Poetica Lui Nichita Stanescu Raportata la Poeticile Straine Si Romanesti

CUPRINS

Capitolul I:

Date biobibliografice

Capitolul II:

Poetica lui Nichita Stănescu raportată la poeticile străine și românești:

A)Contextul universal

B)Contextul românesc

Capitolul III:

Arta poetică a lui Nichita Stănescu

A)Modernismul

B)Neomodernismul

C)Postmodernismul

Capitolul IV:

Concluzii

Bibliografie

ARGUMENT

Nichita Stănescu este unul dintre cei mai inediti poeți ai anilor ’60, care au născut așa numita “generație tânără” a poeziei românești. Marele merit al poetului Nichita Stănescu este acela de a crea un nou limbaj în poezia românească. Dacă Mihai Eminescu este supranumit “luceafarul” poeziei romanești, Nichita Stănescu este “poetul necuvintelor”. Nichita Stănescu poet al secolului XX, a creat o operă de mare profunzime și originalitate, aducând un limbaj abstract.

Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a limbajului poetic,în jurul cărților sale dându-se o adevărată “bătălie a modernității”.Ca și Eminescu în cadrul romantismului european,poate mai tranșant chiar,Nichita Stănescu nu seamănă cu nimeni.Este propriul său reper.Aparținând principial structurii liricii moderne,ca rețea abstractă a unei paradigme literare a secolului nostru,Nichita Stănescu impune prin originalitatea expresiei viziunii sale un sistem poetic insolit și inconfundabil.Poezia stănesciană reia tradiția liricii interbelice,făcând totodată,printr-o sinteză unică neomodernă,trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârșitului de mileniu.Prin ea s-a petrecut în poezia românească,după întemeierea ei de către Eminescu,o a doua mare mutație a structurilor limbajului și viziunii poetice,prima fiind cea modernistă a interbelicilor.Dacă pentru poetul modern existența este o problemă de limbaj,cu Nichita Stănescu limbajul începe să devină tot mai mult o problemă de existență.Dacă clasicii vedeau categoriile imuabile și reci,romanticii-individualitățile onirice,patetic curgând în durată,iar modernii esențele ultime,neschimbătoare sub forme,cu Nichita Stănescu cuvintele încep să se vadă în sine.El vede însăși structura metaforei care configurează altfel lumea prin vorbirea poetică.Acest moment neomodern al generației de la ’68 vede prin Nichita Stănescu cuvintele schimbându-se în necuvinte,izvodind astfel o “facere a lumii fără lume”.

Impresia de ruptura a poeticii saizeciste-o ruptura constructiva-este generată si susținută de însăși noutatea ei.Observația profesorului Iosif Cheie-Pantea asupra dimensiunii constructive a poeticii lui Nichita Stănescu definește,sub acest aspect,atitudinea întregii generații din care face parte: << Nichita Stănescu gândește actul poetic în sens pozitiv,ca re-construire a lumii după legile proprii ficțiuni artistice și,totodată,înnobilare a sensurilor ei “barbare”.In cel mai autentic spirit de post-modernitate,poetul nostru recuperează esența poeziei dintotdeauna afirmând că aceasta consistă în “tendința spre ființă…”>>.

Ruptura provocată de poezia acestei generații a produs o mișcare imprevizibilă a granițelor poeziei,și,totodată,a orizontului de așteptare,în accepția de cadru primar în care se produce întalnirea dintre opera și receptor.Intr-un asemenea cadru delimitat,printre altele,de tradiția literară și fixat într-o realitate istorică distinctă,noutatea unui curent literar sau a unei generații literare provoacă tensiuni specifice,în sensul că neagă familiaritatea receptorilor cu anumite modele estetice.

CAPITOLUL I

DATE BIOBIBLIOGRAFICE

“Poetul nu are biografie:biografia lui este de fapt propria lui operă,mai bună sau mai rea,mai măreață sau mai puțin măreață.”

Nichita Stănescu

Încercarea de a-l situa exact pe Nichita Stănescu în spațiu și timp pare prozaică.Marele poet devenise încă de pe vremea când trăia un simbol,un om stilizat,iar reinvestirea lui cu atribute omenești(familie,școală,generație etc.) echivalează pentru mulți cititori cu o demitizare.

Trebuie însă depașită această formă naivă de admirație și să ne obișnuim cu ideea că Nichita Stănescu a existat.Bineînțeles că nimeni nu contestă acest fapt în sine,dar aproape nimeni nu și-l asumă.Îl tratează ca pe o simplă convenție.În realitate,existența lui Nichita Stănescu într-un anumit loc și într-un anumit timp reprezintă mult mai mult decât o circumstanță oarecare.Reprezintă chiar prilejul de care s-a servit poetul pentru a se manifesta ca poet și,deci,un element de structurare a operei.Fac o greșeală cei care cred că un mare artist,oriunde și oricât ar fi trăit ar fi fost același.Nichita Stănescu n-ar fi fost același dacă ar fi apărut în alte împrejurări.Poate că nici n-ar fi scris poezie.Sau poate că ar fi scris poezie de altă factură.Așa cum limba română(singura limbă pe care a cunoscut-o),cu specificul ei,i-a impus un anumit fel de a scrie,tot așa părinții,atmosfera din anii copilăriei,profesorii,viața literară,cu forțele lor de atracție și respingere și prin mecanisme complicate,imposibil de analizat până la capăt,au contribuit la organizarea elanului liric înnăscut i-au conferit <<istoricitate>>.Meritul lui Nichita Stănescu este de a fi atins maximum de eficiență artistică în condițiile date,transformând adeseori obstacolele în atuuri.

În poezia lui Nichita Stănescu există foarte puțină “biografie”.Dacă nu am avea documente propriu-zise la dispoziție,cu greu ne-am face o idee despre viața poetului cercetându-i versurile.Am detecta doar,câteva<<amintiri din copilărie>>,și ele vagi,ca niște fotografii voalate:

“Ah,din fugă sărea sub arțar,

smulgându-i o frunză cu dinții!

(Pieile roșii,pe sub arțar,

goneau,arătându-și dinții!)

Iată lasoul,mâna,atentă,

Ochește bizonul de aer…

Ah,din fugă săream sub arțar,

Smulgându-i o frunză cu dinții.”

Eugen Simion definește poezia lui Nichita Stănescu <<Poezia poeziei>>,iar pe autor <<Un poet al transparenței>>.”Nichita Stănescu-menționează criticul în <<Scriitori români de azi>> e,ca puțini scriitori români,un comediograf cuperor al cuvântului și rareori aflăm,că în excelentul poem <<Frunză verde de albastru>>,o mai categorică dovadă de finețe tehnică.Aici totul e potrivit pe dos,oglinzile sunetelor sunt tulburate dinadins și noțiunile sunt formulate liric prin noțiuni ce li se opun.Totul pare un joc vinovat,dar nu-i decât știința de a înfige un dinte de îndoială în carnea tare a cuvântului și a forța spiritul nostru să gândească în alte tipare decât acelea obișnuite.Linia dintre noțiuni dispare și ‚<<Nichita Stănescu ne propune un limbaj poetic cu desăvârșire nou.>>”

Nichita Stănescu (în certificatul de naștere:Stănescu Hristea Nichita)s-a născut la Ploiești,la 31 martie 1933 <<dintr-un țăran român și dintr-o mamă rusoaică.>>În linie paternă,Nichita Stănescu se trage dintr-o solidă familie de mici meșteșugari și comercianți români,la origine țărani prahoveni veniți în Ploiești pe la începutul secolului XIX.Mama,Tatiana Cereaciukin,s-a născut la 16 februarie 1910,la Voronej,într-o familie de condiție nobilă din părțile Donețului,refugiată apoi în România.Se mută la Ploiești unde îl va întâlni pe Nicolae Stănescu.

Între anii 1944-1952,Nichita Stănescu urmează liceul <<Sfântul Petru și Pavel>> devenit <<I.L.Caragiale>>din Ploiești.În clasa I acesta a rămas repetent.În general,însă,a învățat bine,iar în liceu a devenit o mică vedetă,desenând caricaturi,compunând versuri în argou,jucând fotbal.În anul 1952 se va căsători cu Magdalena Petrescu dar tinerii se vor despărți după un an.Este absolvent al Facultății de Filologie din București,în anul 1957,an în care și debutează în revistele “Tribuna” și “Gazeta literară”din Cluj cu trei poezii.La “Gazeta literară”va lucra pentru scurt timp corector și apoi redactor la secția de poezie(director Zaharia Stancu).Primul volum,”Sensul iubirii”,apare în anul 1960.Primește premiul Internațional Herder și marele premiu Cununa de Aur de la Struga(Iugoslavia).

Anii ‘50 îl surprind pe tânărul Nichita Stănescu pe culoarele unui liceu ploieștean,mereu înconjurat de un grup de admiratori <<sateliți>>, într-o permanentă luptă cu disciplina.Spirit ascuțit ,protestatar ,elevul Stănescu ridiculizează orice formă de <<încarcerare>> a libertații de manifestare a gândului sau sentimentului.Scrie poezii, inventează ,glumește,ironizează sau pur și simplu se joacă,<<făcând spirite>>,în cel mai normal stil adolescentin;robustul și simpaticul Nichita nu este luat prea în serios de nimeni.Îsi câștigă însă o reputație de <<poet>>,pe care o va sluji el însuși cu emoție,din anii de facultate până la moarte.Este doar cu doi ani mai în vârstă decât Labiș si mărturisește cu sinceritate că l-a <<invidiat>>și <<urât>> la culme pe cel ce a citit la o adunare,în amfiteatrul Odobescu al Facultății ,”Moartea căprioarei”.

Primul volum de poezii,”Sensul iubirii”,(1960)anunță un univers diafan,o poetică a translucidului,a adolescentului cântec de „izbândă”a sunetului și a luminii.Tema este ieșirea din comun,nașterea într-o nouă dimensiune a materiei.”Sensul iubirii” putea apărea la vremea lui ca expresie a unei voci surprinzător de noi într-un context în care versificarea banală și ternă a realului sau cotidianului ajunge la ultimele sale consecințe.Epoca a fost tulbure și frământată,dar poezia aspira spre ieșire de sub imperiul ocazionalului și al vicisitudinilor de tot felul. Un vitalism cast și vibrant modelează concomitent verbul poemelor.Acesta devine abstract fără ostentație și oscilează cu seninătate și firesc între noțiuni și imagini,construind cu aceste elemente o lume poetică al cărei personaj reprezentativ este Amfion ,înălțând prin cântec edificiul poeziei.Ideea de jertfă, pe linia unui tradiționalism de îndepărtată sorginte mitică autohtonă, este implicită:poetul clădește lumea cu sine ,identificat în cântecul său.Mirarea în fața făcutului a existenței(‚,Ce bine că ești,ce mirare că sunt”-„Cântec”) se constituie în premisă unei bucurii impetuoase de viață,și dă poeziei celui de-al doilea volum”O viziune a sentimentelor”(1964) un aer de mare prospețime virginală, de trimis,după I. Negoițescu,la senzația similară lăsată de lirica lui Macedonski..Fără a se îndepărta excesiv de aceste coordonate,”Dreptul la timp”(1965) introduce totuși o temă care va fi dominantă în volumele următoare și va da caracterul inconfundabil al liricii lui Nichita Stănescu. Este vorba de o deschidere către cosmic,consecință a extazului pur ce stăpânea o parte din primele poeme. Limbajul se abstractizează în oarecare măsură , entuziasmul lasă loc gravității , sunt elementele unei poezii de factură gnomică din volumele ulterioare „Elegiilor” , care întregesc sensul liricii lui Stănescu și îl îmbogățesc .Ideea morții , revelată ca moarte a celuilalt se raliază motivului alterității , pe o linie deja câștigată de poezia europeană , dar în tonuri proprii . Adiacent , obsesia cuvântului , a limbajului , a arderii cuvântului ca posibilitatea extremă de reînnoire a comunicării fixează o altă componentă a lirismului stănescian . Rezumând , cele trei cicluri de până la „Elegii” marchează un efort de cucerire a << stării de poezie >> prin așezarea în centrul geometric al gândirii poetice , a eului liric vizionar , prin propunerea unei poetici clădite pe senzații , concomitent cu amplificarea spre cosmic , și , inevitabil , spre gnomic și spre abstract , a expresiei poetice . „11 Elegii” (1965) reprezintă un moment de referință al liricii românești contemporane în ansamblu . Este vorba de un ciclu unitar de 12 poeme în care ceea ce se cuvine a fi subliniat în primul rând este capacitatea poetului de a depăși orice convenție stilistică , suprarealismul și experimentalismul se alătură poeziei conceptuale , imaginea poetică nu cedează în fața noțiunii , iar acea estetică a senzației fruste se aliază cu motivul comunicării dincolo de cuvinte . Cu tot caracterul lor elaborat și , pe alocuri , ermetic , „Elegiile” și-ar putea lua toate ca motto versurile dine stilistică , suprarealismul și experimentalismul se alătură poeziei conceptuale , imaginea poetică nu cedează în fața noțiunii , iar acea estetică a senzației fruste se aliază cu motivul comunicării dincolo de cuvinte . Cu tot caracterul lor elaborat și , pe alocuri , ermetic , „Elegiile” și-ar putea lua toate ca motto versurile din ultima dintre ele :

Totul e atât de simplu ,

atât de simplu , încât

devine de neînteles

De fapt prin aceste poeme se instituie un sens al relativității și implicit , al libertății extreme al cunoașterii . Eul poate ajunge să pătrundă cu mintea sau cu simțurile orice , pentru că prin insăși numirea lucrurilor ele sunt înțelese . Există în aceste poezii un fel de exasperare a percepției , decurgând tocmai din faptul că ceea ce se reproduce de către ființă este doar aparență a lucrurilor si nu esența lor , simțurile se dilată până la absurd pentru a pipăi esența fenomenelor

Ciclul „Obiecte cosmice” (în „Alfa,1967,volum antologic) sau „Oul si sfera”(1967) trăiesc în această atmosferă rarefiată , in care este dominantă impresia de relativitate totală , expresie a stării de ființă . << Pustietatea divină >> , cum este numit tărâmul a ceea ce nu există , condensează unul din polii acestei concepții , la celălalt , pe canavaua metrică a versului popular , relativizarea și neantul ajung până la expresie devenită absurdă , de un suprarealism sui-generis .

Gustul pentru paradox se unește cu convingerea posibilității de atingere a abstractului chiar prin cel mai firesc gest cu putință . Privirea este singura expresie cu adevărat pură motiv ce va reveni la Nichita Stănescu nu numai in poezie , ci și in eseurile din „Cartea de recitire” . Aici absurdul este văzut ca o noutate absolută , sortită totuși să intre in firesc în raport cu absurdul lingvistic următor . Această credinta dă de fapt poetului încrederea nesfârșită în posibilitățile sale inventive , și fără această deplină libertate poezia sa nu și-ar găsi sensul . In această fază , poezia are nevoie de mituri . Un mit este Ptolemeu în „Laus Ptolemaei” (1968) <<invațatul dintre invațați / cel mai mare >> , gândind în limitele bunului simț , care este așezat asupra rațiunii . Dar paradoxul se dizolvă repede in tonul aici sibilinic , aici oracular sau chiar laudic si livresc .

Meditația lirică asupra sensului ființei se răsfrânge în „Necuvintele” (1969) asupra verbului . Dacă absurdul este o stare obținută prin îmbinarea îndrazneață și liberă a cuvintelor , cuvântul nu e totuși decât un << vehicul >> . Adevărata poezie este viziune , sentiment întrevedere în transparența unui absolut care nu mai necesită comunicare ci identificare . „Necuvintele” demonstrează tocmai această aspirație spre un limbaj absolut care să nu mai apeleze la vehicolul vorbirii . Ideea de comunicare si cea de alteritate sunt unite , un << tu >> absolut izolează poetul de ceea ce il înconjoara . In esență , caracterul agonal al comunicării este mereu celebrat . Volumul înseamna un alt vârf al creației poetului si aproape o detașare de o anumita ariditate ce amenința volumele precedente . Ultima etapă a scrisului lui Nichita Stănescu de la „In dulcele stil clasic” (1970) la „Măreția frigului” (1972) este însă aproape o împăcare cu cuvintele , o reluare a motivelor prezente în ciclurile de după „Elegii” într-un ton care , dacă nu abandonează vocația paradoxului sau a conceptualului , redescoperă timbrul cuvântului . Tensiunea spre dobândirea unui absolut al cunoașterii lasă parcă loc unui anume regret risipit până la urmă în joc . Paralel , elegiile pentru inaintașii poeziei românești , conținute in „Cartea de recitire” (1972) , ne descoperă un poet întors către izvoare , ca să găsească în ele o altă rațiune de a fi a propriului verb .

Nichita Stănescu se stinge din viață la 13 decembrie 1983,fiind înmormântat la cimitirul Bellu din București,lângă marele poet național Mihai Eminescu.

Subiacent , conștiința unei mari responsabilități față de cuvânt este și ea prezentă . Nichita Stănescu este departe de a fi un experimentator în poezie : el este mai mult , un inventator Și totuși nu spectacularul invențiilor sau asociațiilor lingvistice este cel care frapează , ci efortul de sistematizare și de organizare , de creare a unui cosmos al vorbirii . Dacă o apropiere formala de suparealism se poate face , ea este în ultimă instanță nerelevantă . Potrivind cuvinte , poetul este continuu în căutarea ideii , până la semnificația ultimă a acestui drum : ideea de cuvânt . Prin paradox , căutarea unui sens final al posibilității de comunicare ar trebui sa ducă la absența rostirii , viziune pură . Tensiunea ultimă a poeziei lui Stănescu este aceea a parasirii cuvântului .

CAPITOLUL II

POETICA LUI NICHITA STĂNESCU RAPORTATĂ LA POETICILE

STRĂINE ȘI ROMÂNEȘTI

A) CONTEXTUL UNIVERSAL

„Intens asociată cu o limba naturală ,poezia nu poate fi definită doar ca un limbaj paradoxal.” Nu există nici un criteriu de a demarca <<poeticul de poetic>>,dacă rămânem în planul exclusiv al limbii:tot ce se petrece de o parte a imaginarei linii care separă poeticul de stilistic, poemul de frază și de cuvânt, poezia de limbă ,poate fi descoperit si de cealaltă parte a ei.”Frontiera care desparte opera poetică de ceea ce nu este opera poetică-afirma Jakobson- este mai labilă decât frontierele din organizarea internă a statului chinez de odinioară.” Poezia face apel la microstructurile limbii ca la un material cu ajutorul căruia iși construiește macrostructura proprie.

Există o infinitate de definiții mai ales ale poeților moderni,căutători de noi formule,majoritatea voind a surprinde esența lirismului ca formă specifică de cunoaștere.Impasul în care ajunsese între cele două razboaie filosofia,a dus și în estetica poeziei la iraționalism culminând cu teza abatelui,Bremond din “La poésie pure”(1962) după care poezia este o mistică de extaz,similară aceleia a rugăciunii.S-a zis că metafizica tratează cu o minuțioasă exactitate despre incognoscibil.La fel poezia devenea domeniul a ceea ce nu se poate spune.Însă nazuința adevăraților poeți a fost întotdeauna tocmai aceea de a înțelege rosturile existenței,sensurile cele mai adânci ale vieții,destinul umanității până și furtunile dezlănțuite de zei,după Hölderlin,care își închipuie pe poeți,stând cu capul descoperit sub trăznetul lui Jupiter pentru a-l prinde și a-l preda,învăluit în cântecul poporului,ca pe un dar ceresc.

