Pluralitatea de Infractiuni Nascuta Dupa Ramanerea Definitiva a Unei Hotarari de Condamnare
=== b9603097c955a7f9b21365568ec0ba1262078a8d_387087_1 ===
Argument
În cadrul lucrării de licență am ales să discut despre formele pluralității de infracțiuni care pot apărarea după ce infractorul a fost deja condamnat definitiv pentru comiterea uneia sau a mai multor infracțiuni comise anterior. Ca urmare a adoptării unui nou Cod penal, ce a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, a existat o reformare drastică a pluralității de infracțiuni. Noua reglementară încearcă să fie mai concisă și să stabilească în mod detaliat condițiile necesare pentru existența diferitelor forme ale pluralității de infracțiuni. Însă, cele mai importante modificări au fost cele aduse în materia regimului sancționator. Urmare a acestor numeroase modificări, am considerat că este util să realizez o lucrare în care să prezint formele pluralității de infracțiuni care iau naștere în urma unei condamnări definitive anterioare. Voi încerca să insist îndeosebi asupra aspectelor de noutate, precum și asupra unor chestiuni care au creat dificultăți atât sub vechiul Cod, dar care continuă să creeze dificultăți și ca urmare a adoptării unei noi legi penale fundamentale. Noul Cod penal nu a inovat cu privire la formele pluralității de infracțiuni care pot exista. Cu toate acestea, noua reglementare, spre deosebire de cea veche, a ales să utilizeze în mod expres noțiunea de „pluralitate intermediară”, spre deosebire de vechea reglementare, unde această formă a pluralității de infracțiuni era definită, însă denumirea sa a fost o operă a literaturii de specialitate, iar nu a legiuitorului. O problemă delicată care s-a născut în practica, ca urmare a adoptării unui nou Cod penal, a fost aceea a aplicării în timp a legii penale, în caz de pluralitate de infracțiuni. Recent, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o dezlegare prin care s-a arătat modul în care trebuie soluționată această problemă. De asemenea, au fost aduse modificări și cu privire la condițiile ce trebuie să fie îndeplinite pentru existența anumitor forme ale pluralității de infracțiuni care iau naștere în urma unei condamnări definitive pentru comiterea unei alte infracțiuni. Deși nu sunt foarte numeroase, aceste modificări sunt deosebit de numeroase, deoarece, dacă nu sunt îndeplinite toate condițiile, nu vom putea avea o anumită formă a pluralității de infracțiuni. Pluralitatea de infracțiuni este o instituție a dreptului penal care are o importanță deosebită în practică, exitând numeroase situații în care se vorbește despre aceasta. Este fundamental de stabilit dacă vorbim despre un infractor primar ori despre un infractor care a comis mai multe infracțiuni, întrucât tratamentul sancționator va fi mult diferit. De aceea, instanțele judecătorești trebuie să determine cu precizie dacă vorbim despre o formă a pluralității de infracțiuni care atrage o agravare a tratamentului sancționator și care anume ar fi aceea, în funcție de anumite criterii. Pentru toate aceste motive, am ales să prezint formele de pluralitate de infracțiuni ce iau naștere în urma condamnării definitive a infractorului pentru comiterea unei alte infracțiuni ori a unor alte infracțiuni. Lucrarea va cuprinde două părți, în prima dintre ele urmând să prezentăm o caracterizare generală a formelor pluralității de infracțiuni, iar în cea de-a doua vom încerca să discutăm anumite chestiuni controversate sau interesante care privesc pluralitatea de infracțiuni.
Partea I- Noțiuni generale
1. Reglementarea formelor de pluralitate de infracțiuni apărute după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare
În dreptul penal au existat diferite definiții ale dreptului penal, unele dintre ele fiind succinte, pe când altele au fost mai ample. Astfel, un autor definește pluralitatea de infracțiuni ca reprezentând acea situație în care o persoană comite două sau mai multe infracțiuni, concomitent sau la intervale diferite de timp. Într-o altă opinie, se arată că pluralitatea de infracțiuni desemnează situația în care o persoană a săvârșit două sau mai multe infracțiuni înainte de a fi fost condamnat definitiv pentru vreauna dintre ele, ori a comis o nouă infracțiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o alta, comisă anterior. Indiferent de definiția căreia ne raliem, ideea principală este aceeași: în cazul pluralițății de infracțiuni, aceeași persoană comite două sau mai multe infracțiuni, fie înainte de a fi condamnat pentru vreuna dintre ele, fie după ce este condamnat pentru una sau mai multe dintre infracțiuni. Pluralitatea de infracțiuni nu se confundă cu pluralitatea de făptuitori, adică acea situația în care mai multe persoane conlucrează la comiterea aceleiași fapte penale. În cazul pluralității de infracțiuni, trebuie să existe o legătură in personam, în sensul că cele două sau mai multe infracțiuni trebuie comise de către aceeași persoană. Deși, pentru a putea vorbi despre pluralitate de infracțiuni este necesar ca una și aceeași persoană să comită două sau mai multe infracțiuni, nu este necesar ca acestă să aibă aceeași calitate, respectiva persoană putând acționa din posturi diferite, de autor, instigator sau complice. În cadrul noului Cod penal, pluralitatea de infracțiuni este reglementată în art. 38-45. Persoana care comite mai multe infracțiuni prezintă o periculozitate mai ridicată decât o persoană care comite pentru prima dată o infracțiune, fapt ce reclamă aplicarea unui tratament sancționator penal adecvat. Așadar, pluralitatea de infracțiune reprezintă o cauză de agravare a a răspunderii penale și a pedepsei. Această cauză de agravare nu trebuie confundată cu circumstanțele agravante, acestea din urmă făcând parte din conținutul concret al infracțiunii.
