Polemici Literare
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………2
CAPITOLUL I : DISCURSUL POLEMIC ÎN MASS – MEDIA: DESLUȘIRI DE ORDIN CONCEPTUAL – TEORETIC
I.1. Polemica și locul ei în paginile presei periodice………………………………………….6
I.2.Jurnalismul cultural și de opinie – cîmpul fertil al bătăliilor intelectuale……………..12
I.3. Discursul polemic: esență, caracteristici, și forme concrete de manifestare…………………………………………………………………………………….17
CAPITOLUL II : DISCUȚII ÎN CONTRADICTORIU ÎN PAGINILE PRESEI PERIODICE DIN REPUBLICA MOLDOVA
II.1. Din istoria discurului polemic în spațiul cultural – literar – artistic autohton……………………………………………………………………………….……….20
II.2. Discursul polemic în presa social – politică și literar – artistică din Republica Moldova……………………………………………………………………………………..….26
II. 3. Prezentarea și analiza unor dosare polemice ( studii de caz)…………..…….…….…34
III. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI………………………………………………………43
IV. BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………..………46
V. ANEXE………………………………………………………………………………………48
INTRODUCERE
Rolul presei tipărite, ca unul dintre cele mai impotante mijloace de informare în masă, este esențial în formarea imaginii asupra realităților sociale, în popularizarea unor modele publice contemporane, în promovarea mesajelor pozitive și pur și simplu în informarea societății. Astfel aceasta contribuie la formarea opiniei publice, totodată contribuind la schimbul de idei și pluralismul acestora.
Polemicile literare reprezintă și ele parte a presei tipărite, dat fiind faptul că schimbul de păreri și discuțiile în contradictoriu au existat mereu, mai ales în jurnalism – care este el însuși o luptă de idei. Astfel critica a fost și va rămânea o lucrare necesară în viața publică a unui popor, în special în domeniul mass – media, care este o putere crescîndă și indispensabilă, cu o influență puternică asupra segmentelor societății. Într-un stat democratic, aceasta are rolul de a informa, comenta și critica, fiind considerată „centrul vital al vieții publice".
În altă ordine de idei, ținem să observăm faptul că orice publicație literară trebuie să aibă poziția sa proprie – cea mai aproape de adevăr – față de materialele critice discutabile, pe care le publică. Cînd una și aceeași publicație găzduiește, spre exemplu articole sau recenzii care se bat cap în cap după felul cum apreciază o carte sau scriitorul în cauză – în acest caz ne întrebăm cu ce se poate alege în acest caz cititoul? El va rămîne pur și simplu dezorientat, pentru că el neștiind de partea cui este adevărul, nu va ști nici pe cine să creadă. Însă critica ce dezorientează cititorul nu poate fi decît una ineficace, adică nu produce efectul pozitiv dorit.
Actualitatea temei este determinată de faptul că în prezent tot mai des au loc dezbateri între jurnaliști, scriitori, care își dau cu părerea asupra anumitor teme sau articole. Polemicile sunt la ordinea zilei în presa socială, politică, culturală și economică. Totuși dat fiind faptul că locuim într-un stat democrat, ne dăm seama că polemicile își au și ele un loc aparte și trebuie acceptate, pentru că într-un final asta ar fi și esența mass – media, și anume formarea opiniilor și părerilor societății. După cum declară specialiștii în domeniu, în linii generale critica ar trebui să fie nepărtinitoare, va fi criticat articolul, dar nu persoana, pentru că după cum spunea Mihail Kogălniceanu „ literatura are trebuință de unire, nu de dezbinare”.
Scopul lucrării îl constituie cercetarea modului în care mass – media reflectă polemicile literare din presa literară și social-politică, atât din punct de vedere al ponderii subiectelor, cât și din punct de vedere al tematicii și genurilor informative în care este încadrată. Astfel, scopul impune următoarele sarcini:
Identificare polemicilor literare în presa literară și social – politică
Identificarea rolului jurnalismului cultural și de opinie în contextual polemicilor literare
Redarea unui scurt istoric a discursului polemic în spațiul autohton
Identificarea discurului polemic în spațiul cultural – literar – artistic autohton Republica Moldova
Redarea esenței, caracteristicilor și formelor concrete de manifestare ale discursului polemic
Identificarea și analizarea articolelor ce reprezintă polemici literare din presa scrisă
Întru atingerea sarcinilor propuse s-a recurs la analiza produsului jurnalistic privind polemicile și controversele din presa scrisă națională.
Suportul metodologic al studiului. În investigațiile efectuate, autorul studiului dat, a apelat, în special, la metoda analitică de cercetare, drept o metodă științifică generală, care i-a permis să dezvăluie trăsăturile esențiale ale fenomenului studiat – polemici literare, precum și anumite tendințe existente în prezent, în presa scrisă și social – politică. În realizarea acestui proiect a fost utilizată cercetarea calitativă a tuturor materialelor în care s-a observat prezența polemicii literare, fiind utilizate metode ca: analiza, sistematizarea, sinteza, precum și comparația dintre rezultatele obținute.
Ca suport a fost folosită cartea lui Mihail Dolgan „Polemici literare” (Chișinău – 2005), unde a fost studiat mai detaliat acest fenomen de către autor. De asemenea au fost folosite și cărțile lui Sorin Preda și anume: „Tehnici de redactare în presa scrisă” și „Jurnalismul cultural și de opinie” (Iași – 2006). La fel a fost analizată și cartea lui Cristian Florin Popescu „Manual de jurnalism”, care aduce un studiu complex despre jurnalism.
Gradul de studiere a temei investigate. În decursul istoriei naționale, termenul dat are un alt sens, inițial dezbaterile polemice aveau loc pe teme de artă, literare sau științifice, ele erau considerate ca o ceartă, act prin care conlocuitorul se considera, jignit, neîndreptățit fiind dornic de revanșare. Totuși polemica presupune o înfruntare între două poziții, cu argumente pro și contra, iar pamfletul nu așteaptăt și deseori nici nu primește un răspuns. „Defectul" polemicilor literare provine din caracterul doar aproximativ științific al domeniului. O polemică de idei este mai ușor de purtat în științele pozitive sau în cele umane, ce dețin un grad de exactitate mai mare. În istoria literară națională, argumentele au fost de natură factuală, adică documentară. Nu atît în idei s-au bătut istoricii literari de la noi, cît în cunoașterea și interpretarea corectă a unor „evenimente" bio-bibliografice. Din aceste motive rigoarea nu a mai fost niciodată maximă în polemicile literare..
Dacă e să facem un recurs în istoria presei românești, atunci ne dăm seama că „Mișcarea literară” din deceniu marelui Titu Maiorescu, a fost perioada ce dă naștere și este caracterizată prin polemicile dintre „Convorbiri literare" și alte reviste din București și de peste munți. Am putea declara faptul că toți scriitorii din acea vreme se pot împărți în două grupe după cele două grupe de luptători. Iar de la apariția societății „Junimea" și a revistei „Convorbiri literare", Maiorescu s-a ocupat în special de critica literară.
De asemenea ceva mai recent, și anume în anul 2005, Mihail Dolgan care este un critic literar, aprofundează această tematică, și scoate la lumina zilei cartea „ Polemici literare”. În aceasta el ne vorbește despre critica de la noi, despre criticii noștri și rezultatele lor. Din această carte vedem esența faptului că autorul ei este pentru o critic obiectivă.
Noutatea științifică a studiului. Lucrarea de față este axată pe o cercetare complexă a modului în care presa literară și social – politică reflectă polemicile literare, ca factor social și cultural în societate. Originalitatea lucrării este pusă în valoare de cercetarea, din perspectiva diferitor opinii și păreri ale jurnaliștilor și scriitorilor de la noi, în publicațiile naționale a acestui fenomen care își propune să scoată la suprafață un adevăr obiectiv.
Astfel că polemicile vor scoate în evidență nu numai aspectele complexe, contradictorii și încîlcite ale procesului literar – artistic de la noi, dar și prezența criticului la datorie, în miezul actualității literare, al confruntărilor de idei, în dezbaterea cointeresată a celor mai acute probleme de literatură și știință literară.
Structura lucrării. Teza „Polemici literare (culegere de materiale spicuite din presa literară și social-politică).” cuprinde: introducerea, două capitole, care redau conținutul de bază al cercetării, bibliografia și anexele.
Astfel, în introducere, este argumentată actualitatea temei de cercetare, sunt precizate scopul, sarcinile cercetării, suportul metodologic de studiu și gradul de studiere a temei investigate, noutatea științifică a studiului și nu în ultimul rind strucura lucrării date.
Primul capitol „DISCURSUL POLEMIC ÎN MASS – MEDIA: DESLUȘIRI DE ORDIN CONCEPTUAL – TEORETIC” studiază noțiunea de polemică și locul ei în paginile presei periodice din Republica Moldova. De asemenea în primul capitol se face o cercetare a .jurnalismul cultural și de opinie ce reprezintă un cîmp fertil al bătăliilor intelectuale, redîndu-se și făăcînd o scurtă caracteristică a fiecărui gen.
Capitolul doi „ DISCUȚII ÎN CONTRADICTORIU ÎN PAGINILE PRESEI PERIODICE DIN REPUBLICA MOLDOVA” este constituit atît din parte teoretică, cît și din prezentarea și analiza unor dosare polemice ( studii de caz). Astfel că în acest capitol se va aborda discursul polemic, esența, caracteristicile și forme concrete de manifestare aleacestuia, ce reprezintă un fel de teritoriu al nimănui sau un spațiu atotcuprinzător, dar toate acestea depind de partea din care îl privim.
În continuarea capitolului doi, se vor analiza mai multe articole din presa națională, care constituie polemici literare. Studiul este încheiat cu o serie de concluzii referitor la tema studiată și de un compartiment constituit din recomandări practice.
De asemenea la teză va fi anexată o culegere cu dosare polemice studiate în acest proiect, culese din presa națională și scrise de diferiți jurnaliști, scriitori, poeți.
CAPITOLUL I : DISCURSUL POLEMIC ÎN MASS – MEDIA: DESLUȘIRI DE ORDIN CONCEPTUAL – TEORETIC
Polemica și locul ei în paginile presei periodice
Polemica este o discuție în contradictoriu, ceartă, luptă de idei, controversă, dezbatere critică, combativă, contradictorie pe o temă literară, științifică, politică, religioasă sau alte teme. [14]
În decursul istoriei noțiunea are un alt sens, inițial dezbaterile polemice aveau loc pe teme ce țineau de artă, literatură sau știință, ele erau considerate o ceartă, act prin care conlocuitorul se considera neîndreptățit fiind dornic de a-și lua revanșa.
Așadar polemica reprezintă o confruntare de idei, iar pamfletul – o ceartă de cuvinte. Prima fiind mai degrabă științifică, al doilea – artistic. Distincția este, în linii mari, acceptabilă, dat fiind faptul că a fost verificată prin faptele de istorie literară.
Polemica literară nu se confundă cu polemica personală, avînd ca sprijin și încurajarea interesată a redacției, articolul de polemică literară apare în serial, preț de mai multe numere, în funcție de ideile și energia combatanților, de dimensiunea și implicațiile subiectului aflat în această discuție contradictorie.
Ar fi o naivitate să se creadă faptul că toate articolele polemice sunt cordiale și pline de cavalerism. Totuși accentele pamfletare și atacul la baionetă pot să existe într-un asemenea text, dar fără a se uita două lucruri extrem de importante:
Polemica vizează un subiect cu o tematică anume (intelectuală, științifică, morală)
Procedeele stilistice argumentativecare ar fi cele mai potrivite sunt ironia, însă nu atacul la persoană, și aluzia, nu comparația jignitoare, precum o întîlnim deseori în presa de la noi.
În polemică, arhitectura ideilor capătă profil propriu mai puțin în raport cu individualitatea și semnificația obiectului, cît prin rigoarea logică și eficacitatea comică, ultima sprijinindu-se pe cea dintîi. Obiectul e desființat, ceea ce face ca pamfletul construit cu artă să fie frecvent nedrept, în orice caz parțial. [4, p.30]
Recenzia este pîinea cea de toate zilele a criticii curente, și, totodată, primul semn caracteristic al activității ei normale. Acolo unde noile apariții editoriale se recenzează și cu competența și obiectivitatea cuvenite, – acolo există un spirit critic sănătos, o mișcare stimulatoare a ideilor critice, un principal schimb de păreri; acolo scriitorul e pus în fața oglinzii adevărate a propriilor succese sau eșecuri, calități sau defecte, iar cititorul are posibilitatea să purceadă cu siguranță atît de la recenzie spre carte, cît și de la carte spre recenzie, și într-un caz și în altul recenzentul servindu-i drept călăuză de nădejde.[1, p 75]
Recenziile publicate în presa națională au deseori caracter unilateral și superficial, de asemenea sînt saturate de complimente neacoperite și se reduc la o redare fugitivă a conținutului cărții, fără a dezvălui semnificațiile ei estetice intrinseci și fără a avea un temei teoretic susținut al judecăților de valoare emise.
S-au făcut și se fac progrese simțitoare privitor la dezvăluirea estetică a tematicii și a problematicii atacate un scriitor sau altul scriitor, a motivelor și a ideilor lui dominante, a sistemului lui caracterizant de imagini și de simboluri. La cei mai buni recenzenți este prezentă tendința de a surprinde mereu, originalitatea de fond și de formă a lucrării examinate, de a defini structura psihologico – artistică a creatorului, concepția și viziunea lui estetică, universul său artistic, modalitățile de expresie preferate. Uneori se apelează la diferite categorii estetice, cu scopul de a se aduce mai multă lumină asupra fenomenelor literare complexe. În presa de la noi observăm că într-o anumită măsură critica recenzării s-a debarasat de poetizările pretențioase și ieftine, de frazeologia măreață și bombastică, de multitudinea de cuvinte neologice, de elogierile extraumflate și de acele comparații gratuite ale scriitorilor moldoveni cu cei mai mari oameni de litere ai lumii.