Critica se bucură de avantajul de a discuta în concret.Numai criticul dogmatic,deci ne-criticul,raporta observațiile sale cu privire la volumul unui poet,unei entități himerice a minții sale:Poezia în realitate,făcând un paradox,am spune:nu există poezie,există numai poeți.Criticul examinând opera unui poet nu va potrivi faptele la teorii,căutând să vadă dacă opera examinată corespunde concepției sale despre poezie,ci va căuta să demonstreze,prin comparații cu alte opere,existența sau neființa operei în fața sa.Cunoscătorul de poezie știe că originalitate absolută nu există și că dacă o poezie spune mult,foarte probabil cineva a mai exprimat ideea cu alte mijloace.Criticul trebuie să fie un spirit dotat cu capacitatea de analiză,de desfășurare a operei de artă,de explicare și în același timp,cu fantezie,cu capacitatea de reconstrucție,de a face să trăiască universuri posibile.Poeții înșiși crează universuri lirice,adevărate continente noi cu fauna și flora lor care trebuie doar identificate și descrise.Critica nu se poate mărgini numai la semnalarea universului liric al unui poet,ea trebuie să-l reconstituie,să-l recreeze.Se mai vorbește de o misiune a poetului și de mesajul său.Au fost,într-adevăr,poeți ce se credeau destinați a schimba ceva pe pământ,prin puterea verbului lor,precum Victor Hugo,întrevăzând fie și numai utopic,viitorul.

Horațiu închina vremii sale “Carmen Saeculare”,Ghoete n-a fugit de ceea ce de la el s-a numit “Gelegenheitsgedicht”,poezie ocazională.Poetul trăiește și din contemporanitatea sa și un critic este dator să evidențieze intensitatea rezonanței epocii în sufletul poetului sau cel puțin tensiunea stăruită de tumultul veacului în conștiința lui.

Antichitatea trăiește în Homer,Evul Mediu în Dante,Renașterea în Petrarca,Epoca Modernă în Shelley,Puskin,Eminescu,istoria <<contemporană>> în Rilke,era socialistă în Mayakowski.

In primele sale volume,lumina proaspătă și matinală a astrului tutelar apolinic diafanează realul dăruindu-i o patetică și fără de prihană aura adolescentină.Un dulce sentiment al iubirii însuflețește universul acesta,dematerializându-l,schimbându-l în cuvinte,căci cuvintele sunt pentru Nichita Stănescu umbra de aur a materiei în conștiința,iar poezia starea de îndragostit exprimată.Iubirea care la Dante mișcă sorii și stelele,stăpanește acum cosmosul cuvintelor,asemenea energiilor primordiale ele Logosului creator.

Calea aleasă de Nichita Stănescu a fost aceea a revalorificării unei componente poetice romantice și anume cea a propunerii eului liric drept centru al poeziei.In această direcție poezia sa se constituie sub semnul a ceea ce ,vorbind despre Jorge Guillen,Damaso Alonso numea <<impulsuri elementare>>.Senzația este cea care primează și dă glas unei aspirații profunde,de mare prospețime pentru o anume puritate a trăirii:”Cântec de iarnă”,”O călărire în zori”,”Dimineață marină”.Reprezentarea pedestră a cotidianului este inlocuită cu imaginea devenită apoi,în volumele succesive,viziune.De fapt,poetul redescoperă instanța rimbaudliană a vizionarismului și ,concomitent,a unei mari capacități inventive care poate să substituie oricarei necesități de reflectare.

Pornind de la cunoscuta revoluție a limbajului în poezia secolului nostru,începută cu Rimbaud,Mallarmé,Valery,cand lirismul devine autoreflexiv,s-ar putea crede ca avem de-a face cu o <<poezie a poeziei>>,o elucidare teoretică a fundamentelor poeticului prin poezia însăși,ceea ce nu poate fi adevarat.

Potrivit lui Nichita Stănescu,poezia în general,nu se afla în poet,ci în cititor.E o teză paradoxală,dar ea devine usor de admis daca l-am citi pe Valéry.

Ca si Mallarmé,Nichita Stănescu lasă libera initiativă cuvintelor,dă un sens profund,superior,cuvintelor celor mai obișnuite,cuvintelor <<tribului>>.

Ca si Valéry,Nichita Stănescu are convingerea ca între poet și cititor,diferența nu e de talent,ci de inteligență a talentului,de expresivitate a acestuia.

Poezia sa este una ludică,fondată pe ratinalitate ca și la Valéry.

La Nichita Stănescu nu este vorba doar de o metapoezie,un discurs în care eul devine impersonal,ci de o încercare dramatică de transcedere a poeticului,înteles ca o convenție,nu în afara sa,într-o producție de arte poetice,ci înspre existentă.

CONTEXTUL ROMÂNESC

Nichita Stănescu a trecut dincolo de generația sa ,plasându-se într-o ascendență<<nobilă>> poetică:decantarea până la esența liricului,depersonalizarea și dispersia în etern îl înrudesc cu Eminescu și Blaga;forța cu care inovează la nivelul limbajului artistic îl proclamă urmaș al lui Arghezi;capacitatea de încifrare a mesajului în formule unice, de maximă abstractizare, îl aduce pe același plan cu Ion Barbu.Acest poet al secolului al XX-lea trăiește și intuiește necesitațile momentului său.El înțelege că arta nu poate supraviețui dacă nu slujește adevărurile <<lăuntrice>>sau nu redevine o cale de cunoaștere.”Nichita Stănescu trăiește un asemanea moment când culminația științifică ajunge să fie într-un acord negândit cu creația artistică…de aceea ,el plasticizează toate categoriile cunoașterii,face din ele expresii de mare aventură și realizează astfel ceea ce Eminescu a putut numai să viseze.”

Toată viața poetul este obsedat de posibilitatea de a-și lămuri sieși gândurile în cuvinte,de a-și stabili raporturile cu predecesorii,contemporanii sau succesorii și de a-i convinge de sinceritatea rostirilor sale.Astfel studiaza el literatura,istoria si filosofia poporului român,pentru a se defini ca personalitate și a-și găsi tipologia.

Opera sa s-a raportat întotdeauna la tradiția vie,majoră a poeziei românesti,de la Ienachiță Văcărescu,Anton Pann la N.Labiș.

Face <<temenea>> la Anton Pann,se închină la Heliade și la Barnuțiu și dialoghează cu Eminescu.

Titlul volumului „In dulcele stil clasic”,nu întru-totul adecvat rămâne cu toate acestea,cât se poate de sugestiv.Poeziile nu sunt scrise „în dulcele stil clasic”,ci în unul ultra-modern,avand cu cel dintai o singura tangență:menținerea rimei,însa schemele prozodice ale multora dintre ele sunt imprumutate unor <<clasici>> ai liricii romanești din secolul nostru,Arghezi și Blaga,in special.

In „Sete”,de exemplu,metrica și anumite aspecte de lexic sunt blagiene.Ritmul discontinuu,scurtimea versului al patrulea,cuvinte ca <<pururea>>,<<zeii>>,<<sete>>,<<rău>>,

ne trimit la poemul „Nebănuitelor trepte”.

Nichita Stănescu introduce însa în text o degajare,o vagă frivolitate,corectând atitudinea hieratica printr-o nota de mondenitate grațioasă,facând vorbirea ambiguă.Iată:

„Se dizolva în mine,încet,

chipul tău de piatră solubilă

o,tu,dansând un menuet,

pururea nubilă”.

Ultimul vers l-ar fi putut semna cu certitudine,și Lucian Blaga,poate și primul,ba chiar și al doilea;cel de-al treilea însa,în nici un caz.Acesta e minulescian!In același mod e prefacut,în „Mult vechii de romantici”,Eminescu.Eminesciene sunt aici prozodia,timbrul sufletesc.

In poezia lui Nichita Stănescu există și o deschidere spre epic,spre narativitate.Modelul interbelic refăcut este cel al lui Bacovia.

Mai puțin evidentă,nu și mai puțin stăruitoare este această practică a subminarii în poemele ce amintesc de Arghezi,mai ales de <<copilăreștile”lui.Amestecul de graiuri,trecerea brusca de la un ton ceremonios la unul familiar,de la sublim la grotesc,schimbarea cadenței versurilor,toate aceste procedari sunt tipice mesteșugului poetic arghezian.Experimentandu-le,Nichita Stănescu compune în același spirit.In același spirit,însa cu altă…literă.

Incomparabil superioare și ca gandire,și ca fortă lirică,sunt acele poeme(cuprinse în primul ciclu)în care sentimentul metamorfozelor desăvarșirii primare ia calea unor viziuni cosmogonice.”Izgonirea din rai” este,astfel,o didactică în genul „Oul dogmatic”al lui Ion Barbu(însă cu o prozodie argheziană),ce reface mitul genezei apelând la reprezentări apropiate de acelea din „Fenomenologia spiritului” a lui Hegel.

Poezia lui Nichita Stănescu conține multe imagini prerafaelite si prin aceasta se poate înscrie,in linii mari,în cadrele neoromantismului.

De altfel,prerafaelismul a fost considerat,la vremea lui,ca o nouă formă de romantism,ca o reacție împotriva formatismului academizat și a conventionalismului rigid ale clasicismului.

Prerafaelitismul propune,ca model de arta,pictura de dinaintea lui Rafael ce se caracterizează prin sinceritate si intensitatea trăirilor,prin naturalețe,în contrast cu artificialitatea.

In poezie,prerafaelitismul manifestă interes deosebit pentru Evul Mediu,pe care-l redescoperă,ca și romantismul,și arată o atenție specială pentru cultivarea baladei,ca specie aptă să exprime cele mai diverse și mai nuanțate stări sufletești,capabilă să revitalizeze lirismul.

Privind în ansamblu,prerafaelitismul reprezintă un scurt popas spre poezia modernă.

In literatura română,elemente prerafaelite întalnim la Alexandru Macedonski( „Noapte de noiembrie”).

Primul prerafaelit roman declarat este însa,simbolistul Stefan Petică,al carui poem „Fecioara în alb”impresionează și azi prin puritatea liniilor și prin diafanitatea,transparența imaginilor.

După cum se poate constata,din aceste succinte considerații,Nichita Stănescu are in Alexandru Macedonski și Stefan Petică doi veritabili precursori,in aceasta directie.Pentru că unul din motivele principale ale liricii lui Nichita Stănescu este tocmai acesta:al zborului,al levitației,alături de celălalt,nu mai puțin important,al raportului dintre ființa și cuvânt,al meditației pe tema condiției poetului și a poeziei.

Nichita Stănescu a fost definit ca un liric al transparențelor și al diafanității,al elanului ascensional.Și,in acest caz,s-a vorbit de <<borealismul>>și <<serafismul>> lui Nichita Stănescu Imaginile diafane sunt,însă,contrabalansate de o uimitoare capacitate de plasticizare a noțiunilor abstracte,pe urmele lui Arghezi:

„Pe urmă ne vedem din ce în ce mai des.

Eu stăteam la o margine-a orei,

Tu-la cealaltă,

Ca două toarte de amforă.

Numai cuvintele zburau între noi,

Inainte și înapoi.”

Nichita Stănescu reia poezia lui Arghezi,considerat un poet tehnicist.

In mare parte a operei lui Nichita Stănescu funcționează motivul liric,de sorginte romantică,al lumii ca test.In poezia românească,Lucian Blaga îi dăduse una din expresiile cele mai caracteristice,bunaoară în poezia „Rune”,si iși construise întreaga „geografie mitologică”în perspectiva unei asemenea <<lecturi arhetipale>>.Preluând formal imaginea unui univers <<runic>>,Nichita Stănescu scrie astfel:

„s-a pus la îndoiala piatra de vorbire

Au zis de fluture că este o respirare…

Ei n-au știut să citească

leul în alergare

ca litera preește si zeiască

N-au descifrat câmpia mare,

Marea cea mare,

Viața prea singură,

Ce ni s-a dat”

De la, „Dreptul la timp” la „11 elegii” poezia lui Nichita Stănescu suferă un proces de abstractizare,de altfel,previzibil,înca din volumele anterioare.Motivele principale (al zborului si al meditației pe tema condiției poeziei)nu sunt abandonate.”Elegia a opta”, „Hiperboreeana” ne desemnează un ținut imaginar,Hiperboreea,care reprezintă pentru Nichita Stănescu ceea ce reprezinta Isarlâkul pentru Ion Barbu.

Hiperboreea nu este un tărâm al esențelor,al ideilor pure,ci pur și simplu spațiul în care se simte in voie spiritul poetului.

„Presedintele Baudelaire”este,iarași un poem antologic,amintind de „Un protocol al unui club Mateiu Caragiale” al lui Ion Barbu,prin fervoarea omagiului.

„Epica magna”deschide poeticul spre prozaic.Nichita Stănescu face și el acum o poezie epica,natativă.In felul acesta se apropie și mai mult de postmodernism,de optzecisti,dar și de un poet prozaic precum Mircea Ivănescu.

CAPITOLUL III

ARTA POETICĂ A LUI NICHITA STĂNESCU

MODERNISMUL

Intre ctitorii unei culturi sunt descoperitori , inventatori și exploratori . Nichita Stănescu este un inventator , tip artistic la fel de rar ca intemeietorul . Experimentând asupra lui insuși el creeaza un cu totul alt spațiu sentimentelor decât cel îndeobște cunoscut , spațiu al aventurii poetice unde limba se naște din nou recreându-și la rându-i vorbitorii. La distantă de un veac de literatură , prin rolul de novator al viziunilor și al structurilor limbajului poetic , importanța apariției în poezia română modernă a lui Nichita Stănescu e comparabilă cu cea a lui Mihai Eminescu în poezia noastră clasică .

Dulcele stil clasic nu-i este străin lui Nichita Stănescu.Dimpotrivă, cunoscându-i profunzimile,poetul îl stăpânește pană la virtuozitate,întorcându-se mereu la ei ca la o certitudine odihnitoare după insuportabila tensiune la care se expusese în necunoscutul teritoriu pe care-l prospectează inventându-l.Emisferei de o limpede frumusețe a poeziei stănesciene,unde acționează funcția tradițională a limbajului,îi datorează lirica noastră transparența aurorală a cerului sau diurn.

Nu s-ar putea susține totuși că n-ar exista în Europa și o <<tradiție>>a modernității.In fața atacurilor clasicizante ale <<clarității>>,artiști ai noutății radicale n-au șovăit să-și justifice obscuritatea printr-o veche și aleasă ascendență,mai mult sau mai puțin reală,ce urcă până în antichitatea târzie a Alexandriei și strălucește intens în manierismul saturnian al secolului al XVII-lea.Orizontul bipolar tradițional al opoziției clasic/romantic se modifică sensibil prin ivirea unei alte figuri a spiritului uman,mai dilematic complexă.Dacă ,urmînd tipologia unui eseu din tinerețe al lui Nichita Stănescu,clasicul vede idei,iar romanticul sentimente,putem spune că modernul vede deodată ideile și sentimentele,dar le vede cu cuvinte,cu un fel de vedere încorporată în cuvinte.El vede cuvinte.Spațiul comun este vizibil pentru el prin și în limbajul poetic.

Structura liricii moderne , definită ca un romantism dezromantizat , a decris-o Hugo Fridrich în 1965 .Modelul ei ideal era dedus din invariantele obținute prin suprapunerea sistemelor lirice și a poeticilor celor trei întemeietori din secolul al XIX – lea și al celor mai proeminente personalități ale poeziei noi din prima jumătate a secolului XX .

Apariția în literatura română la sfârșitul anilor `50 , a lui Nichita Stănescu ține de miracol. Ea se petrecea la exact o sută de ani de la tipărirea primei versiuni a baudelairienelor „Fleurs du mal” și la trei sferturi de veac de la geneza „Luceafărului” eminescian .

Ca și Eminescu în cadrul romantismului european,poate mai tranșant chiar,Nichita Stănescu nu seamănă cu nimeni.Este propiul său reper.Ordinea sa poetică reflectă mitologia unică a unei extraordinare aventuri interioare.Aparținând principial structurii liricii moderne,ca rețea abstractă a unor constante spirituale contemporane,Nichita Stănescu impune prin originalitatea ireductibilă a expresiei viziunii sale un sistem poetic personal.

Primul volum de poezii”Sensul iubirii” putea apărea la vremea lui ca expresie a unei voci surprinzător de noi într-un context în care verificarea banală și ternă a realului sau cotidianului ajunge la ultimele sale consecințe.Epoca a fost tulbure si frământată,dar poezia aspira spre ieșire de sub imperiul ocazionalului și al vicisitudinilor de tot felul.

Momentul în care, în poezia lui Nichita Stănescu, eul se descoperă într-o relație semnificativă cu universul, e unul al despărțirii de spațiul nocturn,al trezirii în lumea aurorală.E o trezire provocată de brusca ivire a zorilor,resimțită ca impuls inițial asupra obiectelor care, la rândul lor,îi vor transmite subiectului uman,noua atingere declanșând prin vibrații un proces de transfigurare lăuntrică,o dinamică esențială pentru definirea unui specific de existență.

„Sensul iubirii” are in centrul său,ca orice început,mitul nașterii.Desigur nu o întâmplare profană,ci o naștere esențială pentru ființa poetică,prin care lumina cosmogonică se autocontempla,o trezire de sine din somnul eternului continuu al legii:

O dunga roșie în zori se iscase

și plopi,trezindu-se brusc,dinadins, cu umbrele lor melodioase

umerii încă dormind,mi i-au atins.

Mă ridicau din somn ca din mare, scuturându-mi suvițele căzute pe frunte,visele, sprâncenele,cristalizate de sare, oasele.”

Iscare, trezire bruscă,atingere sonoră,ridicare din somn(echivalentă cu o altă trezire a eului ),scuturare de vise și de adâncurile ființei;iată o înlănțuire de cauze și efecte reductibile,în ultimă instanță,la o singură cauză și un singur efect-acel impuls inițial urmat de propagarea, din obiect în obiect , a mișcării în unde luminoase ori sonore . Sunt încă niște unde care interferează , căci , în interiorul sferei vibratoare , fiecare obiect intrat în rezonanță devine și el un nucleu generator de energie : un du – te – vino de ecouri și reverberații întreținând dinamica ambianței :

„Va fi o dimineață neobișnuit de lungă ,

urcând un soare neobișnuit .

Adânc , lumina – n ape o să – mpungă :

din ochii noștri se va – ntoarce înmiit”.

Asistăm aici , cum se vede , la o dublă mișcare inaugurală : a luminii solare urcând pe boltă , ocupând treptat spațiul , – și a subiectului ce se ridică din tenebrele somnului : mișcare de reciprocă întâmpinare a eului și a lumii , întemeiere a existenței în regim eminamente diurn . Intre abisul întunericului cosmic și „abisele” interioare se inscrie arcul pur al acestui itinerar : ‚, dunga roșie” ce se iscă în zori e o naștere de lumină , smulgerea ființei din întunericul acvatic – marin e o naștere în lumină : de doua ori negația nopții și adâncului , impuls către aceea „ dimineață neobișnuit de lungă” , implicând voința de perpetuare a timpului inaugural .