1.1. Formele pluralității de infracțiuni
Actualul Cod penal reglementează trei forme ale pluralității de infracțiuni: concursul de infracțiuni (art. 38), recidiva (art. 41) și pluralitatea intermediară (art. 44). Se observă faptul că, legiuitorul român a consacrat expres și noțiunea de pluralitate intermediară, formă a pluralității de infracțiuni ce era definită și sub imperiul Codului penal de la 1969, dar care nu era denumică de această lege, numirea celei de-a treia forme a pluralității realizându-se în doctrina penală. Pentru a putea stabili despre care formă a pluralității de infracțiuni vorbim, trebuie să stabilim dacă a intervenit sau nu o hotărâre definitivă de condamnare. Astfel, în cazul în care nu a intervenit încă o hotărâre definitivă de condamnare vom fi în prezența unui concurs de infracțiuni. În schimb, dacă a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare, ne putem afla fie în prezența unei recidive, fie în prezența unei pluralități intermediare, după caz. Pe lângă cele trei forme de pluralitate de infracțiunii reglementate în mod expres de Codul penal, există și anumite situații în care ne aflăm în prezența unei pluralități de infracțiuni, dar nu sunt îndeplinite condițiile pentru a putea reține una dintre cele trei forme ale pluralității de infracțiuni. Această situație este numită în literatura de specialitate pluralitate nenumită. În cadrul acestei lucrări vom trata doar formele pluralității de infracțiuni care apar după rămânerea definitivă a unei hotărâri definitive de condamnare. Astfel, vom discuta doar despre recidivă și despre pluralitatea intermediară, concursul de infracțiuni nefăcând obiectul prezentei lucrări. De asemenea, vom încerca să tratăm sintetic și problema pluralității nenumite.
1.2. Trăsăturile comune ale formelor pluralității de infracțiuni
În literatura de specialitate s-a arătat faptul că între formele pluralității de infracțiuni există o serie de aspecte comune. Acestea sunt:
pentru a se reține existența unei pluralități de infracțiuni, trebuie ca aceeași persoană să comită două sau mai multe infracțiuni;
pentru existența pluralității de infracțiuni nu prezintă importanță natura infracțiunilor ori obiectul juridic al acestora;
în vederea reținerii unei pluralități de infracțiuni nu prezintă forma în care s-a comis infracțiunea (tentativă, infracțiune consumată ori infracțiune epuizată).
2. Recidiva
Atât sub imperiul noului Cod, cât și în urma intrării a noului Cod penal, au existat numeroase încercări de definire a recidivei. Într-o opinie, prin recidivă, ca formă a pluralității de infracțiuni, se înțelege acea situație în care, după condamnarea definitivă, executată sau nu, dar mai înainte de a interveni reabilitarea ori de a se împlini termenul de reabilitare, cel condamnat își reiterează, în condițiile legi, comportamentul infracțional intenționat. Ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod penal, a existat o amplă reformă a instituției recidivei. În cadrul actualului Cod penal, recidiva este reglemenată în art. 41-43 și art. 45. În cazul recidivei, o persoană comite o nouă infracțiune după ce fusese anterior condamnată la o pedeapsă privativă de libertate. Reluarea activității infracționale de către o persoană care a fost anterior condamnată definitiv la o pedeapsă privativă de libertate ori care a executat o pedeapsă o privativă de libertate denotă faptul că respectiva persoană prezintă un grav mare de incorigibilitate și o apetență ridicată pentru comiterea de infracțiuni. Astfel, se justifică aplicarea unei pedepse mai severe în cazul comiterii unor infracțiuni în stare de recidivă. În funcție de instituția recidivei, infractorii sunt clasificați în infractori primari și infractori recidiviști. În sens curent, prin infractor primari se desemează acel infractor care comite o infracțiune pentru prima dată. Cu toate acestea, în sensul dreptului penal, infractor primar este considerat și acela care a comis două sau mai multe infracțiune, dar nu a fost încă condamnat definitiv pentru vreuna din acele infracțiuni (cazul infractorului care a comis mai multe infracțiuni în concurs). De asemenea, infractor primar este și acela care a comis o nouă infracțiune după condamnare ori după executarea unei pedepse privative de libertate, dar nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se reține starea de recidivă. Astfel, infractor recidivist va fi considerat doar acela care comite o nouă infracțiune după condamnarea definitivă la o pedeapsă privativă de libertate ori după executarea unei pedepse privative de libertate și sunt îndeplinite toate celelalte condiții prevăzute de lege pentru a putea fi reținută starea de recidivă. Statisticile Ministerului de Justiție indică o situație alarmantă a infractorilor recidiviști. Astfel, după anul 2001, infractorii recidiviști reprezintă aproximativ 45% din totalul persoanelor aflate în penitenciare. Mai mult, dacă se are în vedere și numărul persoanelor care au comis două sau mai multe infracțiuni, dar nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a reține starea de recidivă, ponderea depășește 50% din totalul populației penitenciarelor În practică, pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile privind existența recidivei, instanța trebuie să aibă în vedere, pe lângă alte documente, și cazierul judiciar al inculpatului, aici fiind înscrise toate condamnările unei persoane, precum și măsurile cu caracter penal ori administrativ care s-au dispus împotriva acesteia.
