POLISEMIA EVENIMENTELOR GEOGRAFICE EXTREME I. MAC, D. PETREA ABSTRACT. – About the polysemantics of the extreme geographical events. The present day… [602714]

RISCURI ȘI CATASTROFE
I / 2002

POLISEMIA EVENIMENTELOR GEOGRAFICE
EXTREME
I. MAC, D. PETREA

ABSTRACT. – About the polysemantics of the extreme geographical events. The
present day concepts referring to the extreme geographical phenomena (such as hazards, risks, disasters, catastrophes etc.) are used in to an inconsequent and contradictory manner. It
can be noticed first the narrow significance of the term “hazard” which is often connected only with the threshold events that affect hum an communities, being ignored in this respect
the role of the hazard as a law mechanism of evolution in the whole nature. On the other hand, the discrepancy of a purely abstract concept to indicate concrete geographical
phenomena and the improper using of “hazard” and “risk” as synonyms are also argued.
Therefore we define “hazard” as the necessary and unpredictable cronotop of a causal
network of a system able to generate nonlin ear energy discharge. By consequence, the
hazard is only the source of the extreme geographical phenomena and not the phenomena itself. The assume of the potentiality of a hazard by a collectivity (unconscious, conscious or
instinctual) defines the state of “risk”. In this respect, our point of view is that the notion “hazard” is improper to define “risk” or “disaster”, the last one being an effect that occurs after
the actualization of risk. In this respect we consider that the term of “extreme geographical
phenomena” induce less confusion than “hazard” together with it express an “event”.

1. Procesualitate și schimbare geografic ă

Geografia ultimelor decenii este marcat ă în plan teoretic și metodologic de
promovarea pe scar ă largă a demersurilor fundamentate pe valorificarea diverselor laturi ale
conceptului de “discontinuitate” precum: con ținut, semnifica ții, forme de manifestare,
implicaț ii ș.a. Procesul respectiv a generat o fireasc ă schimbare de discurs asupra realit ății
geografice, purtat într-o relativ ă concordanță cu schimbarea radical ă a opticii referitoare la
geneza, evolu ția și dinamica sistemelor survenit ă în alte științe, îndeosebi în fizic ă, chimie,
matematică , biologie ș.a. (I. Mac, D. Petrea, 1994, I. Mac, 2000).
Această tendință este eviden țiată de asimilarea unor reprezent ări științifice care
evaluează într-o m ăsură apreciabil ă elementele de neliniaritate structural ă și funcțională ,
care jalonează comportamentul sistemelor dinamice. Astfel, concepte și teorii precum prag,
atractor, catastrof ă, teoria haosului, teoria bifurca țiilor, teoria sistemelor disipative, teoria
fractalilor etc., integrate relativ recent în știința geografic ă, au permis edificarea unor noi
pu
ncte de vedere asupra realit ății studiate Ele au conturat perspectiva despre o realitate
geografic ă eminamente complex ă, susceptibil ă de cele mai variate modalit ăți, direcții și
ritmuri de dezvoltare, supus ă dialecticii contradictorii a continuu-discretului cu multiple
fațete: ordine-dezordine, poten țializare-actualizare, necesitate -hazard, creare-distrugere,
stabilitate-sensibilitate-instabilitate etc. Concomitent, abord ările tradi ționale, care
idealizeaz ă procesele evolutive prin postularea primatului stabilit ății și a dezvolt ării

RISCURI ȘI CATASTROFE
I / 2002Riscuri ș i catastrofe Victor Sorocovschi
12graduale, liniare, au înregistrat un declin evident.
În acest cadru, impunerea unei metodologii analitice profund ă și rafinată,
revoluționată prin parametrizarea și cuntificarea datelor de observa ție, respectiv prin
valorificarea lor prin intermediul unui apar at matematic complex, a schimbat radical
statutul geografiei ca știință. Postura clasică , pasivă, descriptivă, constatativ ă este
abandonat ă treptat în favoarea unei atitudi ni active, explicative, conexat ă tot mai evident la
necesitățile de ordin practic ale societ ății prin demersuri de tip anticipativ și proiectiv
(prognoză, planificare teritorial ă, environmental ă etc.).
Din perspectiva realit ății geografice, manifestarea discontinuului în evolu ție
corespunde acelor fenomene care, prin amploarea desc ărcărilor energetice și a efectelor pe
care acestea le genereaz ă, determin ă instabilitatea structural ă și funcțională în sistemele
geografice. Acestea sunt, prin excelență , sisteme în care ordinea se realizeaz ă prin
fluctuații.
Fenomenele de discontinuitate se concretizeaz ă fie în forme “extreme” , ca veritabile
“rupturi” paroxismice de ritm și/sau intensitate în raport cu ocuren ța “normală”, definită
prin
valori medii determinate pe baze statistice (cazul fenomenelor hidrologice,
meteorologice, climati ce etc.), fie în forme “discrete” atunci când fenomenele se manifest ă
într-o manier ă voalată, “ascuns ă” și sunt perceptibile îndeosebi prin efectele lor (de ex.
modificările environmentale). Caracterul evident, agresiv (în anumite situaț ii) și, mai ales,
consecințele pe care le antreneaz ă fenomenele cu caracter extrem, explic ă amplificarea
eforturilor de a determina circumstan țele și implica țiile manifest ării acestora.
În mod firesc, necesitatea cunoa șterii fenomenelor extr eme, care pot antrena
schimbări profunde în condi ția complexelor teritoriale, a impus elaborarea terminologiei și
a metodologiei adecvate de în țelegere și evaluare. Acestea au fost fundamentate la
începutul deceniului nou ă prin efortul conjugat al militan ților din diverse structuri
academice (incluzând speciali ști din diferite domenii) și politice (ONU, UNESCO ș.a.).
Dintre noț iunile frecvent invocate cu referire la discontinuit ățile evolutive extreme, s-au
consacrat, îndeosebi, cele de HAZARD, DEZASTRU, CATASTROF Ă, RISC ș.a., la care
s-au adăugat treptat și o serie de no țiuni conexe (stabilitate, senzivitate, rezilien ță,
fragilitate, vulnerabilitate ș.a.). Din nefericire, forma ția diferit ă a speciali știlor care au operat deschiderile
con
ceptuale (biologi, economi ști, geografi, geologi ș.a.), specificitatea de expresie
lingvistică, insuficienta aprofundare a sensurilor și semnifica țiilor diferi ților termeni,
precum și ignorarea inadverten țelor dintre semantic ă și fenomenologie, au condus la
formulări parțiale sau eronate, suprapuneri de sens, confuzii între categoriile de termeni și,
implicit, la utilizarea lor neadecvat ă.
Drept urmare, s-a impus treptat un cadru conceptual a c ărui utilizare logic ă este
supusă în mare m ăsură …hazardului, desuetului și imprecisului. Acest fapt era îndreptățit
semnalat de I. Iano ș (1994) care sublinia c ă în ceea ce prive ște problematica riscului și a
aspectelor adiacente “în literatura geografic ă, în general, și cu deosebire în cea românească ,
abordările efectuate până în prezent nu sunt sistematice și nici clare, l ăsând o evidentă
“undă” de haos semantic și metodologic”.
Faptul în sine nu este surprinz ător întrucât orice sistem inedit de reprezent ări
științifice necesit ă un proces firesc de decantare, clarificare și unificare conceptuală , dublat
de un altul, de asimilare și optimizare metodologică. Sunt binecunoscute, în acest sens,
confu
ziile și definițiile eronate, care s-au vehiculat în literatura geografic ă a anilor 70-80 pe