Conform aceleiași matrice vizionare apare modelată , tot în volumul de debut , poezia „O călărire in zori” . Două spatii se confundă din nou într – o similară mișcare de întâmpinare , impulsionată de o unică energie , cu toate că vine din surse opuse . Dinspre orizont , ca altă dată dunga roșie ce se isca , izbucnește acum peste lume , soarele , brusca ivire de lumina și apariție de maximă intensitate sonoră : „Soarele a izbucnit peste lume strigând” .Simultan , din celelalte tenebre , ale tăcerii și frunzișurilor silvestre își face apariția , nu mai puțin violent , simbolicul călăreț alergând în salturi către soarele sărbătoresc : mișcare simetrică , de smulgere din tăcere și întuneric , purtând în ea un strigăt , salutul entuziast al ființei fascinate se soare :

„ Tăcerea se izbește de trunchiuri , se – ncrucișe ,

se face depărtare , se face nisip .

Mi – am întors către soare unicul chip ,

umerii mei smulg din goana doua frunzise .

Câmpul tăindu – l pe două potcoave

Calul meu sălta din lut fumegând . Ave , mă – ntorc către tine , eu . Ave !

Soarele a izbucnit peste lume strigând” .

Îndoitului impuls cosmic și subiectiv îi corespunde un crescendo al vibrațiilor sonore și luminoase , până la un nivel de intensitate extrem , provocând distrugerea oricăror limite spațiale, pentru a instaura o nouă dinamică a universului , sub semnul supremației solare și muzicale . Incă o dată mișcarea se exprima la Nichita Stănescu ca propagare de unde , declanșată de un prim soc , de o lovire , de o bataie , de o izbire , împungere ori violentă clătinare .

Niciodată stagnantă în planul său ideal , lumea poetului se constituie , cum am văzut , în funcție de aceea mișcare declanșată în punctul său inițial , de acțiune instantanee a unui obiect din acest spațiu asupra altuia ; restul nu e decât un continuu schimb de răsunete și răsfrângeri , ritmică propagare de unde , probând capacitatea de existență a lucrurilor .

Este semnificativă în acest sens asocierea opacității materiei , a amorfului și nocturnului , cu mutenia și tacerea . Dacă rămânem la poemul „O călărire în zori” vom observa că , încă din primele versuri , în contrast cu ceea ce se va petrece cu imaginile <<tobelor de piatră care bat>> semnalându – și prezența prin sonoritate ,

Tăcerea se izbește de trunchiuri , se – ncrucișe ,

se face depărtare , se face nisip” .

Se vede limpede aici că mineralitatea tăcerii , sugerată prin metafora verbală , își asociaza și atributul friabilității : e o tăcere sfărâmicioasă care , la șocul izbirii de obiectele ambianței nu rezistă , fiind inaptă de a răspunde prin vibrații sonore . Și numai considerarea ei în registrul aerianului , al evanescenței , – într –un moment al diluării și rarefierii sale , odată cu progresiunea mișcării în lumină – permite metamorfoza <<pozitivă>> .

Nu altfel stau lucrurile în aproape toate textele din „ Sensul iubirii” , unde metaforele fiabilității sunt subordonate aceluiași sistem de referință semnificând inaptitudinea pentru vibrație , absența mișcarii , stagnarea , moartea . Câteva versuri din poemul „ Ultima zi de ocupație” asociază acest tip de imagini cu cele ale zgomotului , întunericului , absenței oglindirii :

„ Ah , copac îmi legăn surd coroana , curg

într – un râu fără oglinzi și orb .

… Pe trotuar , cum cad și se sfărâmă glastre ,

geamuri și oglinzi , ascult prin frig”

Altădată , trezirea în momentul inaugural al dimineții , provocate de știuta lovire generatoare de sunete muzicale marchează și spargerea << măștii de sticlă a somnului >>ca o despărțire de materia lipsită de vibrație a existenței nocturne . Sau , în absența soarelui , senzația de destrămare se traduce ca falsă vibrație , cauzată de aceeași materie gata să se sfărâme . În schimb recompunerea fragmentelor sparte , într – un întreg permițând trecerea luminii solare reabilitează , ca să spunem așa , valențele pozitive ale materiei casante , ca în fantezia lirica

„ Vitraliu ” :

„ Umbra ta , lovindu – se de ziduri ,

iar se sparge – n cioburi colorate .

Oh , de – aceea m – ai zărit in stradă

aducând pierdutele – i pătrate .

…

Când te vei trezi , lipsiți de geamuri ,

arlechini din sticle colorate

vor lăsa prin ei sa – ți cadă – n brațe

soarele , mereu la jumatate ” .

Dacă friabilitatea materiei sugerează în general absența vibrației , incapacitatea de prelungire armonioasă a undei sonore și , ca atare , stridentă , această însușire nagativă evidențiază prin contrast și un alt aspect al modului în care poetul percepe și recepteaza universul obiectual :: este vorba despre ceea ce am putea numi percepția ritmică a formelor și mișcărilor existente în lumea dată sau provocarea lor la o succesiune ritmică .

Modelul ideal al relației dintre elementele universului sau dintre acestea și eul poetic apare și el deformat.<<Imaginarul materiei>> sau <<mea obiectelor>>reprezinta deja in

„Sensul iubirii” trăsăturile unei personalități distincte,pentru care spațiul poeziei este un teritoriu prin excelență dinamic ,câmp al interacțiunii și interferențelor de energie,modelat de o sensibilitate acut modernă.

Poet solar,de fervoare romantică,Nichita Stănescu anticipă în acest prim volum construcția mai complexă a unei viziuni ce se desparte net de lirica <<adâncului>> și a <<obscurității>>.Punctul de plecare al poeziei sale este marcat tocmai ca moment al rupturii de lumea organicului, al desprinderii de spațiul nocturn și al ascensiunii solare.Există deja un adevărat magnetism al iubirii,o invincibilă atracție către înalt,dar și o voință a înaintării și inălțării în lumină.Simbolic vorbind,poetul este un cuceritor înfruntând obiectele pentru a le primi sau transmite energia trasfiguratoare.

Dominată de simboluri ale ascensiunii,imponderabilului, transparenței-trăsături mai degrabă pentru o negare a materialității-lirică a lui Nichita Stănescu din „Sensul iubirii” nu neglijează totuși senzorialul,atât doar ca îl rafinează, procedând la o selecție și optând pentru simțurile cele mai <<intelectualizate>>.”Sensul iubirii” conține în datele sale fundamentale și o poetică a metamorfozelor cu o pondere aparte la un creator pentru care lumea obiectelor pare a exista în primul rând ca nucleu cu infinite capacități germinative.

B) NEOMODERNISMUL

După o modernitate manifestată și dezvoltată organic, în perioada interbelică, a urmat epoca neagră a proletcultismului, când au fost scrise foarte puține opere literare de valoare. În anii 1960, tradiția modernistă a fost reînnodată prin apariția unui curent denumit neomodernism.

Poeții generației 60 încearcă să recupereze, după o perioadă în care liricul fusese subordonat modelului realist-socialist de literatură (deci politizat și transformat într-un mijloc de propagandă), teritoriile poeticului, restabilind legătura întreruptă în anii războiului și cei ai dictaturii proletariatului cu marile valori literare interbelice. Dacă literatura occidentală se îndreapta în acei ani spre o nouă sensibilitate și spre o nouă orientare culturală – post-modernismul, la noi, creatorii își orientează energiile spre recuperarea estetică și valorică a modernismului interbelic ce nu-și epuizase în întregime, din motive obiectiv-istorice, resursele creatoare. Astfel ia naștere neomodernismul, fenomen cultural autohton.

La nivelul limbajului poetic, neomodernismul se caracterizează printr-o valorificare a tot ceea ce a însemnat tradiționalism și modernism în perioada interbelică. Totuși, trăsătura principală a neomodernismului este lirica abstractă de idei. Asistăm la o abstractizare a limbajului care nu merge însă spre ermetism, ci spre absurd, motiv pentru care expresia poetică devine șocantă. Este o încercare de a pătrunde în esența liricului anulând rațiunea, dar și acel ideal modernist de intelectualizare. Cea mai exemplară materializare poetică neomodernistă o întâlnim în creația lui Nichita Stănescu.

Conform opiniei lui E. Lovinescu, N. Stanescu schimbă sensul și planul speculației poetice.Lirismul stănescian este neașteptat și atentează la întelegerea cititorului.
Edgar Poe situează poetul <<într-un anumit spațiu pur, într-o zonă superioară a realității>> ,iar N. Manolescu surprinde în poezia lui N. Stănescu <<o răsturnare de perceptii, o metafizică a realului și o fizică a emoțiilor>> .

Ceea ce se putea numi, în „Sensul iubirii” o poetică a reverberației ori a răsfrângerii luminoase,e continuat și dezvoltat în „O viziune a sentimentelor”,dar cu unele semnificative deplasări de accent . Modelul relației inter-obiectuale rămâne fundamental același, adică ordonându-se pe schema : impuls inițial al unui obiect-sursă de energie către un alt obiect pus în stare vibratoare . Eul poetic câștigase deja o poziție centrală căci , odată trezit de o atingere exterioară,într-o lume cu elementele în rezonanță,el devine esențialul nucleu ce concentrează, generează ori primește spre amplificare vibrațiile,reflexele și ecourile universului obiectual.

„O viziune a sentimentelor” accentuează tocmai asupra ipostazierii eului în poziție centrală,subiectul afirmându-se ca focar de energie afectivă și, ca atare, agent decisiv în procesul genetic al viziunii.E interesant de observat că la fel ca în acele câteva poeme reprezentative din primul volum,momentul descoperirii de sine în univers este iarăși cel al momentului descoperirii însă ,de data aceasta, nu atât de un impuls din fața,ci de brusca revelație a lumii lăuntrice într-o clipă privilegiată,cu adevărat inaugurală,traită de aceea cu uimire, ca o surpriză .

„Mâinile mele sunt îndrăgostite,

vai,gura mea vorbește

și iată,m-am trezit

că lucrurile sunt atât de aproape de mine,

încât abia pot merge printre ele

fără să mă rănesc

Este un sentiment dulce acesta,

de trezire,de visare,

și iată-mă fără să dorm

aievea văd zeii de fildeș”.

Nu altfel stau lucrurile în „Leoaică tânără,iubirea”,unde caracterul instantaneu al manifestării sentimentului capătă o pregnantă expresie metaforic-emblematică:

”Leoaică tânără, iubirea

mi-a sărit în față,

m-a mușcat leoica azi de față…”

Nichita Stănescu este în egală măsură un poet al acțiunii transfiguratoare a lumii, al preschimbării ei,și al spactacolului unui univers ce se confundă cu acel spațiu lăuntric făcut vizibil prin forța verbului . Demersul fundamental, descifrabil și în „O viziune a sentimentelor”este unul anabasic , de înaintare ,de expansiune și treptată cucerire.Lumea există atât cât poate fi cuprinsă între frontierele mereu mișcătoare ale subiectivității.

O poezie precum „Lauda omului”, propune chiar la nivelul oarecum pragmatic,o pluralitate a perspectivelor cunoașterii și interpretării lumii ca asimilare substanțială, dependentă de punctul de vedere al subiectului contemplator.

Unei identice scheme de geometrizare a spațiului poetic i se supune poemul ”Poveste sentimentală”,unde câmpul tensional intersubiectiv este din nou unul al transfigurării,de data aceasta prin cuvânt , prin discursul purtător al energiilor erosului,ce reactualizează , tocmai în virtutea forței sale de purificare , un timp și un spațiu al obârșiilor universului

”Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des .

Eu stăteam la o margine-a orei ,

tu la cealaltă ,

ca două toarte de anforă .

Numai cuvintele zburau între noi ,

înainte și înapoi

și , cu cât ne iubeam mai mult , cu atât

repetam , într-un vârtej

aproape văzut ,

structura materiei de la început”

In ultimă instanță , timpul și spațiul,stăpânite și dinamizate de eros printr-o radioscopie sui generis a obiectelor ce le populează , câștigă , așadar , dimensiunile și atributele unui spațiu și timp edenice.Nichita Stănescu repune astfel în circulație , cu mijloace specifice , mitul vârstei de aur , a omenirii, care este în poezia sa <<vârsta de aur a dragostei>>.

Edenul „Viziunii sentimentelor” circumscrie un spațiu și timp al metamorfozelor, provocate de impulsurile trasfiguratoare ale orașului , în câmpul tensional intersubiectiv , tensiune în primul rând a privirii , emanație de fluide luminoase și muzicale , având drept rezultat „iluminarea ” .

Ciclurile „ O viziune a sentimentelor” și „ Dreptul la timp” aparțin , așadar , unei depline perioade unitare pentru Nichita Stănescu , deoarece corporalitatea mătăsoasă a naturii și cromatică incantație exprimă chiar sensibilitatea diferențiată a poetului , adică sentimentul trăit în viziunea concreteții suave a lumii fizice în general , dreptul la timp neînsemnând nimic altceva decât dreptul la dragoste , adică la bucuriile și nostalgiile ei implicite , care dau aură imediatului , actualului gust ca atare . Momentul iubirii e festiv , poetul realizând nu numai importanță :

„ Si păsări mari se coborau pe banci

și pe statui , pe cabluri , peste iarba …

Luceau intens , presate de un cer

pe care – l începea iubirea noastră … ”

ci și unicitatea lui :

„ Noi , locuitorii acestei secunde ,

suntem un vis de noapte , zvelt ,

cu o mie de picioare alergând oriunde”

Sentimentele au puteri , ele acționează magic asupra naturii , spunând – o , erosul convoacă sursele luminii , pentru ca poetul să dispună de ele ca imagini , în jocul său incantatoriu dedicat iubitei .Liric prin excelență , Nichita Stanescu descompue cantabil senzații de calibru , spre a le transmite celor olfactive : versul << zola aceea dementă>> cântă , pe când repetarea prepoziției <<după>> ritmează mișcarea fizică , creând totodată o tulburatoare ambiguitate . Dar , purtat de sentimente , poetul nu se mulțumește a cânta prin imagini , prin jocul lor de nuanțe ; el trece la analiza stării erotice – alchimică , desigur , pornind obiectiv de la muzică .”O viziunea sentimentelor” continuă și valorifică direcțiile cele mai fecunde ale căutărilor poetice din volumul anterior „Sensul iubirii”.Sinuoasele itinerarii afective pe care le explorează poetul , luptele și iluminările sale interioare , pe care le comunică proiectându-se din afară , într-o realitate familiară , cunoscută , dar devenită brusc inedită și scăldată în irizările electrice ale poeziei , nu sunt simple și , la urma urmelor , neinteresantele trăiri ale unui egocentric , ale unui spirit care , refuzând lumea sau refuzat de ea , se închide într-o lâncezeală subiectivă și savurează ceea ce Tacit numea odată <dulcedo ipsius inertiae> . Căci lirismul lui Nichita Stănescu cunoaște dimensiunea confesiunii , a unei cuceritoare sincerității , care nu e posibilă decât atunci când există conștiința unei profunde comunități între sine și ceilalți oameni”.

„ O viziune a sentimentelor ” , ca și în parte „ Dreptul la timp ” , adaugă nașterii paradisiace mitul vârstei de aur al dragostei inocente , sub înfățișarea rafaelită , de o tandră monotonie , a plenitudinii fericite a sentimentelor . Angelismul iubirii aduce cu sine imaterialitatea plutirii , cucerirea aerului , celebrarea imnică a existenței luminoase , muzica sferelor , o suavă prezență adăugată celor ce sunt . Prezentul perpetuu , al legilor generale ignoră însă viața ființei .

Trăirea , oricât de împlinită , produce inevitabil o fisură în identitatea ființei , iscând pentru prima dată un sunet dizarmonic în suava armonie a poemelor începutului . El anunța sfârșitul unui anotimp și începutul unui lung șir de despărțiri .

Cu „ Dreptul la timp ” , ciclului genezei i se suprapune , estompându – l cel al „ păcatului ” , erosul sau lăuntric făcându – se originar vinovat de timp , adică de spatiul gândirii dintre eu și lume , de distanța dintre „ însumi ” și „ însumi ” și de depărtarea lucidității interpuse între eul cunoscător și lucruri . „ Dreptul la timp ” conține însă o autentică experiență a neantului , căci spaima morții corespunde nemijlocit celei a revelației lipsei de sine . Ea e așezată la intrarea purgatorului și infernului stănescian .

Marian Papahagi trage linia sub primele trei volume , face suma și conchide că ele :”reprezintă un efort de cucerire a <stării de poezie>.” In sfârșit , iată-l pe Nichita Stănescu instalat în spațiul poeziei , posesor de certificat de proprietate. Un spațiu necesar , dar , cum se va vedea , deloc confortabil.

“Poveste sentimentală” este integrată în volumul “O viziune a sentimentelor” (1964), ce reprezintă, împreuna cu volumul “Sensul iubirii”, momentul liric initial, de manifestare a elanurilor adolescentine. Lirismul este pur, universul este diafan, iar tema centrala este iubirea.
Și în “Poveste sentimentală”, erosul tulbura ființa și face posibilă materializarea abstractului sau abstractizarea concretului – iubiții sunt <<două toarte de amforă>>, între care <<Numai cuvintele zburau>>, <<înainte și înapoi>>. Așadar poezia ilustrează tema iubirii resimțite ca o stare de frație,ca un moment unic al recunoașterii în celălalt.Substrantivul <<poveste>>din titlu sugerează epicitatea poeziei, ilustrată în fluxul narativ al devenirii perechii de îndrăgostiți. Poemul începe brusc, atunci cand intensitatea sentimentului atinse deja punctul maxim: <<Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.>> Și chiar dacă cei doi se află la o oarecare distantă unul de celălalt, imaginea este a unui cuplu, ce trimite la simbolica unitate primordială:

“Eu stăteam la o margine-a orei,

tu-la cealaltă,

ca două toarte de amforă.

Abstracțiile se plasticizează, timpul se solidifică <<marginea orei>>, iar cuvintele sunt însuflețite, zburând între cei doi: <<Numai cuvintele zboară între noi.>> Astfel, cuvintele devin ele însele <<personaje>> ale <<poveștii>>

Treptat, discursul liric se transformă dintr-o meditație asupra iubirii, într-o meditație asupra limbajului.

Mișcarea cuvintelor se intensifică, acestea capătă corporalitate, au greutate, se mișcă, pentru ca în final acestea să se roteasca <<înainte si înapoi>> si ritmul trăirii să se precipite.
Puterea dragostei este uimitoare, face posibilă transversarea materialitații, trecerea cu ușurință din plan concret în abstract și invers. Mai mult, dragostea dă naștere unei energii rare nu doar concretizează cuvintele, ci le face să zboare: <<Vartejul lor putea fi aproape văzut.>> Comunicarea concretului cu abstractul intră pe nesimțite, în zona comunului, starea de surpriză fiind anulată. Poezia devine o cosmogonie, pentru că iubirea este o sursă inepuizabilă a creației.

În concepția stănesciană, poezia este <<o tensiune semantică spre un cuvânt ce nu există>>. Ne aflăm în fața unui poet care recunoaște dezamăgit că expresia lingvistică nu va reuși niciodată să redea cu adevărat esența poeziei. Poetul este <<condamnat>> la cuvânt, pentru că numai în felul acesta își poate materializa trăirile, dar fiecare cuvânt al poeziei are de fapt un <<necuvânt>> care se află cu adevărat în universul poetic și reprezintă partea nemanifestată a liricului.
Așa se explică prezența expresiilor poetice inedite, șocante, la limita absurdului, vrând de fapt să sugereze o stare poetică ce nu poate fi prinsă în cuvinte.

