Poetica Spatiului

În paginile „Poeticii spațiului” , el deplânge alterarea „țesutului lingvistic al filosofiei contemporane” și consideră că singura salvare ar putea fi apelul la imagini și la imaginație: „Nu se mai simte deloc o acțiune în derivările gramaticale, în deducții și în inducții. Verbele, ele însele, încremenesc de parcă ar fi substantive. Numai imaginile pot pune verbele în mișcare”.

Bachelard este un colecționer de imagini, dar, în același timp, și un creator de imagini. Vânător de imagini, el este și un visător de imagini în măsura în care dinamismul desfășurării și intensitatea lor rezonatoare fac uneori improbabilă și inutilă distincția între planul conștient și cel inconștient al originii lor.

„Poetica spațiului” , apărută în 1957 este o carte de maximă importanță în ansamblul operei bachelardiene. Ea reprezintă un bilanț și o nouă plecare, o continuitate și, în același timp, o despărțire. Ea prelungește studiul elementelor primordiale. „Poetica spațiului” marchează trecerea de la psihanaliză la fenomenologie. Autorul subliniază inca de la început necesitatea „de a se accentua cooperarea psihanalizei și a fenomenologiei pentru înțelegerea omului” ; condiționează eventuala reușită a primei abordări: „Trebuie să înțelegem imaginea în chip fenomenologic pentru a-i da eficacitatea psihanalitică”. Ceea ce înseamnă adoptarea unei perspective „metafizice complete” , a conștiinței și a inconștientului, fiind capabile să imagineze o structură implicită a lumii înainte de a se ocupa de tulburările unui psihism. Demersul este numit topo-analiză și e definit ca „studiul psihologic, sistematic al siturilor vieții noastre intime”. Dimensiunea intimității interzice orice confuzie cu exterioritatea geometrică a spațiului, fără însă a i se opune, căci însăși opoziția interior-exterior, subiectiv-obiectiv îi este străină. Intimitatea aceasta nu se reduce la afectivitate, deși o implică. Valoarea ei este ontologică, sinonimă cu o aprofundare a existenței și o deschidere către lume ca urmare a unei „încrederi cosmice”.

Spațiul pe care-l vizează ancheta lui Bachelard nu este în ciuda unor aserțiuni pe care însuși modul său de a-și reprezenta lucrurile le încurajează uneori – unul al materialtății ca atare, al obiectelor propriu-zise, ci un spațiu imaginar, un spațiu în continuă mișcare și formare, în stare mereu născândă, mereu intim și mereu novator.

Spațiul poetic este spațiul pe care-l pot închipui toți cei capabili să se folosească de libertatea virtualului, dar pe care numai poeții îl pot construi. Spațiul pe care ni-l propune Bachelard, el însuși sfidează exactitatea geometrică a măsurătorilor, ca și relativismul, tot geometric al perspectivei. „Nu-ți schimbi locul, precizează el, îți schimbi natura”. Dialectica raporturilor între interior și exterior, aproape-departe, mic-mare „se multiplică și se diversifică în nenumărate nuanțe”: mic-ul poate avea o „soartă mare” , lucrurile mărunte sau doar discrete (cuiburile, cochiliile) sunt bine valorizate. „A-i da spațiu poetic unui obiect înseamnă să-i dai mai mult spațiu decât are el în mod obiectiv sau, mai bine zis, înseamnă să urmezi expansiunea spațiului intim”, spațiul poetic este un spațiu fericit, topo-analiza bachelardiană își are originea într-o topofilie. Poezia și arta, au capacitatea de a converti valorile: „Oricare ar fi afectivitatea ce colorează un spațiu, fie ea tristă sau grea, de îndată ce este exprimată, poetic exprimată, tristețea se temperează, greutatea devine mai ușoară”.

Spațiul poetic în care ne invită Bachelard este un loc al solidarității cosmice a omului, un tărâm în care omul este repus în legătură cu natura și mai întâi cu propria-i natură profundă. „Conștiința de minunare” despre care vorbește el nu este decât revelația acestei înscrieri. În acest sens, am putea să vedem în Bachelard un educator. Lecția lui: cum să „locuim poetic” în această lume; un educator estetic.

