Politia Administrativa

Capitolul I. Considerații generale asupra formelor de activitate ale administrației

Modalități de activitate ale administrației publice

Administrația, ca formă de activitate a statului și ca structură, organe, autorități, instituții publice, urmărește satisfacerea interesului general, a cerințelor societății și într-o oarecare măsură a cerințelor fiecărui membru al societății. Scopul activității statului, precum și a celorlalte subiecte de drept administrativ constă în satisfacerea interesului general, care include asigurarea, în ultimă instanță, a necesităților fiecărei persoane.

Fiind activitatea cea mai complexă, cu caracter continuu, a cărei întrerupere, nu poate să nu creeze prejudicii membrilor societății și societății în ansamblul său, administrația trebuie să acționeze, să utilizeze anumite forme de activitate, în principal: poliția administrativă și serviciul public.

Cu ajutorul poliției administrative, preventive, administrația urmărește să ordoneze activitățile din societate, să delimiteze posibilitățile de acțiune ale particularilor, în așa fel încât aceștia să nu prejudicieze interesele celorlalți, ordinea necesară vieții sociale. Activitatea administrației este subordonată legilor. De aceea, administrației îi revine misiunea de a impune regulile necesare asigurării ordinii, ceea ce corespunde exercitării poliției administrative.

Activitatea administrației nu se limitează, nu se oprește la ordonarea relațiilor din societate, ci, ea preia anumite activități, necesități sociale, să le rezolve direct, ori în anumite situații autorizează pe particulari să execute ei o astfel de activitate, ori le concesionează activități care prin specificul lor revin, din principiu, administrației. Aceasta se numește activitatea de serviciu public, respectiv activitatea în interesul publicului.

Rezumând, se poate spune că acțiunile administrației publice, ca activitate executivă subordonată legii îmbracă două forme principale, respectiv poliția administrativă sau ordonatoare-preventivă și serviciul public, având, fiecare, un specific aparte, dar ambele contribuind la realizarea interesului general. Pe când Poliția administrativă, activitatea de poliție administrativă urmărește să stabilească limitele de acțiune ale particularilor și în anumite situații ale altor organe ale administrației publice (de ex., stabilirea unei limite de viteză pe o anumită porțiune de drum public este obligatorie pentru toți conducătorii de autovehicule, fie că aceștia sunt particulari, fie că sunt în serviciul unei autorități publice), să ordoneze modalitățile de acțiune din cadrul societății, Serviciul public preia acele activități care, fie că nu pot fi executate de particulari datorită naturii lor (de ex., serviciul de stare civilă, de ordine publică, de pașapoarte), fie datorită faptului că aceste activități nu sunt rentabile pentru particulari, ori este știut faptul că prin acțiunile lor, particularii urmăresc obținerea unui profit, a unor beneficii și mai puțin acte caritabile (în cazul asociațiilor și fundațiilor, de fapt, particularii nu fac acte de întreprindere care să le aducă profit, ci ei, colectează fonduri, le redistribuie, sau execută alte acțiuni de organizare, pentru care, în mod direct sau indirect sunt recompensați material sau moral. Activitatea particularilor în aceste fundații, asociații, nu se transformă într-o activitate cu specificul unui serviciu public, făcându-se cu intermitențe, pe când serviciul public se caracterizează printr-o activitate continuă, neîntreruptă).

Activitatea de poliție administrativă este o activitate de dispoziție, de ordonare de reguli, iar activitatea de serviciu public este o activitate de executare, de gestiune, de prestație.

Activitatea administrației trebuie să se adapteze cerințelor sociale a căror dinamică impune acesteia o perfecționare a activităților sale. Pe măsură ce apar noi domenii ale vieții sociale și formele de activitate administrativă trebuie extinse sau adaptate (de ex., dacă până în 1990 exista un singur serviciu public de radio și televiziune aflate sub controlul total al autorităților statului, în noile condiții politico-sociale, economice apărute, crearea unor posturi particulare de radio și televiziune a impus administrației statului crearea Consiliului Național al Audiovizualului, autoritate politică administrativă autonomă, serviciul public general al statului care reglementează, ordonează activitatea posturilor private de radio și televiziune și nu numai condițiile de emisie și alte activități care, dacă nu sunt respectate, autoritatea administrativă mai sus menționată poate retrage licența de emisie și autorizația de funcționare). Uneori, administrația, cu respectarea cadrului legal, poate limita anumite demersuri ale particularilor până la suprimarea lor.