Există anumiți critici literari care oscilează mereu între judecăți de valoare scăpărătoare și aprecieri vădit arbitrare, capricioase, nihiliste, care altfel spus manifestă subiectivism. Un astfel de critic e gata să afirme cu cea mai mare ușurință astăzi – una, mîine – alta, iar poimîine – cu totul ceva nou. Astfel asumîndu-și riscul de a denatura unele aspecte ale procesului literar contemporan, chiar riscînd să anuleze anumite valori artistice și critici reale, care într-adevăr sunt obiective. Chiar cu riscul de a proiecta printr-o prismă deformantă anumite realități ale actului critic din presa de la noi. De exemplu a binevoit V. Coroban să afirme că „critica moldovenească nu se ocupă de tematica și problematica poeziei contemporane – a afirmat-o „ … La etapa actualăcritica noastră… nu acordă atenție cuvenită aspectelor tematice ale poeziei și etapelor ei de dezvoltare”. [1]
În unele volume recenzate există încă destule idei neînaripate, fade, destulă platitudine camuflată și obscuritate voită, destul descriptivism și patetism neacoperit artistic. Chiar și atunci cînd pe ici – colo se și mai strecoară cîte vreo obiecție liliputană, ea este imediat „îndulcită” în rîndurile următoare, de parcă criticul ar avea temerea să nu fie luat drept un făptaș. Deosebit de „sărbătorească” și panegirică rămîne să fie tonalitatea prezentărilor și recenziilor citite la radio și televiziune, recenziile care fac impresia că la noi s-ar scrie numai opere „ideale”. [1]
La fel de păguboasă atît pentru scriitor și pentru atmosfera literară, cît și pentru cititor – este cealaltă extremă, și anume: ieșirile criticiste cu aer distrugător, reproșurile șicanatoare, exigențele umflate pînă la peste poate. Faptul se întîmplă, probabil, și din simplu motiv că deocamdată nu se discută în contradictoriu, nu se polemizează și nici nu se știe a polemiza în mod constructiv, de aici vine și tentația unora de a se da drept promotori ai adevărului critic în ultimă instanță.
Critica adevărată – indiferent dacă e practicată de un specialist în materie sau de un simplu scriitor – trebuie să aibă o ținută adecvată nu doar în plan ideatico – estetic, ci și în plan etico – moral, aceasta cu atît mai mult în cazurile cînd aceasta se angajează în confruntările polemice, ce implică în mod obligatoriu inteligență și respect, echitate și spirit constructiv, corectitudine și bună – voință, într-un cuvînt probitate profesională.
În redacția oricărui ziar sau revistă criticul are un statut aparte. El decide care carte și ce spectacol sunt importante și demne de a fi luate în seamă. El stabilește dacă artistul despre care se discută are talent sau nu, dacă merită acesta să rămînă în istorie ori asupra sa se va așeza lespedea uitării.
Plin de sine și veșnic nemulțumit, criticul literar împrumută cu timpul ceva din autoritatea și aroganța publicației care îl găzduiește. Din acest motiv, criticul stîrnește deseori, prin scrisul său, multe orgolii și, adesea, este suspectat de cele mai rele lucruri precum: necinste, partizanat, invidie sau rea – credință.
Amestec de recenzie și analiză, critica de întîmpinare semnalează, propune, dă note și incită la lectură. Nu întîmplător, criticul este curtat de editori și artiști. Manifestînd un vădit gust pentru putere, criticul se implică adesea în viața ascunsă a breslei (scriitori, actori, plasticieni), vrea să controleze ierarhiile valorice ale zilei, să impună sau să excludă anumite nume, să influențeze acordarea unor premii. Iată de ce pe lîngă talent și o cultură solidă, criticul trebuie să dea dovadă de onestitate. [4, p.26]
Mai mult decît în orice alt gen de opinie, în critică mereu va conta finalul. Acolo vom găsi esența articolului și răspunsul la întrebările: Cartea este una bună? Merită acesta să fie citită? În acest punct, identificăm un mare defect, care este vizibil la mulți critici români și anume faptul că: dacă articolul este plin de aprecieri laudative, finalul aruncă o mare umbră de îndoială. Explicația acestei atitudini duplicitare arată situația inconfortabilă a criticului, care este presat de propria exigență și eventualele legături de amiciție cu autorul materialului luat în discuție. Un critic bun va evita asemenea trucuri și concesii de circumstanță, iar armele lui vor fi mereu exigența și imparțialitatea.
Secretul oricărui articol critic îl reprezintă echilibrul între informație și comentariu, între afirmație și argumentele etalate.[4, p.28]
S-ar putea crede că între critica de presă și critica literară apar unele modificări notabile, însă acest fapt nu este adevărat, căci este greșit să presupunem existența a doua tipuri distincte de texte critice: unul rafinat, cult, eseistic, cu un vocabular elevat, iar altul grăbit, simplu în exprimare care este centrat mai mult pe elementele biografice de senzație. În măsura în care totuși există, aceste diferențe țin doar de spațiul alocat articolului, de plasarea lui în pagină, de importanța cărții luate în discuție.
Indiferent de contextul în care se află articolul critic (literar, cinematografic, plastic, muzical), acesta nu trebuie confundat cu textul unei cronici. Motivele țin de mai multe rigori:
Nu are ritmicitatea cronicii
Lectura este punctuală ( contează mai mult cartea și mai puțin opera în ansamblu)
Exemplificările și citatele sunt mai numeroase
Valorizează, dă un verdict și un diagnostic
Sintetizînd, putem spune, asemenea lui Michel Voirol (1992), că articolul critic este un rezumat urmat de opinii personale. [4, p. 29]
Este sigur faptul că în presa cotidiană criticul trebuie să se supună regulilor jurnalistice de bază – clar, concis, interesant, dinamic, însă acest fapt nu-l împiedică pe colegul său din presa literară să procedeze la fel. Pe majoritatea criticilor îi unește dorința comună de a incita viitorii cititori la lectură, de a le spori atracția spre biografic, plăcerea de a da verdicte și gustul pentru zicerile memorabile sau cel puțin jucăușe.
Astfel că un bun critic literar are nevoie de multiple calități: cultură solidă, lecturi sistematice, simț deosebit al rezumării, sagacitate, inteligență și stil. La toate acestea trebuie să mai adăugăm și faptul că acesta trebuie să dețină tactul critic, onestitatea, și nu în ultimul rînd, dragostea pentru literatură și pentru scriitori. Resentimentele, complexele, spiritul revanșard reprezintă pentru critic – infirmități grave. Astfel că în cel mai fericit caz, la sfîrșitul unei cariere strălucitoare, criticul literar va fi respectat, dar niciodată iubit de către confrați.
Deși vorbim cointeresat de necesitatea unei critici de problemă, a unor discuții în contradictoriu, în realitate lucrurile nu se prea mișcă din loc, continuă să se afle într-o stare de lîncezire. E de ajuns, bunăoară, ca cineva să pună pe muchie de cuțit un aspect mai vulnerabil al procesului literar contemporan, că imediat se găsește un altcineva, care, în loc să aducă partea sa de clarificare și de adîncire a chestiunii dezbătute, începe să-și apere neapărat infailibilitatea propriilor puncte de vedere și să atace cu violență și prin orice mijloace persoana care a îndrăznit să încingă discuția, ajungînd a fi, vorba lui Alecu Russo, „un ațîțător de foc și de neadevăruri”, pentru că criticul este datora-și sprijini zicerea cu dovezi.
Cam aceeași soartă – dacă nu și mai rea! – a trebuit să aibă și articolul lui Mihail Dolgan, despre starea starea recenziei contemporane – „Competență și obiectivitate – condiții indispensabile ale recenzentului”, articol subminat de un contraarticol drastic – „Meandrele competenței și ale obiectivițății” – în care criticul Valeriu Senic, vizat doar într-un singur alineat și prin termeni moderați, încearcă să se răfuiască cu Mihail Dolgan și cu Ion ciocanu, care de asemenea a îndrăznit să facă unele obiecții, printr-o polemică șicanatoare în înțelesul deplin al cuvîntului. Astfel că autorul articolului declara că nu-i rămîne decît să regrete faptul că un critic care dispune și de gust, și de spirit de observație , și de instrumente de analiză, a putut să recurgă la modalități polemice neadecvate sau chiar incorecte.
Totuși ceea ce își doreau autorii să remarce e faptul că a te aranja într-o polemică , în jurul unui aticol concret, cu o probemă concretă (vorba fiind de problema recenzării) și a nu aduce nici un exemplu propriu-zis de recenzie – nici în plan pozitiv, nici în plan negativ – înseamnă a polemiza de dragul polemicii, ca să nu zicem a polemiza în gol. Aceasta cu atît mai mult atunci, cînd urmărești cu precădere să cauți noduri în papură.
Unii recenzenți de la noi tind doar să să ponosească lucrările și să compromtă numele celor care scriu, pentru a le agăța anumite etichete, însă aceasta este o practică demult depășităși dezaprobată cu fermitate de critica literară contemporană. Trebuie să ne deprindem a critica în așa fel, încît cel vizat să aibă dorința de a cumpăni lucrurile și de a se corija, și nu de a se întărîta din capul locului, de a se înrăi, de a se transforma într-un adversar aprig, care să nu țină cont nici chiar de observațiile juste.
Generalizînd trebuie să subliniem faptul că nu e corect și nici etic să începi a polemiza în jurul unui articol concret, cu o problemă anumită, apoi, uitînd de el să te răfuiești cu alte studii mai vechi sriese de același autor, să bați toba că semnatarul acestor rînduri a fost pe vremuri redactorul cărții, de asemenea să vizezi cu aer de pionerat lucruri care au fost dezaprobate de alții înaintea ta. [1]
Pare ușor pleonastic să apropiem critica de polemic, atît timp cît acțiunea critic presupune contestare, nemulțumire și opoziție la ceva. Vorbim totuși despre critica polemic tocmai pentru a marca existența distintă a acestui tip de articol.
Chiar dacă plecăm de la premise că ironia, ontestarea sau reproșul sancționatoriu reprezintă mijloace uzuale de captație și chiar de argumentare, trebuie să spunem că în critica polemic un rol hotărîtor îl deține idea, și nu omul care o expune.
I.2.Jurnalismul cultural și de opinie – cîmpul fertil al bătăliilor intelectuale
Dintre toate tipurile de presă specializate , presa culturală pare că își are locul cel mai potrivit și mai confortabil sub semnul opiniei și argumentării. În mare măsură uimește faptul că unii autori evită să vorbească despre genuri culturale de sine stătăoare, în timp ce alții reduc presa culturală la un singur tip de articol, și anume – critica.
Consecințele acestui fapt sunt lesne de observat pe plan tematic și pe plan stilistic: o scriere mult mai amplă și mai expresivă, o tematică aparte și mai puțin legată de actualitate, o libertate jurnalistică sporită.
În presa culturală, multe dintre acele exigențe jurnalistice obișnuite se suspendează sau suportă retușuri și amendamente majore, iar concizia și claritatea cedează teren în favoarea nuanțării și a eleganței în exprimare, iar gradul de actualitate este impus mai mult de voința jurnalistului, decît de un anumit eveniment.
Critica
Critica literară este studiul, discuția, evaluarea și interpretarea formală a textelor literare. Practicarea criticii literare a devenit o profesie în secolul al XX-lea, însă are rădăcini în Grecia și Roma antică.
Critica literară, ca oricare alt subiect, se folosește de un set de termeni specifici, metalingvistici, cu ajutorul cărora se poartă discuția. Mulți termeni datează din perioada antichității:
nume de categorii: comedie, dramă, poezie epică, sonet
termeni descriptivi: anagnorisis, catharsis, hybris
termeni retorici și stilistici: ironie, aliterație, metaforă
Alți termeni sunt mai noi: deznodământ, romantism; iar alții sunt din secolul al XX-lea: deconstrucționism, intertextualitate, structuralism, fluxul conștiinței etc.
În linii mari, noua critică literară evoluează pe două paliere:
unul flușturatic, de genul „pe bune, mișto, nașpa, genial, jos pălăria!” și
altul academic, conceptualizat până-n dinți.
În esență, există o pendulare între un impresionism de cartier și o rigiditate științifică pompoasă, adesea ininteligibilă.
Prima direcție este agresiv-infatuată, etichetează cu lejeritate, e dogmatică și, chiar dacă nemărturisit, dă dovadă de spirit gășcar. A doua, însă, se pitulează atât de bine după catene de concepte, încât judecata de valoare se rătăcește într-un codru de neologisme pretențioase.
În felul acesta, criticul este la adăpost atât de dușmanii literari, cât și de suspiciunea de a fi înzestrat cu personalitate.
Recenzia
Recenzia reprezintă o prezentare cât mai exactă și mai integrală a unei opere. Aceasta semnifică: trecerea în revistă pe scurt a titlului, a conținutului și a ideilor. Cel care realizează recenzia nu urmărește o analiză cît mai amănunțită a lucrării, ci doar consemnarea părților sale principale și a ideilor esențiale. O recenzie completă va cuprinde și comentarii sumare și aprecieri critice referitoare la lucrarea în chestiune. Activitatea dată necesită persoane bine pregătite, specializate în domeniul respectiv și a căror competență este recunoscută. Comentariul va fi unul pertinent, dar va conține în același timp și aprecieri personale. De asemenea recenzia va încerca și o integrare a operei analizate într-un context, dar și reliefarea elementelor de noutate pe care le aduce aceasta. Un aspect important este distincția operei de autor, pentru că nu vom recenza personalitatea autorului, plusurile sau minusurile lui, ci valoarea intrinsecă a operei produse. În mod constant, după cum am precizat chiar de la început, o scurtă biografie a autorului este absolut necesară, dar nu mai mult decât atât. Comentariile ce vor avea referire strictă la acesta, nu fac decât să scadă din valoarea și puterea analizei produsului. [15}
Analiza
La fel ca și celelalte articole de opinie, analiza își propune arătarea faptelor și dezvoltarea ideilor și a opiniilor, care aparțin deseori autorilor lor.
Jurnalistica receptează analiza ca fiind o explicație a unei probleme de actualitate, ce face apel la documente și la cunoștințele redactorului, ca principală sursă de informare, aspect ce incumbă o mare competență din partea realizatorului. Problema tratată este pusă sub reflectoare din punct de vedere istoric, geografic, politic, economic, cultural, religios, tradițional – în funcție de natura subiectului .[15]
Insistând tot mai mult asupra documentării și intenționând să explice semnificația evenimentelor și contextul lor, analiza în ciuda caracterului său subiectiv, nu ajunge niciodată la concluzii provizorii sau polemice. Misiunea sa, formulată explicit, se rezumă la disecarea faptelor, temelor, problemelor și consecințelor lor, în dorința de a oferi o explicație la ceea ce se întâmplă în prezent sau se preconizează pentru a se petrece în viitor.