RISCURI ȘI CATASTROFE
I / 2002Abordări conceptuale și metodologice
13parcursul asimil ării Teoriei Generale a Sistemelor. De exemplu, utilizarea excesiv ă a
conceptului de “sistem” a f ăcut adeseori inoperant ă distincția dintre geosistem și realitatea
teritorială concretă.
Dificultățile coagul ării unui sistem unitar de interpretare și analiză se fac înc ă simțite
și în ceea ce privește problematica fenomenelor extreme, iar clarific ările conceptuale sunt,
în mod evident, oportune.
Referitor la deficienț ele de ordin teoretic existent e în abordarea fenomenelor cu
caracter extrem semnal ăm următoarele aspecte: definirea deficitar ă a noțiunilor, fără a se
ține seama de sensurile actuale; utilizarea no țiunilor de hazard și risc sub form ă de
sinonime; subordonarea noț iunii de hazard în raport cu cea de risc; confuzii între fenomene
(hazarde), st ări (riscuri) și consecin țe (accidente, dezastre, catastrofe); construc ții
lingvistice improprii referitoare la fenomenele geografice de risc.

2. Hazardul – legitate evolutiv ă supusă unei accepții restrictive

Analiza termenilor utiliza ți uzual cu referire la fenomenele extreme porne ște de la
definițiile consacrate și citate de către majoritatea autorilor, urm ărindu-se evaluarea lor
critică și formularea argumentelor pe baza c ărora ar putea fi integrat e într-un sistem logic
de reprezentă ri științifice.
Hazardul (termen provenit din cuvântul arab az-zahr = joc de zaruri) este definit în
DEX (1984) ca “împrejurare sau concurs de împrejur ări (favorabile sau nefavorabile) a
căror cauză rămâne în general necunoscut ă; întâmplare neprev ăzută, neașteptată”. Sesiză m
în formularea de mai sus ( și în numeroase altele) accentul pus pe rolul aleatorului, al
nedetermină rii și imprevizibilului în manifestarea hazardului. Consider ăm că această
viziune nihilist ă este în contradic ție cu accep țiile științifice actuale privind evolu ția
sistemelor dinamice. Descoperirile cruciale din termodinamic ă, mecanica cuantic ă,
dinamica neliniar ă, biologia moleculară , genetică ș.a., au determinat reconsiderarea naturii
și rolului hazardului în desf ășurarea fenomenelor naturale. Contribu țiile unor savan ți
precum
H. Poincare, W. Heisenberg, St. Lupa șcu, L. de Broglie, R. Thom, J. Monod, I.
Prigogine, ș.a. subliniaz ă caracterul de necesitate al hazardului, apari ția sa legic ă și rolul
său decisiv în procesele autoorganizatorice.
Hazardul survine în pu nctele de bifurca ție individualizate pe traiectoriile evolutive
ale sistemelor. La bifurca ții, sistemele au un comportament electiv, alegând una din mai
multe căi posibile de evolu ție, în func ție de configura ția structural ă și relațională a
sistemului.
Un rol decisiv îl de țin sursele relaț ionale energetice care, prin diferen țele de
potenț ial pe care le între țin, determină procesele de transfer energetic și implicit tipul de
echilibru termodinamic. În diverse configura ții energetice, fluxurile de transfer dep ășesc
anumite valori-prag trecând astfel de la regim liniar, la neliniar, modificând totodat ă
comportamentul sistemelor (de la sta ționar la haotic) și tendința de evolu ție (între aproape
de echilibru și departe de echilibru ). Toate sistemele deschise sunt supuse acestui
comportament, inclusiv geosistemele (Prigogine, 1968, Prigogine, Stengers, 1986, 1997).
Adoptarea comportamentului haotic, neliniar, este determinat ă de existen ța
“atractorilor” care impun transferul excesului en ergetic dintr-o arie de departe de echilibru
într-alta aproape de echilibru. Modul de realizare a transferului este supus hazardului
datorită numărului mare de variabile care ac ționează atât în ca drul sistemului cât și la

