Podgoriile din Podisul Tarnavelor

Introducere

Podgoriile și centrele viticole constituie un mijloc eficient pentru practicarea agroturismului, fiind incluse adeseori în programele turistice datorită amplasării în mediul rural. Culesul strugurilor este un eveniment așteptat, care de multe ori se transformă în adevărate sărbători, ce atrag un număr mare de turiști sau pur și simplu oameni care se întorc în sânul familiilor sau se reunesc cu rudele apropiate pentru a-și manifesta bucuria și a beneficia de o cură de struguri deosebit de plăcută și benefică pentru organism.

Podgoria Târnave este cea mai mare din Transilvania, concentrând plantațiile cultivate între râurile Târnava Mare și Târnava Mică. Podgoria se află în interiorul triunghiului format de localitățile Blaj – Sighișoara – Bălăușeri. Plantațiile sunt pe dealuri ce au o  înălțime de 400-450 m, cu expunere est-vestică. Terenurile au fost recent consolidate și terasate. Solul brun de pădure beneficiază de un climat favorabil: toamne târzii și calde, precum și veri și ierni blânde. Temperatura medie anuală este de 9,9 °C.

În Podgoria Jidvei, cea mai importantă din zona Târnavelor, sunt cultivate soiuri recunoscute și apreciate pe plan național și internațional: Fetească Regală (320 ha), Riesling (200 ha), Fetească Albă (100 ha), Traminer, Chardonnay, Pinot Gris, Oporto și Sylvaner, ultimele pe o suprafață mai redusă.

1. Importanța turismului în economia națională

1.1. Definiții și concepte

Turismul reprezintă, prin conținutul și rolul său, un fenomen caracteristic civilizației actuale, una dintre componentele majore ale vieții economice și sociale ce polarizează interesul unui număr tot mai mare de țări. Multiplele sale implicații pe plan economic, social, cultural, politic, rolul său activ, argumentează actualitatea preocupărilor pentru cunoașterea în detaliu a acestui fenomen, a sensibilității și influențelor sale.

Deși este considerat de cei mai mulți specialiști ca un fenomen propriu perioadei contemporane, turismul s-a cristalizat la sfârșitul secolului al XIX-lea și, ca atare, primele încercări de definire și caracterizare a lui datează din această perioadă. În ultimii ani el a cunoscut însă o expansiune deosebită, fapt reflectat și în intensificarea preocupărilor de clasificare teoretică a acestui fenomen.

Prin natura lui, turismul se prezintă ca o activitate economică situată la interferența altor ramuri, ceea ce determină o serie de dificultăți în definirea lui. El apare ca un fenomen economico-social specific civilizației moderne, puternic ancorat în viața societății și, ca atare, influențat de evoluția ei. Adresându-se unor segmente largi și răspunzând pe deplin nevoilor acestora, turismul se detașează printr-un înalt dinamism, atât la nivel național, cât și internațional. De asemenea, prin caracterul său de masă și prin conținutul complex, turismul antrenează un vast potențial material și uman, cu implicații importante asupra evoluției economiei și societății, asupra relațiilor interumane naționale și internaționale.

De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de definire a turismului, prima datând din anul 1905, aparținând-i lui R. Guyer Freuler, care afirma că “turismul, în sensul modern al cuvântului, este un fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creștere necesității de refacere a sănătății și schimbarea mediului de viață, pe nașterea și dezvoltarea sentimentului de receptivitate pentru frumusețile naturii”.

Definiția turismului acceptată pe plan mondial îi aparține profesorului elvețian W. Hunzicker, elaborată în anul 1940, prin care susținea că “ turismul este ansamblul de relații și fenomene care rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul și deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilitate permanentă și o activitate lucrativă oarecare”.

În consecință, noțiunea de turism exprimă acțiunea de a vizita locuri și obiective atractive, pentru plăcerea proprie, această călătorie implicând atât deplasarea, cât și șederea temporară în localități alese ca destinație pentru petrecerea timpului liber. Acesta include un ansamblu de masuri puse în aplicare pentru organizarea și desfășurarea unor călătorii de agrement sau în alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor organizații, societăți sau agenții specializate, fie pe cont propriu, pe o durată limitată de timp.

Fenomenul datorită căruia un mare număr de persoane își părăsește temporar locul de reședință și devine, pentru un timp, consumatoare de bunuri și servicii în alte localități ori țări, a atras atenția cercetătorilor. S-a recunoscut unanim că funcția de consumator a vizitatorului aduce o creștere a veniturilor în locuri unde acesta se deplasează temporar, datorită faptului că turistul, pe lângă serviciile de cazare solicitate, mai recurge și la serviciile unităților de alimentație sau ale celor comerciale, pentru a achiziționa amintiri, articole cu specific local.

Trecerea în revistă a principalelor puncte de vedere referitoare la noțiunea de turism, consemnate în literatura de specialitate, evidențiază faptul că acesta este un fenomen deosebit de dinamic, care își lărgește continuu sfera de activitate, imprimând definițiilor un caracter limitat. Noțiunea de turism trebuie, deci adaptată permanent schimbărilor din viața economică și socială, confruntată și corelată cu activitatea practică, cu celelalte domenii ale economiei.

Și în privința noțiunii de turist, în literatura de specialitate, există o diversitate de opinii. Prima încercare de unificare a punctelor de vedere a fost realizat în 1937 când, la recomandarea Comitetului Ligii Națiunilor, a fost acceptată următoarea definiție pentru turistul străin:” orice persoană ce se deplasează pe o durată de cel puțin 24 ore, într-o altă țară diferită de cea în care se află domiciliul său permanent”

Corespunzător acestei definiții sunt considerați turiști: persoanele care călătoresc pentru propria plăcere sau pentru alte motive ( familiale, de sănătate); cei care participă la diferite manifestări internaționale sau misiuni de orice natură; persoanele care călătoresc în interes de afaceri; cei care iau parte la croaziere maritime, indiferent de durata sejurului.

În ceea ce privește turistul național acesta poate fi orice persoană care vizitează un loc ce nu constituie domiciliul său obișnuit situat în interiorul țării sale de reședință și având un scop diferit de acela al exercitării unei activități remunerate și efectuând o ședere cu o durată de cel puțin o înnoptare (adică 24 ore).

Dezvoltarea turismului presupune existența unui potențial turistic care, prin atractivitatea sa, are menirea să incite și să asigure integrarea unei zone, regiuni cu vocație turistică în circuitele turistice interne și internaționale și care să permită accesul turiștilor prin amenajări corespunzătoare.

În literatura de profil, noțiunea de potențial turistic este redată și prin expresiile de fond “fond turistic” și “patrimoniu turistic”, însă, potențialul turistic are un sens mai larg, el incluzând și dotările tehnico-edilitare, serviciile turistice și structura tehnică generală.

Printre componentele potențialului turistic trebuie menționate, în primul rând, resursele naturale (frumusețile montane și peisagistice, plajele de pe litoral, factorii de cură din stațiunile balneo-climaterice, clima, vegetația, fauna, atracții de interes științific, cu caracter unicat etc.).

Resursele naturale sunt completate cu resursele antropice, create de mâna omului (așa-numita ofertă turistică secundară), menite să îmbogățească și să faciliteze valorificare rațională a potențialului turistic natural, asigurând premisele transformării acestei oferte potențiale într-o ofertă turistică efectivă.

În ceea ce privește piața turistică, ea este definită ca fiind ”sfera economică, /spațiul de interferență a ofertei turistice, materializată prin producție turistică și cererea turistică materializată prin consum; în acest spațiu are loc o confruntare permanentă a ofertei cu cererea, în final încheindu-se acte de vânzare cumpărare a produselor turistice”.

Concluzionând, putem spune ca atât noțiunea de turism , cât și cea de turist sunt foarte complexe, permițând mai multe definiri în funcție de diverși factori și de perioada de timp la care ne referim.

1.2 Criterii de clasificare a formelor de turism

Formele de turism reflectă structura mediului care le-a generat, adică structura societății omenești, modalitățile de acoperire a motivațiilor și posibilităților tehnico-economice de procesare a fenomenului turistic. Există diferite clasificări ale formelor de turism, în funcție de numeroase criterii:

După locul de proveniență a turiștilor, în mod curent, turismul se divide, după locul de proveniență a turiștilor, în doua forme principale:

– turism național (intern), practicat de cetățenii unei țări în interiorul granițelor ei;

– turismul internațional (extern), caracterizat prin vizitele cetățenilor străini, într-o țară și prin plecările cetățenilor autohtoni în scopuri turistice în afara granițelor țării lor.

După modul de angajare al prestațiilor turistice:

– turism organizat (contractual), în cadrul căruia prestațiile și perioada călătoriei sunt stabilite prin contract sau alte aranjamente comerciale specifice; toate serviciile sunt precumpărate;

– turism neorganizat (necontractual), fără o angajare prealabilă a serviciilor, destinațiilor și perioadei de efectuare a călătoriei, practicat de automobiliști, de către persoane cu venituri medii și peste medii;

– turism semiorganizat (mixt), în grup sau individual, în cadrul căruia o parte din prestații sunt angajate și achitate în prealabil, iar pe de altă parte în timpul călătoriei direct la unitățile prestatoare;

După sezonalitate:

– turismul de vară, are un rol hotărâtor în rezultatele economice ale activității turistice ale unei țări, zone, stațiuni și localități de interes turistic. Este legat de zonele împădurite, de durata strălucirii soarelui, oglinzi de apă, plajă etc. Are un pronunțat caracter de masă și se desfășoară în perioadele calde ale anului, timp de circa 120 zile;

– turismul de iarnă vizează în cea mai mare parte zona montană și submontană, principalele motivații la care răspunde fiind practicarea sporturilor de iarnă (schi, săniuțe, patinaj, bob), cură helioterapeutică montană, agrement realizat prin drumeții, călătorii cu ajutorul mijloacelor de transport pe cablu, vânătoare etc.;

– turismul de circumstanță este localizat în timp și spațiu, cu durată limitată, ocazionat de: vânătoare, tratament balnear, practicarea unui sport, urmărirea unor manifestări cultural-artistice, sportive și științifice, târguri și expoziții etc..

După mijlocul de transport folosit se structurează astfel:

– drumețiile deplasările pedestre în zone nepoluate pentru vizitarea unor monumente ale naturii, pentru pescuit, alpinism sau vânătoare, folosind corturile) pentru turiștii neorganizați), popasurile, cabanele sau taberele (pentru turismul semiorganizat sau organizat);

– turismul cu trenul constituie o formă accesibilă prin preț, pentru cele mai largi mase, se realizează în toate anotimpurile, pentru petrecerea week-end-ului, vacanțelor, excursiilor interne și internaționale;

– turismul rutier cuprinde o parte importantă a turismului intern și internațional, pentru clienți cu venituri medii și peste medii, oferind o gamă variată de forme organizate ca: motociclismul, automobilismul, caravaningul, microbuzul (pentru grupuri mici și medii), autocarul (pe distanțe mari și durate cuprinse între 4 și 12 zile);

– turismul naval este practicat cu nave maritime și fluviale, de linie sau speciale pentru croaziere, în sezonul cald, de către turiștii cu un venit peste mediu, datorită prețurilor destul de mari;

– turismul aerian se realizează cu avionul, curse regulate sau charter, cu nivelurile diferite de confort (turist, business, mediu) pe distanțe mari; este folosit mai ales în turismul internațional, pentru vacanțemp și spațiu, cu durată limitată, ocazionat de: vânătoare, tratament balnear, practicarea unui sport, urmărirea unor manifestări cultural-artistice, sportive și științifice, târguri și expoziții etc..

După mijlocul de transport folosit se structurează astfel:

– drumețiile deplasările pedestre în zone nepoluate pentru vizitarea unor monumente ale naturii, pentru pescuit, alpinism sau vânătoare, folosind corturile) pentru turiștii neorganizați), popasurile, cabanele sau taberele (pentru turismul semiorganizat sau organizat);

– turismul cu trenul constituie o formă accesibilă prin preț, pentru cele mai largi mase, se realizează în toate anotimpurile, pentru petrecerea week-end-ului, vacanțelor, excursiilor interne și internaționale;

– turismul rutier cuprinde o parte importantă a turismului intern și internațional, pentru clienți cu venituri medii și peste medii, oferind o gamă variată de forme organizate ca: motociclismul, automobilismul, caravaningul, microbuzul (pentru grupuri mici și medii), autocarul (pe distanțe mari și durate cuprinse între 4 și 12 zile);

– turismul naval este practicat cu nave maritime și fluviale, de linie sau speciale pentru croaziere, în sezonul cald, de către turiștii cu un venit peste mediu, datorită prețurilor destul de mari;

– turismul aerian se realizează cu avionul, curse regulate sau charter, cu nivelurile diferite de confort (turist, business, mediu) pe distanțe mari; este folosit mai ales în turismul internațional, pentru vacanțe, tratament balnear, turism de reuniuni și de afaceri etc.

După motivația care generează călătoria:

– turismul de odihnă și recreere cuprinde o mare parte a acțiunilor de turism, menite de a avea un efect relaxant, de destindere, de ieșire din cotidian;

– turismul de odihnă poate fi considerat cel practicat în concediul anual, mai puțin dinamic, pentru o relaxare fizică și intelectuală, iar turismul de recreere cel realizat în sejururi relativ scurte (în week-end, în zona periurbană sau de proximitate, agroturism etc.) cu o mobilitate accentuată;

– turismul de agrement ca și turismul de odihnă și recreare acoperă o mare parte din acțiunile turistice, cuprinzând amatorii de peisaje inedite, vizitarea unor obiective turistice, cunoașterea de oameni și locuri noi etc.;

– turismul cultural cuprinde călătoriile și participările la festivaluri de artă, care conferă individului ceva mai mult decât ieșirea din cotidian, răspunzând motivației de cunoaștere, dobândiri de noi cunoștințe, dezvoltării personalității umane, contactării marilor galerii și colecții ale celor mai importante realizări ale spiritului omenesc (artă, știință);

– turismul sportiv devine o formă de recreere activă, desfășurându-se în tot timpul anului în aer liber sau în baze sportive acoperite, situate în zonele de proximitate a orașelor, în zonele preorășenești, în zone mai îndepărtate;

– turismul de reuniuni interne și internaționale (seminarii, congrese, sesiuni științifice, conferințe), pe teme de cultură, știință, politică, activitate sindicală etc. Se desfășoară în tot timpul anului, necesită spații speciale de desfășurare și dotări de înalt nivel tehnic (traducere simultană la cască) și servicii de informații, telecomunicații rapide (fax, telex, internet etc.);

– turism de afaceri este alăturat celui de reuniuni;

– turismul religios conservă forme de masă în participare și se modernizează continuu, dezvoltând o cerere specială pentru servicii de cazare, transport, alimentație, comercializarea obiectelor de cult și nu numai, telecomunicații, tipărituri și confecții specifice, tămâie, lumânări, bețișoare de santal, etc.;

– turismul tehnic este practicat tot timpul anului de către specialiștii din diferite domenii în mod ocazional, prin vizitarea unor obiective industriale, agricole, energetice, și a unor expoziții de profil etc., necesită servicii deosebite, cocktail-uri, ghizi însoțitori, transport etc.;

– turism științific este practicat de către cercetătorii cere exploatează anumite zone naturale (peșteri, rezervații naturale), urmăresc migrația pasărilor, cercetează anumite fenomene, necesitând servicii similare necesare serviciului tehnic.

După caracteristicile social-economice ale cererii:

– turismul particular cuprinde persoanele care fac turism pe cont propriu, având venituri mari; motivația poate fi diferită: tratament, odihnă, cunoaștere, practicarea unor sporturi, agrement etc.;

– turism social practicat mai ales în extrasezon de către categoriile de populație cu venituri mici și foarte mici, finanțate de către sindicate, asigurările sociale și prin alte compartimente guvernamentale;

– turismul de masă practicat de către segmente ale populației cu venituri medii și submedii, în week-end, în vacanțe sau concedii de odihnă, tot timpul anului, în unități de confort mediu sau redus, ori folosind forme complementare de cazare; 

După vârsta participanților:

– turism pentru preșcolari este practicat de către copii între cinci și șapte ani, în acțiuni de o jumătate de zi, în zonele apropiate orașelor, însoțiți de către educatoare, personal medical și uneori părinți;

– turism pentru elevi acoperă o gamă largă de excursii grupate în funcție de nivelul de școlarizare, astfel: turism cu elevi mici (din clasele primare); turism cu elevi mijlocii (din clasele gimnaziale); turism cu liceeni, școlile profesionale și tehnice;

– turism pentru tineret cuprinde mai multe categorii de tineri între 18 și 30 ani și anume: studenți, tineri căsătoriți, aflați în câmpul muncii, familiile tinere fără copii, familiile tinere cu copii;

– turism pentru adulți este practicat sub toate formele de cei între 31 și 60 ani, în timpul anului, dar mai ales în sezon. Cuprinde 50 % din turiștii prezenți în unitățile de profil;

– turism pentru vârsta a III-a cuprinde mai ales tratamente balneo-medicale, de întreținere și de atenuare a evoluției unor afecțiuni profesionale sau de altă natură.

După principalele caracteristici ale ofertei:

– turism de litoral este practicat vara pentru odihnă și cură helio-marină, atât de către cei tineri cât și pentru adulți Durata totală a sezonului estival s-a diminuat în ultimii 7 ani de la circa 110 zile la circa 65 zile, iar sejurul mediu de la circa 11 zile la mai puțin de 5 zile;

– turism montan cuprinde turismul practicat în week-end și vacanțe aproape în tot timpul anului, iar în sezonul alb, turismul pentru practicarea sporturilor de iarnă (schi, săniuș, bob, patinaj, snowboard etc.);

– turism balnear este practicat de către adulți și persoane de vârsta a treia pentru tratarea unor afecțiuni ce se înscriu într-o paletă destul de largă, valorifică factorii naturali de cură cum ar fi apele termominerale, aerul ionizat și nepoluat, în tot timpul anului;

– turismul în Delta Dunării se organizează sub formă de sejururi scurte și medii, a căror motivație vizează cunoașterea florei și faunei deltaice, pescuitul și preparatele din pește, urmărirea păsărilor călătoare la venire și plecare etc.

În funcție de perioada când se desfășoară:

– turism de week-end se realizează prin deplasări scurte de maximum două zile și jumătate, în zone situate la maximum 180 km. de reședința turiștilor, cu un pronunțat caracter de recreere;

– turismul de vacanță este practicat în vacanțe de către elevi și studenți și în concediile de odihnă mai ales în sezonul cald, dar într-o măsură apreciabilă și în celelalte anotimpuri etc.

