Pnb In Romania Si Tarile Uniunii Europene

Cuprins:

Capitolul I: Macroeconomia. Analiză în noul context mondial

Capitolul II: Sistemul de indicatori statistici la nivel macroeconomic. Analiză de ansamblu.

II.1: Prezentarea sistemelor de calcul a indicatorilor macroeconomici de rezultate

II.2: Metode de calcul utilizate în analiza agregatelor macroeconomice

II.3: Indicatori macroeconomici de rezultate

III.3.1: In expresie nominală

III.3.2: In expresie reală

Capitolul III: Aspecte teoretice privind metodologia a PNB la nivel macroeconomic

III.1: Metoda producției

III.2: Metoda utilizării finale

III.3: Metoda veniturilor

Capitolul IV: Studiu de caz: PNB în România și țările Uniunii Europene

Capitolul I: Macroeconomia. Analiză în noul context mondial

Economia, ca domeniu determinant al vieții sociale, este studiată de știința economică, din unghiuri diferite. Partea teoriei economice care studiază activitatea economică, așa cum se desfașoara ea la nivelul producătorilor și consumatorilor individuali, ale căror decizii sunt expresia comportamentelor pe diferite piețe independete, este cunoscută sub denumirea de microeonomie.

Procesele de alegere liberă pentru a produce sau a consuma bunuri, în funcție de relațiile comportamentelor individuale pe diferite piețe, se pot individualiza in economia reală, prin decizii specifice agențiilor economici. În acest fel se creeaza posibilitatea de a se integra concluziile științifice, cu privire la studiul economiei în zona realului concret, în teoria microeonomici sau, mai simplu spus, microeonomie.

Partea teoriei economice care studiază activitatea economică, așa cum apare ea la scara econimiei naționale a unei țări, ca un întreg, unde se realizează agregarea cererii si ofertei individuale în cererea si oferta globală, a fluxurilor dintre agenții economici în circuitul economic de ansamblu, care exprimă veniturile si cheltuielile, consumul intermediar si consumul final, economiile și investițiile, exportul net etc., este cunoscută sub denumirea de macroeconomie.

La scara unei economii naționale, fenomenele și procesele reale individuale se integreaza în cadrul unui circuit economic de ansamblu. Acesta reflectă interdependențele reale din viața economică ce generează cererea agregata si oferta agregată, consum intermediar si consum final, venit, consum, economii și investiții, nivelul general al prețurilor, excedente sau deficite bugetare, monetare, comerciale etc. Toate acestea reprezintă categorii ale științei economice pentru a delimita și contura fluxurile macroeconomice.

Caracteristica esențială a lumii contemporane o constituie accelerarea creșterii interdependențelor dintre activitățile economice, atât in plan național, cât și internațional, lumea afacerilor omenești tinde către o economie globală unică.

Studierea economiei ca un tot, ca un ansamblu coerent de activități economice, aflate intr-o continuă și tot mai puternică interdependență, sub influența conjugală a unei multitudini de factori, face obiectul macroeconomiei, al științei economice despre fenomenele și procesele economice agregate la nivel național.

Problemele studiate de știința economică la nivelul macroeconomic sunt multiple, dintre care cele mai importante sunt:

Asigurarea condițiilor pentru realizarea unei alocări eficiente a resurselor limitate și corectarea eșecului piețelor concurențiale;

Realizarea unei creșteri economice echilibrate, sănătoase, bazată pe compatibilitatea criteriilor de eficiență economică cu criteriile social-umane și ecologice;

Relația dintre exigențele echilibrului economic general și dezechilibrele parțiale care pot să apară la scara unei economii, sub forma inflației și șomajului etc.;

Integrarea macroeconomiei în cadrul economiei globale, în diferitele organizații economice și în piețele internaționale;

Determinarea principalelor agregate economice și studierea relațiilor dintre ele, pentru a evidenția regularități și raporturi relativ stabile între ele, ca de exemplu, între venit și consum, venit și economii, venit și investiții etc.

Delimitarea problemelor macroeconomice reprezintă o modalitate utilă de analiză și interpretare a vieții economice, pornind de la individualitatea fenomenelor și proceselor economice și ajungand la integrarea lor în logica ansamblului economiei nationale. Astfel, se pot evidenția legile ce explică funcționalitatea normală a circuitului economiei naționale și, pe această bază, se pot interpreta cauzele dezechilibrelor nedorte, are pot să afecteze starea de normalitate a sistemului economic, evoluția sa firească.

Analiza macroeonomiei permite desprinderea forțelor principale care acționează și interacționează în interiorul economiei, a nivelurilor de eficacitate atinse, ca și a activităților considerate dezirabile, a interdependențelor ce apar din caracterul deschis al economiilor naționale etc. Prin cercetarea vieții economice, din punct de vedere al sistemului economic național, știința economică oferă guvernelor bazele științifice ale acțiunii lor practice. Acestea trebuie să intervină acolo și, atunci când jocul liber al forțelor pieței nu reușește sa evite crizele, dezechiliberele macroeconomiei nedorite sau alte eșecuri ce pun in pericol viața oamenilor, condițiile în care ei trăiesc și muncesc,ca și pentru a anticipa la rimp schimbările pe care le aduce viitorul.

Analiza macroeconomică urmărește să răspundă la o serie de probleme de primă importanță, cum sunt:

Cum poate fi mărit venitul național al unei țări și cum poate fi el distribuit mai just;

Care sunt cauzele ciclurilor de afaceri și ce remedii sunt pentru controlul riscurilor ce rezultă din amplitudinile exagerate ale acestora:

Cum se poate îmbunătăți ocuparea forței de muncă și reduce șomajul prin ”administrarea cererii” în direcția asigurării unui nivel adecvat;

Cum poate fi controlată inflația;

Cum putem promova și împăca cele două valori fundamentale ale dezvoltării durabile: raționalitatea și speranța;

Cât de mult se poate deschide o economie în relațiile cu alte țări, astfel încât interdependențele globalizării să nu o distrugă.

Guvernarea economică este ca un mecanism complex prin care puterea executivă a țării își indeplinește funcțiile economice în societate, prin centre de decizie macroeonomică, bazate pe compatibilități reciproce și coerențe dinamice.

Politica economică reflectă acțiunea conștientă a statului democratic în direcția stabilirii obiectivelor macroeconomice, de atins pentru o anumită perioadă, într-o țară, precum și a mijloacelor directe și indirecte necesare transpunerii în practică a acestora, din perspectivă corectării eșecurilor piețelor libere, controlul riscurilor externalităților negative – saracie și poluare, asigurării compatibilizării celor două valor fundamentale ale vieții natural-umane și sociale: raționalitatea și speranța.

Obiectivele politicii economice se ierarhizează în raport cu nivelurile de agregare economice, având ca premisă și, totodată, ca scop final interesul general al națiunii, într-un anumit orizont de timp.

Există mai multe forme de politici economice, care constituie tipologia acestora. În cadrul unei asemenea tipologii, policticile economice se clasifică dupa criterii ca:

Obiective finale;

Mijloacele folosite pentru promovarea politicii economice;

Orizontul de timp al obiectivelor de urmat;

Modalitatea de influențarea a agenților economici de către autoritatea publică;

Sfera de cuprindere a domeniului politicii economice;

Orientarea doctrinară a diferitelor politici economice.

În funcție de asemenea criterii se elaborează și se înfăptuiesc diverse categorii de politice economice, cum ar fi:

Politici generale;

Politici locale;

Politici monetar-financiare;

Politici bugetar-fiscal-valutare;

Politici de programare (planificare) macroeconomica;

Politici de ocupare;

Politici anticiclice;

Politici comerciale;

Politici din coeziune economica și socială.

În virtutea interdependențelor bazate pe conexiunea inversă din economie, aspecte ale ansamblului vietii economice și sociale cum sunt ocuparea și șomajul, infația și deficitul bugetelor, deschiderea spre interior și deficitele comerciale și de cont curent, cursul de schimb și compatibilitățile, distribuția inegală a veniturilor și bogăției, investițiile si sustenabilitatea creșterii economice, poluarea și sărăcia et. Apar atât ca rezultat al funcționalității homeostaziei eonomice, bazată pe mâna invibiliă, cu externalitățile ei negative, cât si în urma intervenției guvernului în economie, sub forma heterostaziei economice, însoțită de eșecurile acesteia.

Optimul acestor doua genuri de mecanisme endogene si exogene ale organismului economic se bazează pe minimizarea externalităților negative ale acestor două mecanisme și a interacțiunii dintre ele și ținerea sub control a consecințelor nedorite din perspectiva obiectelor de atins, a realizării unei dezvoltări sănătoase.

Eficiența macroeconomiei, justiție socială și dezvoltare sănătoasă

Eficiența, în general, cea economică presupune compararea rezultatelor cu eforturilela un moment dat și în dinamică. Potrivit practicii agregării din Contabilitatea națională, rezultatele se exprimă sub forma valorii producției, iar eforturile, sub forma valorii resurselor atrase și utilizate. Într-o primă aproximare, eficiența oricărui proces eonomico-social se poate schimba în funcție de modificările de evaluare, care, la rândul lor, sunt rezultatul schimbărilor în preferințele noastre, în modul în care utilitățile de care avem nevoie depind de altele, se susține reciproc etc.

Aceasta înseamnă că, printr-o modificare valorică adecvata a elementelor de intrare sau de ieșire dintr-un proces, se întâmplă ca un lucru să nu fie atât de eficient încât să nu poată ajunge ineficient, sau să nu fie atât de ineficient încât să nu poată fi făcut ineficient.

Eficiența relativă a producției rezultate este, așadar, atât expresia raportului dintre cererea și oferta de intrări, care își pune amprenta pe prețul resurselor căt și consecința relației dintre cererea și oferta bunurilor create ce determină valoarea producției obținute în termeni de piață.

Atunci când drepturile de proprietate sunt clare, stabile și comercializabile, resursele insuficiente tind să capete acele prețuri bănești care le reflectă relativa lor raritate. În aceste condiții, deciziile are se iau urmăresc eficiența, folosind aceste prețuri ca informații. Eficiența este de partea acelei activități care sacrifică ceva mai puțin valoros de dragul a ceva mai valoros, în condițiile unor resurse limitate, incertitudini și existenței riscurilor de a nu realiza ceea ce ne-am propus.

Avantajul comparativ relativ, pe care resursele îl au asupra altor resurse în anumite utilizări, în raport cu alte utilizări, este cel ce stabilește nivelul optim de angajare a resurselor în alegerile pe care le facem.

Întrucâ, în alegerile noastre voluntare sacrificăm ceea ce este mai puțin valoros pentru ceea ce estemai valoros, problema eficienței apare prin avantajul comparativ relativ pe care îl asigură costurile alternativelor de urmat sau costurile oportunității. De aici rezultă că nicio persoana, grup sau națiune nu pot fi mai eficiente decât altele în orice activitate. Întotdeauna vor exista avantaje comparative in favoarea unora și dezavantaje comparative în privința altora, în funcție de fiecare își descoperi direcția în care trebuie să aleagă pentru a obține eficiența dorită.

Eficiența sau ineficiența unor activități constituie, în esență, aprecieri, dezacorduri asupra ponderii relative care se acordă diferitelor evaluări valorice. De aceea, într-un sistem social, cu drepturi de proprietate clare și cu puține restricții în schimburi comerciale, prețurile libere care se formează îi ajută pe oamenii care urmăresc avantaje comparative să aleagă calea cea mai eficientă de folosire a resurselor limitate, cu întrebuințări alternative.

Activitatea de alocare a resurselor este considerată eficientă atunci când acestea sunt destinate producerii de bunuri economice de care societatea are nevoie. Orice alocare de resurse rare pentru bunuri care nu sunt cerute de societate exprimă o activitate ineficientă, o risipă de resurse.

