Pocainta Este Taina Crestinului

Pocăința este Taina prin care creștinul căindu-se de păcatele săvârșite și mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic, primește de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului, iertarea păcatelor, fiind reașezat în starea harica din care căzuse datorită lor. Despre acte de căința, găsim mărturii și în cărțile Vechiului Testament, despre care vom aminti câteva. Pocăința reprezintă revenirea la Dumnezeu în stare de umilință și cu rugăciune profund marcată de regretul pentru fărădelegea săvârșită. În Vechiul Testament, noțiunea de pocăință este redată prin verbul la imperativ cu sensul de a reveni la Legea lui Dumnezeu și a se îndepărta de păcat.

În Vechiul Testament există două cuvinte care sunt traduse în mod constant cu ,,pocăință” sau cu un echivalent – nāham ori nacham(,,a-i părea rău”,,,a se răzgândi”) și šûb ( cu sensul de,, a se întoarce înapoi, a se reântoarce).

În tot Vechiul Testament, putem observa cum Dumnezeu, cheamă, fără întrerupere pe oameni să se apropie de El, să intre în comuniune cu El pentru a moșteni viața veșnica și pentru a se împărtăși de binefacerile Lui (Os 4,6;6,1;11,7;Am 5,4; Sof 2,3;3,13;Ir 3,7,14,22; Iz 18,31).

Pocăința trebuie privită ca fiind un dar de la Dumnezeu, căci El este cel care a lăsat caința spre reabilitarea omului. Nu oamenii îi aduc căința ci El le dăruiește. Posibilitatea comunicării cu divinitatea este o realitate minunată de care se poate bucura omul în primul rând, dacă va acorda lui Dumnezeu atenția cuvenită.

Termenul ,,nāham” este folosit nu prea des referitor la om (Iș.13,17;Iov 42,6; Ir.8,6;31,19), dar în mod obijnuit cu privire la Dumnezeu, atunci când se spune că lui Dumnezeu ,,îi pare rău de răul” pe care și l-a propus sa-l trimită sau să-l inițieze. Acest fel de vorbire provine din felul în care Israel înțelegea atitudinea lui Dumnezeu față de oameni, în contextual relațiilor personale. Desigur, limbajul nu implică nimic instabil sau arbitrar din partea lui Dumnezeu, ci simplul fapt că relația dintre El și popor a suferit modificări.

Chemarea la pocaință a omului este o chemare de întoarcere la starea de dependență de Dumnezeu.bPocăința este acțiunea de îndepărtare radicală de la păcat și actul de apropriere către Dumnezeu prin restaurarea omului păcătos în practicarea virtuților. Acțiunea pocăinței este de natură lăuntrică, este vorba de o schimbare a cugetului și prin urmare o transformare interioară a păcătosului, căci posturile, umilința și alte acte penitențiale, pot fi considerate ca semne exterioare ale pocăinței, dar Iahve care privește și cunoaște inimile așteaptă o schimbare radicală de conduită.

Dumnezeu chemă pe toți oameni să se aproprie de El, să intre în comuniune cu El pentru a avea viață veșnică și pentru a se împărtăși de binefacerile Sale.

Sfântul Isaac Sirul spune despre pocăință: „Dacă toți suntem păcătoși și nimeni nu e deasupra ispitelor, nici una dintre virtuți nu e mai înaltă ca pocăința. Lucrul ei nu se poate sfârși niciodată. Căci ea li se potrivește tuturor, păcătoșilor și drepților, totdeauna, dacă vor să dobândească mântuirea. Și nu este nici un termen al desăvârșirii ei, pentru că desăvârșirea chiar a celor desăvârșiți este nedesăvârșită”.

Trei atribute acordă aici Sfântul Isaac căinței: 1) ea e cea mai înaltă dintre virtuți; 2) nu se termină niciodată cât trăim și 3) ea e un mijloc de continuă desăvârșire a noastră.

Pocăința este reînnoirea Botezului, zice Sfântul Ioan Scăcarul, ,,este curățirea conștiinței“. În Vechiul Testament, păcatul este o rupere a legăturii (alianței), o deviere sau abatere de la voia lui Dumnezeu sau de la Lege (cf. Fc 20, 9; Iș 20, 20), răzvrătire (cf. Is 1, 28), răstălmăcire sau falsificare voită (cf. Is 24, 1), nelegiuire (cf. Dn 9, 5), rătăcire (cf. Iov 6, 24), nerespectarea celor sfinte (cf. Levitic 4, 2), răutate și pagubă produsă altora (cf. Pr 24, 2). Pocăința însemnând refacerea acestei legături, împlinirea voii lui Dumnezeu, respectarea celor sfinte, reîntoarcerea la Dumnezeu, întoarcerea pagubei făcute și promisiunea de a respecta toate acestea.

Vedem că potopul a schimbat lumea pacătoasă, iar prin Noe s-a ajuns la o altă omenire, capabilă în egală măsură de bine și de rău, dar totuși conștientă de existența divinitații și de necesitatea încadrăriinîntr-o relație benefică cu ea.

În legea lui Moise nu exista pocăința, nici răbdare împotriva păcătosului, moartea rasplătindu-se cu moarte, ucigașul fiind scos chiar de la altar spre a fi omorat: ,,Viața pentru viață, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mâna pentru mâna, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rana pentru rană, vânătaie pentru vănâtaie” (Iș., 21, 12-25). Cine purta vreo povara pe el sămbăta sau facea vreo lucrare, chiar de s-ar fi căit și ar fi făgăduit ca nu mai face, nu era iertat, ci trebuia neaparat să moară. Cine ar fi făcut foc în casă sămbăta nu era iertat, trebuia omorât (Iș., 31, 13-15; Nm., 15, 32-36). De făcea cineva desfrănare, negreșit trebuia omorât (Lv., 20, 10-21) si altele de acest fel. Pocăința a fost prezisa de prooroci, dupa cum este scris: ,,Spune-le: viu sunt Eu, zice Domnul, nu voiesc moartea (osânda) păcătosului, ci să se întoarcă la calea lui și să fie viu. Intoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastra cea rea! Pentru ce vreți să muriți în păcat, casa lui Israel?” (Iz., 33, 11; Is, 1, 16-18; 43, 25-26; 44, 21-23). Si prin ceea ce Duhul Sfânt zice: ,,Intoarce-te, Israele la Domnul Dumnezeul tău, că tu te-ai pocăit prin fărădelegea ta. Găsiți rugi de pocăință, întoarceți-vă la Domnul și-I ziceți Lui: Iartă-ne orice farădelege, ca să ne bucurăm de milostivirea Ta și să aducem, în loc de tauri, lauda buzelor noastre”(Os., 14, 2-3). In psalmi, de asemenea, se vorbește mult despre iertarea prin pocăință. Pocăința sau regretul pentru păcatul săvirșit și încercarea de a se îndrepta este un fenomen psihologic specific uman. Rușinea lui Adam: ,,Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns”(Fc.3,10) Adam se rușinează dar dă vina pe Eva.

Începând cu Adam, care se rușinează de păcatul săvârșit, pocăința sub forma de virtute (la Adam este rușinea), se află în toate religiile. Ea se manifesta, prin diferite forme ca: preot, rugaciune, ruperea hainelor, mărturisirea pacatelor, jertfe. Prin toate se dorea împăcarea cu divinitatea și intrarea în legatură cu ea. Căința în creștinism are acelasi scop: de a ni se ierta pacatele și de a ne apropia de Dumnezeu.