Dezvoltarea circulației turistice participarea la mișcarea turistică a unor mase tot mai largi, diversitatea motivațiilor care generează cererea, au dus la multiplicarea formelor de turism. Drept urmare, s-a accentuat necesitatea clasificării acestora după criterii care să asigure grupări relativ omogene.

1.3. Factorii care influențează evoluția turismului

În practică, turismul este cunoscut ca un fenomen social-economic și cultural, fiind determinat, într-o măsură apreciabilă, de factori economici și social-culturali și dezvoltându-se ca activitate economică în interdependență cu toate domeniile, având un rol multiplicator în relațiile cu acestea.

Cunoașterea factorilor care determină și favorizează turismul ori au efecte de frânare asupra acestuia devine necesară cu atât mai mult în economia de piață, în cercetarea de marketing, în planificarea dezvoltării zonale sau naționale de profil, în promovarea produselor turistice etc..

Factorii care influențează evoluția turismului se clasifică în funcție de diferite criterii:

A. După natura factorilor:

a) Factori de natură social-economică:

– factori economici (nivel de dezvoltare economic-social, veniturile populației, prețuri și tarife, oferta turistică);

– factori tehnici (infrastructură generală și turistică: autostrăzi, șosele modernizate, poduri, mijloace de transport, telecomunicații, apă potabilă etc.);

– factori sociali: urbanizarea (gradul și vârsta); (timpul liber săptămânal și anual, șomajul, protecție socială etc.).

b) Factori de natură psiho-demografică:

– factori demografici (evoluția numerică a populației, durata de viață, structura pe sexe și pe grupe de vârstă, structura socio-ocupațională a populației etc.);

– factori psihologici și de educație (dorința de cunoaștere, temperamentul, moda, nivelul de instruire, motivația turistică în evoluție etc.);

c) Factori de natură organizatorică: formalități vamale, vize, aranjamente, facilități în turismul organizat, etc.);

d) Factori de natură politică (internă și externă) : acorduri bilaterale între state, tratatele generale, conferințele O.N.U. pe temă turistică, declararea "Anului Internațional al Turismului" , dezvoltarea "Organizației Mondiale a Turismului" la peste 107 țări, încheierea acordurilor regionale, reconsiderarea semnificației turismului ca "barometru al situației politice dintr-o țară" și ca "pașaport pentru pace", etc.

B. După efectul asupra turismului

a) Factori cauzali: dezvoltarea transportului (căi de acces și mijloace de transport), creșterea gradului de complexitate a muncii, dezvoltarea urbanizării și deci creștere stresului, dezvoltarea gradului de instruire și de cultura etc.;

b) Factori favorizanți: creșterea timpului liber, dezvoltarea industriei serviciilor și degravarea femeii din activitățile gospodărești, dezvoltarea bazei tehnico-materiale turistice;

c) Factori de frânare relativă: calitatea slabă a serviciilor, insuficiența informării turistice, monotonia unor programe turistice, regimul restrictiv de vize pentru unele țări, tarife prohibitive pentru segmentele de populație defavorizate, slaba dezvoltare a agrementului.

C. După durata acțiunii factorilor

a) Factori permanenți: creșterea veniturilor populației, sporirea timpului liber, dezvoltarea sistemului organizatoric și a canalelor de distribuție în turism, perfecționarea activității de promovare și informare turistică, dezvoltarea și diversificarea ofertei turistice, reducerea tarifelor la transport etc.;

b) Factori conjuncturali: crize economice, convulsii sociale, dezechilibre politice, catastrofe naturale, condiții meteorologice precare, confruntări armate locale și regionale, noi acorduri politice, politici noi în acordarea vizelor, intensificarea turismului religios etc.

D. După gradul de atractivitate

a) Factori de atracție: spații nepoluate, peisaje, ținuturi liniștite, factori naturali de cură (ape termo-minerale, nămoluri etc.), litoral nepoluat, produse și metode originale de tratament balneo-medical, valori antropice cu valoare unicat (folclor, cetăți, palate, castele, sisteme militare de apărare), monumente ale naturii, monumente istorice etc.;

b) Factori relativ restrictivi: mari artere rutiere aglomerate, zone poluate ca efect al dezvoltării unor industrii nocive sau ca efect al dezvoltării excesive a circulației auto, creșterea numărului de accidente în perioadele aglomerate ale vacanțelor, scumpirea carburanților etc..

E. După influența asupra laturilor corective ale pieței turistice

a) Factorii cererii turistice: urbanizarea, timpul liber, nivelul veniturilor, factorii psiho-demografici;

b) Factorii ofertei turistice: diversitatea și calitatea serviciilor, costul prestațiilor, nivelul de pregătire și structura forței de muncă, mijloacele de transport și căile de acces, dotarea cu utilaje moderne a bazelor turistice, diversificarea agrementului, cercetarea științifică, etc..

Principalele motivații și majoritatea factorilor de influență și formele de turism au un substrat procesual în manifestarea perceptibilă, de esență social-economică și culturală, iar efectul, amploarea și structurile sale evoluează odată cu societatea și sunt influențate de anumite conjuncturi politice, militare, economice.

1.4. Impactul turismului asupra mediului ambiant

Turismul grăbește schimbările sociale care se produc ca urmare a evoluției economice și a lărgirii cadrului de comunicare. Acesta personalizează, materializează, face în permanență prezentă cultura și societatea prin imaginea sa creată prin publicitate și prin alte mijloace.

Efectele economice ale turismului asupra zonelor receptoare

Efectele sociale, culturale și economice ale turismului au loc însă etapizat. Imitația și surpriza caracterizează prima etapă, iar cea de a doua este o încorporare și absorbție, unde turismul devine obiect de industrie și comerț ca orice activitate.

Astfel putem vorbi de existența a două categorii de efecte:

a) pozitive: – cererea sporită de produse alimentare poate dezvolta producția locală, învățarea noilor tehnici în domeniu și poate duce la intensificarea aprovizionării cu aceste produse, și deci la autonomia zonelor în acest sens; în anumite cazuri prețurile foarte ridicate al terenurilor agricole face ca zonele turistice sa fie localizate pe terenuri de o mai slabă calitate și cu un preț mai scăzut; stațiunile montane frecventate de turiști rețin populația și contribuie la perpetuarea activităților forestiere, a creșterii animalelor etc.; prezența turiștilor permite crearea unor fonduri de dezvoltare a noilor infrastructuri; zonele de tranzit își dezvoltă rețelele de servicii specifice de alimentație și servire auto; etc..

b) negative: creșterea numărului celor care lucrează în turism, într-o anumită zonă, poate duce la scăderea anumitor producții ale regiunii sau țării de destinație; creșterea numărului bazelor de agrement și a suprafețelor de plajă ar putea duce la diminuarea activității pescărești; amenajarea domeniilor schiabile în exces ar putea dăuna peisajului și echilibrului ecologic; saturarea infrastructurii existente și intensificarea cererii de energie și apă ar putea dăuna locuitorilor autohtoni.

Efectele sociale ale turismului asupra zonelor receptoare

Independent de caracterul negativ sau pozitiv al unor aspecte determinate de circulația turistică, buna înțelegere dintre oameni trebui să fie precedată de o cunoaștere reciprocă, tacită, între țări și acest demers nu poate avea loc, în mod optim, decât prin turism. Astfel:

a) efectele pozitive se referă la diferențierea structurii sociale prin: trecerea de la munca în agricultură la munca în industria serviciilor; modernizarea agriculturii; dezvoltarea industriei artizanale; o mai mică diferențiere a veniturilor; modernizarea familiei prin: apariția unui nou statut al femeii în familiile țărănești tradiționale; raporturi liberale între părinți și copii, etc..

b) efecte negative pot fi exemplificate prin polarizarea populației prin: creșterea disproporționată a veniturilor; îmbogățirea celor care transformă economia tradițională în servicii turistice; posibilități mai mari de câștig, fără perfecționarea activității; dezintegrarea familiilor prin: creșterea numărului divorțurilor; libertatea sexuală abuzivă dezvoltarea atitudinilor de consum: fenomen de patologie socială (prostituție, alcool, droguri, delicvență etc.).

Efectele social-economice ale turismului asupra zonelor emitente

Se consideră că “ a călători” este o noțiune de prestigiu, un “ bun în sine”. Turismul este considerat o paranteză a vieții cotidiene, care confirmă și îmbunătățește viața, conferă celui care-l practică o mai mare importanță.

Prin turism sunt condiționate raporturi de comparație între culturi diferite și sunt satisfăcuți susținătorii culturii dominante (care este admirată și se impune). Mișcarea turistică pune în valoare imaginea unei zone și permite identificarea acesteia cu cea a reședinței permanente.

Revenirea la “reședință permanentă” întărește sentimentele de identificare, de apartenență, de consolidare a sentimentului național. Turismul integrează și leagă individul de locul de origine (“Am călătorit în Est și în Vest și nicăieri nu m-am simțit mai bine ca acasă”).

Călătoria turistică poate conține și un element de igienă mintala: cel care călătorește duce cu sine tensiunile psihologice dar, pentru perioadă, el se detașează, se îndepărtează de problemele comunității socio-politice în cadrul căreia trăiește zilnic, acesta devenind o evadare din cotidianul agitat și plin de preocupări.

Din punct de vedere psihosomatic, sănătatea, plăcerea, noile relații afective constituie elemente ce țin mai mult de pulsul vital (Eros), decât de pulsul morții (Tanatos). De aceea, aproape în mod inconștient, turistul va căuta să beneficieze fizic și mental de vacanță.

Pe de altă parte, relațiile interumane au un caracter sporadic, trecător, devenind mai intense cu companionii de călătorie provenind din alte comunități decât cu cei din zona receptoare care lucrează în turism; uneori apar și relații stabile cu aceștia din urmă, în cazurile în care turistul revine de mai multe ori în același loc.

Alteori, turiștii de aceeași origine, care s-au întâlnit în vacanțele petrecute într-o altă țară, rămân prieteni și după întoarcerea în localitățile de proveniență.

Efectele culturale ale turismului asupra zonelor emitente

Turismul cultural generează o dublă mișcare revelatoare, pe de o parte problemele comerciale și pe de altă parte o evoluție a mentalităților celor proveniți din țările bogate.

Se constată tendința mentalităților, în cadrul societăților industrializate, spre meditație, concretizată prin însăși apariția noțiunilor de calitate ale vieții, printr-o mai mare importanță acordată relațiilor dintre oameni, activităților familiale și personale prin valorificarea practicilor culturale.

Există tendința de formare a unei “culturi turistice” la clasele de mijloc, caracterizată printr-o ușoară dorință de “dezrădăcinare”, de integrare a unor valori proprii în mediul receptor. Aceasta cultură vizuală și senzitivă, legată de contactele dintre oameni, se distinge net de modelele dominante ale culturii literare și naționale occidentale.

O altă incidență a turismului cultural asupra mediilor emitente a determinat însă și o reorganizare a fluxului turistic către interiorul țărilor proprii, manifestată prin fragmentarea regiunilor. Acesta îndeplinește și anumite funcții în procesul de formare a personalității turistului (mai ales a celui tânăr). El poate constitui un factor de socializare, dând posibilitatea cunoașterii directe a realității în fața căreia turistul își poate forma anumite atitudini. În același timp, devine un factor de formare a emoțiilor și, în anumite condiții, facilitează activități cu caracter creator.

Există riscul ca turistul să devină un factor disfuncțional în plan educativ, atunci când cunoașterea lumii de către turist este superficială sau falsificată, atunci când turistul rău organizat formează atitudini de consum în locul celor de creație ori prin formarea unor comportamente imorale și a unor trăiri superficiale.

1.5. Locul și rolul turismului în economia națională

Ansamblul al proceselor și relațiilor generate de satisfacerea nevoilor de consum ale călătorilor, turismul prezintă trăsăturile unui domeniu distinct de activitate constituindu-se, așa cum precizează unii autori, într-o ramură a economiei naționale. Prin specificul ei, aceasta ramură se integrează în sfera sectorului terțiar. Această apartenență este susținută de conținutul și caracteristicile sale, precum și de comportamentul economic pe care îl manifestă.

Astfel, în ceea ce privește conținutul, turismul cuprinde în sfera sa de acțiune o serie de activități de natura serviciilor și anume: furnizarea de informații, comercializarea de vacanțe, efectuarea unor prestații – transport, cazare, alimentație, agrement, tratament, etc. De asemenea, trăsăturile acestor activități, luate individual sau în totalitatea lor, exprimate prin nematerialitate, intangibilitate, eterogenitate, consum mare de muncă vie etc. sau dinamismul și diversificarea lor permanentă, ca forme de materializare a comportamentului economic, sunt comune tuturor ramurilor componente ale sectorului terțiar.

Totodată, diversitatea activităților ce dau conținut prestației turistice, ca și prezența unora dintre ele în structura altor ramuri ale economiei (de exemplu, transporturile, alimentație publică, tratament balneo-medical.), conferă turismului caracterul unei ramuri de interferență.

Fiind una dintre formele de activitate care satisfac cerințele personale, turismul este o verigă premergătoare consumului final, cu efecte economice însemnate ce nu trebuie ignorate. Mai mult, este de arătat ca, prin rolul pe care îl are de a răspunde unor nevoi umane, în special de a participa la refacerea capacității de muncă, turismul contribuie la producerea de venit național. Creatoare de venit național sunt nu numai alimentația și transporturile turistice, ci și activitățile desfășurate de colectivele din unitățile de cazare și din bazele de tratament.

Activitatea de turism internațional se dovedește a fi deosebit de favorabilă pentru creșterea venitului național. În cazul țării noastre (ca și a altora), această situație se datorează, între altele, practicării de prețuri și tarife mai ridicate în relațiile cu turiștii străini, comparativ cu cele utilizate la turismul intern. Nivelul superior al tarifelor la care sunt comercializate prestațiile turistice românești pe piața externă se explică prin aceea că cheltuielile pe baza cărora se formează tarifele internaționale sunt cele specifice țărilor cu poziție dominantă în ansamblul ofertei mondiale, aceasta fiind, în general, țări puternic dezvoltate din punct de vedere economic. În asemenea țări, unele elemente de cheltuieli, și înainte de toate salariile (cu pondere mare în ansamblul costurilor din activitatea turistică), sunt mai ridicate decât cele din România și alte țări cu nivel de dezvoltare economică mai scăzută.

Privită pe un alt plan, contribuția turismului la crearea de venit național se impune atenției și prin faptul că activitățile specifice nu epuizează “ materia primă” pe baza căruia se dezvoltă, una din virtuțile sale costă în aceea că are în vedere valorificarea de resurse naturale nevalorificate, astfel (ape minerale, peșteri, apa mării, pante montane, peisaje, etc.), exploatarea suplimentară a unora din cele care intră în câmpul de acțiune și al altor domenii ( pădurile, nisipul de pe plajă, soarele etc.), precum și valorificarea anumitor creații realizate în alte scopuri (monumente istorice, de artă și arhitectură, muzee, castele, elemente etnografice și folclorice, lacuri de acumulare etc.)

De mare importanță pentru economia țării, în special în ceea ce privește aportul de valută, este turismul internațional; dacă în balanța turistică, între încasările și plățile externe se respectă un raport rațional, acesta constituie o cale, și încă una foarte importantă, de echilibrare și chiar de creare a unui sold activ în balanța de plăți a tării.Valorificarea resurselor materiale și a muncii interne prin turismul internațional este mult mai avantajoasă decât prin exportul de mărfuri.

Ca urmare, turismul în economia națională are ca efect crearea de noi locuri de muncă, creșterea și contribuția la PIB, contribuie la dezvoltarea infrastructurii, atragerea de investiții și de noi investitori, asigură o circulație bănească prin participarea încasărilor din turism la mai multe circuite economice, echilibrarea balanței de plăți, contribuie la atenuarea dezechilibrelor regionale prin atragerea în circuitul turistic a unor zone defavorizate din punct de vedere economic, dezvoltarea economică a zonei și a țării, contribuie la diversificarea ramurilor economice dar și al exporturilor, creșterea veniturilor.

2. Viti-vinicultura

2.1 Delimitări conceptuale

Plantațiile de viță de vie sunt grupate, teritorial, în zone viticole, regiuni viticole, podgorii, centre viticole și plaiuri viticole.

Arealul viticol reprezintă aria geografică a culturii viței de vie, în care se includ zonele viticole, regiunile viticole, podgoriile, centrele viticole și plaiurile viticole.

Zona viticolă este arealul de mare întindere care grupează mai multe podgorii făcând parte din regiuni viticole diferite, caracterizat mai ales prin condițiile sale climatice determinate pentru potențialul calitativ al strugurilor și vinurilor.

Regiunea viticola cuprinde un larg teritoriu cultivat cu vita de vie, caracterizat prin condiții naturale de climă și de relief relativ asemănătoare, precum și prin direcții de producție și sortimente apropiate.

Podgoria este o unitate teritorială naturală și tradițională, caracterizată prin condiții specifice de climă, sol și relief, prin solurile cultivate, prin metodele de cultură și procedeele de vinificare folosite, care, în ansamblu, conduc la obținerea unor producții de struguri și vinuri cu însușiri specifice.

Centrul viticol este teritoriul care cuprinde plantațiile viticole din una sau mai multe localități, care face sau nu face parte integrantă dintr-o podgorie și care constituie o unitate teritorială caracterizata prin factori specifici de climă, sol și sortiment, precum și prin condiții agrotehnice și tehnologice asemănătoare. Centrul viticol cuprinde o suprafață mai mică decât podgoria.

Plaiul viticol este teritoriul restrâns din cadrul unui centru viticol, ce cuprinde plantațiile de viță de vie situate pe aceeași formă de relief. Factorii naturali, precum și condițiile de cultură și de tehnologie ce privesc plaiul viticol sunt asemănătoare pe întreaga suprafața cultivată cu vița de vie, determinând obținerea unor produse cu însușiri de calitate specifice.

Astfel, se pot identifica pe harta României opt regiuni viticole, în cadrul cărora, plantațiile de viță de vie sunt grupate în 38 de podgorii cu un total de 123 centre viticole și 40 de centre viticole independente.

În limba română, în toate cele patru dialecte (dacoromân vin, aromân, yin, meglenoromân, yin, istroromân vir), provine din cuvântul latinesc vinum, care s-a menținut, de altfel, în toate limbile romanice (italiană, spaniolă, vino, franceză, retoromană vin, provensală, catalană vi, portugheză vinho). De aici a pătruns și în limbile germanice (de exemplu, gotică Wein vechea germană literară, vechea saxonă, anglosaxonă win, germană Wein etc.), celtice, slave și în altele.

