuat, mai ales din cauza acelei politici antieconomice care a condus la sacrificarea zootehniei românești în numele acelei cauze umanitare prin care, între anii 1990-1992, s-a urmărit să se asigure o minimă liniște socială. Judecând lucrurile în mod obiectiv, bilanțurile politicilor promovate în zootehnie pot fi socotite la fel de dezastruoase pentru toate guvernele post-revoluționare, dacă se are în vedere situația falimentară în care au ajuns fermele zootehnice la sfârșitul anului 1997. O analiză lucidă a așa-zisei politici de subvenționare a zootehniei, promovată de guvern între 1992-1996, duce la constatarea zguduitoare că ea s-a dovedit, în fapt, a fi cea mai diabolică metodă de oprimare a progresului în acest sector.

Sub masca subvenționării zootehniei, guvernul nu a făcut altceva decât să îi oblige pe crescătorii de animale să-și vândă produsele la prețuri cu mult sub costurile reale, ajungându-se al situația paradoxală (și poate unică în lume) ca o unitate zootehnică pe măsură ce este mai performantă și produce mai mult pentru piață, cu atît să înregistreze cele mai mari pierderi financiare.

Alte cauze majore ale decimării zootehniei, așa cum au fost sintetizate de specialiștii Ministerului Agriculturii au fost:

slaba dezvoltare a piețelor;

menținerea nejustificată până în februarie 1997 a controlului prețurilor la poarta fermei pentru principalele produse animaliere;

slabe legături cu piețele internaționale;

subdezvoltarea infrastructurii de piață, inclusiv a sistemului informațional;

insuficienta dezvoltare a filierelor pe produs;

inexistența unor structuri instituționale care să protejeze interesele agenților economici;

asanarea economică a efectivelor de animale prin scoaterea din circuitul productiv a animalelor tarate țau cu potențial scăzut;

structura deformată a exploatației / întreprinderii, care a condus la o capacitate de performanță scăzută a unei mase semnificative de producători, la îneficiența sau eficiența extrem de scăzută a activității economice în domeniu.

Pornind de la această stare de fapt, actualii guvernanți au declanșat o adevărată campanie de asanare a mediului zootehnic de agenți economici necompetitivi, primele victime fiind tocmai cele mai performante ferme și complexe zootehnice.

Absolut fără nici o logică sau analiză a cauzelor care au condus unitățile zootehnice la o stare de ineficiență, neoreformatorii au declanșat o adevărată prigoană pentru stârpirea a tot ceea ce reușise să se clădească mai bun în agricultura românească. Rezultatul a fost ajustarea sectorului zootehnic din România, sub presiunea directă a Fondului Monetar Internațional, care s-a transformat într-un absurd joc cu societăți condamnate la lichidarea administrativă sau juridică, cu reducerea drastică a capacităților din fermele și complexele rămase în funcțiune, aducând țara rapid în situația de a nu-și putea asigura securitatea alimentară.

Avicultura – cândva sectorul zootehnic al României cel mai modern și mai performant din această zonă geografică a Europei – abia mai poate asigura 50% din necesarul de carne de pasăre al populației. Românii se hrănesc astăzi cu carne de pasăre importată din Ungaria sau Turcia, adică din țări care până în 1990 nici nu contau pe piața europeană a cărinii de pasăre. Numai că în Ungaria, de pildă, țară mult mai îndatorată F.M.I. decât România și care este obligată să-și restructureze economia tot sub supravegherea acestui for, programul de ajustare a sectorului agroalimentar se bazează tocmai pe modernizarea și dezvoltarea fermelor și complexelor zootehnice pe care neoreformatorii români la lichidează, socotindu-la rămășițe ale unor structuri comuniste ce trebuie transformate în ruină.

În pofida raportărilor statistice sectorul de creștere a taurinerlor începe să fie scos de pe piața internă, oferta efectivă de carne neputând satisface nici măcar 1/3 din ceea ce ar trebui să însemne cererea reală. Singurul produs care se găsește din abundență este carnea de porc, dar calitatea ei devine cu atât mai precară cu cât de pe piață dispar produsele realizate în unități de tip industrial.

Orice strategie care își propune relansarea zootehniei românești trebuie să pornească de la realitatea că România prezintă, în comparație cu țările vecine, avantaje incontestabille concretizate în deținerea unor resurse furajere a căror utilizare în zootehnie nu afectează în nici un fel disponibilitățile de produse vegetale destinate hrănirii populației.

Aceste resurse se concretizează într-o suprafață imensă de pășuni și fânețe, precum și în furaje concentrate a căror cultivare devine obligatorie în condițiile practicării unui sistem rațional de organizare a asolamentelor.

Mai mult, România continuă să dețină încă un număr impresionant de componente agroindustriale ce pot fi modernizate și retehnologizate printr-un effort investițional acceptabil. Țara este, de asemenea , bine dotată pentru extinderea producției de furaje proteice, cu care poate obține un avantaj comparativ pentru relansarea producției intensive de porci și păsări. Totodată România este strategic poziționată pentru exportul masiv de animale în viu către Orientul Apropiat și Mijlociu și produse animaliere pentru țările din spațiul economic C.S.I.

În prezent, climatul nefavorabil din zootehnie este cea mai puternică constrângere asupra eficienței generale a agriculturii. Zootehnia lucrează în pierdere, cele mai neperformante fiind tocmai unitățile care din punct de vedere tehnic corespund actualelor standarde internaționale. Această contradicție are însă o determinare subiectivă, ea fiind generată de promovarea unor politici în centrul cărora se supraevaluau elementele demolatorii ale reformei. Programul ASAL, elaborat de către FMI, reprezintă în acest sens forma de exprimare cea mai virulentă a unei astfel de concepții distructive.

Obiectivul central al viitoarei strategii de dezvoltare a zootehniei românești îl reprezintă instituirea unui cadru economic și organizatoric capabil să relanseze rapid creșterea efectivelor și a producțiilor, atât în serctorul privat, care trebuie să devină dominant, cât și în sectorul de stat. Singurul criteriu de apreciere trebuie să-l reprezinte performanțele tehnice și economice și nu cele de ordin politic care au condus la actuala discriminare între cele două sectoare ale agriculturii românești.

2.2.1. Sistem de producție în creșterea animalelor

Creșterea animalelor constituie alături de cultivarea plantelor o a doua componentă a activității din agricultură. Rolul său este important, iar nivelul de dezvoltare atins este o trăsătură a unei agriculturi moderne, aptă să satisfacă cerințele de produse animaliere ale diferitelor categorii de consumatori. Agricultura țărilor dezvoltate se caracterizează printr-o pondere a producției obținute din creșterea animalelor, schimbându-se în favoarea sa raportul în care se află cu producția vegetală.

Ameliorarea consumului populației, creșterea disponibilităților de proteină animală și a ponderii acesteia în consum sunt nemijlocit legate de dezvoltarea zootehniei. În țara noastră există condiții pentru sporirea efectivelor de animale, pentru creșterea potențialului lor productiv, prin activități de selecție și ameliorare a raselor și pentru așezarea acestor ramuri pe principii tehnologice recomandate de știința agricolă.

Resursele care privesc acest domeniu al agriculturii aparțin, în urma noii structuri a proprietății, unor categorii diferite de întreprinzători: gospodării țărănești, societăți comerciale agricole de diferite tipuri, societăți agricole. Procesul de creare a noilor structuri agrare a fost însoțit de diminuarea efectivelor de animale, de lichidare a unor unități care funcționau înainte de 1991, preponderente pentru numărul total de animale al diferitelor specii fiind, acum, gospodăriile țărănești. În aceste condiții devine necesară, pentru a îmbunătăți rezultatele de producție și economice, articularea diferitelor elemente care intervin, în vederea creării unor sisteme de producție corespunzătoare și încadrarea lor în economia diferitelor exploatații. Structura exploatațiilor din agricultură și elementele din mediul economic ne oferă imaginea multitudinii de factori care influențează alegerea, organizarea și funcționarea unui sistem de producție. El reprezintă o combinare convenabilă între factori și produse de origine animală care să se regăsească benefic în rezultatele de producție și economico-financiare obținute.

În gospodăriile țărănești, pe cunoscutul principiu al diversificării activității, se cresc numeroase specii, dar numărul de animale din fiecare este redus. Pe de o parte, se urmărește satisfacerea unor nevoi proprii, inclusiv în ceea ce privește forța de tracțiune, iar pe de altă parte există surse de furajare variate. Se folosesc în furajare produse secundare din cultura plantelor, cunoscute însă, prin valoarea lor nutritivă scăzută. Lucrurile merg, în foarte multe cazuri, la voia întâmplării, nu se urmăresc rezultatele (sporul zilnic în greutate vie sau pe o anumită perioadă, costul kg. de spor, eficiența economică) în general nu se aplică elemente de ordin economic, ceea ce poate conduce la o risipă de furaje sau de muncă. Este vorba de un sistem de creștere în care predomină, în ceea ce privește întreținerea , furajarea, reproducția și sănătatea animalelor, elemente tradiționale practicate de-a lungul timpului. Reânvierea unor lucruri de mult dispărute în alte țări este atributul esențial al acestui tip de creștere a animalelor. Locul deținut de gospodăriile țărănești în ceea ce privesc efectivele totale de animale crescute impune măsuri de îmbunătățire a activității lor și, în general, de creare a unor ferme familiale crescătoare de animale care să livreze produse și animale vii în mod constant către diferiți integratori. Livrările sporadice de produse animaliere și animale vii nu pot contribui la crearea filierelor agroalimentare. Sunt necesare sporirile de efective, concentrări de capital pentru modernizarea sistemului de creștere, îmbunătățirea furajării și a condițiilor sanitar-veterinare.

În mod special gospodăriile țărănești trebuie să combine armonios producția vegetală cu cea animală pentru a-și asigura venituri constante și utilizarea completă a timpului de muncă al familiei. Concentrarea și specializarea producției, introducerea tehnologiilor moderne de creștere a animalelor asigură un nivel ridicat de eficiență economică. În condițiile transformărilor în structura proprietății din agricultură sectorul zootehnic trece printr-o fază de mutații profunde în ce privește dimensiunile fermelor și tehnologiile de producție practicate. Așezarea acestui sector pe baze noi necesită fonduri deosebite pentru păstrarea și îmbunătățirea fondului genetic și biologic al șeptelului, redimensionarea fermelor zootehnice în noile structuri de organizare economică a sectorului privat.

Finalitatea obiectivelor de dezvoltare ale sectorului de creștere a animalelor este asigurarea necesarului de produse cerute de segmente ale pieței interne deficitare în prezent (lapte, carne). Sprijinirea dezvoltării producției zootehnice în gospodăriile țărănești, retehnologizarea fermelor familiale de tip asociativ și din societățile comerciale private sau în curs de privatizare sunt opțiuni fundamentale pentru creșterea producției animale.

Creșterea eficienței economice în zootehnie trebuie să se bazeze pe sporirea însemnată a producției și a efectivelor, pe eliminarea tehnologiilor costisitoare și înlocuirea lor cu tehnologii ieftine, simple. Un rol deosebit revine aplicării în practică a rezultatelor cercetării științifice și organizării raționale a întregului proces de producție. Restructurarea și dezvoltarea zootehniei în profil de ramură și introducerea noilor orientări tehnologice trebuie să se realizeze în scopul creșterii eficienței economice. Costul energiei determină în perspectivă modificări în tehnologii și în utilizarea resurselor de furaje.

Pentru cunoașterea și aplicarea noilor tehnologii de către agricultori este necesară creșterea rolului specialiștilor de la centrele agricole comunale și oficiile de consultanță. Totodată, trebuie să se dezvolte formele private de organizare a sistemului de apărare a sănătății animalelor, în limitele unui sistem instituțional de control și apărare a fondului genetic național creat la nivel național și în teritoriu.

2.2.2. Nivelul, structura și dinamica efectivelor de animale

Structura efectivului de animale

Un sistem de producție în creșterea animalelor presupune existența acestora sub forma speciilor, raselor, a categoriilor în funcție de profilul și specializarea exploatației.Problema se pune în mod diferențiat în funcție de orientarea activității: dacă se cresc mai multe specii, ori o singură soecie sau numai o categorie de animale. Intervine și un alt aspect referitor la faptul dacă înlocuirea efectivului matcă se face din propria unitate (există preocupări pentru creșterea și selecția tineretului de reproducție) sau se recurge la cumpărări de animale.Evident că aici intervin probleme economice, ceea ce presupune compararea cheltuielilor făcute pentru întreținerea tineretului de inlocuire în propria unitate cu prețul plătit pentru a-l achiziționa din afară. În plus, este de presupus că unitățile specializate în obținerea și creșterea materialului de reproducție pot asigura acest lucru în condiții mai bune.

Structura efectivului va fi reprezentată de ponderea pe care fiecare specie o deține în totalul acesteia.Structura are o influență asupra unor laturi ale sistemului de producție:

-reproducția efectivului, asigurată de existența efectivului matcă;

-obținerea produșilor și a produselor, aspect legat de cel de mai sus;

-costul și eficiența produselor;

-modul în care este folosit spațiul de cazare, consumul de furaje etc.

Elementele asupra cărora exercită influență structura efectivului sunt de primă importanță pentru activitatea unei exploatații crescătoare de animale, de aceea trebuie să fie tratată cu maximum de atenție, asigurând fundamentele necesare.

Decizia privind orientarea către o specie sau alta, ori către o categorie de animale este influențată de factori de natură diversă:

-zona naturală, care prin resursele furajere pe care le oferă, conduce către un anumit sistem de alimentație;

-cererea față de diferite produse animale;

-prețul diferitelor produse;

-politica de stimulare a obținerii unui anumit produs;

-apropierea față de centrele de consum, în cazul desfacerii directe a unor produse;

-înclinațiile producătorului ;

-folosirea unor competențe distinctive care conduc la un avantaj comparativ;

-înclinațiile producătorului;

-folosirea unor competențe distinctive care conduc la un avantaj comparativ;

-randamentul animalelor, spor de creștere în greutate, potențialul productiv.

Există deci, un complex de factori a căror acțiune nu intotdeauna este ușor de surprins și care se modifică având în vedere specificul creșterii animalelor (perioada de intrare în producție). Devine necesară o anumită stabilitate a unor factori sau cel puțin posibilitatea identificării evoluției lor, ceea ce are legătură cu trăsăturile mediului economic în ansamblu sau în care evoluează agricultura, în general și creșterea animalelor, în special.

Implicațiile pe care structura le are asupra economiei unităților de creștere a animalelor presupune recurgerea la asigurarea optimizării ei, realizarea unor proporții corespunzătoare între categorii de animale, astfel încât să fie satisfăcute cerințele de producție și reproducție, înlocuirea animalelor ieșite din efectiv, raționalizarea cheltuielilor de producție.

Dimensiunea efectivului de animale:

Oproblemă mult dezbătută este cea a numărului de animale care trebuiesc crescute într-o exploatație care organizează un sistem de producție în acest domeniu, astfel încât rezultatele de producție și economice să fie cele mai bune.