Răspunsul la întrebarea „de ce?” va fi dominant în discurs și va fi realizat printr-un studiu atent al forțelor implicate, al beneficiilor, al riscurilor posibile, al mizelor aflate în joc, intenția fiind ca, printr-o cercetare atentă a tuturor factorilor determinanți, să se ofere înțelesuri și viziuni noi, semnificații noi asupra lucrurilor, evitându-se pronosticurile și luările de poziție. Dincolo de a fi doar o serie de relatări, accentul cade în analiză pe interpretare și explicare, iar acest demers necesită, prin definiție, autorități sau experți identificați ca atare. [15]
Editorialul
Dintre toate genurile jurnalistice, cel mai rîvnit și mai onorant pare a fi editorialul. E și firesc să fie așa din moment ce elangajează responsabilitatea ziarului și este, de regulă, bine valorizat grafic pe prima pagină. Nu oricine are însă dreptul de a scrie, de a publica un asemenea text. Decid funcția deținută sau notorietatea semnatarului.
Ca orice text de opinie, editorialul este un text presupus agresiv și tot el impune lumii o viziune de ordin explicative.
Etimologic vorbind, editorialul vine de la „editor”. Contează mai puți faptul că textul e semnat de cineva din conducerea ziarului sau de un editorialist cu experiență, angajat special pentru acest lucru. Importantă este autoritatea emnatarului, competența sa în domeniu. Simplificînd mult, putem spune că editorialul este acel text de opinie care susține punctual de vedere al ziarului într-o problem de mare interes pentru coletivitate. Acestei afirmații trebue să-i mai adăugăm o trăsătură extreme de important: editorialul își propune să joace un rol nobil, să apere o idée, să trezească conștiința cititorului asupra unei situații sau alta. Prin urmare, nu e vorba să informezi neapărat cititorii, ci să utilizezi un fapt pentru a atinge un scop précis.
Astfel că editorialistul nu se mulțumește să arate sau să-și imagineze ceea ce a fost, este sau se va produce. El caută să scoată la lumină ceea ce se manifestă latent și constituie motorul evenimențializării lumii. Editorialul problematizează evenimentele, lansează ipoteze, dezvoltă teze, adduce probe, impune concluzii. Nu mai povestește lumea ci o evaluează și o măsoară pntru a decide în final dacă aderă în ea sau o respinge.
Dacă e să vorbim despre editorialul polemic atunci putem spune că acesta impune orientarea discursului spre contestare înmod clar și apăsat. Este un text înțesat de elemente de sarcasm, ironie, jignire și mai puțin pamphlet. O discuție aparte necesită orientarea discursului polemic. Este tocmai elemental care face distinția între satiră și pamphlet, lucru peste care mulți teoreticieni trec cu multă ușurință, în timp ce ziariștii de profil își văd liniștiți de treabă, interesați fiind să-și impună un stil personal, și mai puțin să respecte regulile genului.
Tableta
Fiind specie publicistică de opinie, tableta se prezintă ca un articol de dimensiuni reduse ce include câteva linii, nu mai mult de o pagină, însă aceasta are un cuprins și o exprimare foarte subiective.
Temele tabletei balansează, în general, în jurul unor fapte care declanșează reacții din partea jurnalistului și mobilizează imaginația ambilor actori ai comunicării, atît a autorului cît și a receptorului, toate acestea pentru a conduce într-un final, la haz și reflecție. Finalul tabletei trebuie să fie în mod obligatoriu, neașteptat, pentru a crea o surpriză.
Tableta este înainte de toate un strigăt, un semnal de alarmă ce combină, într-un dozaj la limită, umorul și sensibilitatea. Deși tratează actualitatea pe un ton lejer, superflu, ea încearcă să atingă, pornind de la particular, generalul. Aceasta înseamnă că autorul are libertatea și puterea de a apropia două sau mai multe fapte luate din locuri, momente și domenii diferite, de a crea conexiuni între evenimente aparent disparate, pentru atrage o concluzie la care nu te aștepți. Se poate spune că tableta, articolul ca atare, nu e decât ocazia exprimării acestei concluzii care ascunde adesea, în spatele umorului, o lecție de morală sau un comentariu personal. [15]
Specie bine – cunoscută de public, tableta își poate permite, spre deosebire de editorial, să abdice de la legile argumentării și ale logicii, riscând elipsa, ceea ce o face cu atât mai savuroasă și specială. Autorul dă dovada artei sale, în cazul în care reușește să atenueze caracterul forțat al afirmațiilor și apropierilor. Una dintre modalitățile de realizare ale acestui deziderat o reprezintă utilizarea, fără nici o reticență, a persoanei întâi: cel care scrie, individualizat și identificat, își scoate ghearele pentru a zgâria, recunoscând în mod direct, acest lucru. Titlurile, pentru a fi surprinzătoare, trebuie să fie scurte și să conțină formule inedited, ce vor capta atenția.
Din punct de vedere literar, exprimarea putem declara că este impecabilă chiar, evitând stereotipurile și clișeele. În acest context totul trebuie să fie rar, să surprindă, să delecteze și să încânte, tocmai pentru faptul că celălalt aspect, și anume cel informativ, e lăsat deoparte.
Comentariul
Comentariul este în linii generale, mai lung decât un editorial sau o tabletă. Semnat de personalități exterioare redacției, acesta reprezintă punctul de vedere al unui specialist pentru care redacția nu își asumă responsabilitatea. La fel ca oricare altă specie publicistică, comentariul îmbină subiectivitatea cu obiectivitatea, generată de gradul de pregătire profesională a autorului.
Acestea au și ele rezervat un spațiu special în publicații și nu sunt amestecate cu articolele de factură pur informativă. Deși la prima vedere poate fi ușor catalogat drept un articol de captare, totuși acestuia nu-i lipsesc aproape niciodată elementele care aduc informație nouă, de regulă sondaje sau studii de caz efectuate de anumite organisme. Mai mult decât ar impune un punct de vedere, acestea oferă o viziune, o perspectivă a unui fenomen, ce este necesară cititorului care rareori deține toate datele pentru a putea realiza de unul singur o atare acțiune. [15}
Cronica
Etimologic vorbind, termenul termenul provine din grecescul „cronos” (timp) și înseamnă a pune în circulație informații. Din acest punct de vedere, orice mărturie despre present, orice articol de presă poate fi o cronică, ceea ce explică în parte cariera deosebită a termenului: „cronicarii moldoveni”, cronica română.
Termenul ca atare este însă supus unor numeroase modificări semantic, de cele mai multe ori fiind asimilat în mod abuziv cu articolul de critic, cu relatarea sau cu recenzia.
Astfel că cronica implică o discuție bătăioasă pe seama unui fapt de viață cotidian, banal chiar. Cronica trebuie să facă dovada erudiției și originalității într-o abordare lejeră, neostentativă. Ea propune cititorului gînduri provocate de actualitate, atingînd aspectele cele mai particulare ale vieții mondene sau ale morale sociale.
A fi cronicar pare astăzi o funcție redacțională sau cel puțin o recunoaștere a unor merite profesionale. În realitate, cronicar este acel ziarist căruia I se pune la dispoziție o rubric permanent, în același loc al paginii și în aceeași zi. La acestea se mai adaugă marile libertăți de care se bucură cronicarul: de ton, de subiect, de stil, de abordare.
Deci într-un final ne dăm seama căci cronicarul are un statut aparte, este un privilegiat. Nimeni nici chiar directorul general al publicației nu poate emite o pretenție cît de mică. Cronicarul are un nume și o scriitură, care îl individualizează, ceea ce explică numărul mare de cititori fideli, dornici să cumpere ziarul numai și pentru a-I citi articolul.
I.3. Discursul polemic: esență, caracteristici, și forme concrete de manifestare
Un fel de teritoriu al nimănui sau un spațiu atotcuprinzător, depinde din ce parte îl privim, este ocupat de discursul polemic. Pentru că acesta tinde să înglobeze atât intenția argumentativă, cât și pe cea persuasivă, în funcție de situație, precum și ironia sau umorul, într-un amestec, adesea, (mai) greu de sesizat. [3]
Întâi de toate, polemica presupune cel puțin doi actori care se înfruntă în fața unui public, iar ținta fiecăruia este dublă: „învingerea” adversarului (a preopinentului) și atragerea (convingerea) publicului de partea sa.
Discuția polemică este ea însăși un act social și, totodată, un semn al funcționării mecanismelor fundamentale democratice, dat fiind faptul că într-un fel sau altul, polemica este libertatea exprimării opiniei, în acțiune.
Mai mult, discuția în contradictoriu este gândirea însăși în acțiune. Pentru că a purta o polemică înseamnă a pune întrebări, întrebările constituie semnul palpabil al îndoielii epistemice. Și, conform raționamentului cartezian, a avea îndoieli înseamnă a cugeta (Dubito, ergo cogito). [3]
O societate lipsită de polemici mai mult sau mai puțin zguduitoare, am putea declara că este o societate artificială. Ea, pur și simplu, nu poate exista în această stare „edenică”, decât ca o aparență (cazul societăților totalitare, unde conflictele se desfășoară mereu intra muros, adică în secret, adică în afara spațiului public). Altfel spus, cel puținla momentul de față, în toate societățile apar conflicte, reperabile și prin discuții în contradictoriu.
Dacă toate aceste lucruri se desfășoară în limitele anumitor reguli de civilitate, polemica este un conflict elegant am putea spune, fără morți și răniți – ceea ce presupune și tensiunea suspansului – dar, în realitate, spre deosebire de un meci de box, unde învingătorul este învingător necontestat, iar învinsul, învins, cel puțin până la înfruntarea următoare, polemica este totuși o dispută fără învingători și fără învinși. Polemica este un fenomen care poate reîncepe oricând, din același punct sau din altul, cu aceleași argumente sau cu altele, după un moment de acalmie.
Principala remarcă atunci când avem în vedere dinamica discursului polemic ar fi aceea că este semnificativă trecerea de la discursul polemic centrat pe forme extreme ale agresivității gen pamflet la un discurs polemic în care structura dialogică pamfletară ocupă o poziție marginală, extremă sau radicală, rolul central revenindu-i polemicii de idei. Înainte de toate se cuvine însă o scurtă clarificare teoretică, și anume clarificarea diferențelor pamflet / polemică. Pamfletul este o structură dialogică căreia i se atașează întotdeauna atributul polemic. Toate încercările de definire a pamfletului l-au atașat la forme satirice și polemice. Polemica poate fi considerată o resursă a pamfletului, care s-a manifestat multă vreme în umbra ei până la definitivarea formei, polemica păstrând și acum semnificația etimonului: ,,formă de discuție sau confruntare de opinii opuse, asupra unui subiect de actualitate, uzând de o dezbatere aprinsă, chiar violentă,,,războinică” a preopinenților (polemikos = relativ la război). [3]
Structura actanțială a polemicii explicite ține de un dat contextual, pragmatic, în care discursul polemic este repartizat celor trei roluri esențiale: polemistul, ținta și publicul, toți trei fiind marcați în textul polemicii, astfel că primii doi sunt ca destinatari expliciți, ultimul implicit, fiind ca martor imparțial. Polemica implicită este centrată pe un dat argumentativ intradiscursiv, care vizează anume convingerea publicului prin contrazicerea sau chiar anularea țintei.
Polemica are diferite grade de intensitate, astfel că aceasta poate fi defensivă, se poate încheia cu acceptarea opiniei preopinentului sau cu inversarea rolurilor dintre agent/ pacient, dar pamfletul este situat în faza extremă a polemicii incisive și violente. Astfel, polemica folosește arme precum demonstrația, eseul, controversa, dilema, raționamentul, analiza sau sinteza, pe când pamfletul apelează la deconstrucție, demolare, caricatură, șarjă, sarcasm, invective, fiind nu o polemică de idei, ci de persoane.
Există patru principii care definesc o strategie polemică, și anume: ,,a vorbi cu adevăr și sinceritate”, ,,,a vorbi cu discreție, evitând scandalul”, ,,,a avea ca obiect doar erorile și nu lucrurile sfinte” și pur și simplu ,,a avea în inimă dorința salutului celor contra cărora se vorbește”.
Mobilul în jurul căruia ia naștere o polemică literară și care constituie obiectul polemicii este un adevăr, un cuvânt-cheie care a ajuns în situația de criză, iar tipul de polemică rezultă în funcție de depărtarea sau apropierea de acest obiect al polemicii.
Polemica denotă deci nu altceva decît un schimb verbal, adică un ansamblu de cel puțin două texte care se confruntă și se afruntă, texte ce aparțin celor doi parteneri, egali atât în punctul de pornire, cât și în cel de ieșire din polemică, în motivația polemicii și în finalitatea ei, care aleg și mânuiesc aceleași instrumente
Caracterul dramatic al polemicii este dat de însăși esența ei. Polemica este un dialog care, pentru a avansa, presupune o mișcare ritmică din partea fiecărui protagonist, de ascultare a celuilalt, și de rostire a propriei replici, în plus, prezența publicului completează caracterul scenic al polemicii. De aici, o întreagă recuzită, o adevărată punere în scenă, o adevărată tactică și strategie (argumentative și retorice), din partea fiecărui actor.
Când obiectul disputei îl constituie ideile, polemica îmbracă haina dezbaterii. Dacă însă obiectul disputei îl constituie persoana și nu actele, valoarea lor, importanța lor, altfel spus, nu opera, polemica este doar o ceartă de cuvinte, o gâlceava, alimentată numai de impulsuri subiective. [3]
Procedee polemice în anexa I.
CAPITOLUL II : DISCUȚII ÎN CONTRADICTORIU ÎN PAGINILE PRESEI PERIODICE DIN REPUBLICA MOLDOVA
II.1. Din istoria discurului polemic în spațiul cultural – literar – artistic autohton
Mișcarea literară din acest deceniul a lui Titu Maiorescu, este caracterizată prin polemicile dintre „Convorbiri literare" și alte reviste, atît din București, cît și de peste munți. Se poate spune că toți scriitorii din această vreme se pot împărți în două grupe după cele două grupe de luptători.
