Poezia Iubirii Si a Naturii

La Eminescu avem de-a face de fapt cu două naturi. Mai întâi una exterioară, ale cărei elemente au fost evocate și de alți scriitori, dar care poartă totuși un timbru aparte, fiind mereu numită eminesciană. Elemente cum ar fi lacul, codrul, izvorul, teiul, salcâmul, toate sunt articulate într-o nouă lume. Dar există apoi și un alt tip de natură, o natură interioară, un suflet ce se oglindește în toate poeziile sale. Cu toate acestea, natura exterioară preia o serie de elemente ale poeziei romantice, cum ar fi peisajul selenar și prezența astrelor, peisajul cosmogonic. De asemenea, la fel ca la ceilalți romantici, motivul visului și cel acvatic sunt incluse în tema naturii.
Dar ceea ce este cu adevărat inedit la Eminescu, ca și la ceilalți scriitori romantici, este împletirea acestei teme cu cea a iubirii! El nu zugrăvește pur și simplu natura ca pe un cadru, el nu a scris pasteluri ca Alecsandri. Natura eminesciană este un spectacol adevărat, contemplat dinăuntru, surprins în înfățișările sale primordiale și eterne. Călinescu afirma chiar că poeziile lui Eminescu pe tema naturii pot fi considerate opere ale liricii interioare!
Iubirea, în viziune romantică, este un sentiment profund, asociat de obicei meditației filosofice și secesionat în două atitudini specifice: extazul și dezastrul. Poeții romantici atașează acestei teme și pe cea a naturii, ceea ce nu este de altfel un element de noutate, pentru că îl întâlneam și în vechime. Dar în romantism, natura devine un cadru în care se desfășoară un ritual erotic.
Această viziune apare desigur și la Eminescu, el adoptând în mare măsură perspectiva romantică. Cu toate acestea, el nu receptează natura ca pe un singur cadru, ci caută o natură anume, transformată apoi într-un întreg univers. Tipic romantică este însă concepția despre iubire, aceasta fiind vizualizată ca o cale de cunoaștere, de a atinge absolutul. Pornind de la această concepție, regăsim două atitudini eminesciene: cea în care predomină Eros și motivul femeii angelice –lirica de tinerețe, și cea în care se insinuează deja prezența lui Thanatos și motivul femeii demon –lirica târzie.
Despre intensitatea și statornicia sentimentului de iubire se vorbește în cadrul legendei Strigoii; la fel in povestea de dragoste a lui Calin, cu magnifica imagine a naturii ori in beatitudinea ce transpare prin umbra amară a așteptării (’’Lacul’’) în balsamul odihnitor al prezenței iubirii (’’Inger de paza’’,’’Noaptea’’) ca și în unele postume din această epocă: ’’ Ea-și urma cărarea-n codru, Dormi! Stau in cerdacul tău etc…’’
Poezii ce exprimă o tonalitate senină a sentimentului erotic si chiar dragostea fericită există însă și in faza următoare: ’’Freamăt de Codru’’, ’’Somnoroase păsărele’’, ’’La mijloc de codru des’’ la care se pot adăuga nepieritoarele și inegalabile momente închinate iubirii și naturii din ’’Scrisoarea IV’’ și ’’Luceafărul’’.
În toată poezia erotică a tinereții, figura iubitei are o lumina și o căldură dobândite din concretețea imaginii ei pentru poet. În poezia ’’ Floare Albastra ’’ ea e ’’ roșie ca mărul ’’ ; în ’’ Crăiasa din povești ’’ ‚’’…Păru-i galben, / Fața ei lucesc în lună, / Iar în ochii ei albaștrii / Toate basmele s-adună ’’. Tot așa și în ’’Dorința’’.
Toate aceste elemente se schimbă treptat după 1877 Eminescu cântând și stările depresive și regretul, tristeța , cât și durerea pricinuită de dragoste. Poeziile din aceasta categorie sunt numeroase. Începând cu “Pe aceiași ulicioară’’ și ’’Departe sunt cu tine’’ (care fac parte din prima fază) cele mai multe aparțin fazei a doua: ’’De câte ori iubito..’’ , ’’Atât de fragedă’’, ’’Despărtire’’, ’’S-a dus amorul’’, ’’Adio’’, ’’Pe lângă plopii fără soț’’, ’’Iubind
în taină’’, ’’Te duci’’, ’’Din valurile vremii’’, ’’Nu mă înțelegi’’, ’’De ce nu mai vii?’’.
Natura este intâlnită in majoritatea operelor lui Eminescu, de când era incă copil și până cand si-a scris testamentul (“Mai am un singur dor”).Șederea mai lungă in codru poate duce la o adormire in codru sau chiar dorința de moarte.