Întregul demers al acțiunilor administrației publice trebuie subordonat la următoarele comandamente:

a). legalitate. Administrația poate, prin măsuri temporare să depășească limitele legalității sau poate propune autorității legiuitoare un protect de amendare a legislației existente, fără a se situa în afara cadrului constituțional.

b). realizarea (ocrotirea) interesului general.

Capitolul II. Poliția administrativă

Noțiunea de poliție administrativă

O societate umană organizată statal, democratică, acceptă o separație a puterilor statale ceea ce creează premisele organizării întregii activități sociale pe baza unor reguli de conduită.

Autoritatea legiuitoare, Parlamentul, edictează norme juridice generale (legi) a căror aplicare revine organelor administrației publice. În societate își desfășoară activitatea atât instituții publice create de stat, cât și instituții, întreprinderi particulare. Activitatea de poliție administrativă are această misiune de a stabili limitele acțiunii particularilor, care, în dorința lor de a-și satisface cerințe personale directe (ex: construirea unei locuințe sau desfășurarea unei activități comerciale), au tendința de a urmări realizarea unui profit maxim, ceea ce contravine interesului general ocrotit de stat și anume, impunerea unei ordini sociale echitabile.

Particularul ce desfășoară o activitate comercială este interesat să nu plătească niciun impozit, taxe sau alte asemenea obligații, ci să-și însușească întregul profit. Dar, statul nu are venituri din activități directe ale sale, fiindcă activitatea statului este, în primul rând, o activitate morală și echitabilă, iar, în condițiile date, statul ar ajunge la un moment dat în imposibilitate de funcționare, fără resurse. Pentru aceste considerente, statul intervine, stabilind o serie de reguli în limitele cărora particularul poate desfășura activități comerciale, ori poate edifica o construcție. Aceste reguli, intervenții, ale statului prin intermediul administrației poartă denumirea de poliție administrativă.

Poliția administrativă este o componentă a activităților cu caracter dispozitiv pe care le realizează administrația publică. În cazul activității de poliție administrativă (și nu numai), administrația „dispune” sau ordonă ceva, dar în sensul sancționării unor fapte neconforme cu legea.

Cuvântul “poliție” provine din latinescul „politia”, care reprezintă organizarea politică, administrativă, precum și din grecescul „politeia”, care înseamnă „cetate”. În antichitate orașele se confundau, erau adevărate state, iar serviciile publice se exercitau de o anumită categorie de funcționari ai cetății. De aici rezultă și denumirea de „polițist”, care s-a păstrat pentru o anumită sferă a funcționarilor administrației publice.

Conceptul de poliție administrativă se fundamentează pe faptul că libera activitate a particularilor într-o colectivitate organizată are, în mod necesar, limite pe care administrația trebuie să le stabilească. Poliția administrativă este o formă de intervenție pe care o exercită anumite autorități administrative și care constă în a impune, în vederea asigurării ordinii publice, limitarea libertății indivizilor.

Poliția administrativă reprezintă ansamblul activităților organelor administrației publice prin care se stabilesc regulile generale și cele individuale în limitele cărora se pot desfășura acțiunile particularilor fără ca prin aceasta ordinea socială să fie prejudiciată.

Interesul comunitar impune ca inițiativele particularilor să nu prejudicieze ordinea și liniștea, condiție necesară oricărei vieți normale. De aceea, revine administrației misiunea de a impune și a asigura respectarea normelor necesare ordinii și liniștii publice.

Prin termenul de poliție administrativă în societatea de azi, se înțeleg, în mod esențial, modalitățile de decizie și control prin care se realizează scopurile societății politice. Ea, noțiunea de poliție administrativă, are un sens totuși restrâns, referindu-se la limitele impuse liberei activități a particularilor în societatea organizată și pe care organele care realizează funcția executivă o stabilesc și o impun tuturor.