Revista ieșeană se poate lăuda mai ales cu critica literară, manifestată prin notițe scurte, prin articole de polemică și prin articole de principiu, scrise de bine – cunoscuții: Iacob Negruzzi, Petre Carp și mai ales de Titu Maiorescu. Între acestea, primul loc îl ocupă seria articolelor în care se stabilesc ideile fundamentale ale activității celor grupați în jurul „Convorbirilor”: direcția nouă în poezia și proza română. Este momentul culminant al activității lui Titu Maiorescu, care se afirmă oarecum ca întemeietor al unei școli literare și anume de la el începe critica literară din spațiul românesc..
De la întemeierea societății „Junimea” și de când apare revista „Convorbiri literare”, Maiorescu s-a ocupat în special de critica literară. După cercetarea teoriilor ortografice pentru scrierea limbii române într – o serie de articole, ce apărură și în volum, el începe să urmărească sistematic diferitele genuri literare care s-au manifestat în literatura noastră în trecut, apoi judecînd valoarea operelor de tot felul ce apăreau în vremea aceea. Astfel acesta publică în 1867, o cercetare critică asupra poeziei române, studiind condițiile teoretice ale poeziei, pentru a vedea întrucât ele se realizează în scrierile românești și făcînd o antologie română, alegând bucățile mai meritoase. [16]
Astfel de articole, din cauza fondului și mai ales a formei lor, adesea destul de violentă, au dat naștere multor articole de răspuns, și din acest motiv, Maiorescu a fost nevoit să – și consacre o parte din activitatea sa pentru a polemiza cu diferite reviste, scriind „Beția de cuvinte” (1873), Răspunsurile „Revistei contemporane (1873) .
Activitatea critică a lui Titu Maiorescu nu a încetat nici după ce s-au potoliră luptele dintre „Convorbiri literare” și alte reviste. Acum articolele acestuia deveneau mai puțin polemice, acum cercetîndu – se teoretic progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare (1883), studiază chestiunea neologismelor (1881), arată cum literatura română începe a fi cunoscută și apreciată și în străinătate (1882), caută a stabili valoarea și locul în dezvoltarea literaturii noastre a unora dintre scriitorii care dobândesc în vremea aceasta o mare reputație, ca Eminescu, Caragiale și alții.
Polemica presupunînd o înfruntare ce ades are loc între două poziții, cu argumente pro și contra, pamfletul nu așteaptă un răspuns, și nici nu îl primește deseori. Defectul, așa – zis al polemicilor literare provine din caracterul doar aproximativ științific al acestui domeniu. O polemică de idei este mai ușor de purtat în științele pozitive sau în cele umane cu un grad de exactitate mai mare. În istoria literară, argumentele sînt de cele mai multe ori de natură factuală, adică documentară. Nu atît în idei se bat istoricii literari, cît în cunoașterea și interpretarea corectă a unor „evenimente" bio-bibliografice. Altfel spus, rigoarea nu e mai niciodată maximă în lumea polemicilor literare. La rîndul său, pamfletul exprimă în majoritatea cazurilor un temperament, nu o convingere. George Călinescua fost cel care i-a compus lui Lovinescu patru portrete diferite, la un interval de cîțiva ani, toate, admirabile literar, dar contradictorii sub raportul aprecierilor. Pamfletele lui Arghezi sînt și ele lizibile astăzi exclusiv ca expresia, genială artistic, a unor umoriști. Nimeni nu le mai poate așeza în oglinda unei eventuale realități morale a uneia de origine intelectuală.
O întrebare ar fi și aceea dacă istoria literaturii române numără mai multe polemici decît pamflete sau invers. N-am ținut o socoteală, dar pamfletele mi se par de departe mai numeroase. Pînă la un punct e normal. Pamfletul e o specie literară. Polemica seamănă cu o instituție literară. Unul poate fi spontan, cealaltă are nevoie de condiții precise ca să se producă. Polemica însoțește de obicei epocile fierbinți, cînd au loc bătăliile canonice. Maiorescu este cel care a inaugurat polemica literară românească în sens strict. Și asta, indiferent de faptul că a primit ori nu replici valabile. Gherea a răspuns pe jumătate și alături cu subiectul. O altă perioadă polemică a fost aceea din primele decenii ale secolului XX, cînd, pe terenul unei literaturi postromantice și academizate se năștea modernismul. Bătălia s-a continuat în interbelic, avîndu-i drept protagoniști pe criticii maiorescieni și estetici cărora li se opuneau critici din generațiile anterioare (Iorga, Ibrăileanu), atașați de o idee literară mai veche. Tot atunci au existat și cîteva polemici de natură ideologică. După 1948, polemicile au devenit, pentru ani buni, campanii de presă dirijate oficial. Abia în deceniul 7 s-a reluat tradiția adevărată și în materie de polemică. În ce-l privește, pamfletul n-a lipsit în nici una din aceste epoci, mai puțin aceea proletcultistă, fără să aibă neapărat legătură cu evenimentele literare majore. [16]
Dacă ne referim la deceniul și jumătate din România postcomunistă, remarcăm faptul că, pe lîngă vigoarea redobîndită prin încetarea cenzurii a filonului pamfletar, și cîteva mari polemici, dar și o mulțime de pseudopolemici. Ca și în cazul pamfletului personal, polemica a fost realimentată după 1989 de climatul de libertate intelectuală și mi se pare caracteristic faptul că numeroase polemici sînt forțate, plecînd de la premisa pe care românul o numește plastic „a căuta nodul în papură". Falsele idei determină totdeauna pseudopolemici, chiar și acelea care au un sîmbure de realitate, uneori devin ușor artificiale, cînd bătălia alunecă spre aspecte secundare. Aproape nu există o polemică, care ar fi actuală (pe tema revizuirilor, a canonului, a generațiilor, a literaturii de consum, a elitismului etc.) care să nu fi deviat spre plictisitoare considerații fără vreo relevanță critică sau istorică.
Se poate broda în jurul distincției și al definirii celor doi temeni. Recunosc că mi-am amintit de teza lui Lovinescu urmărind polemicile din ultimul timp. În fond, Lovinescu însuși s-a simțit ispitit să facă distincția cu pricina, nu pur și simplu de dragul lui Maiorescu, dar la presiunea climatului intelectual de la sfârșitul anilor ’30, tot mai marcat de confruntări violente. Trebuie să spun, din capul locului, că polemica și pamfletul sunt specii care se învecinează literar și legitime deopotrivă. Ceea ce le opune nu este un capriciu subiectiv, ci o opțiune ideologică. [16]
Pamfletul a fost preferat de scriitori în măsura în care este literar mai expresiv decât polemica, întemeiată și aceasta pe spirit critic. Impulsivitatea artistului se împacă greu cu logica și sunt desigur, și spirite critice tentate de pamflet. Partea rea a lucrurilor este că pamfletul pretinde talent literar, căci dacă nu știi să scrii ca lumea, e mai bine să nu scrii pamflet. În linii generale se observă la destui dintre îndrăgostiții peste noapte de verva și de culoarea pamfletului este confuzia dintre expresivitate și trivialitate. E uimitor să constatăm de câtă grosolănie devin capabili oameni altminteri subțiri, o grosolănie,ce ține nu doar de limbaj, ci și de idei. S-ar putea spune că pamfletul le tocește condeiul și mintea. După părerea persoanelor din domeniul dat, pamfletul e o specie irațională prin natură, care nu vrea să convingă, ci să condamne și, de ce nu, poate și să ucidă, căci acesta cred eu se hrănește din dispreț și din ură. Polemica este în schimb, democratică și liberală, căci acel absolutism pamfletar, ea îi opune un relativism înțelept. În comunism n-au existat polemici propriu-zise, acestea au fost înlocuite de la prima oră a regimului cu campanii bine orchestrate.
Campaniile nu erau străine de spiritul pamfletar, urmărind același scop distructiv, cu deosebirea că nu mai erau inițiative personale și nici purtate în nume propriu. În plus, ținta nu mai era vizată doar teoretic, ci, deseori, sortită unei execuții reale. [16]
Realizând o incursiune în sfera criticii literare românești din secolul al XX-lea, constatăm că, la fel ca la francezi, de cele mai multe ori critica se întoarce către spiritul critic. Fenomenul critic nu a fost demolator nici chiar în cazul polemicilor, ci unul de reconstrucție și de conservare a operelor semnificative. Discernământul și critica sînt termeni care fac parte din același câmp semantic. Căutând originea acestor cuvinte, găsim latinescul „cernere” și grecescul „krinein”, care însemnau în primul rând, „a separa”. Prin reducere la esențial, acțiunea critică trebuia și trebuie să fie alegerea, distingerea valorii de non-valoare. Dar pentru aceasta e suficient oare bunul gust? Nu este și acesta atât de relativ, și nu avea oare dreptate La Bruèyre să opineze că „printre oameni există mult mai multă înclinare către adversiune decât către bun gust;sau, ca să vorbim mai exact, sunt puțini acei oameni al căror spirit este însoțit de un gust sigur și de o critică judicioasă”. Ca atare, ar eșua încercarea de a defini „o carte bună ca una care se citește într-un fel anume, iar o carte proastă ca una care se citește în altfel“.
Ajungem la concluzia că nu se poate concepe critica decât ca act de judecare și din acest punct de vedere, s-au încercat mai multe definiții, dintre care reține atenția cea pentru care critica literară este „arta de a judeca producțiile literare”, criticul este „cel care judecă lucrări ce aparțin spiritului”, iar o critică este “o judecată săvârșită de un critic”. Indiferent din ce unghi am privi-o și am realiza un discurs critic al criticii, ea este o știință și are o istorie. Istoria criticii începe, poate, cu „Poetica” lui Aristotel. Menirea ei este de a selecta scrierile din veacurile trecute și din prezent, de a le ordona și de a le judeca inclusiv din perspectivă comparatistă. În cultura europeană, lui Sainte-Beuve îi revine meritul de a fi stabilit „o clasificare este produsul altui eu decât cel ce semanifestă în obiceiurile noastre, în societate, în veciile noastre”. În orizontul destul de amplu al criticii noastre retrospective și prospective, o întrebare este inevitabilă: Au reușit criticii să se supună mereu, imparțialității? Răspunsul îl găsim la Sartre: „actul critic angajează omul în întregime”. Deci, judecata critică nu se poate întotdeauna elibera de capriciile subiectivității. Criticul se adresează în special timpului său și mai puțin posterității, judecata lui fiind o mărturie despre ideile revolute și despre gusturile anacronice sau sincronice, despre spiritul moralizator existent într-o epocă. Discursul critic nu are în vedere „de ce”-ul operei literare, ci „cum” și „ce”, textul literar, fiind produsul unui alter-ego, inaccesibil cercetării biografie a autorului. Judecata în critica literară este completată cu emoția estetică, aceasta adaptându-se la epoca, la spațiul geografic și la circumstanțele apariției operei. „Istoria criticii se confundă, în parte, cu istoria cetății, sau mai degrabă cu istoria luptelor ideologice al căror cadru este” .
Actul critic, poate cel mai dificil dintre actele de creație, implică o critică a criticii, polemici, controverse și nu o dată contestări. Pentru evoluția literaturii române, în secolul al XX-lea critica literară a avut un rol spectaculos (și e suficient dacă amintim de teoria sincronismului promovată de Eugen Lovinescu) și, să nu omitem, unii dintre critici care au fost ei înșiși scriitori (Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, George Călinescu). Încercând să lumineze opere literare, cele critice au devenit ele însele opere independente, „opere deschise”. Cu pertinență în critică și adevăr Roland Barthes vorbește despre demersul care face din critic un scriitor, despre „solitudinea actului critic”, „act deplin al scriiturii”.
Fără îndoială, timp de aproximativ trei decenii, viața literară românească a fost dominată de personalitatea complexă a criticului G. Ibrăileanu, care asupra contemporanilor a exercitat o influență spirituală comparabilă cu cea a lui TituMaiorescu din a doua jumătate a secolului al XIX-lea . Ibrăileanu a fost fondatorul și directorul revistei literare și științifice „Viața românească”, implicându-se în toate confruntările de idei la care a participat revista ieșeană din 1906 până în 1933, când direcția publicației este preluată de Mihai Ralea și G. Călinescu, reprezentanții unei noi generații de critici literari. Și-a câștigat în epocă și recunoașterea de prozator autentic prin volumul de aforisme intitulat „Privind viața” și romanul „Adela” care este considerat de Eugen Lovinescu, redutabilul său adversar, „un model de literatură psihologică străbătută de o poezie reală”. Ibrăileanu a fost un “romantic lucid” (Mihai Drăgan), un pasionat cititor, „cel mai mare cititor dintre criticii noștri”, care a trăit literatura într-o relație specială, „aproape amoroasă” (M. Drăgan), constant apropiindu-se de scriitorii pe care-i prefera,cu predilecție cei din secolul al XIX-lea (români și străini), în strădania de a le interpreta operele cu ochii obiectivi ai criticului, fără însă a putea elimina totalmente vibrația sufletească. Interpretarea unui text literar în ceea ce are specific din punct de vedere estetic și social sau uman reprezintă o coordonată în preocupările atât de complexe ale criticului. În anii tinereții, când a manifestat interes deosebit pentru actualitatea literară imediată, Ibrăileanu s-a apropiat de critica sociologică a lui Gherea (inspirată din determinismullui H. Taine), însă i-a adăugat judecata estetică, element important al actului critic. De influența gheristă s-a îndepărtat destul de devreme, încă din 1897 când vorbea despre o sinteză a esteticului, psihologicului și sociologicului prin care se poate ajunge la „critica complectă”. În linie maioresciană, Ibrăileanu este primul critic român care după 1900 scrie studii de referință despre valoarea operelor marilor clasici, Eminescu, Creangă, Caragiale.
Ibrăileanu are meritul de a fi preluat din critica maioresciană criteriul estetic, de la Gherea criteriul social al judecării unei opere și, coroborându-le, de a se fi ridicat deasupra lor în intenția de a realiza „critica totală”. Mentorul „Vieții românești” a lărgit orizontul critic în cultura românească, a creat o nouă perspectivă, deși în puține situații a realizat „critica complectă”. Promovând ca și Sainte-Beuve (de care se apropie și prin pasiunea pentru caracterizarea –portret) judecata obiectivă, critica științifică, ajunge să constate limitele atât pentru creator cât și pentru criticul și istoricul literar, limite impuse de dificultatea de expresie: „Limba e mult mai săracă decât sufletul”.