Fiind un culegător de imagini disparate, el teoretizează o procedură care are de ce să înspăimânte pe un critic literar. „Pentru a primi direct virtutea unei imagini izolate, iar o imagine își are virtutea în izolare; fenomenologia ni se pare mai favorabilă decât psihanaliza; căci fenomenologia ne cere să asumăm noi înșine, fără critică și cu entuziasm, această imagine”. Recomandarea lui este entuziasmul necritic și izolarea, scoaterea din context.

Bachelard contribuie la fixarea poeticului însuși.

Cap. I.

Casa de la pivniță la pod sensul colibei

I.Casa este o făptură privilegiată, cu condiția, de a considera casa în același timp în unitatea și în complexitatea ei, încercând să-i integrezi toate valorile particulare într-o valoare fundamentală. Casa ne va furniza și imagini dispersate și un corp de imagini. Un soi de atracție a imaginilor le concentrează în jurul casei.

Nu e de ajuns să considerăm casa drept un „obiect” asupra căruia am putea face să reacționeze niște judecăți și niște reverii. Pentru fenomenolog, pentru psihanalist, pentru psiholog, nu se pune problema să descrie niște case, să le detalieze aspectele pitorești și să le analizeze rațiunile de confort; ci dimpotrivă, trebuie să se depășească problemele descrierii, fie că această descriere este obiectivă sau subiectivă, fie că ea spune fapte sau impresii, ca să putem atinge virtuțile prime. Geograful, etnograful pot să ne descrie tipuri foarte variate de locuire. În orice locuință, chiar și în castel, găsirea cochiliei inițiale, aceasta este sarcina primă a fenomenologului.

Pentru un fenomenolog, nuanța trebuie luată ca un fenomen fiziologic spontan. Nuanța nu este o colorație superficială suplimentară.

Casa este colțul nostru de lume. Ea este primul nostru univers. Este cu adevărat un cosmos.

Orice spațiu într-adevăr locuit poartă esența noțiunii de casă. Ființa adăpostită sensibilizează limitele adăpostului său. Ea trăiește casa în realitatea ei și în virtualitatea ei, prin gând și prin visuri.

Toate adăposturile, toate refugiile, toate camerele au valori onirice consonante. Casa nu mai este cu adevărat „trăită” în pozitivitatea ei, binefacerile ei nu sunt recunoscute numai în ceasul prezent. Adevăratele stări de bine au un trecut. Un întreg trecut vine prin vis să viețuiască într-o casă nouă. Vorba anticilor: „Îți transporți acolo larii”. Casa, ca și focul, ca și apa, ne va permite să evocăm, luciri de reverie care luminează sinteza dintre imemorial și amintire. Memoria și imaginația nu se lasă disociate. Ambele lucrează la adâncirea lor reciprocă. Ambele constituie, în ordinea valorilor, o comunitate a amintirii și a imaginii. Astfel, casa nu se trăiește doar de pe o zi pe alta, pe firul unei povestiri, în istorisirea istoriei noastre. Prin vise, diversele sălașuri ale vieții noastre se întrepătrund și păstrează comorile zilelor de demult. Când, în casa cea nouă, revin amintirile vechilor locuințe, mergem în țara Copilăriei. Imobile , imobile ca Imemorialul. Trăim niște fixații, fixații de fericire.

Ne simțim reconfortați retrăind amintiri de protecție. Ceva închis trebuie să păstreze amintirile păstrându-le valoarea de imagini. Amintirile lumii exterioare nu vor avea niciodată aceeași tonalitate ca amintirile casei.

Dacă am fi întrebați care este cea mai mare binefacere a casei, am spune: casa adăpostește reveria, casa îl protejează pe visător, casa ne permite să visăm în pace. Nu numai gândurile și experiențele sancționează valorile umane. Reveriei îi aparțin valori care marchează omul în profunzimea sa. Ea se bucură direct de propria ființă. Așa încât, locurile unde am trăit reveria sunt restituite de la sine într-o nouă reverie. Locuințele din trecut sunt în noi nepieritoare tocmai fiindcă amintirile vechilor locuințe sunt retrăite ca niște reverii.