De asemenea, acesta este și motivul pentru care în poezia lui Stănescu se produce o inversiune între universul materialității concretului, a palpabilului, și universul esențelor spirituale. Ceea ce este material, devine abstract, și ceea ce este abstract, devine material. Cuvântul capătă formă, rotunjime, spațialitate <<Ca să privesc iarba înclinată de căderea unui cuvânt>>, ca și cum poetul ar fi un adevărat demiurg ce creează lumea din nou, pe alte principii. Este de fapt o nevoie disperată a poetului de a trăi într-un univers prin excelență liric.
Totodată, poezia neomodernistă devine în cel mai înalt grad o confesiune, o mărturisire a poetului, deci ne aflăm în domeniul cel mai pur al liricului în care poezia devine o necesitate existențială. De aceea poetul neomodernist este <<bolnav>>, boala lor fiind provocată de neputința depășirii limitelor umane și pătrunderii în lumea esențelor. Între spirit și materie, între suflet și trup, între transcendent și real se consumă toată drama poetului neomodernist.
Cât privește relația dintre creator și operă, poezia devine un alter-ego pe care poetul îl creează și tot el i se supune datorită neputinței de a se exprima prin cuvinte. Deci între creator și creație este o relație de reciprocitate, existența unuia depinde de existența celuilalt. O ilustrare perfectă a limbajului neomodernist stănescian o putem întâlni în poezia „Leoaică tânără, iubirea”, publicată în volumul „O viziune a sentimentelor” din 1964,in care Nichita Stănescu,prin cuvantul poetic esential,vizualizeaza iubirea ca sentiment,ca stare extatica a eului poetic,reflectand lirismul subiectiv.

Imaginarul poetic transfigureaza realitatea concreta intr-o viziune artistica specifica poetului Nichita Stănescu,a carui interpretare implica transparenta imaginilor si proiectia cosmica prin originalitatea metaforelor si simetria compozitiei,prin functia expresiva si estetica a cuvantului si sunetelor.

Primele poezii ale sale,din “O viziune a sentimentelor”-îi uimesc pe martori prin zigzagul de scanteie electrica pe care il urmeaza discursul printre cliseele liricii.Se poate vorbi de o strategie a imprevizibilitatii.Ostrategie atat de bine insusita incat devine un insolit mod de a fi(un fel de naturalete nevrotica).Fiecare vers,prin forta lucrurilor,evoca un mod cunoscut de a scrie poezie,dar versul urmator il contrazice promt,comutand receptarea pe alt registru.Poetul distruge asteptarile cititorului si creeaza asteptari noi,pentru a le distruge si pe acelea.

Uneori ți se pare ca are o sensibilitate de primitiv,care compune poezie ingenuu,ignorand mileniile de cultura.Alteori ai impresia ca atrait toata viata,ca Borges,intr-o biblioteca si ca este atat de familiarizat cu toate modurile lirice,incat se poate eschiva cu virtuozitate chiar si atunci cand influenta lor pare iminenta.

Poet neomodernist,Nichita Stănescu a scris << un imn involuntar dedicat Maiestatii sale Cuvântul și antinomiilor lui Necuvântul”

Opera poetică a lui Nichita Stănescu <<începe și sfârșește cu sine>>, dacă ar fi să parafrazăm un vers celebru, dar se constituie și ca liant între epoca modernitații și cea a postmodernitații. Pe de o parte opera lui este unică, poetul nu seamană cu alți poeți,
fiind propriul lui reper, pe de altă parte poezia lui se întoarce spre tradiția lumii interbelice, silind modernismul să-și regândească paradigmele, <<să se contemple pe sine din afara sa>>, deplasându-se spre esențele radicale ale postmodernismului.

Opera lui Stănescu este, asadar, o opera suficienta siesi, dar si una deschisa, anticipatoare a unei poezii a <<viitorului>>. Impactul universului poetic stanescian se dezvaluie atat dintr-o perspectiva diacronica (delimitandu-se de poezia eminesciana sau modernista), cat si dintr-o perspectiva sincronica, in raport cu poezia anilor 60, din care Nichita Stanescu face parte, alaturi de Stefan Augustin Doinas, Ioan Alexandru, Geo Dumitrescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu. Aceasta generatie isi propune sa reaseze in centrul poeziei subiectivitatea, planul experientelor senzoriale,al trairilor afective sau al aventurilor cunoasterii.

Incercând să fixeze locul lui Nichita Stănescu în evoluția literaturii române, Stefania Mincu remarcă faptul că <<el se releva a fi nu doar un simplu reprezentant al poeziei contemporane, ci o conștiință artistică ce regândește de la capăt întreaga poeticitate, propunând atît expresia unei experiențe de mare profunzime și originalitate, cît și un sistem coerent de a întelege poezia, bazat pe un efort creator îndelung și pe o cultură solidă>>. A identifica rolul lui Nichita Stănescu într-o ordine literară înseamnă a surprinde dincolo de transformarile universului poetic, evidente de la un volum la altul, acele elemente constante care-i asigură originalitatea.

Un element care se poate constitui într-un prim reper de orientare îl constituie încercarea de reabilitare a lirismului. Poezia devine lirism și sensibilitate. Se ajunge, astfel, la aproximarea unui nou statut al poeziei, aceasta devenind o cale de comunicare cu inefabilul, cu acel <<tulburator nu-stiu-ce>>, cu acel <<ceva>> ce se află mai presus de puterile umane de cunoaștere și înțelegere. Poezia stănesciană va propulsa la limita investigarea universului și, o dată cu aceasta, a discursului poetic, aducând o reforma radicală într-un dublu registru: la nivelul viziunii poetice asupra lumii și la nivelul limbajului. Limbajul poetic se întoarce spre sine, într-o încercare de autodefinire. Când „a spune despre a face" devine mai important decât „a face", lirica lui Nichita Stănescu se apropie de experiențele postmoderniste. Textele sale conțin o poetică explicită, impunand o cosmologie a poeziei privită ca „stare" dinainte de transpunerea ei în cuvant. Eugen Simion identifica o <<poezie a poeziei>>, iar Nicolae Manolescu <<o poezie care se face pe sine ca obiect>>, o poezie care încearcă să surprindă acea stare de <<pre-facere>> a poeziei. Prototipul unei asemenea lirici îl reprezintă poezia “Metalingvistica și necuvântul”. <<Poezia e o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu a gasit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu exista. Semantica precede cuvântul. Poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte. Poezia folosește cuvintele din disperare.(…) în poezie putem vorbi despre necuvinte; cuvantul are funcția unei roți, simplu vehicol care nu transportă deasupra semantica sa proprie, ci, sintactic vorbind, provoacă o semantică identificabilă numai la modul sintactic>>.

O astfel de poezie ar urma să depașească cele trei <<grupuri genetice ale poeziei>> (fonetica, morfologica și sintactică) si să devină poezie metalingvistică, poezie care nu se folosește de nici unul dintre mijloacele poeziei și care tinde spre <<necuvinte>>. Consecințele acestei noi viziuni pot fi ilustrate la nivelul a două texte cu caracter de artă poetică: “In dulcele stil clasic” (din același volum) și “Alta matematica” (din volumul Măretia frigului).

Noua concepție poetica rediscută raportul dintre eu și lume, impunând o centrare a discursului poetic pe eu, pe pulsațiile vieții și instituind o adevarată mitologie poetică a celui care experimentează evenimente fundamentale ale ființei.

“ In dulcele stil clasic” volumul In dulcele stil clasic, aparut in 1970, are ca temă dominantă starea de criză a limbajului care, în viziunea stănesciană, nu e doar un sistem de semne lingvistice arbitrare, ci un substitut al realitații, aflat adeseori într-o relație tensionată cu aceasta. Titlul volumului induce în eroare, căci poeziile care-l alcatuiesc sunt postmoderne, conservând din <<dulcele stil clasic>>doar elemente prozodice: unitati strofice, ritm, rima, masura și o anume <<clasică>>seninatate ce respiră din unele poeme ale volumului. Accentele ludice, jucate teatral, ceremonialul sagalnic-cochet înscenat limbajului, decon-strucția parodică a vârstelor poetice românești sunt însă de factură postmodernă. Temele lirice deja familiare cititorului se regasesc și aici: ochiul / privirea ca energie ce dinamizeaza lumea, deși o ține la distantă, ruptura sinelui, sinele „bolnav", sinele ce nu poate ieși din sine s.a.

B) POSTMODERNISMUL

Postmodernismul denumește în literatură o atitudine și o tendintă diferite de cele ale modernismului. Daca modernismul, cu variantele sale extreme avangardiste, marca o ruptură cu trecutul, o voință de înnoire presupunind o faza violent demolatoare, postmodernismul exclude noutatea absolută și decide sa convietuiască pasnic cu traditia.

Postmodernismul nu reprezintă o ruptura față de poezia modernă, ci o prelungește pe aceasta, se întoarce la ea; recuperează literatura din toate epocile. In timp ce poezia modernă se constituie ca un refuz, poezia postmodernă se constituie ca o acceptare. Aceasta recuperează tradiția, o integrează în bloc și-o asumă critic sau ironic. Postmodernismul are un punct de vedere istoric absent modernismului.

Postmodernismul trebuie socotit ca o poezie fără frontiere.Nicolae Manolescu considera că : <<Intreaga poezie valoroasă de dupa 1960 este,constient sau nu,o poezie postmodernă”

De altfel vom gasi în postmodernitate concurenta pasnică a celor doua forme de poezie pe care le-am întalnit în epoca modernă.

Se consideră ca linia de demarcație intre modernitate si postmodernitate desparte,în poezia românească,generația ’80 de generația ’60.Chiar dacă generația ’60 n-a folosit niciodată termenul ,spre deosebire de generatia ’80,care o are, și in mod acut,contribuția celei dintâi la postmodernitate este considerabilă.

In poezia lui Nichita Stănescu observăm cu usurință ce a devenit modernismul sub pana unui postmodern.

Plictisit parcă de farmecul juvenile,de aerul safiric raspândite în poemele sale mai vechi,Nichita Stănescu perseverează de cîtva timp -de la „11 Elegii” mai precis-într-o poezie de sfere abstracte,turmentată de mustul amar al cunoașterii.O artă poetică inserată în ultimul volum divulgă voluptatea menținerii în necreat,în starea de virtualitate pură.”Așteptat” de lucruri,poetul se abține de a da curs chemării acestora,preferând să rămână sub aripa divină,altfel spus-în idee:

“ Sunt așteptat,dar eu nu vin,

mai stau,o,mai rămân o clipă,

miros și gust,verde venin

la tine,Doamne,sub aripă”

Limbajul filosofiei marcheaza cu deosebire volumul „11 Elegii”din 1966.Era aici o regasire a poeziei conceptuale,pe filiera prohibita a filosofiei idealiste.Poezia devenea astfel un cal troian alfilosofiei,dominata exclusiv de maxismul reductionist al regimului comunist.

„ 11 Elegii ” ridică în conștiință parametrii esențiali ai acestei drame existențiale exprimată vizionar prin parabole și metafore paralogice , ciclul lor corespunzând în mitologia sa poetică momentului fulgurant și solemn al cunoașterii luciferice și al revelației sensurilor ascunse ale destinului . Ciclul Elegiilor coincide astfel nu numai momentului cunoașterii ci și celui al întemeierii din sentimentul neantului existențial a unei ordini depline a eului , sinelui și lumii .

Incercând , în „ Elegii” , să depășească viziunile senzoriale , adică în materie și prin materie , provocate de sentiment , Nichita Stănescu apelează la abstract , așa cum presocraticii gândeau ontologic natura și adeseori nu făceau deosebire între poezie și filozofie . Trecerea de la haos la ordine, imuabilitatea sau devenirea ființei , elementele și sensul existenței , iată tot atâtea probleme puse , cu o candoare glaciară spre deosebire de inși , care și – au pus problemele cu o nesfârșită tristețe metafizică .

Dar , la poetul nostru , această răsturnare în abstract corespunde contradicției sale sensibile fundamentale dintre chemarea stepei infinite și spațiul răsucit în sine . O sete abstractă , pe de o parte , și o saturare abstractă , pe de alta .

Intoarcerea în sine , adică în cochilia nonexistentului :

„ El este înlauntrul desăvârșit ,

interiorul punctului , mai înghesuit ,

în sine decât însuși punctul”

Imitând profeții , insinuează gnomic :

„ Vor așeza acolo un zeu

ca să ne – nchinăm lui , pentru ca el

apără tot ceea ce se desparte de sine”

”A treia elegie” expune tehnica contemplației poetice , adică a vederii creatoare : ca la mistici , avem o trezire launtrică , o glorie a privirii spre interior , unde apar << peisajele curgătoare ale somnului>> .

Această privire , creatoare fiind , inversează perspectivele și cel care contemplă devine obiectul propriei sale vederi , fructul ei , consumat de ea :

„ Copacii ne văd pe noi ,

iar nu noi pe ei .

ca și cum , s – ar sparge o frunză

și ar curge din ea

o gârlă de ochi verzi .

Suntem fructificați . Atârnăm

de capătul unei priviri

care ne suge”

<< ca și cum>> spiritual drogat , poetul ar fi căzut prada viziunilor sale , care îl supun neantului plin .

In „ A cincea elegie” realul se răzbuna , însă merele , frunzele , umbrele , păsările , adică natura , cheamă poetul la judecata lor : inocent , poetul , care nu poate descifra sensul judecății , e condamnat indescifrabil de insăși ignoranța sa , la perpetua „ încordare a înțelesurilor în ele însele” , până la identificarea lor cu realul , adică cu natura – merele , frunzele , umbrele , păsările , ceea ce înseamnă că din cercul său vicios , nu poți ieși pe căile lui proprii . Poetul este deci , acum , refuzat de real . E drept , totuși , că versurile respective ascund o ambiguitate , căci în al patrulea din ele :

„ și mă condamnă indescifrabil

la o perpetuă așteptare ,

la o încordare a înțelesurilor în ele însele

pănă iau forma merelor , frunzelor … ”

Verbul iau se poate referi deopotrivă la înțelesuri și la poetul înșusi .Nici „ A șasea elegie” nu aduce o rezolvare , afazic repudiat de înțelesuri , poetul recunoaște neputința sa de a alege „ între două schelete de cal” . Sensul moral mistic din „ Intre două nopți” a lui Arghezi , Nichita Stănescu il opune temei acestei elegii , cu estetica sa existențială , a golirii și umplerii , a opțiunii imposibile între neantul plin și realul gol .

Dar în „ A șaptea elegie” poetul renunță la luptă , cedează , optând pentru real , confundându – se cu el , în numele merelor , își scuipa sâmburii printre dinții tinerei fete , în numele cailor , nechezează . Declară a fi renunțat la atingerea sacrului și intră , odată cu realul pragmatic , în delir teratologic :

„ Intind o mână , care în loc de degete

are cinci mâini

care în loc de degete

au cinci mâini , care

în loc de degete

au cinci mâini” .

Asemenea unui Luceafăr sedus de Cătălina , cel convertit la real e purtat de aceasta , în „ Elegia a opta” , hiperboreana , spre ultimul nord al rațiunii unde femeia vrea să – l << nască viu>> , caci Hiperboreea e un mortal tărâm de ape proteice , tărâmul tristeții și al orbecăirii . Idealul minții își descoperă însă limitele , tot într – o viziune alegorică :

„ se – arată – o sferă cu întunecimi ca munții

pe care păsările stând înfipte în ciocuri

cu pocnet greu de aripi o rotesc .

Desigur , idealul de zbor s – a – mplinit aici .

putem vedea mari berze – nfipte – n stâncă

mișcându – se încet”.

După cum alegorică e și „ Elegia oului” , a noua : oul fiind realul , înlăuntrul căruia sinele nu se poate despărți de sine :

„ Dintr – un ou într – unul mai mare

la nesfârșit te naște , nezburată

aripa . Numai din somn

se poate trezi fiecare !

din coaja vieții nici unul ,

niciodată” .

Problematica dureroasă revine în „ Omul – fantă” ; materia , în ideea sa e consumată de ideea materializată :

„ El mănâncă o frunză ,

dar o mănâncă pe dinăuntru .

El este în afară pântec

și înlăuntru gură cu dinți

Nu se știe cine îl mănâncă pe cine” .

Ca unică certitudine , moartea e însuși sufletul vieții :

„ Sufletele morților

sunt atmosfera terestră .

Respirăm sufletele lor

sufletele lor își înfig câte un deget

adânc în respirația noastră” .

Idealismul hegelian , constiința de sine a ideii apărând poetului ca o pururi dureroasă constiință . Caci ideea nu este decât cercul , închis în sine , al realului . Drept consecință în „ Elegia a zecea” , bolnav de acest adevăr :

„ Sunt bolnav . Mă doare o rană

pe care mi – o port pe tavă

ca pe sfârșitul sfântului Ioan

într – un dans de aprigă slabă” ,

poetul care nu suferă de boala metafizică a lui Blaga și nici nu tinde la complexul de superioritate , cel halucinant de idei , delirează înspăimântat de invazia conceptelor în lume .

Astfel că , îndoielnică poetic , dacă nu zadarnică se arată soluția dată de cea de „ A unsprezecea elegie” , de un anume optimism . Marea criza de real , din Elegii a fost prin urmare depășită totuși , poate și prin oboseala ce a însoțit marea tensiune lăuntrică . Nu există însă , în acest caz , alt refugiu decât poezia . O îndeajuns de aspră poezie a resemnării melancolice , în lirismul viril , care la Nichita Stănescu pune accentul pe primul în ruine un chip fumegător , o lume slăbită , cuvinte cu sunet pălit , monumente funerare , peisajul declin , împietrirea chipurilor veșnicei iubiri .

Proprietatea poetului asupra cuvintelor se dovedește totuși foarte precară și altminteri , deoarece ele au existentă autonomă .