Originea cuvântului latinesc este controversată. Unii lingviști, comparând denumirea latinească vinum cu cea grecească oivo (oinos), cu cea armenească, gini, cu cea albaneză vens și cu cea hitită uiiana, au crezut că pot reconstitui un radical indo-european comun, neatestat, uoinom, din care s-au dezvoltat formele din limbile menționate.

Alții, în frunte cu marele lingvist francez Antoine Meillet (1866-1936), au susținut că denumirile asemănătoare din limba latină, greacă, armeană, albaneză, hitită, toate limbi indo-europene din spațiul mediteraneano-pontic, ar proveni dintr-un radical existent într-o limbă pre-indo-europeană din zona menționată, anume din cuvântul reconstituit *voino. Întrucât patria primară a viței de vie a fost, atât în sudul Caucazului, cât și teritoriul de la nordul munților Balcani, adepții ultimei explicații localizează limba pre-indo-europeană din care provine radicalul voino, fie în Caucaz, fie în Balcani. Din zona mediteraneano-pontică, denumirea s-a propagat și în spațiul lingvistic semitic de vest: arabo-etiopian wain, ebraică jajin, asiriană inu, precum și limba georgiană din Caucaz yvino (hvino).

În familia cuvântului românesc vin, mai există substantivul vie, care provine din derivatul latinesc, vinea, -ae, și substantivul vinaț, plural vinațuri, „sortimente de vin”, care este continuatorul derivatului latinesc vinaceus.

Definiția vinului este dată în Lexique de la vigne et du vin, elaborat de Oficiul Internațional al Viei și Vinului (O.I.V.), după care „vinul este băutura rezultată exclusiv din fermentația completă sau parțială a strugurilor sau a mustului din struguri proaspeți”. Calitățile și rolul său în existența umană au generat și alte definiții, uneori cu o tentă realistă sau/și metaforică, în raport cu mediul, cu prilejul și scopul pentru care a fost folosit.

Astfel, Pasteur, în Traite des maladies du vin scria în 1866 că „vinul este cea mai sănătoasă și mai igienică dintre băuturi” și avea dreptate pentru că trăia într-o epocă în care apa potabilă, adesea contaminată, era cauza multor boli infecțioase de origine hidrică. După alții, „vinul poate fi considerat ca o expresie fidelă a acordului perfect dintre generozitatea naturii și inteligenței omului”. El „este o băutură infailibilă pentru testarea inteligenței, a înțelepciunii, a facultății volitive”.

Asemuindu-i-se evoluția cu cea a unui organism ducând o existență dinamică, unii apreciază că vinul este o „ființă lichidă”, care se naște, trăiește și moare.

2.2. Istoria vinului

Din timpuri străvechi, vinul a fost integrat în existența umană. Alături de pâine și untdelemn, el face parte din triada săracă a hranei și a riturilor fundamentale a omenirii. Folosirea lui este transpusă în diferite scene sculptate, gravate, desenate, pictate și este menționată încă din scrierile cele mai vechi, hieroglifă, cuneiformă etc. Vechii egipteni aduceau lui Osiris, zeul vieții de după viață, ofrande din care nu lipsea vinul. Arheologul Howard Carter, deschizând în 1922 mormântul lui Tuthankhamon (1333-1325 î.Ch.), a găsit 26 de amfore care conținuseră vin.

Se spune că Dionysos, zeul viței și al vinului în mitologia greacă, l-ar fi pierdut la o vânătoare pe Ampelos, cel mai bun prieten al său. Zeii, dorind să-l consoleze, au făcu să apară din trupul neînsuflețit al lui Ampelos, vița de vie. Gustând sucul mirific al strugurilor, Dionysos a aflat în el alinarea și apropierea de un prieten dispărut. Se pare că, de atunci oamenii găsesc în vin mângâiere și uitare. După numele lui Ampelos s-a dat în limba greacă numele viței de vie, iar știința care studiază speciile și soiurile acesteia s-a numit ampelografia.

Dintr-un orgoliu imperial, Octavian Augustus a cerut poetului Horațiu să latinizeze pe Dionysos și astfel, la romani, zeul vinului și al viței de vie a primit numele de Bacchus.

Istoria atestă că vinul a fost asociat momentelor fericite ca și celor de cumpănă ale vechilor popoare. În spațiul carpatic, geto-dacic, viticultura și producerea vinului s-au bucurat de prețuire din cele mai îndepărtate timpuri. În perioada cuceririi Daciei de către romani și ulterior, viticultura și producerea vinului erau atât de dezvoltate încât, alături de alte bogății, constituiau chiar o atracție pentru popoarele migratoare.

În Evul Mediu, cultura viței de vie a căpătat o extindere și mai mare. Un rol important au avut și domeniile mănăstirești care produceau cantități apreciabile de vin, atât pentru acoperirea nevoilor tradiționalei ospitalități a mănăstirilor.

Potrivit legii franceze a vinului din 4 august 1889 vinul este produsul exclusiv al fermentării sucului proaspăt de vin. Dacă putem obține vin pornind de la sucul de vin, băutura astfel obținută ar fi de neconsumat fără acțiunea inteligentă a omului ce precede anumite lucrări pentru rectificarea sau chiar oprirea numit procese naturale în scopul obținerii unui produs comercializabil. În “Lexique de la vigne et du vin” elaborat de Oficiul Internațional al Viei și Vinului, “vinul este băutura rezultată exclusiv din fermentarea completă sau parțială a strugurilor sau a mustului din struguri”. Potrivit Cartei Vinului adoptată la Conferința Europeană a Regiunilor viticole cu ocazia celei de-a treia sesiuni plenare ținută la Vilafranca del Penedes în Catalonia la 21 octombrie 1991, “au dreptul la denumirea nobilă de vin numai produsele provenind din fermentarea strugurilor proaspeți sau a mustului de struguri, fruct al Vitis-Vinifera sau al încrucișărilor izvorâte din aceasta recunoscute ca atare de instituțiile competente”.

Istoria vinului este inseparabilă de istoria umanității. Vinul, rodul viei și al muncii omului este mai mult decât un simplu bun de consum. Însoțitorul omului de milenii, vinul ține în același timp de sacru și de profan. El este o valoare a civilizației și un criteriu al calității vieții constituind pe lângă un bun de consum și un bun cultural. El este și rămâne un factor al vieții sociale, este o condiție a dezvoltării economice dar și al progresului tehnologic și științific a numeroase regiuni din Europa și din lume. De-a lungul timpului vinul a fost utilizat în scopuri religioase, medicale, politice, sociale și economice.

Utilizarea în scopuri religioase a vinului este la fel de veche ca și religiile însăși. Epopeea babiloniană a uriașului Gilgamesh ce aduce vinul și via umanității precede dar și anunță legenda biblică a lui Noe. Dionysos-Bacchus, zeul vinului – prefigurează iudaismul și creștinismul. Viticultura medievală este ecleziastică căci vinul este folosit înainte de toate în scopuri religioase. În Vechiul Testament vinul este deja prezentat ca o metaforă a înțelepciunii divine. În secolul al XIII-lea sfinții Francois d’Assise și Thomas d’Aquin revin fără încetare asupra analogiei vitis și vita: via este viața eternă.

Folosințele medicale ale vinului vin să completeze pe cele religioase. Celebrul agronom Oliveir de Serres scria că “vinul este folosit nu numai în alimentația omului dar de asemenea pentru vindecarea a a numeroase maladii”. Efectele medicale ale vinului sunt detaliate de-a lungul anilor în numeroase tratate de medicină și igienă. Efectele sale medicale au inspirat pe Moliere în capodopera sa literară, Bolnavul Închipuit. Folosințele medicale ale vinului mai sunt și astăzi recomandate în diferite lucrări.

Folosințele sociale ale vinului sunt legate de consumul în comun al acestui produs. Grecii tratau drept barbar băutorul singuratic de vin. Atenienii civilizați practicau cu rafinament arta simpozionului (szmpozium) descris de Platon sau Xenophon prin „bând și filozofând sau filozofând în timp ce beau”. În Franța medievală diferențierea socială este marcantă între vinul prinților care este dulce și alb și vinul poporului care este verde (acid). Diferențierile sociale s-au menținut multă vreme între vinul burghez și cel țărănesc. Utilizarea politică a vinului este onorifică: de la Odiseea lui Homer la campaniile electorale de astăzi vinurile de onoare sunt servite deținătorilor puterii.

Vinul este un produs stabilizat, integrând cantități variabile de activități secundare și terțiare, este un produs stocabil și conservabil pe timpul unei perioade relativ lungi, este un produs diferențiat prin mărci și caracteristici calitative recunoscute, omogen pentru o marcă dată, nu este un produs de primă necesitate și excepție făcând vinurile de consum curente, prin elasticitatea cererii se manifestă caracterul de produs de calitate superioară sau chiar articol de semi-lux.

Chiar dacă vinul este un produs complex, mulți factori contribuind la variabilitatea sa, procesul său de producție este foarte simplu. Este posibil ca descoperirea procesului de fabricație a vinului să se fi produs printr-un simplu accident. Pe măsură ce strugurii se coc, drojdia Saccaromyces ellipsoideus se acumulează în mod natural în coajă. Atunci când boabele de struguri sunt zdrobite, drojdia se amestecă cu zahărul din struguri. În procesul de fermentare, enzimele din drojdie transformă zaharurile din struguri în etanol, dioxid de carbon și o combinație variabilă de bioproduse aromatice. Numai strugurii conțin suficient zahăr pentru ca acest proces să se producă natural. Băutura obținută din alte fructe necesită adăugarea de zahăr. Dacă boabele zdrobite ori mustul de struguri sunt ținute la o temperatură de circa 270C, fermentația continuă circa 4-10 zile.

Chiar dacă metodele tradiționale de prelucrare a strugurilor încă mai sunt practicate astăzi în unele regiuni din Europa, majoritatea producției de vin este destul de rafinată. Cantități mari de vin sunt astăzi zdrobite și stoarse cu prese mecanice de capacități mari. În această fază de prelucrare, coaja și pulpa boabelor de struguri pot fi filtrate lăsând la fermentat numai mustul de struguri. În acest caz se obține vinul alb. Dacă însă coaja și pulpa sunt lăsate împreună cu mustul se obține vinul roșu. În procesul de producție comercială anumite tipuri speciale de Sachartomzces ellipsoideus sunt adăugate suplimentar procesului natural. Dioxidul de sulf (SO2) se adaugă mustului în procesul de fermentare pentru eliminarea unor bacterii dăunătoare. Dacă fermentarea este lăsată să continue până ce întreaga cantitate de zahăr este epuizată, vinul va avea un conținut alcoolic de circa 11-12%.

În acest moment vinul este gata pentru prima separare, care necesită înainte de tragere limpezirea prin depunerea suspensiilor și a drojdiei. Odată limpezit, vinul se trage fără agitarea sedimentelor. Pritocuri suplimentare pot fi efectuate pe măsură ce vinul se învechește. Procesul de învechire se produce în butoaie de lemn. Cele mai bune butoaie sunt cele din stejar. Alte specii de lemn au fost testate, dar ele conțin mai puțin acid tanic ce contribuie la aromarea și colorarea produsului finit. Vinul poate fi învechit în acest fel pe o perioadă ce poate ține de la câteva luni la câțiva ani. Odată învechirea încheiată, vinul este limpezit pentru a realiza un produs limpede gata pentru îmbuteliere.

Vinul astfel produs fără abateri semnificative de la procesul natural este denumit vin de masă. El va fi mediu aromat, moderat în conținut de alcool, liniștit, și poate fi alb sau roșu după cum mustul a fermentat cu sau fără adaosul cojilor și pulpei boabelor de struguri. Procesul de fermentare standard poate fi diversificat în anumite faze tehnologice.

Cererea de vin și în consecință comportamentul consumatorului, sunt motivate de un ansamblu de însușiri intrinseci ale produsului, dar și de semnificațiile socio-culturale ale produsului vin. Astfel, consumatorul este motivat de senzațiile olfactive și gustative pe care le provoacă vinul, de efectul său ușor euforizant, de efectul terapeutic și energetic la care se adaugă un cumul de semnificații sociale, culturale, religioase și economice.

Înainte de toate, consumul de vin este motivat de percepțiile gustative și olfactive deosebite ce se produc în contact cu vinul sau postdigestiv. Parfumul și aromele pe care le degajă vinul, sunt similare cu cele ale numeroaselor flori și fructe din flora spontană sau cultivată adăugând în gama senzațiilor gustative particularități ce diferențiază vinul de orice băutură.

Efectul euforizant, respectiv cel de stare de buna dispoziție la care se adaugă și cel tranchilizant și de relaxare a constituit din totdeauna o motivație puternică a consumului moderat și chiar exagerat de vin.

A treia motivație de consum a vinului rezultă din funcția sa energetică și terapeutică. Valoarea energetică a vinului rămâne o problemă controversată, neexistând încă o accepțiune generalizată despre vin ca aparținând clasei alimentelor sau nutrimentelor. Potrivit delimitărilor nutriționiștilor vinul nu ar fi un aliment, dar datorită componentelor sale poate fi considerat un nutriment. Astfel, vinul, prin alcoolul existent în el are o mare putere calorică. Un gram de alcool eliberează 7,1 kilocalorii în timp ce un gram de glucide sau de protide eliberează numai 4,1 kilocalorii. De asemenea, nu poate fi omis nici faptul că prin unele dintre componentele sale – zaharuri, aminoacizi, diferite săruri, etc. – vinul asigură un oarecare aport nutritiv și un efect mineralizant pentru organismul uman. Spre deosebire de băuturile alcoolice obținute prin distilare ce pot conduce la un oarecare dezechilibru alimentar, vinul, prin acizii organici și compușii fenolici conținuți stimulează digestia.

Aspectul terapeutic al vinului rămâne de asemenea un subiect de aprecieri și controverse. Potrivit unor specialiști, vinul contribuie la sănătatea umană, în timp ce pentru alții el nu are astfel de efecte benefice. Mai mult, consumul în exces afectează sănătatea. Cu toate acestea, secole de-a rândul i s-au atribuit vinului diferite efecte terapeutice, însă odată cu progresele farmacologiei moderne ce pune la dispoziția bolnavilor medicamente din ce în ce mai eficiente, faima vinului ca leac universal a scăzut. Pe plan strict terapeutic, insă, vinul poate fi considerat ca medicament în intoxicațiile cu metanol și etilenglicol. Studii și cercetări recente dezvăluie efecte terapeutice ale vinului în cazul bolilor cardio-vasculare, cancer, patologia alcoolică, etc.

Vinul este un produs cu o puternică motivație socială. Ca și alte produse ce individualizează personalitatea umană în cadrul societății (exemplu îmbrăcămintea), vinul se constituie ca un indicator social, preferințele consumatorilor fiind în relație directă cu starea lor socială, cu așezarea geografică, cu diferitele momente ale existenței lor sociale, etc. În țara noastră, ca în majoritatea țărilor de origine latină, vinul a însoțit afecțiunea colectivă legată de marile evenimente ale vieții (naștere, botez, cununie, înmormântare) și orice alt moment de solemnitate sau sărbătoare. Funcția socială a produsului vin rezultă și din rodul său de a contribui la integrarea socială a individului în grup, plăcerea de a trăi în colectivitate, atracția evenimentelor mondene de grup sunt stimulate și de plăcerea de a aprecia în comun calitățile vinurilor servite. El constituie un dar, un simbol al rangului sau onoarei în cazul momentelor festive.

Vinul a fost și va rămâne un factor de civilizație și dezvoltare generând zone de prosperitate economică în centrele producătoare și în regiunile limitrofe. El este puternic ancorat în cultura religioasă a popoarelor și colectivităților. Vinul a fost și rămâne o băutură mistică și mitică fiind considerat întotdeauna lichidul vieții cotidiene, devenind un simbol al legăturii dintre natural și supranatural, dintre profan și divin. Element indispensabil în celebrarea liturghiei, de două mii de ani creștinătatea își capătă hrana spirituală prin împărtășanie cu pâine și vin. Dacă religia creștină constituie un stimul al consumului de vin prin conotațiile vinului de produs, alte religii, precum islamul și budismul interzic consumul de vin constituind principala restricție a producerii și consumului de vin în comunitățile religioase respective și deci principalul factor restrictiv al pieței vinului din țările sau regiunile cu populație aparținând acestor religii.

Dacă luăm în considerare toate aceste motivații ale consumatorului, precum și aspectele socio-culturale ale produsului vin se pot delimita: diferitele segmente ale cererii de vin pe grupuri socio-economice, pe confesiuni religioase și pe zone geografice, se pot stabili vârfurile și depresiunile urmate de cerere în funcție de practicile religioase și de evenimentele solemne și de sărbătoare cu semnificație pentru diferitele segmente de consumatori. Fără îndoială că în țara noastră, ca în toate țările de tradiție creștină, zilele de paști, Crăciun și Anul Nou reprezintă vârfuri de consum pentru majoritatea sortimentelor de vin, devenind evident faptul că în aceste perioade comportamentul cererii nu mai urmează legitățile economice cunoscute în materie de elasticitate a cererii în raport cu veniturile și prețul. De asemenea, este evident și faptul că politicile de produs vor fi sortite eșecului pe o piață dominată de consumatorii aparținând confesiunilor religioase islamice și budiste la fel ca și pe piețele în care predomină modelele de consum nord europene și germanice unde alcoolul și berea dețin în mod tradițional ponderea consumului la băuturi. Penetrarea pieței se poate realiza prin politici de produs adecvate în rândul grupurilor socio-economice ca venituri în creștere ce tind să dobândească un statut social superior manifestat și prin schimbarea preferințelor de consum, fiind atrași de vinurile din sortimente superioare cu prețuri superioare. Campaniile publicitare și promoționale se pot sprijini, acolo unde legislația permite, pe efectele energetice și terapeutice ale vinului. Pe baza conotațiilor sociale ale vinului, politicile de produs pot viza manifestările culturale și moderne, întâlnirile politice și științifice de prestigiu etc.

Analiza detaliată a caracteristicilor vinului precum și a comportamentului consumatorului, a motivațiilor acestuia ce se manifestă în exercitarea cererii de vin pe piață reprezintă elemente fundamentale ale studiului pieței vinului făcând obiectul agențiilor specializate de marketing de pe piețele țărilor dezvoltate cu economie de piață.