Poliția administrativă reglementează activitățile persoanelor fizice și juridice particulare, dar și a funcționarilor administrației, deoarece și aceștia trebuie să se conformeze normelor de poliție administrativă (de ex., regulile de circulație se aplică și vehiculelor administrației, cu anumite nuanțe pentru anumite categorii de vehicule).

Obiectul activității de poliție administrativă

Măsurile de poliție administrativă au ca obiect principal menținerea ordinii publice, care trebuie să existe între membrii societății. La acestea se mai adaugă măsurile de asigurare a liniștii publice, cele privitoare la securitatea publică care trebuie să asigure cadrul unei societăți civilizate. Obiectul poliției administrative este așadar ordinea publică, prezentă sub triada: liniște, securitate, siguranță. Luând în considerație aceste coordonate ale obiectului poliției administrative, ordinea publică poate fi definită ca o stare de normalitate, de conformare cu dispozițiile legale, care trebuie să domnească între indivizi, în cadrul societății organizate în stat.

În statul de drept, ordinea publică este legată organic de lege, existența ordinii publice și exercitarea acesteia fiind expresia legii. Principiul fundamental al noțiunii de ordine publică este acela conform căruia, în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare cetățean nu este supus decât îngrădirilor stabilite prin lege și cerințelor firești ale moralei sociale. Garanția existenței, în acest domeniu, a unor limite bine determinate o constituie prevederile Constituției, Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și celelalte acte internaționale în materie, la care România este parte. Conceptul de ordine publică nu poate fi acceptat decât ca o entitate juridică complexă, cuprinzând norme de drept intern și internațional, drepturi și obligații, în cazuri particulare limitate.

Trăsăturile poliției administrative

Ca orice activitate umană, poliția administrativă trebuie privită și analizată din două puncte de vedere și anume:

a). punctul de vedere material, ce desemnează o formă de activitate, în cazul nostru activitatea de edictare a regulilor ce reglează comportamentul oamenilor în ansamblul ordinii sociale;

b). punctul de vedere organic sau formal, care privește acele forme organizatorice, structuri ce contribuie la edictarea de norme, de reguli, de conduită (de ex., Guvernul, Prefectul, Primarul).

Putem identifica anumite trăsături specifice poliției administrative:

a). este o activitate desfășurată exclusiv de autorități publice, a căror competență este stabilită prin lege. Particularii nu pot direct stabili norme de poliție administrativă, în schimb ei pot primi delegare de stabilire a unor norme, de ordonare a unor comportamente în anumite domenii, statul putând, oricând, revoca aceste atribute delegate;

b). cu precădere, activitatea de poliție administrativă reglementează acțiunile particularilor. Instituțiile, organele administrației publice etc., acționează în limitele competențelor expres stipulate în actele de înființare ale acestora ceea ce, în principiu, scoate de sub incidența poliției administrative activitățile acestora;

c). este o activitate cu caracter ordonator-preventiv, cu scopul de a nu fi prejudiciată ordinea socială prin acțiunile particularilor. Poliția administrativă acționează pentru a preîntâmpina producerea unor tulburări în societate sau limitarea consecințelor acestora când ele s-au declanșat.

De asemenea, poliția administrativă trebuie privită și în comparație cu poliția judiciară. Spre deosebire de poliția administrativă, care este preventivă, având ca misiune prevenirea infracțiunilor și menținerea ordinii, poliția judiciară are o misiune preparatorie a instrucției judecătorului;

d). poliția administrativă creează premisele desfășurării serviciilor publice, stabilind cadrul normativ al limitelor serviciilor publice;

e). poliția administrativă veghează la păstrarea ordinii publice în societate sau chiar în anumite instituții publice. Ordinea publică reprezintă o anumită stare de fapt și de drept recunoscută prin lege și prin comportamentul oamenilor, un ansamblu de reguli care respectă drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, protejează statul și autoritățile sale. Asupra noțiunii de ordine publică ne putem raporta numai pornind de la anumite elemente, precum regimul politic, regimul juridic al proprietății etc., situație în raport de care se pune și problema intervenției organelor de poliție administrativă pentru a preveni încălcarea ordinii publice sau menținerea acesteia. Ordinea publică are anumite componente precum liniștea, siguranța, securitatea, întinderea efectelor unor acțiuni nelegale etc.