Nimic nou față de toate astea în „ Oul si sfera” , poetul rămânând egal cu sine doar prin virtuozitate . Ca și cum virtuozitatea ar fi un alt loc de refugiu , după cataclism , decât poezia . In „ Toamnă , cântec” ( „ Sunetele au urechi de iepure și de câine” ) „ Inger refuzat de păsări” ori „ Pe podul din Avignon” tot atâtea poeme antologice , resturile din sensibilitate ale crizei de real și ale problematicii cuvintelor transpar ca într – un joc fără miză importantă . Intre „ Mareția frigului” și „ Epica magna” urmată imediat de „ Operele imperfecte” poetul a lăsat să treacă un timp neobișnuit de lung , dacă ne gândim la rapida succesiune a cărților anterioare . Masivul volum a fost întâmpinat cu destule rezerve de către critica , unii comentatori manifestându – și decepția , alții relevând inegalitatea valorică a textelor , l – au înscris în ansamblu operei , subliniind elementele de continuitate . Poate că formula perioadei de trecere de la o vârstă la alta rămâne totuși cea mai adecvată pentru momentul reprezentat de „ Epica magna” . Inegalitatea creației lui Nichita Stănescu a putut fi remarcată la aproape fiecare apariție editorială și „Epica magna” nu e din acest punct de vedere o excepție . Prezența unor teme vechi este nu numai o dovadă de continuitate organică a viziunii , ci ea se justifică în chiar planul compozițional al noului fragment din viziunea poetului . Aceste lungi poeme cu caracter gnomic abstract și demonstrativ reactualizează în fond imaginea ideală , construită și privată cu detașare contemplativă , a unei sume de relații ale eului cu universul care se construiseră într – un sistem . Dacă poetul și – a intitulat cartea „ Epica magna” , caracterizând – o drept o „iliadă” , n – a făcut – o întâmplător : și-n spațiul sau evoluează un simbolic Ahile , care se știe vulnerabil și muritor . Dar , înainte de a – și introduce în scenă personajul amenințat , deconcertat de semnele lumii și încercând să le citească în mod adecvat , poetul simte nevoia de a retrasa însăși geometria acestei lumi , recapitulându – i datele fundamentale ca într – un fel de breviar al viziunii . E ceea ce se întâmplă de pildă în ampla succesiune de secvențe ce constituie poemul „ Contemplarea lumii din afara ei” . O trecere in revista aproape neutră :

„ scurt raport electronic

obținut cu ajutorul computerelor

în care s – au introdus toate fișele

cu informații necesare”

Poemul e de fapt spațiul de interferență a două perspective ambele exterioare . „Preluând un motiv definitoriu pentru întreaga operă < Metamorfozele > din „ Epica magna” reafirmă desigur principiul pozitiv al participării la dinamica poetică a fluxului fenomenal , dar inversarea în curgerea cosmică primește aici o coloratură mai dramatică” Trăirea eternei schimbări e resimțită mai degrabă ca un fel de damnare , perpetua schimbare de măști servind doar temporar stabilizării ființei amenințată cu degradarea .In unele privințe „ Epica magna” oferă o directă replică la poemele anterioare .

Este evidentă bunăoară transformarea pe care o suferă importante motive lirice definitorii pentru regimul diurn al imaginarului , ce caracterizează viziunea stănesciană .

Intre „Epica magna” și „Operele imperfecte” continuitatea e asigurată, cum s-a remarcat deja,de sentimentul dominant al morții , – însă acea lume a obiectelor regăsite,materialitatea fie imundă , fie cald – învăluitoare,ca un ultim refugiu al făpturii obosite de confundarea cu „brutala stare de a fi”creează iarăși locul invaziei semnelor, mișcării aleatorii a imaginarului , unui anume joc al limbajului.

Reinvie aici un lirism parabolic și gnomic , în care temporara „opțiune de real” din cartea imediat precedentă , cirsumscriind o biografie mai terestră , mai implicată în contingent , este ca și abandonată.Cel ce vorbește aici nu mai este ’o pată de sânge” , ci o conștiință dramatic-interogativă , o imaginație bântuită de fantasme angoasante: „Eu construiesc misterul nu îl admir” – propoziție cu valoare de profesiune de credință antiromantică , rătăcită într-un poem din „Epica magna” , se potrivește în mult mai mare măsură noului moment creator.Căci spațiul „Operelor imperfecte” apare ca un vast șantier al imaginarului , cu proiecte încurajate sau descurajate de impulsurile și inițiativele cedate adesea cuvintelor , complexului mecanism al discursului.Un spațiu în care se înscrie , cu noi dimensiuni , însuși procesul genetic , spectacolul nașterii poeziei.

Cele două poeme ce deschid și închid volumul „Lecți despre cub” și „Lecția despre cerc” mici compoziții demonstrative , sugerează readucerea în prim plan a problematicii creației.Cel care instruiește este din nou un poet artiflex conștient de mijloacele sale și calculându-și până și neîmplinirile.Oricine poate vedea în prima <<lecție>> o glosă simbolică pe temele <<esteticii imperfecțiunii>> , atât de caracteristică poeziei și artei moderne , voit „imperfectă”, opera trebie să rămână deschisă , asigurându-și astfel o nouă viață în imaginația contemporanului.

Simetric , „Lecția desre cerc” , finală , vizează aceeași nostalgie a perfecțiunii, însă din punctul de vedere al creatorului , care deplânge propriul gest profanator față de desfășurarea operei.

Universul „Operelor imperfecte” apare , pe urmele „Epicii magna” dar cu un grad de concretețe mai redus , ca un spațiu ce și-a pierdut geometria inițială , ca o lume de „amurg a zeilor”, în care orice revelație mai înaltă a sensului este imposibilă. Fiinta umană este prizoniera unei jalnice stări medii , martoră a degradării sacrului , apropiată de tristețea metafizică a lui Lucian Blaga.

„Operele imperfecte” repun în circulație o temă frecventă încă în „Măreția frigului” , în acele dialoguri parabole cu Ingerul , demascând precaritatea imaginației creatoare .Nota ludică este eliminată aici sau conjugată cu sentimentul unei acute crize existențiale. Există în acest volum un număr de texte în care nivelului vizionar al poeziei i se integrează , cu rezultate excepționale , și în multe privințe noi , purul joc al limbajului.

„Dreptul la timp” este , în bună parte , un volum al interogațiilor și al enunțurilor esențiale.Prin întrebări de genul „Dar cum să nu-ți spun totul , toate?” se face trecerea de la revelație , de la dezvăluirea instantanee si copleșită de emoție , la meditația care își propune să aprofundeze întrebarea și să-i afle un răspuns cât de cât valabil.De altfel , „Dreptul la timp” oferă materie primă pentru reflecția calmă din „11 Elegii”.Acum însă gesturile sunt precipitate.S-a păstrat ceva din infatuare , din acea exuberanță naivă din :” O viziune a sentimentelor ” , manifestare care confundă energia , vitalitatea cu posibilitatea de a lua în stăpânire totul.De astă dată poetul tânăr e fascinat de lumina , așa cum fusese fascinat de femeie , și crede că poate îmblânzi lumina așa cum a îmblânzit acea <<leoaică tânară , iubirea>>.Dar lumina nu se lasă îmblânzita , opozitie care curmă brutal și ultima iluzie:

„Incercam să-ndoi lumina. Mă atîrnam de ea cu amîndoua mîinile , și-n fiece-nserare, cădeam cu tîmpla în pieire , scînteind de izbitură.”

Lumina nu se lasă stăpînită , dar lupta trebuie să continuie.

Nu a fost greu să se remarce că „Dreptul la timp” face saltul de la „percepția sensibilă la reflecțiune”, că a sporit „ tensiunea între termenii poet-lume , deveniți pe rând cunoscător și obiect al cunoașterii” Iată și o opinie care , sintetizând devenirea acestei poezii pe parcursul primelor volume , prefigurează ceea ce se va întampla în următoarele: „Cu <<Dreptul la timp >>(…) ciclului genezei i se adaugă , estompând-l , cel al păcatului cunoașterii luciferice , poetul făcându-se originar vinovat de timp (…)și de depărtarea privirii ce se interpune între privitor și privit , rupând identitatea eu-lume.Lucrurile nu mai pot fi văzute în adevărul lor stătător si imediat , ci numai în imaginile lor curgătoare în timp , triste înfățișări instabile (…).Aruncat în durată , eul (…) are o revelație a tragicei rupturi – cea a inconștienței lumii , răsfrântă și asupra propriilor trăiri ” .

Putem spune că Nichita Stănescu a devenit poet în clipa în care a înțeles că poezia este numai tentativă , deci nu ajungă să împlinească ceva ; esecul nu poate bloca tentativă ca atare , penrtu că actul , și nu finalitatea este esența demersului poetic.Până a nu înțelege aceste lucruri nu a fost poet , nu a fost cel care înființeaza ceva din cuvânt , care rostește ; a fost doar cântărețul , a fost cel care și-a transformat srigătul de bucurie în cântec.

E vorba de bucuria aceea trăită în <<vârsta de aur a dragostei>> , în acel timp paradisiac al cunoașterii , când <<toate s-au îmbrățișat într-o stare osmotică:viață , iubire , cunoaștere , comunicare>>. Ori de câte ori a vrut să trăiască această bucurie <<s-a îndrăgostit>> , a scris cântece. Deocamdată , a început să-l copleșească tristețea , acea tristețe pe care o vor aprofunda „Elegiile”.

In 1968 apare cartea cea mai ciudată și mai experimentală a poetului „Laus Ptolemaei”.Volumul reafirmă dorința cunoașterii integrale , resuscitând cu ostentație „mitul literei Aleph care reprezintă punctul din univers în care , dacă ești plasat , realizezi tot universul în mod global”

Punctul din care

se vede sensul întregului , ca și cum

sensul ar fi însuși întregul.”

Totodată fiind nemulțumit de faptul că războiul cuvintelor nu aduce nici o izbândă celui care îl poartă , poetul își temperează entuziasmul. Cuvântul aparține în exclusivitate lucrului , asemenea unor

„pești abisali ,

numai sub stratul de lucruri există”

Mai mult , și-n războiul pe care îl duc cuvintele ,

„ lașele

ele singure se ucid pre ele ,

numai ele se pot nega

pe ele însele” .

Poetul se vede înstrăinat de sine prin cuvinte :

„ Litere , litere sunete , sunete ,

locuitori ai cuvântului

praf de pușcă al glonțului ;

migrează inima mea spre roșu

îndepărtându – se de mine”

Recunoaște sărăcia , neproductivitatea actului verbal datorate <<celui mai mare peste vorbire>> care nu are gură , dar care <<gustă vorbirea> și << se hrănește cu sunetele cuvintelor>> , care e singurul care știe adevărul . Numai el , cuvântul – sumă , poate cunoaște lumea în întregul ei . Poetului nu – i rămâne decât să – și conștientizeze infirmitatea și , orgolios , să inventeze un cuvânt sau altul pentru a avea acces și în celelalte lumi , simultane cu a sa și care împreună alcătuiesc totul și nasc sfera .

Poetul va incerca sa ordoneze integral cosmosul cuvintelor sale prin mijloacele liricii de idei in volumele “Laus Ptolemei” si “Epica magna” ,opunându-se în priml rând ipotezelor epistemologice care golesc de orice înțeles universul și încercând în al doilea rând să găsească echivalențele în stări lirice ale categoriilor fizicii și filosofiei contemporane.Prin ipostazele sale imaginare poetul ne învață să gândim și să simțim parametrii abisali ai noilor ipostaze ale universului ce se deschid cunoașterii umane.

Comparativ cu mai marele , poetul , cel condamnat la rostire , beneficează de un material verbal sărac , coborât la nivelul articulației primitive . E ființa care rostește primele cuvinte , puține la numar în raport cu atâtea și atâtea lucruri care trebuie să existe prin cuvânt . Poetul ajunge să se ridice <<împotriva cuvintelor>> ( cum este intitulata a șasea secțiune din „ Laus Ptolemaei” ) , reproșându – le că nu pot surprinde realitatea instantanee , actul rostirii fiind succesiune , lanț de semne , deci se manifestă în temporalitate „ Ce tragedie cuvantul < iubito ! >

După litera „ I ” urmează litera „ U ” , dupa lietra „ B ” , litera „ I ” , apoi „ T ” , apoi „ O ” …

Si asta – i ca și cum ar trece un timp

între „ I ” și „ O ” ,

deși < Iubito > nu are timp ,

ci este tot și dintr – o dată”

Așadar , pe parcursul unui singur volum , războiul cuvintelor s – a transformat în război împotriva cuvintelor . „ Laus Ptolemaei” elogiază bunul simț cu care limba dorește să se confunde , fiindu – i doar o anticipație rudimentară . Devenit obiect al cunoașterii , supus unei interogatii insistente și unor investigații extrem de pretențioase , cuvântul și – a dezvăluit înainte de orice limitele în raport cu ființa .” Laus Ptolemaei” este în primul rând argumentarea pedantă a acestor limite . Până aici totul fusese intuit , acum totul capătă rigoarea demonstrației . Până aici investigația a fost îndreptată spre lume , căreia i-a dezvăluit o complexitate descurajatoare , de astă dată investigația are ca obiect în primul rând lumea cuvântului căruia i se dezvăluie omniprezența , limitele referindu – se la incapacitatea de a ajunge la ființa , de a face cunoscută lumea în întregul ei . In asemenea împrejurari , trebuie căutat un alt reper , un alt punct de incidență al lui a fi , a ști , a rosti , care nu ar mai fi cuvintele , ci altceva , Nichita Stănescu le – a spus necuvinte . „Laus Ptolemaei” este o lecție riguros întocmită pe tema eșecului rostirii poetice Cauzele esecului se află în ființa vorbitoare , al cărei organ de simț ce promite cunoașterea integrală este pe cale de perfecționare , deci , deocamdată , e parțial eficient . Ințelegând aceste lucruri , Nichita Stănescu devine un resemnat … optimist , frământările se temperează , neputința nu – l mai chinuie , este acceptată cu seninătate , cu împăcarea celui care nu mai are nimic de pierdut .

Nu mai este deci disperat , ca în „11 elegii” , acceptă infirmitatea logosului, infirmitate care nu i se mai pare absurdă , ci firească . Motiv pentru care și discursul poetic este calm și metodic , este în primul rând o demonstrație didactică a eșecului cunoașterii .

Si „ Necuvintele” evidențiază , de la un punct încolo , depășirea stării de criză , de derută Impasul în care se află cuvântul este recunoscut chiar prin negația terminologica , negația anticipată de un capitol din Laus Ptolemaei , intitulat Impotriva cuvintelor . Negația și împotrivirea sunt motivate de necesitatea de a găsi altceva decât cuvântul , care să facă ceea ce nu poate face cuvântul .

Prima poezie din „Necuvintele” este edificatoare în ceea ce privește cauza crizei ; e vorba de o interogație amplă , care solicită o definiție a cuvântului ca agent de conectare a ființei la cosmos . Interogația vizează litera A , văzută ca embrion al literelor , deci și al cuvintelor . In întrebarea de la început – „ ce ești tu , A ? ” – distingem din nou exasperarea , chiar disperarea provocată de neputința de a înțelege ce este cuvântul , care , pe de o parte , ademenește și este dorit ( „ pe tine te vreau / târfă fermecătoare ” ) , pe de alta , este refuzat ( „ vreau să nu mai exiști ” )

Aceasta e drama poetului , el se află între tentație și negație , într – un spațiu nesigur , la incidența a doua tensiuni : dorința de a rosti și sila de a rosti provocată de neputința de a spune totul .

Omul nu este o ființă pur și simplu , ci o ființă vorbitoare . Relația lui cu lumea e decisă de această calitate ( ce – l distinge de animale ) . Totul din el vorbeste , „ sângele vorbește ” , osul alb vorbește , mațul vorbește , celula , limfa vorbește . Ne aflăm în fața unui Turn Babel întors cu mănușa pe dos . Cuvintele înseși sunt niște viețuitoare , „ niște miriapode ce – ți aleargă pe limbă ” . Cuvintele sunt viscerele ființei și sâmburii lucrurilor . In lucruri există un sens pe care îl activează cuvintele .

Ele sunt și o prelungire a ființei , sunt puntea pe care ființă o aruncă spre lume pentru a o cunoaște . Aceasta e ipostaza abstractă a cuvintelor .

Intr – adevăr , în poezie există cuvinte , dar ele nu își poartă propriul sens , ci „ transportă un ce aparte , un supra cuvânt sau mai bine zis un necuvânt ” . Poetul spune ce nu s – a mai spus , ceea ce încă nu se cunoaște , el „ creează semantica unui cuvânt care nu există ” folosindu – se din disperare de cuvinte neexistente , deci „ nu putem identifica poezia cu cuvântul din care este compusă ” .

Așadar , poezia este virtualitate semantică . Este , cum s-a spus , deschisă invenției infinite , necuvântul fiindu-i „imaginea emblematică”.

In „Necuvintele” , reflacția asupra poeziei cristalizează o viziune coerentă prin descoperirea necuvântului , prin distincția cuvânt-necuvânt , distincție ce a înlesnit întelegerea funcțiilor cuvântului în poezie , funcții acaparate de tânjirea spre sens , de apropierea de sens de tatonarea continuă și de construcția , niciodată terminată , a sensului.Pe cât posibil , cuvintele sunt despovărate de sens , fiindu-le redată inocența , ele devin din nou disponibile de a „inhața” un sens . Pe de altă parte , încercand să le apropie de sensuri inexistente , poetul atentează la patrimoniul limbii : inventează cuvinte , modifică norma lingvistică.Noile sensuri cer o altă limbă.

E o limbă care se folosește de cea existentă și pentru a o dezagrega , pentru a o reduce la stadiul primar de instaurare a unui sens . E ca și cum un obiect metalic finisat , învechit și devenit inutil , este retopit , fărămițat , chiar vârât înapoi în pământ pentru a redeveni zăcământ mineral , o materie amorfă în care zac alte obiecte , o infinitate de forme . Sau putem spune că pentru autorul „Necuvintelor” cuvintele , limba de care se folosește , sunt un morman de fier vechi pe care îl retopește , aducându-l la stadiul de materie primă . Este o alchimie inversă . Mai complicată , mai costisitoare decât cealaltă.

In asemenea condiții dificile de lucru se impune renunțarea la orice orgoliu . Poetul nu e cel care și-a împlinit marea operă , învestind-o cu sensul suprem , ci o ființa ce se risipește făcând ceva , identitate imortalizată în „Necuvintele ” prin două versuri devenite un fel de inscripție pe ceea ce am putea numi soclul statuii lui Nichita Stănescu:

„Noi nu vrem să fim geniali

noi vrem să fim trimbulinzi.”

Refuzând sarcofagu genialitații , asumându-și condiția instabilă de trimbulind , sfidând limite necunoscute , poetul dobândește o libertate care-l face deosebit de activ , de productiv, de inventiv .

In același an 1969 , la câteva luni de „Necuvintele” , apare „Un pământ numit România” , distanța dintre ele fiind , dincolo de timp apreciabilă . Eliberat de povara unor întrebări , la care „Necuvintele ” a răspuns în bună măsură , autorul își lasă cuvintele să facă ce au de facut , nemaicontrolându-le , nemaisupunându-le la teste de rezistență și de eficiență . A înțeles ce sunt cuvintele , ce nu pot face ele , ce sunt necuvintele , spațiul poetic a fost reamenajat și redeschis pentru manifestări necenzurate de reflecția revelatoare de limite , de criza perceperii limitelor. Dacă după „11 elegii” poetul a apărut mai înțelept , după „ Necuvintele ” el pare a fi mai realist . Acceptă că se trăiește greu în spațiul poeziei , pe care , cum spuneam , îl reamenajează în așa fel încât să se poată mișca pe cât posibil nestânjenit , în care disponibilitatea creatoare să se poată manifesta cât mai productiv.

„Un pământ numit România”, atenționează Alex. Condeescu , este „insuficient prizată de critică deși conține poezii dintre cele mai remarcabile.

Relativa expectativă a criticii pare a fi fost impusă de titlul cu rezonanțe alterate de convenționalismul așa-numitei lirici cetățenești.

Apoi , a existat și concurența „Necuvintelor” , carte care a tentat mai mult critica prin însuși însolitul conceptului lansat , se pare că a fost și o concurență între titluri . Lectura grabită sau bruiată de semnalele violente ale ‚Necuvintelor ” a facut ca unul dintre cele mai interiorizate discursuri lirice stănesciene să fie asociat unei realități exterioare , unui elogiu circumstanțial , să fie văzut ca o inoportună evadare din sine , din lumea dilemelor și confruntărilor lăuntrice , într-un spațiu cu frontiere geografice precise , deci cum nu se poate mai terestru.