Concluzia la care ajunge este a unui raționalist: „Este imposibil de definit cu adevărat un artist sau opera unui artist, este un sunet unic, pe care ar trebui să-l exprim într-o singură formulă. Criticul cel mai pătrunzător și mai sonor la opera unui artist, un Sainte-Beuve ori Lamaître, se apropie, dar nu pot prinde într-o formulă, ceea ce e un artist și-l deosebește de toți ceilalți.
Pentru abordarea unei creații artistice, Ibrăileanu consideră necesare mai multe instrumente de analiză și mai multe metode. În acest sens, dezideratul și l-a formulat în articolul
„Greutățile criticii estetice” (publicat în “Viața românească, nr. 1, 1928), articol care e de fapt, replica dată în dialogul polemic cu Paul Zarifopol: „Neclintiți pe terenul nostru, ca fenomen al vieții, legat și condiționat de întreaga viață, opera de artă chiar dacă ar putea fi înțeleasă sub aspectul ei tehnic fără ajutorul nici unei alte discipline decât estetica pură, nu poate fi înțeleasă complet, fără psihologie, sociologie, istorie, biologie, vom reclama drepturile criticii complete. Critica literară, așa cum s-a constituit de o sută de ani încoace este un tot. Critica estetică , critica psihologică, critica științifică sunt părțile acestui tot. Critica literară, când privește opera din toate punctele de vedere , este completă. Întrucât valoarea estetică a unei opere este condiția în sine, fiindcă altfel opera nu e de artă, criticul se arată mai mult preocupat de jucată corectă, de un maximum de precizie și devine circumspect în expunerea metodei: „A face critică literară , este a face anatomia, fiziologia și etiologia unei opere de artă sau, ceea ce este același lucru, a spiritului unui scriitor. Acești termeni, împrumutați de la științele naturale, nu vor să fie decât niște metafore clarificatoare și nimic mai mult. Când diseci opera de artă, sau spiritul scriitorului – când face anatomia operei sau a spiritului scriitorului – pentru a-i descoperi însușirile; când descoperi legătura dintre însușiri și condiționarea lor reciprocă – când faci fiziologia operei sau spiritului scriitorului, când descoperi legătura cauzală dintre operă și mediul în care s-a format acel spirit,când faci etiologia operei de artă – atunci faci critică științifică.
Riguros este analizată și relația dintre scriitor și mediu. Criticul nu se mulțumește nici cu teoria „eroilor” care influențează mediul (Emile Hennequin), nici cu cea a lui Taine despre „sufletul creatorului fasonat de împrejurări”, întrucât nici una nu ia înconsiderare „temperamentul scriitorului”. Criticul consideră că mediul exercită o anumită influență asupra creatorului, însă nu cea mai mare . De aceea- afirmă el-, apar scriitori atât de diferiți“ în aceeași țară, în aceeași provincie, în aceeași vreme, din aceeași clasă, cu același fel de educație.”
Ibrăileanu face însă greșeala de a consideratemperamentul decisiv, minimalizând determinările social istorice. Ajunge până acolo încât, reduce școlile și curentele literare la „temperamente”. Astfel, clasicismul ar fi un curent reprezentat de scriitori obiectivi, echilibrați, în opoziție cu romantismul reprezentat de scriitori la care echilibrul este rupt prin „predominarea sensibilității și aimaginației”. Prin urmare, curentele literare ar fi, după Ibrăileanu, categorii temperamentale (teorie eronată, infirmată de-a lungul timpului de cei mai mulți dintre specialiștii în domeniu). Cu înverșunare Ibrăileanu și-a susținut punctele sale de vedere în demersul critic,motiv pentru care, nu o dată, a fost considerat de unii dintre contemporanii săi un dogmatic.
II.2. Discursul polemic în presa social – politică și literar – artistică din Republica Moldova
Starea de lucruri în critica literară a momentului este nici că se poate mai penibilă. În situații critice,- iar noi trăim cu toții anume în astfel de situații! – cel mai mult are de suferit critica, pentru că cine ar mai putea avea nevoie de spirit critic, cînd tuturor intelectualilor noștri, și în primul rind oamenilor de artă le-a ajuns cuțitul la os?! Astăzi criticul literar trăiește împovărătoarea senzație a unei meserii inutile, care se află în impas și căreia toți i-au întors spatele. Propriu-zis, el, criticul, nu prea are nici despre ce să scrie, nici pentru cine să scrie; nu prea are nici unde publica vreun articol, nici unde edita vreun volumaș. Despre răsplata muncii sale de salahor, mai bine să tăcem. Desigur, ne putem mîngîia cu gîndul că literature contemporană își are critica pe care, de fapt, o merită, altfel spus, cum e starea literaturii , așa e și starea criticii. Dar, trebuie să recunoaștem, e o „mîngîiere”, pe cît de tristă, pe atît de amară.
În ceea ce privește problemele care stau în fața criticilor noștri atît de puțini la număr și atît de rău „completați” cu cadre tinere, ele sînt destul de multe, destul de importante și destul de complexe.
Se știe că în perioada regimului totalitar literature națională, și în primul rind moștenirea clasică, era selectată în conformitate cu criteriul politic artificios:„ e născut sau nu e născut cutare sau cutare scriitor în Moldova istorică”. După 1989 lucrurile s-au schimbat radical. În lumea literelor noastre a început să se desfăsoare un intens și fructuos process de integrare, modesta literatură din republica Moldova îmbogățindu-se substanțial în toate etapele ei de dezvoltare: veche, premodernă, clasică, interbelică, postbelică, contemporană – cu mari nume de cărturari și scriitori veniți din toate principatele istorice ale României; Muntenia, Transilvania, Moldova, cu diverse curente literare, cu o mulțime de reviste, manifeste artistice, dezbateri de idei. Același lucru s-a întîmplat și în sfera criticii literae, precum și în sfera gîndirii estetice în genere. Nu mai vorbim de multele nume de scriitori care pînă nu demult erau considerați „disidenți„ sau care se aflau la „index„, dar care astăzi au fost incluși în patrimonial valorilor noastre naționale. Am mai putea înscrie aici și o serie de scriitori basarabeni care încă nu au fost deloc valorificați sau care au fost valorificați doar parțial.
Toate aceste realități literar-artistice, simpla enumerare a cărora ar acoperi pagini întregi, urmează să fie cercetate, analizate, valorificate critic, interpretate cu dreaptă cumpănire într-un tot artistic național.
Și mai complicat, mai contradictoriu se prezintă procesul literar postbelic, care din motive bine cunoscute, are nevoie de o serioasă revizuire și reconsiderare din perspectivele actualității, operație extreme de dificilă chiar pentru cei mai înzestrați specialiști în materie.
Într-un cuvînt, investigarea literaturii contemporane din Moldova în lumina altor criteria și principii, prin prisma unor exigențe superioare și din perspective integrării ei organice în contextual general-român, nu numai că se impune, dar este și absolut necesară. Astăzi cînd spiritual critic aproape că a adormit, literature de proastă calitate a început să crească nestingherit ca buruienile, făcînd să se amestece nonvalorile – multele cu valori reale – puținele. Pentru a face ordine aici critica trebuie să-și ră-și răsuflecele bine mînecile și să aibă curajul de a rosti mai des maiorescianul verdict ”în lături”.
Nu numai că nu cred, dar vreau și să reproșez criticii noastre literare baterea pasului pe loc în ceea ce privește modalitățile de cercetare, uneltele și limbajul utilizat, rămînerea ei în urmă cu decenii față de critica europeană, care de foarte mult timp aplică astfel de metode eficiente ca structuralismul, psihanaliza, semiotica, mitopoetica, intertextualitatea. Astăzi e pur și simplu inoperantsă mai continui a te servi de metodele tradiționaliste, în multe privințe depășite și chiar neputincioase, la analiza poeziei și prozei modern sau postmoderne.
Cineva afirma că în toate epocile, critica a fost aceea pe care literatura momentului a meritat-o. După părerea mea și la ora actuală critica se dovedește a fi, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe potriva literaturii: performanțe ieșite din comun nu atestăm nici în primul domeniu, nici în cel de-al doilea. În ceea ce privește șansele de dezvoltare normală a criticii literare din Moldova, ele există realmente, deși îngrijorător de puține, deoarece aceste șanse depind în mod direct de o serie întreagă de condiții deloc ușoare. Prima condiție obligatorie ar fi aceea că ea, critica literară propriu-zisă, în sfera căreia lucrează un număr atît de restrîns de profesioniști, chemați și care de obicei lucrează sporadic, ar trebui să fie completată cu specialiști de vocație, care ar da dovadă de o pregătire multilaterală și de o cunoaștere pe verticală a realizărilor de vîrf ale gîndirii critice. A doua condiție ar fi că ea , critica literară, va ști să se angajeze plenar, curajos și cu probitae intelectuală cuvenită în anevoiosul proces de revizuire și reevaluare a literaturii noastre din perioada postbelică, traumatizată de sistemul totalitar.
Cu părere de rău la noi se publică puțină critică literară propriu-zisă, în comparație cu numărul de cărți care vede lumina tiparului, însă și puțina critică care se face cu mulți nervi, cu fulgere și trăsnete, cu multă „umflătură de pene”.
Sau, în aceste cazuri de obiectivitate, de loialitate, și veridicitatea judecăților de valoare emise numai poate fi vorba. E regretabil și faptul că criticii mai noi, în dorința firească de a se afirma cît mai rapid posibil și cît mai răsunător, într-un fel își taie singuri craca de sub picioare, atunci cînd neglijează sau tăgăduiesc cu bună știință tot ce s-a făcut bun pînă la ei în domeniul respectiv.
„Minciuna stă pe un picior, adevărul pe două”, glăsuiește un proverb englez. Am senzația că nu arareori critica din Moldova stă anume pe un picior. După mine, acesta se întîmplă din cauza mai multor opreliști de diferit ordin. Cele mai vicioase și păgubitoare sunt „opreliștile” de natură extraliterară. Factorii de natură extraliterară „își bagă coada” atît de frecvent în actul critic de apreciere și ierarhizare a scriitorilor noștri și a operelor lor, încît au ajuns să-l smulgă din marginile adevărului și să-l deformeze chiar.Rezultatul este continua compromitere pînă la degradare, a esteticului atît în literatură, cît și în critica literară.
În mod normal criticul adevărat ar trebui să să iubească literatura mai mult decît pe sine însuși. Or, la noi lucrurile de multe ori se întîmplă invers: cei mai mulți dintre critici se iubesc mai mult pe sine însuși decît literatura. Dacă vrem să emitem judecăți de valoare cît mai obiective, mai juste și mai durabile, se cuvine să avem mereu în față porunca sacră din Noul Testament:„Cu judecata cu care judecați, veți fi judecat, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura”.
De la un timp încoace tot mai des se poate constata cu amărăciune că mulți dintre cei care stăpînesc condeiul, manifestă o pasiune irezistibilă pentru superlaude, pe de o parte, sau pentru superinsinuări, pe de altă parte, se complac în aduceri de elogiitămîioase sau în pedalarea de ironizări ieftine, citind totul pe dos, într-un cuvînt demonstrează în mod fățiș că sunt certați cu bunul simț al măsurii și al probității profesionale. Cu acel simț sănătos și frumos, care ne permite să înțelegem, să judecăm și să apreciem orice lucrucu moderație și chibzuială, simț care face să nu ne alunece pămîntul de sub picioare și care ne menține în limitele realului, firescului, acceptabilului. Nu e vorba de respectarea „auritei căi de mijloc”, deși și aceasta nu este de neglijat, ci de prezența unei judecăți cumpănite și lucide , mereu ghidate de un spirit critic neadormit și clarvăzător, care ne-ar putea feri de umflarea sau de „dezumflarea” – pînă la ridicol – a valorilor detectate.or această sistematică umflare a calităților duce în mod inevitabil la confundarea valorilor cu nonvalorile; ea este mai păgubitoare, în cele din urmă, decît minimalizarea preconcepută sau chiar neglijarea a ceea ce este vrednic de apreciere.
Morbul supraaprecierii, al exaltărilor exagerate, al supercalificativelor s-a infiltrat atît de insistent și de copleșitor în judecățile de valoare ale criticului, în opiniile despre alții și despre sine ale poetului, în „interpretările” grave ale savantului, în considerațiile mai mult decît libere, încît a ajuns la modă o neafișată competiție în aflarea celor mai țipătoare epitete și metafore laudative și în nefacerea de obiecții critice.
Complimentarismul cras ne sare în ochi aproape din orice recenzie sau articol de problemă, din orice interviu sau portret literar. Ne-am dezvățat să judecăm la rece, ne-am dezvățat și să practicăm o critică a defectelor, nu numai a calităților. Am ajuns să ne batem camaradește pe umăr cu marii noștri înaintași, fie aceștia Eminescu sau Blaga, Iorga sau Călinescu, Rebreanu sau Sadoveanu, arghezi sau Stănescu, lăsînd să se întrevadă că distanța dintre ei și noi nu este chiar atît de palpabilă.
Pe de altă parte, numai puțin îngrijorează încercarea unor critici și istorici literari de a ridica la rang de icoană pe orice clasic, indiferent de contribuția lui artistică reală, precum și valorificarea cu hurta, peste poate de extaziată și fără discernămîntul cuvenit, a scriitorilor basarabeni din perioada interbelică.
Unde te-ai întoarce, dai neapărat de „sclipiri de geniu” și de talente remarcabile, de clasici în viață și de scriitori de talie europeană, de maeștri rarisimi și de personalități celebre, de capodopere și scrieri absolut perfecte. Argumentația sau nu există în genere sau, sau, dacă există, nu există critici.Formule de superlativă complezență, cum ar fi: cel mai autentic scriitor dintre cei autentici.
La stimularea atmosferei de automulțumire și de neacoperite complimente reciproce contribuie mult și numeroasele și superficialele lansări de carte, la care, din cauza că mai nimeni nu citește volumul pus în discuție, superlaudele se simt la ele acasă, ca buruienele în cîmp.
Nu arareori ne încearcă senzația că anumițiautori nu fac altceva decît să se joace spectaculos cu cuvintele mari, fără nici un pic de jenă, fără nici un început de înroșire a obrazului – o lege nescrisă a buneicuviințe.Și aproape niciodată nu ne exprimăm nemulțumirea față de nivelul realizării estetice a cutărei sau cutărei opere. Or, acest nivel diferă de la o scriere la alta, lucrări inegale destule întîlnindu-se pînă și la cei mai talentați autori.