Deosebirea dintre poliția administrativă și poliția judiciară

Poliția administrativă acționează preventiv, cu scopul menținerii ordinii publice. În acest sens, ea emite regulamente de poliție pentru a împiedica dezordinea, în mod „curativ”. Poliția administrativă acționează în domeniul puterii executive, administrative a statului, pe când poliția judiciară acționează în domeniul puterii judecătorești, chiar dacă în anumite împrejurări, același agent de putere, funcționar public, îndeplinește ambele forme de poliție (de ex., președintele completului de judecată are competență de poliție administrativă când, potrivit art. 112 Cod Procedură Civilă, poate lua măsuri pentru păstrarea ordinii și bunei-cuviințe, înlăturând din sală pe cei care nu se conformează dispozițiilor sale și, în același timp, este un agent al puterii judecătorești, fiind învestit, în principal, cu soluționarea cauzelor deduse judecății).

Poliția judiciară are misiunea preparatoare a instrucției judecătorești, constând dintr-un fel de cercetare prealabilă, primirea denunțurilor și a plângerilor.

De principiu, poliția administrativă acționează în scop preventiv, având ca preocupare organizarea, controlul și menținerea ordinii publice prin măsuri specifice, dar și prin sancționarea acelor fapte care ca și grad de pericol social se încadrează în categoria infracțiunilor. Poliția judiciară intervine, de regulă, atunci când s-a săvârșit o infracțiune sau altă faptă antisocială.

Deosebirea dintre poliția administrativă și cea judiciară are o deosebită importanță în statul de drept. Poliția administrativă urmărește să mențină ordinea, fără a se implica în mod obligatoriu în represiunea faptelor antisociale. Poliția judiciară are misiunea de a constata, de a identifica pe autorii unei infracțiuni sau alte fapte ilicite, de a aduna probe, cu scopul declanșării acțiunii judiciare. În practică, deosebirea dintre cele două forme de activitate este, uneori, dificil de făcut, deoarece personalul acestora poate fi, oarecum, identic, în sensul că agenții de poliție administrativă pot fi, totodată și agenți de poliție judiciară. Ofițerii din Poliția Română, cei din Jandarmerie, Poliția de frontieră sau Pompieri, cumulează atribuții care aparțin celor două poliții: administrativă respectiv judiciară (de ex., agentul de poliție dacă dirijează circulația se plasează în domeniul poliției administrative, pe când, dacă constată săvârșirea unei infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice, trece din domeniul poliției administrative în domeniul poliției judiciare; dacă un funcționar al Poliției participă la un baraj în cursul unei demonstrații, el este agent al poliției administrative, dar dacă intervine pentru a prinde un răufăcător, este agent al poliției judiciare).

Sintetizând, poliția administrativă ia măsuri pentru menținerea ordinii sociale prin edictarea de regulamente, ordine, decizii etc., iar poliția judiciară intervine după ce ordinea socială a fost nesocotită, fiind încălcate acele ordine preventiv-normative dispuse. Aceste două ipostaze ale acțiunii autorităților statului în desfășurarea ordinii sociale pot cădea sub incidența și competența aceleiași persoane, rezultând că agenții de poliție administrativă pot exercita și atribuții de poliție judiciară.

Categorii de poliție administrativă

Autoritatea publică (individuală sau colectivă, numită sau aleasă) aflată într-un anumit teritoriu, răspunde de menținerea ordinii publice și dispune de un ansamblu de competențe și de mijloace de acțiune constituind poliția generală. Aceasta aparține statului, județului, orașului sau comunei, subiecte de drept public aparținând dreptului administrativ (de ex., Prefectul, Primarul).