Practica din zootehnia noastră în anii de dinainte de 1990 a cunoscut o mare concentrare de efective de animale în fostele unități agricole de stat și cooperatiste (cooperative agricole de producție și asociații economice intercooperatiste). Noile structuri agrare au produs mari transformări: pe de o parte s-au constituit exploatații familiale care cresc un număr redus de animale, de regulă, din mai multe specii, iar pe de altă parte, fostele unități de stat, transformate în societăți comerciale pe acțiuni,deși confruntate cu dificultăți economice, mai cu seamă cele fără bază furajeră, supuse proceselor de restructurare, de privatizare sau lichidare mai concentrează încă efective mai mari de animale.

Dezvoltarea zootehniei, integrarea ei în economia alimentară presupune totuși existența unor exploatații care cresc un număr mai mare de animale decât ceea ce există in marea majoritate a exploatațiiolr actuale, astfel încât să se poată aplica tehnologiile corespunzătoare in toate componentele lor, inclusiv în ceea ce privește obținerea produselor privită prin prisma calității și a igienii acestora. Numărul de animale crescute de o exploatație este influențat de o serie de factori: resursele unității,capacitatea de cazare, capitalul deținut, forța de muncă existentă, gradul de mecanizare a proceselor de muncă, posibilitatea de furajare și nu în ultimul rând, cererea manifestată pe piață față de un produs sau altul. Aceste elemente fiind asigurate intervin aspecte de ordin economic: costurile la care se obțin produsele, posibilitățile de desfacere a acestora.

Cercetările au evidențiat faptul că dincolo de un anumit efectiv cheltuielile variabile sporesc mai rapid decât se reduc cele relativ constante, ceea ce duce la mărimea costului de producție. În condițiile in care se ajunge la un excedent mare de produse de origine animală intervin anumite limitări ale producției și implicit ale efectivelor.

Creșterea înzestrării tehnice și aplicării tehnologiilor de tip industrial au determinat în perioada precedentă o sporire a efectivelor pe unități , obținându-se anumite avantaje: adâncirea specializării, cantități mai mari și omogene de produse, dirijarea unitară a unor procese de muncă și de producție. S-a manifestat acțiunea contrară a unor factori, ca de exemplu:consumul ridicat de energie pentru aplicarea tehnologiilor,nivelul cheltuielilor pentru transportul furajelor, al celor pentru prevenirea și combaterea unor epizotii. În opțiunea privind efectivul de animale ce va fi crescut într-o exploatație este necesar să se cuantifice influențele negative ale unor astfel de factori. Sporirea efectivelor care este însoțită de aplicarea unor tehnologii intensive poate avea ca urmări: scăderea rezultatelor de producție, scăderea randamentelor medii și diminuarea fecundității, a natalității și a prolificității.Influența diminuării efectivelor de animale crescute de o exploatație asupra rezultatelor sale economice, fac ca în utilizarea diferitelor metode de optimizare ale acestora accentul să cadă pe studierea corelației dintre ea și nivelul unor indicatori de eficiență (costul sau profitul pe hl.lapte, cheltuieli de producție pe cap vacă furajată etc.).

Dinamica efectivului de animale în județul Buzău:

Componentă esnțială a patrimoniului agricol efectivele de animale au înregistrat dinamici difereite în intervalul 1990-2000. În perioada socialistă, cu deosebire in anii ’80, s-au înregistrat creșteri substanțiale, ponderea zootehniei în totalul producției agricole crescând de la 34% în 1975 la 40% în 1989. După 1990, pe fondul reducerii drastice a efectivelor de animale, ponderea zootehniei scade, ajungând în 1995 la 30%. În același timp, costul ridicat al furajelor, trecerea în proprietate privată a unor animale slab productive, dezorganizarea asistenței zooveterinare, distrugerea abuzivă a grajdurilor și a depozitelor de furaje ale fostelor C.A.P.-uri, liberalizarea tăierii animalelor, ca și sistemul defectuos de creditare a producătorilor, au accentuat procesul de degradare al zootehniei din județul Buzău,proces manifestat în principal prin scăderea efectivelor deanimale.

Dacă la începutul perioadei de tranziție diminuarea efectivelor a fost justificată în parte prin necesitatea sacrificării animalelor slab productive, ritmul lent de înlocuire ulterioară a acestora cu animale tinere este explicat prin incapacitatea atragerii fondurilor de investiții necesare dezvoltării acestui sector. Ca urmare, în 1995 față de 1990, efectivele de bovine au scăzut cu 48,5%, efectivele de porcine cu 47,5%, cele de ovine cu 27%, iar cele de caprine cu 50%, în timp ce efectivul de păsări înregistrează recordul perioadei de după 1990.După 1995 se observă aceeași tendință de scădere la efectivele de animale, cu diferențe puțin semnificative, în ce privesc cele patru categorii : bovine, porcine, ovine, păsări.

În ce privește situația la nivelul întregii țări, efectivele de animale în perioada 1990-1995 au crescut, urmând ca perioada 1995-2000 să fie una nefavorabilă pentru crescătorii de animale. Prezentăm în continuare datele statistice cu privire la numărul de animale și la animalele care revin la 100 ha. teren, date oferite de Anuarele Statistice întocmite de Comisia Națională de Statistică, în intervalul 1990-2000:

DINAMICA EFECTIVELOR DE ANIMALE

ÎN INTERVALUL 1990-2000, Tabel nr.

– mii capete –

Sursa: COMISIA NAȚIONALĂ pentru STATISTICĂ;

Grafic nr.1 privind Dinamica efectivelor de animale

în intervalul 1990-2000

Producția din sectorul zootehnic, la nivelul întregii țări, înregistrează o evoluție negativă.

Scăderea efectivelor pe total a fost de 467700 de capete ovine și caprine, 303000 capete porcine și 92000 bovine.

La sfârșitul anului 2000 sectorul privat deținea 97,3% din efectivele de ovine și caprine, 95,6% din efectivele de bovine și 83,35% din cel de porcine. Situația devine dramatică dacă avem în vedere faptul că la nivelul gospodăriilor populației care deține o mare pondere în sectorul zootehnic, efectivele de animale au scăzut cu 5,4% la ovine/caprine și cu 4% la bovine în anul 2000 comparativ cu anul 1999.

Diminuarea efectivelor de animale este justificată și de faptul că se sacrifică în număr mare animalele slab productive, ritmul de înlocuire al acestora cu animale tinere fiind destul de lent. Un alt aspect negativ al acestei situații îl reprezintă imposibilitatea atragerii de fonduri de investiții necesare și suficiente pentru fiecare gospodărie, în scopul dezvoltării acestui sector al zootehniei la nivel de gospodărie și la nivelul ansamblului.

ANIMALE CE REVIN LA 100 HA.

ÎN INTERVALUL 1990-2000, Tabel nr.

– capete –

Sursa: COMISIA NAȚIONALĂ pentru STATISTICĂ;

Grafic nr. 2 privind Animalele ce revin la 100 ha.

în intervalul 1990-2000

2.2.3. Productia principalelor produse de origine animala

Evoluția producției animale a urmat îndeaproape modificările intervenite în mărimea și structura septelului corelat cu tendințele diferite care s-au manifestat la nivelul randamentelor obținute pe animalul furajat.

Valoarea producției animaliere a crescut la începutul tranziției (mai ales datorită tăierilor masive de animale, în special vite, o dată cu desființarea fostelor CAP-uri), s-a stabilizat până în 1994 și apoi a scăzut cu fiecare an până în 1998, când a fost cu aproximativ 9% mai mică decât în 1989. Ponderea acestui sector în valoarea totală a producției agricole a fluctuat între 34 și 47%. Aportul sectorului privat în valoarea totală a producției animaliere a crescut de la 68% în 1989 la 90,5% în anul 2000.

Tendința descrescătoare a valorii producției animaliere în ultimii ani s-a datorat scăderii cererii interne la carne (corelată cu scăderea veniturilor reale ale consumatorilor), dar și altor factori care au avut un impact negetiv asupra efectivelor de animale. Aceste efective s-au diminuat între 1990-2000, principalele motive ale acestei reduceri drastice a efectivelor de animale datorându-se la începutul perioadei de tranziție – disoluției fostelor CAP-uri și mai târziu – ineficienței sectoarelor din amonte și aval în noile condiții de piață. Sectoarele din amonte au reacționat prin transferarea costurilor ridicate de producție către producători și cele din aval către consumatori. Inadaptabilitatea sistemelor de marketing la noul model de utilazare a pământului dominat de agricultura la scară mică, prețurile ridicate ale imputurilor (energie, nutrețuri, combustibili) inaccesibile pentru majoritatea micilor producători au contribuit în mare măsură la această involuție. Micii fermieri și-au ajustat efectivele de animale la necesitățile propriilor familii și la posibilitățile limitate de vânzare a produselor pe piețele locale.

Producția de carne

După o dinamică susținută în perioada socialistă, după 1990,producția a început să scadă, nivelul anului 1995 fiind cel mai mic înregistrat în ultimii 20 ani.

PRODUCTIA DE CARNE ÎN JUDEȚUL BUZĂU

ÎN INTERVALUL l990-2000, Tabel nr.

– mii tone –

sursa: COMISIA JUDETEANA pentru STATISTICĂ – BUZĂU;

Pe ansamblu, perioada cuprinzând intervalul 1990 – 1995 poate fi considerată omogenă din punct de vedere al producției de carne. În ceea ce privește perioada ulterioară 1995 –2000, se observă o revigorare a producției de carne, începând cu anul critic 1995 când producția a fost foarte mică, nu numai la nivelul județului, ci și pe ansamblul țării.

Scăderea producției de carne a fost determinată, în principal, de diminuarea aportului cărnii de pasăre, la care sporul în greutate vie a reprezentat în 1995 puțin peste jumătate din media anilor ’80.

În cadrul unor limite foarte largi și prin tangența a numeroase domenii, valorificarea produselor animaliere, potrivit cerințelor pieței buzoiene, și nu numai, este asigurată prin diferite sisteme specifice fiecărui produs sau grupe de produse.Funcțiile alimentare ale cărnii sunt complexe, iar specia porcine este specializată în producția de carne.

Astfel, pentru piața cărnii începe să se pună din ce în ce mai mult problema modalităților de ofertă pentru acest produs în cadrul pieței țărănești. În actuala etapă de dezvoltare asistăm la o creștere atât a dimensiunii, cât și a capacității pieței țărănești. Piața țărănească, prin actuala structură, reflectă interrelația dintre producător și consumator sub aspect trivalent și anume:

producătorul agricol în calitate de vânzător se manifestă prin vânzarea direct pe piață a produselor;

producătorul asimilat și în calitate de consumator, prin formele de autoconsum;

relația producător – consumator, considerați parteneri inițiali și finali pe filiera agroalimentară.

Atât producătorii, cât și consumatorii sunt interesați să cunoască evoluția de perspectivă a producției, a prețului ce este influențat de cerere. Dinamica perioadelor trecute au pentru producător și pentru consumator o importanță istorică.Ca atare, in perioada viitoare, cunoașterea pieței prin majorarea cererii se manifestă prin diminuarea nivelului prețurilor.Venitul real al consumatorului este unul din factorii cu influență foarte puternică pentru acest produs.

Cererea produsului carne pe piața județului Buzău și prețul acestuia constituie o problemă esențială în mecanismele pieței, ale cărei implicații sunt atât de ordin economic, dar și de ordin social. Prin vânzare directă în cadrul pieței țărănești, producătorul agricol își amplifică activitățile specific agricole cu activități de industrializare și distribuție a produselor obținute din procesul de producție.

Producția de lapte

Productia de lapte, constituită în proporție de 90% din lapte de vacă, a avut o evoluție ascendentă (cu excepția anului 1992, când producția vegetală slabă a diminuat capacitatea de furajare) datorită, exclusiv, imbunătățirii calităților nutritive ale hranei. În 1994 a fost obținută cea mai mare producție de lapte de după 1948. Randamentele medii pe animal furajat s-au ameliorat sensibil, fenomenul manifestându-se constant pentru laptele de vacă și bivoliță. Cu toate acestea, România, care a avut în anul 1994 o producție de 2876 kg. lapte pe cap de vacă și bivoliță, se situează mult sub producția medie realizată în alte țări ale Europei: 6554 kg. în Danemarca, 6394 kg în Olanda, 5412 kg în Anglia, 5398 kg în Finlanda, 5379 kg în Franța, 5130 kg. în Germania, 5107 kg în Suedia, 5041 kg în Elveția, 5000 kg în Ungaria.

PRODUCȚIA DE LAPTE ÎN JUDEȚUL BUZĂU

ÎN INTERVALUL 1990-2000, Tabel nr.

– mii litri –

Sursa: COMISIA JUDEȚEANĂ pentru STATISTICĂ – BUZĂU

Productia de lapte înregistrează în perioada de tranziție creșteri substanțiale, producția din 1994 depășind cu 42% nivelul aceluiaș indicator din 1990.

În condițiile în care efectivele de vaci de lapte sunt în prezent peste nivelul anului 1990, creșterea producției totale se realizează și pe seama creșterii considerabilea randamentului pe cap de animal.

Această situație aparent pozitivă este puternic marcată de regresia filierei laptelui și de creșterea autoconsumului precum și de lapte din zona urbană. Analiza omogenității intervalului 1990 – 2000 și a perioadei corespunzătoare din punct de vedere al acestui indicator se prezintă astfel: pentru întreaga perioadă, producția medie anuală este de 1178,75 mii hl., pentru perioada de tranziție – 1232,14 mii hl., iar pentru 1995 – 2000 pruducția de lapte a fost de 1401,4 mii hl.

Producția de ouă

Producția de ouă a cunoscut în perioada socialistă o dinamică ascendentă ca urmare a creșterii păsărilor în sistem industrial.

Efectivele de păsări, după creșterea ușoară din 1990 față de anul anterior, s-au încadrat, ulterior, în trendul descrescător caracteristic perioadei pentru toate speciile de animale. Acest sector, dezvoltat în anii ’80 pe baza programelor de concentrare a producției avicole în combinate și de creare a unor linii genetice pure, cu productivități ridicate, a rămas în proprietatea agenților economici cu capital public în proporție de numai 1/3, consecință și a restrângerii sau sistării activității unor complexe agroindustriale specializate. Sectorul privat s-a consolidat repede în acest domeniu datorită investițiilor mici pe care le impune, în special în județele din Moldova și sudul țării, fiind profilat, prin tradiție, pe creșterea găinilor pentru ouă.

PRODUCȚIA DE OUĂ ÎN JUDEȚUL BUZĂU

ÎN INTERVALUL 1990-2000, Tabel nr.

mil. bucăți –

Sursa: COMISIA JUDEȚEANĂ pentru SATISTICĂ;

După 1990 se înregistrează o scădere considerabilă a producției, aceasta coborând sub nivelul anului 1980 și la nivelul județului Buzău. Această situație se datorează în principal dificultăților de adaptere a complexelor avicole la efectele jocului inflaționist, cererii relativ slabe și nu în ultimul rând, concurenței externe.

