Pluralitatea de Infractori

LUCRARE DE LICENȚĂ

Pluralitatea de infractori

Cuprins

CAPITOLUL I – Noțiuni introductive privind pluralitatea de infractori

Secțiunea I – Aspecte generale

1. Noțiune

2. Formele pluralității de infractori

Secțiunea 2 – Noțiuni istorice

1. Pluralitatea de infractori potrivit Codului penal de la 1865

2. Pluralitatea de infractori potrivit Codului penal de la 1937

3. Pluralitatea de infractori potrivit Codului penal de la 1969

4. Pluralitatea de infractori potrivit Codului penal din anul 2004

5. Pluralitatea de infractori potrivit Codului penal din anul 2014

CAPITOLUL II – Formele pluralității de infractori

Secțiunea I – Pluralitatea naturală sau Pluralitatea necesară

1. Aplicatie practică privind infracțiunea de bigamie

2. Aplicatie practică privind infracțiunea de incest

Secțiunea II – Pluralitatea constituită

1.Premise legislative privind pluralitatea constituită

2. Grupul infracțional organizat

3. Aplicație practică privind constituirea unui grup infracțional organizat (art. 367 C.pen.).

CAPITOLUL III – Noțiuni privind participația penală

Secțiunea I – Noțiuni istorice privind pluralitatea ocazională

1. Generalități privind participația penală

2. Cadrul reglementarilor privind participația penală

3. Condițiile participației penale

4. Felurile participației penale

Secțiunea a II-a – Autoratul

1. Noțiunea și caracterizarea autoratului.

Secțiunea a III-a – Coautoratul

1. Noțiune

2. Condiții privind realizarea coautoratului

Secțiunea a IV-a – Instigarea

1. Noțiune

2. Condițiile instigării

3. Formele Instigării

Secțiunea a V-a – Complicitatea

1. Noțiune

2. Formele Complicitații

3. Complicitate materială și complicitate morală

4. Complicitatea anterioară și complicitatea concomitentă

5. Complicitatea nemijlocită și complicitatea mijlocită

Secțiunea a VI-a – PARTICIPAȚIA PENALĂ IMPROPRIE

1. Conceptul de participație improprie

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

Alin.-alineat

Art.-articol

C.A.-curtea de apel

C.C.-curtea constituțională

C.P.P.-Codul de procedură penală

C.PEN.-Codul Penal

C.S.J.-curtea supreme de justiție

Dec.-decizie

Dec.Pen.-decizie penală

I.C.C.J.-Înalta curte de casație și justiție

Jud.-judecatoria

Lit.-litera

M.OF.-monitorul official

O.G.-ordonanța de guvern

O.U.G-ordonanța de urgență a guvernului

Sec.Pen.-secția penală

Sent.-sentință

Trib.-tribunal

V.C.Pen-Vechiul Cod Penal

CAPITOLUL I – Noțiuni introductive privind pluralitatea de infractori

Secțiunea I – Aspecte generale

1. Noțiune

Pluralitatea de infractori este determinata de angajarea mai multor participanti la săvârsirea unei infracțiuni, cu vinovăție. În situația în care nicio persoană nu a acționat cu vinovăție la comiterea faptei, nu se poate reține o pluralitate de infractori ci o pluralitate de făptuitori, iar fapta fiind săvârșită fără vinovăție nu este infracțiune.

Pluralitatea de infractori este caracterizată prin contribuții efective care țin de latura obiectivă a infracțiunii și voința comună de a participa la săvârșirea unei infracțiuni, aceasta presupunând o coordonare subiectivă a voințelor participanților.

Codul penal a incriminat ca infracțiuni de sine stătătoare anumite situații ce presupun o pluralitate de infractori, cum ar fi, de exemplu, infracțiunea de complot sau de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, întrucât săvârșirea unei fapte de către mai multe persoane într-un mod coordonat, organizat relevă un pericol social mai mare, precum și posibilitatea de reușită mai mare în realizarea activității infracționale.

2. Formele pluralității de infractori

Conform doctrinei penale, pluralitatea de infractori are trei forme: pluralitatea naturală, pluralitatea constituită și pluralitatea ocazională.

A. Pluralitatea naturală, cunoscuta si sub denumirea de pluralitatea necesară, se remarca prin faptul ca infractiunea nu poate fi savarsita decat prin actiunea mai multor faptasi (de ex. bigamie, incest, incaierare – art. 198 C.pen.), si fiecare participant are calitatea de autor, raspunzand individual in functie de rezultatul produs, numai in cazul in care toti participantii sunt considerati vinovati, corform legii.

B. Pluralitatea constituită presupune gruparea mai multor persoane, cu scopul de a săvârși infracțiuni. Această formă a pluralității de infractori presupune existența unui grup organizat, fiecare având anumite sarcini speciale de îndeplinit, cu un scop ilicit și o anumită ierarhie în cadrul grupului. Menționăm ca exemplu, infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat (art. 367 C.pen.).

De asemenea, fiecare participant este considerat autor și va răspunde în funcție de rezultatul produs.

C. Pluralitatea ocazională sau participația penală presupune participarea unui numar de faptasi mai mare decat este necesar, fiecare participant in parte raspunzand conform legii in functie de contributia adusa in actiunea de comitere a infractiunii. Aceasta forma de pluralitate este cea mai raspandita in randul infractorilor, ea avand trei forme in care participantul poate fi clasificat: caoutoratul, instigarea si complicitatea.

Secțiunea 2 – Noțiuni istorice

1. Pluralitatea de infractori potrivit Codului penal de la 1865

Codul penal de la 1865 cuprindea dispoziții referitoare doar la complicitate, ca formă a participației penale, nereglementând nicio formă a pluralității de infractori, omițând, totodată, să reglementeze celelalte forme ale participației penale (instigare și coautorat).

Complicitatea, în schimb, se regăseau în cadrul Titlului V, fiind definită ca: Agenții provocatori care prin daruri, promisiuni, amenințări, abuz de autoritate sau de putere, uneltiri culpabile, au contribuit la o infracțiune sau au dat instrucțiuni în vederea comiterii acesteia. Sunt asemenea agenți provocatori aceia care prin vreunul din mijloacele enumerate în art. 294, au contribuit direct la comiterea unei crime sau a unui delict prevăzut de Codul penal. Acestor agenți li se aplicau același regim sancționator ca și cel aplicabil autorului.

În aceeași ordine de idei, se prevedea faptul că, pentru delictele de presă sunt răspunzători: autorul, când este cunoscut sau când se dovedeste, iar în lipsa lui, girantul, după caz, editorul.

În funcție de natura crimei, la care complicele și-a adus contribuția, acesta, era pedepsit cu un grad mai scăzut decât autorul principal, neavând importanță natura sau agravarea crimei sau delictului în raport cu autorul principal, din circumstanțe personale ale acestuia sau din circumstanțe survenite în cursul comiterii crimei sau delictului, fără știința complicelui.

În art. 49 al Codului penal din 1865 se prevedea că pedeapsa autorului principal va fi recluziunea, iar pedeapsa complicelui va fi închisoarea corecțională, de la 2 la 5 ani. Când pedeapsa autorului principal va fi închisoarea corecțională, pedeapsa complicelui se va încadra în minimul acestei pedepse.

Aceia care, cu bună știință, au ascuns, în tot sau în parte, lucrurile sau banii care provin din furt sau din săvârșirea oricărei alte crime sau delict, sunt tăinuitori, ci nu complici. Tăinuitori sunt aceia care, cu știință, vor cumpăra, vor primi în schimb sau vor lua ca să vândă, să desființeze, să modifice, ori vor primi lucruri sau bani proveniți din vreo crimă sau delict. Rudele în linie dreaptă, soții, frații și surorile, nu sunt considerați tăinuitori. Tăinuitorii se vor pedepsi cu închisoare corecțională de până la 2 ani.

2. Pluralitatea de infractori potrivit Codului penal de la 1937

Pluralitatea de infractori ocupă în cadrul Codului penal din anul 1937, Capitolul IV, intitulat „Participarea mai multor persoane la săvârșirea aceleiași infracțiuni”.

Observăm faptul că, această reglementare nu făcea referire în cadrul dispozițiilor sale la primele două forme ale pluralității de infractori, (pluralitatea naturală și pluralitatea constituită) ci doar despre participația penală în art. 120-125 C.pen.

Mai întâi, era desemnat instigatorul ca fiind cel care, cu intenție, determină pe altul să comită o crimă sau delict. Instigatorului i se aplica același regim juridic ca și cel aplicabil autorului.

Complicele era cel care, cu intenție, înlesnește, ușurează sau ajută la comiterea unei crime sau delict sau se înțelege cu autorii și complicii lor, înainte sau în cursul executării infracțiunii, în vederea ascundă lucrurilor ce provin din infracțiune, sau pentru asigurarea beneficiului realizat, ori să dea acestora găzduire, loc de scăpare sau întâlnire, pentru a nu fi descoperiți sau a scăpa de urmărire.

Ca regim juridic, complicelui i se aplica o pedeapsă inferioară cu un grad aceleia prevăzută de lege pentru autor. În cazul în care, pedeapsa autorului este închisoarea corecțională, pedeapsa complicelui era minimum general al închisorii corecționale.

Dacă, însă, autorul săvârșea o infracțiune mai gravă decât aceea la care a fost determinat de către instigator, acesta din urmă era pedepsit pentru infracțiunea la care a instigat.

Instigatorul sau complicele nu era tras la răspundere penală, dacă înainte de a se fi început executarea infracțiunii, împiedica, de bună voie, consumarea faptului, ori împiedica pe ceilalți participanți să se folosească de mijloacele procurate, personal, în vederea preparării sau executării infracțiunii.

În ceea ce privește infracțiunile neintenționate, dacă efectele ilicite se datorau cooperării mai multor persoane, la actele materiale, fiecare dintre ele erau pedepsite ca autor al acelei infracțiuni, așa cum este prevăzut de art. 124 din Codul penal din 1937.

În Secțiunea a II-a a Capitolului IV, este reglementată ,,Participarea infractorilor majori și minori la săvârșirea aceleiași infracțiuni”. Conform art. 125 C.pen. din 1937, participarea infractorilor majori și minori la săvârșirea aceleiași infracțiuni, constituia o cauză de agravare pentru cei dintâi, sporindu-se minimul și maximul pedepsei, prevăzute de lege, pentru fapta ce li se imputa, cu 1/4 din durata ei, fără a se putea depăși, însă, maximul general.

3. Pluralitatea de infractori potrivit Codului penal de la 1969

Spre deosebire de reglementările anterioare, prezentate mai sus, legislația penală intrată în vigoare în anul 1969 reglementa, folosind un limbaj de specialitate, într-un mod complex, formele participației penale definind și autorul, implicit noțiunea de participanți cât și o cauză de impunitate generală (împiedicarea săvârșirii faptei), alături de participația improprie, noțiuni pe care le vom trata pe larg în capitolul următor.

Se impune precizarea faptului că, deși nu sunt reglementate legal, pluralitatea naturală și cea constituită erau definite, ca atare, în literatura de specialitate, Codul penal, în discuție, cuprinzând în Partea specială, exemple de infracțiuni calificate astfel.

4. Pluralitatea de infractori potrivit Codului penal din anul 2004

Cu privire la ediția Codului penal din 28 iunie 2004 se impune necesitatea să menționăm câteva precizări, și anume:

aceasta era una dintre colecțiile de coduri care nu au intrat în vigoare, ediția celui din 1969 rămânând în continuare în vigoare, și implicit, suportând diverse actualizări și modificări aflate în acord cu noile uzanțe;

Codul penal din anul 2004 reglementa doar o formă a pluralității de infractori și anume pluralitatea ocazională sau participația penală cu formele sale (autoratul, coautoratul, instigarea și complicitatea);

încadrarea pluralității ocazionale era făcută în Capitolul V intitulat ,,Participația”, această formă a pluralității de infractori fiind cuprinsă în cadrul dispozițiilor art. 37-43 ale reglementării penale, în discuție;

Colecția de legi reglementa noțiunea de participație, în aceeași manieră, ca și Codul din 1969, excluzând însă, „Instigarea neurmată de executare” care nu se mai regăsește.

5. Pluralitatea de infractori potrivit Codului penal din anul 2014

Începând cu data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare un nou Cod penal, potrivit Lnfractori potrivit Codului penal de la 1969

Spre deosebire de reglementările anterioare, prezentate mai sus, legislația penală intrată în vigoare în anul 1969 reglementa, folosind un limbaj de specialitate, într-un mod complex, formele participației penale definind și autorul, implicit noțiunea de participanți cât și o cauză de impunitate generală (împiedicarea săvârșirii faptei), alături de participația improprie, noțiuni pe care le vom trata pe larg în capitolul următor.

Se impune precizarea faptului că, deși nu sunt reglementate legal, pluralitatea naturală și cea constituită erau definite, ca atare, în literatura de specialitate, Codul penal, în discuție, cuprinzând în Partea specială, exemple de infracțiuni calificate astfel.

4. Pluralitatea de infractori potrivit Codului penal din anul 2004

Cu privire la ediția Codului penal din 28 iunie 2004 se impune necesitatea să menționăm câteva precizări, și anume:

aceasta era una dintre colecțiile de coduri care nu au intrat în vigoare, ediția celui din 1969 rămânând în continuare în vigoare, și implicit, suportând diverse actualizări și modificări aflate în acord cu noile uzanțe;

Codul penal din anul 2004 reglementa doar o formă a pluralității de infractori și anume pluralitatea ocazională sau participația penală cu formele sale (autoratul, coautoratul, instigarea și complicitatea);

încadrarea pluralității ocazionale era făcută în Capitolul V intitulat ,,Participația”, această formă a pluralității de infractori fiind cuprinsă în cadrul dispozițiilor art. 37-43 ale reglementării penale, în discuție;

Colecția de legi reglementa noțiunea de participație, în aceeași manieră, ca și Codul din 1969, excluzând însă, „Instigarea neurmată de executare” care nu se mai regăsește.