Scopul este că trebuie să arătăm că una dintre cele mai mari puteri de integrare pentru gândurile, amintirile și visurile omului este casa. Principiul liant este reveria. Trecutul, prezentul și viitorul îi conferă casei dinamici diferite, dinamici care adesea interferează, uneori opunându-se, alteori stimulându-se una pe alta. În viața omului, casa înlătură contingențele, își înmulțește îndemnurile la continuitate. Fără ea, omul ar fi o ființă dispersată. Ea îl menține pe om prin furtunile cerului și prin furtunile vieții. Ea este trup și suflet. Înainte de a fi „aruncat în lume” , așa cum o profesează metafizicile rapide, omul este depus în leagănul casei. Ființa este o valoare. Viața începe bine, ea începe închisă, ocrotită, în poala călduță a casei.

Când visăm la casa natală, în profunzimea extremă a visării, participăm la materia bine temperată a paradisului material. Poetul știe prea bine: casa ține copilăria imobilă „în brațele sale”:

„Casă, fald de câmpie, o, tu, lumină-a serii

Deodat* aproape capeți o față omenească

Ești lângă noi, sărutătorii, sărutându-ne”.

II.Datorită casei, multe din amintirile noastre locuiesc undeva, iar dacă și casa se complică puțin, dacă are pivniță și pod, unghere și coridoare, amintirile noastre au refugii din ce în ce mai bine caracterizate. Ne întoarcem toată viața în reveriile noastre. Topo-analiza este studiul psihologic sistematic al siturilor vieții noastre intime. În acest teatru al trecutului care este memoria noastră, decorul menține personajele în rolul lor dominant. Uneori credem că ne cunoaștem în timp, dar nu cunoaștem decât o suită de fixări în spații de stabilitate a ființei, a unei ființe care nu vrea să se scurgă, care, chiar când se întoarce în trecut în căutarea timpului pierdut, vrea să „suspende” zborul timpului. În miile sale de alveole, spațiul conține timp comprimat. La asta servește spațiul.

Reveriile sunt mai utile decât visele. Anchetele arată că reveriile pot fi foarte diferite de vise.

Localizarea unei amintiri în timp este o preocupare de biograf și nu corespunde decât un soi de istorie externă, o istorie de uz extern, de comunicat celorlalți.

Toate spațiile singurătăților noastre trecute, spațiile în care am suferit de singurătate, ne-am bucurat de singurătate, am dorit singurătatea, am compromis singurătatea, rămân de neșters în noi. Mai precis, ființa nu vrea să le șteargă. Ea știe din instinct că aceste spații ale singurătății sale sunt constitutive. Chiar atunci când aceste spații sunt pentru totdeauna exculse din prezent, străine de acum înainte de toate promisiunile viitorului, chiar atunci când nu mai avem pod, când ne-am pierdut mansarda, va rămâne totdeauna faptul că ne-a plăcut un pod, că am trăit într-o mansardă. Ne vom întoarce acolo noaptea în vis. Locurile acestea au valoare de cochilie. Și când mergem până la capătul labirinturilor din somn, cunoaștem poate niște repaosuri anteumane. Chiar în reveria din timpul zilei, amintirea singurătăților înguste, simple, strânse constituie pentru noi experiențe ale spațiului reconfortant, ale unui spațiu care nu dorește să se extindă, ci care ar vrea mai ales să fie posedat. Putem prea bine altădată să găsim că mansarda e prea strâmtă, că e figuroasă iarna și încinsă vara.

Inconștientul este bine adăpostit, fericit. El locuiește în spațiul fericirii sale. Nu trebuie să uităm că există reveria omului care umblă, o reverie a drumului.

„Duceți-mă cu voi, drumuri!”… spune Marceline Desbordes-Valmore, gândindu-se la Flandra ei natală („Un pârâiaș din Scarpe”).

Și ce frumos obiect dinamic este o cărare! Cât de precise rămân în conștiința musculară cărările familiare de pe deal! Un poet evocă tot acest dinamism într-un singur vers:

„O, drumurile mele și cadența lor”. (Jean Caubere, „Pustiuri” , Editions Debresse, p.38.)

George Sand, visând la marginea unei poteci cu nisip galben, vede viața curgând. Ea scrie: „Ce e mai frumos decât un drum? Este simbolul și imaginea vieții active și variate”. (Consuelo, II, p.116).