Analiza omogenității intervalului considerat, respectiv a subperioadelor corespunzătoare, din punct de vedere al producției de ouă, se prezintă după cum urmează:

-pentru perioada 1990 – 1995, producția medie a fost de 149,5 mil.bucăți;

-pentru perioada 1995 – 2000, producția medie a fost de 143,4 mil.bucăți.

Comparând rezultatele obținute se poate aprecia că pentru producția de carne, lapte,respectiv ouă, intervalul 1990 – 2000 asigură un un grad relativ ridicat de omogenitate, remarcându-se intensități diferite pe cele două subperioade, până în 1995 și după acest moment.

Importanța acestui fapt constă în aceea că dacă se apreciază că și în viitor se vor păstra aceleași condiții de influență ale factorilor, atunci mediile considerate pot sta la baza fundamentării calculelor de prognoză.

EVOLUȚIA PRODUCȚIEI AGRICOLE ANIMALE – MEDII ȘI TOTALE – LA NIVELUL ÎNTREGII ȚĂRI

Pentru principalele produse ale producției animale (carne, lapte,ouă ) se menține aceeași dinamică descrescătoare, cu diferențieri pe cele două subperioade analizate: 1990 – 1995 și

1995 – 2000. Producția de carne a înregistrat scăderi considerabile datorită scăderii efectivelor de animale. Producția de lapte se bucură de o dinamică ascendentă, această creștere înregistrându-se doar la laptele de vacă, în timp ce la laptele de ovine sau caprine scăderea producției este semnificativă. În condițiile în care producția medie pe animal la această din urmă specie s-a menținut aproximativ constantă, scăderea se datorează în principal reducerii drastice a efectivelor de animale. În ceea ce privește producția de lapte la bovine, creșterea înregistrată este datorată

sporirii randamentului pe animal.

Situația pe ansamblul țării este îngrijorătoare, motivată fiind de conjunctura economică și socială, de inflația puternică existentă, de concurența externă extrem de solidă și a unei cereri relativ scăzute.

Carnea de porcine

Între 1990-2000, efectivul de porcine s-a înjumătățit, scăzând drastic în complexele de creștere mari, iar această scădere nu s-a compensat printr-o mărire semnificativă a efectivelor de porcine ale fermelor mici din sectorul privat. Oricum, în conformitate cu datele statistice provizorii din anul 2000, declinul efectivelor de porcine a fost stopat.

Acest produs reprezintă tipul cel mai important de carne din România, având o pondere de 50% din producția totală de carne între anii 1990-2000. Scăderea numărului de animale și a producției a început încă din 1989 și s-a accelerat în primii 3 ani ai reformei. Desființarea CAP-urilor în perioada 1990-1991 a avut drept rezultat o sacrificare în masă a animalelor. De atunci numărul de animale a continuat să scadă, cu excepția unei scurte perioade în1995-1996. Lichidarea complexelor de animale neviabile, aflate în proprietatea statului în 1997, cât și reducerea sprijinului guvernamental pentru acest produs a avut drept rezultat un nou val de scădere a efectivelor și a producției de parne. Numărul de porcine și producția de carne de porc au scăzut cu 50% și, respectiv, 18% din 1990 până în 2000.

Înainte de 1997, complexele de stat specializate – în majoritatea cazurilor integrate vertical – au fost principalele producătoare de carne de porc comercializabilă (64% în 1995) din România, cu toate că produceau doar 1/3 din producția totală. Importanța acestor agenți economici pe piața cărnii de porc a scăzut semnificativ în ultimii ani datorită lichidării și/sau restructurării în procesul de privatizare a complexelor de porcine aflate în propriatatea statului. În același timp, a crescut ponderea pe piață a noilor ferme private.

România are un potențial ridicat de producție a cărnii de porc, care acoperă necesitățile interne, fiind prin tradiție un exportator net. În primul an al reformei, exporturile au fost interzise, producția fiind direcționată spre piața internă. Pentru a compensa această măsură, ulterior au fost impuse cote de export care au rămas în vigoare până în 1992. Din 1992 România a redevenit în mod treptat la poziția sa de exportator net, volumul exporturilor crescând, cu exceptia anilor 1995 și 1996, când a fost destul de scăzut. În februarie 1997 prețurile minime garantate și primele au fost desființate, la fel și controlul prețurilor pe filiera producție-comercializare. Din 1999 au fost introduse subvenții la export pentru carnea de porc, pentru a incuraja creșterea producției interne. Din 1990 până în iulie 1995, tariful vamal la carnea de porc a fost de 20%, după care a crescut la 236%. În conformitate cu angajamentele de liberalizare a comerțului și prin convențiile din cadrul împrumutului ASAL, tarifele vamale s-au diminuat la 60% în mai 1997 și la 45% începând cu luna mai 1999.

Carnea de vită

Carnea de vită și vițel a reprezentat aproximativ 24% din producția totală de carne în perioada 1990-2000. Comparativ cu carnea de porc, carnea de vită este un sortiment mai puțin popular în România, dacă luăm în considerare modelul tradițional de consum. Consumul de carne de vită a fost deosebit de scăzut înainte de perioada de tranziție (7,2 kg./loc în 1989). Aceasta a fost o consecință a restricțiilor severe la tăierile de tineret bovin impuse pentru a proteja mărimea efectivelor de taurine. În anul 1993, guvernul a reintrodus plățile pe cap de animal de care crescătorii de bovine beneficiau înainte de perioada de tranziție. Ca urmare, în următorii 3 ani a fost încetinit ritmul de scădere a efectivelor de bovine. Declinul s-a accelerat din nou în 1997 și 1998. Ca atare, în perioada 1989 și 1998, scăderea efectivelor de bovine și a producției de carne de vită a fost de 50% și, respectiv,10%. Scăderea semnificativă a efectivelor a condus la o îmbunătățire substanțială a disponibilului de nutrețuri. Acest lucru explică în mare măsură de ce producția de carne a scăzut mai lent decât efectivele. În România nu mai există efectiv la ora actuală ferme mari specializate de creștere a bovinelor pentru carne. Producția de carne de vită este strâns legată de producția de lapte și coexistă mai ales sub forma unei operațiuni secundare. Această caracteristică a producției de carne de vită – ca activitate secundară – s-a accentuat în ultimul deceniu, datorită dispariției marilor complexe de creștere și inexistența unor pârghii prin care să se realizeze concentrarea șeptelului în gospodăriile individulale, care deocamdată cresc vitele mai ales pentru producția de lapte.

În primii ani ai tranziției carnea de vită s-a aflat pe lista produselor aflate sub controlul prețurilor cu amănuntul. Acest lucru implica prețuri de achiziție fixe, ca și controlul marjei de profit din aval până la nivelul prețului cu amănuntul. Conform noului regim al prețurilor introdus la jumătatea anului 1993, prețurile la carne au fost liberalizate. În prezent, piața liberă joacă un rol important în formarea prețurilor la carnea de vită. Aproximativ 80% din producția comercializată este vândută pe filiere care nu aparțin statului, incluzând și un procent de 17% comercializat pe piațele țărănești. Tariful la import a fost stabilit la 20% până în luna iulie 1995, a crescut la 169%, apoi s-a redus la 50% în mai 1997 și la 40% din ianuarie 1999.

Carnea de pasăre și ouăle

Scăderea efectivelor de păsări a început din 1989 și a continuat, cu câteve excepții (anii 1990 și 1996), în întreaga perioadă a reformei. Complexele de creștere a păsărilor din sectorul de stat erau, înainte de 1989 și în primii ani ai tranziției, până în 1996, principalii furnizori de produse din carne de pasăre și ouă comercializabile, furnizând 80% din producția existentă pe piață la acea dată, cu toate că ponderea lor în totalul producției era de doar 1/3 din producția de carne și ¼ din producția de ouă. Ca și în cazul celorlalte produse, au existat în primii ani ai tranziției restricții la exportul de carne de pasăre. De atunci nu s-au mai aplicat restricții directe la export, iar din 1999 s-a introdus o subvenție la export pentru carnea de pasăre menită să stimuleze producția internă.

Prezentăm în continuare producția animală – medie și totală – la nivelul întregii țări, în perioada 1990 – 2000, date confirmate și publicate de Comisia Națională de Statistică în Anuarele Statistice.

PRODUCȚIA ANIMALĂ TOTALĂ

ÎN INTERVALUL 1990 – 2000, Tabel nr.

Sursa: COMISIA NAȚIONALĂ pentru STATISTICĂ;

PRODUCȚIA MEDIE PE CAP ANIMAL

ÎN INTERVALUL 1990 – 2000, Tabel nr.

NOTĂ:

Producția agricolă agricolă animală, precum și cea medie pe animal s-a calculat astfel:

-producția agricolă de carne reprezintă greutatea prăsilei (greutatea vie a produșilor obținuți ) și sporul de greutate vie al animalelor tinere, de reproducție și la îngrășat, obținut în cursul anului respectiv. Aceasta a rezultat prin însumarea greutății în viu a animalelor existente la sfârșitul anului, a animalelor livrate unităților de industrializare sau destinate consumului propriu al agenților economici și gospodăriilor populației, animalelor vândute pentru reproducție, creștere, îngrășare, precum și animalelor înregistrate la alte ieșiri, din care s-a scăzut greutatea în viu a animalelor existente la începutul anului, a animalelor cumpărate și a celor înregistrate la alte ieșiri.

-greutatea vie a animalelor destinate sacrificării pentru consum cuprinde greutatea animalelor livrate unităților cu activități de industrializare, a animalelor sacrificate de unitățile producătoare și greutatea în viu a animalelor sacrificate în gospodăriile populației.

-producția de lapte de vacă ( medie și totală ) cuprinde cantitatea anuală de lapte plus consumul vițeilor, iar producția totală de lapte reprezintă cantitatea de lapte de vacă, bivoliță, oaie și capră, inclusiv consumul vițeilor.

La calculul producțiilor medii de lapte s-au avut în vedere producțiile fizice.

În concluzie, putem spune că numeroasele probleme de natură tehnică, financiară cu care se confruntă producătorii determină imposibilitatea acestora de a da cea mai bună utilizare resurselor materiale și bănești disponibile, de obicei limitate. Introducerea unor tehnologii moderne și eficiente de producție, înființarea asociațiilor de profil capabile să ofere asistență de specialitate întreținerii și creșterii animalelor, programele speciale pentru creditarea sectorului privat, constituie, în acest sens, premise pentru întărirea puterii economice a producătorilor particulari și, implicit, pentru crearea de produse necesare consumului intern și relansării exporturilor.

=== S.C. ROMAGRIBUZ S.A. ===

CAP.IV. ANALIZA EFICIENȚEI ECONOMICE A PRODUCȚIEI AGRICOLE ȘI CĂI DE CREȘTERE A ACESTEIA – pe exemplul

S.C. ROMAGRIBUZ S.A.

4.1. PREZENTAREA GENERALĂ A S.C.ROMAGRIBUZ S.A.

S.C. ROMAGRIBUZ S.A. este o societate agrozootehnică înființată în anul 1995.

Temeiul juridic de constituire este Sentința Civilă 1942/22.12.1995. Înființarea întreprinderii provine din restructurarea unei întreprinderi de stat, având forma juridică de societate pe acțiuni.

S.C.ROMAGRIBUZ S.A. este înființată la Oficiul Registrului Comerțului sub numărul de înmatriculare J10/1233/1995, cu codul fiscal AR 8006289.

Capitalul social al S.C.ROMAGRIBUZ S.A. este de 22.951.325.mii lei, conform Hotărârii Guvernului numărul 500/1994, înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului din data de 07.04.2000.

Fiind o societate pe acțiuni, dispune de un număr de 517.185 acțiuni, cu o valoare nominală de 44.377 lei.

Obiectul de activitate al societății cuprinde activități mixte: cultura vegetală și creșterea animalelor. S.C.ROMAGRIBUZ S.A. prestează următoarele acte de comerț: cultura vegetală, creșterea animalelor, activități mixte, servicii auxiliare, fabricarea produselor pentru hrana animalelor, comerț cu piese și accesorii pentru autovehicole, activități intermediare de comerț cu ridicata, comerț cu ridicata a produselor agricole brute și a animalelor vii, închirierea mijloacelor de transport, închirierea mașinilor și echipamentelor.

Societatea administrează, cultivă și exploatează o suprafață de 3847 ha. teren arabil, 237

ha. vie, 54 ha. plantații pomicole și 317 ha. pășuni naturale, în total 4455 ha. teren agricol.

Din valoarea capitalului social de 22.951.325.mii lei, terenul agricol reprezintă 16.022.459.mii lei, aproximativ 70%. Activitatea societății este organizată în zece ferme de producție și trei sectoare de servire, fiecare fermă fiind condusă de un șef de fermă.

Funcționarea unei societăți comerciale în condiții de eficiență economică, potrivit cerințelor economiei de piață, este dependentă de forma de organizare a acesteia. Dreptul fiecărei societăți de a-și alege, proiecta, aplica forma de organizare cea mai adecvată mărimii sale, complexității și profilului său constituie partea integrantă din dreptul la autonomie conform legislației în vigoare. În consecință, structura organizatorică a societății se prezintă după cum urmează:

ORGANIGRAMA S.C. ROMAGRIBUZ S.A.

Din cadrul organigramei acestei societăți reiese structura de conducere a S.C. ROMAGRIBUZ S.A.

Compartimentul de marketing este direct subordonat contabilului șef. Acesta se ocupă de aprovizionare, desfacere și transportul mărfurilor și produselor care există în cadrul societății. Compartimentul de marketing se ocupă cu studiul de marketing care permite cunoașterea problemelor strategice și reducerea în mare parte a riscurilor.

Pentru a se realiza o analiză a eficienței economice a societății sunt necesare parcurgerea mai multor etape:

Analiza și diagnosticul societății comerciale.

Un rol important în cadrul acestei etape îl constituie analiza societății adică evaluarea resurselor slabe și a celor forte care există în cadrul acesteia.

Fixarea obiectivului comercial.

Este urmarea etapei precedente, urmând ca în continuare să fie pus în evidență unul sau mai multe obiective care trebuie a fi rezolvate (cifra de afaceri sau imaginea societății).

Elaborarea diferitelor strategii.

În cadrul acestei etape urmează a fi elaborate mai multe strategii funcție de resursele existente. Se va alege în final strategia optimă și anume aceea care va duce la creșterea vânzărilor produselor pe piață și implicit a profitului.

Evaluarea diferitelor strategii comerciale.

Este necesar ca fiecare strategie să fie evaluată dintr-un buget care să preconizeze costurile și vânzările previzionate. În mod fercvent societatea determină și pragul de rentabilitate. Referitor la evaluarea strategiilor prin realizarea marketingului mix se apelează adesea la logică, imaginație, bun simț în afaceri.

