Poezia interbelică modernistă [612629]

Poezia interbelică – modernistă
Joc secund / (Din ceas, dedus …)
Ion Barbu

Ion Bar bu propune în lirica noastră conceptul de „poezie pură ”, promovat î n literatura
universală de St. Mallarme, T.S.Elliot, Ezra Pound și alții . Spre deosebire de poezia ante rioară, care
își proi ecta idealul estetic în trăsături ale altor arte , adepț ii poe ziei pure caută idealul în esenț a
poeziei, iar aceasta este chiar limba jul poetic. Ion Barbu construieș te o poezie experim entală , în
care explorează virtuțile limbajului, cre ând sonorităț i incantatorii din îmbinări de sunete care nu
sunt întotdeauna cuvinte existente.
V olumul „Joc secund”, publicat în 1930, se deschide cu po ezia „Din ceas, dedus…” În alte
ediții, poezia se numește „Joc secund”, precum volumul din care face p arte. Aceast a are caracter de
artă poetică și aparț ine celei de -a treia etape a modernismului barbian , cea „ermetică” , alături de
„Timbru”, „Ritmuri pentru nunțile necesare” și altele . Creațiile barbiene din perioada ermetică se
caracterizează prin încifra rea mesajului, prin ascunderea, „criptarea” înțelesurilor, încât
descoperirea sensurilor presupune găsirea unor „chei” de interpretare. Aceast demers, nemaiîntâlnit
pînă atunci în lirica noastră, se poate realiza doar de un receptor „avizat”, caracterizat de cultură și
de „gust” estetic. Cele mai importamte „chei” prin care se poate interpreta lirica barbiană sunt
motivul increatului și mitul platonician al peșterii.
Discursul poetic, privit în ansamblu, dezvăluie o construcție clasică, fiind alcătuit din două
catrene, ca un „poem -sinteză” simbolist , cu ritm iambic, care îi conferă o sonoritate gravă,
asemănătoare cu aceea a vechilor mitologii, conform opiniei lui George Călinescu. Barbu considera
că modernitatea unei creații lirice nu constă în alcătuirea ei formală, ci în aspecte aparținând esentei
poeticului.
Cuvântul „joc ” din titlu l volumului sugerează o combinaț ie liberă a fanteziei, specifică
poeziei ludice, iar asocierea adjectivului „secund” plasează jocul în zona superioară a esenț elor
ideale. Este un „joc secund”, deoarece nu imită regulile, trăsăturile realității, văzute ca un „joc
prim”. Lirica devine în felul acesta o nouă realitate, cu alte reguli, creată printr -un limbaj poetic nou,
încât creatorul ei este un demiurg, un magician al limbajulu i. Poezia însă și devine astfel „o aventură
a limbajului” .
Titlul „Din ceas, dedus…” este reluat în incipit, creându -se încă de la început o relație de
simetrie care conferă discursului poetic armonie compozitională. Această sintagmă cuprinde două
„cuvint e –cheie” prin care se poate desluși viziunea creatorului despre poezie și despre condiția
poetului. „Ceasul” este simbolul timpului, al realității cronologice, deci al vieții reale, integrate în
durată. Verbul „dedus” poate reprezenta un proces rațional, intelectual, reprezentativ pentru
domeniul matematicii și al științelor în general. Universul liric barbian, așa cum și -l imaginează
poetul -matematician, este „dedus” din ceas, adică este extras din realitate și integrat în ficțiune.
Ficțiunea, în viziunea acestui scriitor, este o lume abstractă a esențelor, a ideilor, precum domeniul
matematicii, care, neintegrată în timp, nu suferă efectul degradant al acestuia.
Prima secvenț ă poetică este reprezentată de întâiul catren . Aceasta este un fel de definiț ie a
poeziei, o genez ă a ei, încât textul are conotaț ii cosmogonice, deoarece ia naștere o lum e imaginară,
care nu -și mai propune să copieze lumea reală , așa cum se întâmpla în lirica anterioară . Incipitul
cuprinde primul vers în care se observă ideea că un n ou univers poetic trebuie să se bazeze pe un
limbaj poetic nou, caracterizat în primul rând de o nouă , inedită „potrivire a cuvintelor ”, de o
dizlocare a topicii convenț ionale. Pe de altă parte, o altă noutate este aceea că enunțul poetic nu mai
seamănă cu cel din limbajul poetic anteri or sau cotidian, fiindcă nu conț ine verbe predicat. Astfel, se
conturează limba jul poetic specific poeziei pure. Se observă procedeul distanței semantice, care
dezvăluie oximoronul, fiind un procedeu modernist, deoarece cuvâ ntul „creastă” determină cuvântul
„adâncul”, legătură care în lumea reală sau în poezia „mimetică ” anterioară creației lui Barbu nu
este posibilă. Acest oximoron este o expresie cheie: creasta este idealul poetic anterior, fiind
proiectată într -un univers imitativ. În poezia lui Barbu acest ideal este răsfrânt într -o lume interioară,