Activitatea de utilizare a resurselor este considerată eficientă atunci când producția bunurilor materialeși serviciilor s-a obținut cu cel mai scăzut cost relativ.

Activitatea de distribuire a bunurilor economice este considerată eficientă dacă firmele producătoare repartizează aceste bunuri în raport cu dorințele și intențiile consumatorilor de cheltuire a veniturilor disponibile, la un anumit preț.

În sens economic, eficiența exprimă, în esență, calitatea activității economice de a utiliza rațional factorii de producție limitați. Ea este o cerință fundamentale pentru economie și trebuie să ghideze în permanență acțiunile, deciziile economico-financiare ale agențiilor economici.

Eficiența o înțelegem ca un termen de evaluare, un concept valoric, ce se măsoară prin raportul dintre valoarea producției obținute și valoarea resurselor intrate in procesul de transformare.

Distribuirea și redistribuirea veniturilor. Politica bugetară și politica fiscală

Veniturile din economie se află în relație directă cu piața, ca instituție centrală în jurul căreia gravitează întraga activitate economică. Aceasta înseamnă că în mod sistematic se vând și se cumpără bunuri economice antrenând un flux permanent de venituri și cheltuieli.

Distribuirea veniturilor este un proces economico-social, cu caracter micro si macroeconomic de împărțire a valorii adăugate între participanții direcți la obținerea lor.

Redistribuirea veniturilor este tot un proces economio-social, cu carcter micro si macroeconomic, prin care o parte din veniturile primare sunt preluate cu titlul gratuit și nerambursabil de la subiecți economici și destinate folosirii de către alți agenți economic, fără o contraprestație limitată sau cu un titlu gratuit.

Distribuția veniturilor rezultă de pe urma ofertei și a cererii, întrucât fiecare dintre noi primește venituri bănești de la alții. În calitate de purtători ai cererii și ofertei, oamenii iau o serie de decizii din a căror interacțiune rezultă un anumit raport intre costuri și beneficii. Acestea relevă că veniturile lor nu sunt rezultatul împărțirii, ci al interacțiunii mai multor decizii în câmpul oncurențial.

Cererea pentru factori este o cerere derivată, care provine din cererea pentru utilități destinate să satisfacă necesitățile. Corespunzător teoriei productivității marginale, antreprenorii care cer factori de producție nu vor plăti pentru ei mai mult decât productivitatea câștigului marginal al fiecarui factor.

Oferta de factori se asigură de către furnizorii de servicii de factori, în calitate de proprietari. Ei nu vor oferi însă factorul unui antreprenor dacă pot câștiga un venit mai bun din altă parte. Astfel, factorii de producție vor circula pe piețele lor, pe termen lung, în direcția egalizării avantajului net al proprietarilor de factori.

Politica bugetară reprezintă teoria și acțiunile guvernamentale referitoare la veniturile și cheltuielilor publice, căile și mijloacele de concentrare a încarsărilor, tipurile și mărimea cheltuielilor prin care se poate înterveni direct pentru atenuarea șocurilor și disfuncționalităților, pentru relansarea economiei etc.

Politica bugetară exprimă rezultatul opțiunilor bugetare ale unei autorități de decizie publică – centrală sau locală – în scopuri economico-speciale, implicând venituri și cheltuieli publice. Se concretizează in bugetul public, ea însăși fiind politica veniturilor și cheltuielilor bugetare.

La baza politicii bugetare se află legile financiare prin care se determină sursele de venituri și destinațiile folosirii lor pe obiective de cheltuieli, regulamentările exercițiului bugetar, ale elaborării, adoptării și execuției bugetului etc.

Politica bugetară, ca și alte forme de politică economică. Are obiective are vizează înfăptuirea unor interese ale majorității sau ale întregii populații, obiective compatibile cu libera inițiativă a agenților economici.

Politica bugetară se reflectă în bugetul politic național ca document-program anual al statului, exprimând veniturile și cheltuielilor publice ale țării.

În componența sa se includ: bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale. În acest fel, bugetul public oglindește dimensiunea de ansamblu a resurselor financiare publice și a efortului financiar public.

Bugetul de stat este bugetul administrației centrale de stat, principalul instrument financiar care cuprinde veniturile mobilizate la dispoziția statului și repartizarea acestora pe destinații de cheltuieli. El se înfățișează ca o balanță, ca un document economico-financiar de sinteză, elaborat si gestionat de guvern și autorizat de Parlament.

Bugetul este abordat juridic și economic. Abordarea economică relevă că bugetul reflectă corelațiile macroeconomice in determinarea PIB și a nivelului folosirii resurselor.

În aceasta balanșă se înscriu veniturile și cheltuielile anului bugetar, care poate să coincidă sau nu cu anul calendaristic.

Veniturile bugetului de stat cuprind încasările din: impozite directe, impozite indirecte, ca și resursele financiare nefiscale.

Cheltuielile bugetului de stat reflectă funcțiile statului și se concretizează în cheltuieli pe urmatoarele destinații: educație, cultură, știință, sănătate, protecție socială, ordine publică, apărare națională, justiție, administrașie publică, protecția mediului natural etc.

Politica bugetară pozitivă reprezintă ansamblul teoriilor și acțiunilor statului referitoare la orientarea veniturilor și cheltuielilor publice spre creșterea economică, spre mărirea gradului de operare a forței de muncă, dar și spre atenuarea inflației și altor disfuncționalități în domeniul bugetar. Mai este cunoscută și ca politică de relansare bugetară ce se concretizează în efecte numeroase pe care le generează cheltuielile bugetare și impozitele asupra cererii globale, ofertei globale și consumului în timpul execuției bugetare. Aceste oferte agregate sunt denumite sub denumirea de multiplicator.

Există, în acest sens următoarele forme: multiplicatorul cheltuielilor publice, ce presupune ca prin sporirea cheltuielilor publice să se stimuleze ativitatea economică, sporirea cererii și ofertei globale, creșterea veniturilor, în condițiile impozitelor neschimbate.

Astfel, se creează sau se amplifică deficitul bugetar care este finanțat prin împrumuturi publice; multiplicatorul fiscal presupune mărirea venitului și a producției prin reduerea impozitelor de catre stat, considerând cheltuielile totate constante; multiplicatorul bugetului echilibrat presupune creșterea producției prin sporirea în aceeași proporție și concomitent atât a cheltuielilor bugetare, cât și a veniturilor bugetare.

Rezultă că jocul multiplicatorilor bugetari se bazează pe folosirea bugetului de stat a instrument de relansare sau de frânare a activității economice.

În contextul politicii bugetare se înscrie și datoria publică. Aceasta înseamnă totalitatea obligațiilor pe care statul și le asumă atunci când contractează împrumuturi interne sau/și externe în vederea finanțării economiei, când aceasta se confruntă cu deficite bugetare, cu insuficiența rezervelor valutare și alte fenomene de dezechilibru financiar.

Politica fiscală reprezintă teoria și politica economică referitoare la conținutul impozitelor, la tipologia lor și la funcțiile acestora în contextul veniturilor bugetare.

Ea constă într-un set de decizii guvernamentale prin care se urmărește influența activității eonomico-sociale cu ajutorul mobilității veniturilor și cheltuielilor bugetului politic.

Sistemul fiscal este componenta esențială aacestei politici, incluzând toate impozitele și alte venituri pe care statul le încasează prin organele sale specializate, potrivit unor reglementări legislative corespunzătoare. Impozitele și taxele constituie dreptul de creanță fiscala al statului asupra contribuabililor, dimensionându-se și încasându-se cu ajutorul unui mecanism fiscal special.

Impozitele sunt prelevări bănești impuse persoanelor fizice și juridice, de către autoritatea publică, cu caracter definitiv și fără contraprestație directă și imediată, în scopul acoperirii cheltuielilor publice, realizându-se astfel implicarea statului în viața economio-socială. În acest sens prezintă însemnătate deosebită, rata presiunii fiscale, ce se calculează ca raport între totalitatea impozitelor și contributiilor sociale efectiv încasate de administrația publică (centrală și locală) și produsul intern brut (PIB).

În contextul politicii fiscale dobândește o importanță sporită trezoreria. Aceasta este o instituție financiară ce funcționează ca o casierie publică și, totodată, ca bancă a statului.

În țara noastră, trezoreria publiă a fost înființată in anul 1992, îndeplinând funcțiile de execuție de casă a bugetului public și cele corespunzatoare funcționării normale a finanțelor publice.

Evaziunea fiscală înseamnă sustragerea voită de la plata impozitelor, taxelor și altor obligații fiscale manifestă de unii agenți economici, implicit a celor ce acționează în economia paralelă (subterană).

Caracteristici generale ale interdependențelor economice internaționale

Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naționale privite ca ansamblu de interdependențe între ele, concretizat într-un ansamblu mutual permanent de activități, de la formele simple lacele complexe.

Interdependențele economice internaționale între statele lumii există din cele mai indepărtate timpuri, parcurgând până acum un proces continuu și contraditoriu. Acest proces poate fi definit prin mai multe noțiuni, care sintetizează tot atâtea straturi economice calitative um sunt: schimbul mutual de bunuri între țări, piața mondială, economia mondială. Asemenea straturi formează în prezent un pluralism economic deosebit de dinamic, ce reflectă în fond macroeconomia deschisă, interdependentțele din economia mondială.

Schimbul de bunuri între țări este un proces care insoțește evoluția societății umane pe fiecare treaptă de dezvoltare.

Piața mondială reprezintă acel strat calitativ economic întruchipat în relațiile de schimb ce se realizează între agenți economici din diverse țări, inclusiv societății transnaționale, purtători ai cererii și ofertei. Ea este spațiul economic de manifestare a diviziunii mondiale a muncii și ai efectelor acesteia. Formarea statelor naționale in secolul al XIX – lea a influențat puternic manifestarea relațiilor de schimb, care constituie substanța pieței mondiale.

Economia mondială este stratul calitativ superior al schimbului mutual de activități desfășurat pe piața mondială, între economii naționale independente și specializate, în acord cu diviziunea mondială a muncii.

Conținutul complex al conceptului de economie mondială se reflectă prin mai multe trăsături fundamentale cum sunt:

Entitățile de bază ale economiei mondiale sunt economiile naționale, care se dezvoltă independent, nicidecum autarhic.

Interdependențele specifice economiei mondiale formează un sistem în care fiecare indentitate indeplinește funcțiile sale și toate impreună au funcții cu caracter de sistem intergrator regional sau global;

Economia mondială este unică, în sistemul ca toți participanții la ea se supun acelorași legități specifice relațiilor dintre cerere și ofertă;

Agenți economici naționali, care rezidenți, precum și agenți economici străini care sunt însă considerați rezidenți în situația când operează în interiorul unei țări, de cel puțin un an;

Economia mondială este eterogenă, din punct de vedere al economiilor țărilor lumii;

Economia mondială are caracter dinamic, adică nu constituie un proces finit, imaubil, ci se află în permanență evoluție sub aspectul conținutului, al structurii, al calității relațiilor de schimb, sub influența unui ansamblu de factori;

Parteneriatul in economia mondiaă poate fi bilateral sau multilateral.

Un element definitoriu pentru economia mondială și pentru interdependențele dintre economiile naționale îl constituie diviziunea mondială a muncii. Aceasta reflectă sintetic tendințele de specializare internațională, competitivă în scopul participării eficiente la circuitul economic mondial.

Ordinea economică mondială înseamnă ierarhizarea țărilor lumii într-o succesiune de relații care influențează capacitatea funcțională a fiecărei țări.

Fluxurile economice internaționale reprezintă mișcări a bunuri materiale, servicii sau informații, ca și de valori bănești de la o țară sau o grupă de țări la alta. Ele sunt dependente organic de diviziunea mondială a muncii pe piața mondială a muncii, pe piața mondială manifestându-se prin forme diferite in timp și spațiu.