2.3. Sortimente de vinuri

Varietatea sortimentală este un element de maximă importanță în studiul pieței vinului. Studiul pieței vinului într-o regiune implică fără îndoială particularizarea ce decurge din specificitatea produsului. Ori vinul și produsele viti-vinicole prezintă particularități ce le individualizează în studiile de marketing. Particularitățile decurg în primul rând din relația structură de soi-gamă sortimentală existentă în industria de vin în raport cu regiunea de producție și cu tehnologia de fabricație.

Echipamentele și aparatura laboratoarelor oenologice, dublate de procedee, tehnici și metode de investigație de înaltă tehnicitate, au permis cunoașterea analitică a vinului până la cele mai mici detalii. Exprimarea cifrică a componentelor și a diferitelor mărimi fizico-chimice în valori convenționale (volume, grame, pH etc.), pare uneori săracă și stereotipă. Exprimarea cifrică, deși exactă, nu reflectă esențialul, deoarece dă mai puține informații cu privire la nuanțele legate de „afectiv”, de memoria degustătorului și mai ales de preferința consumatorului. În plus, deși orice componentă sau mărime fizico-chimică are valoarea sa intrisecă ce poate ajuta la definirea unui vin (alcoolic, slab alcoolic, moderat acid etc.), ele nu-și găsesc adevărata expresie decât în contextul echilibrului și armoniei în care se regăsesc față de celelalte elemente reflectate și sintetizate în anumite însușiri organoleptice. Dependente de proveniența (soi și podgorie) și de tehnologia aplicată, aceste particularități nu numai că sunt greu de sesizat, dar sunt și mai greu de descris în cuvinte. De aceea, diferențierea sortimentală a vinurilor îmbracă atât aspecte tehnice cât și senzoriale.

Din multitudinea de tehnici și metode utilizate în clasificarea vinurilor potrivit calității lor, metoda organoleptică prin degustare este metoda tradițională general acceptată prin care se efectuează clasificarea vinurilor și clasarea acestora la concursuri.

Desigur că în determinarea calității unui vin, analiza chimică și microbiologică ne poate furniza informații valoroase asupra compoziției, stării sanitare și rezistenței acestuia la alterări precum și asupra naturii eventualelor tulbureli și sedimente din vin. Singura modalitate însă de apreciere a calității vinului este analiza organoleptică și respectiv degustarea vinului.

Reglementările organismelor internaționale (Oficiul Internațional al Viei și Vinului, FAO, Comisia Europeană, etc.) legislațiile țărilor și uzanțele actuale definesc cu oarecare precizie noțiunile de bază privind protejarea și controlul calității vinurilor în relația producător-consumator. Unele din aceste date sunt definite și reglementate de documentele oficiale sau comerciale, iar o parte dintre ele sunt obligatoriu menționate pe eticheta buteliilor de vin.

Diversitatea este caracteristica cea mai relevantă a produsului vin. Astfel, vinurile se pot clasifica după diferite criterii. După culoare, vinul poate fi: alb, rose, roșu. După vechimea lor, vinurile se clasifică în vinuri tinere (care au între unul și doi ani), și vinuri mature (care ajung până la 4-5 ani) și vinuri vechi care depășesc șapte ani. După conținutul în zahăr la litru, vinurile se împart în vinuri seci, demiseci, demidulci și dulci. O clasificare extrem de importantă este în funcție de conținutul în alcool. După acest criteriu, vinurile se împart în vinuri de masă, care au un conținut moderat în alcool și vinuri de calitate superioară, care, la rândul lor au mai multe subcategorii cum vinurile cu denumire de origine controlată și vinuri cu indicație geografică recunoscută.

Produs al viei și al acțiunii naturii în cadrul teritoriului unei regiuni, în raport de tehnicile și utilizările constante ale locuitorilor, diversitatea vinului ține de diversitatea cupajelor, a teritoriului, a climatului și al măiestriei podgorenilor. O distincție clară se face în multe dintre reglementările internaționale între vinul de consum curent și vinurile de calitate superioară.

Vinul de masă se distinge de vinul de calitate superioară cu denumire de origine controlată. În mod legitim și reglementat în Europa problematica vinului este abordată într-un cadru regional. Este dreptul fiecărei regiuni în respectul tradițiilor sale să constate și să definească folosințele locale, loiale și constante pe care se bazează denumirile și caracteristicile produselor sale vinicole. Abordarea piețelor vinicole într-un cadru regional sau într-un ansamblu inter-regional presupune identificarea și definirea culturii și civilizației vinului, personalizarea practicilor, tradițiilor și în ultimă instanță recunoașterea calităților și renumelui diferitelor tipuri de vinuri produse în arealul considerat.

Menținerea calității și specificității produsului, protejarea patrimoniului regional, protecția contra eventualelor falsificări și protecția consumatorilor presupun fixarea de reguli corespunzătoare acestor scopuri. În acest sens, trebuie ca fiecare regiune, fiecare zonă de producție să se doteze cu o rețea organizatorică adaptată la tradițiile locale, regionale sau naționale care pe criterii inter-profesionale să contribuie la confederarea principalilor parteneri ai filierei viti-vinicole.

Vinurile de calitate sunt separate în două categorii:

Vinuri cu indicație geografică recunoscută. Aceasta este denumirea teritoriului ce servește definirii unui vin de unde această provine și care exprimă caracteristicile și calitățile specifice datorate în mod esențial concursului factorilor naturali și factorilor umani specifici acestei regiune.

Vinurile cu denumire de origine controlată. Denumirea de origine controlată este garanția dată de către stațiunea de cercetări viti-vinicole aparținând unei zone și confirmată de autoritatea publică reprezentată de ONDOV (Oficiul Național al Denumirilor de Origine a Vinurilor) că un vin posedă originea în chestiune, precum și faptul că la producerea și elaborarea sa se regăsesc calitățile și caracteristicile desemnate potrivit definițiilor, regulilor și criteriilor prezentate de către organizația în cauză. Denumirea de origine controlată, se referă între altele la zona de producție și prelucrare, precum și la ariile de producție cele ce sunt delimitate de organizația ce atribuie denumirea.

Originea trebuie deci să fie controlată de către organizația sau autoritatea ce acordă sau confirmă denumirea de origine controlată. Modalitățile de control sunt parte integrantă a reglementărilor denumirii în chestiune. Din punct de vedere al marketingului produsului nu este obligatoriu ca el să aparțină unei denumiri de origine. Este vorba de o opțiune ce conferă avantajele și restricțiile sale.

La vinurile de calitate îndreptățite la denumire de origine controlată și trepte de calitate (D.O.C.), pe etichetă sau pe contraetichetă mai sunt înscrise uneori și câteva referiri la însușirile organoleptice, relații istorice, geografice, recomandări pentru consum etc.

Potrivit Cartei Vinului, denumirea de origine desemnează denumirea unui teritoriu servind la desemnarea unui vin care este originar din această regiune și deci ale cărui caracteristici și calități specifice sunt datorate în mod esențial concursului factorilor naturali și umani proprii acestui teritoriu. În anumite cazuri (exemplu Porto), denumirea geografică poate corespunde unei comunități teritoriale mai puțin importantă din punct de vedere geografic decât teritoriul de unde provine materia primă utilizată.

Denumirea de origine este rezultatul eforturilor producătorilor acestui teritoriu pentru producerea unui vin original și specific precum și în definirea regulilor și criteriilor specifice. Definirea unei denumiri de origine implică nu numai mențiunea originii geografice, dar și a soiurilor, a condițiilor de producție, elaborare și condiționare, precum și a ariilor de producție sau a terenurilor apte pentru producția vinului cu denumire de origine, acelea care sunt consacrate în mod precis de către uzanțele locale în mod loial și constant.

Denumirea de origine este fondată pe constituirea de organizații inter-profesionale ce au la bază libera inițiativă și voința producătorilor și care se bucură de concursul și supervizarea puterii publice, un sistem prin care se instituie o disciplină în producție și comercializare al cărui respect este benefic pentru toți.

Nu trebuie confundată marca cu denumirea de origine. Mărcile tradiționale nu-și văd periclitate drepturile lor prin instituirea denumirilor de origine. Atunci când o marcă se aplică unei denumiri de origine aceasta trebuie menționată pe etichetă și la prezentare astfel încât marca să fie legată de denumirea de origine.

Consumatorul trebuie să fie protejat contra utilizării unei denumiri de origine pentru vinurile ce nu au dreptul la folosirea acestor denumiri sau la folosirea unor denumiri asemănătoare care pot conduce la confuzii. De asemenea, consumatorul trebuie să fie protejat de falsele indicații de proveniență și de oricare alt fel de înșelăciuni, contrafaceri și concurență neloială. Toate aceste prevederi sunt stabilite în Carta Vinului adoptată de Conferința Europeană a Regiunilor Viticole. În obiectivul său de bună gestiune și protecție a patrimoniului viti-vinicol european Comunitatea regiunilor viticole europene organizată în cadrul Conferinței europene a Regiunilor Viticole a stabilit ca prin instanțele sale competente să adreseze recomandări în acest sens organismelor regionale, naționale, europene și internaționale.

Din păcate, începuturile economiei de piață în România au dat naștere la proliferarea falsurilor și înșelăciunilor precum și a concurenței neloiale deopotrivă păguboasă pentru consumatori și producătorii loiali.

Integrarea României în structurile Europene necesită constituirea de organizații ale producătorilor viti-vinicoli și adaptarea legislației viti-vinicole la normele și standardele europene care să înlăture practicile neloiale de pe piețele viti-vinicole românești. Numai în acest fel accesul viticultorilor români pe piața europeană se va putea face în condiții avantajoase.

În clasificarea vinurilor putem ține cont de soi putându-se obține vinuri de soi rezultat al prelucrării unui singur soi și vinul de cupaj care se obține din amestecul a mai multe soiuri. Pe lângă sortimentele clasice mai există și vinurile speciale. Printre acestea se numără vinurile spumoase și spumante, în funcție dacă au primit dioxid de carbon în mod natural sau în mod artificial. Așa cum prezentam mai sus putem avea vinuri fortificate și vinuri sortiment bazate pe adăugarea de cantități suplimentare de alcool sau vinuri aromatizate obținute prin adăugarea de ierburi aromate cele mai cunoscute fiind pelin, vermut sau porto.

Sortimentul vinurilor produse în România este variat incluzând vinuri albe, vinuri roșii , vinuri aromate și vinuri spumante. Structura de soi a producției de struguri din țara noastră este reprezentată de 71% struguri de vin, 25% struguri de masă și 4% alte destinații. În cazul strugurilor de vin, 57% din producție este reprezentată de struguri pentru vinuri albe, 11% pentru vinuri roșii și 3% pentru vinuri aromatizate.

Sortimentul pentru vinuri albe cuprinde:

– Feteasca albă, este principalul soi pentru producerea de vinuri albe din România, ocupând 23.000 ha. Cultura sa este extinsă aproape în toate podgoriile și centrele viticole, în special în cele din Transilvania și Moldova. Cultivată pe terenuri cu fertilitate redusă sau chiar pe pante cu expoziție nord-estică, reprezintă unul dintre soiurile care se poate dezvolta bine în astfel de condiții. Vinurile obținute se situează la un nivel calitativ care le asigură, în majoritatea anilor, încadrarea în categoria celor superioare, seci. Acest soi poate produce vinuri cu denumire de origine și trepte de calitate (VDOC) în 17 centre viticole și cu denumire de origine (VDO) în alte numeroase areale. La Cotnari, din soiul Feteasca albă se pot produce, în anii favorabili, vinuri de tip VDOC II, dulci. Cu un conținut satisfăcător în alcool, cu un extract moderat, cu o aciditate care le imprimă prospețime și cu o aromă fină, specifică soiului, aceste vinuri sunt mult apreciate de consumatori. La maturitate deplină acumulează în majoritatea podgoriilor peste 185 g/l zaharuri. Preparate după o tehnologie specială, ele pot constitui materie primă în producția vinurilor spumante în 9 centre viticole din regiunea viticolă a Crișanei și Maramureșului. În anii normali, producția este de 12-14 tone struguri la hectar.

– Fetească regală. Este unul din cele mai valoroase soiuri românești (deși nu are o vechime mai mare de 60 de ani), grație unei plasticități ecologice pronunțate, fiind răspândit în majoritatea podgoriilor din țară, pe o suprafață de 17.200 ha. Zonele cele mai favorabile pentru cultivare sunt Podișul Transilvaniei și Dealurile Moldovei. Aceste zone sunt destinate producerii vinurilor albe, seci, de calitate superioară sau de consum curent, vinuri suple, cu o fructuozitate pronunțată și o aromă specifică de soi. Vinurile obținute din acest soi au o tărie alcoolică medie, aciditate ridicată, sunt discret aromate, fructuoase, proaspete și antrenante, constituind în același timp și o corespunzătoare materie primă pentru spumante (în 13 centre viticole) și a distilatelor învechite din vin (în 6 centre viticole). Producțiile realizate în general sunt mari, variind în medie de la 10.5 t/ha până la 18 t/ha.

– Riesling italian. Soi pentru vinuri albe cultivat în prezent pe suprafețe destul de însemnate (circa 20.000 ha), extins datorită plasticității sale ecologice, aproape în toate regiunile țării. Din Rieslingul italian se obțin vinuri suficient de armonic constituite, catifelate, ce păstrează, când sunt tinere, aroma specifică soiului; datorită conținutului mediu în alcool și acidității ridicate, intră în cuplaj cu cele provenite din Feteasca albă și Feteasca regală, constituind materia primă pentru spumante într-un număr de 4 centre viticole din Transilvania și Crișana. În majoritatea arealelor și anilor produce vinuri de calitate superioară seci, care se ridică de multe ori la nivelul vinurilor cu denumire de origine. Asigură producții de 15-18 tone struguri la hectar.

– Aligote. Soi pentru vinuri albe de origine franceză, deține o suprafață de circa 10.600 ha, fiind cel mai răspândit soi pentru vinuri de consum curent din țară. Este cultivat cu preponderență în podgoriile din Moldova, din nordul Dobrogei și în centrele viticole din județul Brăila. El dă vinuri seci, cu o aciditate corespunzătoare, care le dă prospețime și vioiciune mult apreciate de consumatori. Producțiile obținute se încadrează între 10,7 t/ha și 15,5 t/ha.

– Sauvignon blanc. A fost introdus în cultură în perioada post-filozerică. În prezent se cultivă pe circa 6.000 ha în aproape toate podgoriile producătoare de vinuri albe de calitate superioară. Producția medie de struguri diferă în funcție de arealul de cultură, de la 6,9 t/ha (la Tîrgu-Jiu) la 9,2 t/ha (la Valea Călugărească).

– Pinot gris. Este un soi din care se obțin vinuri superioare seci introdus în România în perioada postbelică. În prezent, se cultivă pe o suprafață de 3.200 ha, mai mult în podgoriile din Transilvania și Dobrogea. În centrele viticole ca acelea din Constanța, Alba, Bistrița-Năsăud, există reale posibilități pentru obținerea de vinuri cu denumire de origine și trepte de calitate (VDOC). În podgoria Murfatlar și în centrele viticole Aiud și Alba Iulia, în anii favorabili, prin recoltarea la supramaturare pot fi obținute vinuri dulci cu denumire de origine și trepte de calitate, cules la stafidirea boabelor. În prezent, după o tehnologie adecvată poate constitui materie primă pentru spumante. Producțiile medii obținute variază de la 5,3 t/ha (Blaj) la 9,4 t/ha (Turda).

– Chardonnay. Soi pentru vinuri albe de calitate superioară. Se cultivă pe o suprafață relativ mică de circa 1.200 ha mai ales în podgoria Murfatlar. Soiul se caracterizează prin producții scăzute de 5,0-7,7 t/ha, compensate de către concentrațiile mari de zaharuri (237-245 g/l). Este reprezentativ pentru podgoria Murfatlar și este folosit pentru producerea de vinuri dulci.

– Grasa de Cotnari. Soi pentru vinuri albe de calitate superioară, cultivat la Cotnari (în prezent soiul de bază al acestei podgorii – 750 ha) și Pietroasele-Buzău (100 ha). În toamnele lungi și însorite, strugurii beneficiază de instalarea putregaiului nobil (Botrztis cinerea) care acționează favorabil asupra acumulării zaharurilor și a calității vinurilor. Producțiile sunt mici, 4,7 t/ha la Cotnari și 4,9 t/ha la Pietroasele. Vinurile obținute sunt alcoolice, echilibrate, caracterizate printr-un buchet de mare finețe. Acest soi produce vinuri cu denumire de origine și trepte de calitate (VDOC-I).

Sortimentul pentru vinuri roșii cuprinde:

– Merlot. A fost introdus în cultură după cel de-al II-lea război mondial ocupând 11.420 hectare. Vinurile obținute sunt echilibrate cu însușiri organoleptice deosebit de apreciat. Au o culoare roșie-rubinie destul de intensă, care se păstrează în timp. Prin maturare capătă o anumită suplețe mai puțin întâlnită la vinurile roșii. Concentrațiile maxime de zaharuri din must sunt cuprinse între 220-242 g/l și fac dovada unei reale aptitudini de supramaturare întâlnită la acest soi, cu toată producția sa ridicată la unitatea de suprafață ce variază între 7,5 t/ha (Miniș) la 15,7 t/ha (Odobești). Se pot obține vinuri ce pot atinge nivelul celor de origine VDO și VDOC.

– Băbească neagră. Soi vechi românesc pentru vinuri roșii răspândit în Moldova și în centrele viticole de pe nisipuri deținând o suprafață de 7.200 ha. Vinurile sunt echilibrate, cu un conținut moderat de alcool, fructuoase, cu aciditate ridicată datorită căreia constituie și o materie primă excelentă pentru spumante rose. Este un soi de perspectivă, cu producții mari la hectar ce se ridică până la 16 t/ha. Băbească neagră figurează ca soi de bază pentru vinuri roșii de consum curent, producând vinuri care în unii ani pot atinge chiar nivelul celor de calitate superioară.

– Cabernet Sauvignon a devenit primul soi producător de vinuri roșii. Se întâlnește în toate podgoriile cu condiții ecoclimatice favorabile, deținând cea mai mare suprafață – 11.500 ha, dând rezultate bune, în special pe pantele puternic însorite, dând vinuri corpolente, cu o personalitate bine conturată. Producțiile sunt de 10-12 tone struguri la hectar, iar în unele areale poate produce vinuri cu denumire de origine și trepte de calitate (VDOC).