2.1. Formele recidivei
În doctrina dreptului penal există numeroase clasificări ale formelor tentativei, în funcție de diferite criterii. În cele ce urmează, vom discuta și noi despre aceste forme, urmând să le prezentăm pe scurt.
După momentul comiterii celei de-a doua infracțiuni, se distinge între recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie.
Recidiva postcondamnatorie există atunci când cea de-a doua infracțiune este săvârșită după rămânerea definitivă a condamnării și mai înainte de execitarea în întregime a pedepsei pronunțate. În schimb, în cazul recidivei postexecutorii, cea de-a doua infracțiune este comisă după executarea pedepsei ori după stingerea executării pedepsei ca urmare a grațierii sau prescripției intervenite pentru infracțiunea pronunțată anteterior. În actualul Cod penal sunt reglementante ambele forme ale recidivei.
În funcție de natura infracțiunilor ce compun recidiva, întâlnim recidivă generală și recidivă specială.
Recidiva generală presupune faptul că existența stării de recidivă nu este condiționată de natura infracțiunilor comise, acestea putând fi de aceeași natură ori de natură diferită (spre exemplu, prima dată s-a comis un viol, iar apoi s-a comis un furt). Recidiva specială impune ca infracțiunile comise să fie de aceeași natură (spre exemplu, prima infracțiune este un furt, iar cea de-a doua tot un furt). În Codul penal român nu se prevăd condiții cu privire la infracțiuni, astfel încât vorbim despre o recidivă generală, care poate îmbrăca și forma unei recidive speciale.
Având în vedere gravitatea condamnării pronunțate pentru prima infracțiune, putem vorbi despre recidivă absolută și recidivă relativă.
Recidiva absolută presupune faptul că existența ei nu este condiționată de gravitatea primei condamnări. În schimb, recidiva relativă condiționează existența acestei stări de o anumită gravitate a primei condamnări. Codul penal din țara noastră reglementează recidiva relativă, fiind necesară o anumite gravitate a hotărârii definitive de condmanare.
Având în vedere timpul scurs între condamnarea definitivă ori executarea pedepsei stabilite pentru prima infracțiune și săvârșirea celei de-a doua infracțiuni, recidiva se clasifică în recidivă permanenentă și recidivă temporară.
Recidiva este permanentă atunci când pentru existența ei nu se cere ca noua infracțiune să fie comisă într-un anumit interval de timp. În cazul recidivei temporare, comiterea noii infracțiuni trebuie să se producă într-un anumit interval, în caz contrar nesubzistând starea de recidivă. Codul penal actual reglementează recidiva temporară.
În funcție de instanța care a pronunțat prima condamnare, se distinge între recidiva națională și recidiva internaționlă.
Recidiva este națională atunci când hotărârea de condamnare rămasă definitivă a fost pronunțată de către o instanță din România. Recidiva internațională există atunci când condamnarea ce formează primul termen al recidivei este pronunțată de o instanță străină. Codul penal român a reglementat și instituția recidivei internaționale, însă în anumite condiții. Asupra acestei forme a recidivei vom reveni în a doua parte a lucrării, existând anumite aspecte ce necesită lămurite.
Potrivit criteriului care are în vedere regimul sancționator, recidiva poate fi recidivă cu efect unic și recidivă cu efecte progresive.
Recidiva cu efect unic presupune aceluiași tratament penal atât pentru acea persoană care se află la prima recidivă, cât și pentru persoana care a perseverat în comiterea de infracțiuni (multirecidivistul). În schimb, recidiva cu efecte progresive presupune o agravare treaptată a tratamentului penal cu fiecare nouă recidivă. Codul penal român reglementează recidiva cu efect unic. De asemenea, Codul penal distinge între recidiva în cazul persoanei fizice și recidiva în cadrul persoanei juridice. În această parte a lucrării urmează să discutăm doar despre recidiva în cazul persoanei fizice, recidiva în cazul persoanei juridice urmând a fi tratată într-o secțiune distinctă, în cadrul celei de-a doua părți a lucrării. Codul penal de la 1968 făcea distinctincția și între recidiva mare și recidiva mică, diferențiere ce nu a mai fost menținută de Codul penal în vigoare. Cea mai importantă distincție estea cea făcută între recidiva postcondamnatorie și cea postexecutorie, având în vedere faptul că aceste două forme ale recidivei au un regim sancționator diferit. Așadar, este deosebit de important de văzut dacă vorbim despre o recidivă postcondamnatorie sau despre o recidivă postexecutorie. În cele ce urmează, vom prezenta aceste două forme ale recidivei, arătând condițiile lor de existență, precum și tratamentul sancționator al fiecăreia.