Fiecare ar trebui să-și spună drumurile, răspântiile, băncile. Fiecare ar trebui să traseze harta ținuturilor sale pierdute. Thoreau își are, spune el, planul câmpiilor înscris în suflet, iar Jean Wahl scrie:

„Vălurirea tufelor

O am în mine”. (Poeme, p.46)

Astfel acoperim universul cu desenele noastre trăite. Nu trebuie ca aceste desene să fie exacte. Trebuie doar să fie acordate în tonalitatea spațiului nostru interior. Spațiul cheamă acțiunea, iar înainte de acțiune imaginația lucrează. Ea seceră și ară.

Toate spațiile de intimitate sunt marcate de atracție. Ființa lor este bună-starea.

IV.Valorile de adăpost le regăsim printr-o simplă evocare. Pitorescul excesiv al unei locuințe poate să îi ascundă intimitatea. Adevăratele case din amintire, casele în care ne readuc visurile noastre, casele bogate în onirism credincios, nu se lasă descrise. A le descrie ar însemna a le ,,lăsa să fie vizitate,,. Casa cea dintâi și oniric definitivă trebuia să-și păstreze penumbra. Ea ține de literatura în adâncime, adică de poezie, și nu de literatura vorbăreață care are nevoie de romanul altora ca să-și analizeze intimitatea.

Există sens în a spune, în planul unei filosofii a literaturii și a poeziei, că „scriem o cameră” , că „citim o cameră” , „că citim o casă”.

Casa din amintire devine psihologic complexă. Sălașurilor ei de singurătate li se asociază camera, odaia în care au domnit ființele dominante. Casa natală este o casă locuită. Valorile ei de intimitate se împrăștie în ea, nu prea se stabilizează.

Casa natală este fizic înscrisă în noi. Ea este un grup de obișnuințe organice. După douăzeci de ani, în ciuda tuturor scărilor anonime, ne-am regăsi reflexele „primei scări” , nu ne-am împiedica la o treaptă ceva mai înaltă. Toată ființa casei s-ar desfășura, credincioasă ființei noastre. Am împinge ușa care scârțâie cu același gest, am merge pe întuneric în podul îndepărtat.

Casele succesive, unde am locuit mai târziu, ne-au banalizat desigur gesturile. Suntem foarte surprinși să constatăm întorcându-ne în vechea casă, după douăzeci de ani de odisee, că gesturile cele mai fine, gesturile dintâi reînvie depdată, mereu perfecte. Casa natală a înscris în noi ierarhia diverselor forme de a locui.

Casa natală este mai mult decât un corp de locuință, ea este un corp de vise. Fiecare din ungherele ei a fost un sălaș de reverie, iar adeseori sălașul a particularizat reveria. Casa, odaia, podul unde ai fost singur oferă cadrele unei reverii interminabile, ale unei reverii pe care singură poezia ar putea-o împlini, îndeplini, printr-o operă. Există pentru fiecare dintre noi o casă onirică, o casă a amintirii-vis, pierdută în umbra unui „dincolo” de trecutu adevărat. Această casă onirică este cripta casei natale. Copilăria este cu siguranță mai mare decât realitatea. Pentru a resimți, străbătând întreg statutul vârstei noastre, atașamentul față de casa natală, visul este mai puternic decât gândurile. Puterile inconștientului sunt cele ce fixează cele mai îndepărtate amintiri. Memoria noastră de copil nu conține decât monede uzate. În noi copilăria rămâne vie și poetic utilă pe planul reveriei și nu pe planul faptelor. A locui oniric casa natală este mai mult decât a o locui prin amintire, înseamnă a trăi în casa dispărută așa cum am visat în ea.

În „Memoriile” sale, Alexandre Dumas spune că era un copil plictisit, plictisit până la lacrimi. Când îl găsea mama lui așa, plângând de plictiseală, îi spunea:

„-Și de ce plânge Dumas?

-Dumas plânge fiindcă Dumas are lacrimi” , răspundea copilul de șase ani. Aici e vorba de o anecdotă asemenea celor povestite de obicei în „Memorii”. Câți copii nu părăsesc joaca și se duc să se plictisească într-un colț de pod. Un pod al plictiselilor.