Circuitul economic mondial reprezintă ansamblul fluxurilor economice internaționale privite în unitatea și interdependența lor. El reflectă îngemânarea formelor schimbului mutual de activități între diferitele economii naționale, referitoare la activitățile producătoare de bunuri economice, de distribuție, de cercetare științifică etc.

În condițiile actuale dețin o pondere tot mai importantă fluxurile monetare, financiare, de servicii și informații etc.

Realitatea demonstrează că există o corelație puternică între potențialul economic al unei țări și participarea acesteia la circuitul economic mondial, precum și între gradul de dezvoltare economică al țării respective și intensitatea antrenării ei la circuitul economic mondial.

Capitolul II: Sistemul de indicatori statistici la nivel macroeconomic. Analiză de ansamblu

II.1: Prezentarea sistemelor de calcul a indicatorilor macroeconomici de rezultate

Determinarea indicațiilor macroeconomice de rezultate presupune existența unui sistem metodologic de calcul și analiză macroeconomică. În prezent, indicatorii macroeconomici de rezultate se determină și analizează după Sistemul Conturilor Naționale (SCN), sistemul de calcul si analiză macroeconomică aplicat în țările cu economie de piața indiferent de structura și nivelul de dezvoltare al acestora. Alaturi de acest sistem a fost aplicat Sistemul Producției Materiale (SPM) în țările cu o economie planificată centralizat de comandă. Aceste sisteme au la bază două teorii:

Potrivit SCN, toate activitățile care produc unități pentru necesități sunt activități economice și creeaza venit național;

Potrivit SPM, se consideră că numai activitățile economice productive desfățurate în sfera producției materiale creează venit național. În SPM se calculau doi indicatori macroeconomici:

Produsul social (PS) – definit ca totalitatea bunurilor create într-o perioadă de timp, în sfera producției materiale.

Venitul național (VN) – definit în (SPM) ca valoarea nou creată in sfera producției de bunuri materiale. VN exprimă, de fapt, valoarea adăugată netă obținută în ramurile considerate productive, creatoare devenind națională.

Sistemul Conturilor Naționale (SCN) sau Contabilitatea Națională (CN) constituie principalul sistem de evidență și analiză macroeconomică utilizat în statistica internațională de majoritatea țărilor lumii, cu deosebire a celor cu economie de piață, precum și în calculele și analizele economice efectuate de organismele internaționale (ONU, OCDE), al cărui obiectiv principal este de a oferi o prezentare cantitativă, agregatp, completă și coeerentă a realității economice în timpul unei perioade de timp sau la un moment dat.

Contabilitatea națională permite analiza proceselor legate de producția de bunuri materiale și servicii, formarea și repartiția veniturilor, consumul și acumularea de bunuri economice care au loc în cadrul și între agenți economici.

SCN evidențiază fluxurile economice și circuitul lor între agenți care se sistematizează in patru mari sectoare, și anume: firme, gospodăriile, instituțiile guvernamentale și străinătatea sau restul lumii. Pentru a evidenția circuitul fluxurilor care au loc în activitățile economice se impune cunoașterea unor noțiuni de bază cum sunt:

Activitățile economice – potrivit SCN, conceptul cuprinde totalitatea activităților care, direct sau indirect, au ca scop satisfacerea nevoilor cu bunuri materiale și servicii.

Potrivit SCN, activitățiile economice se împart în patru categorii fundamentaleȘ

Activități care creează venituri prin producerea de bunuri materiale și servicii;

Activități care folosesc venituri pentru consum;

Activități care folosesc venituri pentru creșterea patrimonului;

Activități care vizează acordarea, respectiv angajarea de credite.

Subiecți sau agenți economici – sunt unități care decid asupra desfășurării activității economice: firme, gospodarii, instituții.

Potrivit SCN, agenții economici sunt grupați pe categorii de agenți economici agregați, agregarea efectuându-se pe ramuri în scopul analizei proceselor de producție și de sectoare, în scopul analizei fluxurilor de venituri și cheltuieli, și anume:

Sectorul firme – cuprinde agenți economici ai căror principală trăsătură constă în faptul că produc bunuri destinate pieței, iar scopul activității il constituie obținerea de profit;

Sectorul gospodării sau menaje private – reprezintă sectorul consumatorilor, utilizând veniturile obținute pentru satisfacerea necesităților de consum;

Sectorul public sau guvernamental – reunește subiectele economice care produc bunuri publici pentru producție fară a primi echivalent valoric;

Sectorul străinătate sau restul lumii evidențiză tranzacțiile cu alte țări.

Obiectele activitățiile economice sunt bunuri materiale, servicii de consum, servicii ale factorilor de producție și creanțe.

Tranzacțiile pot fi încadrate în categorii și se împart în tranzacții de piață si tranzacții unilaterale. În SCN, dominante sunt tranzacțiile de piață.

În SNC circuitul fluxurilor pot fi reprezentat grafic sub forma conturilor care se impart in trei categorii:

Conturi de activitate ale agenților economici;

Conturile sectoarelor economice;

Conturile macroeconomice.

Conturile de activitate ale agențiilor economici reprezintă o componența a CN care inregistrează tranzacțiile efectuate la nivelul agențiilor economici, in decursul unei perioade de timp. În această categorie sunt cuprinse următoarele conturi:

Conturi de producție – se alcătuiește numai la nivelul unei firme și al unei instituții publice, deoarece agentul economic ” gospodăria poulației” nu este considerat producător, ci consumator de bunuri.

Contul de producție al unei firme

Desfășurarea activității economice în scopul producerii de bunuri necesită:

Achiziționarea de mijloace de producție consumabile și servicii, elemente utilizate în procesul de producție și care se regăsesc valoric în costurile de producție;

Achiziționarea de mijloace durabile, elemente care săporesc valoarea patrimonului tehnico-material și care se regăsesc valoric în costurile de producție sub formă de amortizare;

Angajarea de forță de muncă care primesc salarii care sunt înglobate în costurile de producție;

Plata impozitelor și a taxelor către instituțiilor guvernamentale;

Plata unor dobânzi în cazul angajarii unor credite.

Toată activitatea prezentată mai sus se evidențiază în contul de producție al unei firme.

Astfel, contul de producție al unei firme are următoarea structură:

Între elementele contului există următoarele relații:

– elementele din partea dreapta a contului formează valoarea brută a bunurilor materiale și serviciilor produse de o firmă în perioada la care se referă contul;

– suma primelor trei elemente din partea stângă formează costul de producție, la care, dacă se adaugă celelalte elemente, se obține valoare adăugată brută – VAB.

Suma elementelor din partea stângă a contului din producție al unei firme trebuie să fie egală cu suma elementelor din partea dreaptă a contului.

Pe baza datelor din contul de producție se pot calcula o serie de indicatori care stau la baza apreierii activității unei firme, și anume:

Valoare adăugată brută (VAB) – exprimată în prețurile pieței când include impozitele indirecte nete și în prețurile factorilor de producție când nu include impozitele indirecte nete.

Valoarea adăugată brută exprimată în prețurile pieței (VABp.p) se poate calcula ca:

Diferența între valoarea producției brute (PGB) și consumul intermediar (CI):

VABP.P = PGB – CI

PGB reprezintă valoarea totală brută a bunurilor economice de orice natură – intermediare și finale – produse într-o economie într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an.

CI reprezintă valoarea bunurilor materiale și serviciilor produse în perioada de calcul și folosite la producerea de noi bunuri, mai puțin consumul de capital tehnic fix – amortizarea;

Suma elementelor 2-6 din stânga contului:

VABP.P = A + Rm + IIM + D + Pr

Valoarea adăugată brută exprimată în prețurile factorilor de producție (VABp.f.) se obține scăzând din mărimea valorii adăugate brute exprimată în prețurile pieței impozitele indirecte nete:

VABp.f. = VABP.P – IIN

Impozitele indirecte nete se calculează ca diferență între impozitele indirecte și subvențiile de exploatare:

IIN = II – Sv

Impozitele indirecte repezintă transferuri ale firmelor către stat. Subvențiile de exploatare reprezintă transferuri de venituri acordate de către stat unitățiilor rezidente producătoare de bunuri materiale și servicii, în scopul sprijinirii producției sau influențării prețurilor pieței.

Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă valoarea nou creată de o firmă în perioada de calcul. Ea se obține scăzând din valoarea adăugată brută exprimată în prețurile pieței amortizarea capitalului fix și impozitele indirecte nete:

VAN p.f. = VAB p.p. – A – IIN

Excedentul brut de exploatare (EBE) exprimă ceea ce rămâne firmei după ce se elimină impozitele indirecte nete și elementele care reprezintă remunerarea muncii – Rm:

EBE = VAB p.p. – IIN – Rm

Ecedentul net de exploatare (ENE) se calculează ca diferențaîntre excedentul brut de exploatare și amortizarea capitalului fix și exprimă profitul interprinzătorului:

ENE = EBE – A

b) contul de producție al unei instituții publice are următoarea strutură:

Între elementele contului există următoarele relații:

Suma primelor două elemente din partea dreaptă a contului (1+2) reprezintă valoarea producției de servicii publice (VP):

VP = CP + Vsp

Suma primelor trei elemente din partea stângă a contului (1+2+3) reprezintă costul produerii acestor servicii publice.

Trebuie subliniat faptul că, deoarece instituțiile publice nu obțin profit, nu plătesc impozite și nu au stocuri, aceste elemente nu se regăsesc în contul de producție al unei firme.

2. Contul de venituri și cheltuieli evidențiază veniturile obținute la nivelul unui agent economic și domeniile de distribuire a acestora, într-o anumită perioadă de timp. Acest cont se alcătuiește la nivelul unei firme, alunei gospodării și al unei instituții publice.

a) Contul de venituri al unei firme are următoarea structură:

În partea dreaptă a contului sunt înregistrate sursele de venituri, respectiv veniturile totale ale firmei ănainte de impozitare (1+2+3), iar ăn partea stângă sunt evidențiate direcțiile de distribuire a veniturilor. Diferența dintre veniturile totale ale firmei înainte de impozitare și de suma primelor trei elemente din partea stângă a contului reprezintă venitul disponibil al firmei, respectiv mărimea economiilor realizate.

Contul de venituri al unei gospodării private are următoarea structură:

Între elementele contului există următoarele relații:

Suma primelor doua elemente din partea dreaptă a contului (1+2) reprezintă venitul total al acestui agent economic:

VT = Vmp + Tp

Dacă din mărimea venitului total al gospodăriei private (VT) se scad elementele de la punctul 1, din partea stângă a contului se obține mărimea venitului disponibil al menajelor (VD).

VD = VT – 1

Venitul disponibil al menajelor este folosit pentru consuul privat și economisire

(VD = C+ E). Scăzând consumul din venitul disponibil rezultă economiile gospodăriei (E).

Conturi de venituri al unei instituții publice

Veniturile provin în principal, din impozitele directe și indirecte, dar și din participarea la activitatea firmelor pentru care primesc dobânzi, dividente și alte venituri.

Contul de venituri al unei instituții publice are următoarea structură:

În cadrul acestui cont, principala relație este accea de determinare a economiilor instituțiilor publice, acestea reprezentând principala sursă a modificării patrimonului unei instituții publice. Relația de determinare a eonomiilor instituției publice este următoarea:

E = (Vf + Imp + Tp) – (Pfp + Tcp + CP)

Contul de modificare a patrimonului (de acumulare) înregistrează sursele care pot fi utilizate pentru modificarea patrimonului la nivelul unui agent economic, într-o anumită perioadă de timp. Acest cont se alcătuiește la nivelul unei firme, al unei gospodării și al unei instituții publice.