Alegerrea și transpunerea în practică a strategiei.

În cazul alegerii și transpunerii în practică a strategiei noi se impune realizarea unui plan detaliat și informarea persoanelor de la care trebuie avută adeziunea. Dar, transpunerea în practică a strategiei constituie o practică comercială care include acțiuni precise și pe termen scurt care permit aplicarea și adoptarea strategiei comerciale ținând cont în același timp de elementele perturbatorii care pot interveni.

Controlul rezultatelor obținute.

Acest control se efectuează atât asupra vânzărilor, cât și asupra costurilor, deci asupra rentabilității globale.

Capitalul S.C. Romagribuz S.A.

S.C. ROMAGRIBUZ S.A. este o societate cu profil mixt, având în exploatare terenuri agricole (culturi cerealiere, vie, livadă), efectiv de taurine, ovine și o fermă industrială pentru prelucrarea strugurilor pentru vin.

Capitalul social a fost la 1ianuarie 2000 de 22.951.325 mii lei cu următoarea structură: – F.P.S.- 11.799.300 mii lei;

S.I.F. TRANSILVANIA – 5.056.850 mii lei;

Acționari – 6.095.175 mii lei.

Din totalul capitalului social, valoarea terenurilor agricole a fost de 16.022.459 mii lei. Din punct de vedere al organizării societății, aceasta și-a desfășurat activitatea în 10 ferme de producție și trei sectoare de activitate (mecanic, A.D.T., economic).

STRUCTURA TERENURILOR AGRICOLE ȘI A EFECTIVULUI

DE ANIMALE ÎN ANUL 2000, Tabel nr.

Fermele și sectoarele de producție își desfășoară activitatea curentă utilizând parcuri proprii de tractoare și mașini agricole. Este de menționat faptul că aceste utilaje au un înalt grad de uzură, tranziția cu problemele ei, afectând societatea cel mai mult tocmai în acest segment de activitate, al dotărilor tehnice.

Structura culturilor se stabilește având în vedere mai ales posibilitatea de valorificare a producției, dar și posibilitățile de mecanizare și chimizare a lucrărilor. În stabilirea definitivă a structurii culturilor, criteriul de bază a fost cel tehnic, exprimat prin respectarea strictă a rotației culturilor, cât și dorința de a asigura necesarul de furaje al fermelor zootehnice.

Structura de producție pentru sectorul vegetal

S.C. ROMAGRIBUZ S.A. deține o suprafață ocupată cu culturi agricole pe 4455 ha., suprafață care este organizată în cadrul a 10 ferme de producție. Alături de aceste ferme vegetale există ferma zootehnică cu un efectiv de 2888 capete în anul 2000.

Pe total societate, suprafețele ocupate cu plante tehnice sau cerealiere se prezintă astfel:

grâu boabe 1549 ha.;

orz boabe 276 ha;

orzoaică pentru bere 200 ha;

floarea soarelui 674 ha;

porumb boabe 617 ha;

porumb lot hibridare 36 ha;

vii pe rod 237 ha;

livadă 54 ha;

lucernă 302 ha;

ierburi perene 144 ha;

orz masă verde 49 ha;

pășune 317 ha.

În cadrul societății rotația culturilor se face în funcție de cultura care a existat în anul precedent, precum și de tipul de sol. Astfel, suprafața ocupată cu grâu (1549 ha.) în anul 2000, în anul precedent (1999) aceeași suprafață era cultivată cu: 774 ha floarea soarelui, 401 ha. rapiță, 374 ha. grâu.

Pentru realizarea unei mai mari producții, societatea urmărește încheirea unor contracte cu diferite societăți pentru a avea la timp îngrășăminte chimice precum și utilaje necesare recoltării cerealelor. Societatea deține în parcul propriu un număr de 38 tractoare, 13 combine, toate acestea fiind estimate ca având un grad de uzură tehnică și morală de 61%. În prezent, societatea este interesată să achiziționeze un număr de 7 tractoare și 4 combine, aceste investiții vizând în mod direct o productivitate sporită.

Calitatea și cantitatea de cereale la ha. este influențată de perioada în care au fost semănate, sistemul de cultură, cantitatea de îngrășăminte chimice administrate la ha. Această afirmație este demonstrată de legea echivalenței factorilor de vegetație care vizează faptul că fiecare element nutritiv are semnificația sa biologică în dezvoltarea organismelor vegetale, unul din factori neputând fi substituit prin altul. Se cunosc numai substituții parțiale privind funcțiile biochimice ale elementelor nutritive, substituții totale, însă, nu pot avea loc. Aceasta se întâmplă deoarece pe anumite trepte ale metabolismului organismului vegetal, sistemele enzimatice pot fi catalizate uneori de două sau mai multe elemente nutritive. Condițiile de umiditate, temperatură, intensitate luminoasă își au semnificația lor în manifestarea legii cu privire la egala importanță a elementelor nutritive în nutriția și dezvoltarea plantelor.

Cunoașterea, stăpânirea, dirijarea proceselor cu privire la ridicarea fertilității solurilor și nutriției plantelor impune respectarea tuturor legilor pe care se sprijună ecosistemul creat de om.

Structura optimă a culturilor

Structura optimă a culturilor, în calitate de subsistem de bază al sistemului de producție în cultura plantelor este redată prin felul acesteia și prin ponderea fiecăreia în suprafața cultivată. Ca și sistemul în ansamblul său, structura culturilor care are un rol foarte important în modul de manifestare a acesteia și în ce privește rezultatul pe care îl generează, este influențată de factori naturali, economici, tehnici și tehnologici. Ținând cont de acest rol e necesar să se aleagă și să se proporționeze optim diferitele culturi care intră în structura și implicit în sistemul de producție. O structură optimă a culturilor trebuie să satisfacă în relație de simultaneitate mai multe cerințe: să ofere produse care sub aspect calitativ și cantitativ, să răspundă cererii, să pună în valoare condițiile naturale locale, să permită organizarea asolamentului și a rotației culturilor și să asigure un profit maxim posibil pentru societate. Ca urmare, obțiunea pentru o structură sau alta a culturilor e un proces complex care se cere a fi fundamentat luând în considerare cunoștințele din domeniul tehnic, din cel economic și metodele adecvate. În alegerea unei structuri optime a culturilor se pornește de la condiții de sol și climă care caracterizează unitatea agricolă, urmărindu-se pe de o parte punerea în valoare, iar pe de altă parte satisfacerea cerințelor plantelor față de acești factori, ceea ce influențează nivelul prodcției obținute. Se apreciază că aceste condiții se manifestă ca restricții majore care limitează de o manieră aproape definitivă alegerea structurii. Cu rol restrictiv intervine și piața produselor respective. Condițiilor naturale și pieței li se adaugă o anumită influență: suprafața deținută, capitalul, resursele de forță de muncă, etc.

Concluzii mai mult sau mai puțin utile pentru a alege noua structură se desprinde din analiza rezultatelor generate de ceea ce s-a cultivat în perioada precedentă. Utilitatea lor se regăsește în măsura în care se vor menține condițiile care le-au generat, cum ar fi de exemplu nivelul prețului factorilor de producție și al celor de vânzare ale produselor.

Structura optimă a culturilor urmează să asigure un profit maxim pentru societate. Acest lucru presupune stabilirea profitului posibil de obținut de la fiecare cultură care va intra în structură, proces relativ dificil, mai cu seamă datorită imposibilității anticipării prețului de vânzare a produseler, care vor opera în perioada viitoare.

EVOLUȚIA SUPRAFEȚEI AGRICOLE PE CATEGORII DE FOLOSINȚĂ

ÎN INTERVALUL 1998 – 2000, Tabel nr.

Pentru anul 1998 structura culturilor a fost stabilită având în vedere posibilitățile de mecanizare ale fiecărei culturi cât și eficiența economică pe fiecare cultură care se poate realiza. O grijă aparte în stabilirea culturilor a fost aceea de a se asigura un sortiment de furaje variat și mai ales suficient atât pentru consumul în stare proaspătă cât și pentru conservare și consum în perioada de iarnă. Pentru a se asigura producții corespunzătoare la ha. a fost aprovizionată întreaga cantitate de îngrășăminte chimice și insectofungicide care au permis scăderea volumului de forță de muncă, întreținerea culturilor și reducerea pierderilor la recoltare. Pe întreaga suprafață cultivată s-au aplicat în medie 125 kg. îngrășăminte chimice/ha. Producțiile obținute în primul semestru al anului 1998 au fost la recoltarea orzului, la ferma Ghergheasa, pe o suprafață de 283 ha. de 5196 kg./ha. Pe restul de 480 ha. cultivate cu orz s-a obținut o producție de 5000 kg./ha., aceste producții fiind unele record până în anil 1998 la această cultură.

În anul 1999 structura culturilor s-a stabilit având în vedere posibilitățile de valorificare a producției, de eficiență economică, cât și de posibilitățile de mecanizare a culturilor. În acest sens s-a diminuat suprafața cultivată cu orz în favorarea celei de floarea soarelui. În stabilirea structurii culturilor criteriul de bază a fost cel tehnic prin respectarea strictă a rotației culturilor și asigurarea necesarului de furaje pentru fermele zootehnice.

În toamna anului 1999 și iarna anului 2000 structura culturilor s-a stabilit avându-se în vedere aceleași criterii menționate anterior (chimizarea și mecanizarea lucrărilor), precum și posibilitatea de valorificare a producției.

Evoluția producției medii la ha. pentru sectorul vegetal

În condițiile în care nevoile de produse agricole sunt într-o permanentă creștere și într-o continuă diversificare, iar resursele existente în diferite etape și zone sunt limitate, consider că agricultura și gradul de satisfacere a acestor nevoi – cuantificat prin producția agricolă, exprimă tocmai măsura în care diferite tipuri de resurse au fost utilizate. În acest context, optimizarea producției agricole pornind de la o diagnoză reală a utilizării resurselor locale impune utilizarea unor metode de cuantificare a aportului tuturor acestor resurse.

Tabel nr.

Din acest tabel rezultă că producția obținută a fost cu mult sub potențialul productiv al terenului, la aceste producții mici o contribuție negativă a avut-o și factorul natural, cu deosebire seceta prelungită din vară – toamnă, proasta germinație a seminței de porumb care a fost aprovizionată de la Sem Rom – Buzău, fiind necesar a se reînsămânța suprafața de 300 ha. cu porumb din grupe extratimpurii ce a fost surprins ulterior de seceta lunilor iulie și august 1999, diminuând producția de porumb cu aproape 65%.

Ca urmare a condițiilor de secetă excesivă a fost constituită Comisia de Calamități cu organele de resort, care au întocmit documentații prin care s-a stabilit pierderi de recoltă după cum urmează: floarea soarelui 60%, porumb 65%, lucernă 50 – 80%. Acoperite valoric nerealizările de producție determinate de secetă și consemnate de comisie se ridică la suma de 7.345.615 mii lei, sumă care în condițiile normale ale unui an agricol puteau fi transformate în venituri. Un alt factor important care a limitat producția la culturile prășitoare a fost lipsa totală de îngrășăminte chimice. Astfel, în 1999 singura cultură căreia i s-au aplicat 46 kg. azot substanță activă pe fondul neaplicării vreunui kg. de fosfor în toamnă, a fost cultura de grâu. Cu toate aceste elemente majore de limitare a producției societatea realizează producțiile mai sus amintite, care raportate la condițiile zonei situează societatea în anul 1999 printre producătorii cu rezultate bune.

Anul 2000 este un an în care producțiile la ha. au fost satisfăcătoare. Deși producția la majoritatea culturilor e destul de bună pentru zona Buzăului, costurile cu care au fost realizate aceste producții sunt mari aceasta pentru că toți factorii care concură la realizarea producției pe fiecare cultură sunt foarte scumpi. Costurile mari sunt cele care poartă ineficiența cu care se lucrează în agricultură: motorina, piese de schimb, pesticide, îngrășăminte chimice au prețuri care se modifică proporțional cu cu paritatea leu /dolar. La aceste cheltuieli se adaugă fiscalitatea excesivă (fond pentru agricultură, sănătate, învățământ, risc și accidente), dobânzi bancare, penalizări pentru neplata la termen, obținându-se imaginea reală a poverii pe care agricultura este obligată să o suporte.

Atunci când piața trebuie să recunoască aceste costuri cu un preț acoperitor care să asigure și profit, începe degringolada pentru producătorul agricol. Prețul se fixează la recoltare, când interesul pentru produsul agricol este scăzut și când creditorii așteaptă să-și recupereze banii. În aceste condiții, agricultorul are de ales:

-pierderea subvenției de 70% la credite (Legea 165) atunci când nu se achită sumele la scadență;

-penalizări sau majorări pentru datorii ajunse la scadență:

diferențe de curs valutar care se măresc amenințător către trimestrul patru, la sumele contractate în valută pentru ierbicide, insecticide, fungicide, procurate în primăvară, cu plata la recoltare.

Acesta este tabloul datoriilor producătorului când primele cantități de cereale se trimit în baze, tablou care trebuie depășit pentru supraviețuirea în condiții de eficiență a sectorului vegetal.

Nivelul, structura și dinamica efectivelor de animale în intervalul 1998 – 2000

Componentă esențială a patrimoniului agricol, efectivele de animale au înregistrat dinamici diferite în intervalul analizat. În acest sens, costul ridicat al furajelor, trecerea în proprietate privată a unor animale slab productive, dezorganizarea asistenței zooveterinare, distrugerea abuzivă a grajdurilor și a depozitelor de furaje ale fostelor C.A.P.- uri, liberalizarea tăierii animalelor, ca și sistemul defectuos de creditare al producătorilor, au accentuat procesul de degradare al zootehniei, manifestat în principal prin scăderea efectivelor de animale.

Situația la nivelul S.C.ROMAGRIBUZ S.A.,în perioada 1998 – 2000 se prezintă astfel:

Tabel nr.

Sectorul zootehnic este organizat în două ferme de vaci de lapte și o fermă de ovine, efectivul de animale fiind la sfârșitul anului 1998 de 2982 capete. Indicele de natalitate a fost pentru sectorul de ovine de 114,3% , iar producția de lână a fost în medie de 5 kg./cap de oaie. Efectivul de miei, 2200 capete, cu o greutate de 35.550 kg. a fost valorificat la intern și la export. La export s-au livrat 1800 de capete cu o greutate totală de 29.300 kg., de unde s-au încasat 516.852.000 mii lei, revenind circa 9.800 lei/kg.