Eminescu îsi aduce iubita in mijlocul naturii ,aceasta asteptandu-l pe malul lacului.Fuziunea dintre natura si dragoste este perfecta in “Sara pe deal”.Suavitatea, candoarea iubirii ,sperantele pe care le desteapta sunt stimulate de o ambianta in care accentele melancolice ,destul de rare ,sunt coplesite de atmosfera in general optimista, declanșatoare de vitalitate.Arborele preferat de poet pentru aroma penetrantă ,imbatatoare a florilor ,este teiul.Perechile eminesciene se lasa ingropate de ninsoarea florilor parfumate.Asa cum afirma Calinescu ,”Plopul ,copac clasic ,orasenesc ,da amintirilor o miscare lenta.(”din “Luceafarul” de la “Sub sirul lung de mandrii tei…Cu plete lungi ,balaie).In “Pe langa plopii fara sot” ,poetul reproseaza femeii indiferenta ,faptul ca nu raspunde chemarilor sale.Asa cum arata G.Ibraileanu ,tanarul timid tremurând sub fereastra iubitei se transforma in geniul constient de superioritatea sa.In “Luceafarul” ,acesta acesta adreseaza amare mustrari femeii pentru ca nu s-a ridicat la nivelul aspiratiilor sale ,preferand banalitatea existentei cotidiene.Atitudine intelectualista are Eminescu si in Scrisoarea V ,in care poetul este obsedat de incapacitatea femeiide a intelege pe creator ,caruia-I prefera un tanar monden ,imbracat dupa ultima moda si parfumat ,dar sec(“Tu cu inima si mintea poate esti un paravan…Opera croitoreasca si in spirit si in stofa.”).
Deosebindu-se de predecesorii sai:Bolintineanu si Alecsandri ,care compara femeia iubita cu o floare si cu o privighetoare ,in termenii secolului trecut “filomela” ,Eminescu evita banalitatea unor asemenea procedee ,privind-o ca pe o reprezentanta a erosului ,ca pe o Venus Anadyomene ,ca pe aceea care asigura prin iubire continuitatea vietii. O singură data Eminescu compară femeia cu o floare si atunci magistral, realizând o imagine neegalată, de o prospețime care conține parcă efluviile unei noi geneze (din “Atat de frageda”:”Atat de frageda te-asameni / Cu floarea albă de cires / Și ca un înger între oameni/ In calea vietii mele iesi”
La fel ca in folclor, natura este întotdeauna în consonanță cu starea sufletească (Din acest punct de vedere scriitorul se inrudește în atitudinea sa față de natură cu G. Coșbuc sau M. Sadoveanu). Pentru simbioza între natura și dragoste este semnificativ următorul catren postum:
“Si dacă de cu ziua se-ntâmplă să te văz / Desigur că la noapte un tei o să visez / Iar dacă peste ziua eu întâlnesc un tei / În somnu-mi toată noaptea te uiți în ochii mei.”
Poezia dragostei și a naturii are la Eminescu unele trăsături apropiate specificului creației populare orale. Așa de pildă ca și în producțiile folclorice portretul fizic al femeii iubite nu se înfățișează cu precizia detaliului ci se poate reconstitui doar în aspecte foarte generale (părul blond, ochii mari și albaștrii, mâini subțiri și reci). Înteresează în primul rând portretul moral care este dezvăluit într-o sumedenie de reacții pshice ale sentimentului erotic. Dar, în acest sens, al influențelor asupra poeziei eminesciene, marele critic George Călinescu emite următoarea părere: “Eminescu este cel mai traditional poet, absorbind toate elementele si cele mai marunte ale literaturii antecedente.”
Și tot George Călinescu, în consonanță cu ideea referatului nostru, este de părere că: “Intimitatea eminesciana nu-i analitica. Fiind expresii ale naturii, cei doi iubiti nu vorbesc si nu se-ntreaba. Ei cad, prin puterea instinctului si sub inraurirea mediului inconjurator, intr-o somnolenta extatica, pe care Eminescu o numeste “farmec”. Femeia iese de undeva, dintre trestii sau din padure, se lasa imbratisata, apoi amandoi sunt prinsi de o toropeala, fascinati mai cu seama de o miscare ritmica din afara, de caderea continua a razelor lunii, de prabusirea lenta a florilor de tei, de unduirea apei, de buciumul de la stana. Toate aceste ritmuri inchipuiesc viata cosmica.”
Natura antropomorfizata traieste in consonanta cu sentimentele poetului, imaginile paradisiace corespunzand implinirii erotice, iar tablourile pustii, dezolante, alcatuind ambianta dezamagirii si rupturii sentimentale. Fericita sau nefericita, iubirea ramane mereu o proiectie ideala, iar femeia intruchipeaza cand imaginea Fecioarei, cand o nimfa a padurii, o zeitate acvatica, ori o faptura de basm, dovada ca nici un alt poet roman n-a asezat-o pe un piedestal mai inalt decat a preamarit-o Eminescu.