Contul de modificare a patrimonului unei firme are următoarea structurăȘ

Între elementele contului există următoarele relații:

EB = EN + A

Primele două elemente din partea dreaptă a contului (1+2) reprezintă sursele de modificare a patrimonului;

Primele patru elemente din partea stângă a contunui ( 1+2+3+4) reprezintă modificările intervenite în patrimoniul material al firmei;

Dacă din sursele de modificare a patrimonului se scad modificările intervenite în patrimoniul material al firmei se obține soldul finanțării. Acest sold poate fi sub formă de excedent sau deficit.

b) Contul de modificare a patrimonului unei gospodării are următoarea structură:

Între elementele contului există următoarea relație:

SF = (E + TPp) – TPcp

Soldul (SF) evidențiază creșterea sau scăderea patrimoniului gospodăriei.

c) Contul de modificare a patrimoniului unei instituții publice are următoarea structură:

Între elementele contului există următoarele relații:

Primele trei elemente din partea dreaptă a contului (1+2+3) reprezintă sursele de finanțare a investițiilor;

SF = (E + A + TPp) – (IM + TPcp)

Soldul finanțării (SF) pentru o instituție publică poate fi sub formă de excedent sau deficit.

4. Contul de finanțare se alcătuiește la nivelul unei firme, al unei gospodării și al unei instituții publice.

a) Contul de finanțare a unei firme sintetizează modificările intervenite în nivelul creanțelor și angajamentelor și are următoarea structură:

b) Contul de finanțare a unei gospodării și a unei instituții publice are aceeași construcție cu cel al unei firme evidențiind modificările intervenite în nivelul creanțelor și angajamentelor ale unei gospodării, respectiv ale unei instituții publice.

Conturile sectoarelor economice reprezintă o componentă a Contabilității Naționale care înregistrează prin agregare informațiile din conturile subiectelor economice. Astfel se construiesc următoarele conturi ale sectoarelor economice:

Conturile sectorului firme;

Conturile sectorului gospodării;

Conturile sectorului public.

Pentru sectoarele economice se alcătuiesc conturile de producție, de venituri și de modificare a patrimoniului.

Conturile de producție ale sectoarelor au următoarele componente:

Contul de producție al sectorului firme se alcătuiește prin agregarea tuturor tranzacțiilor legate de ativitatea de producție a firmelor, evidențiate în contul de producție al unei firme.În contul de producție al sectorului firme se evidențiază numai valoarea bunurilor produse în perioada de calcul și care nu au fost prelucrate în acea perioada. Valoarea acestor bunuri reprezintă producția finală a secctorului firme și este formată din: bunuri materiale și servicii vândute către menajele private, bunuri vândute pentru consumul intermediar al sectorului public, bunuri exportate, bunuri de capital din producția sectorului sau din import, bunuri concretizate în stocuri.

Contul de producție al sectorului firme are următoarea structură:

Pe baza informațiilor cuprinse în acest cont se pot calcula următorii indicatori:

Valoarea adăugată brută exprimată în prețurile factorilor de producție (VAB p.f.):

VAB p.f. = VAN p.f. + A

Valoarea adăugată netă exprimată în prețurile pieței:

VAN p.p. = VAN p.f. + IIN = VAN p.f. + II + Sv

Contul de producție al sectorului public are urmatoarea structură:

Între elementele contului există următoarele relații:

Suma primelor două elemente din partea dreaptă a contului (1+2) reprezintă valoarea producției setorului public.

Suma primelor trei elemente din partea strângă a contului (1+2+3) reprezintă costul producției.

În contul de producție al sectorului public nu apar profituri din activitate deoarece bunurile sunt livrate gratuit și se evaluează la costuri.

2. Conturi de venituri ale sectoarelor au următoarele componente:

a) Contul de venituri al sectoarelor firme are următoarea structură:

Între elementele contului există următoarele relații:

Suma primelor două elemente din partea dreaptă a contului (1+2) formează veniturile brute ale sectorului firme (VB):

VB = Pr. + Tp

b) Contul de venituri al sectorului gospodării private are următoarea structură:

Între elementele contului există următoarele relații:

Suma primelor două elemente din partea dreaptă a contului (1+2) formează veniturile totale brute ale sectorului gospodării private

Dacă din mărimea veniturilor totale brute ale setorului gospodării private se scad impozitele directe și transferurile plătite de acest sector se obține venitul disponibil al sectorului gospodării private. Aceasta se folosește pentru consumul gospodăriilor și pentru economii;

VD = (Vmp + Tp) – ( ID + Tcp);

c) Contul de venituri al sectorului public are următoarea structură:

Între elementele contului există următoarele relații:

E = (I + V + Tp) – (Tcp + CP)

3. Conturile de modificare a patrimoniului sectoarelor se calculează prin agregarea informațiilor din conturile modificării patrimoniului subiectelor economice.

Conturile de modificare a patrimoniului sectoarelor au următoarele componente:

Contul de modificare a patrimoniului sectoarelor firme are următoarea structură:

Între elementele contului există următoarele relații:

SF = ( E + A + TPcp) – (Ic + VS + TPp)

b) Contul de modificare a patrimoniului setorului gospodării private are un conținut similar cu cel prezentat la nivelul unei gospodării private;

c) Contul de modificare a patrimoniului setorului public are de asemenea un conținut similar cu cel prezentat la nivelul unei instituții publice.

Conturile macroeconomice reprezintă un sistem de conturi care stau la baza calculării indicatorilor macroeconomici de rezultate și a analizelor macroeconomice.

În categoria conturilor macroeconomice se includ următoarele conturi:

1. Conturi naționale care stau la baza calculării indicatorilor sintetici ai producției de bunuri. În acest scop sunt alcătuite două bunuri:

a) Contul sinteti de bunuri are următoarea structură:

Contul sintetic de bunuri nu reprezintă sold și se echilibrează prin relația de egalitate care există între resurse și utilizări:

PGM + IMP + IIN = CI + CF + IB + EXP

b) Contul de producție se construiește la nivelul sectoarelor și pe ansamblul economiei naționale și sintetizează tranzacțiile care evidențiază ativitatea de producție a agenților economici autohtoni și străini.

Contul de producție are următoarea structură:

Relația de echilibru va fi:

La nivelul sectoarelor: VABp.p. = PGB – CI;

La nivelul economiei naționale: PIBp.p. = PGB – CI

Soldul contului reprezintă:

La nivelul unui sector, valoarea adăugată brută exprimată în prețurile pieței (VABp.p.), unde VABp.p. = PGB – CI

La nivelul economiei mondiale, produsul intern brut exprimat în prețurile pieței (PIBp.p.), unde PIBp.p. = PGB – CI.

2. Conturila naționale care stau la baza calculării indicatorilor care permit analiza formării, repartiției și utilizării veniturilor . În această categorie se includ următoarele conturi:

a) Conturi de creare a veniturilor reprezintă un cont macroeconomic care evidențiază pentru fiecare sector economic și pe ansamblul economiei naționale formarea veniturilor din activitatea economică și din patrimoniu.

Contul de creare a veniturilor are următoarea structură:

Elementele din acest cont folosesc la calculul produsului intern net exprimat în prețurile factorilor de producție (PINp.f.). Relația de calcul este următoarea:

PINp.f. = PIBp.p + Sv – (A + II) = PIBp.p. – A – IIN

c) Contul de repartiție a veniturilor reprezintă un cont macroeconomic care evidențiază repartiția primară a veniturilor factorilor create în interiorul unei țări și a veniturilor factorilor încasate din străinătate și cele plătite străinătății.

Contul de repartiție are următoarea structură:

Între elementele contului există următoarele relații:

VN (PNNp.f.) = PINp.f. + (VFÎS – VFPS);

c) Contul de redistribuire a veniturilor evidențiază elementele are stau la baza caracterizării și analizei trecerii de la indicatorul venit național, la indicatorul venit național disponibil.

Acest cont are următoarea structură:

Între elementele contului există următoarele relații:

VIND = VN – (TCÎS – TCPS)

TCÎS – TCPS = STCS, unde STCS = soldul transferurilor curente în raport cu străinătatea;

Dacă la mărimea venitului național disponibil se adaugă amortizarea capitalului tehnic fix se obține venitul brut disponibil.

d) Contul de utilizare a veniturilor evidențiază utilizarea în interiorul țării a veniturilor nete disponibile pentru consumul privat, consumul public și pentru economii.

Contul de utilizare a veniturilor are următoarea structură:

Soldul contului se concretizează în economiile nete care se calculează scăzând din mărimea venitului național disponibil consumul final:

EN = VND – CF

3. Conturile naționale care stau la baza calculării indicatorilor și analizei modificării patrimoniului. În această categorie se includ următoarele conturi:

a) Contul de modificare a patrimoniului evidențiază modul în care sunt utilizate mijloacele disponibile pentru sporirea patrimoniului și a avuției naționale acumulate în perioada analizată.

Structura acestui cont se prezintă astfel:

Soldul finanțării – SF se calculează conform relației:

SF = (EB – IB) + (TPSR – TPRS)

b) Contul de modificare a patrimoniului evidențiază, pe ansamblul țării, modificările intervenite în nivelul și structura reanțelor și angajamentelor financiare ale țării.

5. Conturile naționale care stau la baza analizei tranzacțiilor cu străinătatea (restul lumii).

Contul străinătatea sau restul lumii este un cont macroeconomic care evidențiază tranzacțiile agențiilor economici interni cu cei din alte țări. În partea dreaptă a contului se înregistrează veniturile încasate din străinătate , iar în partea stângă se înregistrează plățile efectuate către străinătate, astfel încât acest cont are următoarea structură:

Contul străinătatea sau restul lumii se defalcă pe patru subconturi, astfel:

Subcontul extern de bunuri și servicii evidențiază importul și exportul. Soldul acestui subcont reflectă soldul balanței externe de bunuri și servicii;

Subcontul extern al veniturilor factorilor și al transferurilor curente. Soldul acestui subcont reflectă soldul curent al balanței externe;

Subcontul de capital reflectă influența transferurilor de capital din/către străinătate;

Subcontul financiar exprimă modificările intervenite în nivelul și structura creanțelor și angajamentelor față de strainătate.

Capitolul: II.2: Metode de calcul utilizate în analiza agregatelor macroeconomice

În vederea analizelor macroeconomice este nevoie să se cunoască nivelul și evoluția principalilor indicatori sintetici (agregați) ce reflectă activitatea economică desfășurată de agenții economici la nivelul economiei naționale.

Indicatorii macroeconomici de rezultate măsoară rezultatele activității economice din întreaga economie națională.

Principalii indicatori macroeconomici sunt: produsul intern, produsul național, venitul național. Potrivit SCN la baza determinării indicatorilor macroeconomici de rezultate stau o serie de reguli, de criterii:

a) rezultatele activității economice se concretizează în bunuri finale destinate consumului, investițiilor și exportului;

b) produsul intern se calculează după conceptul “intern” și exprimă valoarea producției finale care se creează într-o perioadă de timp, de regulă un an de către toți agenții economici care își desfășoară activitatea în interiorul țării, indiferent de naționalitate (agenți economici autohtoni și străini);

c) produsul național se calculează după conceptul “național” și exprimă valoarea producției finale care se creează într-o perioadă de timp, de regulă un an de către agenții economici naționali indiferent dacă aceștia îți desfășoară activitatea în interiorul unei țări sau în afara granițeilor naționale (în străinătate);

d) indicatorii macroeconomici de rezultate se pot exprima în prețurile pieței (pp), dacă includ impozitele indirecte nete și în prețurile factorilor de producție (pfp), dacă nu includ impozitele indirecte nete. Prețul pieței reprezintă, de fapt, prețul efectiv pe care îl platește un consummator pentru achiziționarea unei unități de produs. Ținându-se cont de faptul că, o parte din acesta trebuie cedat statului sub forma de impozit indirect (II) și cî unele întreprinderi primesc de la stat subvenții de exploatare (Sv), diferența: II-Sv reprezintă impozitele indirecte nete (IIN). Ceea ce rămâne din prețul pieței după plata impozitelor indirecte nete este prețul factorilor de producție:

pf = pp – IIN

Produsul intern se calculează ca:

1. produsul intern brut (PIB), dacă include în calculul producției finale consumului de capital tehnic fix (amortizarea);

2. produsul intern net (PIN), dacă nu include în calculul producției finale amortizarea.