RISCURI ȘI CATASTROFE
I / 2002Riscuri ș i catastrofe Victor Sorocovschi
14nivelul condi țiilor limit ă. De exemplu, studiul varia țiilor paleoclimatice, realizat de G. și C.
Nicolis (1984), pe baza analizei izotopilor de oxigen din sedimentele marine, a eviden țiat că
un sistem cu patru variabile independente ar putea fi suficient pentru a explica
istoria”haotic ă” a climei P ământului.
Conform accep țiilor actuale, fundamentate pe principiile termodinamicii neliniare,
hazardul decurge din reac țiile la “constrângeri”. Între acestea, esenț ial este răspunsul la
natura și propriet ățile atractorilor care direcț ionează procesele evolu tive. Raporturile
dialectice de potențializare-actualizare care se stabilesc între ace știa conduc la amplificarea
perspectivelor evolutive. Unele tendin țe sunt fie anulate sau inhiba te, fie amplificate, altele
sunt autoproiectate în procesul devenirii.
Perceperea acestora în plenitudinea desfăș urării lor de c ătre un observator, care prin
definiție, are o postur ă neutră și o perspectiv ă limitată ridică, inerent, probleme redutabile.
Tocmai dificultatea de a rela ționa evolu țiile inedite (prin neregularitate, direc ție, amploare
etc.), cu substratul lor obiectiv, explic ă faptul că numeroase procese și fenomene sunt
catalogate drept… hazarde .
Orice fenomen cu adevă rat regulat este prin defini ție previzibil. Însă , marea majoritate
a feno m
enelor (implicit cele geografice) sunt neregulate datorit ă “sensibilit ății la condi țiile
inițiale”. Un sistem care manifestă sensibilitate fa ță de condi țiile inițiale este numit haotic .
Comportarea haotic ă se supune unor legi deterministe dar, deoarece este atât de neregulat ă,
poate apărea aleatorie pentru cineva neavizat. Ideea de bază este că până și atunci când
consecințele legilor naturii par s ă fie neregulate, legile, caracterul determinat, înc ă mai sunt
prezente, la fel ca și regularit ățile. Haosul nu este întâmpl ător: el este o stare aparent
întâmplătoare, rezultând din reguli foarte precise. Haosul, este o surs ă generatoare de hazarde
procesuale și fenomenologice care instaurează o formă de ordine criptic ă a lumii. Prin
urmare, hazardul, de și are, incontestabil, caracter eratic , nu este complet aleator. El constituie
practic expresia necesit ății în procesele evolutive, iar aspectul nedeterminat, accidental derivă
din gradul insuficient de cunoa ștere a variabilelor implicate în evoluț ia sistemelor. Chiar dac ă
intuitiv ele pot fi precizate, dificultatea intervine tocmai în dificultatea previziunii
fenomenului. De aceea, conform perspectivei ș tiințifice actuale, “hazardul” reprezintă o
necunoscut ă nu at ât din punct de vedere cauzal, cât, mai ales, sub aspectul propriet ățilo r
spațio-temporale care definesc fenomenele. Aceast ă trăsătură este dealtfel pertinent subliniat ă
de definiția din Grand Larousse, vol V. “ interfață accidental ă și în general neprevă zută între
două sau mai multe serii cauzale ale c ăror relații reciproce sunt, în fiecare moment, riguros
determinate dar a c ăror independen ță relativă nu este imputabil ă decât ignoran ței sau
neputinț ei noastre” (citat ă d e I . Zăvoianu și Ș. Dragomirescu, 1994, din nefericire eronat
reprodusă sau tradus ă ulterior de c ătre mai mulț i autori români).
Prin urmare, hazardele definesc fenomene care se produc în m od necesar, atributul
aleator fiind asociat de fapt conjuncturii cauzale și circumstan țelor de manifestare ale
acestora: momentul, amploarea, direc ția sensul și, mai ales, efectul. De exemplu, o furtună
este un fenomen extrem (eveniment) bazat pe necesitate, atributul de hazard fiind aplicabil
mai curând elementelor de ma nifestare: momentul apari ției, direcția vântului, for ța etc. A
sublinia condi țiile neprevizibile ale manifest ării fenomenului nu constituie fenomenul
respectiv (fie el și de tip “extrem”). Fenomenul în sine este obiectiv ș i decurge tocmai din
hazard. Elementele de mai sus conduc la cel pu țin două constatări semnificative dup ă
opinia noastr ă.
În primul rând, faptul c ă “aura de pericol și mister ”, (nedeterminat, ireal,

RISCURI ȘI CATASTROFE
I / 2002Abordări conceptuale și metodologice
15necunoscut, amenin țător etc.), derivat ă în principal prin extrapolare semantic ă, este
excesivă din perspectiva fenomenului apreciat ca atare de c ătre omul de știință. Eventual,
aceste sensuri pot fi cultivate sub aspect perceptual cu referire la popula țiile care suport ă
fenomenele extreme f ără a avea informa ții despre natura și posibilitatea producerii lor. În
schimb, cercet ătorul trebuie s ă aibă în vedere posibilitatea de a descifra și anticipa
fenomenologia hazardului, cel puț in în anumite laturi ale sale: poten țialitatea cauzal ă,
incidența spațială ș.a.
Această necesitate implic ă obligația de a depăș i faza abord ării pur descriptiv ă,
constatativ ă a fenomenelor extreme și de a proceda la cuan tificarea caracteristicilor
manifestării, identificarea variabilelor implicate, (cu accent pe a șa-numitele “variabile
ascunse” ) determinarea gradului de probabilitate ș.a. Modul tradi țional de abordare, centrat
pe aspectele de continuitate, și acestea frecvent analizate pe baze descriptive, este
incompatibil cu o realitate geografică complex ă, organizat ă, dinamică și, tocmai în virtutea
acestor at ribute, une
ori imprevizibil ă.
Considerentele de mai sus, îndeosebi evidenta neadecvare semantic ă cu sensul
științific actual, sugereaz ă oportunitatea unor formul ări mai pu țin radicale, concordante cu
structura l ăuntrică a realității.
În acest context, putem defini hazardul ca fiind sursa unui eveniment extrem cu
descărcare energetic ă într-un moment și într-o amploare greu de prev ăzut. “Evenimentul”,
a că rui semnifica ție majoră este aceea de a întrerupe o tendin ță de evolu ție liniară,
însumează deci “hazardul” și “fenomenul (extrem)” care decurge din el. El implic ă și
noțiunea de percepere și recunoa ștere în raport cu un sistem de referin ță, iar de aici, va
deriva posibilitatea asum ării și actualiz ării “riscului” , care de fapt consfin țește calitatea
esențială a evenimentului, aceea de “purtător de diferen țe”.
În al doilea rând, se desprinde ideea c ă, la ora actual ă, hazardul nu se rezum ă doar
la m
anifestări accidentale, neprevizibile, ci dep ășește cu mult aceast ă condiție fiind un
mecanism fundamental în pr ocesele evolutive. Hazardu l este omniprezent, ca solu ție a
devenirii, în cele mai diferite ipostaze, în sfera abioticului, în lumea vie, în dinamica
fenomenelor sociale, economice, etc.
Prin urmare, unele interpret ări, chiar dac ă reflectă concepția Programului IDNDR
sunt, în mod evident restrictive și, prin urmare, neconforme atât cu realitatea devenirii
naturii, cât și cu semnificaț ia semantic ă a termenului. De exemplu, se acrediteaz ă ideea că
hazardele naturale reprezint ă “ f o r m e d e i n t e r a c țiune dintre om și natură” și că acele
transform ări care se produc în afara acestei rela ții sunt doar… fenomene naturale .
Exemplifică m prin urm ătoarea defini ție: “hazardul este o amenin țare la adresa oamenilor
și a valorilor acestora” (Kates, Hohenemser, Kasperson, 1985). Se remarc ă faptul că ea se
pretează mai degrab ă la definirea no țiunii de “risc”.
Raționamentele de acest fel sugereaz ă negarea sau, cel pu țin, ignorarea fenomenelor
de instabilitate care se desfăș oară în absen ța om ul ui și implicit a faptului c ă dialectica
hazard-necesitate are caracter legic pe toate palie rele de organizare ale materiei. Adoptarea
acestui punct de vedere antropocentrist genereaz ă o imagine denaturat ă cu privire la
caracterul unitar și divers al proceselor devenirii pe Terra.
Incontestabil, manifest ările supuse hazardului sunt cel pu țin la fel de probabile și în
dinamica proceselor (exclusiv) naturale. Mai mult, acestea î și transmit adeseori efectele și
într-o manier ă discretă asupra factorului antropic după cum, la fel de bine, hazardele induse
intropic interfereaz ă cauzal, fie direct, fie voalat, fenomele naturale. De aceea, consider ăm,