– Pinot Noir. Soi pentru vinuri roșii de calitate superioară răspândit în toate podgoriile din țară cu excepția celor din Transilvania. Datorită producțiilor mici – între 4,5 t/ha și 9,0 t/ha a fost extins într-o măsură mai mică ocupând 1.500 ha. Vinurile obținute prezintă un înalt potențial alcoolic. Soiul produce vinuri de calitate superioară. În Vrancea este destinat producerii materiei prime pentru spumant rose.

– Fetească neagră. Soi pentru vinuri roșii de calitate superioară autohton cultivat în podgoriile din Moldova din timpuri străvechi (150-200 ani). Suprafața actuală cultivată s-a extins parțial și în Muntenia ocupând 1.129 ha. Producțiile sunt foarte diferite de la un an la altul încep de la o producție de 4,7 t/ha și pot ajunge chiar la 19,0 t/ha. Conținutul de zaharuri din must are limite extreme cuprinse între 176-251 g/l, motiv pentru care se pot obține vinuri roșii de calitate superioară și trepte de calitate.

Sortimentul pentru vinuri aromate cuprinde:

– Muscat Ottonel. A fost introdus în cultură înainte de invazia filoxerei și s-a extins în toate podgoriile și centrele viticole ajungând în prezent la o suprafață de 8.000 ha. Soiul preferă ecoclimatul temperat răcoros din podgoriile Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului și partea de nord a Moldovei. Producția variază între 7,1 t/ha și 9,9 t/ha, iar concentrațiile de zaharuri sunt ridicate cuprinse între 202-268 g/l, pretându-se la producerea de vinuri cu denumiri de origine.

– Tămâioasă românească. Soi vechi indigen, cunoscut cu multe secole în urmă. În anii călduroși, cu toamne lungi și uscate, dă vinuri de calitate, cu aromă fină, plăcută, bine echilibrată. Producții de 8-9 tone struguri la hectar se obțin în mod obișnuit. Produce vinuri aromate dulci, realizate prin culesul strugurilor la supramaturare, încadrate în categoria vinurilor cu denumire de origine și trepte de calitate (VDOC).

Pe lângă soiurile importate, România a păstrat o foarte mare bogăție de soiuri profiloxerice, adică cele produse din soiuri de strugure care datează dinainte de 1990. Vinurile din acest patrimoniu de originalitate excepțională poartă nume care duc consumatorul cu gândul la vremurile de demult. În Transilvania găsim Corb sau negru vârtos, Iordovan, Iordan, Fetească albă, Seina sau Negru moale. Din podgoriile din Banat se obține Mustoasă de Maderat, Caderca de Miniș sau Creașa de Teremia. În Țara românească amatorul poate alege între Cramposie de Drăgășani, Berbecel, Braghina sau Tămâioasa Românească, iar în Moldova poate opta pentru Feteasca neagră de Dealu Mare, Galbenă de Odobești, Francușa de Cotnari, Bășicata de Dealu Mare, Busuioacă de Bohotin sau Grasa de Cotnari. Un mare vin roșu este Feteasca Neagră, care împreună cu Codarca de Miniș reprezintă valori sigure în cadrul vinurilor roșii mondiale. Această varietate de soi este oferită consumului sau destinată altor utilizări precum distilatele din vin.

2.4. Funcțiile viticulturii

Funcția economică și socială a viței de viti-viniculturii depășesc cu mult cadrul producției, comercializării și consumului de vin. De exemplu, prin efectul de antrenare pe care îl are asupra turismului, viticultura contribuie la dezvoltarea rurală a regiunilor viticole. Efectul de antrenare se manifestă și prin generarea de activități în amontele și avalul viticulturii și viniculturii. Furnizarea de inputuri agricole (material de plantat, îngrășăminte, produse fitosanitare, mașini și utilaje), furnizarea de servicii (mecanice, de consultanță, de întreținere și reparații) sunt numai câteva din activitățile economice generate în amontele viticulturii. Transportul, ambalarea, comercializarea strugurilor sunt activități generate în aval. Vinicultura are în spatele ei o întreagă industrie a ambalajelor (sticle, butoaie, recipiente, dopuri și capse, etichete). Comercializarea generează și alte activități. Magazine specializate, lanțuri de distribuție moderne, întreaga rețea de restaurante încorporează activități generate de promovarea și vânzarea vinului.

În afară de funcțiile comerciale, viticultura îndeplinește o serie de alte funcții prin efectele structurale pe care le exercită asupra peisajului, satelor, comunităților rurale și mediul înconjurător. Incidența viticulturii asupra mediului poate fi în același timp pozitivă și negativă; pe de o parte vița de vie contribuie la protecția împotriva eroziunii solului, fixarea solurilor nisipoase; pe de altă parte tehnologiile de producție moderne aplicate por contribui la poluarea solului și a apei. Multe din podgoriile de viță de vie din România îndeplinesc un rol de protecție. Cultura viței de vie pe nisipurile din Oltenia a avut pe lângă scopul de producție și rolul fixării solurilor nisipoase din aceste zone. Plantarea cu preponderență în zona colinară contribuie la fixarea versanților. Plantațiile de viță de vie creează peisaje rurale atrăgătoare și armonioase.

Peste tot în lume viticultura are o dimensiune regională. Ținând cont de amplasarea în teritoriu și implantarea locală, dimensiunea regională relevă o importanță deosebită. Două criterii principale permit măsurarea importanței viti-viniculturii pentru regiunile ce depind de această cultură : i) valoarea producției de vin și must în raport cu producția agricolă finală a regiunii; ii) importanța suprafeței viticole în raport cu producția agricolă utilă a regiunii. În raport de ponderea valorii producției de vin și must în producția agricolă finală, viticultura poate fi de o importanță regională primordială dacă aceasta este de peste 50%. De exemplu, în Franța, în regiunea Languedoc-Rossillon (cea mai mare regiune viticolă franceză), viticultura asigură mai mult de 50% din producția agricolă finală, iar contribuția sa la PIB-ul regional este de 2,7%, în timp ce suprafața viticolă reprezintă 30% din suprafața agricolă utilă regională.

Spre exemplu, în România, județul Vrancea poate fi considerat prima regiune viticolă a țării, deoarece suprafața ocupată cu viță de vie reprezintă 11,17% din suprafața agricolă utilă a județului. În nici un alt județ din România, suprafața viticolă nu este superioară celei din Vrancea, iar ponderea acesteia în suprafața agricolă utilă nu depășește ponderea celei din Vrancea. În Europa de Vest pe lângă Languedoc-Rossillon și Provence-Alpi-Coasta de Ayur, următoarele regiuni dețin suprafețe viticole de peste 10% din suprafața agricolă utilă: în Spania, regiunea Rioja (16%) și Castilla-Mancha (10%); în Grecia Attica (13%); în Portugalia, Madera (30%).

O caracteristică aparte a producției viti-vinicole este dată de gradul de specializare al regiunilor. Gradul de specializare al regiunilor pe categorii de vin este variabil. În România, podgoriile sunt specializate în vin de calitate, dar produc auxiliar și vin de consum curent. Fiind la latitudinea statelor membre să delimiteze gradul de specializare al regiunilor, unele state membre din Uniunea Europeană și-au clasificat întreaga suprafață viticolă ca fiind specializată în producția de vin de calitate. Este cazul Germaniei și Luxemburgului. În Franța, suprafața destinată vinului de calitate reprezintă 75% din suprafața podgoriilor. În Alsacia, Bourgogne, Picardie și Bordeaux cvasitotalitatea suprafeței viticole este rezervată vinului de calitate cu denumire de origine controlată.

Viti-vinicultura joacă un rol major în dezvoltarea rurală. În regiunile viticole, ea reprezintă însăși motorul dezvoltării rurale. În afară de numărul ridicat al podgorenilor din zonele viticole a căror ocupație de bază o constituie viti-vinicultura, trebuie avut în vedere numărul de locuri de muncă create în mod direct sau indirect în regiunile de producție. Locurilor de muncă permanente din fermele viticole li se adaugă munca sezonieră pentru strângerea recoltei și locurile de muncă din domeniul vinificației.

Viti-vinicultura oferă în mod egal oportunități de dezvoltare turistică. Rețelele agro-turistice recent apărute nu ocolesc podgoriile vestite românești mai cu seamă că datorită nivelului de dezvoltare mai ridicat al zonelor rurale viticole, atât situația habitatului uman cât și gradul de echipare și infrastructura rurală le fac mai pretabile la astfel de localități. Inspirându-se din experiența europeană în domeniul agro-turismului rural unde traseele agroturistice devenite adevărate „drumuri ale vinului”, reprezintă axe ale dezvoltării rurale, strategia de dezvoltare viti-vinicolă românească trebuie să considere ansamblul turism rural-viticultura ca posibile coridoare de dezvoltare rurale integrată.

Viticultura are un efect dual asupra mediului înconjurător afectându-l atât pozitiv cât și negativ. În primul rând, vița de vie este o componentă a peisajului rural ce conferă armonie și prezervă frumusețea mediului rural. Vița de vie fiind o cultură perenă, este solid și durabil implantată în peisajul rural. Vița de vie plantată pe flancul colinelor limitează eroziunea și alunecarea solului. De asemenea, plantațiile de vie fixează solurile nisipoase stabilizând zone întregi supuse eroziunii eoliene. Defrișarea viței de vie dă naștere și accentuează fenomene dăunătoare. Vița de vie poate constitui o protecție contra incendiilor, slaba densitate a butucilor de vie permițând limitarea propagării incendiilor la acoperiri vegetale mai dense. Adesea pe terenurile înclinate și relativ secetoase alternativele la cultura viței de vie sunt limitate.

Efectele dăunătoare ale viti-viniculturii asupra mediului pot proveni dintr-o mecanizare inadaptată la fragilitatea solului, din utilizarea intensivă a produselor fitosanitare și uneori a îngrășămintelor azotoase ce pot contamina solul și pânza de apă freatică.

În afară de cultura viței de vie ce poate polua solul și apa prin tehnologii super intensive, poluarea apelor poate fi determinată de afluenții organici și chimici rezultați din activitățile din pivnițele vinicole.

Potrivit unui studiu al Băncii Mondiale, în raport de emisiile în aer, apă și sol, activitatea de vinificație se situează în poziție mediană printre industriile agroalimentare în ceea ce privește gradul de poluare.

Alte aspecte social-economice legate de activitatea vinicolă deja tratate anterior se referă la efectele consumului abuziv de alcool asupra sănătății, vinul fiind din acest punct de vedere mai puțin înfierat, datorită efectelor benefice asupra sănătății în cazul consumului moderat.

O funcție economică importantă derivă din contribuția viti-viniculturii la constituirea veniturilor bugetelor publice. Impozitele pe profit, pe salariile angajaților din viti-vinicultura, dar mai ales TVA-ul, accizele și taxele de licență pentru producătorii și comercianții din domeniu contribuie într-un mod semnificativ la constituirea bugetului public.

Viti-vinicultura are un rol important în constituirea unor comunități rurale bine închegate. Podgorenii sunt uniți prin sentimentul apartenenței la un grup socio-economic cu un rol deosebit în economia regiunii lor.

Promovarea la nivel european a reglementării protecției denumirilor de origine controlată, demonstrează puterea și capacitatea viti-vinicultorilor de a se organiza și a-și proteja o profesie moștenită din tată în fiu și care a dus faima vinurilor lor peste tot în lume.

2.5. Caracteristicile viti-viniculturii românești

În timpul economiei de comandă, în România au fost făcute investiții în viticultură din sectorul de stat și cooperatist, care au adus la o ameliorare a patrimoniului viti-vinicol românesc. Politica viticolă promovată de regimul comunist a constat în defrișarea hibrizilor producători direcți și înlocuirea acestora cu plantații noi de vii altoite. În perioada de după colectivizare, au intrat pe rod în România peste 200000 ha plantații noi, în condițiile defrișării a peste 100000 ha vii hibride și îmbătrânite. Ponderea viilor hibride în totalul suprafețelor viilor pe rod a ajuns în 1989 la 24% din totalul viilor pe rod, majoritatea viței hibrid fiind deținută de producătorii individuali și pe loturile personale ale membrilor cooperatori pentru producția artizanală destinată autoconsumului. În paralel cu înlocuirea viței hibride și îmbătrânite cu viță nobilă, s-a înregistrat și o creștere a viilor pe rod până în 1975 când prin noua politică promovată de regim suprafețele viticole au început să scadă.

Ameliorările din patrimoniul viti-vinicol au constat nu numai din creșterea calității plantațiilor de viță de vie și introducerea unor tehnologii moderne, dar și prin dezvoltarea rețelei de învățământ și cercetare în domeniu. Astfel, în cadrul Academiei de Științe Agricole și Silvice s-a constituit Institutul de Cercetare pentru Viticultură și Vinificație Valea Călugărească cu 10 stațiuni de cercetare și producție răspândite pe întreg patrimoniul țării. De asemenea, s-a organizat și dezvoltat producția de material de plantat de calitate, suprafața pepinierelor viticole, plantațiilor de vițe portaltoi și a școlilor de vițe putând asigura anual producerea a circa 30 milioane de vițe de plantat.

După 1989 s-au produs mutații importante în structura patrimoniului viti-vinicol. Dacă la sfârșitul anului 1989, din totalul de 278.000 ha reprezentând suprafața ocupată de vii și pepiniere viticole 87.000 ha (31%) se găseau în proprietatea de stat, 154.000 ha (55%) în cooperative agricole și numai 37.000 ha (14%) în sectorul particular. După aplicarea Legii 18/1991 proprietatea cooperatistă a dispărut, iar sectorul privat a devenit majoritar, deținând în 2001 218.000 ha (76%) din suprafața viticolă din România, în sectorul de stat rămânând 69.000 ha (24%).

Din punct de vedere calitativ insă, patrimoniul viticol a început să se degradeze după 1989. două evoluții paralele au determinat o degradare a patrimoniului viticol românesc după 1989. în primul rând, a reînceput un proces de plantare necontrolată de hibrizi producători direcți (HPD). În perioada 1989-2001, ponderea hibrizilor producători direcți a crescut de la 51,2 mii ha în 1989 la 140 mii ha la sfârșitul anului 2001, când ponderea lor a ajuns să fie 56% din totalul viilor pe rod. Astfel, în 2001, ponderea HPD în suprafața viilor pe rod a ajuns să depășească pe cea din perioada interbelică (1936), când HPD dețineau 42,7% din suprafața viilor pe rod din România.

În al doilea rând, proprietarii viței de vie nestimulați de prețul strugurilor și aflându-se în imposibilitatea de a aplica tehnologia de producție, au început un proces de defrișare a unor suprafețe cultivate cu viță de vie. Defrișările abuzive și cele ca urmare a pagubelor produse de calamități naturale (îngheț, grindină) au scos din cultură însemnate suprafețe cuprinse în areale viticole delimitate pentru producerea vinurilor și a altor produse viti-vinicole cu denumire de origine.

În categoria plantărilor noi de viță de vie sunt luate în calcul numai plantările în masiv și cele intensive ce depășesc potrivit legii viei și vinului suprafața de 0.1 ha de agent economic sau familie.

Potențialul de vinificație a cunoscut de asemenea modificări structurale în ultimii 9 ani. Transformarea fostelor societăți de stat în societăți comerciale și includerea lor în procesul de privatizare, a modificat structura proprietății și mai ales modul de gestionare al acestora. Din cele 80 de societăți comerciale specializate în producția viti-vinicolă numai 30 dispun de combinate de vinificație cu activitate integrală (producere de struguri, prelucrare, depozitare, condiționare, îmbuteliere vinuri), celelalte 50 de societăți dețin centre de vinificație pentru prelucrarea strugurilor și depozitarea vinurilor, livrând vinuri neîmbuteliate pe piață sau la combinatele societăților comerciale viticole pentru condiționare și îmbuteliere.

Astăzi mulți dintre proprietarii care și-au recuperat terenurile cultivate cu viță de vie nu au un interes real în industria vinului deoarece vinicultura este o activitate costisitoare și care necesită un volum mare de muncă. Totuși, în ultimii ani datorită tehnologiilor moderne rezultate în urma investițiilor din domeniul vinului au marcat o creștere a calității vinului. Noile tehnologii au permis o deplasare de la vinurile dulci către vinurile seci, de asemenea tehnologiile moderne de îmbuteliere au determinat o ameliorare a calității și a modului de prezentare a vinului. Utilizarea pesticidelor, fungicidelor și materialelor de ambalat importate a determinat o creștere a randamentului, iar noile tehnici de refrigerare au permis prezervarea aromei și gustului. Începând din 1997, multe întreprinderi de vinificație au renunțat la procedeul pasteurizării și au trecut la metodele tehnologice aplicate în țările vestice, bazate pe refrigerare care asigură păstrarea buchetului vinului.

Procesul de privatizare a influențat potențialul de prelucrare al strugurilor. În loc să se favorizeze accesul la privatizare a noilor proprietari de suprafețe viticole în încercarea de integrare a producției viticole cu cea vinicolă, strategiile promovate de Fondul Proprietății de Stat au făcut ca majoritatea companiilor Vinalcool să fie privatizate fără a asigura accesul deținătorilor materiilor prime la capacitățile de prelucrare. Lista societăților Vinalcool incluse în programul de privatizare în masă a cuprins 40 de societăți din domeniul vinificației. S-a ajuns astfel ca multe capacități de vinificație ce deserveau fostele CAP-uri să fie cumpărate de investitori neinteresați de potențialul din zonele de producție unde acestea se află amplasate. Astfel, s-ajuns uneori în situația paradoxală în care materia primă este prelucrată artizanal de către proprietarii de viță de vie, în timp ce capacitățile de prelucrare și îmbuteliere sunt utilizate în alte scopuri sau pentru a îmbutelia vin vărsat importat.

Viticultura ecologică se bazează pe renunțarea la substanțele de sinteză organică folosite în combaterea bolilor și dăunătorilor, reducerea numărului de tratamente, promovarea metodelor biologice de combatere, reintroducerea substanțelor tradiționale de combatere (zeamă bordeleză și sulf muiabil) în doze normale nepoluante. Această tehnologie alternativă este o componentă a agriculturii ecologice care conform promotorilor acesteia Puia și Soran (1984) este „ sistemul prin care se promovează o cultivare a pământului prin mijloace capabile să mențină un echilibru între agroecosisteme și ambianță, generând agroclimaturi specifice, favorabile conservării tuturor elementelor și proceselor pozitive ce intră în alcătuirea sistemelor agricole contemporane și viitoare".