Garabet Ibrăileanu vorbea cu mîndrie despre una din sarcinile fundamentale ale criticii literare, și anume despre „datoria ei patriotică”. Un critic adevărat, zicea el, trebuie să îndeplinească trei sarcini de bază: să lupte cu fermitate contra mediocrității și imposturii literare, să încurajeze numai ceea ce este cu adevărat în litaratură și să ferească gustul estetic al publicului de pervertire. Cel care reușește să se achite de aceste sarcini destul de dificile săvîrșește „un act de patriotism”.
Aplicînd perspectiva concepțională a lui Ibrăileanu, ne-ar veni destul de greu să răspundem afirmativ la întrebarea frontală: își face sau nu-și face „datoria patriotică” critica basarabeană de azi? Indiferența față de nonvalori și lauda peste măsură a valorilor medii sau chiar minore sunt un indiciu al dereglării simțului măsurii în demersul critic, al atrofierii spiritului critic, în genere. Iar atunci cînd critica, această „literatură a literaturii”, acestă conștiință a conștiinței, nu-și îndeplinește funcțiile –i primordiale ce-i revin, literatura părăginește, orbecăiește.„ O literatură fără critică literară este o literatură oarbă, afirma Nichita Stănescu. Critica literară reprezintă nu numai ideea de cititor ideal, ci reprezintă, mai ales, ideea de comunicare. Faptul că opera literară comunică este adeverit de existența salutară a criticii”. Să nu uităm și de prevenirile francezului Le Bruyere: „În ziua cînd critica ar tăcea există teama ca lumea să fie devorată cu totul de superstiții și de credulitate în toate sferele: Atunci șarlatanii ar deveni stăpînii omenirii”
Numai un spirit critic și autocritic mereu treaz și autoritar, numai o exigență în continuă sporire , numai o nemulțumire persistentă în planul creației ne vor ajuta să depășim faza de umflare și de tămîiere a valorilor, faza de automulțumire bucolică și de autoamăgire. Nevoia de spirit critic combativ, în ofensivă este astăzi mai mult decît un imperativ, este „aerul” de respirație al literaturii care se vrea prosperă și în ascensiune, este redobîndirea și stăpînirea sigură al acelui real și realist simț al măsurii, care ne-ar permite să judecăm la usta valoare, fără devieri dintr-o extremă în alta și fără epitete găunoase sau ifose „paradigmatice”, realizările intriseci ale scriitorilor contemporani. Numai un spirit critic dezvoltat, bine pus la punct esteticește ne poate salva de literatura proastă care ne asaltează necunten, de scriitorași nechemați. E tocmai sarcina de prim rang ce-i revine criticii literare în momentele critice în care se află literatura, sarcină formulată magistral de către Titu Maiorescu pentru toate timpurile:„ Critica, fie și amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susținerii și propășirii noastre și cu orice jertfe și în mijlocl a oricîtor ruine trebuie împlîntat semnul adevărului”.
Unul dintre cei care au pus accent pe critică și au studiat-o a fost Mihail Dolgan, care este autorul cărții „Polemici literare”, unde autorul vorbește despre critica de la noi, despre profesia lui de critic literar și multitudinea de greutăți pe care le-a întîlnit pe parcursul acesteea.
Anatol Codru spunea că „în literatura basarabeană Mihail Dolgan este criticul și exploratorul estetic cel mai temut, cel maai incomod și cel mai… împroșcat cu „pietre” din bisericuțele literare, clădite în pripă pe istmuri nisipoase, menite chiar din faza de început să se risipească și să dispără fără urmă. Nimeni, dar absolut nimeni din generația lui, în odioasa perioadă a traficului de stagnare, n-a fost mai huiduit și mai mustrat în plină stradă cu invectivele incalificabile ale mediocrității. Criticul literar, filologul notoriu și filozoful Mihail Dolgan, înzestrat cu o neobșnuită inteligență, cu un spirit autocritic de invidiat, le-a suportat pe toate, continuînd mai departe, cu o nepotolită rîvnă și curiozitate, să pătrundă misterele și taina adîncurilor”.
„Literatura basarabeană datorează mult criticului literar Mihail Dolgan, care i-a ajutat într-o perioadă foarte grea pentru destinele ei să nu dispere, să nu se blazeze, să nu degradeze, să se integreze marilor valori românești. Despre Buffon se spune că atunci cînd scria își punea manșete; Mihail Dolgan cînd scrie seamănă mai degrabă cu un chirurg care intră într-o sală de operație, disecția sau ca să folosesc un termen medical vivisecția operei literare fiind pentru el aidoma unui ritual magic în urma căruia i-ar adăuga acesteia mai multă vitalitate, mai multă imunitate, mai multă taină, mai mult destin. Mihail Dolgan are calitatea de a se desprinde de sine însuși și de a visa realitatea literară așa cum este ea”, a opinat Nicolae Dabija.
Un alt polemist bine-cunoscut de la noi este Mircea V. Ciobanu, care nu ezită să-și dea cu opinia vizavi de o anumită problemă. Pe parcursul studiului meu am observat faptul că acesta este un polemist activ, care are foarte multe articole polemice.
De asemenea domnul Mircea V. Ciobanu a fost desemnat în anul 2012 polemistul anului, însă el declara că o fi fost o glumă, pentru că el nu se crede polemist, însă dimpotrivă textele acestuia sunt calme și cuminți. (anexa 2)
Critica lui Mircea V. Ciobanu a fost abordată și de Eugen Lungu care este un critic literar activ la nivel național, ce recurge destul de des la polemicile literare. Astfel că de această dată am găsit articolul „Critica – mai e loc de ea”, din revista Contrafort, 2014. În articolul dat el vorbește despre aticolele critice ale lui Mircea V. Ciobanu, despre faptul că acesta este obiectiv, însă societatea noastră nu poate accepta acest lucru. „Mircea V. Ciobanu nu numai a sugerat la modul teoretic abolirea nescrisei „diete”, dar a și trecut energic la realizarea practică a programului său, devenind astfel un veritabil trouble-fête. Consecințele nu au întârziat să se producă! O parte dintre cei vizați a reacționat furtunos, alții, care nu au răspuns în presă, nu pot fi bănuiți nici ei de sentimente prea fraterne pentru critic”. [11]
De asemenea domnul Lungu face o comparație a criticii de la noi cu cea din România unde „realitatea e un pic alta: printre multele recenzii de care se bucură o carte imediat după apariție (recenzii publicate în mass-media de diferită orientare), de regulă, o parte dintre cronici este neapărat „cu colți”. La noi, un volum mai de Doamne-ajută, proaspăt apărut, poate conta pe două-trei cronici, rareori mai multe. În mod obișnuit, acestea sunt scrise fie de prietenii autorului, fie de colegii de generație”. [11]
El încearcă să redea situația din Republica Moldova, la capitolul „critică”. De asemenea el prin articolul dat își exprimă regretul față de faptul că totuși acest fenomen nu este înțeles corect și acceptat pînă la urmă.
Prin articolul „ Critica – mai e loc de ea?” (anexa 1), se încearcă a arăta meritele unui bun critic de la noi, și anume Mircea V. Ciobanu. „Sigur că o parte dintre formulările critice ale lui Mircea V. Ciobanu pot fi amendate. Probabil scriitorii s-au simțit lezați, în primul rând, de tonul prea categoric al unor formulări. În al doilea rând, graba cu care a fost scris articolul face textul cam haotic și, pe alocuri, greu inteligibil. În al treilea rând, pot fi puse sub semnul întrebării și unele aserțiuni critice. Dar, vă fac atenți la un detaliu foarte important: autorul articolului ne avertizează el însuși că nu ar vrea să se înțeleagă cum că observațiile sale critice sunt adevărul în ultimă instanță; Mircea V. Ciobanu își expune doar o opinie critică proprie, o părere a unui literat care nu se erijează în curte marțială, ceea ce înseamnă, ca atare, nu o condamnare ca la tribunal a scrierilor, ci o invitație la dialog pe marginea lor”. [11]
De asemenea Eugen Lungu îi îndeamnă pe scriitorii de la noi să recunoască, faptul că nu există operă perfectă. „Ne lasă cumva contrariați și violența cu care resping autorii vizați în articol cele câteva reproșuri critice. Tonul lor sugerează că, dincolo de conștiința propriei valori, resort ce propulsează și menține pe linia de plutire eu-l creator, tinerii noștri colegi au o părere ușor hiperbolizată despre propriile scrieri. Ei vor să ne convingă că acestea sunt perfecte sfere de aur fără cea mai mică fisură sau cusur, de pe care lama critică urmează să ricoșeze neputincioasă”. [11]
Autorul articolului speră ca acesta, să nu fie luat doar ca o intervenție în apărarea unui coleg de ghildă, ci ca un demers în apărarea criticii în genere. El vorbește despre faptul că moravurile și atitudinile oamenilor, față de actul critic au încă ceva din totalitarismul de ieri, mentalul întârziind mult față de experiența democratică a societății întregi, așa că acesta crede că nu ne-ar încurca o „aclimatizare” a acestuia pe direcția toleranței.
Autorul nostru a extras un citat din România literară, care crede el, ar putea să ne stimuleze îngăduința și să ne tempereze reflexele: „Am citit de curând într-un roman scris de un scenarist, Peter Gethers (a colaborat, între alții, cu Roman Polanski la Frantic), cea mai bună distincție empirică între scriitorul profesionist și diletant: când editorul sau criticul îi spun unui profesionist să renunțe la un paragraf, acesta își ia textul în mână, îl recitește cu un ochi rece, apoi face niște corecturi sau taie, fără vorbe de prisos, întregul fragment”.
După cum a declarat bine – cunoscutul Camil Petrescu „o literatură fără polemiști este uscată precum un copac fără seve. Ideile încrucișând crezuri estetice și atitudini diferite sunt catalizatorii necesari ai unui climat literar efervescent. „Polemica este o necesitate pentru că ea este de fapt o manifestare vitală a literaturii. O idee se definește printr-o serie de delimitări. O delimitare presupune întotdeauna o negație. Viața este contrazicere continuă și o luptă cu moartea.“ De aici ne dăm seama că literature nu ar fi aceeași, nu ar avea sens, dacă nu ar exista polemicile.
Însă polemica nu poate fi doar o simplă idee, aceasta implicându-se de la sine, polemica fără idei fiind o vorbărie goală, ci și expresie, care sunt încorporate una în alta, iar de aici vine necesitatea talentului.
În esența sa, o manifestare polemică este mânată la act tot de un imbold creator, astfel că nu se poate delimita între pamfletul de idei și pamfletul de cuvinte, avându-se în vedere numai existența sau lipsa talentului. Pe cât de impersonal este primul, pe atât de subiectiv apare al doilea, iar diferențierea ar rămâne doar în virtualitățile reflexive, clinchetul de oțel al ideii răsfrângând noblețea spirituală a două sau mai multe personalități. Trebuie să recunoaștem faptul că polemici colective nu există, iar actul polemic presupune organizarea structurală a ideii și rigoarea geometrică a expresiei..
Fără personalități literare nu putem avea polemică, iar istoria literaturii și culturii noastre de la Maiorescu încoace confirmă acest lucru
ANALIZA DOSARELOR POLEMICE: STUDII DE CAZ
DOSAR: Vladimir Bulat – Vasile Malanețchi
Unul dintre dosarele polemice pe care l-am studiat, este polemica lui Vladimir Bulat cu Vasile Malanețchi. „ Rostul înainte – mergătorului” este titlul articolului scris de către Vladimir Bulat în Revista Contrafort din ianuarie 2003, iar Vasile Malanețchi și – a întitulat articolul „ Ambiție fără amuniție” publicat în Revista Atelier” în rubrica ”Polemici necesare” din anul 2003.
Dacă e să vorbim despre arealul de răspîndire a revistelor, atunci știm cu toții că atît revista Contrafort, cît și Atelier sunt reviste naționale, astfel că și polemica celor doi o putem define ca fiind una de facură națională.
Esența articolului lui Vladimir Bulat constă în faptul că acesta îl acuză pe domnul Malanețchi că raționamentele sale ar nega practice întregul parcurs al publicisticii de artă, de pînă la acel moment. Vladimir Bulat declara în articolul său că „ cei din breasla istoricilor și criticilor de artă, cu adevărat temerari”, l-ar contrazice cu fermitate pe istoricul literar aflat la cîrma „atelierului”. [10]
De asemenea Vladimir Bulat ne vorbește în articolul său despre revista ART-hoc, al cărei redactor – șef era. Astfel că el descrie pe larg meritele revistei și munca redacție, pentru ca apoi să facă o comparație între ART-hoc și ATELIER, declarînd cu certitudine faptul că „ acel discurs critic – analitic modern, axat – fără complexe și prejudecăți, dar pertinent și la obiect – pe pe adevăratele probleme ale procesului cultural – artistic de la noi, pe care încă îl „visează” domnul Vasile Malanețchi, este construit și cultivat de cei de la ART – hoc chiar de la începuturile sale, de la primul său număr, apărut în toamna lui 1996. Astfel că într-un final Vladimir Bulat afirmă : „ în consecință, mai pot afirma că nu avem tendința să promovăm sau nu clasa pe cineva, este în această înțelegere a lucrurilor ceva nociv, o frustrare care nu ne aparține, iar rolul înainte – mergătorului l-au avut, o mai afirm încă o dată, chiar cu riscul de a mă repeat, alții, nicidecum revista ATELIER”. [10]
În urma publicării articolului ce aparține lui Vladimir bulat, redactorul – șef al revistei Atelier, Vasile Malanețchi vine cu o ripostă, și anume publicarea articolului „Ambiție fără amuniție”.