5. Pluralitatea de infractori potrivit Codului penal din anul 2014

Începând cu data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare un nou Cod penal, potrivit Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Codul penal, aflat în vigoare la această dată, fixează și reglementează formele participației penale definind și autorul cât și coautorii, instigatorul și complicele.

Ca noutate, articolul anterior privind ,,Participanții” a fost exclus. Noua legiferare aducând în temă o nouă subclasificare a articolului privind „Participația improrie”, și anume, art. 52 alin. (2) C.pen. prevede ca modalitate de comitere a participației improprii intenția.

De asemenea, precizăm faptul că, spre deosebire de reglementarea anterioară, infracțiunile de complot și asocierea în vederea comiterii de infracțiuni – se regasesc sub o alta denumire: infrațiunea de complot reglementată de dispozițiile art. 399 C.pen., sub numele de “actiunile ostile contra statului” si cea de a doua o găsim reglementată de dispozitiile art. 367 C.pen. sub denumirea de “constituirea unui grup infracțional organizat”.

CAPITOLUL II – Formele pluralității de infractori

Secțiunea I – Pluralitatea naturală sau Pluralitatea necesară

Pluralitatea de infractori o regăsim în toate legiuirile penale, din toate timpurile și din toate reglementările sociale. În vechime și în Epoca medievală este legiferată doar pluralitatea naturală (bigamia, adulterul, incestul, duelul etc.).

Pluralitatea naturală este reprezentata de situatia in care comiterea unei fapte necesita angajarea a cel puntin doua persoane in actiunea respectiva, infractiunea neputandu-se realiza de un singur faptas, de unde si denumirea de infractiune bilaterala. Ca exemplu, astfel de infractiuni sunt considerate incestul sau bigamia, chiar subminarea puterii de stat, dar nu este absolut obligatoriu ca faptasii ai aiba aceeasi forma de vinovatie, de exemplu in cazul casatoriei putative.

În ceea ce privește, coexistența formelor de pluralitate, se consideră că pluralitatea naturală și cea constituită, ca infracțiuni de sine stătătoare, nu sunt incompatibile cu participația, aceasta din urmă se va reține ori de câte ori fapta penală a fost comisă de un număr mai mare de persoane decât cel necesar, în raport cu natura ei.

Nu ține de natura pluralității naturale, ca în cazul în care cooperarea mai multor persoane la comiterea unei fapte, toți făptuitorii să acționeze cu vinovăție (de exemplu, la săvârșirea infracțiunii de bigamie aceasta va exista și în situația în care unul dintre subiecții infracțiunii săvârșesc fapta neavând vinovăție, aflându-se într-o eroare, așa cum se prevede în art. 30 C.pen., cu privire la starea civilă a celuilalt, ori în cazul celorlalte infracțiuni bilaterale, atunci când unul dintre subiecți este contrâns – art. 24 C.pen., și sub imperiul acestei constrângeri comite fapta).

O situație subsidiară a modalității de comitere a acestui tip de pluralitate de infractori îl reliefează situația în care pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii este nevoie de prezența și coordonarea activitatiilor mai multor persoane (a se vedea cazul infracțiunii de încăierare – art. 198 C.pen.).

În doctrina penală de specialitate, se face distincția între pluralitatea naturală proprie și pluralitatea naturală improprie.

Pluralitatea naturală proprie este aceea formă a pluralitatii de infractori în care toți participanții sunt trași la răspundere și sancționați penal (spre exemplu, în cazul infracțiunii de incest, de dare și luare de mită etc.).

Pluralitatea naturală improprie reprezintă aceea formă a pluralității de infractori, în care nu toți participanții sunt trași la răspundere și sancționați penal (de exemplu, la infracțiunea de primire de foloase necuvenite).

1. Aplicatie practică privind infracțiunea de bigamie

„Prin sentința penală nr.1231/27.03.2009 s-a dispus condamnarea inculpatului B.L.M.A. la o pedeapsă de 3 (trei) luni cu închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de „bigamie„ prevăzută și pedepsită în conformitate cu prevederile art. 303 C.pen. cu reținerea dispozițiilor art. 75 alin. (1) lit. a) și c) C.pen. și aplicarea dispozițiilor art. 76 alin. (1) C.pen.

În baza dispozițiilor art. 81 C.pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicată inculpatului pe o durată de 2 ani și 3 luni, termen de încercare calculat potrivit dispozițiilor art. 82 C.pen.

Pentru a dispune astfel s-a reținut în sarcina inculpatului că, la data de 26. 12. 2006, s-a căsătorit cu numita L. N. (în concretizarea hotărârii de a încheia o a doua căsătorie, inculpatul a declarat cu această ocazie că nu exista nici o piedică legală pentru încheierea căsătoriei, arătând în conținutul ,,declarației de căsătorie” dată în fața delegatului de stare civilă că este la prima căsătorie) în condițiile în care, din anul 2004, era căsătorit cu numita I. C. de care nu divorțase, fapta acestuia întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de bigamie, prevăzută de art. 376 alin. (1) C.pen., sub raport obiectiv și subiectiv.

Situația premisă a infracțiunii săvârșite de inculpat constă în respectarea situației de fapt pentru asigurarea desfășurării normale a relațiilor de conviețuire socială din cadrul familiei care se întemeiază pe caracterul monogam al căsătoriei.

Elementul material al faptei inculpatului constă în acțiunea de a încheia o nouă căsătorie de către inculpat, care era deja căsătorit, căsătorie care și-a găsit concretizarea într-un nou act de căsătorie.

Urmarea imediată a faptei inculpatului constă în atingerea relațiilor sociale, relative la caracterul monogam al căsătoriei.

Legătură de cauzalitate pune în evidență corelația necesară între acțiunea ilicită a inculpatului și urmarea imediată a faptei acestuia obiectivată la nivelul atingerii desfășurării normale a relațiilor de conviețuire socială din cadrul familiei.

Latura subiectivă este dată de vinovăția cu care inculpatul a acționat, sub forma intenției indirecte.

Instanța nu poate reține apărarea inculpatului în sensul că a avut convingerea că prima soție a îndeplinit formalitățile divorțului în condițiile în care nu a depus minime diligente pentru a se interesa de existența sau stadiul vreunei acțiuni de divorț, cunoscând, așa cum a declarat în fața instanței, de interdicția de a fi căsătorit cu două femei”.

2. Aplicatie practică privind infracțiunea de incest

Art. 197 Cod penal- art. 203 Cod penal.

Viol,incest.Concurs.Rudenie
(Decizia penala nr. 24/A/22.04.2005)

Prin sentinta penala nr. 40 din 31.01.2005 a Tribunalului Galati, inculpatul P.I. a fost condamnat la:

– 20 ani inchisoare pentru savarsirea infractiunii prev. de art. 197 alin. 1 si 3 Cod penal;

-5 ani inchisoare pentru infractiunea de incest prev. de art. 203 Cod penal. In temeiul art. 33 lit.a si 34 lit. b Cod penal s-au contopit cele doua pedepse si s-a dispus ca inculpatul sa execute o pedeapsa rezultanta de 22 ani inchisoare. In fapt, s-a retinut ca inculpatul a intretinut un raport sexual cu nepoata sa – minora in varsta de 7 ani.

Prin decizia penala nr. 24 /A/22.04.2005 a Curtii de Apel Galati s-a admis apelul declarat de inculpatul P.I. In conformitate cu disp. art. 334 Cod proc.penala s-a dispus schimbarea incadra rii juridice din doua infractiuni, respectiv infractiunea de viol prev. de art. 197 alin. 1 si 3 Cod penal in infractiunea de incest prev. de art. 203 Cod penal, intr-o singura infractiune de viol prev. de art. 197 alin. 1 si 3 Cod penal si, in aceasta incadrare juridica inculpatul a fost condamnat la o pedeapsa de 18 ani inchisoare.

In mod gresit prima instanta a retinut infractiunea de incest in concurs cu infractiunea de viol deoarece inculpatul (unchi) si partea vatamata (nepoata) sunt rude colaterale si nu rude in linie directa asa cum preva d disp. art. 203 Cod penal.

Secțiunea II – Pluralitatea constituită

Pluralitatea constituită este forma pluralității de infractori realizată din asocierea sau gruparea mai multor persoane în scopul de a săvârși infracțiuni.

Se caracterizează prin împrejurarea că se realizează prin simplul act al asocierii sau grupării mai multor persoane în ideea săvârșirii de infracțiuni, indiferent dacă această asociere a fost sau nu urmată de aportul efectiv al persoanelor implicate în săvârșirea infracțiunilor plănuite.

Ca și în cazul pluralității naturale, pluralitatea constituită este incriminată de legiuitorul român ca fiind o infracțiune de sine stătătoare, fie sub denumirea de complot (art. 286 din Legea nr. 301/2004), fie sub cea de constituirea unui grup infracțional organizat (art. 367 C.pen.).

Potrivit. Art. 397 Actiuni impotriva ordinii constitutionale 
(1) Actiunea armata intreprinsa in scopul schimbarii ordinii constitutionale ori al ingreunarii sau impiedicarii exercitarii puterii de stat se pedepseste cu inchisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi

(2) Intreprinderea de actiuni violente impotriva persoanelor sau bunurilor savarsite de mai multe persoane impreuna, in scopul schimbarii ordinii constitutionale ori al ingreunarii sau impiedicarii exercitarii puterii de stat, daca se pune in pericol securitatea nationala, se pedepseste cu inchisoare de la 10 la 20 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi

Potrivit Art. 409 Constituirea de structuri informative ilegale .

Initierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul Romaniei a unor structuri informative in scopul culegerii de informatii secrete de stat, ori desfasurarea de catre acestea a unei activitati de culegere sau prelucrare de asemenea informatii, in afara cadrului legal, se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 10 de ani si interzicerea unor drepturi.

Potrivit dispozițiilor legii penale, comiterea vreunei dintre infracțiunile ce intră sub incidența asocierii sau grupării infractorilor dă naștere unui concurs de infracțiuni între aceasta și infracțiunea intitulata „acțiunile ostile contra statului” sau „infracțiunea intitulata constituirea unui grup infracțional organizat”, după caz.

Din analiza prevederilor din normele de incriminare și amintind conceptul acestei forme a pluralității de infractori, derivă faptul că, pentru ca pluralitatea constituită să existe, indiferent de forma incriminării, trebuie îndeplinite următoarele condiții de existență:

existența unei grupări de cel puțin două persoane, în funcție de natura și numărul infracțiunilor proiectate;

această grupare să urmeze un anumit program în care să săvârșească mai multe infracțiuni;

să aibă o anumită ierarhizare, o organizare, un mod unic de a se conduce care să-i asigure stabilitatea.

Aceste trăsături unice pluralității constituite de infractori o deosebesc pe aceasta de pluralitatea ocazională, bazată pe un acord prealabil între participanți.

În literatura de specialitate, au fost tratate mai multe probleme cu privire la situația participanților în cazul crimei organizate.

În fond, aceste probleme privesc următoarele:

– dacă conducători asociațiilor de crimă organizată răspund în mod automat pentru oricare dintre faptele săvârșite de membrii asociației criminale sau grupului criminal.

Au fost enunțate opinii diferite, însă opinia majoritară este, pe care o considerăm ca fiind rațională și corectă, potrivit căreia membrii cu funcții de conducere ai asociației sau grupării criminale vor răspunde numai dacă se dovedește că au determinat sau adus aportul la săvârșirea acelor infracțiuni de către ceilalți membri ai asociației, nu și pentru acțiunile și faptele comise din intenția acestora despre care ei nu au avut cunoștință.

– dacă persoanele care nu figurează ca membrii ai asociației sau grupării criminale răspund penal doar în cazul în care comit acte de ajutorare sau sprijinire, în favoarea grupării respective.

Au existat și sub această înfățișare controverse, însă dominantă a fost opinia potrivit căreia, asemenea persoane trebuie să răspundă penal în calitate de complici la acele acte la care se dovedește că au acordat ajutor sau sprijin membrilor asocierii sau grupării (Rezoluția Congresului A.I.D.P. de la Budapesta din perioada 5-11 septembrie 1999 este în același sens).

– dacă anumitor angajați ai grupării criminale (cum sunt contabilii, avocații, juriștii, medicii), care nu sunt membri ai asociației sau grupării, le poate fi antrenată răspunderea penală. Opinia majoritară, pe care o considerăm rațională și corectă, este aceea că acești specialiști, angajați sau folosiți în cadrul asociației, nu au răspundere penală pentru activitatea membrilor asociației criminale dacă nu se dovedește că au o participație conștientă la acțiuni criminale și dacă nu și-au depășit limitele profesiei.

1.Premise legislative privind pluralitatea constituită

Debutăm cu analiza Codul Penal al Principatelor Unite Române intrat în vigoare la data de 30 octombrie 1864.

În cuprinsul articolului 79 se stabilea faptul că: ,,Complotul ce aru ave de scop vreuna din crimele menționate la art 76 și 78, dacă a fost urmatur de unu actu severșitu sau a începutu spre a pregăti secutarea aceloru crime, se va pedepsi cu detențiunea; iar dacă complotu n’a fostu urmatu de nici unu actu severșitu sau începutu spre a prepara esecutarea verunui din acele crime, pedepsa va fi aceea a inchidorei.

Complotulu este atunci cându, prin sfătuire se va fi luatu întreaga hotărâre și se va fi făcutu punerea la cale între două sau mai multe persone spre a ajunge la severșirea vre unuia din acele doue crime prevedue la art.76 și 78”. Mai precizăm faptul că este incriminat și complotul îndreptat spre săvârșirea infracțiunii în cadrul articolului 81 C.pen..

O altă formă a pluralității de infractori este prevăzută în art. 86 al aceluiași cod penal sub forma ,,cetelor armate sau asocierile de făcători de rele” prevăzută la art. 213- 214.

Conform Legii din anul 1924 privitoare la unele infracțiuni contra liniștii publice, modificată ulterior în anul 1933, simpla înțelegere stabilită în vederea comiterii faptelor împotriva persoanelor și a patrimoniului consuma infracțiunea de asociere, nu se constată nici un rafinament juridic al pluralității infractori.