2.2. Condiții privind existența recidivei postcondamnatorii
Din reglementarea recidivei în actualul Cod penal, rezultă faptul că recidiva postcondamnatorie reprezintă acea formă a pluralității de infracțiuni, când după rămânerea definitvă a unei condamnări la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare, cel condamnat comite din nou o infracțiune cu intenție sau praterintenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Recidiva postcondamnatorie reprezintă forma recidivei care este cea mai des întâlnită în practica judiciară.
2.2.1. Condițiile referitoare la primul termen al recidivei postcondamnatorii
În ceea ce privește primul termen al recidivei postcondamnatorii, legea penală reglementează o serie de condiții pozitive, adică cele care trebuie să se realizeze pentru a exista recidivă postcondamnatorie și condiții negative, care nu trebuie să se realizeze pentru a exista primul termen al recidivei.
Să existe o hotărâre definitivă de condamnare
O primă condiție o constituie existența unei hotătâri de condamnare care să fie definitivă. Această condamnare va reprezenta primul termen al stării de recidivă. Această condamnare poate să privească o infracțiune consumată ori una rămasă în forma tentativei. De asemenea, persoana condamnată poate să aibă calitatea de autor, coautor, instigator sau complice. Pentru a vorbi despre o hotărâre definitivă de condamnare se va avea în vedere doar latura penală a cauzei. Astfel, faptul că s-a dispus disjungerea laturii civile și soluționarea acesteia într-un dosar separat unde nu s-a pronunțat o soluție definitivă, nu va avea relevanță asupra reținerii stării de recidivă, atâta timp cât hotărârea de condamnare prin care a fost soluționată latura penală a cauzei este definitivă. Hotărârea de condamnare rămâne definitivă în condițiile determinate de art. 551-552 Cod procedură penală, respectiv atunci când nu mai poate fi atacată cu căi ordinare de atac (apel sau contestație). În cazul în care făptuitorul comite o nouă infracțiune după pronunțarea unei hotărâri de condamnare, dar care nu era definitivă în momentul comiterii infracțiunii, vom fi în prezența unui concurs de infracțiuni, iar nu în prezența recidivei. Cu privire la situația în care sunt exercitate căi extraordinare de atac vom reveni în partea a doua a lucrării. Va putea constitui prim termen al recidivei și o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, dacă a fost recunoscută de statul român, în condițiile dispuse de lege. De asemenea, poate constitui prim termen al recidivei o condamnare definitivă prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, ori dacă față de condamnarea definitivă a intervenit o grațiere condiționată ori liberarea condiționată.
Să fie vorba despre o infracțiune intenționată
Având în vedere faptul că recidiva sancționează perseverența infracțională a infractorului, este logic ca recidiva să subziste doar în cazul care făptuitorul acționează cu intenție, iar nu și atunci când acesta comite o infracțiune din culpă. În literatura juridică au existat o serie de discuții cu privire la posibilitatea reținerii recidivei în cazul infracțiunilor comise cu intenție depășită. Astfel, s-a ajuns la concluzia că infracțiunile praterintenționate permit reținerea recidivei, arătându-se că, deși rezultatul mai grav se produce din culpă, infractorul a acționat cu intenție.
Pedeapsa aplicată prin hotărârea definivită să fie pedeapsa închisorii mai mare de un ori detențiunea pe viață
În cazul în care pentru o infracțiune s-a dispus aplicarea pedepsei amenzii ori a închisorii de un an sau mai mici de un an, respectiva condamnare nu poate constitui primul termen al unei recidive. Pedeapsa mai mare de un an poate fi aplicată pentru o singură infracțiune, dar și pentru un concurs de infracțiuni. De asemenea, nu prezintă importanță dacă instanța a dispus executarea efectivă a pedepsei închisorii mai mare de un an, ori a dispus suspendarea acesteia sub supraveghere. Cu privire la problema calculului pedepsei în situția în care avem un concurs de infracțiuni, iar unele dintre ele au fost comise din culpă, vom reveni în a doua parte a prezentei lucrări.
Hotărârea de condamnare să nu fie una dintre cele care nu se ține seama la stabilirea stării de recidivă
Așadar, pentru a putea vorbi despre recidivă, trebuie îndeplinită și o condiție negativă, aceea ca condamnarea să nu fi fost pronunțată pentru una dintre infracțiunile de care nu se ține cont la stabilirea stării de recidivă. Condamnările care nu atrag starea de recidivă sunt enumerate de art. 42 NCP.