Dincolo de toate valorile pozitive de protecție, în casa nataă se stabilesc valori de vis, ultimele valori care rămân atunci când casa nu mai este. Centre de plictiseală, centre de singurătate, centre de reverii se grupează pentru a constitui casa onirică mai durabilă decât amintirile împrăștiate în casa natală.

V.Casa este un corp de imagini care îi dau omului motive sau iluzii de stabilitate. Pentru a pune în ordine imaginile, trebuie să luăm în considerare două teme principale de legătură:

1.Casa este imaginată ca o ființă verticală. Ea se înalță. Se diferențiază în sensul verticalității sale. Este unul dintre apelurile la conștiința noastră de verticalitate.

2.Casa este imaginată ca o ființă concentrată. Ea ne cheamă la o conștiință de centralitate.

Verticalitatea este asigurată de polaritatea pivniță-pod. Acoperișul își spune imediat rațiunea lui de a fi: el îl acoperă pe omul care se teme de ploaie și de soare. Înclinarea acoperișului poate fi „înțeleasă”. Visătorul însuși visează rațional; pentru el, acoperișul ascuțit taie norii. În pod vedem, cu plăcere, în goliciunea ei, puternica osatură a grinzilor.

Și pivniței i se pot găsi anumite utilități. Are câteva comodități. Ea este în primul rând ,,ființa obscură,, a casei, ființa care participă la puterile subpământene. Visând la ea, ne racordăm la iraționalitatea profunzimilor.

Vom deveni sensibili la această dublă polaritate verticală a casei dacă devenim sensibili la funcția de locuire într-atât încât să facem din ea o replică imaginară a funcției de construire. Visătorul le „edifică” , etajele de sus, podul, le reedifică bine edificate. În ceea ce privește pivnița, locuitorul pasionat o adâncește, îi activează adâncimea. Acest lucru nu e de ajuns, reveria lucrează in continuare. Înspre pământul săpat, visele nu au limită.

Psihanalistul C.-G. Jung se servește de dubla imagine a pivniței și podului pentru a analiza spaimele care bântuie casa. În cartea lui Jung, vom găsi ,,Omul descoperindu-și sufletul,, („L*homme a la decouverte de son ame”), o comparație în care speranța pe care o are ființa conștientă de a „nimici autonomia complexelor de-botezându-le”. Imaginea este următoarea: „Aici conștiința se comportă ca un om care, auzind un zgomot suspect în pivniță, aleargă în pod ca să constate că nu sunt hoți și că, prin urmare, zgomotul era pură închipuire. În realitate, acest om prudent nu a îndrăznit să se aventureze până în pivniță”. În loc să înfrunte pivnița (inconștientul) „omul prudent” al lui Jung face din pod un alibi pentru propriul curaj. În pod, șoarecii și șobolanii pot să facă gălăgie. Dacă vine stăpânul, ei vor intra în tăcerea găurii lor. În pivniță se mișcă niște ființe mai lente, care nu au pași atât de mici și grăbiți , niște ființe mai misterioase. În pod, spaimele se „raționalizează” cu ușurință. În pivniță, „raționalizarea” este mai puțin rapidă și mai puțin clară, ea nu e niciodată „definitivă”. În pod experiența zilei poate întotdeauna să șteargă spaimele nopții. În pivniță, tenebrele rămân zi și noapte. Chiar la lumina lumânării, omul din pivniță vede dansând umbre pe zidurile negre.

Când casa visătorului e situată în oraș, foarte des visul este de a domina, prin adâncime, pivnițele învecinate. Locuința sa vrea subteranele caselor-fortărețe din legendă, unde niște căi misterioase făceau să comunice pe dedesubtul oricărei incinte, oricărui zid de apărare, oricărui șanț, centrul castelului cu pădurea îndepărtată.

În romanele lui Henri Bosco, mare visător de case, întâlnim ultra-pivnițe. Sub casa Anticarului se află „o rotondă boltită din care se deschid patru uși”. Prin cele patru uși pleacă niște coridoare care ,,domină,, într-un fel cele patru puncte cardinale ale unui orizont subteran. Ușa dinspre răsărit se deschide și atunci „pe sub pământ mergem foarte departe, sub casele din acel cartier…” Labirintelor de coridoare cu „aer gre,” li se asociază rotonde și capele, sanctuare ale tainei. Pivnița din Anticarul este oniric complexă.