În anul 1999, sectorul zootehnic s-a compus din sectorul taurin, cu un efectiv de 724 capete, din care vaci de lapte 343 capete. Indicele de natalitate a fost pentru taurine de 74%. Sectorul taurin a funcționat în două ferme de vaci de lapte, Didactica și Fotin. Datorită condițiilor financiare precare furajarea nu a fost în totalitate asigurată conform normelor de consum, iar condițiile de îngrijire au lăsat de dorit. Pe parcursul anului nu au fost asigurate ritmic cantitățile de concentrate la vacile de lapte, iar la tineret, din lipsa orzului (s-a cultivat pe o suprafață de 640 ha. față de 763 ha. în anul 1998) nu s-a asigurat necesarul de concentrate. Condițiile de cazare nu au fost corespunzătoare pentru că utilitățile s-au deteriorat și s-au scos din uz. Adăpatul se face în iesle, mulsul manual, iar pentru evacuarea dejecțiilor nu există un sistem de canalizare corespunzător.

În ce privește sectorul ovin, efectivul de oi era la sfârșitul anului 1999 de 2258 capete, din care oi matcă 1780 capete. Natalitatea este mult mai scăzută decât anul precedent, 101%. Miei au fost valorificați în totalitate prin vânzare. Pentru reproducție nu s-a reținut nimic. Producția de lână a fost de 6 kg./cap de oaie tunsă.

În anul 2000, sectorul taurin și-a încheiat activitatea cu un efectiv de 677 de capete, din care 324 vaci de lapte. În ce privește reproducția, în acest an s-au obținut un număr de 161 viței 0-6 luni (cu o natalitate de 61%).

Efectivul de oi a fost în 2000 de 2200 capete, din care oi matcă 1758 capete. S-au obținut 1840 miei, cu un procent de natalitate de 108%. Mieii se valorifică la export unde aceste produse sunt foarte apreciate.

Analizând comparativ cele trei perioade putem menționa că diminuarea efectivelor de animale a fost justificată în parte prin necesitatea sacrificării animalelor slab productive și prin ritmul lent de înlocuire ulterioară a acestora cu animale tinere. Această din urmă afirmație este explicată prin incapacitatea atragerii fondurilor de investiții necesare dezvoltării acestui sector.

Producția principalelor produse de origine animală

Evoluția producției animale a urmat îndeaproape modificările intervenite în mărimea și structura șeptelului corelat cu tendințele diferite care s-au manifestat la nivelul randamentelor obținute pe animalul furajat.

Animale adulte Tabel nr.

Animale tinere și la îngrășat Tabel nr.

Pentru anul 1998 sporul în greutate nu a fost realizat decât la categoria taurine la îngrășat, costul pe greutate vie cu excepția categoriei vițele 6 – 12 luni, fiind peste cel prognozat. În viitor Consiliul de Administrație trebuie să aibă în vedere analiza cauzelor care au dus la nerealizarea sporului în greutate și luarea celor mai bune măsuri pentru realirâzarea obiectivelor propuse în acest sector.

În anul 1999, creșterea în greutate a tineretului taurin s-a încadrat în limitele normale realizării sporului în greutate. Strategic, acest sector prin producția de lapte și carne obținută a fost unul rentabil. Pentru rentabilizarea în totalitate a acestui sector sunt necesare condiții mai bune pentru muncitorii societății, să aibă condiții de hrană și salarizarea să fie la nivelul cerințelor optime de viață. De asemenea, lipsa forței de muncă stabilă și calificată a făcut ca producțiile obținute să nu fie din cele mai performante.

Pentru rentabilizarea sectorului ovin trebuie orientată producția spre lapte și carne, singurele produse cu randament, producția de lână nefiind una rentabilă.

În anul 2000 interesul pentru produsele zootehnice din sectorul taurin, exprimate prin costul obținut la lapte, carne, piei se află pe o pantă descendentă. În județul Buzău societatea se află printre puțunele sociatăți provenite din fostul sector de stat care mai rulează efective de taurine și aceasta pentru că sociatatea are dotări zootehnice care nevalorificate ar aduce pagube și mai mari prin deteriorare. Multe din produsele secundare din sectorul vegetal își găsesc utilizarea în sectorul zootehnic și atunci circuitul se închide, dar concluzia care se desprinde este aceea că pentru perioada de stabulație cheltuielile sunt mari, având în vedere că aceste furaje stau pe credite uneori chiar și cinci luni.

În sectorul ovin, în afară de miei care s-au valorificat la export cu un preț bun, laptele are un preț doar acoperitor în ce privește costul de producție, altceva nu poate acoperi cheltuielile mari cu întreținerea acestei specii.

Personal consider că acest sector al creșterii animalelor poate avea viitor atunci când piața va recunoaște prin preț efortul depus pentru a obține litrul de lapte, kilogramul de carne sau kilogramul de lână.

Evoluția și structura forței de muncă

Viabilitatea economică a S.C.Romagribuz S.A.este dependentă de volumul, structura și eficiența utilizării resurselor umane, materiale și financiare.

Resursele umane pot fi abordate din cel puțin două puncte de vedere. Pe de o parte, ca dimensiune și structură și, pe de altă parte, de pe poziția eficienței utilizării personalului. S.C. ROMAGRIBUZ S.A. are la data de 01.01.2000 un număr de 181 salariați, din care 40 de persoane au studii superioare, restul având studii medii sau gimnaziale. În intervalul de timp analizat, numărul de personal a înregistrat o ușoară creștere, de 6 salariați. Menținerea numărului de salariați este rezultatul firesc al menținerii volumului de activitate al societății în cote relativ constante, la rândul său fiind influențat de restricțiile mediului pe plan local, cât și de unele minusuri manageriale.

Structura numărului mediu de personal a înregistrat următoarea situație:

REPARTIȚIA FORȚEI DE MUNCĂ PE CATEGORII DE PERSONAL

Tabel nr.

De asemeni, pe categorii socio-profesionale și din punct de vedere al pregătirii, situația înregistrată se prezintă astfel:

Tabel nr.

Din datele prezentate se observă un grad accentuat de îmbătrânire și feminizare a populației ocupate în cadrul societății. La aceste caracteristici se adaugă numărul mare de salariați cu studii medii sau doar gimnaziale. Pentru o mai bună funcționare a societății este necesar ca persoanele ocupate în activitatea direct productivă să aibă cunoștințe tehnice și practice temeinice. De asemenea, este de dorit înlocuirea muncii manuale cu aparate și utilaje performante care contribuie la producții net superioare, diferența dintre prețul de vânzare și cost revenind societății ca profit, care ulterior va fi valorificat de societate acolo unde există puncte mai slabe. Aceste trăsături esențiale ale forței de muncă din cadrul societății pot fi generalizate la nivelul agriculturii pe ansamblu.

Examinarea însă cu atenție a informațiilor oferite de tabelele mai sus menționate, relevă și alte două aspecte foarte importante:

în primul rând, din punct de vedere cantitativ, se constată modificări nesemnificative de personal, acesta menținându-se la un număr de 181 salariați; situația este justificată de mentinerea relativ constantă a volumului producției în ultimii ani, care nu a reușit să valorifice întreaga capacitate de producție de care dispune;

menținerea personalului în intervalul analizat la 181 salariați, coroborată cu modificările apreciabile ale nivelului venitului (în principal ale cifrei de afaceri), a permis respectarea setului de corelații dintre unii indicatori economici, respectiv cele dintre dinamica cifrei de afaceri și cea a numărului de salariați, dintre dinamica fondului de salarii și cea a numărului de salariați, precum și dintre dinamica productivității muncii și a salariului mediu, doar în anumite proporții.

În ceea ce privește structura personalului cu studii superioare, se evidenșiază o pondere determinantă a inginerilor (26 persoane), economiștii fiind în număr de 8 persoane, iar absolvenți ai agronomiei 6 persoane. Situația nu poate fi decât una nefavorabilă, gradul mare de fundamentare economicăa deciziilor de nivel mediu și superior, precum si atitudinea față de eficiența economică suferind în intensitate. Numărul redus de eonomiști dintr-o societate care dorește o îmbunătățire considerabilă a situației economice nu este consecința doar a politicii de personal promovată de conducerea sa în ultimii ani, ci și a greutăților efective de recrutare a unei asemenea categorii socio-profesionale.

Productivitatea muncii, important indicator de eficiență, necesită o analiză nuanțată dată fiind complexitatea sa, fapt ce a influențat și implicațiile deosebite asupra stării și dinamicii economice a societății.

Dacă se ia în considerare formula clasică de determinare a productivității muncii, respectiv W = CA/Ns, pot fi identificați diverși factori care concură la modificarea nivelului acestuia: W = CA/Ns = Mf/Ns x Mfa/Mf x Qf/Mfa x CA/Qf, unde:

CA/Ns = cifra de afaceri raportată la numărul de salariați;

Mf/Ns = gradul de înzestrare tehnică a muncii;

Mfa/Mf = raportul mijloace fixe active și total mijloace fixe;

Qf/Mfa = randamentul mijloacelor fixe active (producția marfă obținută la un leu mijloace fixe active);

CA/Qf = gradul de valorificare a producției obținute.

Tabel nr.

Din analiza efectuată se observă că toți factorii au influențat productivitatea muncii, cea mai importantă contribuție având-o gradul de valorificare a producției obținute. În ce privește raportul mijloace fixe activ și mijloace fixe total, o asemenea situație se datorește modificării lente a mijloacelor fixe, situație genetată de o activitate investițională extrem de redusă ca intensitate și volum. O contribuție importantă a înregistrat-o modificarea randamentului mijloacelor fixe, situație explicată, pe de o parte, prin modificările lentedin cadrul activelor fixe și, pe de altă parte, prin valoarea producției obținute, implicit a cifrei de afaceri, datorată modificării prețului ca urmare a inflației.

Un alt element de evidențiere a utilizării resurselor umane și în general a eficienței societății, o reprezintă maniera de respectare a unor corelații între principalele obiective și rezultatul obținut prin realizarea lor. Două sunt de ordin cantitativ și se referă la raportul dintre dinamica unor indicatori cantitativi: Indicele CA Indicele FS Indicele Ns. Cea dea doua corelație este de ordin calitativ și exprimă raportul dintre doi importanți indicatori de eficiență – productivitatea muncii și salariul mediu: Indicele productivității muncii Indicele salariului mediu.

I CA I FS I Ns

Pentru aunul 1999 s-au obținut următoarele date:191,7 137,5 97,14, ceea ce înseamnă că s-a respectat corelația cantitativă. Pentru anul 2000 însă, situația este mai puțin favorabilă:

98,75 123,3 106,47.

I W I S

Și pentru această corelație de ordin calitativ, datele obținute sunt benefice doar pentru anul 1999, anul 2000 confruntându-se cu dificultăți majore.

Anul 1999:197,3 137,5;

Anul 2000: 92,5 123,2;

Două aspecte se cer a fi evidențiate prin intermediul celor două corelații mai sus amintite:

în primul rând, dinamica descendentă a indicatorilor de volum și de eficiență, care trebuie să aibe o abordare corelativă;

în al doilea rând, diminuarea tuturor indicatorilor în anul 2000 față de anul 1999. O asemenea situație atestă că cifra de afceri s-a obținut nu pe seama productivității muncii sau pe căi intensive, ci pe căi excesive.

4.2. DIAGNOSTICUL ECONOMICO – FINANCIAR AL S.C. ROMAGRIBUZ S.A. ÎN INTERVALUL 1998 – 2000

Măsurarea performanței economice a societății

Performanța și funcționalitatea societății deăpind de calitatea gestiunii economico – financiare în condițiile unei înzestrări tehnice optime și a organizării raționale a muncii și a producției. Gestiunea financiară urmărește protejarea patrimoniului pe baza unei bune administrări și a autocontrolului. Gestiunea economică este mult mai largă decât gestiunea financiară, cuprinzând toate domeniile activității întreprinderii și își găsește expresia în performanța economică. Parametrii conceptului de performanță pot fi larg abordați și exprimă calitatea actului managerial. În literatura de specialitate se utilizează cu sens similar noțiunile de performanță și eficiență.

Eficiența economică este o categorie complexă care sintetizează la nivelul întreprinderii rezultatele obținute în gospodărirea patrimoniului, a tuturor resurselor în vederea maximizării profitului. Eficiența exprimă calitatea unei activități care produce efecte economico – financiare pozitive. Privite din punct de vedere sistemic, pot exista maimulte variante eficiente, dar varianta performantă se asigură atunci când rezultatele sunt maxime. În mod similar sunt utilizate noțiunile de optim și eficient. Între optim și eficient pot exista raporturi ca de la parte la întreg. Partea reprezintă optimul parțial, iar întregul mulțimea variantelor eficiente. Dar optimul, poate fi parțial și total. Optimul parțial asigură optimizarea raportului dintre efecte și eforturi la nivelul subsistemelor societății (secții sau sectoare), iar cel total asigură optimizarea la nivelul sistemului.

Performanța economică a societății are o sferă largă de cuprindere, în esență reflectând raportul dintre efecte și eforturi. Performanța economică depinde atât de gradul de înzestrare cu resurse al societății, cât și de performanțele managementului în toate sferele activității acesteia și în plan economico-financiar. Diagnosticarea activității tehnico-productive și economico-financiare se poate face prin măsurarea performanțelor activității și pe ansamblul societății pentru a găsi soluții ca aceasta să devină competitivă. Se urmărește asanarea activității nerentabile, cunoașterea șanselor societății de a deveni competitivă pe piață, de a-și relansa și stabiliza activitatea economică sau de a intra în faliment. În cazul unor șanse reale de redresare economică se elaborează un plan de afaceri detaliat. Informațiile necesare în vederea măsurării performanței economioce prezente și previzibile se obțin din contabilitatea analitică, din bilanțul contabil și din anexele acestuia, din analiza realizării prevederilor bugetului de venituri și cheltuieli, din investigarea și evaluarea stării tehnice a societății și a desfășurării proceselor tehnice, din studii de marketing, din analiza bonității și a previziunilor financiare.

Orice relații comerciale ale unei societăți implică și un risc. Riscul poate proveni din cauza unor factori endogeni (evaluări greșite, necunoașterea corectă a potențialului real propriu) sau din cauze exogene, în primul rând din cauza unor reacții neprevăzute și necunoscute legate de partenerii de afaceri sau de piață. Cunoașterea performanței economice a întreprinderii ca și analiza unor informații despre bonitatea partenerilor de afaceri stă la baza elaborării programelor de producție, a organizării și funcționalității fluxurilor materiale și financiare. Informațiile despre performanța economică și bonitatea societății pot asigura evitarea riscilui și permit luarea unor decizii corecte. Planul de afaceri sintetizează numeroase decizii privind activitățile de producție, comercializare și financiară ale societății.

Măsurarea rezultatelor economico-financiare necesită informații și pe baza acestora, calculul unor indicatori parțiali și finali, fizici și valorici, cantitativi și calitativi. Osuccintă prezentare a acestor indicatori este cea prezentată în cele ce urmează.

Evoluția indicatorilor economico-financiari

INDICATORI DE LICHIDITATE:

Lichiditatea oferă o măsură exactă a modului în care se poate face față obligațiilor.Lichiditatea este un indicator care exprimă capacitatea imediată de a face față oricărei obligații.

Rata lichidității generale = Active circulante

Datorii curente

( mii lei ) Tabel nr.

