Pocainta la Sfantul Ioan Gura De Aur
CUPRINS
CUPRINS
INTRODUCERE
I. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
I.1. Viața
II. POCĂINȚA
II.1. Definiția pocăinței
II. 2. Ce declanșează pocăința ?
II.3. Deznădejdea și trândăvia obstacole în calea pocăinței
II.4. Amânarea Pocăinței.
III. CĂILE POCĂINȚEI
III.1. Milostenia
III.2.Smerenia
III.3.Plângerea păcatelor
II.4.Rugăciunea
III.5.Postul
IV. FOLOSUL POCĂINȚEI
IV.1.Iertarea Păcatelor
V. POCĂINȚA, MĂRTURISIREA ȘI PRIMIREA SFINTEI EUHARISTII
V.1. Modul Săvârșirii Pocăinței si primirea Sfintei Euharistii
VI. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
VI.1. Îndemn la Pocăință
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Titlul lucrării este ”Pocaința la Sfântul Ioan Gură De Aur”, astfel subiectul ce urmează a fii tratat urmărește evidențierea modului în care Sfântul Ioan Gură De Aur înțelege și prezintă valoarea, necesitatea, indispensabilitatea pocăinței în demersul de mântuire a omului, cât și a modului în care el o explică pentru a fi dusă la bun sfârșit de către toți oamenii. De către acei oameni, care doresc să ajungă la desăvârșirea sufletească pentru a fi primiți în ,,inima lui Dumnezeu”. În primul capitol sunt trasate câteva detalii biografice din viață, activitatea și modul său de a se raporta la problemele din cadrul bisericii, cât și a modului său de a soluționa aceste probleme. Are o atitudine de revoltă atunci când vede câte neregulii se găsesc la palat, dar și atunci când vede modul de trai al unor fețe bisericești, care trăiau în îndestulare fără să acorde din multul lor celor ce aveau nevoie. Sunt prezentate deasemenea și câteva din conflictele avute atât cu oameni din trepte bisericești cât și cu unii conducătorii ai acelor vremuri, problemele apărute în urma condamnării Sfântului Ioan Gură De Aur, cele 2 exiluri ale sale, cât și ultimele momente din viața sa. În cel de-al doilea capitol este prezentată pocăința, mai exact definiția pocăinței dată de către Sfântul Ioan Gură De Aur, în al doilea subcapitol sunt evidențiate factorii ce declanșează pocăință în viața omului, în cel de-al treilea subcapitol sunt prezentate “armele” cu ajutorul cărora diavolul lupta împotriva omului atunci când acesta alege calea pocăinței dar și “armele” cu ajutorul cărora omul poate să se apere, de năvălirea furibundă a diavolului, atunci când acesta constată că omul dorește să parcurgă calea pocăinței. Aceste “arme” ale diavolului sunt: deznădejdea și trândăvia. În finalul capitolului sunt prezentate consecințele și însemnatatea amânării pocăinței . În al treilea capitol este prezentat folosul pocăinței, rezultatul ( rodul) la care se ajunge atunci când pocăința este prezentă în viața omului, dar și atunci când aceasta este făcută cu dorința de a-i fi iertate toate păcatele ce le-a făcut până în acel moment. Rodul pocăinței în opinia Sfântului Părinte îl reprezintă iertarea păcatelor. Acest rod apare în urma plângerii tuturor păcatelor de catre cel ce le-a săvârșit cât și în urma spovedaniei sincere. În al patrulea capitol sunt prezentate căile pocăinței, acele căi pe care tot omul trebuie să le parcurgă pentru a-și îndeplinii întreg parcursul pocăinței. Acele căi sunt: milostenia, smerenia, plângerea păcatelor, rugăciunea și postul. În capitolul cinci este evidențiată legătura dintre pocăință, mărturisire și Sfânta Euharistie. Este prezentată deasemenea și viziunea Sfântului Părinte în cea ce privește acesta legătura și mai ales modul în care omul trebuie să se apropie de Sfânta Euharistie. Sunt relatate rolurile pe care, atât pocăința, mărturisirea cât mai ales Sfânta Euharistie îl au în viața oamenilor, semnificația lor, cât și rolul lor indispensabil din viața omului. În ultimul capitol este scos în evidență îndemnul la pocăință, încurajările și dorința Sfântului Ioan Gură De Aur ca toți oamenii să îmbrațișeze poăința. Îndemnul prin care Sfântul Ioan Gură De Aur încurajează pe toți oamenii să-și însușească pocăința, cât și însușirea ei de catre noi toți în viața aceasta, atâta timp cât mai este posibil, căci odată trecuți în lumea cealaltă pocăința, chiar de ar fii făcută cu sinceritate, ea nu mai are nici o valoare sau putere.
I. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
I.1. Viața
,,Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în anul 354, în Antiohia Siriei, într-o familie nobilă, tatăl său fiind un general roman pe nume Secundus, conducătorul armatei din Siria, iar mama sa, pe nume Antuza, de neam grec era o femeie cultivate și cu un caracter deosebit. A rămas orfan de tată din fragedă copilărie, însă mama sa, admirată pentru virtutea ei chiar și de către păgâni, nu s-a recăsătorit, ci să dedicat creșterii și educării celor doi copii ai ei: Ioan și sora sa. A primit o instrucție aleasă la școlile vestite al timpului, având între dascăli pe retorul Libanius și pe filosoful Andragatius. După aceea și-a încheiat studiile și pe când toți cunoscuții se așteptau să aleagă avocatură, văzând viața tumultoasă din tribunal, iar el fiind o fire meditativă, la vârsta de 18 ani s-a dedicat citirii Sfintelor Scripturi, rugăciunii și a început să frecventeze “Ascheterionul” din Antiohia”. ,,A fost botezat târziu, probabil pe la 372, de Meletie, episcop de Antiohia”, și hirotonit citeț de către episcopul Pimen al Antiohiei, avea să se retragă în munții din apropierea orașului, unde a făcut ascultare timp de patru ani la un bătrân monah induhvnicit, apoi s-a retras și a trăit de unul singur într-o peșteră, pentru că-și dorea din tot dinadinsul să stea departe de lume. Acolo a viețuit timp de doi ani fără să doarmă și încercând să învețe pe de rost Testamentul Domnului. Ruinându-și sănătatea s-a întors acasă. A fost hirotonit diacon de către episcopul Meletie, treaptă în care a slujit timp de cinci ani, apoi a fost hirotonit preot de către episcopul Flavian, treaptă în care aslujit timp de doisprezece ani. Faima preotului Ioan, a vieții și a înțelepciunii sale trecuse granițele Siriei, când a murit episcopul Nectarie al Constantinopolului. Și, pentru că numaidecât s-au îmbulzit mulți nechemați ca să-și asume întâietatea în Biserică, poporul s-a scandalizat și a cerut stăruitor împăratului să fie adus episcop cel mai vrednic în ale preoției. La sugestia lui Eutropius, împăratul Arcadius își îndreaptă gândurile spre Ioan. El scrise guvernatorului Antiohiei să trimită numaidecât la Constantinopol fără a tulbura poporul, pe preotul Ioan. Fiind hirotonit episcop, Ioan a desfășurat o intensă activitate învățătoreasca misionara, de redresare a moravurilor. Predica cu timp și fără timp, pentru a învăța pe cei care îi fuseseră încredințați. ,,Primele acțiuni ale lui Hrisostom că Arhiepiscop al marii capitale a Imperiului Roman de Răsărit au avut în vedere progresul duhovnicesc al credincioșilor și pacea dintre Biserici”. Condamna viața dezordonată a clericilor, apoi condamna pe acele văduvelor care trăiau la casele lor, dar care nu arătau o comportare morală adecvată stării lor. Le îndeamnă să-și strunească trupul prin post să se abțină de la a merge la băile (publice), să nu mai poarte veșminte necuviincioase. Începe a vorbi de nedreptăți de tot felul: condamna lăcomia, temelia nedreptăților, pentru a zidi apoi edificiul dreptății. Exemplu al cumpătării se dă pe sine însuși, mesele de la palat devin foarte sobre. Episcopul Ioan ia masa singur. Cheamă pe iconom, cercetează registrele, în care găsește că unele cheltuieli nu se făceau în interesul Bisericii, a poruncit ca banii care era de prisos să fie transferați la spital, avea să construiască mai multe spitale. Episcopul Ioan a înțeles să pună rânduiala nu numai în Constantinopol, ci și în afara lui, mergând până la Efes. Lui I s-a adus la conștiință de către Eusebiu, episcopul de Vlaentinopolis, că episcopul Antonin a hirotonit pe bani șase episcopi. Murind Antonin, Ioan merge la Efes depune pe cei șase episcopi simoniaci și hirotonește pe Heraclid. Dată fiind acesta atitudine, era firesc ca aceia care fuseseră certați să se mânie și sa coalizeze impotriva lui. Atâta timp cât a mustrat doar pe clerici, zice istoricul Socrates, vicleșug urzit împotriva lui a fost slab si fără efect. Dar îndată ce a încercat să-I muster pe cei din afara clerului, îndeosebi pe nobili, s-a aprins mânia multora împotriva lui, iar acuzele formulate au început au început să fie crezute. Acestei tensiuni i-a pus vârf cuvântarea rostită împotriva lui Eutropius. Nemulțumiților li s-a adăugat un grup de episcopi, dintre care unii, la început, i-au fost prieteni lui Ioan. Acestui grup I s-a atașat cu ușurință Teofil al Alexandriei, cel car nu-l dorea pe Ioan episcop la Costantinopol. Motivul intrării lui Teofil în această polemică a fost primirea de către Ioan la Constantinopol a monahilor pe care Teofil i-a prigonit din Egipt”. ,,Totuși, sentimentele Arhiepiscopului și admirația credincioșilor simpli și a clericilor vrednici, care-l prețuia și-l cinsteau că pe un sfânt pe episcopul lor, n-au îmblânzit mânia și nemulțumirea celor puternici, care erau dojeniți direct sau indirect. Grija lor era, pe față sau pe ascuns să creeze un climat negativ față de Hrisostom. Astfel orice pretext avea să funcționeze ca o scânteie în măsură să aprindă un război pe față împotriva lui Hrisostom. Ca să-l lovească la timpul potrivit. Uni au început să șușotească diverse împotriva lui și mai târziu au interpretat implicarea lui dincolo de hotarele jurisdicției lui episcopale că pe o dovadă de dispreț la adresa rânduielii canonice și că pe un semn al setei lui nemăsurate de putere. Eutropie cel care l-a impus pe Hrisostom pe tronul Constantinopolului și care obținuse încă din 398 decretul imperial prin care erau închise templele păgâne din Gaza, lucru pe care-l rugase și Hrisostom, a adoptat o poziție negativa față de Hrisotom, și-a abrogat în ciuda împotrivirii lui legea azilului care privea bisericile creștine. Gainas, generalul goților, ca să pună capăt incursiunilor împotriva Imperiului și a Constantinopolului, i-a cerut cerut lui Arcadie îndepărtarea lui Eutropie, care avea să cadă în mâinile lui. A intervenit mărinimos Hrisotom protejându-l cu propriul trup ocazie cu care a rostit vestita lui Omilie către Eutropie. În anul 400 situația politică și militară din Imperiul Roman de Răsărit și în însăși capital Imperiului era tragică. ,,Revolta îndreptată către Hrisostom creștea, întrucât acesta nu înțelegea nici să pună capăt lucrării lui de propovăduire, nici să întrerupă procesul de organizare pentru că biserica să intre în bună rânduială, nici să refuze implicarea lui binefăcătoare în Asia. Hrisostom se confrunta cu o condamnare premeditată. La mijlocul lui septembrie toate erau pregătite. La Drys s-au adunat la început 36 de episcopi în jurul lui Teofil. Arcadie s-a lăsat convins să-l cheme printr-un trimis pe Hrisostom, ca să se înfățișeze acolo și sa dea socoteală, fără să știe care este învinuirea pe care i-o aduc Teofil și ceilalți, cu toate că I repetate rânduri îi ceruse să-l înștiințeze despre pricina războiului. Sinodul nu era canonic din punctul de vedere al lui Hrisostom, potrivit canoanelor Teofil nu avea voie să judece sau să condamne vreun episcop al unei alte dioceze bisericești. Teofil nu putea să fie judecător deoarece nu fusese soluționate capetele de acuzare grele pe care le formulase Frații Lungi împotriva lui și deoarece, ca un declarat adversar al lui Hrisostom judecata lui ar fi lipsită de obiectivitate. Hrisostom a semnalat aceste lucruri. Teofil avea să adune și sa întoarcă împotriva lui Hrisostom chiar și arhidiaconul lui Ioan Gură De Aur, au fost formulate 46 de capete de acuzare împotriva lui Ioan Gură De Aur, care făceau referire în primul rând la așa zisa fire mânioasă a lui, la amestecul în afara jurisdicției lui bisericești, între timp circula informația că la Drys se hotărâseră decapitarea la propriu a lui Ioan Gură De Aur”. Ioan este alungat din biserica să printr-un decret dat de către împărat și a fost condamnat și depus pe motivul că nu s-a al lui Hrisostom judecata lui ar fi lipsită de obiectivitate. Hrisostom a semnalat aceste lucruri. Teofil avea să adune și sa întoarcă împotriva lui Hrisostom chiar și arhidiaconul lui Ioan Gură De Aur, au fost formulate 46 de capete de acuzare împotriva lui Ioan Gură De Aur, care făceau referire în primul rând la așa zisa fire mânioasă a lui, la amestecul în afara jurisdicției lui bisericești, între timp circula informația că la Drys se hotărâseră decapitarea la propriu a lui Ioan Gură De Aur”. Ioan este alungat din biserica să printr-un decret dat de către împărat și a fost condamnat și depus pe motivul că nu s-a prezentat la judecată. Cu toate acestea poporul s-a adunat și nu a permis ca Ioan să fie scos din biserică, însă, intervenția împăratului a făcut posibil acest lucru. Reacția mulțimii a fost una de revolta și s-a manifesta numaidecât. Reacția este descrisă ca un protest zgomotos din partea mulțimii. Primul exil al lui Ioan Gură De aur a avut loc la trei zile dupa ce a fost inlaturat de pe scaunul patriarhal, după ce I s-au adus la cunoștință cele 49 capete de acuzare, fuga lui a avut loc seară după ce mulțimile s-au îndepărtat de la biserică temându-se că nu cumva să I se adauge și acuzația de nesupunere față de împărat. Hrisostom stă în afara Cosnstantinopilui și este adus pe tron. Această întoarcere nu înseamnă și instalarea lui la asediul Episcopal. Sozomen informează că Hrisotom a rămas afară din Constatinopol, în timpul acesta aveau loc mari și sângeroase tulburări în oraș, pe la începutul lui noiembrie conflictele l-au determinat să intre în Constantinopol și în Biserică. Primirea lui de către popor a fost plină de entuziasm și impresionantă. ,,Spre sfârșitul anului 403, Ioan critică aspru neorânduielile care s-au produs odată cu inaugurarea unei statui a Euxodiei, aproape de biserica unde slujea el. Se pare că omilia sa despre Ioan Botezătorul, în care Ioan ar fi comparat pe Euxodia cu Irodiada, este o piesă falsă, plăsmuită de adversarii săi. Euxodia după sfatul lui Teofil, a convocat un sinod în care l-au depus a doua oară pe Ioan, ca nefiind reintegrat de un sinod după prima depunere. Acesta se întâmpla în postul Paștelui din anul 404. Ioan a fost arestat la palat și exilat după Rusalii”. ,,Tentativele de omor, precum și dorința lui Ioan Gură De Aur de a nu agita spiritele au avut drept consecință hotărârea lui de a rămâne izolat și timp de 2 luni nu a apărut deloc în public. Ieșirea și plecarea lui Hrisostom nu au rămas cu totul neobservate, o parte din mulțime a fost închisă în biserica alți erau afară, unii doreau să-l țină pe Hrisostom alți să-i faciliteze plecarea în exil, iar în clipa când cei din biserică au forțat ușile să iasă a izbucnit un incendiu și a ars biserica. Ioan Gură De Aur a suferit prigoane la Constantinopol. Cu tot parcursul său din exil și cu toate cele îndurate de către el în exil a ajuns în cele din urmă la Dazimon pe 12 septembrie. A doua zi, nu mai avea putere să continue călătoria și având încredere în făgăduință Mucenicului Vasilisc, ia rugat pe ostași să nu pornească la drum. L-au târât afară din biserică și l-au silit să se pornească la drumul ce duce spre Neocezareea, după cinci kilometri parcurși, când ostașii și însoțitorii s-au convins că se află la sfârșitul vieții sale, s-au văzut nevoiți să se întoarcă, purtându-l pe barațe și să revină la biserica Mucenicului Vasilisc. Aici i-a cerut haine preotului bisericii și le-a împărțit celor prezenți puținele lui bunuri. Apoi s-a împărtășit cu Preacuratele Taine, s-a rugat pentru ultima dată înaintea tuturor și a rostit obișnuita lui rugăciune de slava și-a întins picioarele și și-a dat duhul” .