spiritualizată , prin simboluri precum oglinda sau apa. Spre deosebire de lirica anterioară în care
idealul poetic era plasat în exterior, în poezia barbiană acesta este proiect at într -o lume interioară, în
propriul spirit. Sintagma „cirezile agreste” reprez intă realitatea vulgară din viața reală, dar ș i din
poezia anterioară. Această realitatea se curăță de „zgura ” vieții prin proiectarea în oglindă,
integrându -se într -o altă reali tate. Substantivul postverbal „î necarea” reprezintă frontier a dintre
realitatea exterioară și spaț iul pur al poeziei lui Barbu. Sintagma „mântuit azur” reprezintă marele
ideal al poeziei, cuvântul „mântuit” semnificând „scăpat de timp ”. Astfel, se sugerează o realitate
artistică asupra căreia timpul nu -și poate pune ampr enta, ca o ecuaț ie matematică. Expresia
„grupurile a pei” cu prinde un termen ce aparț ine lexicului matematic și reprezintă simbolul
fundamental prin care realitatea este transfigurată în poezie printr -o profundă purificare. „Joc
secund” reprezintă poezia lui Barbu, iar termenul „mai pur”, adjectiv la comparativ de superioritate,
sugerează un proces continuu a l purificării. Ace astă construcț ie dezvăluie o altă idee a esteticii
barbiene , și anume faptul că poezi a trebuie să aspire în permanenț ă către ideal. Poezia reprezintă
drumul către un ideal, care nu va fi niciodată atins. Imaginile poetice sunt predominant vizuale, însă
nu reprezintă pi torescul, ca în poezia tradiționalistă și anterioară în genera l. Sunt imagini
conceptuale, niște concepte concretizate, B arbu fiind primul reprezentant al poeziei de tip
conceptual în literatura noastră. În consecință, emoția pe care o provoac ă în cugetele cititorilor este
„intelectualizată”, în consonanță cu ideile criticului Eugen Lovinescu, mentorul modernismului.
Limbajul poetic din această strofă este în mare măsură neologic , specific unui demers apropiat de
cel științific . Verbul la gerun ziu „tăind” are un efect durativ, ceea ce suger ează că poezia visată de
acest creator este atemporală, deci într-un fel eternă. De asemenea, acest verb conferă o sonoritate
gravă, solemnă, sobră ca în mitologii.
A doua secvență descrie „nașterea ” poetului. Poetul este numit metaforic „nadir latent”.
Această a doua strofă reprezintă noul ideal poetic răsfrânt într -o lume interioară, spirituală. Motivul
poetul ui este „purificat ” de elemente b iografice, introdus într -un spaț iu pur, curat, con ceptual.
Lirismul acestei poezii este obiec tiv, neobservându -se eul liric ș i mărcile acestuia, trăsătură care
reprezintă atitudinea detașată, rece, lipsită de afectivitate, asemănătoa re aceleia a omului de știință.
Se potrivește cu poezia conceptuală ș i cu dimensiunea de ar tă poetică, fiind tipul de poezie
superioară care va învinge timpul. Sintagma „nadir latent” este marcată de semnul exclam ării,
sugerând o atitudine apropiată de aceea a odei . Este o stare de încântare produsă creatorului de acest
ideal estetic atât de îna lt. Epitetul neologic „latent” , specific limbajului intelectualizat, simbolizează
faptul că poetul , la nivel conceptual , este un ideal care nu poate fi atins. Anumiți creator i încearcă
uneori să se aproprie de ipostaza ideală a poetului, dar mai important este drumul către acest ideal
puternic .Această sintagmă e ste o metaforă explicită, numită și definiț ie poetică, fiind specifică
intenț iei pe c are o are a doua secvenț ă a poemului . O trăsătură a acestui nou tip de poet e încercarea
de a sintetiza formulele poetice anterioare, simbolizate de sintagma „harf e resfirate”. De asemenea,
creaț ia sa poetică închide un drum , în sensul exploatării tuturor virtualităț ilor poeziei, idee
reprezentată prin fo rmula „cântec istoveș te”. Emistihul „ce -n zbor invers le pierzi ” reprezintă noua
manieră barbiană , caracterizată de interiorizare. În ultimele două versuri este definit noul „cântec ”
barbian. Poezia pură este caracterizată prin epitetul „ascuns”, ceea ce sugerează ermetizarea,
încifrarea sensurilor. Ideea este concret izată printr -o imagine vizuală în care sunt prezente mai
multe simboluri ale „purificării” : apa, meduzele si „clopotele verzi”, frumoasă metaforă a valurilor,
în sensul unei transfigu rări poetice. Se stabilesc astfel relații de opoziț ie între vechea manier ă
poetică preba rbiană și noua concepție despre poezie ș i între tipul anterior de poet ș i cel visat de
Barbu .
Limbajul poetic „exploatează” valențe ale tuturor nivelurilor limbii, atât ale celui cel fonetic,
prin sonoritatea gravă, solemnă, de mit, cât, mai ales, ale celui lexico -semnatic, prin simboluri,
metafore și categorii lexicale noi, precum termenii din domeniul matematic și științific, în general.
În concluzie, p oezia „Joc secund” , de Ion Barbu , este o artă poetică modernistă , prin
ermetism, lirism c onceptual și limbaj încifrat, în care este imaginat un ideal poetic atât de înalt ,
încât este accesibilă doar cititorilor inițiaț i.
În opinia mea,…