RISCURI ȘI CATASTROFE
I / 2002Riscuri ș i catastrofe Victor Sorocovschi
16în pofida consacr ării pe scar ă largă a termenului de hazard, cu sensul restrictiv amintit, mai
adecvată utilizarea no țiunii de “ fenomen extrem ”, eventual cu indicarea naturii sale
(geologic, geomorfologic, clim atic, geografic etc.), cu atât mai mult cu cât acesta sugereaz ă
existența unui potenț ial distructiv.
Pe de alt ă parte, no țiunea de “hazard” posed ă un grad înalt de abstractizare, ceea ce
o face relativ inexpresiv ă pentru desemnarea proceselor și fenomenelor geografice, prin
excelență concrete.
Hazardul semnific ă conjunctura cauzal ă și circumstan țele spațio-temporale ale
manifestării fenomenului și nu fenomenul în sine. Hazard este structura ontic ă a
“momentului” în care fenomenul se desprinde ca manifestare real ă. Drept urmare, a
desemna elemente prin excelen ță concrete (seisme, inunda ții, alunec ări de teren, etc.),
printr-un termen eminamente abstract este, în mod evident, o neadecvare lingvistic ă.
După opinia noastr ă, hazardul reprezint ă cronotopul neprevizibil dar necesar al
unei rețele cauzale susceptibil s ă genereze desc ărcările energetice neliniare care
obiectiveaz ă un fenomen extrem. Hazardul este matricea cauzal ă din care decurge
fenomenul. Hazardul este spontaneitatea proces elor evolutive iar fenomenul materializarea
acestora.
Asumarea con știentă, inc onș tientă sau instinctuală a fenomenului extrem,
potenț ializează starea de “risc”. Relația hazard-fenomen extrem-risc asumat-risc actualizat
generează “evenimentul” ca element de cotitur ă în evoluția sistemului.
Nu întotdeanuna hazardele și fenomenele geografice extreme produc în mod necesar
“evenimente”. Geosistemele prezint ă diferite grade de sensibilitate însă , pe de alt ă parte, ele
sunt și conservative. De aceea, fenomene având cert ă consisten ță fizică și persisten ță pot fi
asimilate de că tre sistem (de ex., unele viituri nu modific ă substanțial sistemul fluvial).
Alteori, fenomene extreme cu durate scurte de manifestare genereaz ă efectele considerabile
care posed ă timp de reziden ță lung în structurile și relațiile sistemice afectate (de ex.
modificarea configura ției țărmurilor determinat ă de tectonism sau dinamica marin ă,
schimbările environmentale induse ș.a.).
Adoptarea alternativei conceptuale, men ționată mai sus, implic ă definirea atributului
“extrem”. În natură se desf ășoară frecvent procese și fenom e ne care dep ășesc tendin ța de
evoluț ie considerat ă normală, dar ele trebuie privite ca pârghii de desc ărcare energetic ă
conforme cu necesitatea menț inerii echilibrului dinamic al sistemelor. În cazul de fa ță
atributul “extrem” va trebui rela ționat cu dep ășirea unei limite valorice de referin ță dincolo
de care sunt de presupus prejudicii aduse omului sau artefactelor. Este îns ă evident că acest
din urmă aspect se refer ă de fapt la evaluarea și monitorizarea riscului care poate fi generat
de hazard.
Problematica evalu ării fenomenelor extreme este desigur mult mai vast ă. În vederea
abordării sale, consider ăm necesară sublinierea valenț elor multiple ale no țiunii “extrem”.
Astfel, “extrem” posedă nu numai sensul formal, cantitativ, referitor la posibilitatea
atingerii sau depăș irii unei limite (record), sau doar pe cel trivial (valența violent-
distructiv ă-de ex. cu referire la tornade, grindine, seisme etc.) ci, mai ales, pe cel
informațional. Acesta din urm ă trimite la mutaț ie, schimbare, transformare radical ă. O
manifestare din clasa “extremului” aduce înto tdeauna cu sine ceva inedit, rezultat din
afirmarea unei noi st ări, la care se poate ajunge fie prin schimbare abrupt ă (salt evolutiv),
fie prin modific ări imperceptibile care, acumul ate în timp conduc la evolu ții rapide
neașteptate. În
plus, “extrem”, nu pres upune cu necesitate amploarea neobi șnuită a

RISCURI ȘI CATASTROFE
I / 2002Abordări conceptuale și metodologice
17manifestării, sau finalizarea procesualit ății printr-o stare critic ă. “Extrem”, poate semnifica,
la fel de bine, și un proces sau fenomen “normal” prin anvergură , dar care se remarc ă prin
“răbufnire”, prin ie șire din comun (în raport cu mediul în care se manifest ă).