II. POCĂINȚA
II.1. Definiția pocăinței Sfântul Ioan Gură De Aur definește pocăința ca fiind un spital sufletesc. În acest spital sufletul omului se tratează și se vindecă de rănile provocate de păcat, pocăința reprezentând leacul de care sufletul are mare nevoie pentru a-și redobândi sănătatea de odinioară, ea reprezentând arma cu ajutorul căreia omul lupta împotriva diavolului. "Pocăința este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, arma împotriva diavolului, sabie care îi taie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii". ,,Pocăința reprezintă întoarcerea omului în inima lui Dumnezeu, întoarcerea la viață, întoarcerea la casa părintească". ,,Dacă păcătuim în toate zilele, tot în toate zilele trebuie să ne pocăim”. ,,Pocăința este spital ce curăța păcatele, este dar ceresc, putere minunată care biruie, cu harul ei, șir de legi. De aceea Hristos nu doboară pe desfrânat, nu alunga pe cel ce face adulter, nu întoarce spatele bețivului, nu Se îngrețoșează de Pentru că de vedem om ne rușinăm a face păcat, cu cât mai mult dacă L-am vedea pe Dumnezeu înaintea ochilor. Mult bine îi este omului nicidecum a păcătuit, iar de va păcătui curând să se pocăiască și iertare păcatelor să ceară de la Dumnezeu, iar când cineva se bucura că face păcate, acesta este mare nebunie și neomenie. Pentru că cel ce va cădea în păcat după socoteala lui, după aceia să urască păcatul cum zice David: păcatul l-am urât și m-am scârbit, unul ca acela curând se vă pocăii. Iar cel ce lauda păcatul când îl face, alungat de la el lecuirea mântuirii lui, neavându-se nicidecum, că nu numai ce fac păcate merg în iad ci și cei ce-l laudă pe aceia mai mult se muncesc”. ,,Nici o armă a diavolului nu-i așa de tare că deznădejdea. Diavolul nu se bucura atâta când păcătuim, cât se bucură când deznădăjduim”. Sfântul Ion Gură de Aur dă exemplu Sfântului Apostolul Pavel care s-a temut mult mai mult de căderea în deznădejde a desfrânatului din Corint decât de păcatul lui. ,,Îndeobște se aude că la voi este desfrânare și așa desfrânare cum nici la păgâni nu se pomenește, și v-ați semețit”(1Corinteni, 5, 2). Sfântul Apostol Pavel îi face vinovați pe corinteni de semeție pentru că nu l-au mustrat și nici nu l-au pedepsit pe păcătos, i-a facut părtași închinătorul la idoli. Pocăința nu izgonește pe hulitor, nici pe îngâmfat, ci pe toți îi schimba. Pocăința reprezintă un cuptor în care toate păcatulele se topesc. Dumnezeu rabdă îndelung pe păcătoși, are un îndoit scop, propriu mântuirii: dorește mântuirea celor ce se pocăiesc, pregătește binefaceri urmașilor păcătoșilor, acelor urmași care o să trăiască virtuoși. Dumnezeu rabdă îndelung pe păcătoșii, ca și păcătosul să se mântuiască, dar și ca să nu-I excludă de la mântuire pe urmașul lui. Chiar dacă păcătosul nu se pocăiește, Dumnezeu de multe ori cruță rădăcină, ca să ferească roadele. ,,Dacă judecata lui Dumnezeu ar fi luat-o înaintea îndreptării oamenilor, lumea ar fi pierit în întregime; dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic la pedeapsă, Biserica n-ar fi avut pe Pavel, n-ar fi primit în sânul ei un om așa de mare un om ca acesta. De accea Dumnezeu a amânat pedepsirea celui ce a hulit, ca să arate pe cel ce s-a pocăit, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a făcut pe prigonitor propovăduitor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a schimbat pe lup în pastor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a făcut din vameș, evanghelist; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne-a miluit pe toți, pe toți ne-a schimbat, pe toți ne-a întors la Dumnezeu. Dacă vezi pe vreunul care era altădată bețiv, că postește; dacă vezi pe vreunul care altădată hulea, că vorbește despre Dumnezeu; dacă vezi pe vreunul, care altădată își murdărea gura cu cântece rușinoase, că acum își curăță sufletul cu cântece dumnezeiești, admira îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și lauda pocăință; iar din schimbarea aceasta ia prilej ca să zici: ,, Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt” (Psalmi, 76, 10). ,,Dumnezeu este bun cu toți, dar în chip deosebit își arata îndelunga Lui răbdare cu păcătoșii”. Pocăința este asemănată de Sfântul Ioan Gură de Aur cu alifia ce vindecă rana sufletului. Păcatul este rana pocăința este leac. Păcatul aduce rușine, pocăință îndrăzneală, în pocăință omul găsește îndrăznire către Dumnezeu, libertate din robie a celui rău și viclean, curățire de păcate și ușurare a conștiinței. ,,Pocăința fără dragoste este insuficientă și moartă, a îmbrăca pe sărac este a-L îmbrăca pe Hristos. Nu puneți în fața ochilor voștri sărăcia voastră, ci dați după putere. Atât câți veți da, atâți avocați vor fii înaintea lui Dumnezeu când veți veni înaintea Sau de judecată. Hristos Însuși se va prezenta înaintea îngerilor Săi zicând: iată acest om care pe pământ ne-a umplut cu bunătăți”. ,,Pocăința este centrul preocupărilor Sfântului părinte. Ea este însoțită de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dacă ea ar fi lipsită de îngăduința lui Dumnezeu într-adevăr omul ar trebui să se teamă de mântuirea sa. Dar iubirea se alătura pocăinței și omul prinde curaj. Iubirea Domnului nu are hotar, iar bunătatea Domnului nu se poate tălmacii cuvântul. Sfântul Ioan este îngăduitor și chiar mângâietor cu cei slabi dar foarte aspru și sever cu viciul și păcatul. Pentru a încuraja pe păcătos el vorbește de milă divină și aduce în sprijinul acesteia bogăția iertării care deschide porțile cerului. Oricât ar fi păcatele de multe, omul trebuie să le condamne cu fermitate și să le spovedească și iată cum începe mântuirea. N-are importanță că omul a căzut de o mie de ori în păcat sau că este încă în pericol de a cădea din nou, bunătățile cereștii sunt mult mai numeroase decât greșelile omenești. Numai orgoliul învechit, lipsit de frământarea sufletească, nu înmoaie inima Domnului spre iertare. Înaintea Cerului, cel mai mare păcat este că omul să nu-și mărturisească păcatele”. Sfântul Ioan amintește în acest sens greșeala lui Cain, ucigătorul de frate, care deși demascat de Dumnezeu pentru teribila sa greșeală, a negat crima și răzbunarea divină s-a îndreptat asupra lui. ,,Pocăința cea din toată inima șterge murdăria necredinței”. ,, curățiți-vă! Ștergeți răutățile din inimile voastre, dinaintea ochilor mei”( Isaia, 1, 16).
II. 2. Ce declanșează pocăința ? În viziunea Sfântului Ioan Gură De Aur pocăința reprezintă întoarcerea la casa părintească, întoarcerea la Dumnezeu, ea se declanșează odată ce în sufletul omului apare părerea de rău, atunci când conștiința lucrează cu ajutorul Duhului Sfânt, în acest sens avem nenumărate exemple în Sfânta Scriptură de pocăință sinceră și cea ce a declanșat aceasta pocăință . ,,Harul Duhului Sfânt nu se termină, nu se cheltuiește, este un izvor care curge necontenit. Din plinătatea lui toți ne vindecăm la suflet și la trup. Rahav era o desfrânată și s-a mântuit! Tâlharul era un ucigaș și a ajuns cetățean al raiului! Iuda a fost învățător și a pierit! Tâlharul a fost pe cruce și a ajuns ucenic! Acestea-s minunile lui Dumnezeu! Așa a ajuns evanghelist vameșul! Așa a ajuns apostol, hulitorul!" ,,Focul Duhului nu curăța numai murdăria, ci și vopseaua. Că spune Dumnezeu. ,,Dacă vor fi păcatele voastre roșii ca purpura, le voi face albe ca zăpadă"(Isaia 1, 8). Cu alte cuvinte, Dumnezeu spune așa: Chiar dacă murdăria păcatelor îți năpădește sufletul cu o forță atat de mare încât nu se mai poate șterge, cum nu se poate șterge vopseaua și așa Eu pot să fac din roșu alb. E de ajuns numai să vrei și eu îți șterg toate păcatele" . ,,Dumnezeu întotdeauna este gata să ierte și pe cel mai mare păcătos, dacă îi da prilej de a fii cruțat, adică dacă vine la pocăință. Doresc să vă arăt cum însuși Dumnezeu ne arată acest lucru printr-o pildă" ,,Fiul risipitor plecase în țară străină după ce a primit partea sa de avere din partea tatălui. După ce a cheltuit tot ce primise a ajuns să îndure foame și batjocură din partea celorlalți, odată întors acasă, tatăl lui nu i-a purtat pică . Cu toate că acesta a plecat din casa părintească , tatăl său nu l-a oprit". ,,Tocmai ca să cunoască prin proprie experiență, de câte binefaceri nu s-ar fi bucurat dacă ar fi ramas acasă. De multe ori Dumnezeu, când nu ne convinge cu cuvintele, ne lasă să ne învățăm minte cu faptele. Așa făcea cu iudeii. Când nu-i convingea și nici nu-i abătea de la răutatea lor cu miile de cuvinte grăite prin prooroci, îi lasă să fie instruiți prin pedepse și le spunea". ,,Lepădarea ta de credință te vă pedepsii și răutatea ta te va mustra" ( Ieremia, 2, 19) Fiul risipitor a plecat din casa părintească în țară străină unde a învățat prin propriile fapte cât este de greșit să părsești de tot casa părintească, părerea de rău și aducerea aminte de bunătățile de care era privilegiat în casa părintească l-au făcut să-i pară rău și să se întoarcă în sânul familiei. ,,Ahab acest împărat necredincios pentru că a simțit amărăciunea și acul păcatului, mergea cu capul plecat, foarte mâhnit și întristat, iată pentru ce s-a îmbarcat el în sac și a vărsat râuri de lacrimi". Punerea minții în fața morții, aducerea aminte a omului că este destinat trecerii în lumea de dincolo, acesta reprezintă încă un factor ce declanșează pocăința în inimile oamenilor. ,,Să fim cuprinși de întristare la amintirea păcatelor noastre, să ne reamintim exact în sufletele noastre toate greșelile pe care l-am făcut până acum. A-și aminti adesea în inima și în mintea păcatele sale, a se învinui, este ceea ce slujește nu puțin la reducerea grozăviei păcatului". Gândirea la iad și la Împărăția Cerurilor trebuie să ne ferească de păcat și să ne îndrepte spre pocăința. ,,Când noi vizitam o temniță și vedem pe cei nenorociți, pe unii legați cu lanțuri de fier, pe alți zăcând în camere întunecoase, ne înfiorăm și facem totul ca să nu ajungem și noi într-o asemenea ticăloșie. Dacă la o astfel de privire noi ne cutremurăm, ce se întâmpla cu noi atunci când, încătușați, ne vom arunca în prăpastia iadului? Lanțurile de acolo nu sunt de fier, ci de foc, care niciodată nu se stinge, iar căpeteniile temniței nu sunt din neamul nostru, că poate li s-ar insufla compătimire și milă de noi, ci sunt duhurile cele rele, înfricoșate și nemiloase, care ne muncesc pentru păcatele noastre. De aceea, nimeni, care nu este bun nu poate nădăjdui după moarte o soartă bună, chiar dacă ar număra mii de sfinți intre strămoșii săi, căci fiecare zice apostolul" ,,va lua după cum a lucrat în viața acea trupească, ori bine, ori rău." ( 2Corinteni, 2, 8). ,,Păcatul este cel ce face din cele înalte mici: acesta a adus toate relele în lume și nu din alte primejdii este mulțimea răutăților care ne-a dat ori morții, ori războiului neamurilor ori altor răutăți”. ,,Păcatul este orb și nu vede, atunci când omul face păcatul, atunci se naște durere amară, căci îndată după păcat, stingându-se pofta, vine ca bold amărăciunea căinței și se face cuțit cu două ascuțișuri în inima omului ce păcătuiește și atunci stă tare supărată conștiința noastră”. Dumnezeu a pus în sufletul fiecărui om un judecător necontenit, neobosit care se ne mustre de fiecare dată când greșim, acest judecător este conștiința, cu ajutorul căreia omul începe să-și regrete păcatul și să se pocăiască, chiar dacă ar fi trecut mult timp de la săvârșirea unui păcat conștiință nu uita niciodată cele întâmplate, cele săvârșite de către om, atât în timpul când se săvârșește păcatul cât și înainte și după săvârșirea lui, suntem beți și nu băgăm în seama conștiința însă după ce am făcut păcatul și pofta s-a stins pe moment atunci vine conștiința cu boldul cel greu al căinței. In acest sens ne relatează și Sfânta Scriptură despre femeile ce dau naștere de prunci, înainte de naștere suferă multe dureri însă după ce au născut, se simt ușurate și durerile trec, însă, nu la fel este cu păcatul. Suntem veseli și bucuroși când facem păcatul , dar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci simțim durerile cele grele, atunci pătimim chinuri mai mari decât a femeilor ce nasc. Astfel Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne păzim chiar de la început, să nu zămislim în noi o poftă rea dar dacă acest lucru s-a întâmplat, atunci să înăbușim în noi pofta cea rea, însă , dacă și la aceasta suntem leneși, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă să-l omorâm prin mărturisire și lacrimi. Nimic nu este mai dureros pentru păcat ca para asupra noastră și osândirea de noi înșine unite cu spovedania și lacrimile. Conștiința nu încetează niciodată, ea ne vorbește necontenit chiar dacă nu o ascultăm, ea nu încetează să ne vorbească. Dumnezeu a rânduit în așa fel încât conștiința să ne mustre de multe ori și cu sârguință dar totuși nu neîncetat, nu neîncetat că să nu ne descurajăm ci câteodată să să ne liniștim și să ne mângâiem sufletele pentru ca să putem iarăși răsufla. De aceea conștiința ne mustra din timp în timp, ea fiind foarte aspră atunci când mustra pe păcătos, chinuindu-l mai tare decât strămutarea. Mustrarea conștiinței este o ancoră care nu ne lasă să ne scufundăm de tot în cursa păcatului, ci declanșează pocăința pentru că sufletul să elimine pactele ce-l sufoca. ,,Pentru ca să nu ne osândim la înfricoșătoarea judecată, să nu fim trași la răspundere, să intre fiecare în conștiința sa , să deschidă viața sa ca pe o carte, să urmărească cu deamănuntul toate păcatele sale, să pedepsească gândurile sale, să muncească și să necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă, osândindu-se pe sine, făcând pocăința aspră cu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postind și dând milostenie, săvârșind înfrânare și fapte de dragoste".
II.3. Deznădejdea și trândăvia obstacole în calea pocăinței Ioan Gură De Aur prezintă deznădejdea și trândăvia ca fiind armele cu ajutorul cărora diavolul ține omul în starea de păcat și nu-l lăsa să se pocăiască. Deznădejdea, apasă pe umerii omului și-l ține la pământ, neputând să se ridice asupra păcatului, iar trândăvia îl aruncă pe om la pământ, chiar dacă acesta este în picioare. ,,Deznădejdea nu-l lăsa pe cel căzut să se scoale, iar trândăvia îl culcă la pământ pe cel din picioare. Una ne lipsește de bunătățile ce le putem avea; cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trândăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în cer; deznădejdea ne pogoară în adâncul păcatului”. Eliminând omul deznădejdea din inimă sa, poate să se ridice din adâncul păcatului și înlocuind deznădejdea cu nădejdea poate să-L primească pe Dumnezeu în sufletul său. Avem în acest caz exemplu pe Sfântul Apostol Pavel care deși a ocărât, hulit și prigonit, nădăjduind s-a ridicat, asemenea și tâlharul de pe cruce nădăjduind a fost iertat și a intrat primul în rai. ,,Pavel a hulit, a prigonit, a ocărât; dar pentru că s-a sârguit și nu a deznădăjduit, s-a ridicat și a ajuns egal cu îngerii. Tâlharul, iarăși, după o atât de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit înaintea tuturor celorlalți în rai”. Avem exemplul ninivitenilor care deși natura sentinței pronunțată de Dumnezeu era să-I ducă la deznădejde ,,în trei zile și Ninive va fi nimicită”(Iona 3,4), aceștia nădăjduind s-au mântuit. Astfel și noi când auzim un verdict dat de Dumnezeu să nu ne pierdem nădejdea și să avem în fata pildă ninivitenilor. ,,Iubirea de oameni a lui Dumnezeu o poți vedea nu numai de acolo că a făcut pace cu cei care s-au pocăit, deși sentința pronunțată era fără drept de apel, ci și de acolo că sentința era definitivă. Dumnezeu a făcut așa, voind să le mărească frica și să-i trezească din marea lor trândăvie; iar timpul pocăinței arată nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu”. ,,Dacă Dumnezeu ar pedepsii aici pe pământ, pe toți cei răi și ar cinsti pe toți cei buni, zadarnică ar mai fi ziua judecății. Dacă dimpotrivă, n-ar pedepsi pe nici un păcătos și n-ar da cinste nici unui drept, răii ar ajunge și mai răi și încă foarte răi și acei cărora le place a hulii pe Dumnezeu încă și mai mult L-ar hulii și ar zice că înțelepciunea este cu totul lipsa de la cârmă acestei lumi. Așa că, dacă, răii sunt câteodată pedepsiți, iar bunii câteodată răsplătiți, ce s-ar zice dacă nimic din acestea nu s-ar petrece? Ce cuvinte s-ar rosti? Pentru aceasta Dumnezeu pedepsește pe unii răi și nu pe toți și cinstește pe unii buni, dar nu pe toți. El nu pedepsește pe toți păcătoșii, ca să vă încredințeze că este înviere. Pedepsește pe anumiți ca să sensibilizeze, prin teama pe care le-o strecoară în suflet, pe indiferenți”. ,,Dacă omul n-are frică de Dumnezeu orice răutate îi este în voința face și iarăși alta nu mântuiește pe om ca și când ar vedea pururea pe Dumnezeu cu gândul lui, că zice Dumnezeiasca Scriptură: văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea că de-a dreapta mea este pururea ca să nu mă clatin. Ia păcatul pentru a se vindeca mai repede rana. Este un lucru cumplit să păcătuiești, dar și mai cumplit este să te lauzi cu păcatul. Pavel ne îndeamnă ,,Să ne bucurăm cu cei ce se bucură și să plângem cu cei ce plâng”( Romani, 12,15) ,,nu ar fi trebuit oare, mai degrabă să plângeți, oare nu știți că puțin aluat dospește toată frământătura? Dacă treceți nepăsători pe lângă aproapele vostru care păcătuiește, fără a-l dojeni, fără să vă mâhniți, propriul vostru suflet îl faceți mai nepăsător”. Astfel din cuvintele Sfântului Apostol Pavel deducem ca nu cumva să lăsăm răul să înainteze în tot trupul pentru că în cazul în care acesta înaintează, va cuprinde toate mădularele, ci să ne imaginăm că răul, păcatul, este un puroi ce se întinde în tot trupul. Trândăvind și trecând cu vederea răul, el te va cuprinde și pe tine, astfel văzând pe aproapele păcătuind, nu trebuie să stăm deoparte ci sărindu-i în ajutor putem stinge focul păcatului mai înainte ca acesta să se întindă și la ceilalți oameni, nepăsându-ne de păcatul aflat în trupul altuia suntem și noi bolnavi, căci acela este mădular al singurului trup Biserica. Sfantul Apostol Pavel arată ca remediu în acest sens întărirea păcătosul în dragoste. ,,Întăriți în el drăgostea”(2Corinteni, 2, 8). Arată-i prietenie trainică și statornică, dragoste fierbinte, clocotitoare și înflăcărată care să contrabalanseze ura voastră de mai înainte; purtați-vă cu el cu bunăvoință. ,,Trândăvia strica toate, însăși mădularele trupului nostru. Dacă ochiul nu-și îndeplinește treaba sau gura, sau stomacul sau oricare parte a trupului nostru, o boală grea ne paște. Dar mai mult decât pentru toate, acestea se adeveresc pentru suflet”.