Codul penal din anul 1936, așa cum putem observa, extinde aplicabilitatea infracțiunii de complot la o categorie mai largă de infracțiunii scop, preluând prevederea din Legea din anul 1933, prin care simplul fapt al înțelegerii duce la consumarea acestei infracțiunii.

Infracțiunea de asociere pentru comiterea de crime și delicte, este tratată în primul capitol al titlului VI, în cuprinsul a cinci articole. Astfel, se prevede faptul că este pasibil de pedeapsa, stabilită de legiuitor cel, care a inițiat asociația, cel care a ajutat la constituire, persoana care ulterior se „afiliază”, instigatorul la oricare formă de participare, indiferent de comiterea efectivă a infracțiunii de asociere a instigatului.

Acestea fiind spuse, se reține, cu alte cuvinte, participarea sub forma autoratului prin inițiere, sprijinirea inițierii, aderarea precum și instigarea la oricare dintre acțiunile enunțate mai sus.

Suntem de părere că această formă de instigare este una specială deoarece se pedepsește cu sancțiunea prevăzută în art. 315, indiferent de comportamentul instigatului, astfel ca această situație atipică ne conduce la concluzia că nu avem decât o asimilare a instigării sub forma autoratului, nefiind astfel aplicabile regulile pluralității ocazionale de infractori.

Infracțiunile scop trebuie să fie îndepărtate împotriva relațiilor sociale care sunt enumerate limitativ în cadrul articolului 315, fiind suficient că asociația respectivă să aibă în plan comiterea uneia singure.

În cadrul dispozițiilor art. 320 se reunesc sub aceeași accepțiune noțiunile de „bandă” și „ceată organizată” în sensul incriminării formelor de pluralitate constituită. Spre deosebire de, infracțiunea de asociere în cazul bandelor și cetelor armate, momentul organizării acestora este anterior intrării pe spațiul român astfel ca inițierea, sprijinirea inițierii acestora este indiferentă din punct de vederea al dreptului penal român, nefiind aplicabil în baza principiului teritorialității enunțat în art. 6 al acestui Cod penal.

Astfel că incriminarea din cadrul articolului 320 impune existența unei asociații străine care pătrunde pe teritoriul de aplicare al legii penale române, iar pătrunderea trebuie efectuată pentru a comite o serie de crime prevăzute de legea penală. Din punct de vedere al laturii obiective făptuitorul nu i se impune decât trecerea frontierei fiind indiferentă modalitatea și momentul în care făptuitorul a devenit membru al bandei.

Prin Decretul nr. 212/1960 se modifică prevederile de la art. 227 C.pen., simplificându-se și concentrând dispozițiile incriminatorii privitoare la complot renunțând la forma agravantă a complotului.

În Codul penal din anul 1968, această pluralitate se regăsește în cadrul infracțiunile de la art. 167, 323, 357, precum și în prevederi din legi speciale (art. 51 din Legea nr. 51/1991, art. 10 din Legea 39/2003).

Infracțiunea de complot se regăsește în acest din urmă act normativ enunțat la art. 167 alin. (1) și (3), față de prevederile similare din Codul penal anterior, așa cum a fost modificat, constatăm că nu există modificări decât în domeniul sancționator.

Fapta de asociere incriminată de art. 357, alineat ultim, după o serie de considerente doctrinare, s-ar înscrie în sfera pluralității constituite, însă, precizăm faptul că nu putem fi de acord cu această soluție într-un mod cu totul necondiționat. Alineatul citat sancționează o acțiune ilicită sub forma înțelegerii prealabile dintre potențialii autori ai infracțiunii de genocid.

Însă, se poate forate ușor observa faptul că prevederea de la art. 357 nu conține printre condițiile de existență una importantă, și anume, înființarea unei asociații ilicite cu un program infracțional prestabilit. În baza acestei precizări, considerăm că o simplă „înțelegere în vederea comiterii de infracțiuni” nu impune formarea unei grupări cu caracter durabilitate și nici nu trebuie să ducă în aceea direcție, legiuitorul, în acest caz a lăsat una dintre condițiile de existență ale pluralității, să fie dedusă de către doctrină.

Regăsim această formă de pluralitate și în cadrul dispozițiilor art. 19 al Legii nr. 51/1991, teza inițială. Forma de asociere din cadrul acestei legi speciale vizează siguranța națională a statului și trebuie să se structureze într-o organizare informativă specializată. Astfel, aceasta trebuie să se supună unei grupări capabile de a putea penetra sistemele de protecție ale statului față de circulația informațiilor cu un caracter specific.

Cu alte cuvinte această asociere de infractori trebuie să aibă un element de specializare față de fapta incriminată de legiuitorul român la art. 323 C.pen., ce ține atât de competentele participanților cât și de scopul urmări.

Sancționarea infracțiunii de la art. 19 nu poate avea loc decât în măsura în care acțiunea ilicită ce duce consumarea acesteia nu se încadrează la o altă infractiune mai gravă. Prevederea sancționatorie nu exclude de la plan, concursul de infracțiuni atâta timp cât fapta subsecventă comisă nu este una mai gravă, astfel doar în măsura în care fapta subsecventă este mai gravă nu se găsește aplicabilă în speță instituția concursului de infracțiuni. Față de cele învederate, se constată faptul că sancțiunea pentru această faptă, nu se aplică independent de săvârșirea vreunei infracțiuni scop și atunci se poate emite ipoteza că una dintre condițiile de existență a pluralității constituite rezidă tocmai în această independentă astfel că vom constata că devin inaplicabile elementele pluralității constituite în cazul acestei fapte.

Infracțiunea de asociere incriminată de art. 7 al Legii nr. 39/2003, aduce pentru prima dată în legislația noastră penală noțiunea de ,,grup infracțional organizat” care este de asemenea definită normativ în cadrul art. 2 alin. (1) al acestui act normativ.

Cod penal în vigoare reia formele pluralității constituite operând o serie de modificări, și anume: în ceea ce privește, infracțiunea de complot, legiuitorul renunță la enumerarea propusă infracțiunilor scop ale asocierii, făcând posibil ca acest scop să se extindă asupra oricăror infracțiuni contra securității naționale, în cazul asocierii pentru comiterea de infracțiuni menționăm art. 355 C.pen., acest text legal impunând expres că gruparea în sine să nu aibă caracterul unui grup infracțional organizat.

În cazul grupului infracțional organizat se prevede cu titlu general că infracțiunea-scop trebuie să aibă o gravitate specifică și anume, maximul special al pedepsei să fie la închisoarea de peste 5 ani, renunțându-se la enumerarea infracțiunilor grave din cadrul articolului 2 al Legii nr. 39/2003.

2. Grupul infracțional organizat

O formă secundară a pluralității constituite o reprezintă grupul infracțional organizat, definit de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 39/2003 și înfățișat de infracțiunea prevăzută în art. 7 care se concretizează în ceea ce doctrina penală numește „criminalitate organizată”, concept fixat puternic și în opinia publică.

Noțiunea de criminalitate organizată, a zdruncinat doctrina în ultimii ani impunându-se, cu precădere, definirea și sancționarea acestei manifestări infracționale complexe, pentru a avea un instrument legislativ adecvat, pentru prevenirea și combaterea unor asemenea evenimente antisociale atât de prezențe în lumea modernă, de care se leagă un adaos negativ fiind favorizat de rapiditatea circuitului de valori materiale și informații.

Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate este un rezultat al ratificării de către România a Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, statul român aflându-se în fața faptului să consacre în cadrul legislativ intern, prevederile actului juridic internațional ratificat.

Legislativul a preluat, din convenția definită grupului infracțional organizat și contextul de folosire al acesteia. Din elementele grupului infractional se deduc condițiile reținerii acestei pluralități, vizând discret criminalitatea internațională:

În cadrul grupării este necesar înglobarea a trei sau mai multe persoane;

Cu privire la organizarea acestora, legiuitorul face menționarea, deosebit de importantă, afirmând existența unui „grup structurat”. Această prevedere impune existența în cadrul grupării a unor structuri organizatorice foarte bine stabilite. Așa încât se operează, în mod imperativ, cu diviziunea atribuțiilor membrilor, se alcătuiesc organisme de control cu regulamente și statute proprii, sub forma unor diviziuni piramidale, cu o coeziune între membrii bazată pe vasalitatea ierarhică cu o verticalitate impusă.

Dacă în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 286 din Legea nr. 301/2004 și art. 367 C.pen., această formulă era, după cum am precizat, una opțională, în cazul grupului infracțional organizat, aceasta devine imperios necesară și îi conturează cadrul său inconfundabil;

Durata în care grupul activează este una mai îndelungată. Această necesitate de existență în timp, care nu ține în mod necesar de natura faptelor propuse spre a fi săvârșite și care trebuie să existe o continuitate, duc la a demonstra caracterul deosebit de periculos al acestei forme de asociere cu o perspectivă de acțiune tot mai rafinată, calificată cu experiență care tinde să afecteze și să paralizeze segmentele economice esențiale;

Infracțiunea scop a asocierii trebuie să fie una dintre formele ilegalului menționate de legiuitorul român în cadrul art. 2 lit. b) al Codului penal.

Este vital de reținut faptul că, această enumerare nu este una limitativă, aplicându-se în cazul oricărei infracțiuni al cărei minim special al pedepsei închisorii este de cel puțin 5 ani, provocând limitarea aplicării dispozițiilor prevăzute de art. 367 C.pen. Concentrarea grupului aspiră către activități care aduc profituri mari: trafic de arme, spălarea banilor, proxenetism, corupție, falsificarea de monede, trafic de persoane, etc.

Următoarea condiție de existență a grupului infracțional organizat este reprezentată de scopul comun al membrilor, respectiv acela de a obține anumite avantaje materiale considerate, fără scrupule și indiferent de mijloace, care sunt dintre cele mai periculoase.

O altă particularitate a crimei organizate care nu este vizată expres de definiția legală, se concretizează în folosirea violenței sau a constrângerii de orice fel, pentru atingerea scopului, asigurarea disciplinei interne. De asemenea, o altă activitate specifică este ascunderea surselor de venit și reciclare banilor proveniți din operațiuni criminale prin investiții și afaceri oneroase în aparență cu acoperire legală.

3. Aplicație practică privind constituirea unui grup infracțional organizat (art. 367 C.pen.).

Trafic de droguri

Cauza de reducere a pedepsei

Înalta Curte de Casație și Justiție

Dată: 29-01-2004

Secția penală, Decizia nr. 545 din 29 ianuarie 2004

Prin sentința penală nr. 379 din 29 iulie 2003, Tribunalul Cluj a condamnat, între alții, pe inculpatul V. G. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri prevăzută în art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, a infracțiunii de deținere de droguri pentru consum propriu, fără drept, prevăzută în art. 4 din Legea nr. 143/2000 și a infracțiunii de punere la dispoziția publicului a locuinței în vederea consumului de droguri prevăzută în art. 5 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. și art. 16 din Legea nr. 143/2000.

Instanța a reținut că, în anii 2002 și 2003, inculpatul, împreună cu alți doi inculpați, a comercializat droguri de mare risc și împreună cu unul dintre aceștia, a deținut ilegal astfel de droguri pentru consum propriu, punând și locuința la dispoziția mai multor persoane în vederea consumului de droguri.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia penală nr. 225 din 8 octombrie 2003, a respins, între altele, apelul prin care inculpatul cerea aplicarea în favoarea sa a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, cu reducerea corespunzătoare a pedepsei.

Recursul declarat de inculpat este nefondat.

Neaplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 este justificată, în condițiile în care în favoarea inculpatului s-a reținut cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 16 din Legea nr. 143/2000, el neputând beneficia de două ori de reducerea la jumătate a pedepsei, întrucât cele două dispoziții invocate au același conținut.

În consecință, recursul a fost respins

CAPITOLUL III – Noțiuni privind participația penală

Secțiunea I – Noțiuni istorice privind pluralitatea ocazională

Pluralitatea de infractori o regăsim în toate legiferările penale, din toate vremurile și din toate orânduirile sociale. În antichitate și epoca medievală este orânduita doar pluralitatea naturală (bigamia, adulterul, incestul, duelul etc.) cât și cea constituită (conspirația, coaliția armată, complotul etc.), fără a exista însă o reglementare specifică, elaborată științific și cu o terminologie concretă. Pluralitatea ocazională sau participația, ca instituție de drept penal distinctă este o creație a legislațiilor penale moderne, fiind reglementată sub diferite denumiri: complicitate – în Codul penal francez, participație – în codurile penale belgian, olandez, elvețian etc., sau concurs de persoane – în Codul penal italian. În prezent toate legislațiile penale ale lumii percep instituția participației.

Istoria legislației românești confirmă dispoziții privind pluralitatea ocazională începând cu pravilele lui Vasile Lup și cele ale lui Matei Basarab, de cele mai multe ori însă în legătură cu sancțiuni ale anumitor infracțiuni, deci prin intermediul pluralității naturale (bigamia, adulterul, inversiunile sexuale, abandonarea serviciului de către funcționarii coalizați, răzvrătirea colectivă, concubinajul între minori, sinucidere prin sorți și jocul de noroc) sau constituite (complotul, asociația pentru comiterea de infracțiuni și bandă sau ceață organizată).

Participația penală, ca instituție unică, primește o reglementare generală în Codul penal de la 1864, sub denumirea de complicitate – art. 47-56. Iar în codul de la 1936 conține o reglementare superioară celei anterioare. Spre deosebire de aceasta, care prevedea doar complicitatea, Codul de la 1936 cuprinde și instigarea, într-o secțiune aparte numită „participare” – art. 120-125. Totuși, nici acest act normativ nu cuprinde autorii și coautorii. Deficiența este remediată de către Codul penal de la 1968, recent abrogat, cu numeroase modificări și completări, care enumeră printre participanți și „autorul”.

De aici rezultă că s-a avut în vedere și acea situație în care latura obiectivă a infracțiunii este rezultatul contribuției nemijlocite a mai multor persoane, adică a mai multor autori – coautorii. De asemenea codul anterior se raporta la infracțiune, iar nu la fapta prevăzută de legea penală, deci, pentru a exista participație, fapta trebuia comisă cu intenție de către toți participanții.