3. Hazard și risc – no țiuni cu sfere secante

Noțiunea de risc (fr. “risque” ; it. “risco” ) este, la rândul s ău, obiectul a numeroase
interpretări care, dup ă opinia noastr ă, denotă sensuri par țiale sau chiar neadecvate.
Sintetizând numeroasele puncte de vedere existente în literatura de specialitate apar ca frecvente urm ătoarele accep ții: un hazard (!?) având propriet ăți periculoase prin substan țe
sau acțiuni susceptibile s ă provoace daune; posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a
înfrunta un necaz, de a suporta o pagub ă, un pericol posibil; probabilitatea producerii unui
fenomen care antreneaz ă efecte negative asupra vie ții oamenilor și bunurilor materiale;
potenț ialitatea de producere a unui eveniment, deci a unei schimbă ri care să afecteze un
sistem geografic; estimare statistic ă a probabilit ății producerii anumitor daune ș .a.
Analizând, în diferitele lor ipostaze, punctele de vedere de mai sus, se constat ă, în
primul rând, frecventa utilizare sub form ă de sinonime a no țiunilor de “hazard” și “risc”.
Considerăm această opțiune nefondat ă și prin urmare neadecvat ă, generatoare de confuzii.
Astfel, dac ă se au în vedere conț inutul și sfera de cuprindere a noț iunilor este evident faptul
că acesta este diferit.
Hazardul este o categorie fenomenologic ă, referindu-se la obiecte ș
i fenomene (mase
de aer, ap ă, litomasă , biomasă, populaț ii, tornade, epidemii, seisme, avalan șe etc.), la
acțiunile acestora ( inundații, curgeri noroioase, alunec ări de teren, surpări, îmbolnă viri
etc.) precum și la însușirile lor. Acestea din urm ă comportă o serie de necunoscute derivate
din marea variabilitate a condi țiilor la limit ă: circumstan țe de manifestare, îndeosebi,
momentul și locul apari ției, caracterul inedit sau repetitiv, amploarea, direc ția, sensul și,
mai ales, efectele pe care le genereaz ă producerea sa.
Riscul este o categorie de stare desemnând conjunctura rela țională care rezult ă ca
urmare a asumă rii hazardului de c ătre acei componen ți ai geosistemului care posed ă
capacitate de percer e a evenimentelor.
Înțelegem prin “eveniment” acel fenomen care prin manifestarea spa țio-temporal ă și
energetică determin ă rupere a simetriei dintre “îna inte” și “după”. Evoluția este o
succesiune de fapte care au avut loc sau care ar fi putut avea loc, dar, spre deosebire de
faptele comune, evenimentul este purt ător de sensuri noi, inclusiv de “diferen țe” cantitative
și calitative în raport cu starea considerat ă “normală”.
Potrivit originii lor, se pot diferen ția evenimentele proiectate prin idei și acț iuni
intenționale ale factorilor con știenți, de evenimentele spontane care stau la baza
autoorganiz ării sistemelor prin fluctua ții. Între evenimentele spontane se înscriu și cele
care, prin caracterul ne previzibil al manifest ării, conțin (se originează în) “hazard”. Acestea
însumează hazardul și fenomenul sau, altfel spus, cauzele și circumstan țele manifest ării, pe
de o parte, respectiv materializarea manifest ării, pe de alt ă parte.
Evenimentul are calitatea de a fi “perceptibil” în raport cu un sistem de valori limit ă
(praguri) existent implicit, ca rezultat al autoorganiz ării (dotat cu percep ție fizică , fizico-
chimică , senzorial ă etc.), sau elaborat (pe cale empiric ă, logică sau experimental ă).
Valorile respective definesc totodat ă potenți alul riscului (probabilitatea, intensitatea, durata
etc.) care trebuie asumat atunci când condi țiile o impun.

RISCURI ȘI CATASTROFE
I / 2002Riscuri ș i catastrofe Victor Sorocovschi
18 Asumarea riscului poate avea loc, pe cale rațională, proiectată (prin procese
organizatorice precum: amenajare teritorial ă, constrângeri legislative, reforme economice,
demografice etc.), concretizarea sa fiind, în anumite situa ții, generatoare de…hazarde
(environmentale, sociale, tehnogene ș.a.). Hazardele induse de procesele creatoare ale
omului sunt, din pă cate, destul de puțin evaluate în pofida faptului c ă unele dintre acestea
posedă laturi care antreneaz ă evoluț ii nefaste în natur ă și societate deopotriv ă. Ele se
manifestă (adeseori) într-o manier ă extrem de discret ă, dar antreneaz ă transform ări grave și
ireversibile.
De cele mai multe ori asumarea riscurilor se realizeaz ă prin acceptare (fortuită sau
instinctuală ) și respectiv, prin ignorare a efectelor pe care le poate genera manifestarea
hazardului (fig .1). Cercet ările consacrate problematicii fenomenelor de risc vizeaz ă cu
predilecție tocmai aceast ă latură pasivă a expunerii la riscuri.

Fig. 1 . Răspunsul uman la hazard sau risc (Barrow, 1997)
Drept urmare, putem concluziona faptul c ă hazardul și riscul nu pot fi utilizate ca – viziune fatalist ă asupra evenimentelor
externe; – credința că hazardul nu va avea loc;
– credin ța că oficialit ățile pot rezolva
problema („autorit ățile știu ce au de f ăcut”);
– impedimente de natur ă economic ă, socială
sau financiară etc.
– protecție structural ă;
– părăsirea ariei supuse riscului;
– asigurare a vie ții și bunurilor personale;
– evacuare temporară . lipsa ac țiunilor
acțiuni personale
acțiuni sociale
acțiuni politice – participarea în sistemul de avertizare;
– ajutorarea în caz de pericol a comunit ății
– presiuni pentru protejare împotriva hazardelor;
– presiuni pentru implementarea de m ăsuri de
prevenire a hazardelor;
– presiuni pentru implementarea unor sisteme
de avertizare a producerii hazardelor Probabilitatea
crescută de
producere a
hazardului