Poezia naturii are la Eminescu trăsăturile proprii, poetul selectând din peisaj anumite aspecte. Izbește insistența cu care cântă codrul apoi izvoarele cristaline, luminișurile, poienile cu raiul vegetal al plantelor, lacul cu limpezime de cleștar. Dintre arbori ”teiul sfânt”ii reține cel mai mult atenția. Survine ca simbol al necuprinsului sau al frământărilor neastoite ale vieții. Farmecul tablourilor de natură sporește prin faptul că de obicei ele nu sunt inundate de cruda și violența naturală lumină a soarelui care subliniază totul până în detaliu, ci peste ele se cerne “ca o bură” dulcea lumină a lunii care pune o surdină stridentelor învăluind totul într-o vrajă de nedescris.
Plasata in acest cadru (cu puritati de inceput de lume), clipa iubirii devine ritualica, aproape sacra.
Exista, in poezia eminesciana a naturii si iubirii, un anume fior cosmic cu adancimi de vecie; in acest sens, chiar marele Calinescu il singulariza hyperionic pe Eminescu: "Nimeni nu mai cantase ca el iubirea ca eveniment cosmic,.."
Astfel, clipa iubirii este proiectata intr-o "sara" oarecare, cand scaderea luminii si stelele care "nasc umezi pe bolta senina" constituie o etern repetata Geneza:
"Sara pe deal buciumul suna cu jale, Turmele-l urc, stele le scapara-n cale, Apele plang clar izyorand infantane; Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine ". ("Sara pe deal").
Salcamul (printre crengile caruia iubita priveste trecerea lunii) devine, in termenii lui Mircea Eliade, o axa a lumii si poarta de comunicare cu Universul. Cei doi indragostiti, surprinsi, in final, intr-o imagine pura, hieratica, vor alcatui perechea primordiala a lumii, a carei imagine se repeta la infinit, pana la capatul vremii.
Metafora – sinteza a perechii mitice apare in poemul "Calin (file din poveste)" : in apropierea -mesei de nunta, izvoarele isi aduna stropii "in cuibar rotind de ape, peste care luna zace". Cei doi indragostiti sunt astfel plasati in vecinatatea apelor primordiale, din care se naste luna (poate primul astru al Universului).
Daca in poeziile scrise pana in 1876, cuplul se incadra" in perioada inceputului de lume, in cele scrise dupa aceea, pierderea iubirii echivaleaza cu o intoarcere in Haosul precosmie : canturile inchinate dragostei strabat parca dintr-o genune cetoasa ("Cum strabateau atat de greulDin jalea mea adanca"), dorul devine apa care soarbe ("Caci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa"), iar femeia care a refuzat iubirea "A stricat randuiala cosmica" (Calinescu).
Numeroase sunt motivele romantice ale poeziei eminesciene a naturii si iubirii: codrul, lacul, luna, teiul, multimea florala, cadrul- nocturn, spatiul feeric sunt mereu intalnite si constituie oglinda acelui farmec "dureros de dulce" care este iubirea.
Tanarul indragostit eminescian este mereu o ipostaza a Luceafarului: "cufundat in stele" si in lumea, pura a visului de iubire, el incearca sa gaseasca, pe pamant, clipa de implinire priri afectiunea iubitei.
De fiecare data insa este oprit din elanul sau. hyperionic si restituit conditiei sale. 
Neinteles de femeia care se incadreaza in lumea comuna, tanarul indragostit eminescian se retrage in timpul absolut si adopta seninatatea abstracta a Luceafarului:
"Caci azi le semeni tuturor
La umblet si la port, Si te privesc nepasator
C-un rece ochi de mort."
("Pe langa plopii fara sot…"
La randul ei, iubita "aluneca" de la ipostaza de fiinta umana (specifica primei perioade), ta ipostaza mitica:
"Un chip de-a pururi adorat
Cutn nu mai au perechi Acele zane ce strabat
Din timpurile vechi."
("Pe langa plopii fara sot…"
Niciodată lirica românească nu a cunoscut o mai mare bogăție de nuanțe o mai profundă sondare a adâncurilor o mai deplină autenticitate a tuturor biruințelor și înfrângerilor iubirii. În aceste poeme, deși pe primul plan stă mișcarea frământată a sufletului, prezența naturii potențează, consumă, dă poeziei de dragoste eminesciene expresivitatea ei caracteristică și valoarea de unicat în contextul poeziei romanesti și universale.