Dacă autorul nu putea răspunde penal nu mai există participație, iar instigatorii și complicii pierdeau această calitate și deveneau autori. În codul actual ei rămân participanți în cadrul unei forme speciale a participației – participația improprie. Așa cum s-a arătat mai sus, Codul penal actual nu a reglementat și o a patra formă de participație, și anume organizatorul.

1. Generalități privind participația penală

Participația penală sau pluralitatea ocazională este aceea formă a pluralității de infractori ce se realizează atunci când o infracțiune, ar putea fi executată de o singură persoană ori de un număr mic și limitat de persoane, în schimb este săvârșită în mod excepțional de un număr mai mare de persoane decât acela de care ar fi fost nevoie potrivit naturii faptei. Spre deosebire de pluralitatea naturală și ceea constituită, în cazul participației penale fiecare participant este socotit că a contribuit cu o parte la comiterea infracțiunii și va plăti pentru aportul adus la săvârșirea acesteia.

Spre deosebire de celelalte forme ale pluralității de infractori, participația nu este determinată de natura faptei sau de situațiile în care ar putea fi îndeplinită, ci are un caracter incidental, ocazional, fiind definit de anumite condiții concrete, în care realizarea prin cooperare a unei infracțiuni apare ca mai favorabilă sub raportul comiterii sau al ascunderii urmelor ei. Așa se explică de ce pluralitatea ocazională se poate adăuga unei pluralități constituite de infractori.

Participația penală distinct însă de celelalte forme ale pluralității de infractori nu doar prin caracterul acesteia ocazional, pentru executarea faptei, dar și prin capacitatea juridică a făptuitorilor. Așadar dacă în situația pluralității naturale sau a pluralității constituite fiecare dintre autori în parte este considerat ca a comis infracțiunea și răspunde pentru săvârșirea acesteia, ci nu pentru contribuția adusă, în cazul pluralității ocazionale, dimpotrivă, fiecare infractor este considerat ca a participat la comiterea faptei penale, că și-a adus aportul la infracțiune, de unde reiese și denumirea de „participație” atribuită acestei forme a pluralității de infractori. În consecință, fiecare făptuitor va răspunde pentru contribuția lui la infracțiune și în proporția acestei participări.

2. Cadrul reglementărilor privind participația penală

Instituția participației penale formează conținutul Capitolului III (cuprinzând dispoziții din art 46 – 52 C. pen.) al părții generale a Codului penal, sub incidența instituției infracțiunii. Conținutul reglementărilor corespunde titlului dat capitolului respectiv și anume „Autorul și participanții”, deoarece aceste reglementări subliniază activitatea participanților, formele contribuției acestora la săvârșirea infracțiunii, situațiile în care aceste ajutorări servesc drept temei pentru răspunderea penală a participanților. Este normal astfel că instituția participației penale să fie inclusă în cadrul instituției infracțiunii. Așa cum s-a observat în literatura noastră de specialitate, deși denumirile marginale (nomina juris) ale unora dintre prevederile din capitolul dedicate participației (art 46 – 52 C. pen.) face referire la „participanți”, conținutul lor privește însă participația, referindu-se la contribuția participanților la comiterea infracțiunii, la condițiile și modul în care aceștia răspund, și nu la persoana lor, care face dealtfel obiectul de studiu pentru știința criminologiei. Din acest motiv, cercetarea instituției participației penale trebuie să se realizeze și ea sub incidența teoriei generale a infracțiuni și nu în afara acesteia.

3. Condițiile participației penale

Pentru ca participația penală să existe trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

Să se comită o faptă prevăzută de legea penală, fapta poate rămâne în faza tentativei pedepsibile ori poate fi consumată

Pentru comiterea faptei să-și fi adus aportul mai multe persoane decât ar fi fost necesar potrivit naturii faptei. Această condiție se realizată și în situația în care doar unul dintre făptuitori acționează cu vinovăție, îndeplinind totodată și condițiile generale pentru a fi subiect activ al infracțiunii.

O a treia condiție a pluralității ocazionale se referă la legătura subiectivă dintre participanți.

În final, realizarea participației penale este condiționată de încadrarea ca infracțiune a faptei comise prin contribuția mai multor persoane. Presupune că fapta să fie comisă de cel puțin unul dintre participant cu formă de vinovăție cerută de lege.

4. Felurile participației penale

În știința dreptului penal se face diferențierea între mai multe genuri sau feluri de participație penală, folosindu-se drept criteriu fie felul contribuției acordate de părtași la săvârșirea infracțiunii, fie atitudinea subiectivă a participanților, fie modul în care ajutoarele date de aceștia sunt înglobate în activitatea care a dus la săvârșirea infracțiunii.

1. După criteriul atitudinii psihice față de rezultatul faptei comise cu voința comună de a coopera se deosebesc:

Participație perfectă sau proprie, atunci când toți participanții acționează cu aceeași formă de vinovăție, adică fie toți cu intenție (idem animus), fie toți din culpă (eadem culpă).

Participația improprie sau imperfectă, la care anumiți participanți acționează cu o formă de vinovăție, iar alții cu alta sau chiar fără vinovăție (de exemplu, unii participanți cu intenție alții din culpă, sau unii cu intenție alții fără vinovăție).

De asemenea, se face distincția între participație materială, care constă din aportul adus la realizarea laturii obiective a infracțiunii, și participație morală, care consistă la realizarea laturii subiective cu diverse contribuții.

După felul participării, se face diferențierea între:

1. Participație spontană, la care contribuția este dată de participant în mod spontan, în timpul săvârșirii faptei, fără o înțelegere anterioară.

2. Participație preordinată, la care contribuția este dată în urma unei înțelegeri prealabile.

După modul în care este dată contribuția la comiterea faptei prevăzută de legea penală, se face clasificarea între:

1. Participație anterioară, la care contribuția este dată înainte de a se trece la realizarea faptei (de exemplu instigarea ori complicitatea anterioară prin procurarea de mijloace), și

2. Participația concomitentă, la care contribuția adusă este dată în timpul executării infracțiunii (de exemplu imobilizarea sau dezarmarea victimei, amenințarea acesteia, asistentă în timpul săvârșirii faptei, asigurarea pazei în timpul operațiunii infracționale.)

Această ordonare prezintă importanță sub aspectul tratamentului penal, așa cum rezultă din cadrul dispozițiilor art. 52 C. pen., și anume aplicându-se sistemul diversificării pedepselor. Astfel deoarece instigatorul și complicele contribuie la comiterea faptei cu intenție, ei urmează să fie condamnați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție, iar autorul, când a comis fapta din culpă. În circumstanța în care autorul săvârșește faptă fără vinovăție acesta va fi pedepsit, în schimb, instigatorul și complicele vor fi sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la care au ajutat sau instigat.

1. După principiul contribuției participanților la comiterea infracțiunii se deosebesc între:

Activități de executare directă și nemijlocită a faptei (Sunt incluse autoratul și coautoratul)

Activități de determinare la comiterea unei fapte (instigarea).

Activități de înlesnire, de ajutor la săvârșirea faptei (complicitatea)

1. După importanța contribuției participanților la săvârșirea faptei și producerea rezultatului, deosebim între:

Forme principale și anume autoratul/coautoratul față de instigare și complicitate, precum și instigarea față de complicitate.

Forme secundare, cum sunt instigarea și complicitatea prin raportare la autoratsi complicitatea raportată la instigare.

Participarea unei persoane la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală nu poate fi calificată și instigare și coautorat, ci doar coautorat, chiar dacă această contribuție putea fi încadrată atât ca instigare, cât și coautorat. Tot în această manieră, în practica judiciară s-a hotărât că participarea la săvârșirea aceleași infracțiuni, prin două activități distinct, una specifică instigării, iar cealaltă complicității, nu reprezintă un concurs de infracțiuni, ci se pedepsește numai potrivit textului de lege care sancționează forma de participație principală a instigării, care absoarbe pe cea secundară a complicității.

1.5. Participația penală proprie (perfectă) și caracterizarea acesteia.

Participația penală propriu-zisă sau perfectă reprezintă acea specie de participație ordinară sau comună, la care toți părtașii infracțiunii (instigatori, complici, autori) acționează cu intenție (idem animus), iar în cazul celor din culpă toți făptuitorii (coautori) comit fapta din culpă (eadem culpă). Cât despre infracțiunile intenționate, participația penală o expune ca o conlucrare cu intenție a doua sau mai multor persoane la comiterea aceleiași infracțiuni. Orice ajutor neintenționat este în această situație incompatibil cu idea de participație penală proprie sau perfectă.

Participația penală proprie este nu numai cel mai răspândit gen de pluralitate ocazională, dar este și tipic pentru participarea în genere, iar chestiunea răspunderii penale a participanților se pune de obicei în cadrul acesteia.

5.1. Formele participației penale proprii.

Participația penală se exprimă în mai multe forme, în relație cu natura ajutorului pe care fiecare participant o acordă la comiterea faptei. Aceste forme concordă deci diferitelor modalități de cooperare la săvârșirea infracțiunii. Așa cum se arată în literatura noastră de specialitate, formele caracteristice de cooperarea la săvârșirea unei fapte oarecare și așadar și a unei fapte prevăzute de legea penală sunt în număr de trei și anume:

Prin executarea de acte prin care se obține însăși fapta prevăzută de legea penală (acte de executare);

Prin efectuarea de acțiuni ce determină formarea hotărârii de a săvârși fapta și de a trece la realizarea acestei decizii (acte de determinare);

Prin desfășurarea de acte care se ajută la comiterea faptei, începând cu susținerea deciziei de a comite și terminând cu executarea acestei hotărâri (acte de sprijinire).

În dreptul penal român și în știința dreptului precum și în legislația penală, aportul adus prin executarea faptei prevăzută de legea penală este regăsit și denumit sub numele de autorat sau executare, iar cel ce comite astfel de acte îl regăsim sub numele de autor sau executant; contribuția adusă prin acte îndreptate spre formarea deciziei de a comite infracțiunea este denumită instigare, de altfel persoana care săvârșește astfel de acte de instigare se denumită instigator sau autor moral; contribuția adusă prin acțiuni de sprijinire în vederea săvârșirii faptei poartă denumirea de complicitate, persoana care a comis asemenea acte este denumită complice.

Cele mai importante forme ale participației sunt așadar, co-autoratul, instigarea și complicitatea, fiind prevăzute în legea penală în vigoare mai exact de la articolul 46, 47 și 48 C. pen.

De precizat este faptul că, în alte legislații, este încadrată ca formă de cooperare la comiterea infracțiunii și organizarea activității participanților, iar persoana care acordă o astfel de contribuție este denumită organizator. Legiuitorul român de la 1968 nu a acceptat această clasificare, considerând, pe de o parte, ca o astfel de contribuție este specifică pluralității constituite de infractori și nu participației penale, iar în altă ordine de idei, ca în cadrul participației penale rolul celui care organizează este realizat, după caz de autor sau eventual de instigator.

Secțiunea a II-a – Autoratul

1. Noțiunea și caracterizarea autoratului.

Așa cum s-a arătat în cele ce premerg, autoratul este formă de participare ce constă în comiterea de acte de executare a faptei reglementate de legea penală. Această individualizare rezultă și din prevederile legale în vigoare, art. 46 C. pen. alin. (1): „Autor este persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală”.

Raportate la celelalte forme ale participației, autoratul se deosebește prin natura sa esențială și necesară, contribuția autorului constând tocmai în comiterea faptei (acțiuni și inacțiuni), care reprezintă însuși infracțiunea.

Cu privire la autorat trebuie făcute următoarele precizări: atunci când o persoană comite de una singură în mod direct și nemijlocit o infracțiune pentru care a luat în mod individual rezoluția infracțională nefiind sprijinită la săvârșirea infracțiunii de nicio altă persoană, atunci aceasta este autoarea acelei infracțiuni, neputându-se susține faptul că aceasta a săvârșit fapta în coautorat. Totuși, autoratul prin natura sa presupune cooperarea și a altor persoane la săvârșirea infracțiunii însă în altă calitate, aceea de instigator sau complice.

Autoratul, așa cum reiese din definiția dată de legiuitor, este forma principală și esențială a participației penale fără de care nu pot exista celelalte forme ale acesteia.

De-a lungul timpului au fost elaborate mai multe teorii sau concepții cu privire la autorat, dintre care unele obiective, cum sunt: teoria obiectiv-formală, și ceea material-obiectivă, și unele pur subiective, însă apare o a treia teorie și anume teoria dominației asupra faptei care înglobează aspecte ale teoriilor obiective cât și aspect ale teoriei subiective. Aceasta din urmă având meritul de a evidenția contribuția efectivă din punct de vedere material și subiectiv.

Literatura juridică penală tratează problema autorului mediat al unei infracțiunii aceasta fiind cel care se folosește de o altă persoană cum ar fi un incapabil sau un minor, pentru a săvârșii prin intermediul acesteia o faptă prevăzută de legea penală. Legislația însă nu a reținut această distincție întrucât persoana aflată într-o astfel de situație este considerată instigator fiind sancționată ca atare.

Datorită particularității sale autoratul este singura formă de contribuție la infracțiune care poate există și în afara participației. Nici instigarea ca formă de participare, nici complicitatea nu pot exista în afara autoratului, în timp ce aceasta din urmă poate avea o existență de de-sine-stătător, fiindcă fapta prevăzută de legea penală poate fi săvârșită în mod nemijlocit fără să fie necesare alte contribuții.

Chiar și așa, tehnic vorbind autoratul (asemeni termenului “autor”) nu poate fi înțeles decât în interdependență cu termenii de complicitate (complice) și de instigare (instigator), el reliefând o anumită formă de contribuie la comiterea unei infracțiune, în raport cu alte forme de contribuție posibile.

Analiza autoratului prezintă un interes, în principal pentru a-l distinge în mod clar de celelalte forme de participație, în special de complicitatea concomitentă. Vom pune accent pe participația complexă (eterogenă), dar preocuparea cercetării este evident și cu privire la așa-numita participație simplă (omogenă) sau coautorat. În această analiză trebuie să se pornească de la stabilirea trăsăturilor caracteristice autoratului.