În unele domenii, bine definite și riguroase, sunt constituite poliții administrative speciale, al căror obiect de control îl constituie, fie o anumită categorie de persoane (de ex., conducătorii auto, străinii), fie o ramură de activitate (de ex., economia vânatului, desfășurarea adunărilor publice). Anumite poliții administrative speciale se deosebesc de poliția administrativă generală prin scopul lor, care depășește sfera tradițională a noțiunii ( de ex., poliția administrativă cu scop de protecție a monumentelor istorice, de ocrotire a mediului, poliția administrativă a construcțiilor, sanitar-veterinară, a circulației rutiere).

Astfel, ca urmare a faptului că autoritățile administrației publice pot avea o competență generală de reglementare sau una specială, poliția administrativă se împarte în poliție administrativă generală și poliție administrativă specială.

Atunci când autoritatea de poliție poate reglementa în materii generale, așa cum este cazul Guvernului, suntem în prezența unor măsuri de poliție generală a unor autorități cu competențe de poliție generală. Dacă legea stabilește pentru anumite autorități domenii limitate spre a putea lua măsuri, suntem în prezența unor măsuri și autorități de poliție specială al cărui obiect îl reprezintă o categorie anumită de indivizi sau o anumită categorie de activitate. Normele de poliție administrativă specială au un grad de tehnicitate ridicat, de profesionalizare.

Procedeele poliției administrative

Procedeele de poliție administrativă reprezintă măsurile, mijloacele de acțiune. Sunt consacrate mai multe procedee, astfel:

a) reglementarea, care este procedeul general de activitate a administrației prin care se edictează reguli generale pentru asigurarea, menținerea și apărarea ordinii publice, norme generale care trebuie să fie raționale și eficiente. Prin modalitatea de reglementare, autoritatea de poliție poate impune tuturor persoanelor dispoziții generale restrictive ale libertății prevăzute și cu sancțiuni. Existența sancțiunii conferă regulamentului de poliție caracteristica sa specială.

Reglementarea presupune mai multe forme de acțiune și anume:

1) interzicerea generală, o modalitate de acțiune prin care administrația, în mod excepțional, ia măsuri de interzicere a desfășurării unor activități pe perioade de timp limitate. Trebuie ținut seama dacă interzicerea are drept obiect o facultate sau o libertate (de ex., interzicerea de părăsire a teritoriului național pe o perioadă de timp cât durează cercetările într-o cauză penală sau interzicerea edificării de construcții până la aprobarea Planului de urbanism într-o localitate, interzicerea vânzărilor de animale în târguri în perioada de carantină etc.);

2) autorizațiile prealabile, care au drept scop supravegherea desfășurării unor activități ce pot afecta interesul general, interesele consumatorilor, bugetul de stat. Autorizația nu se poate refuza legal în domeniul rezervat drepturilor și libertăților garantate de Constituție (de ex., prin Legea 50/1991 privind autorizarea construcțiilor, au fost abrogate normele juridice ce condiționau vânzarea imobilelor de obținerea unei autorizații administrative prealabile);

3) declarațiile prealabile, care permit autorităților de poliție să fie informate permanent asupra desfășurării unei activități;

b). decizii sau măsuri individuale, care au la bază o normă cu caracter general. Deciziile individuale pot fi scrise, orale sau chiar reduse la un gest (de ex., semnalizarea unui agent de circulație);

c) constrângerea, care intervine ca măsură de prevenire și determinare a unei dezordini. Dacă o persoană se opune unei măsuri dispuse de autoritatea publică se poate ajunge la constrângere. Măsurile mai grave de intervenție prin utilizarea armelor sau prin participarea armatei la menținerea ordinii publice, trebuie să fie riguros reglementate.

Organizarea activității de poliție administrativă

În scopul înfăptuirii misiunii sale de apărare și menținere a ordinii publice, în organizarea activității de poliție administrativă există, pe de o parte, autoritățile de poliție, adică organe competente să adopte reglementări privind activitatea poliției (de ex., decizii sau măsuri individuale) și, pe de altă parte, personalul de executare, în care se cuprinde personalul permanent, fie civil, fie militar. Statul apără și asigură menținerea ordinii pe ansamblul teritoriului, lăsând autorităților locale grija de a lua măsuri specifice pe teritoriul lor de competență.