Tehnologia viticulturii ecologice înseamnă printre altele:

amplasarea corectă în teritoriu a soiurilor vinifera, la nivel de areal viticol ecologic omogen (AVEO), în raport cu cerințele acestora și cu oferta ecologică;

atribuirea fiecărui soi vinifera, la nivel de AVEO, a portaltoiului prioritar în raport cu adaptabilitatea acestuia la condițiile de sol;

plantarea vițelor și înierbarea intervalelor la datele indicate de un calendar planetar, pentru a utiliza mai bine forțele cosmice și telurice;

sisteme de cultură (distanțe, forme de conducere, încărcătură de rod), care să valorifice la maximum radiația fotosintetic activă și să simplifice tehnologia de cultură;

administrarea de materie organică, al cărei rol este de a furniza elemente nutriționale, dar mai ales de a îmbunătăți calitatea biologică a solului și a-1 integra ca organism viu în viața unitară a biosferei;

excluderea totală a produselor chimice de sinteză (îngrășăminte, insectofungicide, erbicide);

administrarea unor preparate naturale specifice cu rol de vitalizare a solului și plantelor;

utilizarea de produse fitosanitare specifice, admise în tehnologia ecologică atunci când agresiunea agenților patogeni este puternică;

dirijarea metabolismului vițelor prin intervenția în balanța hormonală cu un preparat natural propriu, având ca scop potențarea calității recoltei, a productivității, a toleranței la boli și dăunători, a rezistenței la stres.

Tehnologiile alternative viticole urmăresc nu numai armonizarea relațiilor cu mediul și sănătatea oamenilor, dar în același timp ele se constituie ca modalități importante de sporire a performanței economice și din acest punct de vedere este sugestivă o analiză cost-beneficiu pentru o tehnologie ecologică propusă a se realiza în Podgoria Târnavelor.

3. Turismul viti-vinicol

3.1. Particularități ale turismului viti-vinicol în România

Valorizarea spațiului rural prin itinerarii viticole implică elaborarea și adoptarea unei legislații care să reglementeze turismul viticol. Inițiativele legislative pot proveni din diverse surse, chiar și de la nivelul regiunilor specializate în viticultură, de altfel cele mai interesate în promovarea unui cadru legislativ adecvat care să stimuleze activitățile legate de turismul viticol local. Este însă de preferat ca legislația de promovare a rutelor viticole să depășească cadrul local, valorizarea spațiului viticol urmând să se facă într-o manieră globală și sistemică la scara întregii economii.

Legislația va avea ca obiective principale: proiectarea de itinerarii viticole în zone cu vocație viticolă, atractive și prin patrimoniul lor istoric-cultural, tradiții și obiceiuri specifice stilului de viață rural; stabilirea suportului organizațional; crearea unor fonduri speciale care să sprijine financiar realizarea unor asemenea itinerarii; amenajarea și modernizarea spațiilor de cazare; stimularea dezvoltării sectorului viti-vinicol; realizarea unui standard minim de calitate al dotărilor de la fermele incluse în circuitul turistic; dezvoltarea căilor de acces; stabilirea mecanismelor de control etc. In stabilirea itinerariilor viticole se pot implica firmele de turism, camerele de comerț, diverse asociații profesionale, organizații și producători viticoli.

Organizarea itinerariilor poate fi concepută sub forma unor itinerarii culturale, de cunoaștere a realizărilor marcante ale oamenilor din zona de interes, prin intermediul vizitelor la muzee, monumente istorice, așezăminte de cultură și artă. Ele se pot intersecta cu obiective ale „turismului verde" (cazul Franței), conceput sub forma petrecerii timpului liber într-un cadru natural, relaxant care permite totodată descoperirea unui mod de viață tradițional simbolizat de lumea vinului.

Întrucât parcurgerea itinerariilor viticole permite turiștilor să achiziționeze produse viticole tipice, legislația turismului viticol va trebui să delimiteze zonele geografice propice viticulturii, zonele cu denumire de origine și să reglementeze standardele de calitate a vinurilor oferite turiștilor spre degustare sau achiziționare.

Obiectivele turistice ale itinerariilor viticole se referă desigur, în primul rând la vizitarea podgoriilor cu prezentarea soiurilor caracteristice, a vinurilor obținute, a dovezilor de recunoaștere pe plan intern și internațional – medalii, premii etc. – urmate de vizitarea complexelor de vinificație și a cramelor. Acestea, în spații special amenajate ar putea să prezinte etapele transformării strugurilor în vin, ținând cont că vizitatorii pot fi atât din categoria persoanelor neavizate care, astfel, pot cunoaște pe viu una dintre cele mai vechi îndeletniciri omenești, cât și din categoria inițiaților care își pot îmbogăți și actualiza cunoștințele proprii. Cu acest prilej se pot organiza degustări de vinuri ale podgoriilor, care să ateste diferențierile dintre soiuri, calități de vinuri, tehnologii de obținere și păstrare.

Un alt element de inclus în itinerariile vinului este desigur vizitarea unor spații de depozitare a vinului în care colecțiile de vinuri prilejuiesc referiri la varietatea soiurilor din podgoriile locale, specificul patrimoniului viticol ce corespunde cel mai bine condițiilor ecopedologice ale zonei, evenimente istorice și întâmplări pitorești în care vinurile au jucat un rol important.

Nu în ultimul rând, itinerariile vinului trebuie să fie un prilej pentru cunoașterea istoriei și culturii locurilor prin prezentarea și vizitarea monumentelor istorice, a muzeelor, incursiuni în viața oamenilor de cultură, cunoașterea tradițiilor etnografice etc.

Promovarea agroturismului cu specific viticol trebuie însă să se facă viziune ecologică, de mediu durabil, pentru ca dezvoltarea economică să nu acționeze negativ asupra mediului ambiant ce este însuși cadrul de existență al umanității, „suportul psihologic și spiritual al vieții noastre".

Valorificarea prin turism a resurselor locale – peisagistice, materiale, culturale, istorice – implică o intervenție a factorului uman în sistemul ecologic, care în mod neintenționat, poate fi totuși o amenințare potențială. Transformarea zonelor rurale cu centre viticole în puncte și obiective de interes turistic poate produce prin consumul de spațiu și de resurse turistice o presiune directă asupra peisajului prin aglomerare, perturbarea proceselor naturale și a activităților obișnuite, afectarea peisajelor sau distrugerea unor dotări, poluarea unor tradiții sau meșteșuguri specifice etc.

Proiectarea unor circuite turistice raționale în spațiul viticol va trebui să țină cont de costurile măsurilor de protejare a integrității mediului și să se facă în cadrul unei politici globale de dezvoltare economică dimensionată pe baza unor principii ecologice, astfel încât spațiul natural să nu fie modificat și perturbat. Intensificarea circulației turistice în zonele viticole deși motivată din punct de vedere economic și social, mai ales pentru comunitățile locale, poate să ducă totuși la o relație conflictuală cu mediul ambiant iar pentru ca impactul ecologic produs să fie minim, activitățile economice nou create se impune să răspundă mai degrabă dezideratului de optimizare a funcționării lor în condiții de respectare a cerințelor ecologice, decât de maximizare.

3.2. Itinerarii turistice viti-vinicole

Itinerariile viticole propuse, urmăresc, desigur, amplasarea în teritoriu a plantațiilor viticole, care datorită diversității condițiilor ecoclimatice și pedologice au o distribuție neuniformă pe teritoriul României, repartizate în trei zone geografice.

Zona viticolă din arcul Munților Carpați este așezată în centrul țării și este numită și „Țara vinurilor „datorită întinderii suprafețelor viticole în toate regiunile din Podișul Transilvaniei.

Cea mai renumită podgorie din această zonă este podgoria Jidvei, producătoare de vinuri albe din soiurile: Traminer roz, Fetească regală, Fetească albă, Pinot gris, Muscat Ottonel, Dry Muscat, Sauvignon blanc ale căror calități au fost recompensate de-a lungul timpului cu numeroase medalii și premii. Astfel, doar în anul 2003 la Salonul internațional NovVin de la București vinurile de Jidvei au obținut patru medalii de aur și una de argint. Remarcabile sunt vinurile de Muscat Ottonel și Gewurztraminer care în această regiune întrunesc condiții optime de dezvoltare.

În circuitul turistic se impune includerea cramelor de la Cetatea de Baltă și Bălcaciu. Crama de la Cetatea de Baltă funcționează într-un loc istoric și anume în castelul în secolul al XII-lea și dăruit în 1489 de către Matei Corvin lui Ștefan cel Mare, în semn de prietenie și recunoștință. Castelul a împrumutat, de altfel, sigla și numele său colecțiilor de vinuri. Crama de la Bălcaciu este și ea importantă deoarece adăpostește una dintre cele mai renumite oenoteci din țară în care vinurile îmbuteliate stau la învechit pentru a-și crește prețiozitatea.

În apropierea de Jidvei se află Blajul, un oraș de dimensiuni mici întemeiat în secolul al XVIII-lea de episcopul Inochentie Micu-Klein, oraș care a avut un roi deosebit în iluminarea poporului român și în lupta de afirmare a identității sale naționale, sociale și spirituale. Pe dealurile din preajma celor două localități se află numeroase sate și vii terasate, așezate într-un cadru pitoresc.

Vizitarea celorlalte podgorii din Transilvania – Alba. Sebeș, Aiud, Lechința – permite incursiuni în istoria unor locuri vestite cum ar fi: orașul Alba –Iulia, vechiul Apulum a cărui istorie se împletește cu a cuceritorilor romani; Mediaș, oraș cu puternice tradiții germanice datorită coloniștilor germani stabiliți aici în secolul al XIII-lea; Sibiu, unul dintre cele mai importante orașe din Transilvania, ce datează din secolul al XII-lea, cu numeroase atracții turistice – muzeul Brukenthal, Biserica romano-catolică, Podul minciunilor, Biserica evanghelică etc. – și cu împrejurimi vestite ca Rășinari, Mărginimea Sibiului, Sibiel, etc.; orașul Sighișoara – cel mai vechi oraș medieval locuit din Europa, în prezent mai bine cunoscut ca sediu al legendelor despre Dracula; mici așezări sătești așezate într-un cadru natural de o rară frumusețe, din care provin scriitori celebri ca E.Cioran, O.Goga, L.Blaga, T.Cipariu etc.

Zona viticolă din afara Munților Carpați cuprinde peste jumătate din suprafața viticolă a României, de-a lungul Podișului Moldovei, Curburii Carpaților, Podișului Getic și a regiunilor Banat, Crișana, Maramureș.

În partea de est a României, în Podișul Moldovei ca și în zona de curbură a Carpaților se află podgorii vestite, renumite prin calitatea vinurilor, precum:

Podgoria Cotnari al cărei vin figura „pe o carte de vinuri de la Veneția datând din sec. XV…, în frunte, marcat cu prețul cel mai ridicat al produselor comercializate pe atunci",

Grasa de Cotnari și Busuioaca de Moldova, nume de legende moldovene fiind vinuri reprezentative ale podgoriei; podgoria Iași care poate prilejui vizite la cetatea de scaun a domnitorilor Moldovei, dar și la celebrele mânăstiri Putna,Voroneț, Sucevița;

Podgoria Panciu, cu crame înființate încă din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, în prezent având un modern complex de vinificație;

Podgoria Odobești cu vinuri apreciate de sute de ani în regiunile nordice din afara țării, precum Polonia și Rusia;

Podgoria Dealu Mare în cadrul căreia funcționează prima stațiune de cercetare viticolă și oenologică din țară, la Pietroasa.

Podgorii mai importante aflate în partea Podișul Getic, la sud de Munții Carpați sunt:

Podgoria Ștefănești aflată în apropierea orașului Pitești;

Podgoria Dragășani, ambele orientate pe producerea de vinuri albe de calitate.

Podgoriile din vestul și nord-vestul țării pot prilejui cunoașterea unor regiuni frumoase – Banat, Crișana, Maramureș, cu mari orașe, precum Oradea, Timișoara, Arad, Baia Mare dar și cu mici așezări rurale, încărcate de istorie, centre viticole precum Recaș, Tirol fiind atestate documentar încă din secolul al XIV-lea. O dezvoltare deosebită au cunoscut după anul 1800 prin colonizare cu populație austriacă.

În spațiul Câmpiei Române și a Platoului Dobrogei se află zona DanubianoPontică ce cuprinde podgorii aflate pe nisipurile Olteniei, în care climatul cu tentă mediteraneană permite obținerea unor vinuri roșii de calitate cu o notă de originalitate dată de soiuri și locul de producere, precum și podgorii aflate pe Platoul Dobrogei, care beneficiază de un climat deosebit de favorabil și un număr mare de zile însorite, între care se remarcăpodgoria Murfatlar.

Așezată între Dunăre și Marea Neagră, podgoria contribuie la alcătuirea unor peisaje de o frumusețe aparte și poate prilejui incursiuni în istoria milenară a așezămintelor colonizate de vechii greci, Tomis (Constanța de astăzi), Callatis (Mangalia), Histria, precum și în Delta Dunării, imensa rezervație naturală în care viețuiesc peste 300 de specii de păsări și numeroase specii de pești. Un alt punct de atracție îl constituie întinsul Litoral românesc.

4. Podgoriile din Podișul Târnavelor

4.1. Podgoriile din România

În România, viticultura și vinificația reprezintă activități economice tradiționale, de mare importanță economică ce s-au dezvoltat din timpuri străvechi datorită condițiilor naturale foarte favorabile, de care cultura viței de vie beneficiază pe aproape tot cuprinsul țării. În clasamentul mondial al producătorilor de vin, România se situează pe locul 9 cu o producție variind în jurul valorii de 7 milioane hl. Cu o suprafață de vii de 255.000 ha, România se situează pe locul 5 în Europa ca suprafață cultivată. România este în mod tradițional o țară mare consumatoare de vin situându-se în clasamentul mondial pe locul 10 cu un consum mediu pe locuitor/an (2000) de 31,5 litri.

Raportată la populația cuprinsă în grupele de vârstă între 20 și 85 de ani, România constituie o piață potențială de consum al vinului de circa 16.176 milioane consumatori. Evoluțiile economice și sociale din ultimii nouă ani nu au permis acestei piețe potențiale să se dezvolte. Pe de o parte, potențialul viticol românesc cunoaște modificări structurale de natură să întârzie dezvoltarea sa economică. Fărâmițarea proprietății, dizolvarea unor forme de exploatare, întârzierea privatizării, decapitalizarea întreprinderilor, plantările și a falsurilor sunt numai câțiva din factorii care afectează dezvoltarea sectorului viti-vinicol din România. Pe de altă parte, tendința de globalizare a economiei mondiale ce presupune înlăturarea barierelor din calea comerțului dintre state găsește piața vinului din România nepregătită pentru a înfrunta concurența acerbă de pe o piață care are tendința generală de restrângere cantitativă și de diversificare calitativă. Runda Millenium a Organizației a Comerțului ce a început în 1999 în SUA, adaugă noi elemente competitive de piețele produselor agro-alimentare, inclusiv a vinului.

Avantajele comparative aparente pe care România le are reprezentate de existența unor costuri încă foarte reduse la unele inputuri (forța de muncă, pământul) pot fi foarte repede anihilate prin participarea la piața unică europeană odată intrați în Uniunea Europeană.

Fără o strategie coerentă de revitalizare a sectorului viti-vinicol avantajele pe care aderarea la Uniunea Europeană ni-l poate aduce în acest sector pot deveni rapid un dezavantaj.

Procesul de armonizare legislativă, precum și ajustările instituționale necesare are implicații financiare deosebite atât asupra bugetului public, cât și asupra resurselor financiare necesare industriei viti-vinicole pentru a corespunde normelor europene. Concurența pe piața mondială este din ce în ce mai mare prin apariția unor noi producători netradiționali precum SUA, Australia, China, Africa de Sud, Argentina, Chile care demonstrează o dinamică fără precedent în dezvoltarea unui sector viti-vinicol super-performant.

Vinul românesc trebuie în același timp să facă față concurenței puternice a berii și spirtoaselor care au atras în ultimii ani investiții importante. Politicile produsului, prețului și de promovare din sectorul berii și spirtoaselor au făcut ca aceste produse să câștige noi piețe. Rezultatele din aceste sectoare au fost pe măsura investițiilor, iar în concurența dintre vin și bere se pare că berea câștigă teren.

România deține un important patrimoniu viticol constituit din mari suprafețe ocupate cu vii altoite, pe rădăcini proprii și hibrizi producători direcți, dar și din pepiniere viticole, amenajări și construcții pentru viticultura și vinicultură. Pe lângă acest patrimoniu fizic există în România un extraordinar patrimoniu cognitiv, cultural și științific legat de cultura viței de vie și arta producerii vinurilor.

Observăm că suprafața cea mai extinsă cultivată cu viță de vie este în regiunea viticolă a Moldovei care deține o pondere de 44,5% din suprafețele ocupate cu vii nobile în România, iar din suprafața viilor apte să producă vin DOC Moldova deține 58,2%.

Suprafața cu vii nobile pe rod pentru struguri de vin în anul 2004

Patrimoniul viticol românesc este organizat din regiuni viticole uniform distribuite în teritoriu, formate din podgorii de renume după cum urmează:

Regiunea dealurilor și colinelor Subcarpaților Meridionali ce se întinde pe o lungime de câteva sute de km și cuprinde două podgorii importante; Drăgășani – cu o suprafața de 1000 ha și Dealul Mare – cu o suprafață de 15000 ha;

Regiunea colinelor și dealurilor Subcarpaților Răsăriteni, în care arealul viticol se întinde pe o suprafață de aproximativ 30000 ha și cuprinde podgoriile Odobești, Panciu, Nicorești, Huși, Cotnari, Iași și alte câteva centre viticole;

Regiunea din centrul Transilvaniei, circa 2000 ha, cu podgoriile Târnave și Alba-Iulia;

Regiunea din vestul Transilvaniei cu o suprafață de 1500 ha cu două podgorii Arad și Banat;

Regiunea din Nord-vestul Transilvaniei cu o suprafață de peste 2000 ha;

Regiunea din șesul Dunării cu podgorii și centre viticole ca: Segarcea, Turnu Măgurele, Drăgășani Olt etc;

Regiunea din Sud-Estul Dunării cu vestitele podgorii de la Murfatlar, Ostrov, Sărica-Niculițel, Babadag, Harsoca.

Din cele 41 de județe ale României, 25 sunt producătoare de struguri de vin. Chiar și în celelalte județe fără vocație viticolă există suprafețe, însă neînsemnate, de viță de vie pentru autoconsum, numai 3 județe (Brașov, Covasna și Suceava) nefiind înregistrate în statistica oficială cu nici o suprafață viticolă. Viticultura (vii și pepiniere viticole ) ocupa la sfârșitul anului 2001, 255 ha reprezentând 1.9 % din suprafața agricolă utilă în România. Dintre acestea 215000 ha reprezentând 84% din suprafața viticolă reprezintă suprafața cultivată cu struguri de vin.