Condamnările pronunțate pentru fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală
Prin fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală înțelegem acele fapte care inițial au fost prevăzute ca infracțiuni, iar ulterior au fost dezincriminate, fiind scoase din sfera ilicitului penal. Ca urmare a intervenției unei legi de dezincriminare, faptele care erau prevăzute sub legea veche ca infracțiuni, nu vor mai fi considerate infracțiuni, iar urmare a acestui fapt infracțiunea nu va mai produce efecte juridice, astfel încât nu va mai putea fi considerată prim termen al recidivei. De asemenea, partea finală a art. 4 C. pen. arată faptul că efectele hotărârilor judecătorești pronunțate pentru faptele dezincriminate încetează ca urmare a intrării în vigoare a legii de dezincriminare. Ca urmare a intervenției legii de dezincriminare, în situația în care infractorul va comite o nouă infracțiune, va fi considerat infractor primar, iar nu infractor recidivist. Legea de dezincriminare trebuie să intervină înainte de executarea integrală a pedepsei aplicate pentru noua infracțiune, care atrage starea de recidivă. În caz contrar, legea privind dezincriminarea va produce efecte doar pentru viitor.
Condamnările pronunțate pentru infracțiunile amnistiate
Codul penal prevede faptul că hotărârile de condamnare pronunțate pentru infracțiunile amnistiate nu atrag starea de recidivă. În literatura de specialiate se arată faptul că rațiunea excluderii condamnărilor aplicate pentru infracțiuni aministiate constă în aceea că infracțiunile care formează primul termen al recidivei trebuie să aibă relevanță penală, adică să producă consecințe juridice. Ori, având în vedere faptul că amnistia este o cauză care înlătură răspunderea penală, ea înlătură consecințele juridice ale infracțiuni, astfel încât starea de recidivă nu mai subzistă. Ca urmare a intervenției amnistiei, infractorul va fi considerat primar, iar nu infractor recidivist.
Condamnările pronunțate pentru infracțiuni comise din culpă
Condamnările pronunțate pentru infracțiuni din culpă nu vor atrage o stare de recidiviă, indiferent că vorbim despre o faptă comisă din culpă cu prevedere sau despre una comisă din culpă fără prevedere. Acesta se justifică prin aceea că, faptele comise din culpă nu denotă o apetență infracțională a făptuitorului, apetență ce caracterizează existența stării de recidivă. Legiuitorul român a optat pentru excluderea condamnărilor pentru infracțiunidin culpă chiar înainte de adoptarea noului Cod penal, ca urmare a modificării Codului penal de la 1969 prin Legea nr. 6 din 29 martie 1973.
Se poate observa că, actualul Cod penal, spre deosebire de Codul penal de la 1969, nu mai enumeră două categorii de infracțiuni care nu atrag starea de recidivă. Este vorba despre infracțiunile comise în stare de minoritate, precum și d e infracțiunile pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare. Omiterea enumerării condamnărilor privind infracțiunile comise în timpul minorității dintre condamnările care nu atrag reținerea stării de recidivă nu presupune voința legiuitorului de a institui recidiva în cazul minorilor. Nu mai este necesară o prevedere expresă, deoarece conform Codului penal în vigoare, infracțiunile comise în perioada minorității nu mai pot atrage pedepse, ci doar aplicarea unor măsuri educative. Astfel, nu mai este posibilă condamnarea minorului la o pedeapsă care să fie susceptibilă să reprezinte termen al recidivei. Pentru a nu apărea discuții, legiuitorul, prin art. 9 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicarea a Codului penal a prevăzut expres faptul că pedepsele cu închisoarea care au fost aplicate în temeiul dispozițiilor Codului penal din 1969 pentru infracțiunile comise în timpul minorității nu vor fi luate în considerare la stabilirea stării de recidivă. Cu privire la infracțiunile pentru care a intervenit reabilitarea sau pentru care s-a împlinit termenul de reabiliare, având în vedere definiția legală a recidivei, din cadrul art. 42 C. pen. , nu mai era necesar să se dispună reluarea ei și prevederea expresă a faptului că aceste condamnări nu vor atrge existența stării de recidivă. Cum reabilitarea interesează problema recidivei postexecutorii, vom analiza mai detaliat această problemă în cadrul recidivei postexecutorii. Având în vedere faptul că se cere ca primul termen al recidivei să fie reprezentat de o hotărâre de condamnare la o pedeapsă mai mare de un an ori la pedeapsa detențiunii pe viață, rezultă faptul că hotărârile prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei nu vor constitui prim termen al recidivei, având în vedere faptul că aceste soluții nu reprezintă hotărâri de condamnare. Acest fapt reiese din prevederile art. 396 alin. (1)-(4) C. pr. pen. De asemenea, în cadrul Codului penal se prevede faptul că aceste soluții nu atrag decăderi, incapacități sau interdicții. Așa cum am arătat deja, condamnările la pedeapsa amenzii nu atrag starea de recidivă. Chiar dacă se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pedeapsa astfel obținută, chiar dacă ar fi închisoarea mai mare de 1 an, nu ar putea forma primul termen al recidivei, întrucât în acest caz instanța nu pronunță o nouă condamnare. Înlocuirea operează ca sancțiune pentru neexecutarea, cu rea-credință, a pedepsei amenzii. De asemenea, din aceleași motive, nu va constitui prim termen al recidivei, pedeapsa amenzii a cărei executări s-a dispus să se realizeze prin prestarea unei munci neremunerate în folosul pedepsei, pedeapsă ce a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii.