Lucrurile sunt , indiscutabil , mult mai complicate , o data pentru că noua carte nu reprezintă o negare a confruntărilor launtrice , a doua oară pentru că se distanțează de „Necuvintele” printr-o relaxare a reflecției , relaxare care însă nu-i diminuează gravitatea . De pildă , cuvântul revine fără a mai fi chestionat sau blamat , e o pată de culoare pe chipul resemnat dintr-un autoportret.

Interesant este că acest volum , și nu ‚,Necuvintele” , ne dau cea mai substanțială definiție a însuși necuvântului , pe care verbul „ a visa ” îl transformă deopotrivă în realitate onirică și în obiect al dorinței. Puține sunt poemele lui Nichita Stănescu în care de disperare provocat de înțelegerea condiției poetului să fie atât de grav și de tragic ca în „ Existență , tu ”:

„Frig nu-mi e decât de cuvinte , trupul l-aș fi vrut un chivot lăsat în păstrare din mai dinainte

de alții cu infățișarea lui cu tot. El nu e nici măcar așa , ci ca un câine zădărât să latre

își zbate sinele în sine , în lucruri pân’ la jumatate

Si în cuvinte pân’ la sfert

și-n cuvinte nici atâta ,

dar iert , n-am încotro , deci iert

viața mea în lucruri , sluta. Si dat mă dau și nimeni nu-i

ca să mă ia în gheara lui.”

Glasul a recăpătat ceva din spontaneitatea de la început ; acum fiind , bineinteles , sugrumat de tristețe , nu de fericire . E o spontaneitate pe care meditația și reflecția au temperat-o sau au transformat-o în inventivitate.

In unele momente , poetul coboară cu picioarele pe pământul țării sale , intră în existență fără să-si mai pună întrebarea ce este existența , ca în „Experința , tu” , unde se aude lamentația învinsului ; deschide în intervalul de timp care se numește istorie fără a mai sta cu ochii pe ceas , întrucât ceasul << măsoară ceea ce nu este >> .

Acum rostește cuvantul fără a spera ca acesta să îl apropie de inexistent , dimpotrivă , îl dispretuiește , il neagă , opunându-i ritualul faptei care transformă existent in viață , in ceea ce este viu.

In „Un pământ numit România” experiențele anterioare sunt absorbite într-un lirism stenic , volumul meritând atenție și pentru faptul că regândește condiția poetului în relație cu un real riguros determinat , aflat la intersecția istoriei cu geografia. Nu este vorba deci numai de real , ci de un anume real , acut , devenit contingență , de care nu poate face abstracție cel ce se întreabă ce este poezia în raport cu realul.

„ In dulcele stil clasic” este o carte ambiguă .

Dupa modernismul abstract,ermetic,conceptual,caracterizat printr-o estetică și o poetică mai greu comunicative,Nichita Stănescu face,gestul postmodernist al recuperării tolerante a tradiției.Lărgește sensibilitarea si limitele de modelare a poeziei,fără a renunța la personalitatea care îl impusese,la convențiile retorice încă recunoscute în spatele noii dictiuni,mai complexe și mai deschise.

Tot ce s-a consumat anterior , acea existență care i-a relevat poetului indeosebi infirmitatea , se confruntă cu ceea ce va fi asumat ulterior , cu acel destin de ființa mult vorbitoare incapabila să-și incoroneze cuvântul cu sensul râvnit , făcându-l doar să se apropie de sens , aproximație pe care trebuie să o accepte vorbind mult despre ea.

Regăsim în „In dulcele stil clasic ” unul dintre acele lamento-uri care prin tonalitatea împrumutată de la cântecul de <<dor și of >> face din drama cuvântului neputincios motiv de strigăt disperat , de bocet . „ Dulcele stil clasic ” nu este doar o chestiune de conformism prozodic . El înlesnește o romantică incursiune în acele vremuri în care sensul era acoperit în întregime de semn , mai bine zis în acele vremuri <<de basm>> ale poeziei în care se credea că joncțiunea sunete –sens e posibilă . Unele texte încearcă să reconstituie o stare inocentă , atât a rostirii , cât și a receptării , când faptul obișnuit și miracolul coexistau și existau ca atare în realitatea cuvintelor.

Nichita Stănescu tânjește abia acum după vârsta basmelor.Copilului care a fost <<oprit în poză si-nrămat>> i-ar <<spune-un basm adevărat ? călare pe un cal murind>>. Vede <<un suflet de licorn>> care

„visează îngenunchiat

ca-ntr-o tapițerie medievală

o domnișoară cu chipul brodat

în pală beteală.”

Compune , ca pe vremuri trubadurii , o „Scurta baladă”,o ‚Legendă” , actualizează un Mit , se veselește din „Strigături”, intonează galant „ Cîntece ” .

Revine deci la poezia de dragoste , dar acum are mai multă experiență , nu – l mai amăgește << sensul iubirii dintâi >> , în mai toate cazurile îndragostitul e concurat de poet , bucuria dragostei , plăcerea de a spune cuvinte s – au preschimbat într – un fel de cicăleala din partea celui ce se vede <<cărpit cu vorbe , cu substantive >> și copleșit de << vini imaginare >> . Nichita Stănescu a făcut din „ Dulcele stil clasic ” o mască a textului care ascunde tristețea de pe chip , masca pe care uneori uită să și – o pună . Iata un autoportret făcut din câteva versuri libere : „ Incapabil să pierd inapt pentru fire alerg

în neștire .

Foarte greu mă privesc să fiu cum sunt ” .

Textul rezumă condiția poetului : el există pentru a dobândi ceva , e inapt pentru o existență firească , este condamnat să se zbată în neștiință , este neimpăcat cu sine . Viața veșnică e o iluzie , iar aspirația spre înalt este o foame nepotolită .

In acest autoportret distingem și trăsăturile poetului romantic , distingem și ceva din orgoliul poetului modern care își proclamă scindarea . Clasic , romantic , modern laolaltă fac suspectă asocierea . Intr – adevăr , Nichita Stănescu este un poet neîncadrabil , clasic , romantic , modern sunt ipostaze pe care i le atribuie prejudecățile noastre , contrazise fiind chiar de prezența lor simultană .

„ Belgradul în cinci prieteni ” , prin titlu și dedicație , pare a fi o carte ocazională , din care însă nu lipsesc piese reprezentative pentru ceea ce este stabil în poezia lui Nichita Stănescu . Intr – un fel , e o confirmare a celor inconsecvențe , de natură diversă , care nu au putut afecta cooerența reflexiei . La prima vedere , volumul pare un colocviu mai degajat pe tema prieteniei . Poetul și alți doi poeti români plus doi poeți sârbi , iată grupul celor cinci . Sociabilul Nichita Stănescu are replică adecvată , cuvintele stabilesc legături , unifică , focalizează , dar dincolo de elogiul amiciției , de observat și aici situații limită . Un surâs persiflant urmează tonului neutru :

„ Nu ne născurăm încă

si moartea era calculată

în computere . ”

Absurdul existenței e de a sta sub semnul efemerului , fară speranta unui miracol :

„ Paharele nenorocite

care sunt trucurile noastre ,

doamnă dă , doamne dă ,

să nu le spargi chiar tu în mâna ta … ”

Dispariția unei ființe devine fapt divers în căutarea unui sens . Nu e tonic universul prin care peregrinează poetul . Insa nici fundamental deprimat nu este . Semnificațiile tragice se estompează , ca urmare a obișnuinței cu anumite date existențiale ce trebuie luate așa cum sunt. Cuvântul e conjurat să – și lase <<plata de neînteles >> , dar numai rareori miracolul este posibil. Lupta poetului cu obscuritatea nu se încheie întotdeauna cu reușite , ceea ce nu înseamnă ca el n-ar fi un foarte talentat poet. Nu o dată , atrag atenția jocurile; frapează diferite contorsiuni gratuite și o iluzorie filosofie.N-ar fi exclus ci insistența în paradox și în special obsesia formelor extragramaticale , să sfârșească în manierism.

„Belgradul în cinci prieteni” recapitulează spontan unele componente care s-au cristalizat în timp în viziunea lirică . Revin obsesii vechi , dar nu sub forma interogațiilor , ci ca simple confirmări .

Bunăoară , revine omul –fantă , el este ființa umană însăși , singura viețuitoare care conștientizează existența lumii deci prin care se vede lumea cu tainele ei.Relația cuvânt –sens nu mai este privită cu insistențe , totuși uneori sunt schițate definiții ale termenilor ce le completează pe acele anterioare . In „Străfund de ochi” , înțelesul este un <<animal monstruos>> , care <<înce să vadă>> atunci când <<s-a oprit>> , când a ieșit din timpul rostirii. Identificarea cunoașterii prin poezie cu ceea ce însăși lumea ne trimite din nou la omul-fantă , a cărui retină „ e lipită / de retina lucrurilor”.Revine așadar , și <<propriul sau ochi>> , unul din laitmotivele poeziei lui Nichita Stănescu , de fapt un nume împrumutat „marelui simț” și , totodată echivalentul anatomic al acestui simt perfecționat care tinde să fie poezia.

Mai mult decât atât , așa cum s-a spus , la Nichita Stănescu ca și la Tuțulescu , există un <<simbolism panocular>>; ochiul <<acoperă natura transformând-o în organ de simt>>.In consecință , ochi înseamnă detaliu anatomic , apoi privire , înseamnă lacrimă , plâns dar și retine și lacrimă a lucrurilor .

In mod discret , această „carte amicală reactualizează răspunsuri pe care cărțile anterioare le-au schitat , le-au intuit . E un semn că s-a ajuns în faza în care întrebările , dilemele , ezitările se estompează , unele dispar chiar , lăsând loc unor certitudini în care nu se mai întrezărește nici o speranță.Intr-adevăr , volumul pare doar <<un colocviu mai degajat pe tema prieteniei>>.In realitate , este un ‚index alfabetic” al celor mai proeminente laitmotive lirice.

„Măreția frigului” cultivă în chip pragmatic un lirism al rupturilor la nivelul limbajului.Autorul introduce masiv dialogul și dă , în genere , confesiunii o structură dilematică. Un poem este în întregime o succesiune de interogații , un altul „srigăt” rostește aceleași vorbe și cine așteaptă de la poezie un simbol , o sugestie oarecare , se uită la ele ca la o scamatorie.Estetica veche a corespondențelor este prelungită în planul limbajului. Nichita Stănescu extinde granițele limbii poezești , vrea acum o „limbă a vederii și cauta nu muzicalitatea sensului , ci culoarea și misterul semnelor.

„Măreția frigului” are toate atributele unei poezii superior minore:rafinament formal , reluarea vechilor motive în piese imperfecte , și asta din voința poetului care face din imperfecțiunea stilului un stil .

In „Măreția frigului” , Nichita Stănescu pătrunde în viscerele limbajului pentru a descoperi secretul legăturilor lui exterioare.Descompunerea limbajului duce însă la o nouă comunicare căci , din contactul cu aceste axiome , spiritul nu face decât să-și determine puterea și condiția . Acest volum a fost văzut chiar la apariție un <<bilanț auster , simplificat la esențe , într-un stil enumerativ , răspicat și categoric>>.De asemenea , s-a observat că această carte nu ne oferă numai o recapitulare a tuturor mijloacelor poetice , dar și proba că <<Nichita Stănescu a încetat să se mai caute și încearcă doar să se exemplifice>> Poetul este acum cel care relatează istoria poeziei văzută ca sentiment , ca realitate metalingvistică , realitate care se naște însă din ‚ << războiul cuvintelor.>>

„Noduri și semne” este spovedania dinaintea sfârșitului. Moartea își pierde tot mai mult caracterul abstract , devenind în „ Noduri și semne ” înfricoșătoare prezență . Pe măsură , însă , ce lumea aceasta omenească alunecă în jos spre moarte , în mijlocul ei se ridică prin voința eroică a eului o sublimă „ stare mareață a sufletului ” , solemna schimbare pe deplin evidentă în „ Epica magna ” înlocuind plângerea și dezvinovățirea patetică a lui Iov împotriva destinului inexplicabil cu asumarea gravă de către eu a vinei tragice de a dori să fie el însuși ieșind din cursul firesc al lucrurilor .El conferă astfel sens suferinței existențiale opunând fatalității oarbe a sorții libera sa hotărâre de a determina ordinea lucrurilor . Mitul central al ultimului ciclu este dominat de figura lui Christ care se jertfește pierzându – se pe sine pentru a – și mântui semenii . Martirul sau transformă drama în tragedie înăltătoare redându – i ființei conștiința naturii sale nepieritoare , izbăvind – o de mișcarea destrămării .

Regăsim aici frământări și obsesii vechi transpuse însă într-o altă cheie , într-un alt registru al confesiunii îndurerate.Nu mai e vorba de tristețea elegiei , tristețe provocată de prima percepere a limitelor ființei , ci de tristețea solemnă a <<requiemului>> ( așa ortografiază poetul) , provocată de perceperea unei existențe ajunse la limită , confruntată cu moartea ; o existență confruntată de asemenea , cu sentimentul unei supraviețuiri tragice , promisă de cuvânt , acel ecou al ființei pieritoare. „Nod 6” rememorează clipa morții , a căderii călăretului de pe cal , când acel alter ago al poetului promite renașterea prin cuvânt

„ Mi-aduc aminte , căzusem de pe cal

când tu ai zis de mine

că mă renaști din nou regal,

și în dureri divine,-

și-mi dai din nou aceeași stea,

și-același cal mi-l dai din nou, din nou o să mă urci pe șa, cuvânt făcându-mă ecou.”

Renașterea , supraviețuirea , e tragică pentru că e văzută ca promisiune. Ființa trebuie să se supună legilor firii trecătoare , care au condamnat-o la moarte , legi cărora poetul , rob al cuvântului etern , refuză să li se supună.In pasajele acele mai grave , Requiemul lui Nichita Stănescu pare a intra în rezonanță cu elegia eminesciană , cu apoteoza ei funerară.

„Noduri și semne” a apărut în 1982.In același an , în toamnă , Nichita Stănescu mai tiparește o carte de poezie , dar nu în țară ci în Voivodina iugoslavă , la Panciovo , în colecția revistei de limba română „Lumina”: e vorba de „Oase plângând”.Volumul este , am putea spune , ocazional , este o reacție la „Cununa de aur” , marele premiu al poeziei de la Struga , pe care l-a obținut în acel an . A fost o reacție promptă întrucât , spune Adam Puslojic , în mai putin de zece zile , <<Nichita Stănescu a scris aproape o sută de poezii; într-o singură zi , a doua de la sosirea sa , a scris nici mai mult nici mai putin de douazeci și cinci>>. In țară „Oase plângând” e reprodus în volumul omagial „Album memorial Nichita Stănescu”, editat in 1984 de revista „Viața românească”.Nici de astă dată poetul nu poate să nu-și pună în față oglinda cuvântului , în care se simte ca la el acasă .Câteva poezii din „Oase plângând”apar în „Ordinea cuvintelor” alături de altele , 62 la numar , publicate în periodice romanești și nu numai . In afara poeziilor adunate în timpul vieții si a acelora selectate pentru „Ordinea cuvintelor” , Nichita Stănescu a lăsat foarte multe texte , de ordinul miilor , în periodice sau în manuscrise , parte dintre acestea fiind publicate postum.

In „Album memorial Nichita Stănescu ” editat în 1984 de „ Viața românească” , în afară de poeziile din „Oase plângând” , apar șase cicluri de inedite( „Spălare cu pietre’’ , „ Seama poeziei” , „Din versurile ultimilor ani” , „Tu departe , tu departea mea…”, „Iarna de la sfârșitul lumii” , „Scrisoari penrtu prieteni”), totalizând peste 200 de poezii.

In alt volum omagial ,” Nichita Stănescu .Frumos ca umbra unei idei” , pe lângă reluarea a nouă postume , apar douasprezece inedite . Tot aici e tipărit ciclul „Cărțile sublime” , dăruit in 1981 lui Constantin Crișan , pregătit pentru o carte separată.

Câteva inedite apar în brosura „ Dedicatii” semnată Nichita Stănescu , Gheorghe Tomozei sau în „Nichita Stănescu – atât cât știm noi” , unele dintre ele reluate , după corectarea unor erori în transcriere manuscriselor , în volumul „Tînjiri către firesc”.Cantitate imensa de vorbe risipite în gazete , conservate în volume mai mul sau mai putin originale , sau în manuscris evidențiază prin ea însăși că Nichita Stănescu a vorbit enorm în limba poeziei , trăind un fel de stare de panică , provocată de credința că omul nu poate supraviețui decât prin cuvânt . De aceea , cuvântul , transformat în spațiul poeziei în necuvânt , în vehicul și în logos intemeietor , este și obsesia majoră a creației sale .

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

Nichita Stănescu (1933-1983) este nu doar creatorul glorios al unei opere poetice,dar și figura reprezentativă a unui context literar.

Nichita Stănescu s-a impus ca unul dintre cei mai interesanți și valoroși creatori de poezie modernă.Ca o recunoaștere a valorii creației sale, i s-a conferit în 1975, la Viena, premiul Herder, iar în 1982, în Iugoslavia, premiul “Cununa de Aur”.

In capitolul I, “Date biobibliografice”,prin prezentarea biografiei poetului și printr-o caracterizare succintă a operei am încercat să evidentiez faptul că,existența lui Nichita Stănescu într-un anumit loc și într-un anumit timp reprezintă mult mai mult decât o circumstanță oarecare.Reprezintă chiar prilejul de care s-a servit poetul pentru a se manifesta ca poet și,deci,un element de structurare a operei.Fac o greșeală cei care cred ca un mare artist,oriunde și oricând ar fi trăit,ar fi fost același. Nichita Stănescu n-ar fi fost același dacă ar fi apărut în alte împrejurări.Poate că nici n-ar fi scris poezie.Sau poate că ar fi scris poezie de altă factură.

In capitolul II am făcut o raportare a poeticii lui Nichita Stănescu la poeticile străine și românești.

Ca și Mallarmé,Nichita Stănescu lasă libera initiativă cuvintelor,dă un sens profund,superior,cuvintelor celor mai obișnuite,cuvintelor <<tribului>>.

Ca și Valéry,Nichita Stănescu are convingerea că între poet și cititor,diferența nu e de talent,ci de inteligență a talentului,de expresivitate a acestuia.

Poezia sa este una ludică,fondată pe raținalitate ca și la Valéry.

Nichita Stănescu este mai interesat, mai emoționat de idee decât de sentiment. Calea care să-i satisfacă nevoia de siguranță ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre geometrie și fizică. Poetul s-a situat într-o ascendentă <<nobilă>>: prin tendința de a ajunge până la esența liricului, el se apropie de Eminescu și Blaga; prin forța inovației la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a mesajului în formule de maximă abstractizare, se apropie de Ion Barbu.

Opera sa s-a raportat întotdeauna la tradiția vie,majoră a poeziei românesti,de la Ienachiță Văcărescu,Anton Pann la N.Labiș.

Face <<temenea>> la Anton Pann,se închină la Heliade și la Bărnuțiu și dialoghează cu Eminescu.

In poezia lui Nichita Stănescu există și o deschidere spre epic,spre narativitate.Modelul interbelic refăcut este cel al lui Bacovia.

Poezia lui Nichita Stănescu conține multe imagini prerafaelite ,poetul avand in Alexandru Macedonski și Stefan Petică doi veritabili precursori,în această direcție.