Așa cum s-a expus, sub aspectul laturii obiective, autoratul reprezintă o contribuție materială constând în comiterea în mod nemijlocit a unei infracțiuni, adică în efectuarea de acte de executare a înseși acțiunii sau inacțiunii care reprezintă elementul material al faptei prevăzute de legea penală.

Autoratul are în primul rând, caracterul de contribuție directă la comiterea infracțiunii, fără intermedierea altei persoane, iar în subsidiar, caracterul de contribuție prin acte de executare. Aceste aspecte specifice rezultă din însuși individualizarea legală a autoratului (art. 46 C. pen) ca săvârșire în mod nemijlocit a faptei prevăzute de legea penală.

Prin aceste trăsături specifice, autoratul se distinge net de instigare, care reprezintă acțiunea de determinare a unei persoane la săvârșirea faptei, deci într-o contribuție indirectă la executarea acesteia. În același timp autoratul se distinge și de complicitate, care, de altfel, reprezintă o contribuție indirectă la săvârșirea infracțiunii, constând în sprijinirea sub orice formă a efectuării de către autor a acțiunii incriminate.

Trebuie făcută următoarea precizare: Caracterul de act de executare al unei contribuții la săvârșirea unei infracțiuni nu este întotdeauna suficient pentru existența autoratului, ca formă a pluralității ocazionale.

De exemplu, în cazul infracțiunilor proprii numai executarea faptei de către aceea persoană care deține calitatea cerută de lege și anume: de funcționar, militar sau cetățean român, este considerată autor neavând importanța contribuția identică a unei alte persoane. Această contribuție săvârșită de o persoană neavând calitatea cerută de lege este considerată complicitate și nu coautorat.

În ceea ce privește latura subiectivă, autoratul, poate fi realizat cu orice formă de vinovăție, având în vedere specificul sau de contribuție esențială nemijlocită, constând din însăși săvârșirea faptei incriminate. În cazul participației eterogene sau complexe, este de reținut următorul fapt: dacă autorul a acționat cu intenție suntem în prezența participației propriu-zise sau perfecte, iar dacă acesta a săvârșit fapta din culpă sau fără vinovăție, determinat însă de un instigator sau sprijinit de un complice, aceștia din urmă acționând cu intenție, ne aflăm în prezența participației improprii sau imperfecte.

Secțiunea a III-a – Coautoratul

1. Noțiune

Conform art. 46 alin. (2) C. pen., coautorii sunt definiți ca fiind persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală.

Spre deosebire de autorat, această formă a participației penale, nu presupune existența și a altor participanți, instigatori sau complici, dar nici nu-i exclude, fiind deopotrivă posibilă participația sub forma coautoratului fără alți participanți cât și atunci când alături de coautori la săvârșirea aceleiași infracțiuni și-au adus contribuția și alți participanți.

În concret, coautoratul presupune contribuția a cel puțin două persoane la săvârșirea faptei, contribuții ce se încadrează în elementul material al laturii obiective al infracțiunii comise. Activitățile coautorilor nu trebuie să fie identice, ci să se completeze într-o activitate unică, cum este și cazul infracțiunii complexe, coautoratul putându-se realiza prin acte de executare diferite, corespunzător acțiunilor ce alcătuiește elementul material al laturii obiective al acestei infracțiuni.

De asemenea, existența coautoratului nu este influențată de momentul în care coautorii își aduc contribuția la săvârșirea faptei. Acestea putând fi exercitate concomitent sau succesiv.

2. Condiții privind realizarea coautoratului

Având în vedere cele precizate mai sus menționăm că o primă condiție cerința ca activitatea coautorilor să fie îndreptată împotriva aceluiași obiect, cu alte cuvinte să lezeze aceleași relații sociale acrotite prin incriminarea faptei ca infracțiune. Ca exemplu, relațiile privind viața persoanei în cazul săvârșirii unei infracțiuni de omor simplu sau calificat.

În cazul în care unii dintre coautori lezează și alte relații sociale ocrotite de legea penală romană, acestora din urmă li se vor aplica dispozițiile cu privire la concursul de infracțiuni.

O a doua condiție este aceea ca participanții să săvârșească în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ceea ce înseamnă ca în cazul infracțiunilor comisive, coautorii să efectueze acte de săvârșire nemijlocită, adică acte de executare directă a faptei prevăzută de legea penală, iar în cazul infracțiunilor omisive, acolo unde legea permite, coautorul să nu îndeplinească unele obligații legale aflate sub sarcină sa.

Expresia de „acte de săvârșire nemijlocită a faptei” desemnează orice act de conduită exterioară prin care se execută direct acțiunea sau inacțiunea socialmente periculoasă incriminată ca atare în legea penală. Contribuția coautorilor la comiterea faptei penale poate fi identică sau diferită, egală sau aproape egală, săvârșită în același timp și loc sau să difere ca timp și loc.

Această concluzie se impune, întrucât în caz de coautorat, nu este nevoie ca fiecare participant să fi săvârșit, cu orice preț o activitate materială care să întregească latura obiectivă a infracțiunii, fiindcă actele coautorilor se completează reciproc, sub incidența activității materiale indivizibil de comiterea faptei penale.

Întrucât aceste persoane acționează în comun, reiese ca ideea ca pot fi considerați coautori nu doar persoanele care s-au aflat împreună în același loc, la comiterea infracțiunii ci și cei care au executat părți ale acțiunii constitutive în locuri și în momente diferite.

Realizarea nemijlocită a acțiunii materiale specifice unei infracțiuni determinate are loc printr-un act unic, de regulă. Legea penală folosind expresii ca: uciderea, însușirea, luarea, pricinuirea de pagube, pentru desemnarea acțiunii incriminate reușește să redea mai mult rezultatul acțiunii decât întregul proces de desfășurare al acesteia.

Expresiile enunțate mai sus înfățișează ceea ce este caracteristic momentului consumării infracțiunii, fără a descrie însă și elementele caracteristice executării acesteia, deși calitatea de autor se manifestă atât în actele de executare cât și în momentul de consumare al infracțiunii.

Aceste nuanțe nu sunt evidențiate atunci când infracțiunea se consumă o dată cu actul respectiv, comprimând în acest fel întregul proces al executării și al consumării acesteia, ele fiind evidențiate când săvârșirea nemijlocită a infracțiunii are loc printr-o succesiune de acte materiale.

Ca de exemplu, persoana care, cu intenție, pune otravă în paharul cu apă pe care urmează să îl bea victima, este autor al infracțiunii întocmai ca și acela care știind ce conține paharul îl oferă victimei pentru a-l consuma.

Uciderea victimei fiind pusă în executare odată cu otrăvirea apei actele menționate se înscriu în cadrul procesului de executare nemijlocită a infracțiunii, acestea reprezentând ca atare acte de coautorat, când fiecare din actele menționate sunt săvârșite de alte persoane.

Acțiunea de a pune otravă în pahar constituie o veritabilă condiție, însă a consumării faptei, și nu a punerii ei în executare. Actele componente ale procesului de executare a infracțiunii de omor prin otrăvire pot a avea și aparența unei succesiuni de manifestări înlesnitoare, dar acestea aparțin executării și nu pregătirii infracțiunii în cauză.

Atât legislația penală cât și practica judiciară din domeniu au fost constante în a considera ca fiind acte de coautorat faptele de paralizare a energiei de opunere a victimei împotriva agresorului sau cele de înlăturare a obstacolelor din calea săvârșirii faptei. Ca exemplu, în acest sens, vor fi considerate ca fiind acte de coautorat și nu de complicitate, acțiunea de imobilizare a victimei sau de împiedicare de a se apăra, în timp ce alt participant o lovește mortal sau lovirea cu pumnii în fața a victimei, împiedicând-o în acest mod să contracareze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat, întrucât contribuția adusă în acest fel apare ca fiind indispensabilă pentru realizarea uciderii.

În ceea ce privește infracțiunile complexe cum ar fi infracțiunea de tâlhărie, sunt coautori, spre exemplu atât acela care comite actul de amenințare sau violentă asupra victimei, cât și cel care sustrage bunul, deoarece, deși sunt acțiuni materiale distincte acestea se încorporează în conținutul acestei infracțiuni.

Conform practicii judiciare s-a mai reținut ca există coautorat și în situația în care, mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cuțit, topor, briceag) chiar dacă nu mai lovitura produsă de unul dintre participanți a fost mortală. În susținerea acestei opinii, menționăm faptul că acționând cu intenția de a omorî și aflându-se în legătură nemijlocită cu acțiunile celorlalți autori coinculpații chiar și cei care n-au aplicat victimei o lovitură mortală, au contribuit în mod implicit la reducerea posibilităților acesteia de a se apăra, la slăbirea forței fizice și psihice, consecințe care s-au înscris în procesul cauzal care a condus ulterior la decesul victimei.

Apreciem discutabilă analiză prin care s-a decis că sunt coautori cei care au sustras un tractor împreună, în urma unei înțelegeri prealabile, cu care aceștia s-au deplasat într-o localitate învecinată, neavând nicio însemnătate pentru realizarea coautoratului, căci doar unul dintre aceștia a condus tractorul. Aceasta fiindcă furtul de folosință al unui asemenea mijloc de transport prevede un act de luare, prin pornirea acestuia cu ajutorul motorului, al tractorului. Însă, în această situație s-a realizat doar de către unul dintre ei.

Dacă aceștia ar fi decis să conducă vehiculul pe rând puteau fi considerați coautori. Sub incidența formelor infracțiunii, coautoratul poate exista numai la executare, deci din momentul în care începe realizarea acțiunii care este inclusă în latura obiectivă a faptei prevăzută de legea penală, executarea care indică cel puțin existența tentativei ca formă a infracțiunii.

Cea de a treia condiție ne trimite către legătura subiectivă dintre coautori. În absența acestei circumstanțe, coautoratul nu se realizează, chiar dacă a avut loc cooperarea materială, în acest fel, fiecare persoană va fi considerată autor al unei fapte distincte, iar actele acestora vor fi doar conexe. Așa încât, legătura subiectivă nu se realizează în cazul unui omor, când inculpatul „Y” a provocat victimei o vătămare a integrității corporale, anterior momentului când inculpatul „Z” să-i fi aplicat lovitură mortală, deoarece nu a existat o înțelegere anterioară între aceștia, sau măcar reprezentarea în mintea primului făptaș a faptei comise de către cel din urmă. Într-o astfel de situație există două infracțiuni distincte, vătămarea integrității corporale săvârșite de „Y” și un omor săvârșit de “Z”, ca autori distincți.

Legat de aspectul subiectiv, în cazul coautoratului se solicită ca toți participanții să acționeze cu aceeași formă de vinovăție, adică fie cu intenție, fie din culpă.

În cele mai numeroase cazuri însă, coautoratul se realizează cu intenție, în direcția în care toți participanții prevăd urmările socialmente periculoase ale faptelor și le urmăresc sau doar admit posibilitatea apariției acestora. Coautoratul astfel realizat poate avea loc atât în cadrul unei participații complexe, în care exceptând coautorii există complici și instigator, cât și vis-à-vis de participarea simplă sau omogenă, la care nu există decât coautori.

Tot la acest aspect, mobilurile cu care s-a acționat nu prezintă relevanță și nici scopurile urmărite de coautori, ele pot fi diferite sau identice în raport de interesele făptuitorilor.

Cât despre infracțiunile caracterizate printr-un anumit scop, este îndeajuns ca unul dintre coautori să fi urmărit realizarea lui, ceilalți pe de altă parte trebuiau doar să-l fi cunoscut.

Dacă la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală au luat parte în calitate de coautori mai multe persoane, circumstanța că unele dintre acestea au avut intenția comiterii faptei, propunând celorlalte să acționeze în asociație, nu atrage sancționarea lor distinctă pentru instigare, fiind vorba de o activitate comună a coautorilor, unde întotdeauna inițiativa aparține unei (unor) persoane.

Coautoratul mai poate fi găsit și în cazul infracțiunilor din culpă și are loc atunci când două sau mai multe persoane, care acționează din culpă, au comis fiecare, concomitent sau succesiv, acte de executare a infracțiunii prin care s-a creat același rezultat socialmente periculos. Cât despre vinovăția Coautorilor în acest caz se prezintă sub forma unei culpe comune sau a unor culpe concurente. Unii autori consideră că nu poate exista coautorat în cazul infracțiunilor neintenționate, făptuitorii care cooperează la realizarea din culpă a aceluiași rezultat dăunător fiind considerate autori ai unor infracțiuni proprii.

Considerăm însă că se poate nega existent participației în situația în care se constată aportul comun al mai multor persoane la comiterea unei fapte al cărui rezultate socialmente periculos nu l-au întrevăzut sau au crezut că nu se va produce. Cu privire la unitatea acțiunii și rezultatului produs nu se poate discuta de o pluralitate de infracțiuni, ci doar de o singură infracțiune săvârșită în comun deci de coautorat.

Dacă privim din perspective raportului de cauzalitate, acțiunile coautorilor pot fi considerate cauze în crearea efectului, adică a urmărilor socialmente periculoase, anumite cauze principale ce determină de unele singure efectul, alte cauze secundare, care nu produc efectul, contribuind însă la producerea prin intermediul acțiunii în cauză principal (exemplu, acțiunea coautorului ce imobilizează victima pentru că celălalt coautor să o lovească mortal).

Legătura subiectivă poate surveni înainte sau în timpul comiterii acțiunii. De aceea, când mai multe persoane, dintre care una voia să se răzbune pe un dușman de-al acesteia, care se afla într-un anturaj cu mai multe persoane, au hotărât să lovească pe cei care se aflau în acel grup și au executat în comun acțiunea, se constată participația, iar legătura subiectivă s-a stabilit înainte de punerea în mișcare a acțiunii.

Această legătură se poate stabili și în timpul executării faptei. Să luăm spre exemplu, în timp ce inculpatul lovea victima, au mai venit încă patru persoane care au început să o lovească și ei, unii cu cuțitele iar alții cu diverse obiecte inclusiv cu picioarele, toți aducându-și aportul la înfrângerea rezistenței victimei. Toți au acționat concomitent și conjugat la suprimarea vieții victimei, rezultat acceptat și prevăzut de oricare dintre aceștia.