RISCURI ȘI CATASTROFE
I / 2002Abordări conceptuale și metodologice
19sinonime întrucât sunt noțiuni cu sfere secante (încruci șate), aria de suprapunere a
conținutului fiind extrem de restrâns ă. Singurul punct evident de tangen ță între hazard și
risc este faptul c ă hazardul se poate constitui (doar în anumite circumstan țe) într-o surs ă de
risc. Existen ța riscului ca atare este condi ționată doar de existen ța unui vector de percepere
care determin ă anumite reac ții de comportament ale comunit ăților vii în raport cu posibila
ocurență a unui fenomen-eveniment. Drept urmare, doar o parte infim ă a hazardelor care
marcheaz ă evoluția naturală , vor fi asumate ca fenomene ge neratoare de risc. Suprapunerea
parțială a sferei de cuprindere derivă și din faptul c ă “riscul”, odată asumat (fie pasiv, dar
îndeosebi pe cale activă ), poate genera “hazarde induse”.
Conturând în acest mod con ținutul noțiunii de “risc” se remarc ă conotațiile ilare pe
care le genereaz ă anumite formul ări curent utilizate. Astfel, remarc ăm frecvent în literatura
geografic ă precizări precum “riscuri climatice”, “riscuri hidrologice”, “riscuri
geomorfologice”, “riscuri tehnogene” etc. Evident, masele de aer, râurile, formele de relief
etc,.nu “risc ă” nimic, întrucât chiar și destructurarea lor face parte din logica evolu ției
naturale. Riscul în sine nu poate fi atribuit decât comunit ăților vii ș i bunurilor acestora
odată cu asumarea pericolului care derivă dintr-un fenomen extrem. Desigur, forma corect ă
este “fenomen climatic (hidrologic, geomorfologic etc.) de risc”etc.

4. Risc ș i dezastru-no țiuni cu sfere exclusive

Din nefericire, eterogenitatea punctelor de vedere, confuziile și suprapunerile de
sensuri pot fi sesizate și în ceea ce prive ște raporturile dintre “hazarde” și “riscuri”, pe de
o parte, respectiv, “ dezastre”, “catastrofe” ș.a., pe de alt ă parte.
Situa ția este surprinz ătoare cu atât mai mult cu cât, este de domeniul eviden ței, se
operează cu noțiuni având sfere exclusive prin con ținut.
Astfel, hazardul constă în înlă nțuiri procesuale și fenomenologice care etaleaz ă
relații neliniare, efecte de prag și ajustă ri haotice deterministice dar nepredictibile în
cadrul unui sistem. Prin aceste atribute el se constituie într-o sursă generatoare de
“fenomene-eveniment” imprevizibile prin condi țiile manifest ării și periculoase prin
descărcările energetice pe care le etaleaz ă.
Imprevizibilitatea și radicalitatea deriv ă din condi ția specific ă sistemelor aflate
“departe de echilibru”. În cazul sistemului aflat departe de echilibru, chiar și modific ări
infime survenite la condi țiile de limit ă pot determina instalarea unor st ări abru pte în
com
portamentul s ău (de ex. într-un sistem ve rsant modificarea imperceptibil ă a nivelului
de bază poate conduce la recrudescen ța morfodinamicii).
Riscul implică periclitarea integrit ății sistemului prin asumarea “fenomenului-
eveniment” (conștient, incon știent, instinctual) de c ătre unul sau mai mulț i componen ți.
Prin urmare, în cazul de fa ță se presupune potențializarea manifestării hazardului în raport
cu un sistem receptor având capacitate de analiz ă, interpretare și reacție (electivă ).
Întrucât “dezastru” este o stare- efect rezultată prin actualizarea hazardului, în
circumstanț e de risc potenț ial, noțiunea respectiv ă circumscrie o sfer ă de conț inut evident
exclusivă în raport cu no țiunile având semnifica ție cauzală (hazard risc).
Con ținutul distinct al noț iunii “dezastru”, decurge deci , în mod firesc, din îns ăși
poziția sa în ierarhia cauzal ă. Dezastrul poate fi apreciat drept materializarea unei
conjuncturi de risc prin actualizarea hazardului la interfa ța natură-societate. Drept
urmare, dezastrul, independent de cauza care l-a generat (hazard natura l, cvasi-natural sau

RISCURI ȘI CATASTROFE
I / 2002Riscuri ș i catastrofe Victor Sorocovschi
20indus) este considerat, de majoritatea autorilor, ca fiind preponderent un fenomen social
care poate fi evaluat numai în term enii în care societatea înregistreaz ă și reacționează la
fenomenele distructive. Chiar și un “dezastru” natural are acest atribut, apreciat ca atare
exclusiv prin prisma experien ței observatorului.
În acela și sens este definit dezastrul și de c ătre Degg (1992, citat de Z ăvoianu și
Dragomirescu,1994): dezastrul rezult ă din ”interac țiunea spaț ială dintre un fenomen
extrem al mediului și o popula ție care este sensibilă la aceste procese și probabil la
pierderile tangibile și intangibile”
Prin urmare, sunt dificil de id entificat reperele logice pe baza c ărora fenomenele
naturale extreme (precum viituri, alunec ări de teren, avalan șe etc.), frecvent denumite
(impropriu, dup ă opinia noastr ă) “hazarde” sau “riscuri”, sunt catalogate de c ătre o serie de
autori ca fiind… “dezastre”.
Criteriile dup ă care sunt apreciate efectele fenom enelor extreme sunt variate (num ăr
de victime, pierderi financiare absolute, aria de manifestare etc). Întrucât termenul de
“dezastru” este un termen generic, care nu furnizeaz ă informaț iile necesare diferenț ierii
efectelor produse de hazarde, s- a impus necesitatea diversifică rii terminologiei referitoare la
consecințele acestora. Se utilizeaz ă în acest sens (de și cu oarecare inconsecven ță),
îndeosebi, urm ătorii termeni: accident, sinistru (dezastru), ș i catastrof ă. Diferenț ierile
cantitative între st ările pe care le desemneaz ă acești termeni sunt în func ție de standardele
acceptate pentru descriptorii utiliza ți. De aceea, mult mai relevant ă este distincț ia calitativă .
Accidentul reprezint ă materializarea ac țiunilor unui hazard care au impact minor
asupra unei por țiuni a geosistemului (geocomponent, subunitate teritorial ă) și nu determin ă
dezechilibrarea sistemului astfel încât capacitatea sa de a absorbi rapid fluctua țiile se
menține în general nealterat ă.
Dezastrul (sinistrul) , implică un impact sporit al fenomenului extrem asupra
geosistemului, concretizat în victime umane și pagube materiale importante ce pot genera mutații structurale și disfunc ționalităț i a căror surmontare implic ă un timp îndelungat
întrucât viteza de rezilien ță este redus ă.
Catastrofa presupune generalizarea efectelor produse de hazarde pe arii foarte
extinse astfel încât structura, rela țiile și funcțiile geosistemului sunt ireversibil compromise,
ceea ce implic ă dispariția sa și integrarea elementelor remanente în alte sisteme. De și este
sinonim cu “dezastru” termenul “catastrof ă” este utilizat în (relativ) consens pentru a
desemna efecte distructive majore care afecteaz ă toți com p
onenții unui sistem geografic.
Adeseori, pentru ob ținerea unui impact mediatic sporit, se poate constata faptul c ă
accidentele (de ex. cele environmentale) sunt catalogate ca veriabile catastrofe.