În articol el vorbește despre „judecățile” redactorului – șef de la ART – hoc, despre „acuzații” și „lipsa de respect” ale acestuia. Apoi domnul Malanețchi aduce la cunoștință obiectivul revistei Atelier și anume faptul că „aceasta își propune să reprezinte spectrul întreg al gîndirii și experienței artistice – plastic din spațiul cultural – spiritual în care apare”. [12]
„Departe de noi gîndul că publicația pe care o facem a atins culmileperfecțiunii; nu pretindem că munca noastră ar fi mai presus de orice critic. Orișice operă nebătută în cuie – iar o revistă face parte tocmai dintr-o asemenea categorie de lucruri – este mereu perfectibilă, pentru că, orice ai face, întotdeauna există loc și pentru mai bine. Avem, fii sigur, simțul măsurii, deopotrivă pe cel al valorii, inclusive al valorii propriilor eforturi. Deaceea nu suntem dispuși să tolerăm modul de abordre a realităților, pe care – împotriva evidențelor ce reclamă o cu totul altă atitudine – îl aplici în raport cu manca noastră. Înclinăm să credem că nu – ți place la modul sincer revista ATELIER, tot astfel cum nouă, la fel de firesc, s-ar putea să ne displacă sau să nu ne placă întru totul alte publicații. Dar asta să fimde accord e o problem de predilecție, de gust și nu neapărat un ace ar ține de calitatea intrisecă a lucrurilor în sensul în care dumneata ne-ai abordat în revista CONTRAFORT”. [12]
Astfel că domnul Malanețchi declară: „ dacă revista Atelier este, cum zici, un cadavru, s-ar putea ca o bună parte din valorile la care te închini – și aici, nu te supăra, ne menținem în sfera limbajului pe care chiar dumneata l-ai adoptat – să fie de-a dreptul niște …hoituri.”
Esența polemicii dintre cei doi redactori – șefi a diferitor publicații, a constat în faptul că Vladimir Bulat îl acuză pe Vasile Malanețchi de faptul că revista Atelier nu e altceva decît „un cadavru”, nu un produs publicistic stridenț, cu un character esențialmente redundant. Totuși Domnul Vasile Malanețchi și – a valorificat munca la revistă, declarînd că experința l-a învățat să pună preț pe tot ce reprezintă o cît de mică valoare artistic sau doar documentară și care face parte din patrimonial acestui urgisit neam.
DOSAR: Ion Țurcanu – Nicolae Leahu
Dosarul polemic dintre Ion Țurcanu și Nicolae Leahu își are începutul în România literară din anul 2007, unde a fost publicat articolul „ Poezia basarabeană din ultimele decenii”. Iar Nicolae Leahu,pentru a opine scrie în publicația „Semn” din anul 2007, „Jalnica tragedie a criticii sau ranga hermeneutică a domnului Ion Țurcanu”.
Polemica dintre cei doi începe în momentul cînd Ion Țurcanu își expune părerea cu privire la „Antologia de poezie” apărută în 2004, ce aparține lui Nicolae Leahu. Ion Țurcanu declară că „ în general, volumul este ticluit bine, deși, cum se știe, nu există antologie care să poată satisface toate gusturile”.
Așadar acesta face o analiză a poeziilor din acea antologie, caracterizînd stilul de scriere al autorilor acestora. De exemplu despre Nicolae Popa spune că „între cele cîteva poezii ale sale incluse în antologie, se evidențiază Nimic nou, în care poetul găsește mijloace să-și exprime, în vers alb, cu punctuație sumară, frămîntarea între două lumi. Este, întîi, lumea considerată în mod obișnuit reală, pe care însă el o vede ca pe o imagine prea limpede ca să poată fi reală”. Iar despre Emilian Galaicu-Păunspune că acesta are „o manieră și o viziune de a scrie versuri, despre care se poate discuta în cotradictoriu, cum se și întîmplă de fapt, dar nu încape nici o îndoială că avem de a face cu o creație originală. Este o poezie densă, vibrîndă, cu un limbaj nou care îmbină descrierile simple, calme cu convulsiunile neaștepate ale verbului”. [9]
În linii generale Ion Țurcanu în articolul său critică cite puțin pe fiecare dintre poeții ale căror poezii au fost incluse în antologia lui Nicolae Leahu.
Totuși Nicolae Leahu nu a ezitat să publice și el un articol cu referire la cele relatate de Ion Țurcanu. Astfel că Nicole Leahu îl descrie pe Ion Țurcanu ca „specialist în toate cele care își abandonează brusc proiectele, fie și numai imaginare, și sare cu toată patima, ca un aprod ingenuu, la pieptul alb, îmblănit ca peria, al criticii literare. Impresionată, aceasta, săltă șugubeață, în leagănu-i de elastic, rămînînd nemișcată, fie pentru a contempla drumul spre steaua care tocmai răsărise, fie pentru a admira cu mult nesaț plaivazul teșit al aspirantului la gloria lui”.[8]
După spusele lui Nicole Leahu, acesta nu poate califica textul lui Țurcanu nefiind nici ca recenzie, nici cronică, nici articol, nici eseu. De asemenea el îl descrie ca un june comentator, care face greșeli gramaticale.
Totuși după lecturarea acestei polemici, ca simplă cititoare, pot declara că articolul lui Nicolae Leahu m-a convins de faptul că e mai ușor să comentezi munca altuia, decît să creezi tu ceva.
DOSAR: Eugen Lungu – Nicolae Dabija
În articolul său ce poartă titlul „Metaforita” (Jurnal de Chișinău din 23 septembrie 2011), Eugen Lungu abordează critica literară de la noi, făcînd o paralelă cu „Pamfletul domnului Nicolae Dabija” (Literatura și arta din 25 august 2011). Întîi de toate Eugen Lungu își expune părerea asupra polemicilor de la noi care „de multe ori ceea ce ar trebui să fie o antrenantă polemică literară eșuează într-un atac la persoană. Atac ce alternează metodele „subtile” de cercetare enkavedistă cu zborșita altercație de mahala. În tot acest venin publicistic se invocă nu atât argumentele, căci acestea, de regulă, nu țin, cât accidentele biografice ale preopinentului. Adevărate sau inventate, nu contează, contează doar efectul. Așa că pamfletul nu merita nicio atenție dacă, de data asta, nu s-ar fi sărit peste „cutumele” obișnuite ale „speciei”. E destul să citiți doar începutul, mai mult decât grobian, al articolului în cauză”. [13]
Citind cele relatate de către Eugen lungu, ne dăm seama că în polemicile noastre nu se critică atît ideile, cît persoanele. Criticii încearcă să facă cu ou și cu oțet atît articolele sau cărțile, cît și persoanele în cauză, nu se știe care ar fi cauza, doresc ei să iasă în evidență sau pur și simplu să ce își doresc și pe cine doresc. „Când însă dl Dabija își epuizează cele câteva argumente valabile, el schimbă imediat tactica și accentele, trecând de la esența criticii la… critici. Le scormonește biografiile – mai ales în cazul lui Aureliu Busuioc – , le deschide dosare denigratoare, selectând amănuntele biografice care s-ar preta violenței pamfletare. „Uitând” programatic faptul că Aureliu Busuioc nu a fost deloc unul dintre zbirii realismului socialist, cum ne este prezentat, că a suportat aceleași avataruri prin care au trecut cei mai mulți dintre scriitorii moldoveni. Inclusiv puseurile conjuncturale, pe care a avut curajul să și le asume public (câți de la noi au procedat la fel?). Se uită faptul că dramaturgului i s-a tăiat o piesă gata montată, că Unchiul din Paris nu e deloc o odă ilegaliștilor (mă mir și azi cum de a trecut romanul de cenzură) ș.a.m.d. Sigur că se eludează și adevărul că scriitorul Aureliu Busuioc este și autorul unor poezii memorabile care dezavuează realismul socialist (aș pomeni aici doar poemul Nori albi), că romanul Singur în fața dragostei, o carte care a supraviețuit timpului său, a fost scris nu conform tiparului socialist, ci în pofida lui”. [13]
În articolul dat autorul vorbește și despre romanul lui Nicolae Dabija „ Temă pentru acasă”, care este unul criticat. Mircea V. Ciobanu și Aureliu Busuioc sunt două personalități care nu au ezitat să – și dea cu părerea vizavi de romanul în cauză și l-au catalogat drept operă ce are cusur. Criticii declară că intenția domnului Dabija a fost una nobilă – de a scrie romanul gulagului prin care au trecut basarabenii, aceasta fiind o temă dureroasă și dramatică rămasă încă neacoperită în literatura noastră de ficțiune. Dar această încercare nu a fost una reușită, cred criticii, calificînd opera ca fiind „mai mult o romanță decât un roman sau dacă vreți, o telenovelă pasională cu eșuări în melodramatic”. [13]
Dar Nicolae Dabija nu acceptă critica față de romanul său și încearcă din răsputeri să demonstreze contrariul, căci după cum a scris Eugen Lungu „omul a explodat”, pentru că i-a fost dat calificativul de „romancier mediocru”. „Când cineva a îndrăznit să se îndoiască la modul cu adevărat critic de unele aspecte ale cărții, dl Dabija a sărit cu aspre sancționări asupra celor care au tulburat idila omagială. Pamfletul care a rezultat este nu numai inelegant și lipsit de civilitate, dar e, în esența sa, porcos și rău, semănând mai mult cu o răbufnire mojicească absolut necontrolată”. [13]
Totuși criticii au recunoscut anumite merite ale acestuia, precum că este un poet bun și un publicist excepțional. „Dl Dabija este un poet bun, un excepțional publicist, dar, deocamdată, un romancier mediocru. Intenția dlui Dabija a fost una nobilă – de a scrie romanul gulagului prin care au trecut basarabenii. E o temă dureroasă și dramatică rămasă încă neacoperită în literatura noastră de ficțiune (cea documentară a avansat bine în acest sens)”.
Reieșind din spusele domnului Eugen Lungu, cultura polemicii de la noi, pur și simplu derapează iremediabil într-un alt tip de „dialog”, amintind mai mult de o păruială între borfași decît de un schimb de idei. „Fenomenul pare o emanație a politicului de tip mafiot care de ani buni dă tonul în presa scrisă, vorbită și în cea de pe sticlă. Asistăm, în fond, la o reglare de conturi dirijată de „etica” maidanului și a găștii. Aceasta dezlocuiește axiologia și lasă mari spații de manevră mojiciei”. [13]
DOSAR: Mircea V. Ciobanu – Petru Negură
Polemica literară dintre Mircea V. Ciobanu „Sociologia unei pseudoliteraturi” și Petru Negură „Natură moartă cu mere stricate (Despre o întîlnire ratată dintre un sociolog al literaturii și un critic literar”) ambele publicate în revista Contrafort, începe de la recenzia lui Mircea V. Ciobanu la cartea lui Petru Negură „Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă”, Editura Cartier, 2014).
Mircea V. Ciobanu declară în articolul său „Construită în bună parte pe principiile câmpului literar al lui Pierre Bourdieu, cartea este bine documentată atât în sensul unei bogate materii factologice, cât și al unui consistent suport teoretic. Totuși mai tirziu în articolul său acesta scrie: „Chiar dacă nimic din cele expuse în carte nu reprezintă o noutate absolută”. De asemenea acesta aduce date istorice cu privire la conținutul cărții, încercînd să – și demonstreze punctul său de vedere. [11]
De asemenea în urma lecturării recenziei observăm faptul că acesta a fost deranjat chiar și de titlul cărții: „Vulgarizarea procesului de creație i-a sugerat autorului un titlu dificil de digerat ca semnificație. Or, o literatură nu se împarte în „eroi și trădători”, ci între profesioniști și amatori, între genii și diletanți sau între tradiționaliști și moderniști. În fine, între creatori și impostori. Eroii și trădătorii sunt din altă operă”. [11]
Astfel că Petru Negură arătîndu – se deranjat de recenzia domnului Ciobanu, vine și el cu o explicație elocventă, întru apărarea operei proprii. Acesta declară că autorul recenziei „vădește o neînțelegere fundamentală a cărții recenzate”, astfel că acesta ar fi citit opera printre rînduri și nu i-ar fi înțeles sensul acesteia. Petru Negură declară că recenzia dată „amintește de un caz anecdotic în care un agricultor îi reproșează unui pictor că ar fi pictat, într-o natură moartă, niște mere de un soi inferior, și acelea stricate, Numai că, aici, recenzentului, asemenea agricultorului din anecdota de mai sus, i-a scăpat în mod evident că demersul cărții și grila de analiză pe care autorul ei o aplică textelor studiate este unul academic (în speță socio-istoric), principial diferit de critica literară pe care o practică cronicarul”. [11]
Petru Negură în articolul său polemic începe și el să vorbească despre acele date istorice, mesajul, pe care acesta l-a transmis defapt prin această carte a sa. Conflictul a apărut și din faptul că Mircea V. Ciobanu ar fi vrut să facă o comparație între literatura română din Basarabia interbelică cu cea din RASSM.
Într-un final Petru Negură redă faptul că este profund decepționat că nu i-a fost înțeleasă cartea și speră că tinerii ce o vor lectura vor înțelege adevăratul ei sens. „Păstrez un oarecare regret că această carte, la care autorul a muncit cîțiva ani buni, a prilejuit un dialog ratat între un sociolog al literaturii și un critic literar, pe un tărîm altminteri comun. Îmi exprim speranța că alți cititori, mai puțin împovărați de categorii de-a gata (de genul „literatură autenticăși de iluzia cunoașterii apriorice a lucrurilor, vor avea o lectură mai atentă și mai dialogică a cărții”. [11]
DOSAR: Emil Iordache – Ion Ciocanu
Polemica dintre Emil Iordache și Ion Ciocanu apare ca urmare a lecturării romanelor „La porțile mării” scris de Leonid Popescu și „Portretul pictorului cu demonii săi” scris de Valeriu Babansky.
Mai întîi de toate Emil Iordache publică o recenzie asupra romanelor, lucru care este firesc, căci avem dreptul la libera exprimare și opinie. Acesta le compară pe acestea din mai multe puncte de vedere considerînd căl: „Diferența este netă,/ Ca dintre-o blondă și-o brunetă”!
Astfel că Emil Iordache declara despre romanul „La porțile mării” că ar fi unul autobiografic sau de început, căci astfel de romane au ceva comun și care le fac să se asemene „l-am și plasat în categoria de roman de început, scris de un – dacă-mi pot permite să mă exprim așa – neprofesionist. Acest din urmă cuvânt nu trebuie luat în sens peiorativ, pentru că, uneori, în literatură, prea mult profesionism strică, însemnând de fapt autopastișă, manierism”. De asemenea Emil Iordache crede că acest roman alunecă în banal și cel mai supărător însă este faptul că persistă impresia de déjà vu „este un dejâ vu de dată recentă în sensul orizontului de așteptare post-gorbaciovistă: arta are a se bate cu ideologia; religia, încă supraviețuitoare în persoana unui pustnic”.