4.2. Podișul Târnavelor

Podișul Târnavelor extins la sud de Mureș are o înfățișare cu totul deosebită față de Câmpia Transilvaniei. Aici dealurile sunt mai înalte (peste 600 m), iar culmile au versanți mai povârniți și acoperiți cu păduri. Podișul este străbătut de la est la vest de râurile Târnava Mare și Târnava Mică, de unde-i vine și numele. Podișul Târnavelor include Podișul Târgu Mureș (dealul Nirajului 500 m) și Podișul Jacodului (dealul Nadeșului), Podișul Dumbrăvenilor, Podișul Vânătorilor (subunitate a Podișului Hârtibaciu).

Blaj

Municipiul Blaj se află în partea central-vestică a României, în județul Alba, în Podișul Târnavelor, la 257 m altitudine, în zona de confluență a râului Târnava Mare cu Târnava Mică, la 364 km NV de capitala țării – București. La 1 iulie 2001, Blajul avea 21 261 locuitori (din care 10 609 de sex masculin și 10 652 de sex feminin), răspândiți pe 7,25 kmp, ceea ce reprezintă o densitate de 2 932 locuitori pe kmp. Din totalul populației, 85% sunt români, 9% maghiari, 5,4% țigani și 0,6% alte etnii. Din punct de vedere confesional, 68% sunt ortodocși, 18% greco-catolici, 6% reformați, 4% romano-catolici și 4% aparținând altor religii. Municipiul Blaj este un important nod de comunicații rutiere și feroviare, un principal centru economic, pomicol și viticol și, totodată, unul dintre cele mai strălucite orașe transilvănene care a jucat un rol remarcabil în perioada anului revoluționar 1848.

Din punct de vedere economic, Blajul se afirmă prin existența mai multor întreprinderi industriale care produc accesorii pentru mașini-unelte, diverse unelte pentru minerit, mobilă, placaj, plăci fibrolemnoase, confecții, tricotaje, prefabricate din beton, cărămizi, țigle, preparate din lapte, bere, produse de panificație ș.a. În municipiul Blaj își desfășoară activitatea o Stațiune de cercetări și producție vini-viticolă, un muzeu cu secții de istorie, arheologie și științele naturii (fundat în 1851), în care se păstrează și cărțile din biblioteca personală a lingvistului și filologului Timotei Cipariu (reprezentant de seamă al Curentului latinist și al Revoluției de la 1848 din Transilvania), precum și Colegiile “Iacob Mureșianu” și “Gheorghe Șincai”. Parcul “Avram Iancu”.

           Municipiul Blaj este situat în vestul Podișului Târnavelor, în așa zisul Podiș al Blajului, aproape de confluenta Târnavei Mari cu Târnava Mică. Cuprinde o parte din interfluviul dintre cele două Târnave, sectorul sud-vestic al Dealurilor Lopadei, precum și regiunea nordică a Podișului Secașelor. Clima este temperat continentală. Temperatura medie multianuală variază în jur de 90 C. Primul îngheț are loc de obicei la mijlocul lunii octombrie, iar ultimul îngheț se produce la sfârșitul lunii martie. Prima zăpadă cade de obicei la începutul lunii noiembrie. Precipitațiile atmosferice sunt moderate, cantitatea medie anuală oscilând în jur de 550 mm/mp. Circulația aerului este predominant sud-vestică. Pedologic predomină solurile brune argilo-iluviale, în legătură cu prezenta în trecutul istoric mai depărtat a pădurilor de fag, azi vegetația naturală fiind mai degrabă de silvostepă antropică, cu predominanta stejarului, dar și cu ochiuri largi de pajiști culturale și antropice. Principalele resurse naturale sunt: argila, marna, nisipul, lemnul de stejar, gorun, carpen, ulm, tei.

Municipiul Blaj este situat în bazinul hidrografic Mureș, cursul de apă confluenta Târnavelor. Târnava Mare și Târnava Mică au debite reduse (cca.12 m 3/sec) și sunt intens poluate, din acest motiv utilizarea apei lor fiind limitată. Sursa de apă pentru alimentarea cu apă a municipiului Blaj este râul Sebeș, din sistemul microregional de alimentare cu apă Sebeș – Alba.

Municipiul Blaj este amplasat la 23 0 55’ longitudine estică și 46 010’ latitudine nordică, ceea ce îi conferă o poziție relativ centrală în cuprinsul tării. Blajul este situat la o altitudine medie de 260m. Poziția sa, aproximativ în mijlocul tării, îi conferă multiple avantaje, legate de legături economice avantajoase cu centrele din Podișul Târnavelor, Munții Apuseni, Carpații Meridionali, și Culoarul Mureșului.

Primul document scris cu privire la Blaj datează din feudalismul timpuriu, respectiv din anul 1271 și atestă locul actualului oraș, domeniul “VILLA  HERBORDI”. Domeniul feudal al Blajului a trecut apoi succesiv în stăpânirea mai multor proprietari, după numele unuia dintre ei, BLASIUS CSEREI, provenindu-i mai târziu și numele.

La început populația micului sat era redusă, fiind alcătuită la 1650, anul primului recensământ, din membrii celor 20 de familii de rândași ai curții. Devenind oraș, la 19 mai 1737, a fost necesară o oarecare strămutare de populație din alte părți (mai ales dinspre Făgăraș, Sibiu și Alba), chiar și din Macedonia, în felul acesta populația ajungând la circa 400-500 locuitori.

Populația va creste apoi, însă lent, mai ales pe socoteala sporului natural, ajungând la 1.000 locuitori în 1790, 1300 în 1835, scăzând apoi la cca. 1000 locuitori în 1871. După aceea, dezvoltarea funcțiilor existente (agricultură, învățământ, comerț) ca și construirea căii ferate care va scoate orașul din izolare, va determina o creștere substanțială a populației sale, care va însuma 2338 locuitori la 1900 și 9036 locuitori la 1941. La recensământul din 1956 în Blaj trăiau abia 8711 persoane, explicabil, nu atât prin pierderile umane din al doilea război mondial, cât și prin deplasări masive înspre orașele mai mari.

Sighișoara

Situându-se în partea centrală a țării (24º46'40'' longitudine estică și 46º12'38'' latitudine nordică). Pe direcția vest-est Sighișoara este străbătută de calea ferată electrificată București – Brașov – Cluj – Oradea, precum și de șoseaua internațională (E60) București –Brașov – Târgu Mureș – Cluj – Oradea – Budapesta. Spre nord-est o cale ferată și o șosea leagă Sighișoara de Odorheiu Secuiesc, iar spre sud o altă sosea asigura legătură cu Agnita și de aici cu Făgărașul și Sibiul.

Clima, temperat-continentală, se încadrează regimului climatic al Podișului Transilvaniei. Temperatura medie anuală trece cu puțin de +8ºC; luna cea mai rece, ianuarie, are o temperatura medie de -4ºC; luna cea mai caldă este iulie cu o medie de +23ºC."

Sighișoara deține o poziție cheie pe valea Târnavei Mari, ea fiind un punct de intersecție al principalelor drumuri prin care, mai ales înaintea dezvoltării mijloacelor de transport moderne, erai obligat să treci, fapt care explică importanța strategică a vechii cetăți, iar tranzitul comercial a contribuit la ridicarea sa economică. Dintre cele 9 turnuri ale cetății cel mai reprezentativ este Turnul cu Ceas, funcția s-a inițială era de poartă principală a cetății; pe lângă aceasta aici a funcționat secole la rând primăria sau magistratul orașului.

Târnăveni

Târnăveni este situat pe râul Târnava Mică, pe la poalele dealului cu același nume, în Podișul Transilvaniei, puțin la nord de centrul geografic al României. Este încadrat între paralela 46, 19' latitudine nordică și meridianul 24, 18' longitudine estică, în zona de podiș a Târnavelor, pe ambele maluri ale râului Târnava Mică, partea veche situându-se îndeosebi pe malul drept. Relieful a determinat extinderea orașului în jurul a două străzi paralele cu direcția râului, intersectate de șase străduțe, situate în partea de nord a Târnavei.

Localitatea este atestată documentar din anul 1278, deși s-au găsit urme de locuire umană încă din neolitic. Prosperitatea localității a făcut ca partea de est să cuprindă satul Cuștelnic, asimilată orașului spre sfârșitul anului 2000, prin referendum local. În partea de vest și sud, peste râul Târnava Mica, se află zona Boziaș, comuna Adămuș și Botorca, ultimele doua fiind incluse administrativ orașului Târnaveni în anul 1950. Datorită cultivării pe o arie însemnată a viței de vie, încă din evul mediu, zona a fost desemnată ca o adevărată "Țară a vinului" (Weinland). Prin construirea spitalului și a gării în anul 1897 a fost modificat proiectul de sistematizare al localității, mutându-se bariera localității de la podul Târnavei pe linia căii ferate.

4.3. Podgoria Târnave

În Podișul Transilvaniei, culturile viticole sunt în general comasate pe văile apelor care traversează regiunea – Mureș, Târnava Mare și Târnava Mică, Someș – dar datorită terenului accidentat, cu pante abrupte există și plantații viticole dispersate în teritoriu. Terenurile ce variază ca înălțime ( în medie 400 m ) prezintă un grad avansat de eroziune, motiv pentru care sunt terasate și necesită lucrări de fertilizare adecvate.

Această regiune include podgorii renumite, cum sunt: Târnave, Sebeș, Aiud, Lechința, în care se cultivă în special soiuri de struguri destinate obținerii unei game sortimentale de vinuri albe, de la vinurile de masă și până la vinurile de calitate superioară, de marcă, care sunt majoritare de altfel, din soiurile Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Neuburger, Pinot gris, Muscat Ottonel, Traminer etc. intre acestea, se evidențiază în special vinurile spumante din centrul viticol Jidvei câștigătoare a numeroase medalii la concursurile interne și internaționale.

Podgoria Târnave ocupă cea mai mare suprafață a regiunii viticole a Podișului Transilvaniei, cea cuprinsă între râurile Târnava Mare și Târnava Mică și este atestată documentar încă din secolul al V-lea î.e.n, Herodot făcând referire în scrierile sale la viile renumite de pe văile Mureșului și Târnavelor. Actualmente celebritatea podgoriei Târnave provine de la vinurile remarcabile obținute în centrele viticole de la Blaj, Jidvei, Zagăr, Mediaș, Valea Nirajului.

Arealul aferent Târnavelor conferă culturii viței de vie un mediu propice de dezvoltare, în sensul acumulării aromelor primare din struguri, precum și o coacere pe o perioadă de timp mai îndelungată decât în alte regiuni ale Acest fapt permite acumularea în timp a zaharurilor, menținerea unui grad ridicat de aciditate a sucului boabelor și obținerea unor vinuri echilibrate și armonioase.

Caracteristice Podgoriei Târnave sunt vinurile albe, care valorifică cel mai bine calitățile solurilor, din soiurile: Traminer roz, Fetească regală, Fetească albă, Pinot gris, Riesling italian, Sauvignon, Neuburger, Iordană, Mustoasă de Măderat, Silvaner, Aligot, Chardonnay, Furmint, Muscat Ottonel, Perla Transilvaniei, numită și Perla Târnavelor.

Dintre aceste soiuri albe de calitate recunoscută, se remarcă ca soiuri deosebit de valoroase prin poziția de prestigiu pe care o dețin printre vinurile românești: Traminer roz, Muscat Ottonel, Dry Muscat , Sauvignon Blanc.

Traminer roz este un soi specific podgoriilor din Transilvania, de origine germanică, cunoscut și sub numele de Gewiirtzertraminer. Vinul este produs în gama completă de la sec până la dulce, cu diferite nuanțe de galben, de la verzui-auriu și până la galben-roșcat, după un număr de ani de păstrare. Are o aromă specifică asemănătoare cu a dulceței de trandafiri, cu un gust ușor picant și un caracter catifelat, cucerind primele medalii pentru România după război.

Muscat Ottonel este licoros și spectaculos de aromat, înmiresmat cu nuanțe de salvie și flori de lămâie, de o culoare galben-pai până la galben-auriu. În general, este sec sau demisec, iar în anii de mare favorabilitate este produs ca vin demidulce sau chiar dulce.

Dry Muscat numit și nectarul Târnavelor este un vin energic, dar delicat, discret, dar corupător. Parfumul dominant, de podgorie toamna este însoțit de un miros de discret de flori de lămâie. Gustul deopotrivă atletic și distins face din acest vin sec, răcoritor, un mare aristocrat al vinurilor.

Sauvignon Blanc este un vin cu o savoare inegalabilă, ușor acid, lejer și armonic. Are un gust plăcut, tineresc și o mireasmă amețitoare de pepene galben. După Chardonnay deține locul al doilea între vinurile albe, în privința reputației și solicitărilor pe piețele internaționale de vinuri.

Centrul viticol Jidvei mai este renumit și pentru vinurile sale spumante apreciate și pe plan internațional, fiind de fapt singurul producător român de vinuri spumante care utilizează toate procedeele tradiționale de fabricație a acestora folosite în Champagne. Spumantul de Jidvei (care ar putea fi numit cu o bună aproximație șampanie) se obține printr-o tehnologie de fermentare naturală, prin fermentare, limpezire și livrare în aceeași sticlă, ceea ce îl transformă într-un vin de succes.

Potențialul viticol de excepție al Podgoriei Târnave, mai ales al arealului din centrul viticol Jidvei este ilustrat de numeroasele premii obținute de vinurile de Jidvei în ultimii ani, în țară și în străinătate. Calitatea de top a acestor vinuri care păstrează caracteristicile de gust și aromă specifică soiurilor din întreaga podgorie Târnave, a fost recompensată de-a lungul timpului cu medalii la târgurile de la Vaslui, București, Brașov, Focșani dar și la Montpellier, Budapesta, Viena, Liubljana, Tbilisi, Sofia. In anul 2003 la cea de-a V-a ediție a Salonului NovVin de la București vinurile de Jidvei au obținut patru medalii de aur și una de argint pentru toate probele de vin înscrise în concurs, recunoscându-se astfel superioritatea calitativă a vinurilor produse de Jidvei. De asemeni, medalii de aur s-au obținut pentru sortimentele de vin Gewfirztraminer, Muscat Ottonel (2002), Fetească Albă Castel Jidvei, Riesling (2002) și argint pentru Fetească Regală.

Trebuie menționat că cele mai bune vinuri de Muscat Ottonel și Gewfirztraminer sunt obținute în această regiune, unde întrunesc condiții optime de dezvoltare. Toate aceste rezultate certifică încă o dată calitatea unor produse de marcă către care încet, dar sigur încep să se orienteze consumatorii de vinuri din gama premium și super-premium. Pentru acești consumatori exigenți s-a lansat o nouă colecție de vinuri albe „Castel Jidvei" ce cuprinde cinci soiuri de vinuri albe specifice zonei Târnavelor, demidulci și dulci, numai Sauvignon Blanc fiind demisec.

Celebritatea podgoriei Jidvei și succesul actual al vinurilor provenite din această zonă, relansate în circuitul competițional național și internațional, după o absență de câțiva ani, se datorează și acțiunii de privatizare a sectorului viti-vinicol din jurul Jidveiului, și a cramelor de la Bălcaciu și Cetatea de Baltă. Crama de la Cetatea de Baltă funcționează într-un loc istoric, castelul construit în secolul al XII-lea și dăruit în 1489 de către Matei Corvin lui Ștefan cel Mare, în semn de prietenie și care a și împrumutat sigla și numele său colecției de vinuri „Castel Jidvei".

După 1999, an în care a avut loc privatizarea, s-au întreprins largi acțiuni de retehnologizare a combinatului de vinificație precum și de modernizare a tehnologiilor de vinificație în vederea creșterii calității fără adaosuri de substanțe chimice. Totodată în cele peste 1000 de ha de vie s-au făcut replantări (cu o medie anuală de 100 ha urmând ca până în 2007 patrimoniul viticol să atingă 1400 ha de vie) și au fost înlocuite sortimentele de viță-de-vie de mare productivitate cu soiuri calitative, direcția de producție actuală fiind obținerea de noi game sortimentale cu vinuri personalizate, ușor de recunoscut după gust și aromă și nu doar după etichetă, încadrate, desigur în categoria D.O.C.C.- Denumire de origine controlată și trepte de calitate.

Tot la Jidvei, mai precis la Bălcaciu, există una dintre cele mai renumite oenoteci din țară, în care vinurile îmbuteliate stau la învechit în condiții favorabile de microclimat pentru a-și crește prețiozitatea, transformându-se în „adevărate legende lichide ale acestei podgorii" (V.D. Cotea).

În celelalte podgorii ale „Țării vinului" și ele de o vechime ce se pierde în negura vremurilor, se produc predominant vinuri albe într-o gamă diversă, de la vinuri de consum până la vinuri de mare marcă, seci, demiseci, demidulci sau dulci, bucurându-se de aprecieri favorabile atât în țară cât și în străinătate. În ultima perioadă, numele vinurilor de Jidvei s-a transformat într-o emblemă a întregii podgorii Târnave care adesea este numită și podgoria Jidvei.

5. Studiu de caz: Podgoria Jidvei

Vița de vie este o plantă perenă la care ciclul biologic este de două feluri și anume: ciclul biologic anual și ciclul biologic multianual (ontogenetic). Ciclul biologic anual cuprinde manifestările biologice cu caracter periodic care se desfășoară la vița de vie în timpul anului și este reprezentat de perioada de vegetație (lunile aprilie-noiembrie) și perioada de repaus fiziologic (noiembrie-martie).

Ciclul ontogenetic cuprinde totalitatea etapelor și manifestărilor morfologice și fiziologice parcurse de fiecare viță de la formarea ei ca entitate biologică și până la dispariția acesteia din cauze naturale sau prin defrișare. Durata de viață a viței de vie pe parcursul căreia se desfășoară ciclul ontogenetic se exprimă în ani și formează longevitatea acesteia, fiind influențată de factori biologici, ecologici și tehnologici.