II.4. Amânarea Pocăinței. ,,Cine în iad se va mărturisi ție?" (Psalmi, 6, 6), Sfântul Ioan Gură De Aur ne mărturisește că cel mai bine este să ne întristăm pentru păcatele noastre aici pe pământ, căci în viața viitoare nu mai este cu folos să ne întristăm, conform cuvintelor psalmistului, nimeni nu își va putea mărturisii păcatele în iad, acea mărturisire nu ne va ajuta cu nimic. Același lucru ne învață și Hristos în pilda despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, astfel murind amândoi bogatul a ajuns în iad și săracul Lazăr în sânul lui Avraam, atunci bogatul a zis" trimite pe Lazăr să-și atingă vârful degetului în apă, și să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta" această este răsplătire pentru bogat care nu dăduse nici măcar firmiturile de la masa săracului Lazăr, căci ne spune Hristos ,,căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura și vouă” ( Marcu 4, 24). Astfel și Avraam răspunzând rugăminții bogatului a zis" fiule tu ai primit cele bună în viața ta, iar Lazăr cele rele, iar acum acesta se mângâie și tu te chinuiești"( Luca 16, 25). Așadar în viața de pe pământ trebuie să ne plângem păcatele noastre, ca să nu ne înspăimânte în lumea de dincolo pedepsele grele ale lui Dumnezeu. ,,De am fi noi încercați de mii de păcate, totuși ne este cu putință, a ne ridica, pe cât timp suntem aici. Să ne ridicăm deci iubiților. Bătrânul să se gândească ca peste puțin timp se va duce de aici, că s-a dezmierdat de ajuns cu vârsta, deși ce fel de dezmierdare este aceea de a-și petrece timul în rele. Să se gândească pe lângă acestea că-i este lui cu neputință ca în scurt timp tot păcatul să și-l șteargă. Cel tânăr iarăși să se gândească la nesiguranța sfârșitului său, și că, de multe ori, cei bătrâni rămânând aici, cei tineri s-au dus înaintea lor. Ziceți: Mai târziu îmi va fi un timp mai favorabil pentru convertirea mea. Și pronunțând astfel, voi vă continuați viața voastră dezordonată: păcatele se adună, întinăciuni se adaugă la întinăciuni, revolte la revolte. Din acestea rezulta două urmări inevitabile: 1. voi maniați pe Dumnezeu, adunați asupra voastră asprimile dreptății Sale, voi închideți inima Lui, voi astupați izvoarele Harului. 2. voi vă faceți mai grea convertirea voastră, agravând fără încetare răul care deja va strica și vă extenuează." În lumea acesta trebuie să ne mustre predicarea slujitorilor lui Dumnezeu, ca să nu ne ardă în lumea cealaltă focul cel mistuitor, precum în pilda bogatului nemilostiv și săracului Lazăr, cei ce au suferit în viața aceasta acolo se vor mângâia, iar cei ce trăiesc în desfătări și desfrânări, și nu le pasă de păcatele lor, acolo o să se vaite, o să plângă și vor strânge din dinți. Așadar este mult mai bine în a schimba un necaz scurt și o durere la fel de scurtă, pe niște bunuri și bucurii nepieritoare, decât să se desfeteze și fi ușuratic la minte în acesta viața scurtă și trecătoare, pentru ca mai apoi să cadă într-o pedeapsă veșnică . ,,Cat suntem aici, pe pământ, avem nădejde de mântuire, dar după ce am plecat dincolo nu ne mai putem pocăi, nici șterge păcatele. De aceea trebuie să ne pregătim neîncetat pentru ieșire din lumea aceasta. Dacă Stăpânul a hotărât se ne cheme diseară? Dacă a hotărât să ne cheme mâine?"
III. CĂILE POCĂINȚEI
III.1. Milostenia
Sfântul Ioan Gură De Aur încurajează spunând că numeroase sunt căile pocăinței, pentru ca prin mulțimea lor să-ți facă mai ușoară urcarea la cer. Milostenia este împărăteasa virtuților. ,,Mari sunt aripile milosteniei: străbate văzduhul, lasă în urmă luna, depășește razele soarelui, se urcă până în bolțile cerului. Dar nici acolo nu se oprește, ci lasă în urmă și cerul și popoarele de îngeri și cetele de arhangheli și toate puterile cele de sus și se înfățișează chiar înainte tronului celui împărătesc. Află acestea chiar din Scriptură, unde se zice: ,,Cornelie, rugăciunile tale și milosteniile tale te-au suit înaintea lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor. 10, 4). Cuvintele , ”înaintea lui Dumnezeu” înseamnă că dacă ai multe păcate să nu te temi că ai milostenia apărătoare”. Avem exemplu de milostenie și lipsa ei și pilda celor 10 fecioare, cum cele ce nu au făcut milostenii au rămas în afara odăii nunți. În acesta pilda milostenia este reprezentată de undelemn, focul reprezintă fecioria și precum focul se stinge dacă nu este întreținut de undelemn așa și fecioria se stinge dacă milostenia nu-i este prietenă. ,, Dați-ne noua undelemn din vasele voastre: nu putem să vă dăm, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă, ci mergeți la cei ce vând și cumpărați”( Matei, 25. 8-9) ,, cei ce vând sunt săracii". ,,Dați o pâine și câștigați raiul, dați puțin și veți căpăta mult: dați lucruri pieritoare și veți primii în schimb pe cele nepieritoare, dați din cele ale putreziciuni și veți primii din cele ale neputreziciunii. Dați celui sărac milostenia care e răscumpărarea sufletului. Și nu-mi vorbiți de lipsa voastră, văduva care era foarte săracă a dat găzduire lui Ilie, așa că lipsa ei nu a fost nici o împiedicare. Ea l-a primit cu mare bucurie și astfel a cules roadele ce le merita și a secerat snopul milosteniei". ,,Milosteniile tale și rugăciunile tale s-au suit la cer"(Faptele Apostolilor, 10, 4), pocăința fără aripa milosteniei este moartă, nu poate zbura dacă nu are aripa milosteniei. Dumnezeu ne pune în fața noastră iarmarocul milosteniei, care este deschis mereu, să cumpărăm fapte de dreptate cu bani puțini, pentru a le vine în viața următoare cu bani mulți, cumpărăm dreptatea cu bani puțini aici pe pământ, cu un colț de pâine, cu o haină, cu un pahar cu apă rece ,,Cel ce va da un pahar cu apă rece nu-și va pierde răsplata să"(Matei, 10, 42). De ce Dumnezeu ne-a vorbit de un pahar cu apă rece? Pentru a arăta ca milostenia nu înseamnă cheltuiala, astfel dacă acolo unde datul fără cheltuiala, are belșug de binefaceri, cu atât mai mare este răsplata acolo unde datul este din belșug. Atâta vreme cât iarmarocul este încă deschis pentru noi, iar câtă vreme putem cumpăra virtuțile la preț scăzut să le luăm, pentru ca prin milostenie să ne cumpărăm mântuirea, îmbrăcând un sărac, îmbarci pe Hristos. Dumnezeu cunoaște lăcomia mostră și dorința de a avea și câștiga cât mai mult de aceea a pus milostenia printre virtuțile cele mai frumoase, de aceea cel că miluiește un sărac, împrumuta pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu se împrumuta de la noi înseamnă că este datornicul nostru de aceea este mai bine a-l avea pe Dumnezeu datornic iar nu Judecător, datornicul are respect față de cel de la care s-a împrumutat, judecătorul nu se rușinează de cel pe care l-a împrumutat. Văzând însă Dumnezeu ca lăcomia noastră tinde spre înmulțirea averilor, iar cel ce vrea să împrumute nu împrumută fără garanție, cel ce împrumută cere fie girant, fie garanție, fie ipotecă, de aceea Dumnezeu se pune girant săracului care este lipsit de toate acestea,, A stat în dreapta săracului"( Psalmi, 108, 30). Dar pentru că Dumnezeu este un bun platonic. El va măsura timpul și va hotăra ziua scadenței, astfel să ascultăm când și unde ne va plăti noua Cel ce s-a împrumutat de la noi prin mâna săracului". ,,Când va ședea Fiul Omului pe tronul Slavei Lui și va pune oile de-a dreapta lui și caprele de-a stânga Lui, Va zice celor din dreapta: Veniți, binecuvântați Părintelui Meu, de moșteniți împărăția gătita vouă de la întemeiere lumii". Acest lucru pentru. ,,Că am flămânzit și Mi-ați dat să mănânc: am însetat: și Mi-ați dat să beau: gol am fost și Mă-ti îmbrăcat, în temniță și ați venit la Mine: bolnav am fost și M-ați cercetat: străin am fost și M-ați primit"(Matei, 25, 31-36). Vedem astfel ca Dumnezeu pune pe primul loc milostenia și iubirea de oameni deși celelalte virtuți nu sunt mai prejos, ci vin ca urmare a iubirii noastre de oameni. El răsplătește pe cei din dreapta Lui datorită milosteniei lor, astfel pe cei ceilalti i-a amenințat cu pedeapsa pentru asprimea lor ,, Duceți-vă de la Mine blestemaților, în întunericul cel mai din afară, care este gătit diavolului și îngerilor lui: Pentru că am flămânzit și nu Mi-ați dat să mănânc”( Matei, 25, 41-42). Dumnezeu nu judeca păcatul ci neomenia, nu judecă pe păcătoși ci pe cei ce nu s-au pocăit, au avut un dar atât de mare pentru mântuire și au disprețuit acest dar, cu ajutorul căruia puteau șterge orice păcat, urăște neomenia, ca rădăcină a păcatului și a toată necredința, ne amenința cu iadul, nu ca să ne arunce în el, ci să ne scape de el, ne amenința cu pedeapsa să ne scape de pedeapsă, de aceea să-l împrumutăm pe Dumnezeu cu milostenia, un alt lucru minunat ce se poate observa din lucrurile omenești este, că dacă împrumuți un om sărac, iar acesta ajunge bogat și poate să-ți plătească datoria, acesta o plătește fără să afle oameni că nu cumva să roșească aducându-și aminte de starea lui de mai înainte. Mulțumește dar nu spune altcuiva că i-ai făcut bine, însă, Dumnezeu Se împrumută în ascuns și-ți plătește datoria în văzul tuturor. Nu este de ajuns a face milostenie, ea trebuie săvârșită cu bucurie și fără părere de rău. Când se săvârșește milostenia trebuie să se realizeze două condiții: deplinătate și bucurie. Semănătorul la rându-i cu bucurie arunca sămânța, deși nu știe ce va culege, însă cu atât mai bucuros este cel ce în loc de ogor cultiva cerul. Cel ce dorește să dea dovadă de omenie nu trebuie să-l intereseze și să ceară socoteala celorlalți de cum își duc viața, trebuie doar să vindece lipsa. Fie cel ce nu are și îi este foame cel mai rău om, dacă nu are hrana care îi trebuie să punem capăt foamei lui, răi sau buni, oricum ar fi cei aflați în primejdie, milostivul îi primește în adăpostul lui, însă dacă cercetăm pe cei nevrednici nici cei vrednici nu vor mai vrea să vină să ne ceară da bunăvoie. Alt lucru-i a judeca, alta-i lucrarea milei". ,,Multă și nespusă este puterea milosteniei! Nabucodonosor săvârșise numeroase păcate. Daniel îi spune: "Împărate sfatul meu să-ți placă ție! Răscumpără păcatele tale cu milostenii"(Daniel, 4, 24). Nimic nu poate egala acesta iubire de oameni! După ce săvârșise mii și mii de păcate, după ce săvârșise atâtea fărădelegi, i se făgăduiește împăcare cu Cel pe Care l-a supărat dacă are milă de semenii săi”. Mare lucru este milostenia. ,,Mare lucru este omul și de preț bărbatul milostiv"( Pilde, 20, 6).
III.2.Smerenia O altă cale a pocăinței este smerenia pe care Sfântul Ioan Gură De Aur o explică și îi arată necesitatea ei în drumul pocăinței. Ne dă exemplu de smerenie în pilda vameșului și a fariseului, în care fariseul s-a mărit, s-a mândrit cu virtutiile lui, acesta a spus că nu este păcătos ca toată lumea, dându-l exemplu pe vameș ca fiind păcătos, osândindu-l pe vameș, însă, acesta nu a răspuns la osânda adusă de fariseu, ci smerindu-se a zis ,,Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!. Prin acestea vameșul a ajuns drept smerindu-se, iar fariseul și-a pierdut dreptatea. Cuvintele au biruit faptele. Unul cu faptele a pierdut dreptatea, iar altul prin cuvânt de semrenie, a dobândit dreptatea. Și totuși aceea nu era smernie. Atunci e smerenie când unul mare se micșorează pe sine. Fapta vameșului nu era smerenie ci adevăr. Adevărate erau cuvintele lui că era păcătos. Vameșul nu-i nimic altceva decât silnicie acceptată de toată lumea, păcat legalizat. Dacă vameșul care e un păcătos, a dobândit un dar atât de mare când s-a smerit, cu atât mai mult omul virtuos când se va smerii. Sfântul Apostol Pavel era cu adevărat smerit, cel ce a trecut prin mii și mii de osteneli, cel ce a avut mii și mii de biruințe împotriva diavolului. Omul care a îndurat lovituri, închisori, omul care cu epistolele sale a vânat lumea, omul care a fost chemat cu glas ceresc, omul acela se smerește” . "eu sunt cel mai mic dintre apostoli , care nu sunt vrednic să mă numesc apostol"( 1 Corinteni, 15, 9). Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se considere pe sine cu adevărat păcătos, ci atunci este când cineva știe că a făcut multe și mari fapte vrednice de laudă, și totuși nu cugetă lucruri înalte despre sine. Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toți, și totuși se înjosește înăuntrul său. ,,Iar pentru a cunoaște cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiți-vă doua trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea și mândria, iar trăgătorii celeilalte să fie păcatul cu smerenia, și veți vedea ca trăsura păcatului o învinge pe cea a dreptății și acest lucru nu pentru ca păcatul ar avea atâta de multă forță proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Și trăsura dreptății rămâne în urmă, nu pentru ca dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea și povara mândriei. Adică precum smerenia prin puterea ei cea însemnată, covârșește puterea păcatului și ne ridica până la cer, așa pe altă parte, mândria prin greutatea și povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate și o doboară la pământ. Și ca să vezi ca un păcătos smerit întrece pe un drept mândru adu-ți aminte de pildă vameșului și a fariseului, mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea pe sine să se înalțe mai presus de neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc îl batjocorea pe vameșul care stătea aproape de el, vameșul nu a răspuns cu ocară la ocară, nu să aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduință, însă săgeata vrășmașului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, cununa de cinste. Atat buna este smerenia , astfel de câștig urmează.Vameșul pe când primea batjocura s-a dezbrăcat de păcate. Fariseu a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul, iar celălalt a grăit cuvintele smereniei, și păcatele sale i s-au iertat. Totuși în toate acestea nu se zice că noi am putea păcătui ca vameșul, ci numai să fim smeriți ca dânsul. Căci dacă vameșul, acest mare păcătos a dobândit harul lui Dumnezeu pentru că a fost smerit, în ce treaptă înalta trebuie să dobândesc bunăvoința lui Dumnezeu aceia care totodată unesc smerenia lor cu fapte mari și îmbunătățite?". Astfel Sfântul Ioan Gură De Aur ne îndeamnă să ne mărturisim păcatele înaintea lui Dumnezeu cu smerenie. El nu ne va pedepsi pentru păcatele noastre ci le va vindeca. Am cunoscut până acum mărirea smereniei din cele spuse până acum, însă Sfântul Părinte ne-o arată mai mare chiar decât mucenicia. ,,Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decât mucenicia. Când fiii lui Zevedeu s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele dintâi în împărăția Sa. Sfântul Evanghelist Marcu ne spune, cea ce Iisus a zis : ,, Deși veți bea paharul meu și vă veți boteza cu botezul Meu , însă a ședea de-a dreapta Mea, nu este al Meu a da ci celor ce s-au gătit"( Marcu, 10, 39-40). Ceilalți Apostoli s-au supărat la auzirea rugii fiilor lui Zevedeu, însă, Iisus le-a răspuns acestora: ,,Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele, și cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iar între voi nu va fi așa; ci care vrea să fie mai mare între voi , să fie vouă slugă și care vrea să fie mai întâi, să fie cel mai de pe urmă decât toți"( Marcu 10, 42-4-3) . Prin acest răspuns Iisus arată cinstea smereniei , astfel cel ce vrea să fie ce dintâi să fie întâi cel de pe urmă”. Așadar Sfântul Părinte afirma urmatorul lucru, si anume, că fapta bună a smereniei da cinstea cea mai înaltă, la fel cum și Iisus S-a smerit pe Sine, pentru a întemeia împărăția Sa cea mare și a dobândit milioane și milioane de slujitori . Atunci vom fi noi mai mare și mai înalți decât alții, mai străluciți și mai măriți, când ne vom înjosi pe noi înșine, când nu vom umbla după rangul cel dintâi, când vom răbda de bunăvoie umilința, jertfirea de sine și primejdia, când ne vom smerii.