2.2.2. Condițiile referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii
Pe lângă îndeplinirea unor condiții cu privire la primul termen, existența recidivei impune anumite condiții și pentru cel de-al doilea termen, fără de care starea de recidivă nu poate exista, iar infractorul nu va putea fi considerat recidivist.
Infractorul să comită o nouă infracțiune
Pentru existența stării de recidivă se cere ca infractorul, după rămânerea definitivă a unei condamnări la o pedeapsă privativă de libertate, să comită o nouă infracțiune. Nu contează dacă vorbim despre o infracțiune consumată ori despre o infracțiune rămasă în forma tentativei. Cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii poate consta în comiterea unei singure infracțiuni sau a unui concurs de infracțiuni. Asupra problemei ordinii de aplicare a tratamentului sancționator, atunci când cel de-al doilea termen este format dintr-un concurs de infracțiuni, vom reveni în cea de-a doua parte a lucrării.
Noua infracțiune să fie comisă cu intenție sau intenție depășită
Pentru a se evidenția perseverența infracțională a infractorului, care caracterizează starea de recidivă, infracțiunea nouă trebuie să fie comisă cu intenție. Se remarcă faptul că, noul Cod penal prevede în mod expres, pentru prima dată, faptul că cea de-a doua infracțiune poate fi comisă și cu intenție depășită. În acest fel, s-a pus capăt discuțiilor existente sub imperiul vechii reglementări, când o parte a doctrinei susținea că, pentru existența stării de recidivă este necesar ca a doua infracțiune să fie comisă numai cu intenție, în timp ce majoritatea autorilor susțineau că această a doua infracțiune poate fi comisă și cu praeterintenție (intenție depășită).
Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune să fie închisoarea de un an sau mai mare ori detențiunea pe viață
Prin această prevedere, legiuitorul a urmărit să răstrângă starea de recidivă doar la anumite infracțiuni care au o anumite gravitate. Dacă în cazul primului termen al recidivei se are în vedere pedeapsa concretă aplicată de instanță, în cazul celui de-al doilea termen, se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru respectiva infracțiune. Pentru a fi îndeplinită această condiției este necesar ca maximul special prevăzut de legea penală să fie de cel puțin un an. Astfel, spre exemplu, dacă legea penală prevede pentru infracțiunea comisă pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 3 luni și 2 ani, condiția privind cel de-al doilea termen este îndeplinită, chiar dacă în concret instanța va dispune aplicarea unei pedepse mai mici de un an, ori chiar aplicarea pedepsei amenzii. Potrivit art. 187 C. pen. , prin pedeapsă prevăzută de lege vom înțelege pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta în forma consumată, fără a se avea în vedere cauzele de reducere sau de majorare a pedepselor.
Infracțiunea nou comisă să nu se numere printre acelea care nu atrag starea de recidivă
Întrucât am analizat deja condamanările pentru infracțiunile care nu atrag recidiva, nu vom mai discuta aici despre ele, ci vom face trimitere la explicațiile oferite cu ocazia analizării primului termene al recidivei postcondamnatorii.
Noua infracțiune să fie comisă în intervalul de timp dintre rămânerea definitivă a hotărârii de condamnarare și până la executarea ori considerarea ca executată a pedepsei
Pentru a putea discuta despre existența unei recidive postcondamnatorii, cea de-a doua infracțiune trebuie comisă:
înainte de începerea executării pedepsei
Pentru a exista recidiva postcondamnatorie, cea de-a doua infracțiune trebuie comisă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru prima infracțiune, neprezentând importanță dacă s-a început executarea pedepsei. Dacă s-a început executarea, cea de-a doua infracțiune trebuie comisă înainte de executarea completă a pedepsei.
în timpul executării pedepsei
Infractorul poate comite cea de-a doua infracțiune a recidivei în cursul executării pedepsei. Infractorul este considerat în executarea pedepsei și atunci când s-a dispus întreruperea executării pedepsei ori atunci când săvârșește o nouă infracțiune în termenul de supraveghere a liberării condiționate. Se va reține existența unei recidive postcondamnatorii și atunci când infractorul comite infracțiunea de evadare din executarea unei condamnări definitive a unei pedepse privative de libertate. Cu privire la modul de sancționare, în acest caz, vom reveni în cea de-a doua parte a lucrării, unde vom discuta și despre problema comiterii unor infracțiuni cu durată de consumare, ca al doilea termen al recidivei.
2.3. Condiții privind existența recidivei postexecutorii
Recidiva postexecutorie există atunci când, după executarea sau considerarea ca executată a unei pedepse cu detențiunea pe viață ori a unei pedepse cu închisoarea mai mare de un an și pânnă la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de cel puțin un an.
2.3.1. Condițiile referitoare la primul termen al recidivei postexecutorii
Ca și în cazul recidivei postcondamnatorii, legiuitorul reglementează anumite condiții cu privire la primul termen al recidivei postexecutorii. Întrucât acestea sunt identice cu condițiile analizate deja în cadrul primului termen al recidivei, nu vom insista în mod deosebit cu analiza acestor condiții.