Astfel comparînd romanul inițial cu „Portretul pictorului cu demonii săi acesta scrie:„Semnalul-titlu trimite de îndată la altceva. Nu mai avem o poartă de mare, către care să curgă erosul orizontalizat, un peisaj sau un personaj care să se livreze de-a gata imaginației prelucrătoare, să „pozeze”, ci mai degrabă o „pădure de simboluri” cum ar spune Umberto Eco”. De asemenea Emil Iordache crede că spre deosebire de alcătuirea lui Leonid Popescu, ce a lui Valeriu Babansky, este o disociere mult mai subtilă între narator și personaj, personajul nu este un alter ego al naratorului, ci o creație a acestuia. De-a lungul paginilor sunt mai multe semnale că așa stau lucrurile.
De asemenea în articolul său el declara că:„Invenția” fiind procedura principală a acestei scriituri, cititorul trebuia să fie foarte atent la avalanșa de cultură inserată în carte. Teorii de tot felul se amestecă în pagini și în creierul personajului, îl iau în el cu asalt pe copilul care cândva fusese închis în pivniță și avusese revelația Celuilalt. Înțelegem cumva că pictorul își creează imaginile din vise și coșmaruri, că „ismele” teoretice nu pătrund în nucleul „tare” al sufletului său. Și totuși, ambianța, critica de artă, lumea vernisajelor capătă o consistență fascinantă tocmai datorită lipsei ei de consistență”.
Ion Ciocanu polemizînd cu Emil Iordache în articolul „ Două romane incomparabile” este de părerea că:„ „Între Ulysse și Prometeu” de Emil Iordache, inserat în numărul 2-4 din 2003 al revistei „Atelier”, în contextul unei originale și antrenante discuții despre interferența genurilor în creația unora și acelorași autori, mai ales a literaturii și artelor plastice în activitatea câtorva oameni de artă basarabeni. Că Valeriu Babansky nu practică – deocamdată – pictura, nu contează; el scrie despre un pictor, face incursiuni surprinzătoare în domeniul creației unui plastician, faptul dovedind cunoștințe solide și un zbor de nestăvilit al fanteziei scriitoricești”. El însă crede că „pe tot parcursul cărții predomină dezbaterea de gânduri, idei, modalități de a imagina arta și de a o crea. Ion Ciocanu opiniază faptul că „de obicei, noi vedem exclusiv în măsura în care fixăm doar proprietățile semnificative ale obiectelor și fenomenelor, adică exclusiv în funcție de cunoașterea noastră rațională, bazată pe un sistem de simboluri și concepte abstracte, cu o structură lineară și secvențială tipică modului nostru de a gândi linear și secvențial al limbajului”.
Astfel că pentru Ciocanu aprecierea lucrării lui Valeriu Babansky este, cel puțin în linii mari, pozitivă. Prozatorul a meditat necruțător, împreună cu personajul său Mihai Petrache, asupra specificității funciare a omului de artă și a procesului de creație artistică „Valeriu Babansky cultivă o narațiune pândită mereu de imprevizibil, fantezia lui n-are margini, întrece toate așteptările noastre, ne pomenim mereu într-un torent de situații marcate de surprize, unele de-a dreptul incredibil”.
În articolul său polemic Ion Ciocanu declară faptul că „Emil Iordache consideră că ea ar fi ratată dacă personajul ar fi fost „un alter ego al naratorului”. Or, aici criticul greșește evident și cumplit, deoarece modalitățile concrete de realizare a personajelor nu se exclud reciproc, nu se bat cap în cap; fiecare dintre acestea are dreptul la existență, iar fiecare operă necesită să fie evaluată pornindu-se anume de la modalitatea îmbrățișată de autor”.
Astfel că într-un final ion Ciocanu ajunge la concluzia că romanul „La porțile mării” de Leonid Popescu nu are aproape nimic din calitățile cărții lui Valeriu Babansky. „ Dacă în ”Portretul pictorului cu demonii săi” asistăm, imaginar, la evoluția unui plastician prin mijlocirea coborârii acestuia în sine, a căutărilor lui prilejuite de analize, uneori chiar prea amănunțite, ale repercutării faptelor exterioare în interiorul protagonistului lui, în „La porțile mării” formarea și evoluția plasticianului Mircea Câmpeanu se desfășoară prin mijlocirea unui contact permanent, nu de puține ori – durut, cu realitatea înconjurătoare în toată asprimea, dramatismul și chiar tragismul ei”.
III. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Critica reprezintă o temă mai puțin plăcută pentru fiecare dintre noi, dat fiind faptul că chiar și cele mai elocvente argumente, vizavi de ceva ce nu place sau nu iese bine, exprimă un regret că ceva nu a ieșit bine, chiar dacă părerile sunt obiective.
La fel e și cu critica literară, care se presupune a fi un mod de a polemiza unele articole, cărți, filme sau spectacole. Totuși de cele mai deseori autorii operei criticate nu privesc subiectiv aceste polemici, supărîndu-se chiar ca niște copii și începînd să aducă argumente, care i-ar „salva” într-un oarecare mod.
În urma studiului asupra dosarelor polemice de la noi, am observat faptul că de cele mai deseori autorii polemizați aduc tot mai multe argumente posibile pentru a și justifica munca. Eu cred că fiecare are dreptul să – și dea cu părerea, iar în această măsură nu ar trebui să reacționeze atît de brusc, de parcă ar fi la un proces. Polemica ar trebui să devină un proces mai atractiv și mai subiectiv, pentru a reda claritatea ideilor polemizate.
O dată cu trecerea timpului a devenit o chestiune, care este la ordinea zilei, pentru orice critic să strecoare în textul său, cum ar fi acesta analitic sau descriptiv, cel puțin o jumătate de frază cu vreo aluzie la unele imperfecțiuni ale opului analizat, transformînd criticarea ideilor, într-un simplu „atac” la persoană. Astfel sugerînd faptul că textul recenzat ar fi putut să fie puțin altfel sau altceva în acest gen.
Aceasta este una dintre problemele mari ale criticii de la noi, căci oameni care pun accentul pe valorile naționale, pe faptul că trebuie criticată ideea, dar nu persoana, ajung în momentul cînd fac aceeași greșeală, dorind să pară cît mai duri și să arate majorității că anume ei au dreptate. Acest exemplu l-am văzut analizînd articolele privind „ Școala bălțeană”. Nu pot să spun că aș fi de partea cuiva, însă în articolele pe care le-am citit, studiat și analizat am observat într-adevăr un atac la persoană. De exemplu atacul față de doamna Maria Șleahtițchi. Nu știu cît de veridice sunt acele date, însă cele relatate sunt lucruri într-adevăr dure, precum că revista al cărei redactor – șef este doamna în cauză, ar fi una ponografică, sau faptul că ar trebui să mănînce mai puțin înainte de somn și multe alte chestiuni, mai personalizate.
De asemenea critica de la noi are unele tangențe cu publicitatea, căci fie opera bună sau rea, totuși dacă se vorbește despre aceasta deja e bine. Faptul că aceste texte au un anume rol promoțional nu poate fi ascuns, doar că este o nuanță – că și publicitatea poate fi diferită.
Totuși pînă la urmă nimeni nu îi interzice criticului nostru literar să nu fie obiectiv sau subiectiv, imparțial sau lucid în polemicile scrise de către acesta. Într-un final critica are și aceasta esența sa și anume faptul că dintr-o parte se vede mai bine și fiecare are dreptul la libera opinie.
După părerea mea cartea trebuie descrisă așa cum este, însă nu cum și – ar dori acest lucru autorul. Căci acei critici literari sunt persoane specializate, care au o experiență vastă în spate și o mulțime de polemici ale altor articole sau cărți. Din acest motiv nu cred că ar fi cazul ca în momentul în care autorul unei cărți citește o recenzie care nu îî este pe plac, să facă o polemică a acelei renzii sau articol. Acest lucru s-a întîmplat în cazul lui Petru Negură, care citind recenzia lui Mircea V. Ciobanu, a rămas nedumerit, declarînd că acesta nu i-ar fi înțeles corect opera și mesajul acesteia. Astfel că a început să aducă felurite argumente în favoarea sa și a operei.
În acest caz nu îl condamn pe autor, însă ar trebui să accepte acea critică, atîta timp cît aceasta există. Pentru că a fost o părere a cuiva, și mai este cunoscut faptul că „cîți oameni, atîtea păreri”. De asemenea nu cred că era necesar ca acesta să scrie un articol pe marginea recenziei domnului Ciobanu.
Despre criticul literar de la noi aș putea spune că trebuie mai întîi de toate să fie o persoană obiectivă, fără resentimente, care are un spirit critic bine – dezvoltat și știe să redea clar ideile și nedumeririle față de operă sau articol. Acesta trebuie să fie conștient de ceea ce face, căci mai devreme sau mai tîrziu apar reacții adverse și la articolele sale.
Așa cum s-a stabilit de – a lungul timpului, dacă vorbim de sistemele de comunicare dintre ficțiune, narațiune, roman și reportaj, lucrurile s-au petrecut asemănător în ceea ce privește transformarea comentariului critic aplicat asupra unui anumit text. Astfel că de – a lungul timpului, presa națională consacră rostul criticii în cadrul publicisticii. Avînd o audiență mai puțin largă decît romanul, foiletonul sau schița, totuși comentariul despre literatură sau alte domenii, devine rubrică obișnuită. Nu mai există o critică cu totul în afara presei și în toate țările numele principale se afirmă și se maturizează anume în presă. Astfel se diferențiază genurile de critică, se pune accent pe preocuparea de a informa cititorul în condițiile specific de concizie și de operativitate, dar și de a trasa conturul propriu al unei opera sau al unui artist.
Dacă ne – am situa în perspectivele istorie criticii literare, atunci am putea constata că există o serie de constant: creatorul care se dinstinge de eul cotidian al persoanei; de unde abordări istoric – biografice, dar și abordările psihologizante, dar și abordările comparative, urmărind să distingă originalitatea eului creator sau, dimpotrivă, statutul său de imitator, de scriitor influențat de curent. Pe de altă parte , abilitatea polemică, ironia sunt sunt foarte des considerate calități indispensabile ale criticului. Oricît ar fi însă stilul critic un element, totuși devine de neocolit limbajul specializat.
Trebuie să realizăm faptul că critica nu este scrisă în primul rind pentru scriitori, ci pentru public. Astfel că dacă critica se bazează pe un anumit sistem de lectură, și dacă actul de lectură reprezintă traducerea internă a unui limbaj în alt limbaj, atunci este firesc să acceptăm idea că critica este un mediator de excepție, între creator și public. Învestitura socială pe care o capătă actul critic, nu are însă un sens plenar decît atunci cînd critica explicativă este asociată cu judecata de valoare.
Deși vorbim cointeresat de necesitatea unei critici într – adevăr de problemă a unor discuții în contradictoriu, în realitate însă, lucrurile nu se prea mișcă din loc, continuă să se afle într-o stare de lîncezire. E destul ca cineva să pună pe muchie de cuțit, un aspect mai vulnerabil al procesului literar contmporan, căci imediat se găsește o altă persoană, care în loc să aducă partea sa de claritate și de adîncire a chestiunii dezbătute, începe să – și apere neapărat infailibilitatea propriilor puncte puncte de vedere și opinii, și să și să atace prin violență și cu orice mijloace, persoana care a îndrăznit să încingă discuția.
A te aranja într-o polemic literară, în jurul unui articol concret, cu o problemă concretă, și a nu aduce un exemplu propriu – zis de recenzie, nici în plan pozitiv, nici în plan negativ, înseamnă a polemiza de dragul polemicii, ca să nu zicem a polemiza în gol. Aceasta cu atît mai mult atunci cînd, urmărești cu precădere și dorești, să cauți noduri în papură în lucrurile cu totul laterale.
Totuși într – un final toate aceste argument ies de sub aceeași pană și ne îndeamnă că trebuie să criticăm opera și nu persoana.
Recomandări:
criticii nostri ar trebui să facă o critică obiectivă, aducînd argument cît mai ample și mai sigure, elucidînd astfel cititorul, pentru că polemica în primul rîn se face anume pentru acesta
sa nu se critice persoana, dar idea în sine; pentru că pe parcursul studiului meu am văzut că de foarte multe ori, autorii polemicilor, fac o trecere și o critic mai mult a persoanei, decît a articolului în sine, pe care pretend că l-ar polemiza
criticii să nu facă critic în gol, căutînd pur și simplu nod în papură, ci să facă articole polemice, care vor lumina lucrurile, dar nu le vor „tulbura mai tare”
critica trebuie să unească, nu să dezbine, astfel că aceasta trebuie făcută într-un md cît mai firesc și sincer
mai întîi de toate criticii trebuie să înțeleagă faptul că ei judecă o muncă, o realizare, un produs, aceasta reprezentând opinia personală a unui redactor și nu este neapărat ca aceasta să coincidă cu a lor
BIBlIOGRAFIE
Studii științifice:
Mihail Dolgan, Polemici literare, Chișinău, CEP USM 2005
Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism, București, TRITONIC 2005
Cristian Florin POPESCU. Manual de jurnalism. Vol. 1: Redactarea textului jurnalistic, genurile redacționale: criterii, norme, soluții. Editura Tritonic, București, 2003
Sorin Preda, Jurnalismul cultural și de opinie, Iași, POLIROM, 2003
Sorin Preda, Tehnici de redactare în presa scrisă, Iași, POLIROM 2003
Publicații periodice:
Literatura și arta , 2005
Literatura și arta, 2011
SEMN, 2007
România literară, 2007
Contrafort, 2003
Contrafort, 2014
ATELIER, 2003
Jurnal de Chișinău, 2011
Adrese electronice:
www.wikipedia.org/wiki/Polemica
https://dorinpopa.files.wordpress.com/2008/04/text-jurnalistic-jurnalismul-de-opinie.doc
www.biblior.net/istoria-literaturii-romane/epoca-polemicilor-literare
http://www.contrafort.md/numere/critica-mai-e-loc-de-ea
http://www.romlit.ro/polemic_pamflet
http://www.creeaza.com/didactica/comunicare-si-relatii-publice/jurnalism-presa/Procedee-ale-polemistului414.php
http://www.romlit.ro/polemic_i_pamflet
http://www.jc.md/metaforita/
https://ru.scribd.com/doc/72769810/Critica-Literara-Romaneasca-Secolul-XX
ANEXE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Polemici Literare (ID: 107552)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.