III.3.Plângerea păcatelor Plângerea păcatelor reprezintă calea prin care omul își curăță murdăria adusă de păcat în sufletul lui, plângerea păcatelor este prezentă în omiliile Sfântului Ioan Gură De Aur, el îndemnând mereu poporul la plângerea păcatelor pentru a fi iertați de Dumnezeu. Avem numeroase exemple pe care Sfântul Ioan Gură De Aur ni le oferă din Scriptură. Am să încep prin a evidenția lipsa părerii de rău atunci când, după ce se săvârșește un păcat, nu este urmat de plângerea lui. În acest caz Sfântul Ioan Gură Se Aur ne dă exemplul lui Cain, care deși și-a omorât fratele, el nu și-a spus mai întâi păcatul ci a răspuns cu îndrăzneală atunci când a fost întrebat de către Dumnezeu de fratele său. A fost mustrat și i-a fost dată pedeapsă, nu atât pentru păcat cât mai ales pentru îndrăzneala răspunsului. Sfântul Părinte ne oferă și exemplul proorocului David care a făcut adulter și omor, după cum ne arată Scriptura. Acesta a văzut o femeie frumoasă făcând baie și s-a îndrăgostit de ea, făcând din gând fapta, însă, nu-și dăduse seama că păcătuise. În acest caz Sfântul Ioan Gură De Aur zugrăvește un tablou în care pe Proorocul David îl ”picteză” ca fiind un ,,mărgăritar aruncat în mocirlă". Un alt lucru pe care Sfântul Părinte îl scoate în evidență este acela că David păcătuise când avea părul alb, era bătrân, scoate acest lucru în evidentă pentru a arăta ca nici vârsta înaintată nu este de folos, dacă ești nepăsător la fel cum nici tinerețea nu te poate duce la păcat dacă ești cu mintea trează. Aduce aici exemplul lui Daniel care era judecător la numai doisprezece ani. Dumnezeu avea să trimită la proorocul David pe profetul Natan, care nu avea să-l mustre de cum a intrat pe ușă. La acest episod Sfântul Părinte face o asemănare care arată exact cum se întâmplă cu un medic bolnav care este trimis un alt medic să-l îngijească, astfel și aici un profet, este trimis la alt profet. După cum spuneam mai sus, odată intrat Natan la David acesta nu a început să-l mustre ci avea să-i spună o pricină de judecată. Am să-ți spun împărate o pricină de judecată! ,,Erau un bogat și un sărac. Cel bogat avea multe turmă și cirezi; săracul avea numai o mielușea, care bea din paharul lui, manca la masa lui, dormea la șoldul lui. Și a venit un străin la bogat; băgatul și-a cruța vitele sale și a luat mielușeaua săracului și a tăiat-o"( 2 Regi 12, 1-4). David fiind pus să dea o sentință, acesta a dat una foarte aspră, omul bogat fiind vrednic de moarte, iar acesta să dea 4 mielușele pentru una. Atunci Natan s-a descoperit pe sine și i-a zis proorocului ca acel bogat este chiar el, auzind acestea David și-a recunoscut păcatele, și nu a răspuns cu îndrăzneala să-l mustre pe Natan pentru faptul ca acesta i-a adus în fața sa, propriul păcat. Atunci David a zis ,, Am păcătuit înaintea Domnului. Și Domnul a iertat păcatul sau"( 2 Regi 12, 13). Sfântul Ioan Gură De Aur arată cât de ușor este să ți se șteargă păcatul pe care l-ai săvârșit, prin simpla plângere, pentru a întări acesta el aduce în fața oamenilor un alt episod din Scriptură. Aduce ca exemplu pe împăratul Ahab, care și acesta om drept fiind, dar influențat rău de către soția lui Izabela a condus rău. Acesta a dorit via unui om oarecare Nabot Israeliteanul, pe care dorea să i-l cumpere cu bani, însă, acesta nu dorea acest lucru, căci era moștenirea pe care o primise de la părinții săi. Împăratul nu dorea să-l silească, însă, Izabela văzând că acesta a căzut în deznădejde. Ea a pus la cale un plan prin care se dorea denigrarea lui Nabot, planul consta în mărturie mincinoasă din partea bătrânilor cum că el ar fi hulit atat pe împărat cât și pe Dumnezeu. După acest plan Nabot a fost ucis cu pietre. Ahab fiindu-i adus la cunoștință cum că Nabot a murit, deși s-a întrista la început, dar pe urmă s-a dus și și-a luat în stăpânire via. Dumnezeu și de acesta dată avea să trimită pe Ilie proorocul să-i aducă la cunoștința sentința dată de El ,,Du-te și spune-i lui Ahab; Pentru că ai ucis și ai moștenit, se va vărsa sângele tău și câinii vor linge sângele tău și desfrânatele se vor spăla în sângele tău"( 2 Regi 21, 19). La auzul acestor cuvinte Ahab s-a întristat și a plâns pentru păcatul lui, iar Dumnezeu a șters sentința dată. Dumnezeu avea să-și motiveze decizia luat de a-l ierta pe Ahab, pentru ca profetul să nu pară mincinos și să pățească ce a pățit Iona. Astfel Stăpânul s-a făcut avocatul al robului. Dumnezeu își justifica decizia în fața unui om. ,,Să nu socotești, i-a spus Dumnezeu lui Ilie, că fără temei L-am iertat! Și-a schimbat purtarea și de aceea Mi-am schimbat și Eu mânia. Mi-am potolit-o. Nici tu să nu te socotești un profet mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă Ahab nu-și schimba purtarea, avea să sufere sentința și mi-am potolit și eu mania” . ,, Ai văzut cât a plâns Ahab și cât a plecat de îndurerat? Nu voi face după Mânia Mea!". Sfântul Ioan Gură De Aur prin aceste exemple pe care le-a integrat în omiliie sale, dorește să arate oamenilor cât de esențială este calea plângerii păcatelor în demersul pocăinței. El ne arată că nu trebuie să se facă un efort imens pentru a putea să ne plângem păcatele săvârșite, trebuie doar să se conștientizeze păcatul și să fie prezent regretul în inima omului, precum în cazul proorocului David și în cazul lui Ahab.
II.4.Rugăciunea
O altă cale de pocăința o reprezintă rugăciunea despre care Sfântul Ioan Gură De Aur ne spune ,,roagă-te în fiecare clipă, nu pregeta a te ruga, nici nu cere cu trândăveala iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dumnezeu nu-ți întoarce spatele de-L rogi cu stăruință, și-ți iartă păcatele și-ți îndeplinește cererea. De-ți îndeplinește cererea, când îl rogi, continua să-i mulțumești, rugându-te de nu ți-o îndeplinește, stăruie, rugându-te să ți-o îndeplinească. Dumnezeu știe că ești trândav și nepăsător, știe că dacă ți se împlinește cererea pleci și nu te mai rogi Lui: te amâna că știe că ai nevoie să vorbești mai des cu el și să zăbovești la rugăciune. Continua să te rogi și nu trândavii! Multe poate săvârșii rugăciunea Nu te îndepărta de rugăciune ca de un lucru de mic preț. Rugăciunea ne iartă păcatele. Dumnezeieștile Evanghelii ne dau învățătura asta". Rugăciunii îi este cu putință orice, mulți oameni zic că viața fără Dumnezeu este grea, ca patimile îi apăsa, însă se uita cu invidie la cei ce se roagă. Și totuși nu se roagă ori din lipsă de credința , de încredere ,ori fie din lene, ei nu înalță spre cer către Dumnezeu nici glasul și nici sufletul lor, însă , cu toate acestea ei doresc iertarea păcatelor trecutului și vor binefaceri pe viitor. Să ne rugăm, acest îndemn îl regăsim în Evanghelie. Citirea Scripturii împrăștie din sufletul omului durerea, tristețea, însă, nu doar în timpul necazurilor pe care le întâlnește în viață ci și când păcătuiește. Adeseori omul aleargă la alții oamenii pentru a-și mângâia sufletul răpus de conștiință proprie, ce acționează necontenit atunci când păcătuim, aducându-și aminte de păcatul săvârșit, însă, omul obține o mângâiere superficială de scurtă durată, atunci omul intra în biserică și auzind exemple de vieți ale sfinților care au trecut prin aceeași stare ca și el și depășind-o, obține o mângâiere mult mai trainică și iese de acolo cu sufletul liniști. Puterea exemplului sfinților, dă omului putere de a se pocăi, auzind că și sfinții căzând s-au ridicat prin pocăință Deși omul se rușinează de multe ori în a-și spune propriile păcate altor oameni și chiar dacă le-ar spune, mângâierea din partea oamenilor nu ar fi de mare folos, însă, mângâierea pe care o dă Dumnezeu alungă tristețea adusă de diavol din sufletul omului. Exemplele sfinților, mai ales exemplele căderilor lor au fost lăsate și date ca exemplu pentru a se folosi de ele atât cei ce fac fapte bune cât și cei ce păcătuiesc. ,,Păcătosul nu-și pierde nădejdea și nu se descurajează când vede că un altul a căzut, dar a putut să se ridice iar: dreptul ajunge mai râvnitor și mai întărit când vede când vede că mulți alți, cu mult mai buni ca el, au căzut: atunci înțelepțit de teama căderii , va fii totdeauna gata de luptă și va avea mare grijă de el. Astfel, unul săvârșește virtutea, iar celălalt scăpa de deznădejde: unul stă tare, celălalt se ridică iute din cădere. Pavel îi mângâia pe credincioși dându-le exemple nu numai pe sfinți din viață ci și pe cei care au murit. Vorbind evreilor, care erau gata se împiedice și să cadă, le aduce aminte, pe Daniel, pe cei trei tineri, pe Ilie, pe Elisei. Suferințele împărtășite ușurează suferința: și, după cum suferi singur un necaz, necazul este fără mângâiere, tot așa, când găsești pe un altul, care a căzut în același necaz, necazul devine mai ușor. Luând astfel istorisirile din Sfânta Scriptură vom obține răbdare și putem accesa și modurile prin care cei din vechime au reușit să treacă peste necazuri. Ne învăță, că după ce suferințele au trecut să nu uităm de Dumnezeu, să trândăvim și nici să ne mândrim. Atunci când un om păcătuiește des, iar Dumnezeu îi trece cu vederea păcatele lui, omul nu se alege cu nimic dacă nu se îndepărtează de păcat și din contră stagnează în păcat. Astfel atrage asupra lui cea mai mare suferință care-l va strivi, asemenea lui Faraon care s-a bucurat de multa răbdare a lui Dumnezeu in cea ce privește plăgile, însă, pentru faptul că nu a devenit mai bun a fost strivit cu întreaga lui oștire. Când vezi că te lovește o nenorocire la care nu te așteptai, nu alerga la oameni, nu umbla după ajutor omenesc, ci lasă la o parte pe toți și aleargă cu mintea la Doctorul sufletelor. Numai Cel ce a plăsmuit inimile noastre și cunoaște toate lucrurile noastre, numai Acela poate vindeca inima: el poate să intre în conștiința noastră, să ne atingă inima și să ne mângâie sufletul. Dacă nu ne mângâie El inimile, mângâierile omenești sunt zadarnice și fără folos: după cum, iarăși, când ne mângâie Dumnezeu, nu ne poate vătăma nimeni, de ne-ar necăjii mii și mii de oameni. Când Dumnezeu întărește inima nimeni nu o poate clătina”. Astfel să alergăm la Dumnezeu și să ne rugăm Lui singurul care poate și vrea să ne scape de nenorociri și de păcate. Când e vorba să ne rugăm oamenilor trebuie să rugăm mai întâi pe favoriții lor pe lingușitorii lor, dar rugându-ne lui Dumnezeu nu este nevoie de nimic dintre acestea. ,,Este de ajuns numai să strigăm din inimă și să vărsăm lacrimi ca să intrăm îndată la Dumnezeu și să-L atragem spre milă. Dumnezeu spune ,,Când vrei să M-a rogi vino singur la Mine, fără să fie cineva de față, strigă cu inimă fără să miști buzele”! Hristos ne spune” Intră, în cămara ta! Închide ușa și te roagă Tatălui tău care este în ascuns: și Tatăl tău, care vede în ascuns îți vă răsplătii la arătare”. ,,Chiar fără să îngenunchem, fără să ne batem cu pumnii în piept, fără să întindem mâinile spre cer, ci numai arătând un cuget arzător, vom atinge desăvârșirea rugăciunii”. Căiți-vă cu amar; aduceți-vă în față păcatele, ziceți în voi înșivă; Ai milă de mine Doamne! și rugăciunea voastră va fii primită. Adeseori omul cere lui Dumnezeu tot felul de lucruri, însă nu toate sunt de folos omului, trebuie lasă-te la o parte astfel de cereri și să te rogi lui Dumnezeu așa cum să rugat vameșul: Dumnezeule, milostiv, fii mie, păcătosului și Dumnezeu știe cum să te ajute. Căutați, spune, Domnul, mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă! Hristos a strigat către cei care au trăit cu multe păcate ,,Veniți către Mine toți cei împovărați și osteniți și eu vă voi odihnii”( Matei 11, 28). Dumnezeu ne cheamă la Sine, nu ne respinge, chiar dacă omul are mulțime de păcate, cu atat mai mult să ne îndreptăm pașii spre El, căci spune ,,nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoșii”( Matei,9,13). Orice s-ar întâmpla, totul se îndepărtează cu rugăciune, rugăciune îndepărtează necazurile omenești și dezrădăcinează păcatul. În rugăciunea Tatăl Nostru, în a șasea cerere “și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”(Matei, 6, 12), ni se amintește de păcate si acest lucru reprezintă începutul pocăinței noastre. După ce prin botez s-a șters păcatul stramoșesc, ne învrednicește iarăși de iertare după ce păcătuim, Hristos ne învață și ne poruncește să cerem iertarea păcatelor, ne învăța că putem să dobândim iertare și ne arată că și după botez putem să ne curățim de păcate, de accea a pus în rugăciunea Tatăl Nostru și cererea de iertare a păcatelor. Astfel noi facem începutul iertării noastre. Dumneze ne face stăpânii ai propriei pocăințe, răspunzători a-i sentinței, și ne spune ,,După cum ai judecat așa te judec și Eu! Dacă ierți pe aproapele tău, te voi ierta și eu!”.
III.5.Postul
Porunca dată omului în rai este o poruncă de ”post”. ,,Din tot pomul să mâncați, numai din pomul conștiinței binelui și răului să nu mâncați”( Facere 2, 16-17). Dacă în rai a fost neapărat nevoie de post cu atât mai mult în afara raiului, cu atât mai necesar este postul în cadrul pocăinței omului, odată începută lupta împotriva poftelor, patimilor și a dracilor. Postul îi ridică la înălțime pe toți aceia pe care Dumnezeu îi găsește cu dragoste de post. Moise și Ilie doi dintre cei mai reprezentativi profeți ai Vechiului Testament, deși aveau multă îndrăznire către Dumnezeu, atunci când vroiau să se apropie de Dumnezeu și să-I vorbească fugeau în mâinile postului. Dumnezeu încă de la începutul lumii a dat omul în brațele postului. Dumnezeu a arătat tăria postului, atunci când după pronunțarea sentinței, a osândei asupra unui întreg popor, asupra ninivitenilor din cauza păcatelor, postul i-a zmuls din mâinile morții pe aceștia. Odată întors Iona în cetate a spus ninivitenilor decizia lui Dumnezeu de a pierde cetatea, odată ce locuitorii cetăți au auzit cea ce Iona le-a zis, aceștia s-au grăbit îndată la post, peste tot se vedeau haine de pocăința până și împăratul a coborât de pe tron și a schimbat veșmântul de porfiră cu cel al pocăinței. Dumnezeu s-a mulțumit cu o pocăința de trei zile pentru un noian atât de mare de păcate, acestea s-au întâmplat pentru că și noi oamenii să nu cădem în deznădejde chiar dacă am păcătuit de mii de ori. Astfel după cum un om nepăsător nu face mare lucru chiar dacă ar avea mult timp de pocăință, din cauza nepăsării lui, tot așa cel cu minte întregă, cel care se pocăiește cu mult zel poate șterge într-o clipită păcatele a ani întregi. Avem exemplu și pe Petru care deși s-a lepădat de Hristos de trei ori nu a avut nevoie de ani de zile să fie iertat, ci doar de o pocăința sinceră, de un plâns plin de amar de după cum ne relatează și evanghelistul Matei. Nici un cuvânt nu poate înfățișa cât de mare a fost puterea lacrimilor lui, nu doar că Hristos l-a iertat ci i-a încredințat și conducerea Bisericii. Astfel nici noi oamenii să nu ne pierdem nădejdea în iertarea păcatelor noastre de către Hristos, căci mai grav este a rămâne în păcat, de a nu te ridica după ce ai căzut. ,,Nimic nu este atât de greu și apăsător ca păcatul, astfel și David descrie firea păcatului prin cuvintele”. ,, Păcatele mele au covârșit capul meu, că o sarcină grea să îngreuiat peste mine”( Psalmi, 37, 5). ,,Însoțit de post a intrat și Daniel în groapa cu lei și ai ieșit de acolo de parcă ar fi fot între oi, asemănător cu Daniel însoțiți de post au fost și cei trei tineri care au intrat în cuptorul de foc din Babilon și au ieșit din cuptor cu trupurile mai strălucitoare decât focul. Postul trebuie prețuit și primit cu brațele deschise, postul este indispensabil atunci când dorim să îmbrățișăm pocăința și să ștergem patimile și păcatele din sufletul nostru, postul potolește furia patimilor, face liniște în gândurile noastre, ne aduce libertatea”. Sfântul Ioan Gură De Aur îmbărbătează și îndeamnă în omilia sa despre Profetul Iona și despre post pe cei ce se fug de post ca de un leu înfricoșător, și spune că postul ne eliberează de nenumărate răutăți, iar folosul adus de post nu trebuie pierdut prin îmbuibare și băutură. Asemănător este atunci când un om se simte rău și dorește să ia un medicament pentru a scăpa de acea durere (stomacala), manâncă mai întâi mâncăruri nesănătoase, iar apoi deșii simte amărăciunea medicamentului, acesta nu mai are nici un efect în tratarea dureri. La fel este și cu sufletul omului atunci când se pregătește să țină post, scapă mai întâi în mâncare și băutura fără limită , pentru că a doua zi să primească doctoria postului, însă, acesta nu poate să-și facă efectul asupra omului din cauza necumpătării omului. Dar dacă acesta doctorie este luată cu trezvie sufletească și cumpătare trupească, ea va putea să-și facă efectul și să curețe păcatele săvârșite de noi. Sfântul Ioan Gură De Aur îndeamnă să nu intre oamenii în post beți s-au amețiți și nici după terminarea postului să scape omul din nou în îmbuibare cu mâncare și băutură , ca să nu fie precum trupul slab care împins mai tare, cade. Un alt lucru afirmat de Sfântul Ioan Gură De Aur este acela ca postul este benefic și pentru sănătatea trupească, iar pentru a întări și acesta afirmație el îndeamnă să întrebăm doctorii, căci și doctorii prescriu oamenilor și sunt adepții cumpătării, ei văd că dintr-o viață plină de excese provin nenumăratele boli, ,,înfrânarea mama sănătății". Astfel după spusele Sfântului Prarinte postul este o cale de care omul se ajută în demersul său de pocăința sinceră, el ne arată puterea postului în viața unui om, recurgând la exemple din Sfânta Scriptură. Așadar postul reprezintă în opinia Sfântului Părinte calea cu ajutorul căruia omul își continua parcursul sau pe drumul pocăinței. Totodată el ne mai arăta ca postul este esențial pentru suflet și nu numai, ci și pentru trup.