5. No țiuni asociative
În încercarea de a cunoa ște originea fenomenelor extr eme, procesualitatea acestora,
efectele și riscurile pe care le antreneaz ă, cercetătorul se vede nevoit s ă descopere c ăi de
conciliere între cele dou ă l a t u r i v ădit contradictorii ale hazardului și riscului. Avem în
vedere, pe de o parte, caracterul legic , determinat al fenomenelor, iar de cealalt ă parte,
caracterul aleator, imprevizibil (deci nedeterminat) al manifest ării acestora. Cel din urm ă
aspect este practic impredictibil. Varia ții infime ale condiț iilor la limit ă, variabilele
“ascunse”, dinamica “atractorilor” care definesc re țeaua cauzal ă ș.a., modific ă substanț ial
parametrii lor de manifestare. Chiar și în cazul fenomenelor prev izibile din perspectiva

RISCURI ȘI CATASTROFE
I / 2002Abordări conceptuale și metodologice
21ocurenței spațio-temporale, persist ă numeroase necunoscute legate de intensitatea, direc ția
și, mai ales, efectele (inclusiv pagubele) implicate de concretizarea lor.
În fa ța acestei dificult ăți, principala alternativă a cercet ătorului rămâne deplasarea
interesului dinspre obiect (fenomenul extrem), spre subiect în scopul evaluă rii cât mai
obiective a mutaț iilor (daunelor) pe care acesta din urm ă le poate înregistra în raport cu
anumite propriet ăți de manifestare ale obiectului care pot fi anticipate sau simulate.
Prin urmare, se pune problema determină rii celor mai relevante propriet ăți care să
definească comportamentul unui sist em susceptibil de a deveni “ ținta agresiunii” unui
fenomen extrem într-o conjunctur ă de “risc ”. În acest context survine importan ța și
oportunitatea valorific ării noțiunilor asociative care descriu tocmai aceste propriet ăți. Din
perspectiva abordă rii sistemice au fost el aborate în acest sens no țiunile de senzivitate,
reziliență, fragilitate și vulnerabilitate.
Senzivitatea poate fi definit ă ca fiind m ăsura (viteza sau proporț ia) cu care se
modifică geosistemul sau un component al acestuia în corelaț ie cu un factor de stress a
cărui mărime este determinat ă. Calitățile “senzitive” ale geosistemului sunt dependente atît
de propria sa identitate structural ă și fun cțion ală, cât și de natura și intensitatea presiunilor
care se exercit ă asupra sa. Re țin atenția, în acest sens, variabile precum: rezistența
structural ă, eficiența conexiunilor de autoreglare, vit eza de transmitere a fluxurilor de
substanță, energie și informaț ie etc. În general, cu cât gradul de organizare al unui sistem
este mai înalt, cu atât senzivitatea sa este mai pronun țată.
Rezilien ța reprezintă capacitatea geosistemului de a-și men ține integritatea
structural ă și funcțională în condi ții de perturba ții, precum și viteza cu care reveni la
condiții echivalente de echilibru prin asimilarea schimb ărilor (daunelor) induse de
perturbații. În cazul în care r ăspunsul la perturba ții al unui sistem având capacitate de
percepere este neconcludent sub aspectul rezilienț ei, se instaleaz ă riscul. O pârghie
important ă de rezilien ță este transferabilitatea entropiei locale pe alte nivele holonice sau
în mediul exterior.
Fragilitatea este un indicator derivat din asocierea celor dou ă propriet ăți
fundamentale men ționate. Prin urmare, fragilitatea rezult ă din senzivitatea unui geosistem
corelată cu reziliența sa, ca reac ți
e la un anumit tip de perturba ție și la mărimea acesteia. O
senzivitate ridicat ă asociată cu rezilien ță scăzută indică un geosistem cu fragilitate înalt ă,
susceptibil de a înregistra daune majore prin fluctua ții la condi țiile de limit ă. Rezilien ța
eficientă poate men ține în condi ții de echilibru dinamic chiar și geosistemele care
traverseaz ă periodic crize func ționale survenite pe fondul instal ării unor episoade evolutive
metastabile. În practic ă, înțelegerea acestor propriet ăți este esen țială întrucât, de și în majoritatea
cazurilor oamenii valorific ă, pe cât posibil, teritorii mai pu țin senzitive, datorit ă
modificărilor induse capacitatea lor de rezilien ță s e r e d u c e î n t i m p . P e d e a l t ă parte,
perceperea declinului și elaborarea unui management adecvat poate conduce la cre șterea
rezilienței și implicit la diminuarea gradului de asumare a riscurilor
Vulnerabilitatea derivă din recunoa șterea faptului c ă fiecare geosistem/
geocomponent posed ă susceptibilitate diferit ă de a î
nregistra daune specife, conforme cu
riscul asumat. Întrucât implic ă asumarea riscului, vulnerabilitatea este o noț iune centrat ă, în
mod curent, pe susceptibilitatea sistemelor sociale și biofizice de suferi pagube la nivel
individual și/sau colectiv. Este evident c ă susceptibilitatea la pierderi este în corela ție cu
senzivitatea, rezilien ța și fragilitatea sistemului perturbat de că tre fenomenele extreme, iar