Poliția generală se exercită în numele Statului, a județului, a orașului, comunei sau ministerelor. Dintre autoritățile de poliție generală fac parte:

a) Guvernul, care are competența generală de reglementare, putând lua măsuri cu aplicabilitate la nivelul întregului teritoriu național;

b) Prefectul, ca reprezentant al Guvernului, asigură respectarea ordinii publice în județ, dispune luarea măsurilor corespunzătoare pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, prin organele legal constituite (art. 110 din Legea administrației publice locale publicată în Monitorul Oficial nr. 79 din 18 aprilie 1996);

c) Primarul (orașului sau comunei), asigură ordinea publică și liniștea locuitorilor, personal ori cu ajutorul poliției, îndrumă și supraveghează activitatea gardienilor publici, ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentațiilor sau a oricăror manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele moravuri, la ordinea și liniștea publică. Tot el controlează igiena și salubritatea localurilor publice și a produselor alimentare puse în vânzare pentru populație ori ia măsuri pentru prevenirea, combaterea și înlăturarea consecințelor unor fenomene periculoase (de ex., inundații, cutremure, incendii, epidemii). Ca autoritate de poliție, Primarul poate acționa personal, nemijlocit, dar poate și să delege alți funcționari ai primăriei (viceprimarilor).

Există și autorități speciale, precum Ministerul Administrației și Internelor, care deși nu are în materie competențe proprii, are în subordine întreaga Poliție a Statului, iar în această calitate poate da instrucțiuni referitoare la exercitarea atribuțiilor de poliție.

Principiile poliției administrative

Doctrina juridică administrativă a surprins următoarele principii care guvernează activitatea de poliție administrativă:

a) principiul evoluției, care exprimă caracteristica măsurilor de poliție de a fi permanent în concordanță cu cerințele dinamice ale vieții sociale, deoarece, unele cerințe pot să apară altele pot să dispară;

b) principiul posibilității adaptării regimului juridic în funcție de necesitățile societății, ca o consecință a principiului evoluției. Interesul societății evoluează odată cu trecerea timpului, impunându-se astfel, ca regimul juridic să fie adaptat noilor cerințe sociale;

c) principiul proporționalității mijloacelor folosite față de scopurile urmărite. Mijloacele utilizate trebuie să fie întotdeauna în directă proporționalitate cu riposta celor cărora urmează a le impune un anumit comportament și, în plus, să fie raționale și eficiente. Eficiența însăși constituie un principiu al poliției administrative, dar și un scop general de urmărit;

d) principiul continuității, presupune că o necesitate publică recunoscută prin norme juridice nu poate fi satisfăcută cu intermitențe. Măsurile de poliție administrativă trebuie să protejeze un interes al societății, imperios pentru populație, ceea ce impune funcționarea continuă și permanentă a organismului abilitat să le aplice;

e) principiul priorității interesului general față de interesul particular, este specific administrației în general, dar are un caracter mai pronunțat și mai evident când vorbim despre poliția administrativă;

f) principul egalității tuturor în situația aplicării măsurilor de poliție administrativă. Enunțarea acestui principiu, în cazul măsurilor de poliție administrativă, confirmă, în fapt, principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

Cooperarea autorităților de poliție

Potrivit ierarhiei autorităților administrației publice într-o comună, oraș, pot acționa simultan măsuri de poliție administrativă dispuse de Primar („dispoziții”), de Prefect („ordine”) sau de Guvern („hotărâri”).

Pentru a preîntâmpina apariția unor contradicții între reglementările ce se aplică simultan în condițiile mai sus menționate, trebuie, pe de o parte să existe o cooperare a autorităților de poliție, iar pe de altă parte să se aplice principiul ierarhiei forței juridice a actelor administrative.

Limitele puterii de poliție administrativă

Atribuțiile în materie de poliție permite administrației să reglementeze activitățile individuale, dar această reglementare nu este absolută ci se desfășoară în cadrul unor limite explicit prevăzute de lege.

Orice activitate a administrației în exercitarea atribuțiilor de poliție este supusă principiului legalității și controlului judecătoresc. Drept urmare, toate deciziile administrative în materie de poliție trebuie să fie legale.