Acest indicator arată o situație favorabilă (este supraunitar ), reflectând posibilitatea componentelor patrimoniale de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile.

Rata lichidității immediate = Active circulante – Stocuri

(testul acid) Datorii curente

( mii lei ) Tabel nr.

Lichiditatea redusă (valoarea nirmală se situează între 0,5 – 1 ) indică faptul că societatea nu are posibilitatea de a-și acoperi în întregime datoriile curente fără a face un efort financiar deosebit. Lipsa de lichiditate, deși aparent pare un element de conjunctură decurge dintr-o serie de corelații structurale ale surselor și plasamentelor unității.

INDICATORI DE SOLVABILITATE

Solvabilitatea oferă o imagine asupra măsurii în care unitatea poate face față obligațiilor de plată. Cu cât acest indicator este mai mare cu atât unitatea are o solvabilitate mai redusă. Standardele internaționale arată că acest indicator trebuie să se situeze între 45% – 80%.

Solvabilitatea patrimonială = Capital propriu * 100

Total pasiv

( mii lei ) Tabel nr.

Situația solvabilității patrimoniale poate fi apreciată pozitiv, dar pentru că valorile sunt mai mari de 65% este considerat a fi rezultatul unei politici de creditare agresivă. Crește astfel riscul de a înregistra pierderi și lipsa de precauție în contractarea de credite este principalul motiv pentru care societatea poate avea dificultăți. În aceste condiții apare riscul insolvabilității, adică riscul neplății la scadență care se manifestă ca urmare a neândeplinirii contractelor de credit către bănci. Acastă situație poate duce, fie la o pierdere de capital definitivă, fie o recuperare parțială și târzie prin acțiuni în instanțele juridice.

Gradul de îndatorare = Total datorii

Capital propriu

( mii lei ) Tabel nr.

Gradul de indatorare al societății este destul de ridicat. Solvabilitatea și gradul de îndatorare sunt doi indicatori complementari. Studierea gradului de îndatorare al societății reprezintă în primul rând o problemă de gestiune internă prin care trebuie să se asigure utilizarea eficientă a creditelor contractate și asigurarea condițiilor pentru rambursarea la termen atât a ratelor scadente, cât și a dobânzilor aferente acestora.

Solvabilitatea financiară = Capital propriu

Cifra de afaceri

( mii lei ) Tabel nr.

Solvabilitatea financiară trebuie să fie cuprinsă între limitele 0,35 – 0,50. Valoarea subunitară a acestui indicator arată că societatea are independență financiară. În această situație există o pondere corespunzătoare a capitalului în cifra de afaceri. Pentru societatea noastră solvabilitatea financiară în anii 1998, 1999, 2000 depășește cu mult limitele admise, motiv pentru care dependența financiară de creditorii săi este foarte mare.

INDICATORII ECHILIBRULUI FINANCIAR

Echilibrul economico – financiar reprezintă un sistem de corelații prin care se stabilesc anumite proporționalități în cadrul și între fluxurile financiare. Acest echilibru constituie o premisă și o consecință a desfășurării normale a activității firmei în conformitate cu obiectul deactivitate. Ca permisă trebuie avute în vedere corelațiile dintre necesarul de resurse materiale și posibilitățile de finanțare.

Rata independenței financiare = Capital propriu * 100

Capital împrumutat

( mii lei ) Tabel nr.

Gradul de independență exprimă puterea de autofinanțare și reprezintă ansamblul resurselor interne obținute din activitatea desfașurată, care rămân la dispoziția societății pentru acoperirea nevoilor financiare în scopul continuării activității și pentru dezvoltare. Societatea noastră are un grad ridicat de dependență față de creditorii săi, dependență care se datorează volumului mare de credite contractate.

Coeficientul de risc = Capital împrumutat * 100

Capital propriu

( mii lei ) Tabel nr.

În țările cu economie dezvoltată acest indicator este cuprins între 25% – 50%. Pentru societatea analizată, coeficientul de risc nu depășește marjele normale de funcționare ale oricărei unități economice.

INDICATORI DE GESTIUNE

Indicatorii de gestiune indică o stare a activelor din punct de vedere al existenței componentei materiale și a rezultatelor obținute. Reprezintă o premisă și o consecință a desfășurării proceselor care formează obiectul de activitate al firmei, constituie cadrul financiar al acesteia, respectiv fluxurile de numerar pe care le implică. Cei interesați în cunoașterea indicatorilor de gestiune, în corelație cu situația financiar – patrimonială sunt: proprietarii în calitate de acționari, conducerea firmei, băncile, partenerii de afaceri, organele judecătorești, organele administrației locale și centrale.

Viteza de rotație a activelor fixe în cifra de afaceri = Cifra de afaceri

Active fixe

(mii lei) Tabel nr.

Viteza de rotație a activelor circulante Cifra afaceri

în cifra de afaceri = Active circulante

(mii lei) Tabel nr.

Având o valoare supraunitară, indicatorii de gestiune calculați arată o situație favorabilă a unității.

Rotația activului total în cifra de afaceri = Cifra de afaceri

Activ total

(mii lei) Tabel nr.

Rata grevării veniturilor pe datoriile totale = Datoriile totale

Cifra de afaceri

(mii lei ) Tabel nr.

Acest ultim indicator, ideal subunitar, arată că veniturile sunt grevate pe datoriile contractate, situație care tinde însă să se amelioreze.

INDICATORI DE RENTABILITATE

În economia de piață, profitul constituie rațiunea de a fi a oricărei societăți comerciale. În general, societățile care se dovedesc a fi nerentabile sunt supuse falimentului. Profitul se dimensionează în jocul pieței ca urmare a raportului cerere – ofertă și al costurilor care reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate

Rentabilitatea apare ca instrument hotărâtor al economiei de piață, în orientarea producției în raport cu cerințele consumatorilor. Rentabilitatea presupune obținerea unor venituri mai mari decât cheltuielile în urma vânzării și încasării produselor oferite pieței. Așadar, rentabilitatea reflectă capacitatea societății de a aduce profit, oglindind într-o formă sintetică eficiența întregii activități economice.

În legătură cu corelația dintre rentabilitate și eficiența economică sunt de făcut două precizări: – eficiența economică este mai cuprinzătoare decât rentabilitatea; putem aprecia că eficiența economică reprezintă cea mai generală categorie care caracterizează rezultatele care decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea sau economisirea unor resurse intrate sau nu în circuitul economic;

– rentabilitatea constituie una din formele de exprimare a eficienței economice, și anume acea formă sintetică realizată cu ajutorul categoriilor valorice, calculele de rentabilitate. Se pot efectua, utilizând ca rezultat (efect) nu numai profitul net, ci și întregul venit, deci profitul brut care cuprinde și datoriile financiare și impozitele.

Rentabilitatea economică = Profit net * 100

Activ total

Rentabilitatea economică este expresia rentabilității de ansamblu a societății. Aceasta indică efectul capacității manageriale de a utiliza resursele financiare și reale ale unității pentru a genera profit. Se apreciază că rata rentabilității economice este cea mai bună măsură a eficienței, întrucât exprimă direct rezultatul în funcție de managementul specific al intermedierii bancare, de optimizarea operațiunilor active în funcție de un volum de resurse dat.

(mii lei ) Tabel nr.

Rentabilitatea financiară = Profit net * 100

Fonduri proprii

Rentabilitatea financiară oferă o imagine asupra modului de folosire a capitalurilor aduse de acționari. Rentabilitatea financiară este cea mai semnificativă expresie a profitului care măsoară rezultatele managementului societății în ansamblul său și arată pentru acționari, efectul angajării în activitatea economică. Acest indicator are o mare expresivitate, demonstrând prin el însuși o multitudine de aspecte: gradul de generare al profitului, eficiența operațională, efectul de părghie.

(mii lei ) Tabel nr.

Rata profitului = Profit net * 100

Venituri totale

Rata profitului reprezintă principalul indicator de analiză în cazul în care se urmarește reducerea costurilor. Mărimea acestui indicator depinde de raportul dintre venituri și cheltuieli în primul rând, iar în al doilea rând, de structura veniturilor și costurilor societății.

Nivelul optim se situează, conform criteriilor internaționale, peste 30%.

(mii lei ) Tabel nr.

În ceea ce privește rezultatul net al anului 1998, acesta se materializează în pierdere. Analizănd indicatorii de rentabilitate amintiți anterior putem spune că pentru anul 1998 nu se obține nici una din formele de rentabilitate. Pentru anii 1999, 2000, rentabilitatea societății este practic nesemnificativă, ea tinzând spre 0, atingând pragul critic, dincolo de care eforturile unității se transformă în pierdere. Societatea se confruntă cu o situație dificilă care trebuie ameliorată prin efortul conjugat al tuturor factorilor implicați în activitatea unității.

PRINCIPALII INDICATORI SINTETICI ECONOMICO- FINANCIARI

ÎN PERIOADA 1998-2000

Din datele prezentate la punctul 2.2., privind calculul indicatorilor economico – financiari, se pot desprinde punctele slabe și punctele forte ale S.C.ROMAGRIBUZ S.A.

Dintre punctele forte ale societății, se pot menționa:

o piață potențială vastă;

forță de muncă stabilă și competentă;

strategie curentă de dezvoltare;

o situație favorabilă în ceea ce privește coeficientul de risc,viteza de rotație a activelor circulante în cifra de afaceri și rata grevării veniturilor pe datoriile totale.

La aceste aspecte pozitive se alătură punctele slabe ale unității, dintre care menționăm:

lipsa resurselor financiare proprii pentru modernizare și dezvoltare;

gradul ridicat de îndatorare al societății;

lichiditatea redusă;

lipsa oricărei forme de rentabilitate (economică, financiară) ca urmare a profitului net nesemnificativ în raport cu obligațiile societății.

Ceea ce interesează însă, în mod deosebit, în vederea unei diagnosticări corecte a situației constatate, este depășirea cheltuielilor prevăzute, atât în sectorul vegetal, cât și în sectorul animal (cheltuieli pe cap de vacă furajată sau de ovină furajată), sau creșterea acestor cheltuieli față de nivelul atins în anul anterior care poată să aibe mai multe semnificații, funcție de cauzele ce au concurat la această situație:

-calamitățile naturale care au afectat culturile furajere;

-seceta prelungită în condițiile în care societatea nu dispune de un sistem de irigare a culturilor;

-creșterea cheltuielilor salariale ale personalului angajat;

-creșterea prețului de achiziție la o serie de materiale (furaje concentrate, medicamente, combustibili, energie).

În mod normal, creșterea cheltuielilor pe vacă sau oaie furajată este necesară ca urmare a eforturilor depuse de societate în vederea realizării unui nivel mai mare al producției medii și fizice și pentru îmbunătățirea calității acestei producții.

Cum însă cheltuielile efectuate de societate nu se regăsesc în producția fizică și nici într-o calitate superioară, creșterea lor reprezintă un fenomen negativ, generat de existența unor cauze, dintre care sunt de semnalat următoarele:

-depășirea cheltuieliloe prevăzute în fișele tehnologice ca urmare a lipsei unei evidențe primare la nivelul formațiilor de lucru pentru a se putea compara în orice moment cheltuielile efectuate cu cele stabilite în anumite baremuri;

-lipsa unei organizări științifice riguroase, a îngrijirii și exploatării terenurilor destinate pășunatului în vederea utilizării eficiente a acesteia pe întreaga perioadă stabilită (mai, octombrie);

-neasigurarea unor condiții optime în stocarea furajelor care a generat degradări și pierderi ale acestora;

-insuficiența cantitativă și mai ales calitativă a stocurilor de furaje din timpul iernii;

-necântărirea furajelor care se administrează zilnic în hrana animalelor;

-o furajare nediferențiată a vacilor datorită neefectuării unei lotizări a acestora pe baza unor criterii științifice (rasă, greutate, producție medie, vârstă etc.);

-nerealizarea integrală și la termenele stabilitea modernizării adăposturilor cu instalații de muls mecanic, cu adăpători mecanice, cu instalații de evacuare a dejecțiilor, cu mijloace adecvate pentru transportul hranei, fapt care nu a permis decât parțial scăderea timpului de muncă pe o vacă furajată.

4.3. PERSPECTIVELE EVOLUȚIEI ÎN VIITOR A ACTIVITĂȚII ECONIMICE A S.C.ROMAGRIBUZ S.A.

“Un miracol economic este posibil oriunde,

oricât de grele ar fi condițiile prezentului.” (Anghel Rugină)

În abordarea strategiei de dezvoltare a societății consider util precizarea câtorva aspecte:

1.Punctele de plecare în abordarea acestei strategii sunt:

-stadiul actual atins de agricultura practicată de S.C.ROMAGRIBUZ S.A.;

-analiza comparativă a acesteia cu stadiul atins și cel realizat de alte societăți care dispun de condiții naturale asemănătoare;

-conjunctura internă și perspectiva dezvoltării;

-configurația unor modele agricole avansate (modelul american, modelul francez, considerate “modele martor“).

2.Punctul “terminus”al acestei strategii îl reprezintă formarea și dezvoltarea unei agriculturi eficiente, în măsură să asigure produsele solicitate pe piață și să asigure într-o anumită proporție securitatea alimentară sectorului de populație căreia i se adresează.

3.Această strategie îmbracă forma obiectivelor și direcțiilor de dezvoltare în perspectivă, inclusiv a mijloacelor de realizare a acestora, în mod diferențiat pentru producția vegetală și pentru cea animală.

4.3.1. Principalele OPȚIUNI STRATEGICE.DEFINIREA OBIECTIVELOR VIITOARE

Strategiile de dezvoltare, retehnologizare și modernizare a S.C.ROMAGRIBUZ S.A.și a activității posibile și necesare a fi realizate în desfășurarea pe viitor a procesului de producție din interiorul societății, necesită o analiză realistă și temeinică a acestora, precum și acumulări importante de resurse financiare pentru investiții, necesare realizării obiectivelor propuse.

În această privință, este necesar ca principalele direcții de acțiune să fie orientate spre: înlocuirea, retehnologizarea și modernizarea instalațiilor și tehnologiilor uzate fizic și moral, cu consumuri specifice mari de materii prime, materiale auxiliare, energie, combustibil, cu instalații și tehnologii moderne, achiziționate din țară sau import, de la firme specializate.

