Poezia Viereana

În altarul culturii neamului românesc, în mod sigur una dintre icoanele împărătești este aceea a lui Grigore Vieru. Versurile lui Grigore Vieru au fost, sunt și vor rămîne mereu, lecții de educație morală, etică și estetică, deoarece întreaga sa operă, emană înțelepciune, puritate sufletească, bunătate și inteligență.

Prin acest articol, am adus un elogiu poetului basarabean Grigore Vieru, poezia căruia oricît de memorabilă este, trebuie (re)descoperită mereu, în patria limbii sale, cît și în patria sentimentelor fundamentale ale fiecăruia din noi. Iar cine dorește de exemplu să cunoască „prea-sufletul ” mamei ori rostul limbii române, să citească poezia lui Grigore Vieru!

Poezia viereana relevă aspectele fundamentale ale vieții, echilibrului și armoniei spiritului românesc vorbind despre patrie, mamă, limbă maternă și copilărie. Cred că munca asiduă, chinurile grele ale creației sale, vor da roade bogate pe pajiștea literară a tînărului studios, care caută insistent răspuns la întrebările vieții, pe care adesea le găsește în paginile literaturii artistice, pîinea noastră cea de toate zilele. Și dacă l-am iubit și admirat pe acest om al Culturii, Conștiinței și Demnității Basarabene, avem datoria de a nu lăsa să piară „Flacăra” idealurilor sale. Căci Grigore Vieru nu se va îngropa în moarte, atîta timp cît nu va fi uitat, ci citit, recitat, discutat, înțeles și împlinit prin fapta urmașilor săi!

Grigore Vieru va trăi nu numai prin opera sa, ci și prin spiritul său întrupat în inimile tuturor celor ce vor să-i ducă mai departe lumina cuvîntului.

Cuvinte cheie: sacralitate, mit, răstignire hristică, axis – mundi.

Azi, cînd lumea e în alertă în căutarea fericirii sub chip de pasăre măiastră, rar mai întîlnești un om care te-ar impresiona prin virtuțile-i alese, prin calitățile-i elevate, a propriei personalități. Suferim cu toții de o „boală” incurabilă: indiferența, intoleranța și pasivitatea. Privim sceptic la ziua de mîine.

Noi, tînăra generație, ne aliniem timpului și încercăm: să mai ținem o carte în mînă, să răsfoim filele istoriei, să culegem lacrimile strămoșilor și să lăsăm un bob de înțelepciune urmașilor noștri.

Grigore Vieru este poetul secolului nostru, cel care ne-a cucerit prin magia cuvintelor, împletite simplu, dar foarte rafinat, e poetul, care o viață de om servește cu dăruire poeziei. Contemporan cu noi, el este și un exponent al ideilor dominante în conștiința noastră națională pe care le exprimă artistic și le îmbogățește cu sufletul său. E un poet fructuos, mereu sensibil la freamătul inimii și la zbuciumul timpului, e poetul epocii noastre. Iar în lucrarea de față, Grigore Vieru reprezintă izvorul spre potolirea setei de cunoaștere.

Un cuvînt despre poetul Grigore Vieru reperează emoție, trăire firească impusă dincolo de toate ce se produc în viață, împreună cu alți creatori iluștri, reprezintă o școală poetică, în care poezia este chiar viața și sufletul omului. Credo-ul vieții lui a fost străduința de a trezi conștiința națională a basarabenilor, dragostea față de pămîntul strămoșesc, de limba română, de istorie, de tot ce mișcă-n țara asta rîul, ramul… (M.Eminescu).

Trebuie să cunoaștem care ne sunt rădăcinile, căci cum zicea însuși poetul „Strămoșii seamănă cu cartofii, cea mai bună parte a lui se află în pămînt”, iar sacralitatea și mitul lui Grigore Vieru este o adevărată călăuză, care ne-a legănat copilăria și maturitatea.