Pivnița lui Henri Bosco, cu ramificații încrucișate, este un război de țesut destin. Eroul care își povestește aventurile are el însuși un inel destinal, un inel cu piatra marcată cu semne din vremuri străvechi. Chiar în momentul în care două mari destine ale dragostei erau pe cale să se împletească, va muri în cavoul casei blestemate una dintre cele mai frumoase silfide ale romancierului, o făptură a grădinii și a turnului, ființa care trebuia să aducă fericirea.

Într-o altă locuință în care ne conduce romancierul, ultra-pivnița nu se mai află sub semnul tenebroaselor proiecte ale oamenilor infernali.

Casa cu rădăcină cosmică ne va apărea ca o plantă de piatră care crește din stâncă până la azurul unui turn.

Eroul romanului Anticarul, surprins într-o vizită indiscretă, a trebuit să coboare în subsolul unei case.

Poem al pivniței cosmice.

Chiar la picioarele mele apa ieși din tenebre.

Apa!…un bazin imens! Și ce apă!… O apă neagră, adormită, atât de desăvârșit de netedă că nici un rid, nici o bulă de aer nu-i tulbura suprafața. Nici un izvor, nici o origine. Se afla acolo de mii de ani, și rămânea surprinsă de stâncă, se întindea într-o singură pânză insensibilă și se făcuse, în teaca ei de piatră, una cu acea piatră neagră, nemișcată, prizonieră a lumii minerale. Îndurase masa stri-vitoare, enorma îngrămădire a acestei lumi opresive. Sub această greutate, ai fi zis că își schimbase natura, infiltrându-se prin gro-simea lespezilor de calcar care-i păstrau taina. Devenise astfel elementul fluid cel mai dens al muntelui subteran. Opacitatea și consistența ei insolită2 făcea din ea un soi de materie necunoscută și încărcată de fosforescențe din care nu ajungeau la suprafață decât niște fulgurații trecătoare. Semne ale puterilor obscure ce se odihneau în adâncuri, aceste colorații electrice manifestau viața latentă și redutabila putere a acestui element încă adormit. Mă înfioram văzâind-o.

Acest fior nu mai e o spaimă omenească, e o spaimă cosmic, o spaimă antropo-cosmică ce răspunde ca un ecou marii legende a omului ajuns în situații primitive. De la pivnița săpată în stâncă la subteran, de la subteran la apa adormită, am trecut din lumea construită în lumea visată, am trecut de la roman la poezie. Dar realul și visul sunt acum într-o unitate. Casa, pivnița, pământul adânc își găsesc totalitatea prin adâncime. Casa a devenit o făptură a naturii. Ea e solidară cu muntele și cu apele care străbat pământul. Marea plantă de piatră care este casa nu ar crește bine dacă nu ar avea apa subteranelor la bază. Dincolo de apa subterană, pivnița lui Bosco își regăsește scările. „O scară ce săpa în stâncă și, urcând, se răsucea. Era foarte îngustă și abruptă. Am început s-o urc”.(p.155).

Casa evocată de Bosco se îndreaptă de la pământ spre cer. Dacă ar trebui să fim arhitectul casei onirice, am ezita între casa cu trei niveluri și casa cu patru niveluri. Casa cu trei niveluri, cea mai simplă în ceea ce privește înălțimea esențială, are o pivniță, un parter și un pod. Casa cu patru nivele mai pune un etaj între parter și pod. Încă un etaj, un al doilea etaj și visele se încurcă. În casa onirică, topo-analiza nu știe să numere decât până la trei sau patru.

De la unu până la trei sau patru merg și scările. Toate diferențiate. Scara care duce la pivniță, o coborâm întotdeauna. Coborârea este cea care îi caracterizează onirismul. Scara care duce la cameră o urcăm și o coborâm. Este o cale mai banală. E familiară.

Scara podului, mai abruptă, mai frustă, o urcăm întotdeauna. Ea poartă semnul ascensiunii către cea mai liniștită singurătate.