IV. FOLOSUL POCĂINȚEI
IV.1.Iertarea Păcatelor
,,Dumnezeu îi ia pe păcătoșii care se pocăiesc, plini de mii și mii de păcate, plini de buboaie, și-i îi vindecă atât de desăvârșit, că nu le mai rămâne nici urmă de păcate, că nu le mai rămâne semn , că nu le mai rămâne mărturie" Odată ce omul păcătos a intrat pe drumul pocăinței, Dumnezeu îl primește cu brațele deschise și îi arata nemărginita sa iubire încât, oricât de multe păcate ar avea , El îi vindecă de mulțimea păcatelor lor și le radă sănătatea sufletească de care au atâta nevoie. Sfântul Ioan Gură De Aur spune că ,,pocăința deschide cerul, pocăința ne băga în rai, pocăința biruie pe diavol". Din aceste cuvinte ale Sfântului Ioan Gură De Aur observăm puterea pe care-o are pocăința în fața diavolului și câtă trecere are ea în fața lui Dumnezeu. Ea putând să deschidă cerul și să-l ducă pe păcătos în fața lui Dumnezeu, acesta fiind cel mai minunat rod pe care pocăința poate să-l săvârșească cu sufletul omului. Acest lucru reprezentând cea mai mare bucurie a omului care a intrat pe calea pocăinței, știind că are la îndemâna cel mai rapid vehicul care să-l ducă în inima raiului. Intrarea omului în rai cu ajutorul pocăinței reprezintă cel mai mare rod și folos al pocăinței. ,,După cum praful fin nu poate sta în fața unui vânt foarte puternic, tot astfel nici mulțimea poftelor nesăbuite nu va putea sta în fața puterii căinței: în momentul în care căința va pătrunde puternic în sufletul omului, poftele pier și se împrăștie mai repede decât praful și fumul”. Sfântul Ioan Gură De Aur arată puterea și rodul căinței adevărate izvorâte din sufletul omului. Afirmă că odată ajunsă căința adevărată în sufletul omului, se realizează o curățenie totală rezultând din acesta dispariția poftelor și păcatelor ce au împânzit sufletul. Sfântul Ioan Gură De Aur realizează în cuvintele de mai sus o comparație în care arata adevărata forță a pocăinței și rodul rezultat din aceasta, comparând puterea căinței cu puterea vântului în fața prafului și a fumului. În continuare Sfântul Părinte continuă evidențiera folosului pocăinței și puterea acesteia în fata poftelor ,,când binele acesta, căința cuprinde cu adevărat sufletul oamenilor, atunci el are atâta putere de distrugere a răutăților pe câtă putere are focul asupra spinilor". Pocăința reprezintă în concepția Sfântului Ioan Gură De Aur bucuria iertării, el vede pocăința ca un leac pentru sufletul omului, despre care spune că va aduce mare vindecare și tămăduire sufletelor noastre încât nu va mai rămâne nici o urmă de suferința creată de păcat și face o comparație cu boala trupului. Care deși este bolnav și se tratează cu doctoriile prescrise de medic, tot va rămâne în trup o urmă cauzată de boală. ,,Iertarea păcatelor este izvor al mântuirii și răsplată a pocăinței. Mare, într-adevăr, a fost căderea lui Petru , ca lepădarea de Iisus este un păcat fără de asemănare, totuși, după un păcat atât de mare, Hristos l-a pus din nou în cinstea de mai mare și i-a încredințat conducerea bisericii. Și, cea ce e mai mult decât orice, este ca Petru ne-a arătat că are pentru Stăpân o dragoste mai mare decât toți apostolii". Sfântul Ioan Gură De Aur, prezintă, ca rod al pocăinței bucuria pe care o primește sufletul omului atunci când odată primită iertarea din partea lui Dumnezeu, dându-l exemplu pe Petru care s-a căit cu lacrimi multe, atunci când, după ce și-a dat seama că s-a lepădat de Iisus. Cu toate acestea a fost iertat de către Hristos. Bucurându-se și întărindu-și credința și iubirea față de Dumnezeu. Folosul dobândit prin pocăința ne este arătat de Sfântul Ioan Gură De Aur atunci când ne prezintă bucuria dobândită de către Sfântul Apostolul Pavel care a ajuns din prigonitorul Bisericii cel mai iubit și înțelept propovăduitor al ei, datorită pocăinței sale și a iertării pe care a primit-o de la Dumnezeu Un alt exemplu pe care ni-l oferă Sfântul Ioan Gură De Aur este cel al vameșului care s-a bătut în piept, mărturisindu-și păcatele, iar rodul acestui fapt este îndreptarea mai mare decât a fariseului. Sfântul Ioan Gură De Aur ne oferă și exemplul tâlharului de pe cruce și cea ce a obținut acesta. El a primit sălășuirea în rai, iar acest lucru s-a datorat câtorva cuvinte, cu ajutorul carora si-a șters toate păcatele pe care le-a săvârșit, nu puține și nici ușoare, săvârșind omor și tâlharii. Cu toate acestea, el a obținut intrarea în rai datorită pocăinței sale sincere și desăvârșite. Iisus spunându-i: ,,Astăzi vei fi cu Mine în rai"(Luca, 23, 43) Sfântul Părinte mai subliniază și odihna pe care Dumnezeu a spus că ne-o va da ,,Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi" (Matei, 11, 28). Sfântul Ioan Gură de Aur dorește să ne arate că Dumnezeu nu face diferențiere între copii Săi, ci, toți cei osteniți și împovărați sunt chemați la El, ca să ofere lor mântuire și odihna veșnică în împărăția Sa. ,,Noi încă de pe aici să lepădăm toate păcatele cele săvârșite, ca să ne putem înfățișa cu sufletul curat la scaunul judecății lui Hristos și să dobândim împărăția cea cerească". Sfântul Iona Gură De Aur redă exact folosul suprem dobândit de către om, acel om care îmbrățișează pocăința pe acest pământ. În acest sens el îndeamnă lepădarea de păcatele care au împânzit sufletul omului, acest fapt să se realizeze în viața pământească, pentru a putea obține folosul cuvenit, folosul suprem în viața de pe urmă. Folosul ce va fi dobândit îl reprezintă Împărăția lui Dumnezeu. Pentru a putea dobândi folosul suprem, trebuie, mai întâi să primim folosul pământesc, anume, iertarea păcatelor, acest folos și rod al pocăinței omului, pe care Sfântul Ioan Gură De Aur îl înfățișează ca fiind indispensabil în vederea primirii noastre de către Dumnezeu în împărăția cerurilor. ,,Să ne rănim inimile noastre, să ne plângem păcatele noastre, așa cum ne poruncește Iisus Hristos, să fim cuprinși de întristare la amintirea păcatelor noastre, și să ne reamintim exact în sufletele noastre toate greșelile pe care le-am făcut până acum, să ne aplecăm cu toată durerea și grijă ca să ne spălăm în întregime. Căci Dumnezeu ne-a dăruit prin aceea cai bune și mijloace bune" . Căința adevărată săvârșită de către om îi aduce acestuia iertarea tuturor păcatelor, însă, aceasta căința trebuie făcută cu tot sufletul vărsând lacrimi pentru păcatele ce le-am săvârșit. Sfântul Ioan Gură De Aur ne arată porunca dată de Iisus Hristos, omul fiind îndemnat să se întristeze la aducerea aminte a păcatelor sale, să-și rănească inima prin lacrimi, acestea pentru ca omul să obțină iertarea păcatelor pe care le-a săvârșit, deoarece Dumnezeu ne-a dăruit căi și mijloace ca oamenii să ajungă să primească iertarea păcatelor. ,,A-și aminti adesea în inima și mintea să păcatele sale, și a se învinuii, este cea ce slujește nu puțin la reducerea grozăviei păcatului. Dar iată un al doilea mijloc de a-și spăla păcatele sale, încă mai eficace; nu vă mâniați deloc împotriva celui ce v-a supărat, iertați tot ce v-a greșit cineva împotriva voastră ". Un alt mod prin care omul poate să obțină iertarea păcatelor constă în aducerea aminte a păcatelor pe care le-a făcut și de a se învinovății permanent pentru fiecare păcat pe care l-a săvârșit. Iar pentru ca iertarea păcatelor să fie deplină și ca bucuria iertării să fie nemăsurabilă, trebuie după gândirea Sfântului Ioan Gură De Aur să fie iertate și uitate toate câte ne-a greșit cel de lângă noi, acestea pentru ca și oamenilor să le fie iertate toate cele săvârșite împotriva noastră de către Dumnezeu. ,,Răscumpărați păcatele voastre prin milostenie, și nedreptățile voastre prin fapte de mila către cei săraci" (Daniel, 4, 24). Pe lângă acest citat pe care Sfântul Ioan Gură De Aur îl dă oamenilor, el enumeră și celelalte căi prin care omul poate sa obțina rodul pocăinței și anume iertarea tuturor păcatelor. Rugăciunea, postul, blândețea și iubirea față de aproape sunt căile pe care Sfântul Părinte le aduce in fata oamenilor ca fiind indispensabile pentru a le fi iertate păcatele. ,,Rugăciunea deasă, și stăruința către rugăciunile care se fac către Dumnezeu, pe aceasta postul o egalează, dacă el este unit cu blândețea și cu iubirea față de aproapele, nu este o ușoară mângâiere, el contribuind la iertarea păcatelor, el stinge focul mâniei lui Dumnezeu. Să mergem dar în aceste căi; dacă nu vom înceta să mergem, dacă vom folosi tot timpul nostru în toată grija noastră pentru aceste practici, nu numai că vom spăla păcatele noastre trecute, ci ne vom câștiga o comoară mare pentru cealaltă lume. Căci nu-i vom da nici o putere diavolului, nu ne vom lăsa purtați nici de mânie, nici de curiozitate nestăpânită. Ahab, acest împărat necredincios, pentru că a simțit amărăciunea și acul păcatului, mergea cu capul plecat, foarte mâhnit și întristat; iată pentru ce s-a îmbrăcat el în sac și varsă râuri de lacrimi. Dacă facem la fel, dacă plângem la fel, ca Zaheu vom risipi nedreptățile și păcatele noastre, noi vom obține iertarea. Am făcut multe păcate! Cum voi putea să mă mântuiesc? Tu nu poți Stăpânul tău poate! Și într-adevăr, încât să-ți șteargă păcatele. Uite-te cu luare aminte la tot ce-ți spun! Așa îți șterge Stăpânul păcatele, că nu mai rămân nici urmă de păcat! Cu trupurile rănite nu-i cu putință asta; ci oricât de mult s-ar strădui doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvârșit.Te lovești la fată; rana s-a tămăduit, dar rămâne urmă, mărturia rănii, și ea strica frumusețea chipului și se străduiește mult doctorul să șteargă urmă, dar nu poate.; i se împotrivesc și slăbiciunea firii omenești, neputința artei medicale și neputința doctorilor. Dar când Dumnezeu șterge păcatele nu lasa nici urmă, nici nu îngăduie să rămân semn, ci , o dată cu sănătatea, dăruiește și frumusețea, odată cu izbăvirea de pedeapsa da și dreptate și-l face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul ce nu a păcătuit. Dumnezeu pierde păcatul și-l face să nu mai fie, nici să nu mai revină, atât de desăvârșit îl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn, nu tu mărturie, nu tu dovada!".
V. POCĂINȚA, MĂRTURISIREA ȘI PRIMIREA SFINTEI EUHARISTII
V.1. Modul Săvârșirii Pocăinței si primirea Sfintei Euharistii
Pentru că pocăința să fie deplină și pentru că sufletul omului să obțină folosul cel mai de preț pe acest pământ, iertarea păcatelor, și rodul suprem în viața de apoi, sălășluirea în ,,inima lui Dumnezeu” în rai, omul trebuie să-și mărturisească fiecare păcat pe care l-a săvârșit în viața sa, dar și hotărârea de a nu mai repeta acele păcate. Sfântul Ioan Gură De Aur arată modul prin care omul trebuie să săvârșească pocăința și ce rol au Mărturisirea și primirea Sfintei Euharistii în viața acestuia. ,,Sfântul Ioan Gură De Aur nu socotește potrivită mărturisirea publică. Însă îi sfătuiește pe credincioșii să se adreseze preoților, care au puterea sa ierte păcatele. Taina Pocainței dă omului posibilitatea nu numai să stabilescă echilibru în ființa sa zadruncinată de păcat , ci ii aduce și liniștea . Cere însă sinceritate”. ,,Spune-ți păcatele tale unul câte unul ca să știi pentru care păcat îți iei iertare de la Dumnezeu și că astfel să-I fi recunoscător Binefăcătorului tău. Când superi pe vreun om rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui și chiar pe slugile lui, cheltuiești bani, pierzi zile întregi ducându-te la ușa lui și rugându-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge o dată, de două ori, chiar de mai mult ori, să nu te descurajezi, ci, fiind mai neliniștit, să îți mărești și mai mult rugămintea; Dar când supăram pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne îmbătăm și ne căutăm de treburile noastre. Când îl mai putem face milostiv? Și cum să nu-L supărăm mai mult? Că Îl facem Să se supere și Să se mâine și mai mult când nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea merităm să fim acoperiți de pământ, să nu mai vedem soarele, nici să ne pocăim. Și totuși Dumnezeu când se mânie pe noi, nu o face cu ură și cu dușmănie, ci vrând să ne atragă mai mult la El. Dacă ți-ar face mereu bine, deși îl insulți, L-ai disprețui mai mult. Dar ca să nu faci asta, își întoarce ceva vreme fața de la tine ca să te aibă necontenit alături de El" . Sfântul Ioan Gură De Aur face o paralelă între modul oamenilor de a se raporta la relația dintre ei și semeni lor cât și modul prin care aceștia se raportează la Dumnezeu, atunci când la mijloc este vorba de o greșeală facută atât în fața celor apropiați cât mai ales în fața lui Dumnezeu, atunci când mintea este izolată si nu are ca ținta finală desăvâșirea, dar și atunci când la mijloc este un păcat în fața lui Dumnezeu. El îndeamnă la fel ca mulți alți Sfinți Părinți, ca omul să-și mărturisească fiecare păcat în fața lui Dumnezeu, pentru a putea primii iertare din partea Lui. Făcând referire la modul prin care omul se zbate să fie iertat de către omul de lângă el, cel pe care l-a supărat, accesând toate posibilitățile, mijloacele de care dispune pentru a fi iertat, bani, prieteni. Sfântul Ioan Gură De Aur arată faptul că omul rămâne cu mintea izolată doar pe teritoriul palpabilului, concretului fiind interesat să-și resolve in principal relația lui cu ceilalți oameni, neinteresându-l de relația transcendentă, relația cu Dumnezeu, relație care o lasă la limita derizoriului, a indiferenței ca și cum aceasta relație nu ar exista. Dumnezeu își întoarce fața de la noi ca noi să ne întoarcem fața către El, și ca prin pocăința sinceră să ne apropiem de El, și să ne răscumpărăm starea de odinioară, starea sufletului lipsit de păcat. ,,Să avem, deci, încrederea în iubirea Sa de oameni și să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care nu ne mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră: Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecății, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă nu o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi și nu vom avea nici o nădejde de iertare". Sfântul Ioan Gură De Aur arată că mai bine este a ne cere iertare aici în viața aceasta, căci nu vom mai fi prezenți la judecata, atâta timp, cât prin mărturisirea păcatelor, omul obține iertarea cea mult râvnită de la Judecător. ,,Înfricoșător este scaunul acela de judecată, osânda de neînlăturat, iar chinul de nesuferit. Dacă vrei să nu fi pedepsit nici aici, judecate singur, cere-ți singur socoteală de faptele tale! Ascultă ce spune Pavel ,,Dacă ne-am judeca pe noi înșine, n-am mai fi judecați"(1 Corinteni, 11, 31).Sfântul Ioan Gură De Aur fiind întrebat, cum ar fii posibil ca omul să se judece pe sine, el răspunzând zice: Plângi, suspină cu amar, smerește-te, chinuiește-te, adu-ți aminte de păcatele tale, unul câte unul. Nu mic mijloc de pedepsire este acesta. Dacă ai ajuns la zdrobirea inimii, atunci știi că prin acesta mai cu seamă se pedepsește sufletul. Dacă ți-ai adus aminte de păcatele tale, atunci știi câte durere se naște aici. De aceea Dumnezeu dă unei astfel de pocăințe ca răsplată îndreptățirea, spunând: ,,Spune tu mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi"( Isaia, 43, 26). Nu-i puțin lucru pentru îndreptarea ta adunarea în minte a tuturor păcatelor tale, întoarcerea lor și pe o parte și pe alta după felul lor, și trecerea lor pe dinaintea ochilor tăi. Cel care face acest lucru ajunge la o atât de mare zdrobire de inimă, că socotește ca nici nu merită să mai trăiască. Iar cel care a ajuns la o astfel de socoteală va fi mai moale ca ceara .Nu-mi vorbi mie numai de desfrânare, nici de adulter, nici de păcate recunoscute de toată lumea ca păcate, ci adună în mintea ta uneltirile tale ascunse, calomniile, grăirile de rău, deșertăciunile, pizmuirile tale și toate păcatele la fel ca acestea! Ca și pentru aceste păcate nu vei suferii mica pedeapsă. Cel care ocăraște se duce în iad ,,oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă”(Matei, 5, 22), bețivul nu are parte de împărăția cerurilor ,, nici furii, nici lacomii, nici betivii..nu vor mostenii imparatia lui Dumnezeu”( 1Corinteni, 6, 10), cel care nu iubește pe aproapele sau supară atât de mult pe Dumnezeu, ca nici mucenicia nu-i este