RISCURI ȘI CATASTROFE
I / 2002Riscuri ș i catastrofe Victor Sorocovschi
22răspunsul global la aceste variabile este vulnerabilitatea. Aceast ă caracteristică poate fi
exprimată sub form ă cantitativ ă, prin ponderea sau valoarea absolut ă a pierderilor suferite
de sistem prin actualizarea unei conjuncturi de risc. M ărimea ei depinde de numero și
factori: caracteristicile environmentului (rezisten ța structural ă, coerența funcțională),
atributele demografice, rela țiile sociale, economice și politice, performan ța instituțională,
nivelul de dezvoltare tehnologic ă, și nu în ultimul rând de politicile decizionale adoptate în
gestionarea riscurilor.
Gradul de vulnerabilitate este determinat de asemenea de intensitatea fenomenului
extrem care afecteaz ă sistemul precum și de durata expunerii acestuia.

Concluzii

În pofida aparentei simplit ăți, conceptele de hazard și risc, precum și noțiunile
asociative , prezintă dificultăți redutabile în ceea ce prive ște definirea conț inutului și
implicaț iilor.
Respectivele dificult ăți decurg din neconcordan țele de fond dintre semnifica țiile
semantice tradi ționale și accepțiile științifice actuale, apartenen ța lingvistic ă a utilizatorilor,
aderența considerabilă a unor accepț ii care, de și vădesc o evident ă inconsisten ță logică, sunt
deja consacrate și, nu în ultimul rând, din utilizarea peiorativ ă a termenilor prin prisma
capacității lor de “seduc ție”, care le confer ă un impact mediatic superior (de ex., în mod
frecvent, simple accidente envir onmentale sunt etichetate dr ept veritabile “catastrofe”).
Principalele surse de confuzie sunt utilizarea în sens “îngust” a no țiunilor de hazard
și fenomen extrem , sinonimiile nejustificate dintre hazard și risc, hazard și dezastru ș.a.,
polisemia contradictorie a no țiun ilor de hazard și risc, inconsecvenț a privind interpretarea
efectelor și a semnifica țiilor noțiunilor asociative etc.
Drept urmare, consider ăm deschis ă și oportun ă necesitatea aprofund ării aaspectelor
semnalate, în vederea elabor ării și promovă rii unui sistem conceptual logic care s ă
întruneasc ă (pe cât posibil) accep ții unanime și să poată fi utilizat consecvent în
problematica complex ă a evenimentelor geografice extreme.

BIBLIOGRAFIE

1. Barrow C. J. (1997), Environmental and Social Impact Assessement. An Introduction, Arnold,
London-New-York-Sydney-Auckland.
2. Bălteanu, D., R ădița A. (2001), Hazarde naturale și antropogene , Edit. Corint, Bucure ști.
3. Bogdan, Octavia (1992), Asupra noț iunilor de “hazarde”, “riscuri” și catastrofe
meteorologice/ climatice, Studii ș i cercetări de Geografie, XXXIX, Edit. Academiei, Bucure ști.
4. Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1999), Riscurile climatice din România , Acad. Român ă,
Inst. de Geografie, Bucure ști.
5. Gleick, J. (1987), Chaos: Making a New Science , Viking Penguin, New-York.
6. Grecu, Florina (1997), Fenomene naturale de risc-geologie și geomorfologie , Edit. Univ. din
București.
7. Ianoș , I. (1994), Riscul în sistemele geografice , Studii ș i cercetări de Geografie , XLI, Edit.
Academiei, Bucureș ti.
8. Irimuș I. A. (1997), Cartografiere geomorfologic ă, Cluj-Napoca.

RISCURI ȘI CATASTROFE
I / 2002Abordări conceptuale și metodologice
239. Kasperson, X. Jeanne, Kasperson, R., E., Turner, B., L., II (1995) , Regions at risks:
Comparisons of threat ened environments, U.N. University Press, Tokyio-New-York-Paris.
10. Kates, R., W., Hohenemser, C. , Jeanne, X., Kasperson (1985), Perilous progress: Managing the
hazards of technology , Westview Press, Boulder.
11. Lupasco, St. (1982), Logica dinamic ă a contradictoriului , Edit. Politică , București.
12. Mac, I., Petrea D. (1994), Tranziența și implicațiile sale în desf ășurarea proceselor geografice ,
Studia Universitatis Babe ș-Bolyai, Geographia, nr. 2, Cluj-Napoca.
13. Mac, I. (2000), Geografie general ă, Edit. Europontic, Cluj-Napoca.
14. Marcus, S. (1984), Provocarea Științei, Edit. Politic ă, București.
15. Monod, J. (1991), Hazard și necesitate , Edit. Humanitas, Bucure ști.
16. Nicolis, G., Nicolis C. (1984), Is There a Climatic Attractor? , Rev. Nature, nvol.311.
17. Prigogine, I. (1968), Introduction a la thermodinamique des processus irreversibles , Dunod,
Paris.
18. Prigogine, I., Isabelle, Stengers (1986), Noua alian ță. Metamorfoza științei, Edit. Politic ă,
București.
19. Prigogine, I., Isabel le, Stengers (1997), Între eternitate și timp, Ed it. Humanitas, Bucure ști.
20. Pop, C. C. (2001), Starea teoretic ă a noț iunii de risc geografic-Definire și tipologie , Studia
UBB-Geographia, nr.2, Cluj-Napoca.
21. Roșu, A. (1987), Terra-Geosistemul vie ții, Edit. Științifică și Enciclopedic ă, București.
22. Stengers, Isabelle (2001), Inventarea științelor moderne, Edit. Polirom, Bucure ști.
23. Stewart, I. (1999), Numerele naturii , Edit. Humanitas, Bucureș ti.
24. Zăvoianu, I., Dragomirescu, Ș. (1994), Asupra terminologiei folosite în studiul fenomenelor
naturale extreme, Studii și cercetări de Geografie, tom XLI, Edit. Academiei, Bucure ști.
25. Valeriu, Al. (2001), Logica , Ed. XXIV, Edit. Garamond, Bucure ști.