1. Produsul intern brut exprimă valoarea brută a bunurilor materiale și serviciilor finale produse într-o perioadă de timp, de regulă un an, de către toți agenții economici care își desfățoară activitatea în interiorul țării, indiferent de apartenența național-statală (agenți economici autohtoni și străini).

2. Produsul intern net exprimă valoarea adăugată netă (VAN) a subiectelor, sectoarelor sau ramurilor economice. Se calculează scăzând din mărimea PIB amortizarea:

PIN = PIB – A

Pentru determinarea PIN, asemănător cazului PIB, se poate determina trei metode de calcul: metoda de producție sau metoda valorii adăugate, metoda utilizării finale sau metoda cheltuielilor și metoda de repartiție sau metoda veniturilor.

Capitolul II.3: Indicatori macroeconomici de rezultate

Indicatorii macroeconomici de rezultate pot fi exprimați în prețuri curente (prețurile fiecărui an) și se numesc indicatori nominali (măsurați în unități valorice) sau în prețuri comparabile, constante (preșurile unei perioade considerată ca perioadă de bază) și se numesc indicatori reali. (măsurați în unități fizice).

Noțiuni precum „nominali”, „valoric”, „în prețuri curente” sunt echivalente, variabilele nominale fiind acelea care sunt observate în mod direct. De exemplu, salariul nominal reprezintă valoarea înscrisă în fișele de plată ale salariațiilor, respectiv suma de bani pe care o primește salariatul pentru munca prestată. Valoarea unei mărimi economice poate fi descompusă ca un produs al unei cantități și al unui preț: valoarea producției, de exemplu, reprezintă cantitatea produsă înmulțită cu prețul mediu al bunurilor: valoarea salariului este determinată de cantitatea bunurilor care se pot cumpăra înmulțită cu prețul mediu al bunurilor. O mărime măsurată valoric depinde atât de cantități, cât și de prețuri.

Spre deosebire de variabilele nominale, cele reale nu depind decât de evoluția cantitășilor. O variabilă măsurată în unități fizice (kg, litri etc.) este o variabilă reală. Noțiuni precum „real”, „în volum”, „în prețurile constante”, „în prețurile din 1990” sunt echivalente.

Evoluția economiei unei țări se analizează cu ajutorul indicatorilor macroeconomici care pun în evidență rezultatele din economice (produsul inter, produsul național, venitul național). Pentru a cuantifica modificările intervenite pe o perioadă mai mare de timp, mărimea acestor indicatori trebuie să fie exprimată în prețuri constante, comparabile. Orice analiză efectuată pe baza indicatorilor exprimați în prețuri curente nu poate conduce la obținerea unor rezultate veridice privind evoluția economiei, modificările care intervin de la o perioadă la alta.

Pentru a obține indicatori reali (indicatori exprimați în prețuri comparabile) este necesar ca, din mărimea indicatorilor valorici exprimați în prețuri curente (indicatori nominali), să se elimine influența modificării prețurilor. În acest scop se calculează indici de prețuri, care exprimă modificarea prețurilor bunurilor care compun agregatul respectiv. Indicele de prețuri este utilizat la calculul indicatorului în prețuri comparabile, prin raportarea indicatorului în prețuri curente, la indicele de prețuri corespunzător.

De exemplu, prin raportarea produsul intern brut în prețuri curente la un indice general care reflectă modificarea prețurilor bunurilor finale care fac parte din metodoligia de calcul a acestui indicator, se obține mărimea acestuia în prețuri comparabile. Acest indice general este denumit deflatorului PIB.

Există doua modalități de calcul a deflatorului PIB:

raportând PIB) în prețuri curente (PIBcrt) la PIB în prețuri comparabile (PIBcomp);

DPIB=

raportând dinamica nominală a PIB (indicelePIB, în expresie nominala – IPIBn) la dinamica reală pib (indicele PIB, în expresie reala – IPIBr):

DPIB=

Considerând doua perioade de timp: T0 – perioadă de bază și T1 – perioadă curentă, dinamica nominala a PIB se determină ca un raport procentual între PIB în prețurile curente din perioada T1 și PIB în prețurile curente din perioada T0:

IPIBn= x 100

Dinamica nominală a PIB ține seama atât de influența modificării prețurilor, cât și de influența modificării producției fizice.

Dinamica reală a PIB se determină raportând dinamica nominală a PIB la deflatorul PIB . Aceasta elimină influența modificării prețurile din calculul PIB:

IPIBr=

PIB în prețurile comparabile (PIBcomp), numit și indicator real, se poate calcula:

raportând PIB în prețuri curente (PIBcrt) la deflatorul PIB (DPIB)

PIBcomp=

pe ramuri:

PIB = VAB = PIBcomp=++…+,

VABcrtind, agr..aram = valoarea adăugată brută din industrii, agricultură,…, alte ramuri în prețuri curente;

IPind, agr..aram = indicii de prețuri aferenți produselor și serviciilor create în fiecare ramură.

Pe elemente de producție: producție brută – consum intermediar:

PIB = PGB – CI = PIBcomp= –

unde:

PGBcrt = valoarea producției brute în prețuri curente;

CIcrt = valoarea consumului intermediar în prețuri curente;

IPPGB, CI = indicele de prețuri corespunzător produselor și serviciilor incluse în producția brută, respectiv în consumul intermediar .

Pe elemente de utilizare finală a PIB:

PIB = CPv + CP + FBK + EXPN =

PIBcomp = CPvcrt/IPCPv + CPcrt/IPCP + FBCcrt/IPFBC + EXPNcrt/IPEXPN,

unde,

CPvcrt = consumul privat în prețuri curente;

CPcrt = consumul public în prețuri curente;

FBCcrt = formarea brută de capital în prețuri curente;

EXPNcrt = exportul net în prețuri curente;

IPCPv, FBC, EXPN = indicele de prețuri corespunzător bunurilor care intră în componența fiecărui element de utilizare a PIB.

Analiza indicatorilor macroeconomici de rezultate în termeni reali permite desprinderea unor concluzii referitoare la nivelul de dezvoltare al unei țări, eficiența factorilor de producție, ritmul dezvoltării, nivelul de trai precum și decalajele care există între anumite țări supuse comparațiilor pe plan internațional.

Capitolul III: Aspecte teoretice privind metodologia a PNB la nivel macroeconomic

Asa cum am prezentat, pe baza sistemului conturilor macroeconomice se pot calcula indicatori globali, sintetici cu privire la: volumul și structura producției de bunuri economice, venituri create în activitățile de producție desfățurate de agenți economici pe ansamblu și pe subiecte economice, repartiția veniturilor între participanți la ativități economice și redistribuirea acestora prin mijloace financiare specifice, folosirea veniturilor precum consum și economii (acumulare).

Principalii indicatori macroeconomici sunt: produs intern, produs național, venit național, venit disponibil, venit personal al populației.

Indicatorul maroeconomic de rezultat, produsul intern, exprimă producția finală de bunuri economice, ținând cont de criteriul „intern”, în expresie „brută” și „netă”.

Capitolul III.1: Metoda producției

Produsul intern brut se poate determina utilizând trei metode de calcul:

a) Metoda de producție sau metoda valorii adăugate constă in determinarea volumului producției dinală realizată într-o perioadă de timp determinată. Se calculează ca sumă a valorii adăugate brute creată de factorii de producție în toate unitățile din interiorul țării producătoare de bunuri materiale și servicii. Calculat ca sumă a valorii adăugate brute, PIB este evaluat în prețurile factorilor de producție (PIBpf), deoarece în valoarea producției ramurilor producătoare de bunuri materiale și servicii și sectoarelor nu se includ impozitele indirecte nete.

PIBpf = VABpf

Pentru a putea obține PIB exprimat în prețurile pieței (PIBpp), la mărimea PIB evaluat în prețurile factorilor se adaugă impozitele indirecte nete:

PIBpp = VABpf + IIN = VABpf + II – Sv

Potrivit metodei de producție, PIB se calculează scăzând din valoarea totală brutaă a bunurilor economice – produse într-o economie într-o anumită perioadă de timp, se regulă un an (PGB), consumul intermediar (CI):

PIB = PGB – CI

Produsul global brut cuprinde valoarea tuturor bunurilor economice produse – intermediare și finale, în timp ce consumul intermediar cuprinde numai valoarea bunurilor intermediare: materii prime, materiale, energie, reparații curente etc.

Potrivit metodei de producție, produsul intern net evaluat în prețurile factorilor se calculează ca sumă a valorii adăugate nete:

PINpf = VANpf = PIBpf – A, unde VANpf = VABpf – A

Pentru a fi evaluat la prețurile pieței, la mărimea PIN evaluat în prețurile factorilor se adaugă impozitele incluse:

PINpp = VANpf + IIN = PINpf + IIN

Capitolul: III.2: Metoda utilizării finale

Metoda utilizării finale sau metoda cheltuielilor presupune însumarea tuturor componentelor care țin de utilizarea finală a bunurilor economice, evaluate în prețurile pieței, mai puțin valoarea bunurilor importate. După metoda cheltuielilor, PIB evaluat în prețurile pieței se calculează însumând următoarele componente:

Consumul privat (CPv) exprimă valoarea bunurilor materiale și a serviciilor cumpărate de populație, inclusiv a celor consumate, acre provin din producție proprie, de exemplu: bunuri de consum, bunuri durabile cumpărate de pe piață, indiferent dacă provin din producția internă sau din import; servicii cumpărate – transport, telecomunicații etc., produse agricole și alimentare intrate în autoconsumul gospodăriilor, produse neagricole și nealimentare produse și autoconsumate de către gospodării etc.

Consumul public sau consumul statului (CP) cuprinde toate cheltuielile efectuate de stat în scopul prestării serviciilor administrative care sunt puse la dispoziția colectivității, fără o plată specială. Acest consum se poate măsura însumănd următoarele grupe de cheltuieli:

– producția intermediară a statului , respectiv bunurile consumate pentru prestarea serviciilor publice;

– amortizarea capitalului fix;

– remunerarea angajațiilor din sectorul administrației centrale și locale;

3. Formarea brută a apitalului (FBK) cuprinde formarea brută a capitalului fix (FBKF) sau investițiile brute și variația stocurilor (VS):

FBK = FBKF + VS = IB + VS

FBKF reprezintă achiziția bunurilor durabile utilizate cel puțin în timpul unui an în scopul producerii altor bunuri și servicii. Astfel, FBKF cuprinde în esență umpărările de bunuri, de echipamente sau de clădiri de către intreprinderi șă cumpărările de locuințe de către gospodăriile populației.

Bunurile durabile dobândite de gospodării pentru satisfacerea nevoilor casinice (exclusiv imobilele) cât și bunuri durabile cu destinație militară nu se includ în FBKF, acestea din urmă incluzându-se în producția intermediară a statului.

De exemplu, un automobil cumpărat de o firmă de taxi va fi inregistrat la FBKF; același bun cumpărat de un individ se va include, însă, la consumul privat.