Instanța să fi stabilit pentru infracțiunea comisă o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an sau pedeapsa detențiunii pe viață
Este vorba despre pedeapsa concretă stabilită de instanță, iar nu de instanța prevăzută de lege. Așadar, dacă instanța stabilește o pedeapsă de cu închisoarea de un an sau mai mică, ori pedeapsa amenzii, nu vom putea discuta despre o recidivă postexecutorie.
Infracțiunea săvârșită să fie intenționată sau praeterintenționată
Pedeapsa stabilită pentru prima infracțiune să fi fost executată sau considerată ca executată
Nu prezintă importanță modul în care pedeapsa a fost executată ori să fie considerată ca fiind executată. Astfel, poate reprezenta prim termen al recidivei postexecutorii pedeapsa închisorii mai mare de un an care a fost executată efectiv, ori a cărei executare s-a stins ca urmare a grațierii totale sau a restului de pedeapsă ori pentru care s-a împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei. De asemenea, poate reprezenta prim termen al recidivei postexecutorii o condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață din a cărei executare a fost liberat condiționat, conform dispozițiilor art. 99 C. pen., dacă pedeapsa se consideră ca fiind executată, în condițiile art. 106 C. pen. , ori a cărei executare s-a stins ca urmare a intervenției prescripției executării pedepsei, în condițiile art. 162 alin. (1) lit. a) NCP. O hotărâre judecătorească prin care s-a dispus renunțarea sau amânarea la aplicarea pedepsei nu va putea constitui prim termen al recidivei postexecutorii. Aceasta din două motive. În primul rând, aceste două hotărâri nu constituie hotărâri de condamnare. În al doilea rând, renunțarea la aplicarea pedepsei, precum și amânarea aplicării pedepsei nu atrag interdicții, decăderi sau incapacități.
Condamnarea să nu se numere printre cele de care nu se ține seama la stabilirea stării de recidivă, conform art. 42 Cod penal
2.3.2. Condițiile referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei postexecutorii
Condițiile privitoare la cel de-al doilea termen al recidivei postexecutorii sunt asemănătoare cu cele privind cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii, fiind diferit însă momentul comiterii celei de-a doua infracțiuni.
Infractorul să comită o nouă infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită
Având în vedere faptul că infracțiunile comise din culpă nu denotă o perserverență infracțională deosebită a infractorului, comiterea unei noi infracțiuni din culpă nu va determina existența stării de recidivă.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune să fie închisoarea de cel puțin un an
Pentru a se putea reține existența recidivei postexecutorii, pedeapsa prevăzută de lege trebuie să fie închisoarea de cel puțin un an sau pedeapsa detențiunii pe viață. Nu prezintă importanță pedeapsa stabilită de instanța judecătorească.
Noua infracțiune trebuie să fie săvârșită după executarea sau considerarea ca executată a primei pedepse și înainte de reabilitare ori de împlinirea termenului de reabilitare
Această condiție delimitează recidva postexecutorie de cea postcondamanatorie. Dacă în cazul recidivei postcondamnatorii, infractorul comite a doua infracțiune după momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până în momentul executării sau considerării ca executate a pedepsei, în cazul recidivei postexecutorii, infractorul săvârșește cea de-a doua infracțiune după momentul executării pedepsei sau după momentul în care pedeapsa este considerată ca fiind executată și până la reabilitare ori până la împlinirea termenului de reabilitare. Momentul ultim până la care poate fi comisă cea de-a doua infracțiune este acela al intervenirii reabilitării ori al împlinirii termenului de reabilitare. Actuala legislație nu mai prevede enumeră printre condamnările care nu atrag starea de recidivă și cele intervenite pentru infracțiuni pentru care s-a produs reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, ci această condiție apare expres prevăzută în textul art. 41 alin. (1) Cod penal. În cazul în care a intervenit reabilitarea este firesc să nu mai putem discuta despre existența stării de recidivă, având în vedere faptul că reabilitarea are ca efecte încetarea decăderilor, incapacităților și interdicțiilor care reies din hotărârea de condamnare. Cu privire la sintagma de „împlinire a termenului de reabilitare” au existat numeroase discuții în doctrină, asupra cărora vom reveni în a doua parte a lucrării, unde vom discuta despre chestiuni controversate privind prezenta temă.
Noua infracțiune comisă să nu se numere printre cele prevăzute de art. 42 C. pen.
În cadrul art. 42 Cod penal sunt enumerate condamnările care nu atrag starea de recidivă, fiind vorba despre: condamnările pentru fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală, condamnările pentru infracțiunile amnistiate și condamnările pentru infracțiuni săvârșite din culpă, indiferent de forma acesteia.
2.4. Tratamentul sancționator
Existența stării de recidivă atrage un regim sancționator mai sever pentru infractor, având în vedere faptul că acesta deja a suferit o condamnare și nu a înțeles scopul pentru care i s-a aplicat deja o pedeapsă privativă de libertate, dovedind faptul că urmărește în continuare să comită infracțiuni. De aceea, se justifică aplicarea unui tratament sancționator mai aspru pentru infractorii recidiviști, față de cei primari. Spre deosebire de vechea reglementare, care considera recidiva ca fiind o cauză personală de agravare facultativă, în reglementarea noului Cod penal ea reprezintă o cauză personală de agravare care are un caracter obligatoriu. Legiuitorul român a ales două moduri de sancționare a recidivei, după cum vorbim despre recidivă postcondamnatorie sau despre recidivă postexecutorie.