Se impune de asemenea, diversificarea sortimentală și calitativă a produselor, asigurarea unor piețe interne proprii de aprovizionare cu materii prime și desfacere a produselor obținute, orientarea spre export a unor produse solicitate pe această piață, valorificarea eficientă a subproduselor rezultate din producția vegetală în special, perfecționarea structurii organizatorice și a calității forței de muncă. În aceeați direcție menționată mai sus, se impune și elaborarea unor studii de specialitate pentru determinarea volumului și profilului activităților auxiliare, referitoare la: crearea unui sistem de atragere și cointeresare a producătorilor particulari care să asigure baza de materii prime (semințe selecționate, soiuri calitative) la nivelul capacităților de producție din unitate; crearea unei rețele proprii pentru distribuirea și vânzarea directă către beneficieri a cărnii, laptelui, lânii, strugurilor pentru vin sau a altor produse obținute; perfecționarea structurii organizatorice a societății privind sistemul informațional și dotarea cu echipamente de calcul, precum și activitatea de marketing import-export care să asigure legătura permanentă cu piața și pătrunderea pe piața externă a produselor proprii; elaborarea de către Direcția Mecano-Energetică a unui program concret pentru menținerea în funcțiune a capacităților de producție existente, atât a celor din activitatea de bază, cât și din celelalte activități auxiliare și de servicii.

Pentru elaborarea obiectivelor menționate mai sus, societatea a elaborat un program de dezvoltare, retehnologizare și modernizare. În acest scop, societatea își propune cumpărarea de tractoare, combine, instalații electrice de muls performante, cu consumuri minime de carburanți sau energie electrică, conducând totodată la scăderea efortului uman și implicit la creșterea productivității muncii, obiectiv prioritar pentru orice unitate viabilă. Este evident că acest program, pe măsura asigurării fondurilor necesare și a găsirii de noi soluții tehnologice și organizatorice poate fi îmbunătățit.

Volumul total de investiții estimat în perioada următoare este de circa un miliard de lei, din care aproximativ șapte sute milioane reprezintă volumul utilajelor agricole propuse a fi achiziționate pentru retehnologizare, modernizare și dezvoltarea capacităților de producție.

4.3.2. OPTIMIZAREA STRUCTURII CULTURILOR VEGETALE

În cadrul strategiei de dezvoltare a producției vegetale delimităm mai multe obiective, precum și căi de realizare a acestora:

1. Creșterea randamentului la hectar:

-extinderea elementelor de progres tehnic (mecanizare, chimizare, irigații);

-îmbunătățirea structurii de organizare a exploatațiilor;

-perfecționarea tehnologiilor agricole;

-îmbunătățirea pregătirii profesionale a salariaților;

-îmbunătățirea organizării muncii.

2. Restabilirea structurii producției vegetale, respectiv prin reconsiderarea rolului unor culturi de o importanță deosebită ca sfecla de zahăr, soia, mei, sorg:

-creșterea suprafețelor cultivate cu aceste culturi și reechilibrarea rațională a structurii suprafeței -cultivate în ansamblu (inclusiv prin reducerea suprafeței ocupate de grâu și porumb) ca de exemplu: extinderea cultivării soiei (îndeosebi în sistem irigat) prin limitarea suprafeței cultivate cu floarea soarelui, pornind de la premisa că aceasta secătuiește solul și ca urmare nu este de bun augur pentru practicarea unei agriculturi raționale (motiv pentru care această plantă nu se cultivă decât în câteva țări, România fiind între primele locuri în Europa după suprafața cultivată și pe locul cinci după producție);

-extinderea culturii meiului și sorgului pentru boabe, considerat ca având o valoare nutritivă mai mare pentru animale decât porumbul și fiind mai rezistent decât acesta la secetă.

3. Creșterea calității produselor:

-utilizarea soiurilor și hibrizilor de calitate superioară și a semințelor tratate corespunzător (instituirea schemei de cupoane din toamna anului 1997 reprezintă un sprijin în acest sens);

-crearea unui sistem de control sub raportul standardelor de calitate, atât în ceea ce privește produsele obținute, cât și a originii imputurilor;

-utilizarea îngrășămintelor organice (inclusiv reciclarea dejecțiilor animale), a combaterii pe cale naturală a bolilor și a dăunătorilor în vederea obținerii “produselor verzi”, mult solicitate pe piață;

-stoparea înființării de plantații hibride cu calități inferioare în favoarea extinderii suprafețelor de vii nobile; renunțarea la livezile cu pruni (în condițiile excedentului la țuică în zonă) și trecerea la cultura soiurilor de calitate superioară de masă, care pot fi valorificate pe plan local prin consum sau prelucrare.

4. Creșterea contribuției agriculturii practicate la ameliorarea mediului, foarte poluat în județul Buzău:

-promovarea unor programe agro-ecologice pe modelul celor practicate în agricultura țărilor vest – europene;

-adoptarea unor tehnologii care reduc riscul de poluare a mediului ca urmare a activității agricole;

-asigurarea compatibilității între utilizarea terenurilor și protecția mediului, a solului și a peisajului.

4.3.3.OPTIMIZAREA EFECTIVULUI DE ANIMALE

În cadrul acestei strategii de dezvoltare a producției animale delimităm mai multe obiective și căi și mijloace de realizare a acestora:

1. Refacerea efectivului de animale și creșterea randamentului pe animal:

-producerea întregului necesar de furaje prin dimensionarea optimă a suprafeței arabile destinată furajelor în corelație cu producțiile medii posibile de realizat;îmbunătățirea exploatării pajiștilor naturale; asigurarea necesarului de semințe pentru culturile furajere prin reconsiderarea acestei activități în cadrul societății;

-construirea de noi spații pentru complexele zootehnice în sistem industrial, inclusiv atragerea unor investitori autohtoni sau străini.

2. Adaptarea de societate a structurii de producție cea mai eficientă comparativ cu cererea pieței: cunoașterea cererii și dimensionarea corectă, cantitativ sau calitativ a structurii producției și vederea corelării ofertei cu cererea.

3. Integrarea pe orizontală și pe verticală a fermelor vegetale cu unități zootehnice, precum și cu unități de prelucrare și desfacere a producției:

-dezvoltarea și transformarea societății astfel încât să preia crescătoriile de animale existente, dezvoltarea fermelor vegetale pentru a obține furajele necesare, să existe posibilități de prelucrare a laptelui, cărnii, precum și posibilitatea desfacerii produselor prin magazine proprii.

Un exemplu în domeniu îl constituie S.C.AGROSTAR’93 S.A.Gherăseni (se situează pe locul doi între firmele particulare din România după BRENAC S.A. în anul 1999-2000) care deține o fermă de bovine, fabrică de lapte particulară și în același timp pentru acoperirea cheltuielilor prestează servicii pentru agricultorii din zonă, dispunând de combine și utilaje agrare de proveniență olandeză.

4. Creșterea calității producției:

-utilizarea rezultatelor cercetării științifice de profil;

-introducerea raselor de animale performante și ameliorarea genetică a efectivelor de animale, inclusiv prin importuri;

-îmbunătățirea sistemelor de asistență zooveterinară.

5. Amplificarea funcției comerciale, creșterea competitivității produselor pe plan regional sau național prin:

-promovarea politicilor moderne de marketing și distribuție în vederea valorificării superioare a produselor pe piața internă;

-creșterea calității și îmbunătățirea formei de prezentare a produselor;

-diversificarea gamei sortimentale inclusiv în baza specificului local.

4.3.4. PROIECTAREA PRODUCȚIILOR MEDII, A COSTURILOR ȘI VENITURILOR

Pentru proiectarea producțiilor medii se iau în considerare valorile înregistrate în ultimii zece ani, considerând că în această perioadă s-au înregistrat aproape toate fenomenele economice și pedoclimatice (favorabile și nefavorabile) care pot influența producția animală.

Pentru producția animală prognozarea producției medii se face cu ajutorul metodei sporului mediu care să ia în considerare următoarele date:

-producțiile medii realizate în anul 1990 sunt: pentru vaci de lapte – 2850 l./cap animal furajat;

pentru ovine pentru lapte – 90 l./cap animal;

pentru ovine pentru lână – 4,5 kg./cap animal;

-producțiile medii realizate în anul 2000 sunt: pentru vaci de lapte – 3980 l./cap animal;

pentru ovine pentru lapte-130 l./cap animal;

pentru ovine pentru lână-6,4 kg./cap animal.

Considerând că nu vor avea loc schimbări esențiale în condițiile pedoclimatice ale zonei, metoda sporului mediu de stabilire a producțiilor proiectate pe perioada 2001-2005, parcurge etapele:

1. Stabilirea sporului mediu prin relația: D = Di/i-1 , unde:

n-1

Dn/n-1 = sporul ultimului an față de primul an al perioadei de calcul;

n-1 = numărul de sporuri

Deci vom avea următoarele sporuri medii: pentru vaci de lapte – D = 3980-2850 = 125,55 9

pentru ovine de lapte – D = 130-90 = 4,44

9

pentru lână – D = 6,5-4,5 = 0,22

9

2. Stabilirea producțiilor medii pe cap animal pentru perioada 2001 – 2005 utilizând relația de extrapolare: Y = Y0 + ti * D, în care:

Y0 = producțiile medii obținute în anul de bază;

ti = orizontul de timp pentru care se calculează producția;

D = spor mediu anual.

PROGNOZAREA PRODUCȚIEI MEDII PENTRU VACI DE LAPTE, OI PENTRU LAPTE ȘI OI PENTRU LÂNĂ, Tabel nr.

Se constată cu ușurință, atât în cei zece ani analizați 1990 – 2000, cât și pentru perioada 2001 – 2005, că producțiile medii vor fi în creștere la cele trei produse principale în condițiile în care nu vor interveni variații climatice majore sau alți factori perturbatori.

Din ansamblul de indicatori economici care reflectă eficiența economică a oricărei societăți se menționează costul și prețul pe unitatea de produs. Dacă comparăm acești doi indicatori sintetici obținem indicatorul esențial din cadrul economiei de piață, și anume profitul pe unitatea de produs.

Pentru proiectarea costurilor unitare la S.C. ROMAGRIBUZ S.A. utilizăm metode matematice de prognozare privind nivelul anului 2005 pentru produsele principale (lapte de vacă, lapte de oaie, carne bovine, carne ovine, lână). Pentru aceasta se pornește de la evoluția costurilor unitare din perioada 1996 – 2000.

Evoluția costurilor unitare la principalele produse obținute de societate în perioada 1996-2000, Tabel nr.

Pentru prognozarea costurilor în perioada 2001 – 2005 utilizăm metoda matematică dat fiind că această metodă este este cea mai bună dintre metodele de extrapolare.

Metoda de extrapolare are următoarele etape:

1. Determinarea parametrilor: Yt = a + b*ti + D; parametrul “a” se calculează după relația: a = Sumă Yi/n, Yi = costul unitar pe fiecare an în parte;

n = numărul de ani pentru care se calculează costul unitar.

2. Se stabilește coeficientul “b” după relația: b = Yi * ti

ti * ti

3. Corectarea costului unitar cu abaterea medie pătratică se face după relația:

D = √ (Yi – Y0)/n.

Ecuațiile de regresie obținute pentru prognozarea costurilor unitare ale produselor analizate sunt:

pentru lapte de vacă: Yt = 5928 + 1751*ti + 71

pentru lapte de oaie: Yt = 4450 + 1289*ti + 61

pentru lână: Yt = 7630 + 2161*ti + 80

pentru carne de bovine: Yt = 16792 + 5286*ti + 120

pentru carne de ovine: Yt = 14160 + 4323*ti + 110

Cunoscând ecuațiile de regresie, se pot stabili costurile unitare previzionate, rezultate în următorul tabel:

Tabel nr.

Costul unitar reprezintă un indicator care reflectă efortul depus pentru obținerea unei unități de produs, aceasta ca urmare a faptului că funcție de acest indicator, societatea trebuie să-și orienteze atenția asupra surselor de finanțare.

Pornind pe făgașul economiei de piață, societatea se preocupă în prezent de două probleme majore și anume: -menținerea costurilor în limitele normale ale inflației, iar la principalele produse să se realizeze raționalizarea costurilor pe unitatea de produs fără a se afecta calitatea produselor; -creșterea producției , astfel încât la un volum mai mare de producție să revină aceleași cheltuieli de producție sau indicele de creștere a costurilor să fie mai mic decât indicele de creștere a producției.

Pentru prognozarea prețului unitar de vânzare la principalele produse se recurge la aceeași metodă ca și în cazul proiectării costului unitar. Etapele parcurse pentru stabilirea nivelului prețului de vânzare în perioada 2001 – 2005 sunt aceleași: Yt = a + b*ti + D.

Evoluția prețului de vânzare la pricipalele produse obținute de societate în perioada 1996-2000

Tabel nr.

PROGNOZAREA PREȚULUI DE VÂNZARE LA PRINCIPALELE PRODUSE OBȚINUTE DE SOCIETATE ÎN PERIOADA 2001-2005

Tabel nr.

Din cele două prognoze (ale costului unitar și prețului unitar) se poate observa că prețurile unitare de vânzare sunt acoperitoare, dar nu sunt stimulative, profitul la nivel de societate fiind destul de scăzut. Prețurile de vânzare sunt în creștere datorită inflației, dar se estimează că ele vor crește în orizontul de timp 2001-2005 de aproape două ori, ca urmare a creșterii ponderii acestor produse pentru industrializare, prelucrare a lor pentru produse destinate consumului și de asemenea pentru stimularea producției interne de carne și lapte.

EFICIENȚA ECONOMICĂ A PRINCIPALELOR PRODUSE ÎN PERIOADA 2001-2005

Tabel nr.

Eficiența economică a principalelor produse se prezintă în mod diferit. În perspectiva 2001-2005, după cum denotă rezultatele tabelului nr. , produsele cu rata profitului cea mai ridicată sunt laptele de oaie, laptele de vacă, carnea de bovine, acestea în detrimentul celorlalte doua produse (carnea de ovine și lâna). Din acest motiv se impune ca societatea să-și concentreze eforturile tocmai către aceste produse care vor aduce un profit net superior celorlalte, eforturi care trebuie să se concretizeze într-o acțiune conjugată a tuturor factorilor implicati în acest proces de producție.

Pentru ca societatea să se poată redresa economic și financiar, se propune producerea și comercializarea cu prioritate a laptelui de vacă și a cărnii de bovine, produse care sunt deosebit de solicitate pe piață, indiferent de sezon și de către toate categoriile de persoane cu accent deosebit însă la copii și vârstnici. Se impun așadar măsuri deosebite pentru creșterea producției de lapte concomitent cu scăderea costului unitar și implicit o sporire considerabilă a profitului.

În vederea unei creșteri mai intense a producției totale de lapte și carne, ca factor hotărâtor în scăderea costului unitar, societatea trebuie să-și concentreze preocupările în două direcții cardinale:

-pe de o parte pe linia mobilizării rezervelor interne menite să asigure creșterea efectivului de vaci până la limita cerută de utilizarea completă și rațională a spațiilor de cazare – rezerve cu caracter extensiv;

-pe de altă parte, pe linia mobilizării rezervelor interne menite să asigure creșterea cantitativă și calitativă a producțiilor medii de lapte pe vacă furajată – rezerve cu caracter intensiv.