Variația stocurilor (VS) reprezintă diferența dintre stourile de la sfârșitul anului și cele de la începutul anului. În categoria stocurilor se uprind bunuri, altele decât cele de capital fix, acre se găsesc la un moment dat în posesia unitățiilor productive: materii prime, produse în curs de prelucrare sau produse finite. Serviciile nu se pot stoca. De asemenea, gospodăriile populației, în calitate de consumatori, nu dețin stocuri.

4. Exportul net (EXPN) reprezintă diferența dintre valoarea bunurilor economice exportate și valoarea bunurilor economice importate.

EXPN = EXP – IMP

Exporturile de bunuri reprezintă vânzările de bunuri și servicii realizate de agenții rezidenți către agenții nerezidenți. Exporturile de bunuri se evaluează la prețurile FOB, respectiv prețurile de piață ale bunurilor până la frontiera țării exportatoare, exluzând costul serviciilor de transport și asigurare necesare transportului în străinătate.

Importurile reprezintă cumpărări de bunuri și servicii realizate de către agenții rezidenți de la agenții nerezidenți. Importurile de bunuri se evaluează la prețurile CIF, respectiv prețul lor odată ajunse pe teritoriul național, preț care include costurile serviciilor necesare transportului din străinătate.

Exportul net reprezintă soldul balanței comerciale a unei țări.

Potrivit metodei cheltuielilor, PIB evaluat în prețurile pieței se calculează conform relației:

PIBpp=CPv + CP + FBC + EXPN = CPv + CP + FBKF (IB) + VS + EXPN

Potrivit metodei cheltuielilor, PIN evaluat în prețurile pieței se calculează însumând următoarele componente: consumul privat, consumul public, investițiile nete și exportul net:

PINpp = CPv + CP + IN + EXPN = CPv + CP + (IB – A) + EXPN = PIBPP – A

Capitolul III.3: Metoda veniturilor

Metoda veniturilor sau metoda de repartiție constă în agregarea veniturilor factorilor de producție. După metoda veniturilor, PIB evaluat în prețurile factorilor se obține ca sumă a veniturilor factorilor de producție la care se adaugă amortizarea:

PIBpf = VF + A

Trebuie reținut faptul ca PIBpf calculat după metoda veniturilor include numai veniturile care provin din producția de bunuri materiale și servicii, nu și veniturile care provin din transferuri de plăți, cum sunt alocațiile, pensiile, ajutoarele etc.

Produsul intern net în prețurile factorilor (PINpf), se calculează ca o sumă a veniturilor factorilor de producție:

PINpf = PIBpf – A sau

PINpf = VF

În esență, calculul PIB după metoda veniturilor se poate exprima astfel:

PIB = R + EBE + AIP – ASP + IP + TV – SP,

unde

R = remunerarea salariațiilor

EBE = excedentul brut de expoatare

AIP = alte impozite pe producție

ASP = alte subvenții pe producție

IP = taxe pe producție

TV = taxe vamale

SP = subvenții pe produse

Prin folosirea metodei însumării veniturilor factorilor de producție la calculul PIN c=se creează condițiile de trecere de la calculul macroeconomic, în viziune „intern”, la calculul macroeconomic, după criteriul „național”, pentru determinarea venitului național (VN) și a venitului disponibil (VD).

Potrivit metodei veniturilor, PIN evaluat în prețurile factorilor se obține ca sumă a veniturilor factorilor de producție:

PINpf = VF

Produsul național este un indicator macroeconomic agregat ce exprimă rezultatele activității de producție din punct de vedere al criteriului „național”, sub forma valorii producției finale de bunuri economice. El se calculează ca produs național brut (PNB) și produs național net (PNN), exprimat în prețurile factorilor și în prețurile pieței.

Produsul național brut PNB, se calculează adăugând la mărimea produsului intern brut veniturile factorilor de producție obținute de agenții economici naționali din activitatea de producție desfățurată în alte țări și scăzând veniturile factorilor de producție realizate de agenții economici străini din țară, ceea ce înseamnă că la PIB se adaugă soldul veniturilor factorilor de producție în raport cu străinătatea (SVFSVAB), la valoarea adăugată brută:

PNB = PIB + SVFSVAB

Soldul veniturilor factorilor de producție în raport cu străinătatea la valoarea adăugată brută se calculează ca diferență între valoarea adăugată brută realizată de către agenții economici naționali în străinătate și valoarea adăugată brută realizată de către agenții economici străini care își desfășoară activitatea în interiorul țării.

Calculându-se ca diferență, acest sold poate fi pozitiv, negativ și chiar nul. Astfel, întâlnim trei situații:

1. în cazul unui sold pozitiv: valoarea adăugată brută realizată de către agenții economici naționali în străinătate va fi mai mare decât valoarea adăugată brută realizată de către agenții economici străini care își desfășurează activitatea în interiorul țării, iar PNB va fi mai mare decât PIB. Această situație este caracteristică țărilor dezvoltate din punctul de vedere economic care dețin un sold activ important în fluxurile de capital;

2. în cazul unui sold negativ: rezidenții unei anumite țări obțin venituri mai mici în afara granițelor decât obțin străinii în țara respectivă, iar PNB va fi mai mic decât PIB. Această situație este caracteristică țărilor în dezvoltare care au nevoie de investiții străine, cum este și cazul României;

3. în cazul unui sold nul: valoarea adăugată brută realizată de către agenții economici naționali în stăinătate va fi egală cu valoarea adăugată brută realizată de către agenții economici stăini care își desfășoară activitatea în interiorul țării, iar PNB = PIB.

Produsul național net (PNN) exprimă valoarea netă a bunurilor materiale și servicii finale produse într-o anumită perioadă de timp, de regulă de un an, de către agenții economici naționali indiferent dacă aceștia își desfășoară activitatea în interiorul unei țări sau în afara granițelor naționale (în străinătate).

PNN se poate calcula:

– scăzând din mărimea PNB amortizarea:

PNN = PNB – A

– adăugând la mărimea produsului intern net soldul veniturilor factorilor de producție în raport cu străinătatea la valoarea adăugată netă (SVFSVAN):

PNN = PIN + SVFSVAN

PNN poate fi mai mare, mai mica decât PIN, sau chiar egal, relația de mărime dintre cele două agregate macroeconomice depinzând de soldul veniturilor factorilor de producție în raport cu străinătatea la valoarea adăugată netă.

Produsul național brut și produsul național net se pot exprima în prețurile pieței și prețurile factorilor de producție. Astfel:

PNB pp = PNBpf + IIN = PIBpp + SVFSVAN

PNN pp = PNNpf + IIN = PINpp + SVFSVAN

Evaluat în prețurile factorilor de producție PNN reprezintă venitul național al societății (VN).

Venitul național al societății exprimă mărimea agregată a veniturilor factorilor de producție are au participat la realizarea producției naționale într-o perioadă determinată de timp. Calculat după metoda însumării veniturilor factorilor de producție, VN cuprinde salarii, profituri, dobânda netă (diferența între dobânda încasată și cea plătită) și rente, forme de venituri supuse impozitelor directe.

Pornind de la mărimea PNBpf, VN se poate determina potrivit relației de calcul:

VN = PNBpf – A = PNBpp – IIN – A

În concluzie, VN exprimă veniturile factorilor de producție calculate după conceptul „național”, respectiv veniturile provenite din munca angajaților, veniturile din activitatea de înteprinzător și cele din patrimoniu.

Analiza evoluției unei economii cu ajutorul indicatorilor macroeconomici de rezultate presupune exprimarea acestora în prețuri comparabile.

Prin raportarea PIB sau a PNB, în prețuri curente, la un indice cce reflectă modificarea prețurilor bunurilor care fac parte din metodologia de calcul a acestor indicatori, se obține mărimea lor în prețuri comparabile. Dacă raportăm, spre exemplu, produsul intern brut în prețuri curente PIBp.crt, la produsul intern brut în prețuri comparabile (PIBp.com) obținem deflatorul produsului intern brut. Se numețte deflator deoarece poate fi utilizat pentru ajustarea deflației (sau inflație) a calculațiilor indicatorilor macroeconomici în prețuri curente, cu scopul de a ajunge la măsurarea modificărilor reale ale producției.

Deflatorul se prezintă ca un indice general al prețurilor. Spre deosebire de indicele prețurilor de consum (IPC), deflatorul PIB sau PNB este mai cuprinzător.

Capitolul IV: Studiu de caz: PNB în România și țările Uniunii Europene

Comparație între țările Uniunii Europene

România mai deține încă, potrivit celor mai recente date disponibile, una dintre cele mai ridicate rată de conversie a Produsului Intern Brut (PIB) în Produs Național Brut (PNB) dintre fostele state socialiste care au aderat la Uniunea Europeană. Clasamentul alcătuit prin agregarea datelor Băncii Mondiale și FMI ne plasează la un raport de 98,7% între acești doi indicatori, alături de Slovenia.

Pornind de la nivelul PIB, respectiv al produsului economic realizat la nivel intern dintr-o țară, dacă se adaugă veniturile realizate de rezidenții respectivei țări în străinătate și se scad cele scoase din țara în cauză de către non-rezidenți se obține Produsul Național Brut (PNB). Adică ceea ce revine efectiv unui stat din activitatea economică măsurată la nivel național de statistica oficială.

Astfel, PNB poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, după cum rezultatele activității economice sunt prelevate mai mult mai puțin de către cetățenii rezidenți ai unei anumite țări și se regăsesc în nivelul de trai al acestora.

De asemeni, ritmul de creștere al PNB poate să difere de cel al PIB, după cum partea care revine celor care trăiesc în țara unde se realizează acest produs economic variază în sus sau în jos.

Diferențele nu sunt mari și nici nu variază rapid în timp, dar sunt semnificative pentru procesele care au loc în distribuția rezultatelor activității economice și în privința poziției ocupate de către o țară în cadrul globalizării tot mai accentuate, prin mișcarea tot mai ușoară a fluxurilor de capital.

Clasamentul PIB ( prezentat mai jos ajustat cu nivelul prețurilor, adică la paritatea puterilor de cumpărare) poate suferi, astfel modificări de poziții relative între țări.

Se observă cum, în pofida unui PIB pe locuitor mai mic, letonii o duc mai bine decât ungurii, grecii decât portughezii sau suedezii decât olandezii.

Dacă Luxemburg rămâne și cu raport PNB/PIB redus în poziție fruntașă, Irlanda, cu o diferență considerabilă între cei doi indicatori ( raport 82,2% și un minus de 7.722 euro/locuitor), coboară de pe locul doi tocmai pe locul zece în clasamentul nivelului de trai european.

Interesantă și concentrarea spre vârful valorilor de rezultate economice a raportului de peste 100% între PNB și PIB. concentrare care reflectă o accentuare a decalajelor prin acest mecanism de plasament net al avuției în străinătate și extragerea ( la nivel de fluxuri nete, per total) unei părți din rezultatele obținute acolo (altminteri normală, deoarece reflectă plasamentele anterioare și asumarea unui risc) .

Datele utilizate sunt valabile pentru anul 2012, la care valorile pentru PIB și PNB au rămas definitive. Menționăm că, deocamdată, pentru anul 2013 valorile sunt semidefinitive iar pentru anul 2014 sunt valori provizorii, în conformitate cu metodologia internațională în domeniu.

În această ordine de idei, ar fi interesant să vedem cum a evoluat nu doar PIB dar și PNB pentru România.

Departe de a fi o chestiune pur teoretică, diferențierea între PIB și PNB, dincolo de impactul evident asupra nivelului de trai (mai pe românește, fiecare nație trăiește din banii încasați și nu banii produși), contează și suma cu care contribuim la bugetul Uniunii Europene. Aceasta, în mod firesc altminteri și din ce în ce mai mult firesc în perspectiva integrării economice, este proporțională cu PNB și nu cu PIB.