După 1990 în cadrul Podgoriei Târnavelor nu au mai fost realizate lucrările de întreținere în mod corespunzător și cu deosebire nu s-a respectat rata de înlocuire a plantațiilor bătrâne și neproductive. Ca urmare suprafețe mari de plantații viticole au fost abandonate și defrișate. Patrimoniul viticol a scăzut considerabil ceea ce impune refacerea acestuia într-un termen relativ scurt. După privatizarea fostului IAS Jidvei și preluarea Combinatului Viticol de către S.C. Jidvei S.R.L. s-a înțeles necesitatea conservării și reînnoirii patrimoniului viticol prin înființarea plantațiilor viticole, acțiune ce s-a realizat în decursul a patru ani pe o suprafață totală de 56 ha (o medie de 16 ha anual, reprezentând o rată de întinerire sub 2 % ), ceea ce este încă insuficient având în vedere suprafața de vii pe care o deține în proprietate sau o lucrează în arendă de aproape 1000 ha și vârsta plantației respective.

Având în vedere durata de viață a unei plantații viticole, pentru a menține actualul patrimoniu viticol rata de înlocuire ar trebui să fie de 3,5 % pe an, adică circa 35 de ha anual, dar luând în considerare faptul că o parte a patrimoniului este în perioada de declin, ritmul de defrișare și reînființare ar trebui să fie și mai accelerat.

În Raportul Proiectului FAO/TCP/ROM/0167 se menționează faptul că în ultimele decenii în plantațiile viticole din România s-au plantat soiuri de înalt randament, care urmăreau în primul rând, parametrii cantitativi ai producției, neglijându-se aspectele calitative. In vreme ce soiuri de struguri valoroase din punct de vedere calitativ și solicitate la export precum Pinoit Noir și Cabernet Savignon sunt cultivate pe suprafețe restrânse alte soiuri mai productive dar mai puțin valoroase calitativ precum Feteasca (albă și regală) și Rieslingul italian ocupă suprafețe întinse. Specialiștii oenologi susțin că în România s-ar putea obține circa 402 tipuri de vin, dintre care 11 tipuri pentru consum curent, 42 de tipuri de Vinuri Superioare, 118 vinuri cu denumire de origine și 231 de vinuri cu denumire de origine controlată.

În cazul S.C. Jidvei, actualmente, societatea este bine poziționată pe piața internă, vinurile sale fiind competitive din punct de vedere al calității și al prețurilor față de vinurile altor podgorii și este prezentă deja pe piața europeană a vinurilor în segmentul producătorilor de vinuri de calitate. Societatea deține poziția de lider pe piața românească în domeniul producerii vinurilor albe cu DOC, produsele comercializate fabricându-se în 22 de sortimente ambalate în sticle albe și verzi cu o capacitate de 700 ml, 750 ml, 1000 ml și 1500 ml.

Prin perfecționarea managementului și marketingului exploatației, aceasta ar avea mari șanse de a se impune pe piața europeană a vinurilor în segmentele superioare și anume: segmentul "numai calitate" ocupat de vinuri de o calitate deja consacrată (vinuri franceze) și segmentul "calitate și preț" dominat de vinuri din varietățile clasice de vinuri (Chardonay, Pinot Gris, Sauvignon, Merlot), în ambele segmente profiturile fiind substanțiale. Eforturile întreprinderii vor trebui îndreptate în special către adoptarea unei strategii de piață în domeniul vinurilor cu denumire de origine, fiind produsul cel mai indicat pentru consolidarea și cucerirea de noi segmente ale pieței externe.

Obținerea unei creșteri a performanțelor economice a exploatațiilor viti-vinicole este posibilă în măsura în care acestea își concentrează atenția asupra obținerii produselor de vinificație de calitate conform cerințelor de pe piețele străine și a valorificării tuturor avantajelor de care dispun, ceea ce implică proiectarea de strategii de produs diversificate. Acestea pot fi:

strategia sortimentale, prin care se urmărește menținerea poziției câștigate de unitate pe piața internă și externă și a prestigiului în rândurile clienților săi. Gama sortimentală a vinurilor la firma analizată, nu este prea largă, dar ea va fi destinată unui segment distinct și bine precizat de consumatori a căror cerere de vinuri sub marca "Jidvei" rămâne relativ constantă în timp;

strategia restrângerii sortimentale, prin care se va simplifica structura sortimentală prin eliminarea acelor sortimente de produse la care rentabilitatea este mai scăzută și de asemeni vânzările au o cotă mică. De exemplu, la aceeași firmă pentru produsele țuică și rachiuri, producția a scăzut în 2002 față de 2001 de circa 3 ori iar în 2001 ponderea veniturilor din vânzări reprezenta circa 1 % din totalul veniturilor. Restrângerea sortimentală va avea ca efecte scăderea cheltuielilor de producție și mai buna gospodărire a potențialului tehnico-material;

strategia diversificării sortimentale care urmărește să nuanțeze modalitățile de satisfacere a nevoii căreia i se adresează produsul și să ducă, astfel, la creșterea numărului de consumatori. Se poate adopta pentru produsele deja cunoscute pe piață, și este cazul vinului sub marca "Jidvei", la care diversificarea se poate referi la noi nuanțări gustative, forme noi de prezentare – recipiente de ambalare a vinurilor în formate, culori, gabarite diverse, precum și extinderea de noi soiuri de struguri pentru vinificație;

strategia diferențierii sortimentale, prin care se încearcă detașarea produselor realizate de o unitate de cele similare sau apropiate, existente pe piață, precum și menținerea unor caracteristici constante ale acestora, în timp. În cazul S.C. Jidvei pentru aplicarea în practică a acestei strategii se impune o intensă activitate promoțională care va avea drept scop formarea la consumatori a unei legături directe între vinurile ambalate sub marca "Jidvei", numeroasele medalii câștigate la concursurile internaționale și aroma și calitatea lor deosebită care le diferențiază net de vinurile altor podgorii;

strategia perfecționării produselor vizează îmbunătățirea periodică a parametrilor calitativi pentru menținerea actualilor cumpărători și eventual modificarea obiceiurilor lor de consum, astfel încât să rezulte o creștere a cererii și implicit extinderea pieței. Strategia se poate aplica tuturor produselor de vinificație care fac obiectul de activitate al firmelor, aceasta pretându-se la îmbunătățirea caracteristicilor merceologice, transformarea ambalajelor, facilități de vânzare;

strategia înnoirii sortimentale, prin care exploatațiile vitivinicole vor trebui să se preocupe de dezvoltarea unor produse noi pentru piața actuală.

Prețurile produselor viticole sunt influențate și de destinația produselor, mărimea lor fiind determinată de: comercializare prin intermediari și lungimea canalului de distribuție, prelucrare în capacități proprii de vinificație, comercializarea prin rețeaua proprie, comercializarea directă (struguri). La S.C. Jidvei opțiunile de creștere a gradului de integrare economică a firmei și de dezvoltare a capacităților proprii de industrializare și comercializare a resurselor autohtone urmăresc micșorarea transferului de venit din agricultură în industrie și comerț și practicarea de prețuri de vânzare mai atractive pentru cumpărători care să asigure totodată firmei și rezultate economico-financiare superioare.

Un produs viticol care este afectat puternic de fenomenul de sezonalitate este vinul vrac (10-12 % vol. alcool) la care oscilat,iile de prețuri între sezoane pot înregistra variații de aproape 60 %. Astfel, cele mai scăzute prețuri la vinul vândut în vrac se înregistrează în luna iulie a fiecărui an, după care oscilațiile de preț se încadrează pe o curbă sinusoidală; în a doua jumătate a anului prețurile tind să crească înregistrând o curbă ascendentă până în luna ianuarie, în februarie scad ( cu aproximativ 6%), cresc până în luna mai (cu 22 %), urmând apoi scăderea lor continuă până în luna iulie.

Ținând cont că suprafața plantației viticole este de aproximativ 1000 ha, la un hectar revin circa 66 hl, ceea ce se situează sub limita maximă de 70 hl/ha precizată de UE pentru soiurile de calitate (Fetească, Sauvignon, Chardonnay, Pinot etc.)". Din acest punct de vedere, randamentul la hectar relativ scăzut este un aspect pozitiv, care conferă unității posibilitatea obținerii unor vinuri de calitate superioară la standardele cerute pe piața europeană a vinurilor. Ca atare prețurile practicate de S.C. Jidvei SRL sunt mai ridicate decât ale concurenței, motivația fiind nu numai legată de randamentul mai scăzut al plantațiilor de viță nobilă dar și ce de cheltuielile tehnologice din sectorul de vinificație, care sunt mai ridicate din cauza materialelor de calitate utilizate în procesul de condiționare și îmbuteliere a vinului.

Vânzările au cunoscut, începând cu 1999, un trend crescător, atât ca număr de sticle vândute, cât și ca valoare, ceea ce rezultă din figura 7.9, care prezintă evoluția vânzărilor în sticle (butelii). In anul 2003 vânzările au fost mai scăzute decât în 2002 și datorită afectării producției de struguri din anul 2002 de condițiile climatice nefavorabile.

Din punct de vedere sezonier, cele mai mari vânzări au loc în perioada aprilie septembrie, care coincide în general cu perioada de concedii a populației active și în perioada sărbătorilor religioase. La export caracterul sezonier este mai puțin resimțit.

S.C. Jidvei S.R.L. practică circuite de distribuție cu intermediari, precum și canale scurte de distribuție având o rețea proprie de magazine de desfacere pentru comercializarea directă a produselor extinsă atât în județul Alba cât și în marile orașe din tară. Unitatea acordă unele facilități clienților în privința termenelor de plată – 30 de zile de la data livrării – și discount pentru îndeplinirea targetelor la toate produsele.

În cazul S.C. Jidvei, strategia promoțională urmărește impunerea în atenția publicului atât a imaginii globale a unității – producătoare redutabilă a unor vinuri calitative deosebite, și mai ales a produselor sale, dintre care vinurile au deja o piață consacrată pe plan internațional.

Acțiunile promoționale întreprinse urmăresc menținerea piețelor actuale ale vinurilor iar pentru viitor se impune o acțiune ofensivă de cucerire de noi piețe pentru produsele existente și de formare de noi piețe pentru celelalte produsele viticole ce se pot obține în cazul adoptării unor decizii de restructurare a unității, în sensul diversificării producției și creșterii gradului său de integrare.

Pentru mesajele de reclamă lansate de S.C. Jidvei se folosesc în special aparițiile publicitare în presa județeană și presa de specialitate, anunțuri la radio, spoturi publicitare televizate, afișe la locul desfacerii produselor alimentare în cadrul unităților comerciale din județ și din marile orașe. Pentru perioada următoare se impune însă intensificarea acțiunilor promoționale și informarea consumatorilor potențiali din toată țara, despre calitățile produselor de vinificație ale societății.

in țara noastră nu toți producătorii de vinuri utilizează Internetul în scopuri comerciale, iar cei care au luat această decizie urmăresc în principal, obținerea unei notorietăți la nivel mondial, schimbul de informații și desigur, stimularea vânzărilor la export. Astfel, în catalogul on-line al vinurilor românești VINOTECA care prezintă selecții de vinuri de la podgorii renumite, sunt înregistrate în baza de date mai multe firme producătoare, printre care se află și S.C. Jidvei cu sortimentul PinotGris.

Concepându-și procesul de dezvoltare economică într-o viziune modernă, Compania Jidvei a adoptat tranzacțiile on-line ca pe o nouă dimensiune a reușitei în comercializarea vinurilor sale.

Prezență activă pe diferite segmente de web, firma își consolidează renumele și imaginea și printr-un site propriu, JIDVEI ROMANIA – Respectă-ți plăcerile, care redă intr-un mod atractiv informații despre cea mai mare podgorie din Transilvania. Sit-ul cuprinde sintetic informații privitoare la companie, produsele acesteia (vinuri de calitate superioară), noua etichetă Jidvei, istoria vinului, premii – un număr impresionant de medalii la concursuri viticole naționale și internaționale, începând cu anul 1958, precum și o versiune a sit-ului în limba engleză.

Din prezentarea Companiei Jidvei aflăm unde este amplasată (în Valea Târnavei, între Târnăveni și Blaj), suprafața deținută (peste 1000 hectare), dinamismul constant înregistrat de comercializarea vinurilor la export. Scurta istorie a vinului relevă rolul deosebit al calității forței de muncă din zonă, aducând un omagiu populației germanice, care dea lungul timpului prin relațiile întreținute cu populația din Valea Rinului și Mosei, a conferit o anumită știință și calitate a muncii, regăsite și în calitatea vinurilor de Jidvei.

Pentru promovarea Companiei Jidvei, începând cu anul 2000 a fost lansată o nouă imagine a vinurilor sale, în cadrul unei campanii publicitare bazată pe noua etichetă Jidvei, după cum aflăm din sit-ul firmei. Noua identitate vizuală a vinurilor subliniază tradiția calității și personalitatea acestor vinuri apreciate prin numeroasele medalii obținute.

Site-ul companiei mai prezintă informații interesante și utile despre ierarhizarea vinurilor (vinuri de masă, vinuri de masă superioare, vinuri de calitate superioară la care se trece pe etichetă denumirea podgoriei din care provin), și în acest context, instituțiile implicate în monitorizarea și controlul calității vinurilor, respectiv:

Oficiul Național al Denumirilor de Origine pentru Vinuri (ONDOV),

Inspecția de stat pentru Controlul Tehnic Vitivinicol,

Asociația Degustătorilor Autorizați din România (ADAR) – organism independent autorizat, format din persoane cu calități deosebite în aprecierea calității vinurilor.

Pe alte pagini cei interesați se pot informa despre arta degustării vinurilor, servirea vinurilor, vinul și gastronomia, strategia cumpărării, restaurante și chiar despre termenii de specialitate din domeniu.

Concluzii

În Transilvania cele mai vechi documente despre cultura viței de vie datează de la începutul secolului al XVIII-lea. In timpul ocupației maghiare, regele Ludovic cel Mare emitea un decret prin care agricultura și cultivatorii de vii erau obligați printre altele„să dea o cotă reprezentând a noua (parte) din toate. stăpânului13. Procesul de colonizare a sașilor în Transilvania, începând cu secolul al XII-lea, avea să conducă la un progres evident în cultura viței de vie, prin introducerea unor soiuri noi și a unor metode perfecționate de obținere a vinului.

Vinurile românești poartă amprenta specifică a condițiilor climatice, dar și a psihologiei localnicilor care le-au produs. O descriere metaforică a cestora este realizată de F. Constantin „…vinurile moldovenești sub suzeranitatea Cotnarului, sunt îndeobște blajine și așezate, încete și bune la taclale, ca moldovenii. Cele ardelenești, ale căror contese rămân Târnavele, sunt aspre și demne, cu iz de răscoale și de istorie hărțuită și duc la reacție târzie, precum mintea ardeleanului la bancuri. Cele oltenești, de sub dealurile Segarcei sau Drăgășanilor sunt viclene, istețe și duc la limbuție, făcându-te să te legeni în mers cu iuțimea unui purtător de cobilițe supraîncărcate. Cele muntenești, în frunte cu Valea Călugărească, sunt clasicizante, cu mândria provinciei care a stabilit limba română literară. În fine, cele dobrogene, tutelate de raiaua Murfatlarului, sunt pline de dulceață și de lumină lină, orientală, conducând la un divan cu tărăgănare de verset și cu exclamații prelungi de muezin" .

Exploatațiile având profil agricol vor trebui să țină cont în cel mai înalt grad de factorii ecologici ai mediului ca: resurse naturale, apa, solul, clima și să își dimensioneze activitatea în funcție de forma de relief, potențialul productiv al arealelor viticole, specificul regimului de precipitații, temperatura medie anuală în zonă. Se impune totodată ca societățile viticole să respecte restricțiile ce se impun pentru protejarea mediului ambiant și evitarea poluării acestuia. Cum reglementările juridice pentru păstrarea echilibrului ecologic sunt tot mai numeroase, se întrevede ca în viitor rolul determinismului ecologic să crească și să se producă unele dificultăți și creșteri ale cheltuielilor de producție atât pentru obținerea de produse cât mai curate, nechimizate, ecologice, cât și pentru prevenirea poluării mediului. În aceste cazuri producțiile de struguri vor fi mai mici, însă produsele de vinificație fiind de o calitate superioară vor fi apreciate în special de acele segmente ale populației cu venituri mai mari și vor putea fi valorificate la prețuri superioare produselor convenționale.

Pentru încadrarea în prevederile standardelor și normelor europene privind protecția mediului, este necesar ca agenții economici din viticultură și vinificație să își organizeze activitatea economică în mod corespunzător luând în considerare și acțiunile de prevenire și combatere a poluării mediului. In aceste condiții costurile de producție vor crește iar pentru a contracara o posibilă scădere a rentabilității, se impune conceperea și susținerea unei campanii de marketing ofensive, al cărei impact asupra publicului să se traducă într-o îmbunătățire a percepției produselor oferite, care nefiind tratate chimic (sau în cote minimale) se pot impune pe un nou segment de piață – consumatori de produse ecologice, cu venituri mari.

Anexe

Producția și exportul regiunilor producătoare de vin din Europa de Est

Ilustrații

Bibliografie

Rodica Minciu, Petre Baron, Nicolae Neacșu , Economia Turismului, Universitatea Independentă “Dimitrie Cantemir”, București, 1993

Vasile Glăvan, Turismul în România, Editura Economică, București, 2000

Ioan Istrate, Florina Bran, Anca Gabriela Roșu, Economia turismului și mediul înconjurător, Editura Economică, București, 1996

Daniela Firoiu, Economia turismului și anenajarea turistică a teritoriului, Editura Sylvi, București, 2002

Ion Ionescu, Turismul fenomen social-economic și cultural, Editura Oscar Print, București, 2000

Andreea Băltărețu, Amenajarea turistică durabilă a teritoriului, Editura Sylvi, București, 2003

Oscar Snak, Petre Baron, Nicolae Neacșu, Economia Turismului, Editura Expert, București 2001

Vasile Glăvan, Turismul în România, Editura Economică, București, 2000

Gheorghe Barbu, Turismul în economia națională, Editura Sport – Turism, București, 1981

Le Theatre d’agriculture et mesnage des champes, 1600

G. Popescu, Probleme de politică agrară, Editura ASE, București, 2001

Florina Bran, Relație economie-mediu la începutul mileniului al 111-lea, Editura ASE, București, 2002

Gh. Ungureanu, Gh. Anghel, C. Botez, Cronica Cotnarilor, Editura Științifică, București, 1971

www.vinuri.ro

Șt. Oprea, Cultura vitei de vie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995

Integrarea sectorului Vitivinicol Românesc în Uniunea Europeană, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării rurale, București, 2004

Sîmpetru, M., Piața mondială a vinului, Hortus – revista horticultorilor și viticultorilor, nr. 4/1996

www.romanianwines.com

www.jidvei.ro

F. Constantin, Vinul – nectarul zeilor, www.globus.home.ro