În ce privește rezervele interne cu caracter extensiv, trebuie avute în vedere următoarele posibilități mai importante:

organizarea rațională a reproducției și selecției ;

asigurarea numărului de mare reproducători de mare valoare zootehnică;

îndeplinirea planului de fătări;

creșterea coeficientului de fătări;

creșterea coeficientului de natalitate prin măsuri de prevenire și combatere a sterilității;

ținerea evidenței cât mai exactă a produșilor rezultați în vederea asigurării unei selecții riguroase;

reținerea și creșterea în cele mai bune condiții a animalelor tinere și cu insușiri proeminente prin prăsilă proprie;

asigurarea îndeplinirii planului de cumpărări atît sub raport numeric cât și calitativ;

organizarea rațională a prevenirii și combaterii mortalității și sacrificărilor din necesitate;

utilizarea integrală a construcțiilor existente;

reamenajarea și modernizarea construcțiilor existente în vederea creării de condiții pentru o eventuală sporire a numărului de animale pe același spațiu construit.

În ce privește rezervele interne cu caracter intensiv, trebuie avute în vedere următoarele posibilități mai importante:

asigurarea bazei furajere atât din punct de vedere al necesităților cantitative cât și al celor calitative;

întocmirea unei balanțe furajere corespunzătoare posibilităților societății, astfel încât să se asigure valorificarea cât mai chibzuită a tuturor resurselor de nutrețuri și întocmirea unor rații furajere echilibrate, eficiente pentru întreg efectivul de animale pe tot parcursul anului;

adoptarea unui sistem de întreținere a vacilor care să corespundă cel mai bine condițiilor naturale și ecinimice ale societății;

asigurarea cu vaci din rase superioare, de mare randament cantitativ și calitativ;

asigurarea vacilor cu adăposturi corespunzătoare din punct de vedere al spațiului și al unor calități funcționale;

organizarea rațională a întregului proces de producție, de muncă și conducere a întregii activități desfășurată de societate.

În vederea raționalizării și reducerii cheltuielilor totale de producție, societatea trebuie să-și concentreze preocupările în două direcții:

-asigurarea unei mărimi optime a efectivului de animale;

-raționalizarea și scăderea cheltuielilor pe cap animal furajat.

Pentru asigurarea unei mărimi optime a efectivului de animale se impun o serie de măsuri care să țină seama cu prioritate de următoarele aspecte:

-utilizarea la capacitatea maximă a adăposturilor existente;

-asigurarea pe cât posibil a întregului necesar de furaje grosiere, suculente, făinuri și masă verde din producția proprie;

-redimensionarea efectivului de animale funcție de resursele umane, tehnico-materiale și financiare ale societății, în scopul creșterii într-un ritm mai rapid a eficienței economice a producției de lapte până la atingerea nivelului mediu de competitivitate de pe piață.

Pentru raționalizarea și eventual reducerea cheltuielilor pe cap animal furajat trebuie avute în vedere următoarele posibilități mai importante:

-stabilirea și administrarea unor rații furajere cât mai economicoase;

-instituirea unei evidențe și analize care să permită o cunoaștere ritmică, lunară a încadrării cheltuielilor în prevederi;

-preîntâmpinarea cheltuielilor neeconomicoase;

-organizarea pe baze științifice a întregului proces de îngrijire și furajare în vederea evitării oricărei risipe de furaje și alte materiale necesare;

-reducerea timpului de muncă pe animal furajat prin creșterea gradului de mecanizare și automatizare a procesului de producție;

-introducerea unui program riguros de măsuri sanitare în vederea preîntâmpinării diferitelor îmbolnăviri ale vacilor;

-asigurarea necesarului de furaje pe cât posibil din producție proprie și la costurile prevăzute în devizele de lucrări;

-practicarea sistemului de alimentație “stabulație-pășunat” care este cel mai economicos;

-urmărirea zilnică a producției fiecărei vaci în vederea unei administrări diferențiate, cât mai raționale a furajelor pe loturi de vaci, în care scop se impune și o cântărire zilnică a furajelor combinate;

-organizarea rațională a conveierului verde, precum și a recoltării și transportării furajelor în vederea asigurării unei ritmicități în furajarea animalelor în timpul verii, ceea ce practic elimină împrejurarea neeconomicoasă de suplinire a furajelor verzi cu cantitați de concentrate asociate cu paie tocate;

-reducerea consumului specific pe animal furajat prin reducerea costului unei unități nutritive, în care scop este necesară o sporire mai intensă a producțiilor medii de furaje la ha.

-folosirea economică și eficace în hrana animalelor a produselor secundare care rezultă direct din cultivarea plantelor ;

-folosirea panourilor solare pentru încălzirea apei necesare procesului de producție, ceea ce după unii specialiști ar putea duce la o economie de combustibil de cca.7-8% pe an;

-eliminarea vacilor sterile din lot;

-utilizarea unor medicamente și a unor materiale de uz veterinar cu un grad sporit sau maxim de eficacitate;

-permanentizarea personalului concomitent cu ridicarea continuă a nivelului lor profesional;

-asigurarea unui climat permanent de ordine și disciplină în toate locurile de muncă ale societății.

Stabilirea avantajului competitiv în raport cu celelalte societăți similare din domeniu, presupune: – îmbunătățirea raportului cost-preț;

– obținerea și comercializarea unor produse diferite de cele ale concurenței în ceea ce privește unii parametri calitativi, funcționali;

În contextul reducerii relative și absolute a costului de producție sunt necesare mai multe acțiuni care să permită poziționarea fiecărui produs în nomenclatorul de fabricație al societății și precizarea impactului diminuării costului de producție asupra eficienței economice de ansamblu.

În categoria acestor acțiuni semnalăm:

determinarea pragului de rentabilitate pentru fiecare produs (vegetal sau animal), după o prealabilă analiză a necesității și oportunității producerii acestuia;

precizarea “zonelor” în care se poate acționa pentru reducerea costurilor (consumuri materiale, umane etc.);

crearea condițiilor economice de evidențiere exactă a tuturor categoriilor de cheltuieli reclamate de obținerea produsului și pe această bază, determinarea unui cost de producție realist;

redimensionarea nivelului de vânzare pe baza unei analize a raportului cerere-ofertă; plecând de la această situație se precizează produsele rentabile și cele nerentabile, acționându-se cu prioritate în direcțiile rentabilizării celor care sunt solicitate pe piață;

redimensionarea normelor de consum materii prime, materiale in funcție de modificările tehnologice intervenite , ori de modificarea condițiilor organizatorice, umane ale fiecărui loc de muncă;

urmărirea operativă a abaterilor care se produc la nivelul normat al principalelor categorii de cheltuieli și analiza atentă a cauzelor și locurilor de apariție și manifestare a acestora.

Obținerea și comercializarea unor produse diferite de cele ale concurenței în ceea ce privește unii parametri calitativi sau funcționali are în vedere în principal următoarele:

-selectarea acelei game de atribute și caracteristici definitorii ale fiecărui tip de produs la care societatea se detașează de produsele concurenței. Între acestea semnalăm calitatea produsului , rețeaua de distribuție, impactul asupra consumatorului, sau asupra mediului.

acționarea energică în direcția îmbunătățirii calității produselor, atât prin modernizări tehnologice, cât și prin promovarea și utilizarea unui sistem adecvat de gestiune a calității. Toate acestea presupun o modificare a raporturilor dintre cheltuieli cu prevenirea defectelor și cele cu noncalitatea, în favoarea primelor.

redimensionarea plusului de profit care se obține din comercializarea acestor produse diferite de cele ale concurenței pe plan local și solicitate pe piață într-o asemenea configurație constructivă și funcțională.

Premisa fundamentală a acționării în una sau alta din aceste direcții o reprezintă promovarea unui veritabil management prin costuri și cunoașterea în detaliu a cerințelor și exigențelor pieței.

4.3.5. PREVIZIUNI FINANCIARE

Pentru o mai bună și eficientă funcționare a compartimentului financiar – contabil se propun următoarele măsuri: pentru realizarea obiectivelor prevăzute de lege privind organizarea și conducerea corectă a evidenței contabile au fost repartizate sarcinile de serviciu prin fișa postului fiecărui angajat al compartimentului economic cu respectarea legii 82/1991 astfel încât toate operațiunile contabile să fie operate zilnic în balanța analitică. Lunar se vor întocmi balanțe analitice și sintetice și punerea lor de acord urmează a se consemna în registrul jurnal al fermelor. Se vor face analize asupra cheltuielilor efective la hectar pentru principalele culturi în urma cărora se vor lua măsuri de stopare a acelor cheltuieli neeconomice, se va întocmi registrul stocurilor și se va pune de acord cu balanța analitică.

Pentru anul 2001 societatea a angajat credite bancare conform contractelor încheiate în sumă totală de 3.359.000.mii lei, credite ce au fost garantate cu producția anului 2000. Din acestea urmează a se rambursa până la 30.06.2001 805.100.mii lei. La aceeași dată, împrumutul și celelalte datorii financiare se vor ridica la suma de 3.882.178.mii lei, din care: credite bancare pe termen scurt – 2.248.946.mii lei, dobânzi aferente creditelor bancare – 1.328.282.mii lei. Conform graficelor de rambursare, se consideră că rambursarea se va efectua țn termen, având în vedere producțiile ce se vor obține la principalele culturi.

Alte măsuri propuse pentru anul 2001 sunt:

realizarea veniturilor prognozate, încasarea sumelor datorate de clienți;

încadrarea în cheltuielile prevăzute în scopul realizării unei activități rentabile;

aprovizionarea cu materii prime numai pentru strictul necesar desfășurării activității;

urmărirea evoluției prețurilor;

rambursarea creditelor la termenele stabilite.

Pentru perioada 2002-2003, societatea își propune să angajeze credite bancare conform contractelor încheiate în sumă totală de4.422.083.mii lei, din care 1.500.000.mii lei prin Banca Română de Dezvoltare și 2.922.083.mii lei prin Banca Agricolă, credite ce vor fi acordate cu dobândă subvenționată conform legii 165/1998. Conform graficelor de rambursare, se consideră că rambursarea creditelor și a dobânzilor aferente se va efectua în termen, având în vedere producțiile ce se vor obține atât în sectorul vegetal, cât și în cel animal.

Pentru perioada 2004-2005, societatea se va afla într-un proces de privatizare în conformitate cu O.U.198/1999. Pământul aparține locatorilor și acționarilor și se va prelua de aceștia în proprietate. În acest context se propun următoarele obiective:

-corelarea între suprafața rămasă în exploatare și personalul angajat prin restrângerea acestuia din urmă;

-realizarea unor producții agricole cu cheltuieli cât mai mici pentru a putea fi competitive pe piață;

-valorificarea produselor proprii la cele mai bune oferte, inclusiv prin inițierea unei acțiuni de păstrare a cerealelor în vederea obținerii unui preț bun;

-intensificarea acțiunii de producere de semințe calitative la cât mai multe culturi și valorificarea acestor semințe pe piață, în noua calitate de comercianți de semințe selecționate.

Acum când societatea se confruntă cu multe semne de întrebare și când încearcă să-și construiască un viitor mult mai stabil, consider că S.C.ROMAGRIBUZ S.A.dispune de resurse materiale, financiare, umane suficiente care să-i permită pătrunderea pe piață, sprijinită fiind și de un mamagement adecvat și temeinic.

CONCLUZII

Scopul principal al lucrării este acela de a oferi într-o formă sintetică și coerentă un punct de vedere cu privire la problemele actuale ale unei societăți agozootehnice din județul Buzău, de pe poziția noilor perspective ale integrării europene. Având ca mobil contradicția dintre rolul agriculturii în economie și starea actuală de criză a acestui sector, lucrarea se constituie ca un semnal de alarmă și un îndemn la rațiune către toți factorii interesați și implicați în acest proces.

Obiectivele strategiei de dezvoltare a societății în viitor sunt următoarele: redimensionarea structurii suprafețelor cultivate în sensul corelării cererii cu oferta; creșterea randamentelor pe animal; refacerea calității și structurii efectivului de animale; creșterea calității ptoduselor și orientarea acestora către produsele cerute de piață.

Previziunea în domeniul agriculturii oprează cu multe elemente de risc și incertitudine, de imprevizibil și cu stări aleatorii, derivând din însuși specificul ramurii. În agricultură, mai mult decât în orice ramură sunt posibile combinații complexe, inepuizabile și în continuă schimbare a factorilor de producție. Ca urmare, scenariile elaborate reprezintă o încercare de investigare a viitorului, o anticipare a acestuia de pe poziția prezentului, având în spate experiența trecutului și modelul unor agriculturi avansate. Importanța acestor scenarii rezidă din faptul că există posibilitatea luării din timp a anumitor decizii, într-un mod cronologic și la diferite nivele ierarhice pentru a se face față situațiilor ce pot apărea în viitor.

CUPRINS

CAP.I 1.1.ARICULTURA-RAMURĂ A ECONOMIEI NAȚIONALE

1.2.POLITICA AGRARĂ DE FORMARE ȘI CONSOLIDARE A STRUCTURILOR DE EXPLOATAȚIE DIN AGRICULTURĂ

1.2.1. Dimensiunea și mărimea exploatației agricole

1.2.2. Structura de organizare a exploatației agricole. Structura de proprietate

1.3.POLITICA AGRARĂ DE UTILIZARE RAȚIONALĂ A RESURSELOR UMANE

1.3.1.Dinamica populației ocupată în agricultură în intervalul 1990-2000

CAP. II 2.1.PRODUCȚIA AGRICOLĂ VEGETALĂ

2.2.PRODUCȚIA AGRICOLĂ ANIMALĂ

2.2.1. Sistem de producție în creșterea animalelor

2.2.2. Nivelul, structura și dinamica efectivului de animale

2.2.3. Producția principalelor produse de origine animală

CAP.III 3.1. CONSUMUL POPULAȚIEI

3.2. CHELTUIELILE ALIMENTARE

3.3. PREȚUL PRODUSELOR ALIMENTARE

CAP.IV ANALIZA EFICIENȚEI ECONOMICE A PRODUCȚIEI AGRICOLE ȘI CĂI DE CREȘTERE A ACESTEIA – pe exemplul S.C.”ROMAGRIBUZ”S.A.

4.1.PREZENTAREA GENERALĂ A S.C.ROMAGRIBUZ S.A.

4.2.DIAGNOSTICUL ECONOMICO-FINANCIAR AL SOCIETĂȚII ÎN PERIOADA 1998-2000

4.3.PERSPECTIVELE EVOLUȚIEI ÎN VIITOR A ACTIVITĂȚII ECONOMICE A S.C.ROMAGRIBUZ S.A.

4.3.1.Principalele opțiuni strategice. Definirea obiectivelor viitoare

4.3.2.Optimizarea structurii culturilor vegetale

4.3.3.Optimizarea efectivului de animale

4.3.4.Proiectarea producției medii, a costurilor și a veniturilor

4.3.5.Previziuni financiare

CONCLUZII

POLITICA AGRARĂ CU PRIVIRE LA CREȘTEREA PRODUCȚIEI AGRICOLE ANIMALE ÎN ROMÂNIA – pe exemplul S.C.”ROMAGRIBUZ” S.A.