La nivel micro, chestiunea se referă la cui îi folosește și în ce măsură dezvoltarea economică:
De pildă, dacă la un deficit de 2,5% din PIB se mai adaugă și un minus de 1,3% din PIB către rezidenții altor țări se poate spune că e destul de semnificativ, contează și ne interesează. Cu atât mai mult pentru țări unde ”scurgerile” de PIB ating patru – cinci procente.

Pe noi ne-a ajutat până acum datoria mică, investițiile străine relativ modeste și atractivitatea discutabilă a leului. Deși poate părea bizar, practic, nivelul nostru de trai este ușor mai ridicat decât o arată PIB/locuitor dacă ne raportăm atât la media UE cât și la celelalte țări ce au aderat la Zona Euro. De aici vine, cel mai probabil și o parte din acel scor de 57% – 55% între mediile utilizate pentru poziționare față de media UE ca nivel de trai. Unde 57% este consumul efectiv iar 55% este consumul simplist, rezultat prin împărțirea la nivelul țărilor europene a PIB-ului la numărul de locuitori.

Dar dacă urmăm trendul indicat de evoluția țărilor din regiune s-ar putea să ”derapăm” și să transmitem tot mai puțin din creșterea economică în nivel de trai intern. Este un subiect la care ar merita să luăm aminte, să ne reconsiderăm poziția în regiune, implicarea și plasamentele destul de firave în străinătate, fie și în zonele adiacente mai puțin dezvoltate decât noi.

Nu e o garanție (vezi cazul Ungariei, care are 25% din PIB investit în străinătate dar și unul dintre cele mai slabe niveluri de conversie a PIB în PNB, la nivel regional), dar merită analizat.

În ceea ce privește indicatorul PNB (produs național brut) pe persoană activă (productivitatea muncii sociale), față de o medie europeană de 17,217 dolari și de o medie a țărilor dezvoltate de 32,793 dolari, la nivelul anului 1988, România se prezenta la un nivel mai scăzut de 3,74 ori și respectiv de 7,13 ori. Sub aspectul randamentului la cereale, România se situa, la sfârșitul anului 1989, pe unul din ultimele locuri în Europa. Nivelul înregistrat de țara noastră la consumul de îngrășăminte chimice la hectar și la numărul de tractoare ce reveneau la o mie de hectare era de peste două ori și respectiv șase ori mai scăzut, la acești doi indicatori, față de media țărilor europene dezvoltate. De asemenea, producția medie pe vacă furajată a fost în România în anul 1988, de 1955 kilograme, față de media europeană de 3161 kg și media țărilor dezvoltate de 4120 kilograme. Locul României în ierarhia mondială se poate reflecta și cu ajutorul indicatorului volumului exporturilor pe locuitor.

Acesta era în 1988 de 453 de dolari americani pe cap de locuitor, față de media europeană de 1885 de dolari și de o medie a țărilor europene dezvoltate de 3635 dolari. În 1989, s-a înregistrat un excedent al contului curent al balanței de plăți de 2,8 miliarde dolari, folosit pentru lichidarea datoriei externe și creșterea rezervelor internaționale ale României.

Estimarea venitului național brut este important pentru România, ca de altfel pentru orice țară, deoarece el măsoară venitul total câștigat de români și este util în comparațiile internaționale care evaluează puterea de cumpărare din diferite țări.

Conceptul și importanța venitului național brut

Venitul național brut (VNB) devine un indicator macroeconomic tot mai important odată cu decizia Comisiei Europene de utilizare a acestuia în evaluarea contribuțiilor financiare la bugetul comunitar ale țărilor membre.

După cum se cunoaște, venitul național brut reprezintă, pe de o parte, indicatorul utilizat pentru proiectarea contribuției totale a fiecărui stat membru la bugetul comunitar, iar pe de altă parte indicatorul pe baza căruia se evalueazăcontribuția din TVA a fiecărui stat membru. Bugetul comunitar este întotdeauna un buget echilibrat.

Având în vedere că el se bazeazăpe venituri relativ certe – o anumită contribuție a statelor membre dinainte stabilită, exceptând cota din taxa vamală pentru produsele care părăsesc teritoriul comunitar – proiecția bugetului comunitar pornește de la prognoza cheltuielilor necesare și, pe baza venitului național brut realizat sau prognozat pe ansamblul Uniunii Europene, se stabilește un coefficient unic de ponderare prin care se determină valoarea maximă a contribuției fiecărui stat. Pentru exercițiul actual bugetar contribuția fiecărei țări – cu unele excepții – reprezintă 1,24% din venitul național brut al acestora.

A doua utilizare a venitului național brut în programarea financiară constă în aceea că valoarea maximă a resursei bazată pe TVA are ca referință acest parametru. Astfel, baza luată în calcul în vederea aplicării unei cote unice de TVA nu poate depăși 50% din venitul național brut al unui stat membru. Însemnătatea venitului național brut în exercițiul bugetar provine din expresivitatea sa, dată de faptul că acesta măsoară veniturile obținute din activitatea unei națiuni (unei țări) și nu se limitează la rezultatele obținute pe un anumit teritoriu, ca în cazul produsului intern brut.

Venitul național brut reprezintă totalitatea veniturilor obținute de factorii de producție naționali, inclusiv cele rezultate din activitatea din străinătate, în timp ce produsul intern brut înseamnă totalitatea veniturilor (valoarea adăugată brută) obținute pe teritoriul unei țări, inclusiv de către factorii de producție străini.

Metodologic, din cele două definiții rezultă că venitul național brut este produsul intern brut ajustat cu diferența dintre intrările de venituri rezultate din activitatea externăa factorilor de producție naționali și ieșirile de venituri ca urmare a activității interne a factorilor de producție de altă naționalitate.

De exemplu, profitul realizat de o societate comercială din Franța care activează în România este inclus în PIB-ul României și nu este inclus în VNB-ul României, dareste inclus în VNB-ul Franței. Profitul realizat de o societate din România care activează în Franța este inclus în PIB-ul Franței și în VNB-ul României. Cetățenii români care lucrează cu contract în Italia obțin o remunerație care este inclusă în PIB-ul Italiei și în VNB-ul României.

Diferențe între VNB și PIB

Din punct de vedere contabil, trecerea de la PIB la VNB se realizează prin adăugarea veniturilor primare primite de agenții economici rezidenți în țara pentru care se face calculul pentru activități desfășurate în străinătate și deducerea veniturilor primare realizate în țara în cauză dar transferate în țările în care agenții economici își au rezidența. Veniturile primare care intră în acest calcul sunt de natura veniturilor salariale și din proprietate, dobânzi, dividende sau profitul reinvestit al agenților economici străini.

Ponderea VNB în PIB în unele țări europene

Sursa: Organizația Economică de Cooperare și Dezvoltare

Fenomenul de delocalizare care se manifestă și investițiile străine tot mai multe au făcut ca, în general, diferențele între VNB și PIB să fie negative.

Pentru țări mari, precum Germania, diferențele au fost mici (între -1,4% și 1,4% din PIB), dar pentru o țară mică, precum Luxemburg, care plătește o sumă substanțială din PIB ca venituri primare către „restul lumii” (termenul utilizat în conturi naționale care semnifică toate țările altele decât țara în cauză) aceasta este mai mare, ajungând chiar până la -24,2% în 2003. Veniturile primare sunt în special venituri salariale și dobânzi plătite pentru banii investiți în Luxemburg. Irlanda este într-o situație comparabilă, întrucât plătește dividende substanțiale companiilor-mamă ale firmelor americane multinaționale.

Țările net beneficiare ale expansiunii economice, cu un VNB în permanență mai mare decât PIB, ca urmare a utilizării în exterior a factorilor de producție naționali, sunt Elveția, Franța și Olanda.

În România situația este similară cu cea a țărilor beneficiare a fluxurilor de investiții străine. În ultimii ani soldul s-a accentuat în condițiile în care și investițiile străine directe s-au majorat substanțial, în perioada 2004-2006 fiind de circa 20 mld. Euro, dublu față de perioada

1990-2003 când au fost de circa 10 mld. Euro. Diferențele conceptuale dintre VNB și PIB se reflectă și în utilizarea diferită a acestora în lucrările de analiză macroeconomică.

Creșterea economică și implicit convergența reală sunt procese evaluate pe baza evoluției produsului intern brut. Venitul național brut este utilizat – așa cum s-a evidențiat anterior – în proiecția bugetului comunitar, precum și în analize privind standardul de viață. Chiar dacă nivelul de trai (puterea de cumpărare) se poate aprecia și prin prisma PIB, totuși prevalează utilizarea VNB.

4. Venitul național brut în România – prezent și perspective

Așa cum s-a arătat anterior, România prezintă un sold negativ al utilizării factorilor de producție, veniturile aferente factorilor de producție de altă naționalitate (în special capitalul străin) care diminuează produsul intern brut obținut fiind tot mai mari. Ca urmare, veniturile primare nete au fost în 2006 de peste 2,5 ori mai mari decât cele din 2003. În cadrul actualului ciclu de creștere economică, din perspectiva evoluției soldului negativ al veniturilor primare, ies în evidență anii 2003 și 2004, ani în care ponderea acestui sold în PIB s-a majorat brusc, de la 1% în 2002 la 4,2% în 2004 (2,3% în anul 2003).

Această evoluție a afectat venitul național brut, care – atât în termeni nominali, cât și în termeni reali – a înregistrat în anii respectivi o creștere mult sub cea a produsului intern brut.

Produsul intern brut și venitul național brut

Sursa: Calcule CNP pe baza datelor INS.

Pentru creșterea VNB real s-a utilizat deflatorul PIB.

Decalajul de dinamică dintre cei doi indicatori exprimă într-o anumită măsură contribuția investițiilor străine la creșterea economică internă. Acest aspect este ilustrat și de structura soldului negativ al veniturilor primare. Astfel, în perioada 2005-2007 soldul datorat investițiilor străine (profitul reinvestit) a fost chiar mai mare decât soldul final al veniturilor.

Structura veniturilor primare nete

Sursa: Banca Națională a României

Structura veniturilor primare nete relevă o a doua caracteristică a modului de utilizare a factorilor de producție, caracteristică, de altfel, comună țărilor emergente, noi membre ale UE. Este vorba de faptul că aproape singurul factor național valorificat în exterior este forța de muncă. Menționăm că în această categorie nu se include circulația temporară a forței de muncă, care, în acest caz, își menține interesul economic în țară, veniturile fiind de natura transferurilor și nu a veniturilor din muncă. Totuși în anul 2007 a apărut o schimbare de influență în sens pozitiv, respectiv veniturile din investiții de portofoliu ale rezidenților români în străinătate au fost superioare celor ale rezidenților străini în România, soldul acestora reprezentând 4,1% din soldul total al veniturilor.

Totuși, este de remarcat că veniturile din muncă atenuează deficitul dat de utilizarea capitalului străin în România, ponderea lor crescând de la 7,7% în 2003 la 27,4% în 2006.

Dacă transferurile nete ale lucrătorilor ar fi înregistrate ca venituri nete în contul curent, atunci venitul național brut ajustat cu aceste sume ar deveni mai mare decât produsul intern brut, ceea ce s-ar transpune într-o îmbunătățire a indicatorului care măsoară, din punct de vedere economic, nivelul de trai al populației, respectiv VNB pe locuitor.

Sursa: Calcule CNP pe baza datelor INS

Prognoza venitului național brut pe termen mediu, bazată pe evoluția anterioară, precum și pe estimările exogene ale produsului intern brut și balanței veniturilor, evidențiază o mai mare constanță în creșterea reală și nominală a acestuia, în condițiile unei ușoare reduceri a ponderii veniturilor nete negative.

Comparativ, pentru perioada 2008-2013, în condițiile unui ritm mediu anual de creștere a PIB de 5,9%, pentru VNB s-a prognozat un ritm mediu anual de 6,0%.