Sacralitatea și mitul la Vieru reprezintă dubla mișcare de înaintare – întoarcere în circuitul existenței. Iar Mama care pentru poet este muma întregului Cosmos, este astfel și un „axis mundi”(1) al creației vierene. În toate poeziile, Grigore Vieru mărturisește o constiință profundă, pe masura tragicului istoriei neamului. Întorcîndu – se la obîrșia neamului, redescoperind savoarea iubirii și a cunoașterii poetul sacralizează Dorul și Luminina. Pe măsura ce încercăm să pătrundem în taina liricii sale, taină care se identifică, în ultimă instanță, cu poetul, definim matricea stilistică a poeziei sale precum Mitul Creatorului și Mitul Mioritic. Ideea această se desprinde anume pentru că moartea la Vieru devine curgere în natură: „Și nu există moarte!/ Pur și simplu cad frunzele/ Spre a ne vedea mai bine/ Cînd suntem departe” (Matafora), iar între poezia lui Vieru și poezia populară este o legătură organică, pe care nu trebuie să o uităm.

Doar întors mereu spre chipul drag al mamei, eul liric simte cu adevărat plinătatea și frumusețea vieții, se vede rodnic și fericit ca și țăranul în miez de toamnă (2): „Cu roua spicului sub pleoape/ Mă- ntorc spre ce mi-i sfînt și-aproape: /Spre chipul tău de aur, mamă./ Și-mi curge sufletul ca grîul” (Spre chipul tău). Asemenea războinicilor – strămoși cu știința de a se face nemuritori, și Grigore Vieru nu se teme de moarte, ci numai de suferința Mamei- Țară: „De moarte nu mă tem,/ Mă tem de suferința mamei”. Patria, plaiul, izvorul, graiul – toate aceste veridicități, sunt sugerate prin simbolul Mamei: „În limba ta/ Ți-e dor de mama,/Și vinul e mai vin,/ Și prînzul e mai prînz./ Și doar în limba ta/ Poți rîde singur,/ Și doar în limba ta/ Te poți opri din plîns” (În limba ta).

Deci, motivul mamei este o sursă inepuizabilă de lirism ce se desprinde din sacru și se înrădăcinează în mit. Mama, apare ca o zeitate înzestrată a mitologiei noastre populare, iar poetul, dezvoltă acest simbol potrivit straturilor arhaice ale folclorului și o divinizează „între celest și teluric”. Vedem că mama, își găsește asemănare cu steaua și verdele plaiului, mama este singura făptură care ar putea să comunice cu acestea, de aceea chipul mamei se metamorfozează dintr-un plan existențial în unul material.

Mama, ajunsă la capătul vieții pline de zbucium, a unei vieți daruită din plin și integru copiilor și muncii, binelui și frumosului, nici nu poate să nu apară ca ceva sacru în ochii noștri, spălați în lacrimile ei sfinte.

„Tema răstignirii hristice” este, desigur, tema centrală a poeziei lui Grigore Vieru – cum au subliniat, mai mult sau mai puțin deschis, mulți exegeți. Dar a fost și este și „tema” vieții sale – fără să vrea! El a fost răstignit de război, de Istorie. Răstignit de Geologie și Geografie între două continente. Răstignit de ideologia stalinistă între două „limbi” – între două feluri de-a fi: cu ură, cu invidie, prostie, și, deopotrivă, cu blîndețe, dragoste și generozitate din partea „fratelui” Grigore! (3)

La Grigore Vieru, copilaria e subliniată de însuși destinul poetului. Eul liric vierean, într-un fel sau altul, a fost privat de-o copilarie adevărată, însă, în ciuda acestei perioade tumultoase, poetul scrie o gamă largă de poezii pentru cei mici. Starea de a fi copil este necondiționată pentru creatorul de frumos artistic, se știe: – toți poeții au suflet de copil. În poeziile sale, surprindem logica copilului, sau mai bine zis, excelența metafizică de-a vedea lumea: „Bate toamna nucile,/Aurește frunzele,/îndulcește merele…/ce ești trist măi greier ?” (Toamna); „Mama ne mîngîie,/ Soarele lucește./ Soarele e unul,/ Mama una este” (Mama) aici vedem că poetul știe să privească lumea înconjurătoare, prin filieră infantilă, știe să interpreteze lucrurile.