de vreun folos, cei care nu poartă grijă de ai săi s-a lepădat de credința ,, Dacă însă cineva nu poartă grijă de casnicii săi , s-a lepădat de credința și este mai rău decât un necredincios”( timotei 5,8), cel care disprețuiește pe săraci este aruncat în foc. Nu socoti, dar mici aceste păcate, ci adună-le pe toate și scrie-le ca într-o carte. Dacă le scrii, Dumnezeu ți le șterge, după cum dacă tu nu le scrii, Dumnezeu ți le și scrie și te și pedepsește. Este, dar, cu mult mai bine ca păcatele noastre să fie scrise de noi, și să ne fie șterse de sus, decât , dimpotrivă, ca noi să le uităm, iar Dumnezeu să ni le pună înaintea ochilor noștrii în ziua cea înfricoșătoare. Așadar ca să nu se întâmple acestea, să trecem pe dinaintea conștiinței noastre cu toată luare aminte toate păcatele noastre și vom vedea atunci că suntem vinovați de multe păcate". ,,Să ne îndepărtăm de acesta viața păcătoasă și stricată. Că nu-i cu putință să te pocăiești și să te și desfătezi". ,,Dumnezeu a arătat cum iartă păcatele; deci, pentru ce, lăsând acea cale, vă deschideți o alta? Au păcătuit odinioară ninivitenii, și au făcut de acestea care și voi ele faceți acum, însă să vedem cu ce s-au folosit. După cum se întâmpla cu cei bolnavi, ca mulți doctori îi văd și multe doctorii le scriu, însă cel înțelept nu se gândește ce anume a făcut cel bolnav ci ce anume l-a folosit, tot asemenea trebuie să ne gândim și în cea de față. Deci ce a folosit pe varvarii aceia? Și-au rânduit post în păcatele lor, ba încă și-au rânduit un post foarte aspru, și-au rânduit îmbrăcăminte cu sac, cu cenușa pe cap cu bocete, cu culcarea pe pământ, dar și-au rânduit și schimbarea vieții. Dar să vedem ce anume din acestea i-a făcut sănătoși. Și de unde am putea știi?, zici tu. Dacă nu ne vom duce la doctor, dacă nu-l vom întreba pe dânsul. Nu va ascunde nimic de noi, ci totul ne va spune. Dar mai drept grăind, pentru ca nimeni să nu fie care să nu știe și nici să aibă trebuință de a i se spune, el a și scris doctoria ce i-a ridicat pe dânșii din boala. Care e acea doctorie? Și au văzut pe Dumnezeu, zice, și s-au întors fiecare din calea s-a cea vicleană, și s-a pocăit de relele pe care le grăise să le facă lor (Iona 3, 10). Nu zice că a văzut postul lor cel îndelungat, nici sacul, nici cenușa ce-și puseseră în cap. Acestea nu le zic nu surpând postul să nu fie una ca aceasta! ci îndemnând ca o dată ca postul să se facă și cea ce este mai bun decât postul, adică acea de a se depărta cineva de toată răutatea. A păcătuit și David. Să vedem cum s-a pocăit și acesta. Trei zile a șezut pe pământ și aceasta o făcea nu pentru păcatele sale, ci pentru fiul său care era ca beat de patimă; pe când păcatul în alt chip l-a curățit, prin smerita cugetare, prin zdrobirea inimi, prin umilința sufletului, prin faptul că nu a mai căzut în acele fapte, că își amintea întruna de ele, că suferea cu mulțumire toate cele ce veneau asupra-i, că îi cruță pe cei ce-l întristau, și nu numai că nu se răzbuna împotriva celor ce meșteșugeau rele împotriva să și încă și pe cei ce voiau să facă aceasta îi împiedicau. Când, de pildă, Semei arunca asupra lui cuvintele cele mai batjocoritoare. Căci el avea inima zdrobită și smerită ceea ce mai vârtos i-au și curățit păcatele. Aceasta este adevărata mărturisire, aceasta este adevărată pocăință. Dar dacă noi postind, vom fii îngâmfați, nu numai ca cu nimic nu ne vom folosi, ci chiar ne vom vătăma și mai mult". ,,Când ne este bolnav trupul, facem totul și ne zbatem ca să scăpăm de suferințe; dar când ni-i bolnav sufletul, amânăm și nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupești, pentru că pentru noi sunt fără importanță cele necesare, iar cele fără importanță, necesare. Lăsăm izvorul păcatelor și curățim râurile. Ca pricina bolilor trupești este păcatul cuibărit în suflet a arătat-o slăbănogul de treizeci și opt de ani, bolnavul coborât prin acoperiș (Luca, 5, 18-25), iar înainte de toți Cain (Facere, 4, 8). Dovezi despre adevărul acesta găsești câte vrei și unde vrei. Să secăm, dar, izvorul păcatelor și vom opri toate pâraiele bolilor trupești. Nu vei pune capăt numai bolilor, ci și păcatului; și păcatului mai mult decât bolii, pe cât este sufletul mai bun decât trupul. Să ne ducem, dar, la Hristos și acum; să-L rugăm să ne întărească slăbănogitul nostru suflet; și, lăsând la o parte toate cele trupești, să-I vorbim numai de cele duhovnicești. Iar dacă le vrei neapărat și pe cele trupești, îngrijește-te de ele după cele duhovnicești. Nu disprețui păcatul, pentru că nu simți dureri când păcătuiești, ci tocmai de aceea mai ales suspină, că nu simți dureri. Și nu simți dureri, nu pentru că nu te mușcă păcatul, ci pentru că sufletul, fiind plin de păcate, nu simte mușcătura. Gândește-te la cei care au conștiință propriilor lor păcate, că se vaită mai cumplit decât cei tăiați și arși cu fierul înroșit; și câte nu fac, câte nu suferă, cât nu plâng și se tânguie, numai ca să scape de chinurile conștiinței? N-ar face-o, dacă nu i-ar durea sufletul. ,,Deci cel mai bun lucru este să nu păcătuiești, iar dacă păcătuiești, să simți păcatul și să te îndrepți. Dacă nu simțim păcatele, dacă nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum Îi vom cere iertare de păcate? Când tu, cel ce păcătuiești, nici asta nu vrei să știi că ai păcătuit, pentru care păcate Îl rogi pe Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le știi? Iar dacă nu știi ce păcate îți iartă Dumnezeu, cum poți ști măreția facerii Lui de bine? Spune-ți, dar, păcatele tale unul câte unul, ca să știi pentru care păcate iei iertare de la Dumnezeu și că astfel să-I fii recunoscător Binefăcătorului tău. Când superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui și chiar pe slugile lui, cheltuiești bani, pierzi zile întregi, ducându-te la ușa lui și rugându-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge o dată, de două ori, chiar de mai multe ori, să nu te descurajezi, ci, fiind mai neliniștit, să îți mărești și mai mult rugămintea; dar când supărăm pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne îmbătăm și ne căutăm de treburile noastre. Când Îl mai putem face milostiv? Și cum să nu-L supărăm mai mult? Că Îl facem să Se supere și să Se mânie și mai mult când nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea meritam să fim acoperiți de pământ, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, ca având un Stăpân atât de ușor de împăcat, Îl mâniem; și mânindu-L, nici nu ne pocăim. Și totuși Dumnezeu când Se mânie pe noi, n-o face cu ură și cu dușmănie, ci vrând să ne atragă și mai mult la El. Dacă ți-ar face mereu bine, deși Îl insulți, L-ai disprețui mai mult. Dar ca să nu faci asta, Își întoarce putină vreme fața de la tine, ca să te aibă necontenit alături de El. Să avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni și să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăință nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui: Să întâmpinam fața Lui întru mărturisire (Psalmi, 94, 2), să plângem, să ne tânguim”. ,,De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecății, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi și nu vom mai avea nici o nădejde de iertare". ,,Nimeni din cei care nu și-au șters aici pe pământ păcatele, nu poate scăpa dincolo de pedeapsă; ci, după cum cei din închisori sunt duși cu lanțurile lor la tribunal, tot așa toate sufletele, când pleacă de aici, sunt duse la înfricoșătorul scaun de judecată, având în jurul lor fel de fel de lanțuri de păcate. Viața de aici nu-i deloc mai bună decât o închisoare; ci după cum atunci când intrăm în locașul acela îi vedem pe toți înlănțuiți cu lanțuri, tot așa și în lume, dacă am îndepărta tot învelișul care acoperă fața lumii și al oamenilor, am intra în viața fiecăruia, în sufletul fiecăruia, atunci am vedea că fiecare este înlănțuit cu lanțuri mai grele decât cele de fier; dar mai ales, dacă ai intra în sufletele bogătașilor, ai vedea că sunt cu atât mai înlănțuiți cu cât sunt mai bogați. După cum pe un întemnițat îl nefericești când îl vezi legat la gât și la mâini, iar adeseori cu cătușe la picioare, tot așa și pe bogat, când îl vezi înconjurat de bogații nenumărate, nu-l socoti bogat pentru că are bogății, ci nefericit, tocmai din pricina lor! În afară de aceste lanțuri, mai are și crud temnicer: urâta dragoste de bani, care nu-l lasa să treacă pragul închisorii; îi pune în butuci picioarele, pune străjeri la poarta temniței, zidește alte porți, pune noi zăvoare și-l aruncă tocmai în fundul temniței, convingându-l să se bucure chiar de aceste lanțuri, ca să nu mai aibă nici o nădejde de scăpare din relele ce l-au cuprins. Ce bine ar fi de-ai putea citi gândurile sufletului lui! I-ai vedea sufletul nu numai înlănțuit, ci și murdar, întinat și plin de stricăciuni! Nici plăcerile trupești nu sunt mai bune decât dragostea de bani și de avere, ba chiar mai rele, pentru că pângăresc și trupul împreuna cu sufletul și aduc, și peste unul și peste altul, nenumărate boli. Înfricoșător este scaunul acela de judecată, osânda de neînlăturat, iar chinul de nesuferit. Dacă vrei să nu fii pedepsit nici aici, judecă-te singur, cere-ți singur socoteală de faptele tale! Ascultă ce spune Pavel: ,,Dacă ne-am judeca pe noi înșine, n-am mai fi judecați”(1 Corinteni. 11, 31). De aceea Dumnezeu dă unei astfel de pocăințe ca răsplată îndreptățirea, spunând: ,,Spune tu mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi!”(Iesire. 43, 26) Cine nu-i lipsit de lăcomie? Să nu-mi vorbești mie de o lăcomie măsurată, ci gândește-te ca și pentru această mică lăcomie vom fi pedepsiți. Și pocăiește-te! Cine nu ocăraște? Dar și ,,ocara te arunca în iad (Matei, 5, 22). Cine n-a vorbit de rău în ascuns pe semenul său? Dar și vorbitul de rău te lipsește de împărăția cerurilor. Cine nu s-a mândrit? Dar și omul mândru este mai necurat decât toți. Cine nu s-a uitat cu ochi pofticioși? Dar și acesta a săvârșit adulter (Matei, 5, 28). Cine nu s-a mâniat pe fratele său în zadar? Dar și acesta este vinovat sinedriului (Matei, 5, 22). Cine n-a jurat? Dar și jurământul este de la cel rău (Matei, 5, 34-37). Cine n-a jurat strâmb? Dar și jurământul strâmb e mai mult decât de la cel rău. Cine n-a slujit lui mamona? Dar și acesta a căzut din adevărata robie, cea întru Hristos (Matei, 6, 24). Pot să numesc și alte păcate mai multe ca acestea; dar sunt de ajuns și acestea și îndestulătoare să ducă la pocăință pe un om care nu are inimă de piatră și nu-i cu totul nesimțit. Dacă fiecare din aceste păcate arunca în iad, ce nu vor face adunate toate la un loc? Când mintea omului este stăpânită, ca de beție sau de nebunie, de un gând rău, greu îi este omului să se libereze dacă sufletul nu-i deosebit de puternic. Cumplit lucru, cumplit lucru este când faci loc în suflet patimilor rele! De aceea trebuie să le îndepărtăm prin orice mijloc și să nu le lăsăm intrare liberă; când ajung de pun stăpânire pe suflet și-l biruie, dau naștere la mare vălvătaie, ca și focul ce cade pe lucruri care se aprind ușor. Vă rog deci să faceți totul ca să le opriți intrarea. Să nu băgați în sufletul vostru orice păcat, mângâindu-vă cu acest gând fără de folos, spunând: Ce lucru mare e fapta aceasta, ce mare lucru cealaltă? De aici se nasc mii și mii de rele. Ca diavolul, ticălos fiind, pentru a pierde pe oameni se folosește de multă viclenie, de multă stăruință, de mult pogorământ. Își începe atacul cu lucruri mici. Să-ți dau câteva pilde. A vrut să-l facă pe Saul să asculte minciunile unei vrăjitoare (1 Regi 28,7). Dar dacă l-ar fi sfătuit dintru început la asta, Saul nu l-ar fi ascultat. Cum l-ar fi ascultat când Saul a gonit pe vrăjitoare? (1 Regi 28,3). De aceea diavolul se strecoară în sufletul lui pe nesimțite, încetul cu încetul. Mai întâi îl face să nu asculte de Samuil; apoi îl face să aducă lui Dumnezeu arderi de tot când nu era Samuil de fată; iar când a fost ținut de rău, răspunde că a fost silit să jertfească pentru că îl amenințau cumplit vrăjmașii. Și ar fi trebuit să plângă o astfel de fapta! El însa socotea că n-a făcut nici un rău. Dumnezeu îi poruncește apoi să nu cruțe pe amaleciți; dar el calcă și această poruncă. De aici au ieșit acele fapte îndrăznețe împotriva lui David și așa, pe nesimțite și încetul cu încetul, nu s-a mai putut opri din alunecușul sau până a ajuns de s-a aruncat pe sine însuși în prăpastia pierzării. De aceea trebuie să ne împotrivim de la început păcatelor. Chiar dacă diavolul s-ar opri la cele dintâi păcate ce le aduce asupra noastră, nici așa n-ar trebui să disprețuim aceste prime păcate; când însa sufletul e nepăsător, diavolul ne urcă și la mai mari păcate. Trebuie deci să facem totul ca să stârpim începuturile păcatelor. Să nu te uiți la păcat că este mic, ci să te gândești că ajunge rădăcină de mare păcat dacă nu-l iei în seamă. Iar dacă trebuie să vă spun ceva care să vă minuneze, este că păcatele mari nu au nevoie de atâta luare-aminte că păcatele mici și neînsemnate. Însăși natura păcatelor mari face ca să ne îndepărtăm de ele; cele mici însa, pentru că sunt mici, ne fac să fim nebăgători de seamă și nu ne îndeamnă să pornim cu hotărâre la stârpirea lor. De aceea și ajung repede mari, pentru că dormim. Aceasta o poți vedea și cu bolile trupului. Așa s-a născut în Iuda acel mare păcat. Dacă furtul banilor saracilor nu i s-ar fi părut mic păcat, n-ar fi ajuns să vândă pe Hristos. Dacă tirania slavei deșarte nu li s-ar fi părut iudeilor un păcat mic, n-ar fi alunecat să ajungă ucigători de Hristos. Și poți vedea ca toate păcatele se nasc așa.
De la niște păcate așa de mici ne duce vicleanul diavol la păcate mari; iar de la păcatele cele mari ne duce la deznădejde; și găsește diavolul cu aceasta o altă cale de pieire, nu mai mică decât cea de mai înainte. Că nu ne pierde atât de mult păcatul cât deznădejdea. Dacă cel care a făcut un păcat se trezește, își îndreaptă prin pocăința repede păcatul săvârșit; dar cel care se deznădăjduiește și nu se pocăiește nu se îndreaptă, pentru că n-a folosit leacurile pocăinței.
Diavolul ne mai întinde încă o a treia cursă cumplită. De pildă când păcatul îmbracă haina evlaviei.
Alții socotesc iarăși drept un mare câștig să se întristeze peste măsură pentru păcatele lor. Dar și aceasta este o viclenie diavolească; dovada Iuda; aceasta l-a făcut să se spânzure. De aceea și Pavel se temea pentru cel ce căzuse în desfrânare; se temea să nu pățească la fel și a sfătuit pe corinteni să-l smulgă iute din ghearele deznădejdii, ca nu cumva să fie doborât de mai multă întristare unul ca acesta (2 Corinteni. 2: 7). Apoi pentru a arăta ca o astfel de întristare prea mare este o cursă a diavolului, spune: Ca să nu ne lăsăm covârșiți de satana; că nu ne sunt necunoscute gândurile lui (2 Corinteni. 2: 11); că ne ataca el cu multă viclenie, ne spune Pavel. Dacă diavolul ar lupta împotriva noastră pe fata și deschis, victoria noastră ar fi ușoară și lesnicioasa; dar, mai bine spus, dacă suntem cu luare-aminte chiar ne va fi ușoară, ca Dumnezeu ne-a înarmat împotriva fiecăreia din aceste viclenii. Ascultă ce ne sfătuiește Hristos, pentru a ne convinge să nu nesocotim nici cele mai mici păcate! Ne spune: Cel ce zice fratelui său: Nebune, vinovat va fi gheenei(Matei,5, 22); și: ,,Cel ce se uita cu ochi desfrânați, a și săvârșit păcatul desfrânării(Matei, 5, 28) și vaita pe cei ce râd (Luca,. 6, 25). Pretutindeni stârpește începuturile și semințele păcatelor și ne spune că vom da socoteală de orice cuvânt deșert (Matei. 12, 36). Pentru aceasta Iov aducea jertfă lui Dumnezeu chiar pentru gândurile copiilor lui (Iov 1: 5). Despre a nu te deznădăjdui Scriptura spune: ,,Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce? (Ieremia. 8, 4); și iarăși: ,,Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Iezechel,18, 23); și: ,,Astăzi de veți auzi glasul Lui” (Psalmi. 94: 8). Sunt în Sfânta Scriptură și alte multe cuvinte și pilde de acest fel. Și ca să nu pierim din pricina unei false evlavii, asculta ce spune Pavel: ,,Că nu cumva să fie doborât de mai multă întristare unul ca acesta”(2 Corinteni. 2, 7).