În cazul în care stabilirea legăturii subiective se întâmplă ulterior consumării infracțiunii nu mai putem vorbi de coautorat.

În acest mod, infracțiunea s-a consumat în clipa sustragerii unor bunuri din societatea comercială care au fost ascunse în casa liftului, în ideea scoaterii acestora în cursul nopții, din incinta acesteia. Dacă ulterior inculpatul este sprijinit, în urma unei înțelegeri anticipate sustragerii bunurilor, de către altă persoană să scoată bunurile respective și acesta primește o parte din bunuri, aceasta săvârșește infracțiunea distinctă de tăinuire.

Dacă vorbim despre desistare, înainte de descoperirea faptei, pentru a fi apărat de răspunderea penală, coautorul trebuie să ia măsuri pentru a-i împiedică și pe ceilalți să comită infracțiunea.

Mai există și situațiile în care coautoratul nu poate să apară, deși sunt posibile celelalte forme ale participației penale, instigarea și complicitatea.

Ca o primă idee nu sunt încadrează la forma autoratului infracțiunile cu autor unic, care, fiind specificul conținutului acestora, nu pot fi comise direct de către o singură persoană (în nume propriu). Astfel de infracțiuni sunt: mărturia mincinoasă, dezertarea, prostituția etc., cazuri în care pluralitatea de infractori stârnește o pluralitate de infracțiuni, în sensul că fiecare făptuitor comite o infracțiune unică.

În subsidiar, nu poate să existe forma coautoratului la infracțiunile omisive, al cărui element material apare printr-o inacțiune și anume neîndeplinirea obligației ce ține de verbul „a face”, impusă cu caracter personal. Ca un exemplu clar regăsim infracțiunea de nedenuntare prevăzută de art. 266 C. pen. În astfel de cazuri, fiecare participant comite o infracțiune de sine stătătoare, în propria persoană.

În cazuri speciale, când o obligație este impusă unui grup, violarea ei, dacă reprezintă o infracțiune, atrage calitatea de coautori pentru cei ce o comit. De exemplu în cazul infracțiunilor contra protecției muncii, dacă obligațiile respective reveneau mai multor persoane, în cazul încălcării sau nerespectării lor, toate vor fi considerate că au calitatea de autor distinct.

În cazul infracțiunilor personale, unde legea solicită pentru subiectul activ o calitate anume, vedem cazul unui funcționar sau administrator în cazul infracțiunii de delapidare, pentru că forma coautoratului să existe este necesar ca toți participanții să aibă asemenea calități; în cazul advers, cei care nu o au vor fi considerați complici

Secțiunea a IV-a – Instigarea

1. Noțiune

Instigarea este forma participației penale ce constă în faptă de determinare cu intenție, prin orice mijloace de către o persoană numită instigator a altei persoane numită instigat, să comită o faptă prevăzută de legea penală.

Noțiunea de instigare rezultă din dispozițiile art. (47) C. pen. care prevede ca Instigatorul este aceea persoană care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

Tipic instigării este faptul că instigatorul, după ce a deliberat în direcția comiterii infracțiunii, desfășoară o activitate materială, externă, menită să transmită hotărârea luată unei alte persoane, care, fiind determinate să săvârșească infracțiunea, trece apoi, în mod determinat la comiterea ei devenind autorul infracțiunii.

Instigatorul astfel participă la comiterea infracțiunii și prin determinarea hotărârii acestuia de a săvârși fapta. După cum se poate vedea, instigarea conține un aspect psihic el determinând luarea hotărârii de a comite fapta prevăzută de legea penală și realizând cauzalitatea psihică prealabilă cauzalității fizice, adică efectuarea actelor de executare.

Potrivit conținutului psihic al instigării, instigatorul mai este denumit și autor moral al infracțiunii spre a-l deosebi de instigat care este autorul material al infracțiunii.

2. Condițiile instigării

Pentru că instigarea să existe trebuie îndeplinite următoarele condiții:

A. Este necesara o corelatie intre obiectul juridic al faptei si cel al instigarii, in sensul ca autorul doar comite fapta care a fost decisa de instigator. In cazul in care autorul comite o fapta la care nu a fost instigat, avand alt obiect juridic, instigarea nu mai exista in acest caz, el nefiind raspunzator de actiunile autorului.

B. Actiunea de instigare nu se poate savarsi decat in cazul in care exista minim doi participanti: instigator si instigat.

Persoana care indeplineste conditiile amintite mai sus este numita instigator si este considerat a fi subiect activ al infractiunii.

Tuturor infracțiunilor le este aplicată instigarea, atât cele cu subiect special, cât și infracțiunilor proprii, celor intenționate cât și la acelea din culpă, infracțiunilor comisive, precum și celor omisive, continuate și continue.

Actiunea de instigare poate fi comisa si de mai multe persoane care angreneaza la comiterea faptei penale, succesiv sau simultan, aceeasi persoana. In acest caz, existenta multipla a instigatorilor, acestia poarta denumirea de coinstigatori, in situatia in care ei au actionat in urma unei intelegeri anterioare si cu aceeasi rezolutie infractionala. Nu se poate numi coinstigare daca fiecare instigator a actionat independent asupra instigatului, aceasta situatie intrand in sfera unui consurs de instigări.

Ne vom afla în cazul coinstigării atunci când o persoană determină pe alta, ca cea din urmă la rândul ei, să provoace pe o a treia să săvârșească infracțiunea și aceasta a acceptat îndemnul ce i s-a făcut, situații în care vom fi în cazul unei instigări mediate din partea primului instigator și una imediată, din partea celui de-al doilea care impulsionează direct pe autor să comită fapta.

Dacă pe lângă operațiunea de instigare, o persoană comite și acte de îndeplinire, participând astfel că și autor la comiterea aceleiași fapte prevăzută de legea penal, atunci aportul ca instigator (instigare) se absoarbe în acela de autor, urmând ca pluralitatea de contribuții să fie luată în considerare la individualizarea pedepsei.

Orice persoana poate avea calitatea de instigat, indiferent daca indeplineste sau nu conditiile pentru a fi subiect al unei fapte prevazute de legea penala, împotriva căreia se exercită activitatea de determinare.

În consecință, poate fi instigat chiar și o persoană iresponsabilă, un minor care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani au o persoană lipsită de libertatea de voință sau acțiune, ne vom afla astfel în cazul în prezența unei participații improprii.

Când instigarea este adresată unui număr indeterminate de persoane, este denumită instigare colectivă, ea nefiind o formă a participației penale, ci o infracțiune distinctă, de sine stătătoare, regăsita sub numele de instigare publică.

Este imperios necesară o activitate de determinare de către instigator asupra celui instigat, în vederea comiterii unei infracțiuni. Ceea ce înseamnă că după ce a luat decizia de a comite infracțiunea, instigatorul uzând de mijloace corespunzătoare, i-o transmite altei persoane, i-o fundamentează în psihicul acesteia, determinând-o s-o îmbrățișeze, să și-o însușească, șiș a o pună în executare.

Sunt diverse moduri în care se poate realiza determinarea, de la îndemnuri, simple sfaturi, rugăminți, sau insinuări, până la corupere sau chiar constrângere. Instigarea poate fi executată prin acte, gesturi sau semne cu o semnificație neîndoielnica, cuvinte spuse sau scrise.

Condiție existențială pentru că instigarea să existe este aceea că determinarea să se refere la o faptă prevăzută de legea penală, fapta ce este aptă de a fi comisă ca autor de cel instigat. Când fapta la care s-a instigat nu este prevăzută de legea penală, ca infracțiune, nu se poate vorbi de instigare în acest sens, cel care a determinat nu va răspunde penal.

Fapta la care este determinat trebuie să fie specificată astfel încât cel instigat să o cunoască, și astfel să își poată da seama de repercursiunea ei socialmente periculoase, întrucât simpla ei aluzie la săvârșirea unei fapte penale, nu cade sub imperiul dispozițiilor art. (47) C. pen.

Practica judiciară și doctrina reliefează cazuri de instigare directă și evidentă când instigatorul comunică direct și pe fața instigatului penală ce urmează să o săvârșească, sau instigare indirectă și insidioasă, când instigatorul îi stârnește instigatului pe ascuns o stare de spirit care conduce la apariția ideii de a comite fapta (idei de răzbunare, stârnirea geloziei etc.)

Semnificația noțiunii de instigare este mai limitată decât în cazul determinării sinuciderii, care se poate efectua nu doar prin îndemn, convingere, ci și prin acte de tortură, scandaluri repetate, bătăi care pot conduce o persoană în aceea stare de disperare, ajungând în apogeu cu sinuciderea.

La fel și în cazul ordinului superior dacă este contrar legii și cel subordonat îi dă ascultare, executându-l cu toate că realizează ilegalitatea ordinului, constituie instigare.

Să luăm spre exemplu comiterea abuzului în serviciu din dispoziția contabilului șef al unității. Nesupunerea la un asemenea ordin nu poate fi considerată insubordonare, deoarece se referă la refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.

O a patra condiție pentru existența instigării este ca activitatea instigatorului să fi avut drept urmare determinarea instigatului de a comite infracțiunea, pe care ulterior o și execută.

Va fi realizată această condiție, doar atunci când hotărârea de a comite o infracțiune luată de instigare, a fost însușită de către cel instigat care în continuare a trecut la executarea ei. Fapta comisă poate fi consumată sau cea a tentativei pedepsită de legea penală, fiindcă începerea executării este proba considerabilă a reușitei instigării.

În situația în care tentativă nu este incriminate, neexistând astfel fapta prevăzută de legea penală, nici instigarea nu poate exista ca formă a participației penale, putându-se distinge ca infracțiune de sine stătătoare.

D. În final, ultima condiție este aceea că activitatea de determinare să fie comisă cu intenție, ceea ce înseamnă că instigatorul este conștient că prin activitatea sa determină pe cel instigat la săvârșirea unei infracțiuni și aceasta urmare vătămătoare pentru societate îl privește sau doar acceptă posibilitatea apariției lui.

Însă instigare din culpă nu poate încăpea în discuție, ea nu poate exista deoarece în cazul în care o persoană rostește imprudentă niște cuvinte, sau printr-un îndemn făcut în glumă o poate determina pe o altă persoană să comită această activitate nu constituie instigare. Spre deosebire de instigator, cel instigat poate acționa cu intenție directă ori indirectă sau din culpă sau chiar fără lipsă de vinovăție, în cazul participației improprii.

Pentru ca instigarea să aibă loc nu are relevantă mobilul cu care s-a acționat și nici scopul urmărit. În anumite cazuri mobilurile și scopurile instigatorului și celui instigat pot fi aidoma, iar în alte situații nu, dar chiar și așa instigarea ca formă a participației penale continuă să existe.

3. Formele Instigării

Când vorbim despre reușita sau eșecul determinării, este necesar să precizăm unele aspect, după care se stabilește răspunderea penală a instigatorului și a celui instigat astfel:

A. Instigarea urmată de executare; ea se individualizează în raport cu activitățile desfășurate de instigator și instigat, în sensul că instigatorul determină și instigatul pune în mișcare acțiunea la care a fost incitat.

Aceasta modalitate a instigării satisface toate condițiile prevăzute de lege cu privire la comiterea faptei la care s-a executat determinarea.

În cele ce urmează, vom preciza câteva aspecte cu privire la instigarea neurmată de executare, formă ce se regăsea reglementată printre dispozițiile Vechiului cod penal, și care în lumina actualei reglementări penale, nu mai este reglementată, însă își păstrează încă importanța practică, astfel:

B. Instigarea neurmată de executare se realizează atunci când instigatorul a provocat la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală, instigatul a acceptat, dar pe parcurs desistă ori împiedica voluntar producerea rezultatului sau din alte cauze, netrecând la executare (spre exemplu, o persoană a fost trimisă în provincie în interes de serviciu, ziua următoare nu a avut condiții climaterice favorabile).

Când vorbim despre acte de instigare neurmate de executare, înțelegem activitățile de incitare a căror particularitate constă în aceea că au avut consecință de a determina pe instiga să comită infracțiunea, ulterior acesta s-a răzgândit și nu a comis nici un act de executare sau executarea începută a fost abandonată rămânând în stadiul unei tentative nepedepsibile.

În astfel de împrejurări nu există participație, întrucât neomițându-se fapta prevăzută de legea penală de către autor, una dintre principalele criterii ale participației penale nu este realizată.

Însă datorită gradului ridicat al pericolului social determinat de aptitudinea lor potențială de a duce la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, actele de instigare neurmate de executare angajează răspunderea penală.

Ca răspunderea penală să fie aplicată, motivele ce l-au determinat pe cel instigat să renunța la comiterea faptei nu au nicio relevantă, dealtfel nu este relevant nici dacă el a efectuat sau nu acte de pregătire în vederea săvârșirii infracțiunii.

Vorbind astfel de actele de instigare, având valoarea unei infracțiuni distincte, instigatorul este considerat autor al acestor infracțiuni, iar eventualii complici de instigare devin complici propriu-ziși.

Prin acte de instigare urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului se înțeleg activitățile de instigare a căror particularitate consistă în aceea că, deși au provocat pe cel instigat să ia decizia de a comite fapta prevăzută de legea penală și să realizeze acte de executare pedepsibile, în continuare acesta să fi desistat, fie a împiedicat producerea consecinței faptei comise.

Fiindcă, atât în cazul renunțării, cât și al implicării efectului, fapta comisă este o faptă prevăzută de legea penală, făptașul fiind apărat de răspunderea penală, asta deoarece condițiile participației penale sunt realizate și ca atare, în antiteză cu situațiile de mai sus, în aceste cazuri actele de determinare au valoarea unor acte de participație, neconstituind infracțiuni proprii.

În aceste două cazuri, instigatorul are rol de participant, asta deoarece autorul indiferent de comportarea să ulterioară fiindcă a realizat

Secțiunea a V-a – Complicitatea

1. Noțiune

„Art. 48 Complicele 

(1) Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. 