Cu Grigore Vieru, poezia se întoarce la formele radioase ale lumii după cum menționam mai devreme. Înrudirea organică cu scrisul popular, care cunoaște, după observația subtilă a lui Botta, „imanența unui ritm interior”, asigură realizarea unor principii esențiale: ideile primordiale, mitul primordial (4).

„Contactul cu poezia scrisă de N.Stănescu, M. Sorescu, A. Păunescu și alți poeți din ramura bucureșteană a generației, a modificat ceva în lirismul tradițional a lui Vieru. În continuare poetul nu-și părăsește temele, dar își modifică simțitor sistemul de imagini și chiar modul de a percepe lucrurile din afara. Eminescianismul este încă puternic, dar peste acest strat de venerație lirică se ridică altul, mai modern” (5). Cu toate acestea cert este faptul că Vieru rămîne memorabil prin dualismul liric – “sacralitate și mit”.

Poezia lui Grigore Vieru, e una calitativă, ea comunică gînduri mari cu semnificații adînci, și cu o simplitate uluitoare, reperată în versurile: „Gînd subtil, ascuns? La naiba!/ Scri- voi eu de azi taman/ Numai versuri simple. Simple/ Ca o casa de țăran”. În poezia reper, autorul vrea să evidențieze, că a scrie simplu o poezie, e la fel de dificil ca și atunci cînd ai zidi o casă: „Miez de noapte. Foaie albă/ Și sudoarea m-a umplut …/Greu îi fi clădit tu, mamă,/ Casa noastră cea de lut!”(Pe marginea poeziei „Casa mea”). Vedem că poezia lui se distinge nu prin „cultura versului oricît de importantă ar fi, cu cultura sentimentului” (6).

Un loc aparte îl ocupă și tema războiului, poetul abordează această temă în poeziile „Cămășile”, „Război”, „Mama”, „Buzele mamei”, „Întoarcere”, „Sub cruce de piatră – tata” etc. Vedem că războiul nemilos, a lăsat-o pe mama tristă și singură, cu inima însîngerată, nu doar pentru pierderea soțului, ci și pentru pierderea unicului fecior și cum mama-i mamă, n-ar fi vrut să-l știe logodit cu întunecatul și rece pămînt. Mama, ramîne să creadă că porțile grele ale așteptării sale se vor deschide, odată și odată, se va întoarce unica ei mîngîiere, ce-i luminează existența. În chipul luminos al mamei citim natura – veșnic vie, doar mama și natura sunt legate de o legătură aproape mitică, divină: atît mama, cît și natura vin să perpetuieze genul, atît mama, cît și natura vin să facă lumea mai frumoasă, mai bună, mai creștină, acestea două înnobilează spiritul uman. Iată de ce mama se contopește cu natura și cu firul de iarbă, sau mai bine zis cu tot universul: „În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuși ești/Iarba știe cum te cheamă,/Steaua știe ce gîndești” (Faptura mamei). În una din poeziile sale, vedem că însăși mama se poate confunda cu natura, astfel, mama are „sufletul ca cerul”, e „frumoasă ca țărîna”, e „simplă ca lacrima”.

Poetul, are grija ca în „Cămășile” și în „Așteptînd” să evoce starea de spirit a mamei, ființa cea care are nădejdea că acest copil „nu poate găsi drumul”, dar totuși se va întoarce. Mama are o unică presupunere: poate nemilosul război l-ar fi lăsat fără vedere. Aceasta presupunere nu poate fi un argument plauzibil în favoarea mamei: „Nimeni nu văzuse doară/Că feciorul meu să moară,/Nimeni nu văzuse doară!” (Așteptînd). Așa își creează mama iluziile rătăcitoare. În poezia „Cămășile” la fel amintirea este vie, căci mama, are grijă de aceste „cămăși”, să le „spele” în toată sîmbăta și să le împrospăteze, cu toate că nu le-a îmbrăcat demult feciorul.