Capitolul III “Arta poetică a lui Nichita Stănescu” este împarțit în trei subcapitole, și anume : „Modernismul”, „Neomodernismul”, și „Postmodernismul” Acestea caută să definească întreaga operă a autorului.

Poetica lui Nichita Stănescu este o poetică pregnantă care face școală nu numai în poezia românească ci și în poezia balcanică.

Ordinea sa poetică reflectă mitologia unică a unei extraordinare aventuri interioare.Aparținând principial structurii liricii moderne,ca rețea abstractă a unor constante spirituale contemporane,Nichita Stănescu impune prin originalitatea ireductibilă a expresiei viziunii sale un sistem poetic personal.

Nichita Stănescu are privilegiul istoric de a reface cu un ceas mai devreme decât alții tradiția marii poezii românești.Poetica sa veritabil estetică,opusă celei proletcultiste redescoperă trăsături ca:esențializarea,impersonalizarea care aparțin modernismului,dar și proiecția imaginației poetice în atemporal ca la romanticul Eminescu și la expresionistul modernist L.Blaga.

Poetica lui Nichita Stănescu e reformatoare pentru că sfidează poeticile anterioare care deveniseră inflaționiste,epigonice. Nichita Stănescu vrea să regenereze limbajul poeziei.

De-a lungul întregii sale creații se disting încercări de a defini concepția sa despre cunoaștere prin artă, despre echilibrul dintre conținutul și forma poeziei, despre relația poetului cu cuvântul.

Primul volum de poezii”Sensul iubirii” putea apărea la vremea lui ca expresie a unei voci surprinzător de noi într-un context în care verificarea banală și ternă a realului sau cotidianului ajunge la ultimele sale consecințe.Epoca a fost tulbure si frământată,dar poezia aspira spre ieșire de sub imperiul ocazionalului și al vicisitudinilor de tot felul.

Momentul în care, în poezia lui Nichita Stănescu, eul se descoperă într-o relație semnificativă cu universul, e unul al despărțirii de spațiul nocturn,al trezirii în lumea aurorală.E o trezire provocată de brusca ivire a zorilor,resimțită ca impuls inițial asupra obiectelor.Noua atingere declanșează prin vibrații un proces de transfigurare lăuntrică,o dinamică esențială pentru definirea unui specific de existență.

După o modernitate manifestată și dezvoltată organic, în perioada interbelică, a urmat epoca neagră a proletcultismului, când au fost scrise foarte puține opere literare de valoare. În anii 1960, tradiția modernistă a fost reînnodată prin apariția unui curent denumit neomodernism.

Poetii generatiei 60 încearcă să recupereze teritoriile poeticului, restabilind legătura întreruptă în anii războiului și cei ai dictaturii proletariatului cu marile valori literare interbelice.

Asistăm la o abstractizare a limbajului care nu merge însă spre ermetism, ci spre absurd, motiv pentru care expresia poetică devine șocantă. Este o încercare de a pătrunde în esența liricului anulând rațiunea, dar și acel ideal modernist de intelectualizare. Cea mai exemplară materializare poetică neomodernistă o întâlnim în creația lui Nichita Stănescu.

Conform opiniei lui E. Lovinescu, N. Stănescu schimba sensul și planul speculației poetice.Lirismul stănescian este neașteptat și atentează la întelegerea cititorului.
Ceea ce se putea numi, în „Sensul iubirii” o poetică a reverberației ori a răsfrângerii luminoase,e continuat și dezvoltat în „O viziune a sentimentelor”,dar cu unele semnificative deplasări de accent .

„O viziune a sentimentelor” accentuează asupra ipostazierii eului în poziție centrală,subiectul afirmându-se ca focar de energie afectivă și, ca atare, agent decisiv în procesul genetic al viziunii.

Nichita Stănescu este în egală măsură un poet al acțiunii transfiguratoare a lumii, al preschimbării ei,și al spactacolului unui univers ce se confundă cu acel spațiu lăuntric făcut vizibil prin forța verbului.

Poezia stănesciană va propulsa la limită investigarea universului și, o dată cu aceasta, a discursului poetic, aducând o reformă radicală într-un dublu registru: la nivelul viziunii poetice asupra lumii și la nivelul limbajului. Limbajul poetic se întoarce spre sine, într-o încercare de autodefinire. Când „a spune despre a face" devine mai important decât „a face", lirica lui Nichita Stănescu se apropie de experiențele postmoderniste.

Postmodernismul nu reprezintă o ruptură față de poezia modernă, ci o prelungește pe aceasta, se întoarce la ea; recuperează literatura din toate epocile. In timp ce poezia modernă se constituie ca un refuz, poezia postmodernă se constituie ca o acceptare.

Plictisit parcă de farmecul juvenile,de aerul safiric răspândite în poemele sale mai vechi,Nichita Stănescu perseverează de câtva timp -de la „11 Elegii” mai precis-într-o poezie de sfere abstracte,turmentată de mustul amar al cunoașterii.O artă poetică inserată în ultimul volum divulgă voluptatea menținerii în necreat,în starea de virtualitate pură.

In „ Oul și sfera” , poetul rămâne egal cu sine doar prin virtuozitate . Ca și cum virtuozitatea ar fi un alt loc de refugiu , după cataclism , decât poezia .

In volumul “Laus Ptolemei” principala temă este refacerea simbolurilor.

In volumul “Necuvintele”, poetul abordează o altă perspectivă a lucrurilor și anume privirea din afară într-o intenție nouă de stapânire a universului.

Ultimele volume de poezii “Mareția frigului”, “Noduri și semne”, “Epica Magna”, “Operele imperfecte”au ca temă fundamentală moartea.

Criticul literar Aurel Martin consemna că universul liricii lui Nichita Stănescu este “o padure de simboluri”.

In universul său poetic, descoperim alternanța pulsatorie a unui univers inteligibil, populat de esențe și idei în sens platonician, imaginile trădând aspirația dezmărginirii eului și a integrării în Marele Tot, și a unui univers sensibil, populat de fenomene, indivizi, materie, imaginile sugerând refugiul în concretul teluric și în individual.

BIBLIOGRAFIE

A.BIBLIOGRAFIA OPEREI

“Sensul iubirii.Versuri”,cu o prefață de S.Iosifescu,E.S.P.L.A,Buc.,1960

“O viziune a sentimentelor”,E.P.L,Buc.,1964

“Drepul la timp”,Ed.Tineretului,Buc.,1965

“11 Elegii”,Ed.Tineretului,Buc.,1966

“Oul si sfera”,Versuri,E.P.L.,Buc.,1967

“Alfa”,(1957-1967),Ed.Tineretului,Buc.1967

“Roșu vertical”,Ed.Militară,Buc.,1967

“Laus Ptolemaei”,Ed.Tineretului,Buc.1968

“Necuvintele”,Ed.Tineretului,Buc.1969

“Un pământ numit România”,Ed.Militară,Buc.1969

“În dulcele stil clasic”,Ed.Eminescu,Buc.1970

“Poezii”,Ed.Albatros,Buc.,1970

“Belgradul in cinci prieteni”,cu o prefață de Mircea Tomuș,Ed.Dacia,Cluj-

Napoca,1972

„Măreția frigului.Romanul unui sentiment”,Ed.Junimea,Iasi1972

“Cartea de recitire”,Ed.Cartea Românească,Buc.1972

“Clar de inimă”,Versuri de dragoste,Ed.Junimea, 1973

„Starea poeziei”,prefata de Aurel Martin,Ed.Minerva,Buc.1975

„Epica magna”,Ed.Junimea,Iasi 1978

„Operele imperfecte”Ed.Albatros,Buc.1979

„Noduri și semne”Ed.Cartea românească,Buc.1982

B.BIBLIOGRAFIE CRITICA

istorii literare

1.Barbu,Eugen,”O istorie polemica si antologica a literaturii romane de la origini

pana in prezent”,Ed.Eminescu,Buc.1975

3.Piru , Alexandru , „ Istoria literaturii române ” , ed. Univers , București , 1981

4.Tomus,Mircea,”Istorie literara si poezie”,Ed.Facla,Timisoara,1974

monografii

1.Spiridon,Vasile,”Nichita Stanescu (monografie)”Ed.”Aula”,2003

2.Vida Marinescu,Stefan, „Starile de gratie ale Poesiei. 11 conspecte critice la Nichita Stanescu”, Ed. Arvin Press, Bucuresti, 2008

studii si articole

1.Alboiu,George,”Un poet printre critici”,Ed.Cartea romaneasca,1979

2.Alboiu,George,”Nichita Stanescu si istoria literaturii”,in „Luceafarul”, nr.19/1979

3.Alexiu,Lucian,”Nichita Stanescu , laureat al premiului Herder” ,in „Orizont”, nr.3/1976

4.Alexiu,Lucian, „Ideografii lirice contemporane”,Ed.Facla,Timisoara 1977

5.Andreas,Dorina,”Nichita Stanescu”,in „Tribuna”nr.27/1976

6.Andriescu, Alex , Nichita Stănescu „Maretia frigului” , „Cronica” , nr. 42 , 20 oct. , 1972

7.Andriescu,Al.,”Nichita Stanescu,Starea poeziei”,in „Cronica”nr.35/1975

8.Atanasiu,Victor,”O ipostaza a poetului”,in”Amfiteatru”,nr.1/1981

9.Balota,Nicolae,”Un manierism modern”,in „Luceafarul” nr.2/1973

10.Baltag,Nicolae,”Clar de inima”,in „Scanteia”,27.06.1974

11.Barbu,Eugen,”Neopoezia”in „Magazin”,Nr.848,1974

12.Banu,Maria,”Nichita Stanescu”,in „Gazeta literara”,nr.50/1960

13.Barbulescu , S , „Nichita Stănescu” , „ Reviste de istorie și teorie literară’ , nr. 2

14.Barbu,Eugen,”Strigarea numelui-Nichita Stanescu”,in „Magazin”,nr.862-

864/1974

15.Bailesteanu,Fanus, „Jocul sinelui”,in „Convorbiri literare”,Nr.10,1978

16.Bailesteanu,Fanus,”La marginea jocului”,in „Orizont”,nr.13/1984

17.Barsila,Mircea,”Dimensiunea ludica a poeziei lui Nichita Stanescu”,ed.Paralela45,Pitesti 2001

18.Braga, Corin , „Nichita Stănescu . Orizontul imaginar” , ed. Imago , Sibiu , 1993

19.Brumaru,A.I., “Starea de poezie a cunoasterii”, in “Astra”,Nr.4,1975

20.Brumaru,A.I. ,”Starea de poezie a cunoasterii”,in „Astra”,Nr.4,1975

21.Buciu,Victor Marin,”Panorama literaturii romanesti in secolul XX”,vol I ”Poezia”,

Ed. “Scrisul romanesc”,2003

22.Bugariu,Voicu, „Glose la poezia lui Nichita Stanescu”,in „Tribuna”,Nr.16,1973

23..Candroveanu,Hristu,”Nichita Stanescu,Operele imperfecte”,in „Flacara”nr. 33/1982

24.Calinescu , M , „Aspecte literare” , E.P.L. , București , 1965

25.Cartarescu,Mircea,”Postmodernismul romanesc”,Ed.Humanitas,Buc.1999

26.Ciobanu,Nicolae,”Intalnire cu opera”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1982

27.Ciopraga , C , „ Intre Ulysse și Don Quijote” , ed. Junimea , Iași , 1987

28.Ciobanu,Nicolae,”Sensul iubirii”,in „Iasul literar”,Nr.4,1961

29.Ciobanu,Nicolae,”Nichita Stanescu:Maretia frigului”,in „Luceafarul”

30.Ciobanu,Nicolae,”Nichita Stanescu:Operele imperfecte”,in „Luceafarul”, Nr.48,1979

31.Cioculescu,Barbu, „Colaje lirice”,in „Luceafarul”,Nr.43,1966

32.Cheie – Pantea , Iosif , Glosse la poezia lui Nichita Stănescu” , III , în

„Meridianul Timișoara” , nr. 1/1994

33.Cheie-Pantea,Iosif,”Tragicul singuratatii”,II,in „Rostirea romaneasca”,nr.5-6/1995

34.Condeescu,Alexandru,”NichitaStanescu,EpicaMagna”in„Luceafarul”,nr.52/199

35..Condeescu,Alexandru,”Lupta cu ingerul”in „Luceafarul”,nr.42/1981

36.Condreescu,Alexandru, “Nichita Stanescu:Noduri si semene”,in “Luceafarul”Nr.47/1982

37.Condreescu,Alexandru, “Ordinea cuvintelor” in “Luceafarul”,Nr.13/1984

38.Condeescu,Alexandru,”Epopeea lirica,in Nichita Stanescu.Frumos ca umbra unei idei”,

Ed.Albatros,Buc.1985

39.Condurache , Val „Fantezii critice”,Ed.Junimea,Iasi, 1983

40.Condurache , Val, „Portet al criticii lui în tinerețe” , Ed, Cartea Românească , București , 41.Cotrus,Ovidiu, “Nichita Stanescu.Profil literar”,in “Familia”,Nr.2/1969

42.Cristea,Dan „Faptul de a scrie”,Ed.Cartea romaneasca,Buc,1980

43.Cristea,Valeriu,”Modestie si orgoliu”,Ed.Eminescu,Buc.,1984

44.Crisan,Constantin,”Iesirea din metafora”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.,1987

45.Craia,Sultana, “Aventura poetica” in “Luceafarul”,Nr.20/1981

46.Cristea,Dan, “Laus Ptolemaei”,in “Amfiteatru”,Nr.2/1969

47.Cristea,Dan, “Necuvintele”in “Arges”,Nr.12/1969

48.Cristea,Dan, “Obsesia sinelui”in “Romania literara”,Nr 16/1978

49.Cristea,Dan,”Nichita Stanescu”,in “Iasul literar”,Nr.1/1970

50.Cristea,Dan,”Nichita Stanescu-Cosmogonie”in “Arges”,Nr.1(56),1971

51.Cristea,Valeriu,”Alfa”,in “Gazeta literara”,Nr.25/1968

52.Cristea,Valeriu,”Nichita Stanescu.Necuvintele”,in “Romania literara”,Nr.48/1969

53.Crisan,Constantin,”Fantasticul destin al unui ludi magister al poeziei”in “Steaua”,Nr.1/1983

54.Cohmalniceanu,Ov.S.,”Sensul iubirii”in “Viata romaneasca”,Nr.1/1961

55.Cohmalniceanu,Ov.S., “Nichita Stanescu,o viziune a sentimentelor”in “Gazeta literara,

Nr.15/1964

56.Cohmalniceanu,Ov.S., “Laus Ptolemaei” in “Luceafarul”Nr.49/1968

57.Cohmalniceanu,Ov.S., “Cornul taurului”in “Luceafarul”Nr.49/1968

58.Cugno,Marco,”Dialogul lui Nichita Stanescu cu Eminescu:intre <<Nelinistea de a fi influentat>> si <<rescriere>>”in “Viata Romaneasca”Nr.3-4 si 5-6,1966

59.Dascalu,Crisu,”Resurectia respectuoasa”,Ed.Augusta,Timisoara,2000

60.Dimisianu,Gabriel,”Opinii literare”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1978

61.Dimitriu,Daniel,”Nichita Stanescu.Geneza poemului”,Ed.Universitatii”Al.I.Cuza”,Iasi 1997

62.Doinas,Stefan Aug.,”Poezie si moda poetica”,Ed.Eminescu,Buc.,1972

63.Dorcescu,Eugen,”Metafora poetica”,Ed.Cartea romaneasca,1975

64.Dugneanu,Paul,”Universuri imaginare”,Ed.Cartea romaneasca,1981

65.Dumitriu,Daniel,”Nichita Stanescu:Starea poeziei”,in„ Convorbiri literare, nr.11/1975

66.Dumitrescu – Bușulenga , Zoe , „ Frumosul elf”, „Revista de istorie și teorie literară’

XXXVIII , nr. 1 , ian – mar , 1984

67.Felea,Victor,”Aspecte ale poeziei de azi”,Ed.Dacia,Ed.Dacia,Cluj-Napoca,1977

68.Felea Victor,”Reflectii critice”,E.P.L.,1968

69.Felea,Victor,”Poezie si critica”,Ed.Dacia,Cluj-Napoca,1971

70.Flamand,Dinu,” Nichita Stanescu”in „Amfiteatru”,nr.3/1983

71.Foarta,Serban,”Dreptul la timp”,in „Orizont”,nr.8/1965

72.Foarta,Serban,”Oul si sfera”,in”Orizont”,nr.11/1968

73.Foarta,Serban,”Necuvintele”,in „Orizont”,nr.2/1970

74.Georgescu,Paul,”Sfartecatul Orfeu-nemuritorul”,in „Romania literara”,nr.13/1983

75.George,Alexandru,”La sfarsitul lecturii”,II,Ed.Cartea romaneasca,1978

76.Grigurcu,Gheorghe,”Teritoriul liric”,Ed.Eminescu,Buc.1972

77.Grigurcu,Gheorghe,”Poeti romani de azi”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1979

78.Grigorescu,Dan,”Personalitatea tinerilor poeti”,in „Luceafarul”nr.15/1960

79.Holban,Ion,”Nichita Stanescu”,in „Convorbiri literare”,nr.5/1978

80.Iliescu,Adriana,”Romantismul vizionar”,in”Romania literara”,nr.8/1989

81.Iosif,Cheia-Pantea,”Glosse la poezia lui Nichita Stanescu”,III,in “Meridianul Timisoara”,Nr.1

82.Manolescu,Nicolae,”Despre poezie”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1987

83.Marcus,Solomon,”Paradoxul”,Ed.Albatros,Buc,1984

84.Martin,Aurel,”Poeti contemporani”,II,Ed.Eminescu,Buc.,1971

85.Micu,Dumitru,”Limbaje moderne in poezia romaneasca de azi”,Ed.Minerva,Buc,1986

86.Mincu,Stefania,Prefata la Nichita Stanescu,”Poezii”,Ed.Albatros,1987

87.Mincu,Stefania,”Nichita Stanescu.Intre poesis si poiein”,Ed.Eminescu,Buc.1991

88.Mihaescu , V , „Dialectica sufletului’ , „ Luceafărul” , XXV , nr. 44 , 30 oct. , 1982

89.Moraru,Cornel,”Semnele realului”,Ed.Eminescu,Buc,1981

90.Moraru,Cristian,”Ceremonia textului”,Ed.Eminescu,Buc.1985

91.Negrici,E.,”Figura spiritului creator”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1978

92.Negrici , E , „Sistematica poeziei” , ed. Cartea Românească , 1988

93.Nitescu,M,”Poeti contemporani”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1978

94.Papahagi , M , „ Exerciții de lectură” , ed. Dacia , Cluj – Napoca , 1976

95.Petrescu,Ioana Em.,”Configuratii”,Ed.Dacia,Cluj-Napoca,1981

96.Petrescu,Ioana Em.,”Eminescu si mutatiile poeziei romanesti”,Ed.Dacia,Cluj- Napoca,1989

97.Petroveanu,Mihail,”Traiectorii lirice”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1974

98.Petroveanu , Pavel , „ Cu poetul Nichita Stănescu” ,” Orizont” , nr. 3 , 1984

99.Piru,Alexandru,”Poezia romaneasca contemporana”,(1950-1975),Ed.Eminescu,Buc.1975,