Cunoscând, dar, toate acestea, să punem înțelepciunea Scripturilor în fața tuturor căilor care abat pe trândavi de pe drumul cel drept. Să nu spui: Ce mare lucru este dacă mă uit cu curiozitate la o femeie? Dacă săvârșești desfrânarea cu inima, repede o vei îndrăzni și cu trupul. Să nu spui: Ce mare lucru este dacă nu dau nimic de pomană săracului acestuia? Dacă nu dai acestuia, n-ai să dai nici celuilalt; iar dacă nu dai aceluia, n-ai să dai nici altuia. Iarăși să nu spui: Ce mare lucru este dacă poftesc lucrurile semenului meu? Vorbele acestea, vorbele acestea au dus la pieire pe Ahaav (2 Regi 21, 1-29). Și doar dăduse bani pe vie! Da, dar o cumpărase fără voia stăpânului ei. Nu trebuia să o cumpere cu sila, ci cu voia stăpânului viei. Dacă cel care a dat prețul cuvenit pe vie a fost pedepsit așa, pentru că a luat-o cu sila, ce osânda nu merita, oare, cel care nu dă nici prețul cuvenit, ba răpește și cu sila și mai trăiește și în vremea harului? Așadar, ca să nu fim osândiți, să nu ne mânjim cu silnicii și cu răpiri. Să ne ferim de păcate; și mai ales de începuturile păcatelor, ca să ne îngrijim cu toată râvna și de virtute". ,,Suspină când păcătuiești, iar nu când urmează a fi pedepsit, fiindcă aceasta dacă o faci nu înseamnă nimic, ci suspină că ai disprețuit pe Stăpânul tău, Cel atat de blând, Cel atat de blajin, Cel ce atât de mult te-a iubit pe tine, și a fost atât de legat de mântuirea ta, încât chiar și pe fiul sau l-a dat pentru tine. Pentru toate acestea deci suspină, și să o faci necontenit, fiindcă aceasta este adevărata mărturisire. Nu te arata astăzi vesel și mâine posomorât, apoi, iarăși vesel ci petreci întotdeauna în plâns și în zdrobire de sine. Rămâi deci făcând acestea necontenit, și fiind cu băgare de seamă la tine însuți, zdrobindu-ți inima, întocmai celui care, pierzându-și fiul său cel adevărat, l-ar jelii întruna.,, Rupeți-vă, zice, inima, iar nu veșmintele voastre"( Ioil2,13). Dar cel rupt nu se mai poate ridica în sus, cel zdrobit nu se mai scoală, inima zdrobită și smerită Dumnezeu nu o va defăima, (Psalmi. 50, 19). Măcar de ai fi înțelept, măcar și bogat, măcar și boier, rupe-ți inima nu o lăsa pe dânsa să cugete mari, nici să se îngâmfe . Căci cea ce e rupt nu se îngâmfa. Tot așa și tu smerește-te cu cugetarea. Gândește-te ca vameșul numai printr-un singur grai s-a îndreptățit, deși cea ce a spus nu era smerita cugetare, ci adevărata mărturisire. Deci dacă acesta are o atât de mare putere, dar încă smerita cugetare? Iartă păcatele celor ce îți greșesc ție, căci și lucrul acesta iartă păcatele. Și pentru cea dintâi zice: L-am văzut că au umblat posomorât pe căile sale și l-am tămăduit pe el (Iesire., 57, 17-18), și acesta a înmuiat mânia lui Dumnezeu în vremea lui Ahaav, iar pentru cea de- a doua zice : Iertați și se va ierta vouă. Dar mai este încă și altă cale care poartă aceasta doctorie pentru noi, adică defăimarea păcatelor cele săvârșite. Spune mai întâi fărădelegile tale, zice , ca să te îndreptățești (Iesire., 43,26). Și cel ce pătimește rele și mulțumește dezleagă păcatele, precum și milostenia care este mai mare decât toate. Deci număra doctoriile care vindeca rănile tale, și toate le pune necontenit: smerita cugetare, mărturisirea, nepomenirea de rău, a mulțumi lui Dumnezeu pătimind relele, a face milostenii cu bani și cu lucruri și a te ruga cu stăruință. Astfel văduva aceea a îmblânzit pe judecătorul nemilostiv și crud. Deci dacă aceea a îmblânzit pe cel crud și nemilostiv, cu tata mai mult tu vei îmblânzi pe cel crud și nemilostiv. Dar apoi este și o altă cale pe lângă cele de mai sus, aceea adică a lua apărarea celor nedreptățiți.,, Judecați, zice, pe cel orfan, și dați dreptate văduvei, și veniți să ne întrebăm, zice Domnul; și de vor fii păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi”(Iesire,1, 17-18). Deci de care răspuns am putea fi vrednici, având atâtea cai care duc la cer, și astfel de doctorii care vindeca rănile?” ,,Doresc să te convingi că pocăința poate și să te mântuiască . Chiar dacă te vei acuza pe tine însuți, dar, dacă nu faci să mărturisească acesta să se prefacă în fapte, nu vei putea pe viitor să te desparți de păcate. Nu poți să faci ceva cu râvnă și cu tăria trebuitoare dacă mai întâi nu ești convins tu însuți ca ceea ce faci o faci spre folosul tău.
Dacă plugarul n-ar aștepta secerișul după ce a aruncat semințele în pământ, n-ar mai lucra niciodată pământul. Care este omul care vrea să muncească degeaba dacă de pe urma muncii lui nu nădăjduiește nici un folos? Tot așa este și cu cel ce seamănă cuvinte, varsă lacrimi și-și mărturisește păcatele, dacă nu face aceasta cu nădejdea că va avea un folos de pe urma lor, nici nu va putea să se dezlipească de păcat, pentru că este lipit de păcatul deznădejdii. După cum plugarul care-și pierde orice nădejde de a mai culege roade de pe ogorul sau lasă să crească pe viitor toate buruienile care vatămă semănătura, tot astfel și cel care-și seamăn mărturisirea cu lacrimi, dar nu nădăjduiește nici un folos de pe urma mărturisirii lui, nu va putea să înlăture din calea lui tot ceea ce păgubește pocăința. Căci dacă murdărie trupească era, firesc este să te speli la baia publica. Dar dacă îți pătezi sufletul și îl faci necurat, căuta o curăție care să poată spăla petele lui. Care e baia care spala astfel de păcate? Izvoarele calde ale lacrimilor, suspinurile ce se ridică din adâncurile inimii, străpungerea necontenită a inimii, rugăciunile încordate, milosteniile, și milosteniile făcute cu mărinimie, a osândii cele săvârșite a nu te mai apuca de aceleași lucruri. Așa se spala firea de păcat, așa se curăța petele sufletului. Să pedepsim gândurile ce ne conving să păcătuim, să străpungem conștiința și să ne cerem, socoteala pentru cele săvârșite de noi. Căci astfel vom putea să facem ușoara povara păcatelor noastre, să ne bucurăm de multă iertare, și să petrecem viața aceasta cu bucurie, să avem parte de bunătățile ce au să fie". ,,Condiția primară și esențială este încrederea. Apoi trebuie a recunoaște starea sa nefericită și a mărturisii în mod loial nevoia în care ești având nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Apoi vine sincera și adevărata părere de rău" . Sfântul Ioan Gură De Aur enumeră în ce condiții trebuie făcută pocăința, ajungând la cea de a patra condiție care este mărturisirea. El începe cu încrederea, apoi să nu ne mai îndoi, apoi rugăciunea, care dă putere și elan omului, recunoașterea stării de păcat, ajungând să vorbească despre mărturisire și schimbarea vieții.
Cea de-a patra condiție ce trebuie îndeplinită că pocăința să fie desăvârșită este mărturisirea păcatelor. ,,Dumnezeu însuși a pus această condiție esențială, Dumnezeu Însuși a consacrat-o prin exemplul Său propriu. De la Adam el cere mărturisire. Cain pentru că a refuzat-o, își închide orice putere de iertare. Pe de altă parte David îi face în mod solemn lumii întregi, tuturor veacurilor, în formule nepieritoare, mărturisirea păcatului său dublu. Am păcătuit. Acela este glasul buzelor Sale, acela este strigătul intim al conștiințe Sale, acela este punctual de plecare al iertării sale. Și pentru a obține acesta mărturisire mântuitoare, Dumnezeu trimite la el pe profetul Natan.
A cincea condiție: schimbarea vieții. Nici o cursă a diavolului nu este atât de temuta, ca cea care ne atrage el prin pocăință falsă și mincinoasă. Prin aceea, el liniștește conștiința noastră el ne păzește în viciu și în pierzarea noastră. El ne pierde așa în mod sigur, printr-o pocăință iluzorie, iar pe alți prin învârtoșare în păcat.
Cum scapi de această cursă? Renunțând mai întâi la toate viciile noastre, apoi practicând virtuțile opuse. Ninive nu își datorează mântuirea sa decât respingerii generoase a dezordinilor ei. David nu-și revine la sfințenie decât prin practicare virtuților”.
În rândurile de mai sus vedem condițiile ce trebuie duse la bun sfârșit de omul dornic de pocăința. Astfel trasând condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru că pocăința să fie desăvârșită printre care marturisirera pacatelor, ca o conditie indispensabila pocăinței, Sfântul Ioan Gură De Aur detaliază importanța mărturisirii păcatelor în vederea pocăinței sincere.
În continuare trasez viziunea Sfântului Părinte în cea ce privește Sfânta Euharistie, importanța acesteia in cadrul pocaintei noastre cât și prezența noastră în cadrul Sfintei Liturghii. ,,În pâinea și vinul ce se aduc ca prinos de jertfă se găsesc Trupul și Sângele lui Dumnezeu. Prezența lor în elementele euharistice nu ține doar de credință, ci este o prezența reală a Trupului istoric al Domnului. Modul cu se realizează acest lucru este o taină, la fiecare Sfânta Liturghie pe altar este prezent Iisus Hristos înjunghiat. Prin Împărtășanie, primim Trupul lui Hristos întreg. De aceea, Sfântul Părinte atrage atenția asupra modului în care ne apropiem de Sfânta Împărtășanie”.
,,După cum semănătorii nu au nici un folos dacă aruncă semințele pe cale, tot așa și noi nu avem nici un folos de pe urma numelui de creștin dacă faptele noastre nu sunt pe măsură numelui.
Este nevoie de fapte, fără de ele nici numele de creștini nu ne poate fi de nici un folos.
Adam era în Rai ca într-un port și s-a înecat, Lot era în Sodoma ca pe mare și s-a mântuit, Iov stătea pe gunoi și s-a îndreptățit, iar Saul era în mijlocul împăraților și și-a pierdut împărăția, și pe cea de aici și pe cea de dincolo. Nu te poți apăra spunând. ,,Nu pot fi și în lume și să mă și mântuiesc”.
Acest gând vine din faptul că nu ne rugăm des și nici nu venim des la biserică. Aceste cuvinte le spun și celor ce pleacă de la Sfânta Liturghie și celor ce se pun la sfat și discută în timpul înfricoșătoarei Sfintei Liturghii. Masa cea de taină este pregătită, Mielul lui Dumnezeu este înjunghiat pentru tine, preotul se nevoiește pentru tine, foc duhovnicesc izvorăște din Sfânta Masă, Heruvimii stau împrejur Serafimii, care cu șase aripi își acoperă fâțele, zboară pe deasupra,toate puterile cele netrupești împreună cu preotul se roagă pentru tine, focul cel duhovnicesc se pogoară, sânge curge din preacurata coasta din potir spre curățirea ta, și tu nu te înfricoșezi, nu roșești că ești găsit mincinos în acest înfricoșător ceas?”
Sfântul Ioan Gură De Aur mustra în cea de-a noua omilie a sa despre pocăința pe cei ce rămân indiferenți chiar nepăsători de participarea la sfintele slujbe și mai ales la Sfânta Liturghie, scoțând în evidență minunatele realități ce se întâmplă în cadrul Sfinte Liturghii, mai departe el, scoate în evidență nepăsarea de care dau dovadă cei care au pentru rezolvarea treburilor, mai multe de șaizeci de ore pe săptămână, iar în ora păstrată pentru Dumnezeu, se cheltuiește în treburi lumești în discuții sau în glume.
Astfel Sfântul Ioan Gură De Aur evidențiază măreția Sfintelor Taine, și mai ales a Sfintei Euharistii, și atenționează că nu cumva prin cugetul omenesc să treacă gândurile ca în fata preotului se află doar pâine și vin.
,,Să nu socotești că este pâine, nici că este vin cea ce vezi. Că nu se dau afară ca celelalte mâncăruri. Ferească Domnul! Să nu gândești așa! Ci după cum ceară unindu-se cu focul nu pierde nimic și nimic nu prisosește, tot așa socotește și aici! Sfintele Taine intra în ființa trupului. De aceea când ne apropiem și ne împărtășim, să nu socotim că ne împărtășim cu dumnezeiescul Trup ca din mâna unui om, ci să socotim că ne împărtășim cu dumnezeiescul Trup din cleștele de foc al serafimilor, pe care i-a văzut Isaia.
Cu dumnezeiescul Sânge așa ne împărtășim ca și cum am atinge cu buzele dumnezeiască și preacurată coastă a lui Hristos.
Așadar să nu se plece în timpul Sfintei Liturghii din biserică, iar când suntem în biserica să nu stăm de vorbă. Să stăm cu frică și cu cutremur, cu ochii plecați în jos, dar cu sufletul ridicat în sus.Să suspinăm fără să ni se audă glasul, dar cu inima să ne bucurăm. Oare nu vedeți cât de nemișcați stau cei ce sunt pe lângă împăratul cel pământesc, trecător și nemuritor? Nu scot nici o vorbă, nu se clintesc, nu aruncă ochii ici și colo, ci stau înfricoșați și plini de cutremur. Ia pildă de la ei omul, sit e rog să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu așa cum te-ai duce înaintea împăratului cel pământesc. Dar trebuie să te înfățișezi cu mult mai multă frică înaintea împăratului celui ceresc.
Când intrăm în biserica să intrăm cum se cuvine lui Dumnezeu. Să nu avem în suflet dor de răzbunare.
Gândindu-ne la ziua cea înfricoșătoare a judecății, la focul iadului, și la muncile cele înfricoșătoare de acolo, să ne întoarcem de pe calea cea rătăcită. Va veni vremea când teatrul acesta al lumii se va sfârșii. Atunci nu vom mai putea lupta, după trecerea acestei vieți nu mai putem fi neguțători, după ce s-a închis stadionul nu mai putem fi încununați”.
Vedem că pe lângă scoaterea în evidență a însemnătăți, cât și a rolului transfigurator al Euharistiei pentru cei ce se împărtășesc, reliefând faptul că Sfintele Taine intra în ființa omului, iar indiferență în gândire, a crezului ca pe altar se afla doar pâine și vin, suntem precum îngerii rai, iar osânda va fi pururea în focurile mistuitoare din iad, Sfântul Ioan Gură De Aur atrage atenția și asupra modului de comportare și de manifestare a omului în cadrul Sfintei Liturghii.
El da sfaturi din cele mai exemplificatoare în modul comportării noastre la Sfânta Liturghie, iar lipsa noastră de la acest festin Divin este aspru mustrată de către Sfântul Ioan Gură De Aur.
Astfel, el scoate în evidență atât bună cuviință a omului care participă la Sfânta Liturghie, cât mai ales smerenia de care trebuie să dăm dovadă, să fim cu totul conectați la acest act divin, plângându-ne păcatele, și bucurându-ne cu inima de primirea Sfintelor Taine, în acest sens Sfântul Ioan Gură De Aur evidențiază modul de comportare a celor ce stau pe lângă satapanii acestei lumi, împărați, regi, președinți.
În continuare Sfântul Ioan Gură de Aur pune accentul pe timpul prezent și pe faptul că noi trebuie să fim conștienți de moartea noastră și de dispariția teatrului acestei lumi, iar în acest sens spune:
,,Timpul de acum este timp de pocăință, acela, de judecată!
Timpul de acum este timpul luptelor; acela , al cununilor!
Timpul de acum este timp de osteneală; acela , de odihnă!
Timpul de acum e timp de muncă; acela, de răsplată!
Deșteptați-vă, deșteptați-vă și să ascultăm cu râvnă la cele spuse! Am trăit cu trupul să trăim și cu duhul! Am trăit în placeri, să trăim și în fapte de virtute! Am trăit în trândăvie să trăim și în pocăință!
Ce nădăjduiești de la slavă lumi și de la bogăție? Să ne ducem la morminte și să vedem tainele de acolo. Să vedem pe om descompus, oasele roase, trupurile putrezite. Dacă ești înțelept privește! Dacă ești priceput spune-mi: cine e împăratul? Cine e ostașul? Cine e stăpânul, cine e robul? Cine e înțeleptul, cine e neînțeleptul? Unde-I frumusețea tinereții? Unde-I fața cea frumoasă? Unde-s ochii cei strălucitori? Unde-I nasul cel bine întocmit? Unde-s buzele cele arzătoare? Unde-I frumusețea obrajilor? Unde-I fruntea cea luminoasă? Nu-s toate praf ? nu-s toate cenușă? Nu-s pulbere ? nu-s putreziciune?”
Observăm îndemnul pe care ni-l oferă Sfântul Ioan Gură De Aur de a acționa acum, în prezent asupra patimilor și a tot ce ne înlătura de Euharistie. Astfel, Sfântul Ioan Gură De Aur schițează o parte din cele ce duc omul în capcanele păcatului, arătând înfățișările omenești pe care se pune accent și care sunt izvorâtoare de păcate, frumusețea trupească duce la desfrânare dacă nu este privită cu bună cuviință ci în sens erotic, astfel Sfântul Părinte evidențiază cea ce înseamnă cu adevărat toate acestea, anume dispariția lor în ceasul morții, atunci când toate din acestea dispar dar păcatul rămâne în sufletul omului.
,,Aducându-ne aminte de ziua cea din urmă, să ne întoarcem cât mai avem timp, de pe calea cea rătăcită, căci am fost cumpărați cu Sânge scump.
Pentru această Dumnezeu s-a arătat pe pământ. Pentru tine, omule, Dumnezeu pe pământ s-a arătat și nu avea unde să-și plece capul. Vai ce minune! Judecătorul vine să fie judecați pentru cei vinovați! Viața gusta moarte! Creatorul este pălmuit de creatură! Cel ce nu poate fi privit de serafimi este pălmuit de rob, gusta oțet și fiere, este împuns cu sulița, este pus în mormânt! Și, tu, spune-mi, te trândăvești, dormi dai din umeri cu dispreț, omule?
Pocăiește-te și întoarce-te înainte de ieșire sufletului, că nu cumva să vină moartea și tot leacul pocăinței să fie fără de folos. Căci aici pe pământ are putere pocăință. Să căutăm pe Domnul cât mai avem timp!”
În finalul celei de-a noua omilie și ultima face apel la conștiința oamenilor, și îi roagă și îndeamnă să să desprindă de îndeletnicirile păcătoase și să caute pe Domnul, scoțând în evidenta jertfa lui Dumnezeu pentru cei păcătoși.