Grigore Vieru are un veritabil cult pentru fiecare zi a săptămînii, idee ce susține apartenența creației sale la mit. Așadar fiecare zi avînd normele ei. El zicea „Nu poți unge pîinea zilei de marți cu mierea zilei de luni sau de miercuri”.

În teologia creștină, simbolistica zilelor se concentrează în Săptămîna Mare. Săptămîna patimilor Mîntuitorului Hristos este provocată de păcatele omenirii, de ură și invidie. Aceste două patimi au fost pricina suferințelor pe cruce și a morții Domnului nostru Iisus Hristos. Dacă ne aducem bine aminte, aceste două patimi sunt cele care au stat insistent în atenția lui Grigore Vieru, ele l-au afectat nu doar pe Mîntuitor Hristos, ci și soarta întregului neam românesc, mai mult decît pe a altor popoare. Basarabia fiind mereu ținta tuturor invaziilor străine.

În unele poezii, îl putem întîlni pe poet trist și abătut. E capabil să iubească într-atît, încît și să urască, chiar dacă iubește. Supărat pe ființa pe care altă dată o iubea și acum de care s-a despărțit, pentru todeauna. Eul liric își exprimă sentimentul de antipatie: „Nu mi-s dragi pe cer nici stele,/ C-ai privit și tu la ele./Nici pădurea verde, nu,/ C-ai trecut prin ea și tu./ Și nici marea, nici lumina,/ C-ai atins-o tu cu mîna” (Nu ni-s dragi).

La Vieru, poezia e cea care se identifică, în ultima instanță, cu poetul: „De fapt,/ nici nu sunt om,/ ci pur și simplu/ poezie”. Totul în jur e o cîntare, o cîntare ce transfigurează lumea după chipul și asemănarea poeziei, adică totul se confundă și se confruntă cu poezia (7). În această ordine de idei susțin afirmația că Grigore Vieru a fost un exemplu de demnitate și o stea care ne-a călăuzit pașii, a fost o făclie vie, care timp de șapte ani, a luminat bolta aspirațiilor românești (8). După cum vedem, Ego-ul lui Grigore Vieru se construiește gradual pe purități moștenite din sacralitate și mit.

Vin să concluzionez prin aceea că Grigore Vieru s-a născut poet și a murit poet. Iar prin prezenta lucrare am surprins doar cîteva aspecte de interpretare ale tezei „sacralitate și mit”. Indubitabil în ființa lui a curs poezia! O poezie cînd caldă, cînd apăsătoare, dar niciodată indiferentă, neutră, detașată de ceea ce se petrece în jurul ei!

Rămîne așadar memorabil Grigore Vieru- creator al esteticului, deoarece „ poetul a învins moartea tocmai prin sacralitate și mit” dăinuind pe filele literaturii dar și în sufletele fiecăruia din noi.

Bibliografie:

1. http://www.literaturasiarta.md

2. Baileșteanu F. – “Grigore Vieru Omul și Poetul”, Ed. Iriana, București, 1995, pp. 28.

3. Vieru Gr. – “ Taina care mă apară”, Ed. Princeps, Iași, 2008, pp. 14.

4. Simion E. – “Un poet cu lira- n lacrimi”, Ed. Princeps, Iași, 2008, pp. 536-537.

5. Rassadin S. – Aprecieri critice. “Vieru Grigore Acum și în veac Chișinău”, Ed. Litera 1997 pp. 345.

6. Burlcu Alex. – “Filologia modernă: Realizări și perspective în context European”, Ed. a III-a, Limbă, limbaj, vorbire (În memoriam acad. Silviu Berejan și acad. Grigore Vieru), 2009, pp. 82.

7. Doctoreanu I. – “ În amintirea lui Grigore Vieru", Chișinău, 2010, pp. 63-64.