(2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, ca va tăinui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinita”

Complicitatea reprezintă o formă subsidiară de participație penală care consistă în fapta persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajută, în orice mod, la săvâșire comiterea unei fapte prevăzute de legea penală inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite din comiterea faptei sau de a favoriza pe infractor, promisiune făcută anterior începerii executării faptei sau în timpul realizării acesteia.

Complicitatea reprezintă o contribuție indirectă, de ajutorare sau înlesnire materială sau morală la săvârșirea infracțiunii care capătă relevanță penală atunci când ajutorul este acordat în scopul săvârșirii unei infracțiuni.

Orice persoană care realizează condițiile generale pentru a răspunde penal poate avea calitatea de complice.

Pentru a fi realizată complicitate trebuie îndeplinite mai multe situații obiective și subiective: săvârșirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală, actele complicelui trebuie să sprijine săvârșirea faptei, aportul complicelui trebuie să aibă un caracter efectiv, existența unei legături subiective între complice și autor, contribuția complicelui fiind acordată întotdeauna cu intenție directă sau indirectă.

Fiind cea mai răspândită formă de participație, complicitatea este susceptibilă de modalități normative și faptice.

2. Formele Complicității

Modalitățile normative ale complicității sunt: complicitatea prin înlesnire sau ajutare la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală și complicitatea prin promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a făptuitorului.

Modalitățile faptice ale complicității sunt: complicitatea materială, complicitatea anterioară și complicitatea concomitentă, complicitatea nemijlocită și complicitatea mijlocită, complicitatea comisivă și complicitatea omisivă, complicitatea proprie și complicitatea improprie, complicitatea legală și complicitatea reală.

Delimitarea actelor de coautorat diferit de cele de complicitate a ridicat o serie de probleme mai ales cu privire la acei participanți care și-au adus contribuția în momentul realizării elementului material al infracțiunii.

Pentru existența coautoratului, cel puțin două persoane trebuie să comită în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, în timp ce complicele contribuie indirect prin acte de înlesnire sau ajutor la comiterea acesteia.

Conform unei teorii, diferența dintre actele de coautorat și cele de complicitate se face după principii exclusiv subiective, cum ar fi intenția sau scopul. Se consideră că autorul își dorește să săvârșească infracțiunea în calitate de autor (animus auctori),

În timp ce complicele dorește numai să ajute, să se asocieze la realizarea ei de către autor (animus socii).

După alte păreri, distincția se face pe principii exclusiv obiective, cum ar fi cele legate de diferența dintre motivele care au generat producerea rezultatului vătămător și condițiile care au ușurat apariția lui. Când acțiunile mai multor participanți produc un rezultat vătămător a cărui cauză o și reprezintă, aceștia sunt coautori.

Complicii desfășoară activități care reprezintă doar o condiție a apariției rezultatului vătămător.

Jurisprudența franceză a făcut disjungerea între autor și complice după trei criterii. Astfel, au fost elaborate teoriile complicității corespective, a coacțiunii corespective și a pedepsei justificate.

Conform primei teorii, pentru a aplica pedepse la fel de grave coautorului și complicelui, s-a apreciat că un coautor la săvârșirea unei infracțiuni ajută în mod necesar cealaltă persoană împreună cu care o săvârșește și devine complicele acesteia.

Cea de-a doua teorie permitea clasificarea unor complici drept autori ai unor infracțiuni, mai ales în situații în care complicitatea nu era pedepsită.

În baza teoriei finale, Curtea de Casație nu cenzura hotărârile judecătorești de condamnare care confundau complicitatea cu coautoratul, dacă pedeapsa aplicată era justificată din punct de vedere juridic.

În ceea ce privește cazurile speciale de complicitate trebuie subliniate următoarele:

În cazul infracțiunilor bilaterale nedisociate (incestul, bigamia) ajutorul dat de o persoană constituie o complicitate unică, fie că ajutorul a fost dat ambilor autori, fie numai unuia dintre ei.

În cazul complicității la infracțiunile bilaterale disociate (luarea și darea de mită) s-au exprimat opinii diferite: fie că ne aflăm în fața a două complicități diferite aflate în concurs ideal, fie că trebuie luat în considerare criteriul subiectiv, plecându-se de la premiza că ajutorul dat pentru una dintre infracțiuni reprezintă implicit și un ajutor pentru cealaltă, fie că reprezintă o complicitate doar la una dintre infracțiuni.

Alți autori apreciază că trebuie analizate în mod concret actul de înlesnire, condițiile în care a fost solicitat și oferit, situația persoanei față de care inculpatul s-a oferit să presteze ajutorul, întrucât nu se poate stabili aprioric existența unei singure complicități sau a uneia duble.

În opinia noastră, atunci când intermediarul ajută sau sprijină doar activitatea unui singur inculpat, trebuie să ținem cont de complicitatea la infracțiunea săvârșită de acesta. În cazul în care intermediarul face legătura între mituit și mituitor, în măsura în care se poate dovedi legătura intermediarului cu ambii făptuitori, apreciem că ar fi echitabil ca intermediarul să răspundă penal pentru infracțiunea cea mai gravă, în situația noastră, cea de luare de mită.

Complicitatea este posibilă și la infracțiunile complexe însă în cazul înțelegerii dintre complice și autor în vederea săvârșirii unor infracțiuni simple, iar cel din urmă săvârșește o infracțiune complexă pot apărea probleme din punct de vedere al încadrării juridice. Unele opinii susțin că acestea ar trebui să răspundă pentru complicitate la infracțiunea inițială, în timp ce altele că va trebui să răspundă pentru complicitate la infracțiunea mai gravă.

De asemenea, literatura și practica judiciară au admis complicitatea atât la infracțiunile complexe praeter-intenționate, cât și la infracțiunile complexe cu subiect special sau calificat.

În cazul infracțiunilor de obicei s-a apreciat că este posibilă complicitatea morală sub forma întăririi rezoluției infracționale în situațiile în care autorul a luat decizia săvârșirii infracțiunii de obicei, însă ezită să o pună în aplicare sau, după începerea executării, ezită continuarea acesteia, rolul complicelui moral fiind tocmai acela de a înlătura îndoielile existente. În ce privește complicitatea materială la infracțiunile de obicei, problema care s-a ridicat a fost cea a repetabilității activității de înlesnire sau ajutor.

Conform unei opinii, nu este necesară repetabilitatea actului de înlesnire sau ajutor iar conform altei opinii, dublate și de jurisprudență, complicitatea la infracțiunea de obicei necesită repetabilitatea activității obiective desfășurate de complice.

În cazul infracțiunilor praeterintenționate, participația este posibilă atât în ipoteza în care poziția subiectivă a complicelui față de rezultatul mai grav constă în culpă, cât și atunci când ea constă în intenție.

Noul cod penal păstrează aceeași viziune asupra complicității și nu operează nici o modificare de text.

3. Complicitate materială și complicitate morală

Complicitatea materială constă în executarea de diferite acte de sprijinire, materiale la comiterea infracțiunii, cum ar fi adaptarea mijloacelor necesare săvârșirii faptei sau procurarea, punerea la dispoziție de sume de bani în acest scop, crearea de condiții favorabile pentru realizarea faptei, prin înlăturarea unor obstacole materiale sau orice acte de înlesnire materială.

Complicitatea morală rezidă din efectuarea de acte de sprijinire a comiterii infracțiunii pe latura ei psihică, cum ar fi întreținerea sau consolidarea hotărârii autorului de a comite fapta, darea de sfaturi sau indicații în acest scop, promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârșirea faptei sau de a favoriza pe infractor, determinarea altor persoane ca ele să sprijine, în calitate de complici, săvârșirea faptei (instigarea la complicitate), ajutorul dat instigatorului în activitatea de determinare a instigatului să săvârșească fapta (complicitatea la instigare) etc. Interesul diferențierii rezidă, pe lângă bună cunoaștere a contribuției complicelui, în stabilirea caracterului efectiv al acesteia, complicitatea materială dată fiind întotdeauna efectivă, îndeplinind indirect și rolul de complicitate morală.

4. Complicitatea anterioară și complicitatea concomitentă

Această deosebire între regimurile complicității, bazată pe principiul momentului în care este dată contribuția complicelui în raport cu efectuarea faptei, prezintă interes teoretic și practic. Așa cum o arată și denumirile folosite, la complicitatea anterioară contribuția este dată înainte de săvârșirea faptei și constă, așa cum s-a arătat, în acte de înlesnire a executării faptei.

Dimpotrivă, în cazul complicității concomitente contribuția este dată concomitent cu săvârșirea faptei și constă din acte de ajutor la această executare. Actele de complicitate anterioară nu sunt, în fond, decât acte preparatorii săvârșite de altă persoană decât autorul și care devin acte de complicitate atunci când autorul a trecut la săvârșirea faptei, realizând cel puțin o tentativă pedepsibilă.

5. Complicitatea nemijlocită și complicitatea mijlocită

Această distincție se face după modul direct sau indirect în care este acordată contribuția complicelui la comiterea infracțiunii. Există complicitate nemijlocită atunci când sprijinul este acordat de complice direct autorului și complicitate mijlocită atunci când sprijinul este dat prin intermediul altui participant care poate fi instigatorul sau un alt complice.

Complicitatea mijlocită poate fi realizată în trei modalități diferite și anume, ca o complicitate la instigare, complicitatea la complicitate și instigare la complicitate.

Complicitatea la instigare constă în ajutorul acordat de complice instigatorului în acțiunea acestuia de determinare a autorului la comiterea faptei (de exemplu procurând bani sau daruri cu ajutorul cărora instigatorul determină pe cel instigat să săvârșească fapta).

Complicitatea la complicitate constă în aportul dat de complice unui alt complice pentru ca acesta să poată ajuta eficient comiterea de către autor a faptei (de exemplu pune la dispoziția celuilalt complice un autovehicul cu care acesta transportă pe autor la locul săvârșirii faptei

Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a susține comiterea unei infracțiuni, prin acte de complicitate de orice fel.

Atât complicitatea nemijlocită, cât și cea mijlocită se integrează în antecedența cauzală a rezultatului faptei, laolaltă cu celelalte contribuții.

Se impune să facem câteva precizări în ceea ce privește diferențierea dintre complicitate și anumite infracțiuni din Partea specială a Codului penal, și anume: infracțiunea de tăinuire, infracțiunea de favorizare a infractorului și furt (complicitate la furt).

Așadar, după cum reiese din însăși definiția complicității, aceasta poate consta și în promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului, ceea ce înseamnă că persoana în cauză rămâne complice dacă își ține promisiunea dată și după săvârșirea infracțiunii de tăinuire sau favorizare a infractorului. Sub raport subiectiv, autorul va fi încurajat să comită aceste infracțiuni.

Secțiunea a VI-a – PARTICIPAȚIA PENALĂ IMPROPRIE

1. Conceptul de participație improprie

Pentru prima oară instituția participației improprii și-a găsit reglementarea în Codul penal din 1968, prin dispozițiile art. 52. În prezent, această instituție juridică este reglementată de Codul penal prin dispozițiile art. 52 care prevede că

(1) Săvârșirea nemijlocită, cu intenție, de către o persoana, a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăție, contribuie cu acte de executare o altă persoana, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție.

(2) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea din culpă de către o altă persoana, a unei fapte prevăzute de legea penală, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție.

(3) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoana care comite acea fapta fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

(4) Dispozițiile art.50 și 51 se aplica în mod corespunzător.

Reglementarea acestei forme de participație pornește de la ideea că pluralitatea participanților nu se raportează la unitatea de infracțiune, care ar presupune ca toți făptuitorii să acționeze cu intenție, și care a dat naștere teoriei autorului mediat, ci pluralitatea participanților se raportează la fapta prevăzută de legea penală, ca manifestare obiectivă la care unii participanți pot contribui cu intenție, iar alții din culpă ori fără vinovăție, pentru existența participației fiind suficientă voința comună a participanților de a săvârși fapta.

Privind partea obiectivă, participația improprie și cea propriu-zisă nu sunt diferite din nici un punct de vedere, în ambele cazuri întâlnindu-se aceleași condiții de existență. Ceea ce face distincția dintre cele două este poziția subiectivă diferită cu care participanții acționează: instigatorul și complicele conspiră la comiterea infracțiunii întotdeauna cu intenție, în timp ce autorul săvârșește fapta din culpă sau chiar fără vinovăție.

Privind partea volitivă părtașii își doresc să fuzioneze activitatea lor în vederea comiterii faptei prevăzute de legea penală, dar din punct de vedere intelectiv, instigatorul și autorul sunt diferențiați de diferite aspecte, instigatorul reprezentându-și atât caracterul ilicit, cât și urmările faptelor, el dorind producerea lor, în timp ce autorul nu le precizează sau le prevede, dar crede că acestea nu se vor realiza. În concluzie, deși părtașii au aceeași dorință la executarea aceleiași fapte, însă lipsind coeziunea subiectivă dintre ei. Altfel spus, autorul este implicat fără prevedere în comiterea infracțiunii, acesta acționând neintenționat, dar el prevăzând rezultatul ca fiind periculos, nu se poate considera ca a comis fapta fără sa știe.

Art. 31 C. pen. nu uzează de noțiunile de „instigare” și „complicitate”, ci se referă la „determinare”, „înlesnire” sau „ajutare”. Termenul folosit este important pentru a determina natura părtașului: dacă el acționează intenționat va fi investigat în calitate de instigator sau complice, ori autor al faptei efectuate cu intenție.

Complicitatea poate fi considerată participație improprie doar dacă fapta este considerată una de ajutor, nefiind incluse tăinuirea sau favorizarea.

Din alt punct de vedere, natura părtașului (instigator sau complice) este stabilită de materialitatea faptelor autorului, subiectivismul acestuia neputând influența alcătuirea participației. Legiferarea art. 31 poate clasifica obligația participanților privind subiectivismul faptei prevăzute de lege, neavând calitatea de a reglementa structura participației. Potrivit art 28 alin. 1 situația personală a unui părtaș nu se poate reflecta asupra altora. Rezultă că poziția subiectivă a autorului (de exemplu, culpă, iresponsabilitate, minoritate) nu influențează situația participanților și nici structura participației.