Prognoza venitului național brut

Sursa: Comisia Națională de Prognoză

Deși necesitățile de programare financiară ale Comisiei Europene au făcut ca încă din 2005 CNP să efectueze proiecții ale venitului național brut, totuși procesul rămâne dificil și prezintă încă elemente de incertitudine.

Dificultatea prognozei VNB este dată de două caracteristici metodologice care-l diferențiază de produsul intern brut, respectiv:

• Venitul național brut reprezintă un agregat rezultat din statistica macroeconomică a veniturilor, ca sold al contului de alocare primară a venitului din cadrul Tabloului Conturilor Economice Integrate. Ca urmare, venitul național brut rezultă exclusiv în termeni nominali și cu periodicitate anuală.

• Evaluarea sa nu se efectuează prin mai multe metode, precum produsul intern brut, fiind astfel foarte dificil de identificat factorii specifici de evoluție.

Ca urmare, prognoza VNB înseamnă în fapt ajustarea PIB cu fluxul financiar al factorilor de producție naționali care nu-și desfășoară activitatea pe teritoriul țării respective (de rezidență). Aceste fluxuri sunt în termeni valutari, ceea ce induce necesitatea transpunerii lor în monedă națională, precum și prognoza în avans a contului curent. Dacă prognoza în termeni nominali beneficiază, pe lângă seria statistică necesară, de faptul că, structural, ceea ce se adaugă sau se scade din PIB nu prezintă variații anuale deosebite, prognoza în termeni reali este mult mai dificilă pentru că nu există – ca etalon – un trend anterior al deflatorului VNB.

Comparații internaționale

Comisia Europeană realizează anual o ierarhizare a statelor membre ale UE în funcție de PIB pe locuitor exprimat în PCS – euro (Purchasing Power Standard – PPS). Pentru o imagine sugestivă a disparităților regionale în cadrul UE, se calculează poziția fiecărui stat membru față de media UE prin intermediul raportului dintre PIB pe locuitor al unui stat și media PIB pe locuitor la nivelul celor 27 de state membre. Astfel, acest raport variază în anul 2007 de la 38% (poziția Bulgariei) și 276% (poziția Luxemburgului).

Pozițiile superioare mediei UE27 au variat de la 101% (Italia) la 146% (Irlanda), exceptând, desigur, Luxemburg care are un PIB pe locuitor aproape de 3 ori mai mare decât media. În această situație sunt 12 state membre.

În poziții inferioare mediei s-au situat 14 state membre, incluzând cele 12 țări noi

intrate în UE, pe de o parte, și Grecia (98%) și Portugalia (75%), pe de altă parte. România a ajuns să reprezinte 41% din media UE27.

Programul de comparații internaționale realizat de Banca Mondială în

colaborare cu alte instituții ierarhizează statele lumii în funcție de VNB pe locuitor exprimat în PPC – dolari internaționali (Purchasing Power Parity). După cum se observă în graficul de mai jos, în ceea ce privește ierarhia statelor membre ale UE, nu sunt schimbări majore de poziție, decât de 1-2 locuri.

Comisia a modificat deja metodologia de calculare a contribuțiilor statelor membre la planul anual pe 2009, pentru a ține seama de nivelul relativ de bunăstare (venitul național brut exprimat în standardul puterii de cumpărare pe cap de locuitor), cu sprijinul unanim al statelor membre participante, întrucât angajamentele UE privind acordarea unui ajutor mai bun și mai substanțial includ creșterea ODA) la 0, 56 % din venitul național brut (VNB) până în 2010, dezvoltarea unor noi mecanisme de ajutor mai previzibile și mai puțin instabile și promovarea unei coordonări și complementarități mai bune, în vederea realizării unei programări multianuale comune, bazate pe planurile și sistemele țărilor partenere, deblocarea ajutorului și reformarea asistenței tehnice, pentru a răspunde priorităților naționale, întrucât între 2006 și 2007 procentul din VNB-ul UE destinat ODA a scăzut pentru prima dată din 2000, trecând de la 0, 41 % la 0, 38 %, și întrucât UE trebuie să-și intensifice eforturile pentru a atinge obiectivul fixat în baza ODM de a aloca 0, 7 % din VNB-ul UE către ODA în 2015.

Consiliul Afacerilor Externe al UE din 14 mai 2012 a adoptat Raportul anual pentru 2012 înaintat Consiliului European cu privire la obiectivele UE în materie de ajutor pentru dezvoltare13 , care exprimă profunda îngrijorare cu privire la progresele lente realizate în vederea atingerii obiectivului ambițios al UE de a acorda, până în 2015, 0,7 % din venitul național brut asistenței oficiale pentru dezvoltare.

Bugetul Uniunii Europene

Prin intermediul bugetului Uniunii Europene, se coordonează anual activitățile care se derulează între statele membre, orientările politicii comunitare și prioritățile acestora. Bugetele anuale sunt părți ale ciclului bugetar de șapte ani, denumite și „perspective financiare”. Principiile fundamentale care guvernează bugetul Uniunii Europene sunt: principiul unității, principiul universalității, principiul anualității, principiul echilibrului, specificarea cheltuielilor și finanțarea prin resurse proprii. Politica fiscală acționează în două planuri: asupra creșterii economice, în situația în care economiile sunt în faza de încălzire accentuată, în sensul încetinirii acesteia și prin politica fiscală, care ia măsuri de accelerare în cazul economiilor aflate în fază de recesiune. Efectele negative nu pot fi înlăturate decât prin armonizarea politicilor fiscale. Deși actualul buget este diminuat comparativ cu cel anterior, acesta este mult mai flexibil decât bugetul precedent.

Principiile fundamentale care guvernează bugetul Uniunii Europene sunt:

– principiul unității;

– principiul universalității;

– principiul anualității;

– principiul echilibrului;

– specificarea cheltuielilor;

– finanțarea prin resurse proprii.

Principiul unității este stipulat în art. 208 al Tratatului de la Roma și prevede înregistrarea într-un singur document a tuturor veniturilor și cheltuielilor Uniunii.

Principiul universalității are două reguli fundamentale: regula nerepartizării (non-asignement) și principiul bugetului în ansamblu (gross budget principle). Regula nerepartizării dispune ca veniturile bugetare să nu fie alocate a priori unor anumite categorii de cheltuieli. Principiul bugetului în ansamblu presupune ca toate cheltuielile și veniturile să nu sufere ulterior nicio modificare față de cele prevăzute în buget.

Principiul anualității are în vedere ca toate operațiunile bugetare să fie stabilite pentru un singur an.

Principiul echilibrului are la bază egalitatea veniturilor și cheltuielilor într-un an financiar. Conform prevederilor art. 199 ale Tratatului de la Roma, nu este admisibilă înregistrarea unui deficit bugetar. Acest principiu prevede ca veniturile suplimentare să fie înregistrate în bugetul viitorului an, iar cheltuielile neprevăzute să fie finanțate dintr-un buget suplimentar sau printr-o reorganizare a bugetului adoptat ori prin atragerea unor resurse suplimentare.

Specificarea cheltuielilor incumbă asigurarea unei destinații specifice fiecărui fond. Finanțarea prin resurse proprii presupune neamestecul statelor membre. Din punct de vedere istoric, bugetul Uniunii Europene s-a format prin fuziunea bugetelor celor trei comunități: CECO, EURATOM și CEE. Tratatul de la Paris din anul 1951, semnat de către Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, a marcat constituirea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

Veniturile bugetului Uniunii Europene se compun din:

– veniturile din taxele vamale aplicate în cadrul tarifului extern comun

(15-20%) din veniturile bugetare;

– prelevările variabile care se aplică importurilor de produse agricole ale statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene (reprezintă aproximativ

2-3% din veniturile bugetare);

– TVA, care reprezintă, împreună cu PIB-ul statelor membre, principala sursă de finanțare bugetară (circa 80%). Această sursă de finanțare a intrat în vigoare începând cu anul 1980, ulterior armonizării bazei TVA-ului. În perioada 1988 – 1994, această bază nu putea să fie mai mare decât 55% din valoarea Produsului Intern Brut al statelor membre. Din anul 1995, limita a fost coborâtă la 50% din Produsul Intern Brut pentru țările membre al cărui PIB pe locuitor se situa sub procentul de 90% din media comunitară. Prin decizia Consiliului din 1970 se fixa o cotă de 1% din TVA-ul statelor membre. Decizia Consiliului din 7 mai 1985, intrată în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 1986, a ridicat cota fixă de la 1% la 1,4%;

– o altă sursă de venit au constituit-o impozitele plătite de către funcționarii instituțiilor europene care nu plăteau impozite naționale și amenzi.

Principalele destinații ale fondurilor Uniunii Europene (2007-2013) sunt:

– Uniunea Europeană, ca actor mondial – 5,7%

– cetățenie, libertate – 1,30%

– resurse – 42,50%

– competitivitate – 4,60%

Cheltuielile Uniunii Europene au crescut substanțial, astfel încât în anul 1996 reprezentau 2,5% comparativ cu 1,7% în anul 1980. Factorii care au stat la baza creșterii bugetului Uniunii Europene au fost, în principal, următorii:

– creșterea exponențială a cheltuielilor agricole, cu precădere în perioada 1983 – 1984;

– acumularea de datorii, începând cu anul 1986;

– costurile statelor candidate în perioada de pre-aderare s-au suportat din bugetul comunitar.

Principalele destinații ale cheltuielilor bugetare au fost:

– agricultura, care la nivelul anului 1970 a atins aproximativ 92% din buget. În prezent, fondul special FEOGA reprezintă circa 46% din cheltuielile bugetare.

În perioada 2007 – 2013, pentru prima oară în istoria bugetului comunitar, fondurile alocate pentru agricultură au fost mai mici decât cele pentru coeziune economică și socială sau dezvoltare regională. În acest sens, trebuie menționate următoarele aspecte:

– începând cu prima etapă de extindere din 1973, regiunile mai slab dezvoltate au devenit prioritare;

– alte destinații precum:

• politicile interne (cercetare – dezvoltare, rețele de transport transeuropene, mediu, cultură etc.), dețin aproximativ 7% din buget;

• acțiunile externe (acțiuni umanitare, asistență acordată statelor în curs de dezvoltare, menținerea păcii etc.), reprezintă 5% din bugetul Uniunii Europene;

• cheltuielile administrației (cheltuielile efectuate pentru funcționarea instituțiilor europene) i s-a alocat 5% din buget. Trebuie menționat că, în această direcție, cele mai costisitoare cheltuieli le reprezintă cele pentru funcționarea Comisiei Europene și a Curții Europene de Justiție. Până în anul 1965, în perioada de înființare, cheltuielile administrative au fost de aproximativ 90% din buget.

• asistența acordată cu precădere statelor candidate

reprezintă aproximativ 3% din bugetul Uniunii Europene.

În ceea ce privește politicile macroeconomice, politica bugetară și fiscală asigură finanțarea economiei statelor membre și constituie principalele instrumente de stabilizare macroeconomică în cazul în care se înregistrează fluctuații semnificative în ceea ce privește veniturile forței de muncă.

Ținând seama de creșterea în intensitate a integrării economice în cadrul UEM, se impune creșterea coordonării politicilor fiscale ale statelor membre. În acest sens, un rol major l-a jucat Pactul de Creștere și Stabilitate Economică, care incumbă respectarea disciplinei bugetare, pe baza criteriilor de convergență nominală de la Maastricht.

Politica fiscală acționează în două planuri. Pe de o parte, acționează asupra creșterii economice, în situația în care economiile sunt în faza de încălzire accentuată, în sensul încetinirii acesteia. Pe de altă parte, prin politica fiscală se iau măsuri de accelerare în cazul economiilor aflate în fază de recesiune.