100.Poanta,Petru,”Modalitati lirice contemporane”,Ed.Dacia,Cluj-Napoca,1973

101.Pop,Ion,”Poezia unei generatii”,Ed.Dacia,Cluj-Napoca,1973

102.Pop,Ion,”Nichita Stanescu.Spatiul si mastile poeziei”,Ed.Albatros,Buc.1980

103.Pop,Ion,”Jocul poeziei”,Ed.Cartea Romaneasca,Buc.1985

104.Popa,Marian,”Modele si exemple”,Ed.Eminescu,Buc.1971

105.Popa,Marian,”Dictionar de literatura romana contemporana”,ed.Albatros,Buc.1971

106.Popescu , Ioana , Emilia , „Eminescu și mutațiile românești” , Ed. Dacia , Cluj – Napoca ,

107.Pricop , C , „Marginea și centrul” , Ed. Cartea Românească , 1990

108.Raicu,Lucian,”Structuri literare”,Ed.Eminescu,Buc.1973

109.Raicu,Lucian,”Fragmente de timp”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1984

110.Roznoveanu,Mirela,”Lecturi moderne”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1978

111.Ruja,Alexandru,”Valori lirice contemporane”,Ed.Facla,Timisoara,1979

112.Sandală , G , „ Poezia folosește cuvintele din disperare” , „Cronica” , 1970

113.Simion,E.,”Orientari in literatura contemporana”,E.P.L.,Buc.1965

114.Simion , E , „ Scriitori români de azi” , I , ed. Cartea Românească , București ,

115.Stanescu,C.,”Poeti si critici”,Ed.Eminescu,Buc.1972

116.Stanescu,Nichita,”Nichita Stanscu:Cartea vorbita”,Societatea Romana de

Radiodifuziune,Bucuresti,2003

117.Stefanescu , Alex , „ Introducere în opera lui Nichita Stănescu” , Ed. Minerva , Buc, 1986

118.Stefanescu,Alex,”Ingerul cu o carte in maini”,Ed.Masina de scris,Buc.1999

119.Tarangul,Marin,”Prin ochiul lui Nichita”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1996

120.Tomus,Mircea,”Miscarea literara”,Ed.Eminescu,Buc,1981

121.Ulici,Laurentiu,”Epica magna”in”Contemporanul”,nr.47/1978

122.Ulici,Laurentiu,”Fata si reversul”in „Contemporanul”,nr.18/1979

123.Ungheanu , M , „ Nichita Stănescu. Risipitorii” , „Luceafărul’ , XXV , nr. 25 ,

124.Uricariu,Doina,”Nichita Stanescu.Lirismul paradoxal”,Ed.Du Style,Buc.1998

125.Ursache,Magda,”A patra dimensiune”,Ed.Junimea,Iasi 1973

126.Vlad,Ion,”Poezia ca eveniment al lecturii”,in”Tribuna”,nr.35/1979

127.Zoe,Dumitrescu-Busulenga,”Frumosul elf”,”Revista de istorie si teorie literara,XXXVIII,Nr.1,ian-martie,1984

BIBLIOGRAFIE

A.BIBLIOGRAFIA OPEREI

“Sensul iubirii.Versuri”,cu o prefață de S.Iosifescu,E.S.P.L.A,Buc.,1960

“O viziune a sentimentelor”,E.P.L,Buc.,1964

“Drepul la timp”,Ed.Tineretului,Buc.,1965

“11 Elegii”,Ed.Tineretului,Buc.,1966

“Oul si sfera”,Versuri,E.P.L.,Buc.,1967

“Alfa”,(1957-1967),Ed.Tineretului,Buc.1967

“Roșu vertical”,Ed.Militară,Buc.,1967

“Laus Ptolemaei”,Ed.Tineretului,Buc.1968

“Necuvintele”,Ed.Tineretului,Buc.1969

“Un pământ numit România”,Ed.Militară,Buc.1969

“În dulcele stil clasic”,Ed.Eminescu,Buc.1970

“Poezii”,Ed.Albatros,Buc.,1970

“Belgradul in cinci prieteni”,cu o prefață de Mircea Tomuș,Ed.Dacia,Cluj-

Napoca,1972

„Măreția frigului.Romanul unui sentiment”,Ed.Junimea,Iasi1972

“Cartea de recitire”,Ed.Cartea Românească,Buc.1972

“Clar de inimă”,Versuri de dragoste,Ed.Junimea, 1973

„Starea poeziei”,prefata de Aurel Martin,Ed.Minerva,Buc.1975

„Epica magna”,Ed.Junimea,Iasi 1978

„Operele imperfecte”Ed.Albatros,Buc.1979

„Noduri și semne”Ed.Cartea românească,Buc.1982

B.BIBLIOGRAFIE CRITICA

istorii literare

1.Barbu,Eugen,”O istorie polemica si antologica a literaturii romane de la origini

pana in prezent”,Ed.Eminescu,Buc.1975

3.Piru , Alexandru , „ Istoria literaturii române ” , ed. Univers , București , 1981

4.Tomus,Mircea,”Istorie literara si poezie”,Ed.Facla,Timisoara,1974

monografii

1.Spiridon,Vasile,”Nichita Stanescu (monografie)”Ed.”Aula”,2003

2.Vida Marinescu,Stefan, „Starile de gratie ale Poesiei. 11 conspecte critice la Nichita Stanescu”, Ed. Arvin Press, Bucuresti, 2008

studii si articole

1.Alboiu,George,”Un poet printre critici”,Ed.Cartea romaneasca,1979

2.Alboiu,George,”Nichita Stanescu si istoria literaturii”,in „Luceafarul”, nr.19/1979

3.Alexiu,Lucian,”Nichita Stanescu , laureat al premiului Herder” ,in „Orizont”, nr.3/1976

4.Alexiu,Lucian, „Ideografii lirice contemporane”,Ed.Facla,Timisoara 1977

5.Andreas,Dorina,”Nichita Stanescu”,in „Tribuna”nr.27/1976

6.Andriescu, Alex , Nichita Stănescu „Maretia frigului” , „Cronica” , nr. 42 , 20 oct. , 1972

7.Andriescu,Al.,”Nichita Stanescu,Starea poeziei”,in „Cronica”nr.35/1975

8.Atanasiu,Victor,”O ipostaza a poetului”,in”Amfiteatru”,nr.1/1981

9.Balota,Nicolae,”Un manierism modern”,in „Luceafarul” nr.2/1973

10.Baltag,Nicolae,”Clar de inima”,in „Scanteia”,27.06.1974

11.Barbu,Eugen,”Neopoezia”in „Magazin”,Nr.848,1974

12.Banu,Maria,”Nichita Stanescu”,in „Gazeta literara”,nr.50/1960

13.Barbulescu , S , „Nichita Stănescu” , „ Reviste de istorie și teorie literară’ , nr. 2

14.Barbu,Eugen,”Strigarea numelui-Nichita Stanescu”,in „Magazin”,nr.862-

864/1974

15.Bailesteanu,Fanus, „Jocul sinelui”,in „Convorbiri literare”,Nr.10,1978

16.Bailesteanu,Fanus,”La marginea jocului”,in „Orizont”,nr.13/1984

17.Barsila,Mircea,”Dimensiunea ludica a poeziei lui Nichita Stanescu”,ed.Paralela45,Pitesti 2001

18.Braga, Corin , „Nichita Stănescu . Orizontul imaginar” , ed. Imago , Sibiu , 1993

19.Brumaru,A.I., “Starea de poezie a cunoasterii”, in “Astra”,Nr.4,1975

20.Brumaru,A.I. ,”Starea de poezie a cunoasterii”,in „Astra”,Nr.4,1975

21.Buciu,Victor Marin,”Panorama literaturii romanesti in secolul XX”,vol I ”Poezia”,

Ed. “Scrisul romanesc”,2003

22.Bugariu,Voicu, „Glose la poezia lui Nichita Stanescu”,in „Tribuna”,Nr.16,1973

23..Candroveanu,Hristu,”Nichita Stanescu,Operele imperfecte”,in „Flacara”nr. 33/1982

24.Calinescu , M , „Aspecte literare” , E.P.L. , București , 1965

25.Cartarescu,Mircea,”Postmodernismul romanesc”,Ed.Humanitas,Buc.1999

26.Ciobanu,Nicolae,”Intalnire cu opera”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1982

27.Ciopraga , C , „ Intre Ulysse și Don Quijote” , ed. Junimea , Iași , 1987

28.Ciobanu,Nicolae,”Sensul iubirii”,in „Iasul literar”,Nr.4,1961

29.Ciobanu,Nicolae,”Nichita Stanescu:Maretia frigului”,in „Luceafarul”

30.Ciobanu,Nicolae,”Nichita Stanescu:Operele imperfecte”,in „Luceafarul”, Nr.48,1979

31.Cioculescu,Barbu, „Colaje lirice”,in „Luceafarul”,Nr.43,1966

32.Cheie – Pantea , Iosif , Glosse la poezia lui Nichita Stănescu” , III , în

„Meridianul Timișoara” , nr. 1/1994

33.Cheie-Pantea,Iosif,”Tragicul singuratatii”,II,in „Rostirea romaneasca”,nr.5-6/1995

34.Condeescu,Alexandru,”NichitaStanescu,EpicaMagna”in„Luceafarul”,nr.52/199

35..Condeescu,Alexandru,”Lupta cu ingerul”in „Luceafarul”,nr.42/1981

36.Condreescu,Alexandru, “Nichita Stanescu:Noduri si semene”,in “Luceafarul”Nr.47/1982

37.Condreescu,Alexandru, “Ordinea cuvintelor” in “Luceafarul”,Nr.13/1984

38.Condeescu,Alexandru,”Epopeea lirica,in Nichita Stanescu.Frumos ca umbra unei idei”,

Ed.Albatros,Buc.1985

39.Condurache , Val „Fantezii critice”,Ed.Junimea,Iasi, 1983

40.Condurache , Val, „Portet al criticii lui în tinerețe” , Ed, Cartea Românească , București , 41.Cotrus,Ovidiu, “Nichita Stanescu.Profil literar”,in “Familia”,Nr.2/1969

42.Cristea,Dan „Faptul de a scrie”,Ed.Cartea romaneasca,Buc,1980

43.Cristea,Valeriu,”Modestie si orgoliu”,Ed.Eminescu,Buc.,1984

44.Crisan,Constantin,”Iesirea din metafora”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.,1987

45.Craia,Sultana, “Aventura poetica” in “Luceafarul”,Nr.20/1981

46.Cristea,Dan, “Laus Ptolemaei”,in “Amfiteatru”,Nr.2/1969

47.Cristea,Dan, “Necuvintele”in “Arges”,Nr.12/1969

48.Cristea,Dan, “Obsesia sinelui”in “Romania literara”,Nr 16/1978

49.Cristea,Dan,”Nichita Stanescu”,in “Iasul literar”,Nr.1/1970

50.Cristea,Dan,”Nichita Stanescu-Cosmogonie”in “Arges”,Nr.1(56),1971

51.Cristea,Valeriu,”Alfa”,in “Gazeta literara”,Nr.25/1968

52.Cristea,Valeriu,”Nichita Stanescu.Necuvintele”,in “Romania literara”,Nr.48/1969

53.Crisan,Constantin,”Fantasticul destin al unui ludi magister al poeziei”in “Steaua”,Nr.1/1983

54.Cohmalniceanu,Ov.S.,”Sensul iubirii”in “Viata romaneasca”,Nr.1/1961

55.Cohmalniceanu,Ov.S., “Nichita Stanescu,o viziune a sentimentelor”in “Gazeta literara,

Nr.15/1964

56.Cohmalniceanu,Ov.S., “Laus Ptolemaei” in “Luceafarul”Nr.49/1968

57.Cohmalniceanu,Ov.S., “Cornul taurului”in “Luceafarul”Nr.49/1968

58.Cugno,Marco,”Dialogul lui Nichita Stanescu cu Eminescu:intre <<Nelinistea de a fi influentat>> si <<rescriere>>”in “Viata Romaneasca”Nr.3-4 si 5-6,1966

59.Dascalu,Crisu,”Resurectia respectuoasa”,Ed.Augusta,Timisoara,2000

60.Dimisianu,Gabriel,”Opinii literare”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1978

61.Dimitriu,Daniel,”Nichita Stanescu.Geneza poemului”,Ed.Universitatii”Al.I.Cuza”,Iasi 1997

62.Doinas,Stefan Aug.,”Poezie si moda poetica”,Ed.Eminescu,Buc.,1972

63.Dorcescu,Eugen,”Metafora poetica”,Ed.Cartea romaneasca,1975

64.Dugneanu,Paul,”Universuri imaginare”,Ed.Cartea romaneasca,1981

65.Dumitriu,Daniel,”Nichita Stanescu:Starea poeziei”,in„ Convorbiri literare, nr.11/1975

66.Dumitrescu – Bușulenga , Zoe , „ Frumosul elf”, „Revista de istorie și teorie literară’

XXXVIII , nr. 1 , ian – mar , 1984

67.Felea,Victor,”Aspecte ale poeziei de azi”,Ed.Dacia,Ed.Dacia,Cluj-Napoca,1977

68.Felea Victor,”Reflectii critice”,E.P.L.,1968

69.Felea,Victor,”Poezie si critica”,Ed.Dacia,Cluj-Napoca,1971

70.Flamand,Dinu,” Nichita Stanescu”in „Amfiteatru”,nr.3/1983

71.Foarta,Serban,”Dreptul la timp”,in „Orizont”,nr.8/1965

72.Foarta,Serban,”Oul si sfera”,in”Orizont”,nr.11/1968

73.Foarta,Serban,”Necuvintele”,in „Orizont”,nr.2/1970

74.Georgescu,Paul,”Sfartecatul Orfeu-nemuritorul”,in „Romania literara”,nr.13/1983

75.George,Alexandru,”La sfarsitul lecturii”,II,Ed.Cartea romaneasca,1978

76.Grigurcu,Gheorghe,”Teritoriul liric”,Ed.Eminescu,Buc.1972

77.Grigurcu,Gheorghe,”Poeti romani de azi”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1979

78.Grigorescu,Dan,”Personalitatea tinerilor poeti”,in „Luceafarul”nr.15/1960

79.Holban,Ion,”Nichita Stanescu”,in „Convorbiri literare”,nr.5/1978

80.Iliescu,Adriana,”Romantismul vizionar”,in”Romania literara”,nr.8/1989

81.Iosif,Cheia-Pantea,”Glosse la poezia lui Nichita Stanescu”,III,in “Meridianul Timisoara”,Nr.1

82.Manolescu,Nicolae,”Despre poezie”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1987

83.Marcus,Solomon,”Paradoxul”,Ed.Albatros,Buc,1984

84.Martin,Aurel,”Poeti contemporani”,II,Ed.Eminescu,Buc.,1971

85.Micu,Dumitru,”Limbaje moderne in poezia romaneasca de azi”,Ed.Minerva,Buc,1986

86.Mincu,Stefania,Prefata la Nichita Stanescu,”Poezii”,Ed.Albatros,1987

87.Mincu,Stefania,”Nichita Stanescu.Intre poesis si poiein”,Ed.Eminescu,Buc.1991

88.Mihaescu , V , „Dialectica sufletului’ , „ Luceafărul” , XXV , nr. 44 , 30 oct. , 1982

89.Moraru,Cornel,”Semnele realului”,Ed.Eminescu,Buc,1981

90.Moraru,Cristian,”Ceremonia textului”,Ed.Eminescu,Buc.1985

91.Negrici,E.,”Figura spiritului creator”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1978

92.Negrici , E , „Sistematica poeziei” , ed. Cartea Românească , 1988

93.Nitescu,M,”Poeti contemporani”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1978

94.Papahagi , M , „ Exerciții de lectură” , ed. Dacia , Cluj – Napoca , 1976

95.Petrescu,Ioana Em.,”Configuratii”,Ed.Dacia,Cluj-Napoca,1981

96.Petrescu,Ioana Em.,”Eminescu si mutatiile poeziei romanesti”,Ed.Dacia,Cluj- Napoca,1989

97.Petroveanu,Mihail,”Traiectorii lirice”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1974

98.Petroveanu , Pavel , „ Cu poetul Nichita Stănescu” ,” Orizont” , nr. 3 , 1984

99.Piru,Alexandru,”Poezia romaneasca contemporana”,(1950-1975),Ed.Eminescu,Buc.1975,

100.Poanta,Petru,”Modalitati lirice contemporane”,Ed.Dacia,Cluj-Napoca,1973

101.Pop,Ion,”Poezia unei generatii”,Ed.Dacia,Cluj-Napoca,1973

102.Pop,Ion,”Nichita Stanescu.Spatiul si mastile poeziei”,Ed.Albatros,Buc.1980

103.Pop,Ion,”Jocul poeziei”,Ed.Cartea Romaneasca,Buc.1985

104.Popa,Marian,”Modele si exemple”,Ed.Eminescu,Buc.1971

105.Popa,Marian,”Dictionar de literatura romana contemporana”,ed.Albatros,Buc.1971

106.Popescu , Ioana , Emilia , „Eminescu și mutațiile românești” , Ed. Dacia , Cluj – Napoca ,

107.Pricop , C , „Marginea și centrul” , Ed. Cartea Românească , 1990

108.Raicu,Lucian,”Structuri literare”,Ed.Eminescu,Buc.1973

109.Raicu,Lucian,”Fragmente de timp”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1984

110.Roznoveanu,Mirela,”Lecturi moderne”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1978

111.Ruja,Alexandru,”Valori lirice contemporane”,Ed.Facla,Timisoara,1979

112.Sandală , G , „ Poezia folosește cuvintele din disperare” , „Cronica” , 1970

113.Simion,E.,”Orientari in literatura contemporana”,E.P.L.,Buc.1965

114.Simion , E , „ Scriitori români de azi” , I , ed. Cartea Românească , București ,

115.Stanescu,C.,”Poeti si critici”,Ed.Eminescu,Buc.1972

116.Stanescu,Nichita,”Nichita Stanscu:Cartea vorbita”,Societatea Romana de

Radiodifuziune,Bucuresti,2003

117.Stefanescu , Alex , „ Introducere în opera lui Nichita Stănescu” , Ed. Minerva , Buc, 1986

118.Stefanescu,Alex,”Ingerul cu o carte in maini”,Ed.Masina de scris,Buc.1999

119.Tarangul,Marin,”Prin ochiul lui Nichita”,Ed.Cartea romaneasca,Buc.1996

120.Tomus,Mircea,”Miscarea literara”,Ed.Eminescu,Buc,1981

121.Ulici,Laurentiu,”Epica magna”in”Contemporanul”,nr.47/1978

122.Ulici,Laurentiu,”Fata si reversul”in „Contemporanul”,nr.18/1979

123.Ungheanu , M , „ Nichita Stănescu. Risipitorii” , „Luceafărul’ , XXV , nr. 25 ,

124.Uricariu,Doina,”Nichita Stanescu.Lirismul paradoxal”,Ed.Du Style,Buc.1998

125.Ursache,Magda,”A patra dimensiune”,Ed.Junimea,Iasi 1973

126.Vlad,Ion,”Poezia ca eveniment al lecturii”,in”Tribuna”,nr.35/1979

127.Zoe,Dumitrescu-Busulenga,”Frumosul elf”,”Revista de istorie si teorie literara,XXXVIII,Nr.1,ian-martie,1984