Participația improprie poate exista la toate formele de participație cunoscute în dreptul penal, deci poate exista participație improprie sub forma coautoratului, instigării și complicității.

Cele doua forme ale participației improprii:

A) forma intenție și culpă: unii părtași acționează cu intenție, iar alții din culpă (participare cu intenție la fapta altuia din culpă, și invers, sau participare din culpă la fapta altuia comisă cu intenție);

B) forma intenție și lipsa de vinovăție: unii făptași acționează cu intenție, iar alții fără vinovăție (participare cu intenție la fapta altuia comisă fără vinovăție, și invers, sau participare fără vinovăție la fapta altuia comisă fără intenție)

Dintre toate aceste patru modalități legea a acordat relevanță penală doar modalităților în care participanții contribuie la săvârșirea faptei cu intenție, iar autorul din culpă sau fără vinovăție. Situațiile în care participanții cooperează din culpă sau fără vinovăție la fapta săvârșită de autor cu intenție nu constituie fapte penale pentru participanți. Cele patru modalități pot exista distinct dar și împreună (de exemplu, există atât participanți care au acționat cu intenție, cât și din aceia care au acționat din culpă). În toate modalitățile, dacă sunt mai mulți participanți care au lucrat cu intenție, între aceștia luați separat participația este propriu-zisă; la fel, dacă mai mulți participanți au acționat din culpă, între ei priviți separat participația este de asemenea tot propriu-zisă, existând omogenitate subiectivă.

CONCLUZII

În acuzarea faptelor din capitolele menționate s-a pus accentual pe specificul acestora, specific ce rezidă în ideea că valorile ocrotite privesc nemijlocit omul, persoana omului în complexul ființei sale.

Doar prin asigurarea inviolabilității acesteia, drepturile sale sunt apărate în mod real și pot fi puse în valoare nestânjenit.

De altfel, s-au avut în vedere gravele și, adesea, indisolubilele urmări pe care aceste fapte le pot avea pentru societate, mijloacele și procedeele violente în raport cu infracțiunile din alte grupe.

Apărarea omului este o condiție sine qua non (Condiția necesară) a însăși existenței societății, a concretizării progresului pe toate nivelurile activității sociale.

Problemă are un puternic impact în cadrul infracțiunilor contra vieții, dată fiind ocurența comiterii acestora în pluralitate. Cercetarea aspectelor pe care le ridică se impune pentru încadrarea exactă a contribuției fiecărui participant la comiterea infracțiunii și pentru determinarea pericolului social, al faptei și a gradului de vinovăție, a fiecăruia, în scopul sancționări juste a acestora.

Referindu-ne la tratamentul juridic al participației, indivizibilitatea faptei apare ca o sursă de coeziune activă sau pasivă între diferiții participanți, în ideea în care unele situații constatate sau realizate în persoana unui participant pot profita (sens activ) sau pot vătăma (sens pasiv) și celorlalți participanți.

În sens pasiv, de exemplu, în cazul faptelor întrevăzute de legea penală, pentru care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare decât la plângerea persoanei vătămate, plângerea prealabilă făcută contra unuia dintre participanți atrage răspunderea penală a tuturor participanților (Art. 157, al.4 C. penal – „Lipsa plângerii prealabile”).

La fel, ca și în cazul prescripției răspunderii penale, încetarea cursului prescripției față de unul dintre participanți are efect față de toți ceilalți participanți (art. 163, al.3 C. penal – „întreruperea cursului prescripției”).

Aceste cazuri de solidaritate pasivă sunt, întocmai, consecința indivizibilității faptei în sine comisă de participanți: fapta nu poate fi dedusă retezat în fața instanței penale și, deci, în urma unei plângerii prealabile, ea nu poate exista pentru unii dintre participanți, iar pentru ceilalți să rămână ca inexistentă. Tocmai de aceea, nu se poate ca prescripția răspunderii penale pentru aceeași faptă să fie întreruptă față de un participant și să continue sa curgă față de ceilalți (principiul solidarității pasive).

În acest mod, în sens activ, constatarea făcută cu privire la unii dintre participanți, că există o cauză obiectivă legată de fapta în sine, care exclude răspunderea penală (fapta nu a fost săvârșită, fapta nu este prevăzută de legea penală, fapt datorată unui caz de forță majoră, fapta a rămas în formă de tentativă nepedepsită de lege) va profita tuturor participanților.

Constatarea făcută în privința unuia sau unor participanți, că fapta sa nu a cauzat nici un prejudiciu material (urmări păgubitoare) folosește participanților.

Aceste cazuri de solidaritate activă sunt consecințe firești ale indivizibilității faptei săvârșite, privită în sine, obiectiv, în raport cu toți participanții; aceeași realitate obiectivă nu poate conduce la constatări contradictorii pentru diferiții participanți, așa încât, în mod firesc și logic, ceea ce s-a constat relativ la unii dintre participanți este bine constatat pentru toți participanții (principiul solidarității active).

Indivizibilitatea faptei comise nu găsește o negație în pluralitatea contribuțiilor diferiților participanți, ci o explicație obiectivă a participației fapta unică realizată prin contribuția mai multor persoane!

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate

1. ANTONIU, George; Explicații preliminare ale noului cod penal; Ed. Universul Juridic, București, 2010

2. BASARAB, Matei, Codul Penal Comentat – Vol I Parte generală, Ed. Hamangiu, București, 2007

3. BRÂNZĂ, William, Drept Penal Parte Generală, Curs Universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2012

4. BULAI, Constantin, FILIPAȘ, Avram, MITRACHE, Constantin, Instituții de drept penal, Ed. Trei, București 2003

5. BULAI, Constantin, BULAI, Bogdan – Manual de drept penal parte generală, Ed. Universul juridic,București, 2007

6. BUTIUC, Constantin, Instituții de drept Penal, Ed. Lumina Lex, București, 2003

7. DIMA TUDOR, Drept penal. Partea generală, volumul I, Editura Lumina Lex, București, 2001

8. DOBRINOIU, Vasile, BRÂNZĂ, William, Drept penal general parte generală,Ed. Lumina Lex, București 2003

9. DOBRINOIU, Vasile, PASCU, Ilie, MOLNAR, Ioan, NISTOREANU, Gheorghe, BOROI, Alexandru, LAZĂR Valerică – Drept penal Parte generală Ediție revăzută și adăugită cu disp. Legii nr.140/1996 pt. modificarea și completarea Codului Penal. Ed. Europa Nova București 1999

10. DONGOROZ, Vintilă, KAHANE, Siegfried, OANCEA, Ion, FODOR, Iosif, ILIESCU Nicoleta, BULAI, Constantin, STĂNOIU, Rodica, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, parte generală vol. I, ediția a II-, Ed. Academia Româna, ALL BECK,Bucureștii 2003 Institutul de cercetări juridice

11. GIURGIU NARCIS , Legea penala si infractiunea, Ed. Gama, Iași

12. LASCU ION, ,,Prevenirea și combaterea criminalitații organizate” în Revista de Drept penal, nr. 3/1997

13. MASTACAN, Olivian, VLĂDILĂ, Lavinia Mihaela, Instituții de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2012

14. MITRACHE, Constantin, MITRACHE, Cristian, Drept penal român- parte generală ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul juridic, București 2003

15. MOCUȚA GHEORGHE, Criminalitatea organizată și spălarea banilor, Editura Noul Orfeu, 2004

16. NICOLAE NAE, Drept penal. Partea generală, Vol. I., Infracțiunea, Editura Universității Titu Maiorescu, Bucuresti, 2003,

17. NICULEANU COSTICA, Curs de drept penal. Partea generală, ediția a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2003

18. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Vol. I; Partea generală și Vol. 2: Partea specială, Editura Paideia, 1994;

19. OANCEA ION, Drept penal: partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, 1965

20. PAUN COSTICA ,,Crima organizată sau organizarea crimei?” în Analele Academiei de Poliție ,,Alexandru Ioan Cuza”, București, anul I, 1993

21. PITULESCU ION, Crima organizată în România

22. TOADER TUDOREL, Drept penal român. Partea specială, Ediția a VI-a, Editura Hamangiu, 2012;

23. VASILIU TEODOR, Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat. Partea generală, Editura Științifică, București, 1972, p. 142; MITRACHE CONSTANTIN, op. cit., p. 310; PAPADOPOL VASILE, Condițiile generale ale participației penale, Revista Română de Drept,

II. Acte normative

1. Codul Penal 1864

2. Codul penal 1936

3. Codul penal 1936

4. Codul penal 2004

5. Noul Cod Penal.

6. Proiectul de lege al Noului Cod Penal

7. Legea 39/2003.

8. Legea 301/2014.

III. Surse Internet

1. http://www.gov.ro (site-ul Guvernului României);

2. http://www.cdep.ro (site-ul Camerei Deputaților).

3. http://just.ro

4. http://www.dreptonline.ro/spete/lista_spete.php

5. http://jurisprudentacedo.com/Spete-penal-Practica-judiciara-penala.html

6. http://www.scribd.com/

7. http://www.jurisprudenta.com/speta/infrac%C5%A3iunea-de-bigamie-elemente-constitutive-q6mmm/

8. http://www.avocatura.com/ll491-noul-cod-penal.html

9. http://www.dreptonline.ro/spete/detaliu_speta.php?cod_speta=2

10. http://www.avocatconsultantajuridica.ro/codul-penal-din-2009-legea-nr-286-2009-noul-cod-penal-partea-speciala-art-376-446-infractiuni-contra-familiei-infractiuni-contra-securitatii-nationale-infractiuni-electorale-468.html

11. http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-367

12. http://lege5.ro/Gratuit/g42tamju/codul-penal-din-1864/4

13.

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate

1. ANTONIU, George; Explicații preliminare ale noului cod penal; Ed. Universul Juridic, București, 2010

2. BASARAB, Matei, Codul Penal Comentat – Vol I Parte generală, Ed. Hamangiu, București, 2007

3. BRÂNZĂ, William, Drept Penal Parte Generală, Curs Universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2012

4. BULAI, Constantin, FILIPAȘ, Avram, MITRACHE, Constantin, Instituții de drept penal, Ed. Trei, București 2003

5. BULAI, Constantin, BULAI, Bogdan – Manual de drept penal parte generală, Ed. Universul juridic,București, 2007

6. BUTIUC, Constantin, Instituții de drept Penal, Ed. Lumina Lex, București, 2003

7. DIMA TUDOR, Drept penal. Partea generală, volumul I, Editura Lumina Lex, București, 2001

8. DOBRINOIU, Vasile, BRÂNZĂ, William, Drept penal general parte generală,Ed. Lumina Lex, București 2003

9. DOBRINOIU, Vasile, PASCU, Ilie, MOLNAR, Ioan, NISTOREANU, Gheorghe, BOROI, Alexandru, LAZĂR Valerică – Drept penal Parte generală Ediție revăzută și adăugită cu disp. Legii nr.140/1996 pt. modificarea și completarea Codului Penal. Ed. Europa Nova București 1999

10. DONGOROZ, Vintilă, KAHANE, Siegfried, OANCEA, Ion, FODOR, Iosif, ILIESCU Nicoleta, BULAI, Constantin, STĂNOIU, Rodica, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, parte generală vol. I, ediția a II-, Ed. Academia Româna, ALL BECK,Bucureștii 2003 Institutul de cercetări juridice

11. GIURGIU NARCIS , Legea penala si infractiunea, Ed. Gama, Iași

12. LASCU ION, ,,Prevenirea și combaterea criminalitații organizate” în Revista de Drept penal, nr. 3/1997

13. MASTACAN, Olivian, VLĂDILĂ, Lavinia Mihaela, Instituții de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2012

14. MITRACHE, Constantin, MITRACHE, Cristian, Drept penal român- parte generală ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul juridic, București 2003

15. MOCUȚA GHEORGHE, Criminalitatea organizată și spălarea banilor, Editura Noul Orfeu, 2004

16. NICOLAE NAE, Drept penal. Partea generală, Vol. I., Infracțiunea, Editura Universității Titu Maiorescu, Bucuresti, 2003,

17. NICULEANU COSTICA, Curs de drept penal. Partea generală, ediția a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2003

18. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Vol. I; Partea generală și Vol. 2: Partea specială, Editura Paideia, 1994;

19. OANCEA ION, Drept penal: partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, 1965

20. PAUN COSTICA ,,Crima organizată sau organizarea crimei?” în Analele Academiei de Poliție ,,Alexandru Ioan Cuza”, București, anul I, 1993

21. PITULESCU ION, Crima organizată în România

22. TOADER TUDOREL, Drept penal român. Partea specială, Ediția a VI-a, Editura Hamangiu, 2012;

23. VASILIU TEODOR, Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat. Partea generală, Editura Științifică, București, 1972, p. 142; MITRACHE CONSTANTIN, op. cit., p. 310; PAPADOPOL VASILE, Condițiile generale ale participației penale, Revista Română de Drept,

II. Acte normative

1. Codul Penal 1864

2. Codul penal 1936

3. Codul penal 1936

4. Codul penal 2004

5. Noul Cod Penal.

6. Proiectul de lege al Noului Cod Penal

7. Legea 39/2003.

8. Legea 301/2014.

III. Surse Internet

1. http://www.gov.ro (site-ul Guvernului României);

2. http://www.cdep.ro (site-ul Camerei Deputaților).

3. http://just.ro

4. http://www.dreptonline.ro/spete/lista_spete.php

5. http://jurisprudentacedo.com/Spete-penal-Practica-judiciara-penala.html

6. http://www.scribd.com/

7. http://www.jurisprudenta.com/speta/infrac%C5%A3iunea-de-bigamie-elemente-constitutive-q6mmm/

8. http://www.avocatura.com/ll491-noul-cod-penal.html

9. http://www.dreptonline.ro/spete/detaliu_speta.php?cod_speta=2

10. http://www.avocatconsultantajuridica.ro/codul-penal-din-2009-legea-nr-286-2009-noul-cod-penal-partea-speciala-art-376-446-infractiuni-contra-familiei-infractiuni-contra-securitatii-nationale-infractiuni-electorale-468.html

11. http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-367

12. http://lege5.ro/Gratuit/g42tamju/codul-penal-din-1864/4

13.