VI. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
VI.1. Îndemn la pocăință
Sfantul Ioan Gura De Aur indeamna pe toti oamenii la o pocainta curata si dusa pana la sfarsit, acest drum in opinia sa trebuie ales si continuat din tineretile omului. ,,De obicei Dumnezeu nu-Si intoarce ata de mult fata de la cei ce pacatuiesc, cat de la cei ce nu se pocaiesc dup ace au pacatuit”. ,, Rau este sa nu alegi inca de la inceput, dar mai rau e raul cand nu vrei sa te schimbi. Acesta mai cu seama ii face pe multi oamnei rai. Eu vad ca si acum sunt unii care sufera de acesta nesimtire vrednica de osanda. Nimeni sa nu fie asa, ci chiar de-ar fi cazut in cel mai mare pacat sa nu deznadajduiasca de schimbarea lui in bine, ii este usor sa se ridice din adancurile rautatii. Daca vrei sa cobori la izvor nimeni nu te impiedica, harul nu se termina, nu se cheltuieste, este un izvor ce curge necontenit. Cand mergi pe drum drept si nu te sileste nimeni saalergi, nu ai nevoie nici de curaj si nici sa fi tanar, ca iti tine tovarasie de drum nadejdea cea buna, care t-mboldeste, te intareste iti pune aripi la picioare, dar ai nevoie de putere tinereasca si de curaj sa o poti lua de la capat acelasi drum, dup ace ai ajuns la capatul lui, dup ace ai pierdut totul si nenumarate cununi si multe trofee si stralucite victorii”. Daca in viata aceasta vom arata o oarecare sarguinta, fie chiar cat de mica, vom castiga foarte mult, iar de nu vom avea nici o grija si vom pleca de aici fara sa fim buni, apoi chiar de ne-am pocaii acolo cat de mult, totusi cu nimic nu ne vom folosi. Caci trebuie sa te lupti in timp ce erai inauntrul valurilor, iar nu tocmai ce s-a ispravit privelistea sa incepi sa plangi sis a bocesti fara nici un folos, Fiindcă timpul în care trebuia să facă aceasta el îl trecuse cu vederea “. ,,Nici un lucru nu este atât de plăcut că a fi cineva întristat și mâhnit înainte alui Dumnezeu”. ,,Și de ar fi ajuns cineva la porțile iadului și la marginea răului, se va putea totuși ridica, se va putea reculege și însănătoși, se va putea bucura de viață veșnică. Pocăința are o mare putere și de voiești chiar și pe cel mai scufundat în păcate, putând a-l scăpa de greutatea lor, și pe cel primejduit a-l pune-n siguranță chiar de ar fi ajuns în prăpastia răutăților. Dacă noi ne aducem aminte de păcatele noastre, Dumnezeu ne va uita. Noi înșine să ne condamnăm, noi înșine să ne acuzăm, că astfel vom îmblânzi pe judecător. Dacă Domnul a mântuit pe cei ce L-au ridicat pe cruce, dacă pe cruce fiind Îl roagă pe Tatăl și-I cere să le ierte fapta lor îndrăzneață, este lămurit că l-ar fi primit și pe vânzător cu toată dragostea, dacă s-ar fi pocăit cum trebuie. Iuda însă, doborât de o tristețe peste măsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinței. Petru, după ce se împărtășise cu Sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul, dar plângând și-a șters tot păcatul. Pavel a prigonit, a hulit, a ocărât, și nu numai pe cel răstignit, ci a prigonit și pe toți cei ai lui Hristos, dar, pocăindu-se a ajuns apostol. Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puțin prilej și ne iartă păcatele. De această sabie, de pocăință, fuge totdeauna diavolul. Ai păcătuit a doua oară, pocăiește-te a doua oară, că nu cumva, din pricina trândăviei, să cazi desăvârșit din nădejdea bunătăților ce-ți stau în față. De ești la adânci bătrâneți și păcătuiești intra în biserică. Plânge-ți păcatul, ca să nu jelești osândă! Apără-te înaintea judecătorului înainte de a te duce la scaunul de judecată. Nu știi, oare, că toți cei ce vor să roage pe judecători, nu fac aceasta atunci când are loc judecată, ci înainte de-a se duce la scaunul de judecată, fie prin prieteni, fie prin protectori, fie în vreun alt chip! Așa și cu Dumnezeu! În timpul judecății n-ai să îndupleci pe judecător,dar înainte de judecată, poți să-l îndupleci. Să ne aducem, dar fraților, nouă înșine leac de mântuire, pocăință! Dar mai bine spus, să primim de la Dumnezeu pocăință, care ne vindeca pe noi! Că nu noi i-o aducem lui ci El ne-a dat-o nouă. Trebuie neapărat să ne pară rău de păcatele noastre, sau acolo în fața scaunului de judecată, sau aici pe pământ, dar mai bine aici! Acolo nu-I bine deloc! Cu mult mai bine este să schimbăm o zdrobire de inimă trecătoare și un plâns trecător cu bunătăți fără de moarte și cu o veselie ce nu are sfârșit, decât să râdem aici în timpul acestei vieți scurte și trecătoare, și să fim chinuiți dincolo veșnic. Când trupul ne este chinuit de-o boală mică de tot, chemăm îndată doctorul, cheltuim bani, luăm doctoria mare, suportam operații și nu ne oprim să facem tot ce putem până nu izgonim boală din trupul nostru. Când însă sufletul nostru ne este piscat în fiecare zi de păcat, când ne este sfâșiat de patimile trupului, când ne este ars, când ne este aruncat în prăpastie și este pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvânt. Dumnezeu, însă, totdeauna este gata a ierta și pe cel mai mare păcătos, dacă el da prilej de a fi cruțat, adică dacă vine la pocăință, că Dumnezeu pe păcătoșii ce se-ntorc la el nu numai că nu-i respinge, ci îi primește tot așa de prietenos ca și pe cei drepți, și nu numai că nu-i pedepsește, ci El Însuși umblă după dânșii și-i căuta, și aflându-i se bucura de ei mai mult decât de cei drepți. Știind noi acestea, de suntem păcătoși, să nu deznădăjduim, iar, pe de altă parte, nici de faptele cele bune ale noastre să nu ne închipuim nimic. Să tremurăm pentru noi, că nu cu vă prin mândrețea cădem în păcat, iar dac am căzut, sa ducem pocăință. Atât este de mare dragostea de oameni a lui Dumnezeu. Niciodată Dumnezeu nu-și întoarce față de la o pocăință făcută din inimă curată. Chiar dacă-i ajunge un mare păcătos, dar ai vrea să te-ntorci iar pe calea virtuții, Hristos te primește, te trage lângă El, și face totul ca să te aducă la starea cea dintâi. Asta o vedem nu numai în pilda oii celei pierdute, ci și-n pildă fiului risipitor. Având dar atâtea pilde, să nu rămânem în păcate, nici să pierdem nădejdea puțintei unei împăcări cu Dumnezeu. Atata vreme cât suntem aici pe pământ, de-am săvârșit mii de păcate, putem pe toate să le ștergem dacă ne căim de cele ce-am greșit. Dar dacă vom fi duși, acolo nu vom avea nici un câștig, chiar dac-am arăta căința cea mai amară! Nădejdea pocăinței trebuie să ne-o pierdem numai atunci când vom fii în iad. Numai acolo acest leac este neputincios și fără de folos. Dar, atâta vreme cât suntem aici pe pământ, chiar dacă am fi bătrâni de tot, pocăință își arata marea sa putere. Înainte de a începe un lucru, chiar de-ar fi ușor, lucrul acela pare greu și anevoios. Dar când ne apucăm de el, când îndrăznim să-l săvârșim, cea mai mare parte de teamă dispare. Te rog deci stăruitor, alungă-ți orice gând diavolesc din suflet și vino la această mântuire.Dacă Dumnezeu ne-ar fi creat cu scopul de-a ne pedepsi atunci ar fi drept să deznădăjduiești și să pui la îndoială mântuirea ta. Dar dacă ne-a creat nu din altă pricină decât din pricina bunătății lui și face totul în vederea acestui scop, ce ne face să ne îndoim? Dacă mărturisirea păcatelor da atât de mare mângâiere, apoi cu mult mai multă mângâiere dă spălarea păcatelor cu ajutorul faptelor. Dacă Dumnezeu ar împiedica întoarcerea la viața de mai înainte a celor îndepărtați de la calea cea dreaptă, poate că nimeni, n-ar intră-n împărăția cerurilor.Vedem însă că strălucesc în fapte bune tocmai cei care s-au ridicat din mări păcate. Să începem deci să ne reîntoarcem, să alergăm către cetatea cea din ceruri și în care am fost înscriși, în care ni s-a poruncit să viețuim. Dacă te vei întoarce iar și la frumusețea viețuirii dintâi, lucrurile se vor schimba. Nu trece cu vederea un câștig așa de mare, nici nu coborî în iad sufletul tău! Ai păcătuit? Vino în biserică și șterge-ți păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum tot de atâtea ori să te ridici, astfel ori de câte ori păcătuiești, de atâtea ori să te și pocăiești”. ,,Să ne pocăim dar, să plângem, să ne tânguim. Dacă ne va muri un fiu cea mai multă vreme a vieții noastre o petrecem în plâns și în tânguire, iar de ne vom pierde sufletul oare să nu plângem?” ,,Și nu-mi zice c-am furat, am ucis, am curvit, am preacurvit și nu mă va pedepsi Dumnezeu de acestea, nu zice așa. Ca Dumnezeu îi primește pe toți cum l-a primit pe tâlhar, pe desfrânată și pe desfrânat, numai să batem prin pocăință zicând: deschide nouă, Doamne, celor păcătoși și nevrednicii robii tăi, că la tine scăpăm!”
CONCLUZII
Sfântul Ioan Gură De Aur prezintă pocăința ca fiind remediul esențial împotriva păcatelor și mijlocul indispensabil prin care omul, poate să ajungă la desăvârșire în viața aceasta. În urma modului prin care Sfântul Ioan Gură De Aur se raportează la pocăința, cât și a modului său de a înțelege și transmite scopul și beneficiile pocăinței, se observă faptul că Sfântul Părinte a reprezentat și reprezintă un veritabil pedagog în cea ce privește pocăința și modul însușirii acesteia de către toți oamenii. Anii petrecuți departe de lume în asceză l-au ajutat să simtă și să vadă profunzimea pocainței pentru ca mai apoi să scoată în evidență atât profunzimea pocăinței, necesitatea , cât mai ales modul în care ea trebuie făcută de către noi toți. Pentru a arăta acestea apelează la numeroase pasaje scripturistice în care este evidențiată atât pocăința cât și lipsa ei. Transmitând prin acestea puternicul mesaj conform căreia, fără o pocăință sinceră, prezentă în viața noastră este foarte greu a spera la bucuriile vieții următoare. Sfântul Părinte prin numeroasele sale predici, omilii rostite în fața oamenilor, dar și prin numeroasele sale scrieri nu ezită să arate puterea și necesitatea pocăinței. Pe tot parcursul vieții sale a îndemnat nu o dată ci de nenumărate ori pe toți oamenii la pocăință. În cele scrise mai sus se poate vedea felul în care Sfântului Părinte se raportează la pocăință, care sunt începuturile ei, treptele care trebuie parcurse până la însușirea și îndeplinirea ei de către toți oameni, legatura ce există între pocăință, marturisire și euharistie dar și faptul că prin pocăință omul își schimba atitudinea atât în raport cu sine, cu semenii săi dar mai ales în raport cu Dumnezeu. Închei această lucrare prin intermediul cuvintelor Sfântului Ioan Gură De Aur referitor la pocaință și anume că pocaința ,,este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, arma împotriva diavolului, sabie care îi taie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii". ,,Pocăința este spital ce curăța păcatele”.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
Edițiile Sfintei Scripturi:
Cărți
***Lumina Sfintelor Scripturi, Antologie tematică din opera Sfântul Ioan Gură De Aur, Antologie și Studii introductive, Vol. II , Liviu Petcu, Editura Anestis, 2008.
Băbuț Gheorghe, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură De Aur, Editura Pelerinul Roman, Oradea, 1994.
Constantin Cornițescu, Viața Sfântului Ioan Gură De Aur în relatările lui Paladie, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen si Fericitul Augustin al Cirului, Editura Institultului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
Constantin I. Băjău, Patrologie, Repografia Universității din Craiova, 2000.
Daniel Popa, Operele și Bibliografia Sfântului Ioan Gură De Aur, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2002.
Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000.
Ioan Gură De Aur, Dascălul Pocăinței, Omilii si Cuvântări, Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea, Rm.Valcea-1996.
Ioan Gură De Aur, Bogațiile Oratorice, Editura Pelerinul Roman, Oradea, 2002.
Ioan Gură De Aur, Cateheze Baptismale, Traducere de, Marcel Hanches, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003.
Ioan Gură de Aur, Comentariile Epistolei către Efeseni, Omilia XXIV, Traducere de Theodosie Athanasiu, ediția, Oxonia, 1852, Tipografia ,,Dacia”, Iași, 1902.
Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Corinteni, Traducere de Theodosie Athanasiu, ediția Oxonia, 1852, București, 1908.
Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea Alba- Iulia, 2002.
Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, milostenie, inima virtuții, vol 4, Editura Egumenita, 2013.
Ioan Gură De Aur, Cuvinte de aur, smerenia, mândria, îngâmfarea, vol.1, Editura Egumenita, 2012.
Ioan Gură De Aur, Cuvinte de Aur, vol. II, Pocăința, spovedania, postul, Dumnezeiasca Împăstașanie, Editura Egumenita.
Ioan Gură De Aur, Despre schimbarea numelor, despre răbdare, despre milostenie, despre tăria credinței, Editura Intitutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, 2006.
Ioan Gură de Aur, Din ospățul stăpânului, Traducere de Irineu Slătineanu, Editura Adonai, 1995.
Ioan Gură De Aur, Omilii la Epistolele Pauline, Editura, Christiana, București, 2005.
Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în colecția, Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23.
Ioan Gură De Aur, Omilii la parabola despre săracul Lazăr și bogatul nemilostiv, Editura Sophia, 2002.
Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Traducere de Episcopul Roman Melchisedec, 1893, în colectia Comorile Pustiei, Editura Anastasia 1997.
Ioan Gură De Aur, Omilii la săracul Lazăr, despre soartă și providență, despre rugăciune, despre viețuire după Dumnezeu și alte omilii, Editura Institutuli Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005.
Ioan Gură De Aur, Omiliile despre Pocăință, Traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institultului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1998.
Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Tatăl Nostru, Editura Buna Vestire, Beiuș, 2005.
Ioan Hrisostom, Cuvântări la Praznice Împărătești, Traducere de, Dumitru Fecioru, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1942.
Stylianos Papadopulos, Viața, Activitatea și Opera Sfântului Ioan Hrisostom, Traducere de Octavian Gordon, Editura Bizantină, București, 2014.
Studii și articole
Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Omilia a–II-a, despre tristețea Împăratului Ahav și despre profetul Iona, în BOR 1-2, 1977, pp. 114-120.
Ibidem, Omilia a –III- a, Despre milostenie și la cele zece feciorare, în BOR, 7-8, 1977, pp. 755-760.
Ibidem, Omilia a -IV -a, Despre pocăință si rugăciune, în BOR 9-12, 1977, pp. 958-964.
Ibidem, Omilia a -IX -a, Despre cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie, în BOR 9-10, 1978, pp. 1146-1148.
Ibidem, Omilia a -V -a, La profetul Iona cei trei tineri, a fost rostită la începutul Postului Mare, în BOR 1-2, 1978, pp. 78-85.
Ibidem, Omilia a –VI- a, în a șasea saptămână a Postului Mare, în BOR 3-4, 1978, pp. 233-243.
Ibidem, Omilia a-VII-a, Despre pocăință și zdrobire de inimă, Dumnezeu este grabnic la mântuire și zăbavnic la mânie, în BOR 5-6, 1978, pp. 550-562.
Ibidem, Omilia a –VIII- a, Despre pocăință, în BOR 7-8, 1978, pp. 774-783.
Ibidem, Omilia Intai rostită când s-a întors de la țară, în BOR 9-12, 1976, pp. 977-984.
Pagini Web
http://mantuire.50webs.com/ih_omilie_spovedanie.html
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
Edițiile Sfintei Scripturi:
Cărți
***Lumina Sfintelor Scripturi, Antologie tematică din opera Sfântul Ioan Gură De Aur, Antologie și Studii introductive, Vol. II , Liviu Petcu, Editura Anestis, 2008.
Băbuț Gheorghe, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură De Aur, Editura Pelerinul Roman, Oradea, 1994.
Constantin Cornițescu, Viața Sfântului Ioan Gură De Aur în relatările lui Paladie, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen si Fericitul Augustin al Cirului, Editura Institultului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
Constantin I. Băjău, Patrologie, Repografia Universității din Craiova, 2000.
Daniel Popa, Operele și Bibliografia Sfântului Ioan Gură De Aur, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2002.
Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000.
Ioan Gură De Aur, Dascălul Pocăinței, Omilii si Cuvântări, Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea, Rm.Valcea-1996.
Ioan Gură De Aur, Bogațiile Oratorice, Editura Pelerinul Roman, Oradea, 2002.
Ioan Gură De Aur, Cateheze Baptismale, Traducere de, Marcel Hanches, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003.
Ioan Gură de Aur, Comentariile Epistolei către Efeseni, Omilia XXIV, Traducere de Theodosie Athanasiu, ediția, Oxonia, 1852, Tipografia ,,Dacia”, Iași, 1902.
Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Corinteni, Traducere de Theodosie Athanasiu, ediția Oxonia, 1852, București, 1908.
Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea Alba- Iulia, 2002.
Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, milostenie, inima virtuții, vol 4, Editura Egumenita, 2013.
Ioan Gură De Aur, Cuvinte de aur, smerenia, mândria, îngâmfarea, vol.1, Editura Egumenita, 2012.
Ioan Gură De Aur, Cuvinte de Aur, vol. II, Pocăința, spovedania, postul, Dumnezeiasca Împăstașanie, Editura Egumenita.
Ioan Gură De Aur, Despre schimbarea numelor, despre răbdare, despre milostenie, despre tăria credinței, Editura Intitutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, 2006.
Ioan Gură de Aur, Din ospățul stăpânului, Traducere de Irineu Slătineanu, Editura Adonai, 1995.
Ioan Gură De Aur, Omilii la Epistolele Pauline, Editura, Christiana, București, 2005.
Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în colecția, Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23.
Ioan Gură De Aur, Omilii la parabola despre săracul Lazăr și bogatul nemilostiv, Editura Sophia, 2002.
Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Traducere de Episcopul Roman Melchisedec, 1893, în colectia Comorile Pustiei, Editura Anastasia 1997.
Ioan Gură De Aur, Omilii la săracul Lazăr, despre soartă și providență, despre rugăciune, despre viețuire după Dumnezeu și alte omilii, Editura Institutuli Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005.
Ioan Gură De Aur, Omiliile despre Pocăință, Traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institultului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1998.
Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Tatăl Nostru, Editura Buna Vestire, Beiuș, 2005.
Ioan Hrisostom, Cuvântări la Praznice Împărătești, Traducere de, Dumitru Fecioru, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1942.
Stylianos Papadopulos, Viața, Activitatea și Opera Sfântului Ioan Hrisostom, Traducere de Octavian Gordon, Editura Bizantină, București, 2014.
Studii și articole
Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Omilia a–II-a, despre tristețea Împăratului Ahav și despre profetul Iona, în BOR 1-2, 1977, pp. 114-120.
Ibidem, Omilia a –III- a, Despre milostenie și la cele zece feciorare, în BOR, 7-8, 1977, pp. 755-760.
Ibidem, Omilia a -IV -a, Despre pocăință si rugăciune, în BOR 9-12, 1977, pp. 958-964.
Ibidem, Omilia a -IX -a, Despre cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie, în BOR 9-10, 1978, pp. 1146-1148.
Ibidem, Omilia a -V -a, La profetul Iona cei trei tineri, a fost rostită la începutul Postului Mare, în BOR 1-2, 1978, pp. 78-85.
Ibidem, Omilia a –VI- a, în a șasea saptămână a Postului Mare, în BOR 3-4, 1978, pp. 233-243.
Ibidem, Omilia a-VII-a, Despre pocăință și zdrobire de inimă, Dumnezeu este grabnic la mântuire și zăbavnic la mânie, în BOR 5-6, 1978, pp. 550-562.
Ibidem, Omilia a –VIII- a, Despre pocăință, în BOR 7-8, 1978, pp. 774-783.
Ibidem, Omilia Intai rostită când s-a întors de la țară, în BOR 9-12, 1976, pp. 977-984.
Pagini Web
http://mantuire.50webs.com/ih_omilie_spovedanie.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Pocainta la Sfantul Ioan Gura De Aur (ID: 167810)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.