Administrația nu poate acționa decât în cadrul legii și o măsură de poliție, ca și oricare decizie administrativă, nu poate încălca dispozițiile legii sau vreun principiu general de drept.

Există anumite limite în care libertățile persoanelor ar putea fi reduse prin reglementarea poliției administrative. O măsură a poliției administrative, atunci când restrânge o libertate cetățenească, nu se poate justifica decât dacă este oportună. De aceea, instanța, pentru a aprecia legalitatea unei măsuri a poliției urmează a analiza oportunitatea acesteia.

În domeniul libertăților publice, autoritatea de poliție nu are temei de a reglementa sau interzice decât dacă a epuizat toate celelalte mijloace (de ex., nu este suficient, pentru a legitima interzicerea unei întruniri, ca autoritatea de poliție să se teamă de eventuale tulburări determinate de această întrunire, mai trebuie ca autoritatea să nu dispună de mijloacele necesare pentru a face față acestor tulburări).

Controlul legalității asupra măsurilor de poliție este exercitat de:

a). către autoritatea administrativă ierarhică, inclusiv pe calea acțiunii prealabile;

b). către instanța de contencios administrativ, urmărindu-se anularea actului ilegal și tragerea la răspundere pentru pagubele cauzate în exercitarea atribuțiilor de poliție;

c). către instanța civilă, în temeiul competențelor generale, poate să statueze și în domeniul activității polițienești (de ex., în materie contravențională);

d). către instanța penală, poate aprecia legalitatea reglementărilor, deciziilor sau măsurilor individuale de poliție, atunci când în cadrul unui proces penal, partea prejudiciată invocă nelegalitatea acestora.

Concluzii

Conceptul de poliție administrativă se fundamentează pe faptul că libera activitate a particularilor într-o colectivitate organizată are, în mod necesar, limite pe care administrația trebuie să le stabilească, altfel spus, poliția administrativă este o formă de intervenție pe care o exercită anumite autorități administrative și care constă în a impune, în vederea asigurării ordinii publice, limitarea libertății indivizilor.

Noțiunea de poliție administrativă are un sens totuși restrâns, referindu-se la limitele impuse liberei activități a particularilor în societatea organizată și pe care organele care realizează funcția executivă o stabilesc și o impun celorlalți, deci tuturor. Poliția administrativă reglementează activitățile persoanelor fizice si juridice, particulare, dar și a funcționarilor administrației, deoarece și ei trebuie să se conformeze normelor de poliție administrativă. De principiu, poliția administrativă acționează în scop preventiv având ca preocupare organizarea, controlul și menținerea ordinii publice prin măsuri specifice. Deosebirea dintre poliția administrativă și cea judiciară are o deosebită importanță în statul de drept. Într-adevăr, prima se încadrează în funcția executivă a statului, iar contenciosul său face parte din jurisdicția administrativă, pe când cea de a doua face parte din funcția judecătorească a statului.

În toate statele există o poliție administrativă generală și o poliție administrativă specială. Statul apără și asigură menținerea ordinii pe ansamblul teritoriului, lăsând autorităților locale grija de a lua măsuri specifice pe teritoriul lor de competență. Atribuțiile în materie de poliție permit administrației să reglementeze activitățile individuale, dar această reglementare nu este absolută, ea se desfășoară în cadrul unor limite explicit prevăzute de lege.

Bibliografie

1. André de Lobadédere, „Tratat elementar de drept administrativ”, Librăria generală de drept și jurisprudență, Paris, 1963

2. Octavian Oniga, „Studiu comparativ asupra poliției judiciare și instrucției criminale în legislațiile franceză și română”, Editura Tipografia „Modernă”, București

3. Georges Vedel, Pierre Delvolve, „Droit Adminitratif”, vol. II, P.U.F. Ed. XI, 1990

4. Mihai T. Oroveanu, “Tratat de drept administrativ”, Universitatea creștină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Științe juridice și administrative, București, 1994

5. Ion Corbeanu, „Drept administrativ român. Note de curs”, București, 2006

6. Tiberiu Pavelescu, “Tratat elementar de drept administrativ”, Sitech, Craiova, 2007

7. Monitorul Oficial nr. 79 din 18 aprilie 1996