2.4.1. Sancționarea recidivei postcondamnatorii
Potrivit actualului Cod penal, sistemul sancționator existent în cazul recidivei postcondamnatorii are la bază cumulul aritmetic. Astfel, potrivit art. 43 alin. (1) C. pen. , dacă mai înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată ori considerată ca executată se comite o nouă infracțiune în stare de recidivă postcondamnatorie, pedeapsa stabilită pentru aceasta se va adăuga la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. În literatura de specialitate a fost exprimat punctul de vedere conform căruia, în cazul recidivei postcondamnatorii nu ne-am afla în prezența unei cauze de agravare a pedepsei, întrucât nu se depășește cumulul aritmetic al pedepselor. În opinia noastră, acestă opinie nu este corectă, având în vedere faptul că, dacă nu ar fi existat condamnarea definitivă, am fi vorbit fie despre aplicarea unei singure pedepse pentru comiterea unei singure infracțiuni, fie despre aplicarea unei singure pedepse pentru comiterea unui concurs de infracțiuni. Pentru a înțelege mai ușor mecanismul de aplicare a tratamentului sancționator al recidivei, vom lua un exemplu concret. Dacă infractorul, care a fost condamnat la o pedeapsă (P1) de 5 ani pentru comiterea unei infracțiuni de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen. , pedeapsă din care a executat 1 an, comite apoi o nouă infracțiune de furt, prevăzută de art. 228 C. pen. , iar instanța stabilește o nouă pedeapsa de 2 ani (P2), făcând aplicarea dispozițiilor privind aplicarea tratamentului sancționator al recidivei, instanța va proceda în felul următor: va adăuga pedeapsa stabilită pentru a doua infracțiune (2 ani), în tot, la restul rămas neexecutat din prima condamnare (3 ani), în final infractorul având de executat o pedeapsă de 6 ani. Prezultantă= (P1-pedeapsa executată)+P2= (5-1)+2=6 ani
În caz de recidivă postcondamnatorie, pedeapsa se va stabili în două etape:
se va stabili pedeapsa pentru cea de-a doua infracțiune
Mai întâi, instanța stabilește pedeapsa pentru cea de-a doua infracțiune, având în vedere criteriile prevăzută de art. 74 C. pen. La stabilirea celei de-a doua pedepse, nu se va avea în vedere existența stării de recidivă, întrucât, în caz contrar aceeași împrejurare (recidiva) ar atrage o dublă agravare a situației infractorului, ceea ce nu este permis.
se va stabili pedeapsa rezultantă pentru întreaga pluralitate de infracțiuni
În cadrul acestei etape, pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune se va adăuga la restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară (cumulul juridic). În doctrina dreptului penal se susține ideea conform căreia, în cazul în care, ca urmare a aplicării sistemului juridic, s-ar depăși maximul general al pedepsei închisorii, care potrivit art. 60 C. pen. este de 30 de ani, acest fapt va fi lipsit de relevanță, infractorul urmând să execute pedeapsa rezultată ca urmare a cumului aritmetic. Spre exemplu, după condamnarea la pedeapsa închisorii de 20 de ani, infractorul comite o nouă infracțiune pentru care se stabilește pedeapsa de 15 ani. Potrivit punctului de vedere expus mai sus, în acest caz se va face aplicarea dispozițiilor care reglementează sistemul sancționator în caz de recidivă postcondamnatorie, astfel că cele două pedepse se vor cumula aritmetic, rezultând o pedeapsă de 35 de ani, condamnatul urmând să execute întreaga pedeapsă. Potrivit unei alte opinii, în cadrul aplicării regimului sancționator al recidivei, nu se va aplica o pedeapsă cu închisoarea care să depășească maximul general al acestei pedepse, care este acela de 30 de ani. Așadar, în cazul în care, în urma cumulului aritmetic ar rezulta o pedeapsă mai mare de 30 de ani, dar care să nu depășească cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, instanța va trebui să dispună aplicarea unei pedepse de 30 ani. Considerăm că această din urmă opinie estea cea corectă, având în vedere faptul că respectă principiul legalității sancțiunilor de drept penal, înscris în art. 2 C. pen. , prin raportare la art. 60 C. pen. , care arată că maximul pedepsei închisorii este de 30 de ani. Întrucât, cu privire la aplicarea cumulului aritmetic, în cazul recidivei, legiuitorul nu a derogat de la aceste dispoziții, credem că instanța nu va putea stabili ca infractorul să execute o pedeapsă cu închisoarea pentru o durată mai mare de 30 de ani. În cadrul art. 43 alin. (3) C. pen. se arată faptul că, dacă în urma aplicării cumului aritmetic al pedepselor stabilite pentru pedepsesele aflate în stare de recidivă, se va depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una din infracțiunile care compun recidiva legea penală prevede o pedeapsă cu închisoarea de 20 de ani sau mai mare, instanța judecătorească va putea aplica pedeapsa detențiunii pe viață. Spre exemplu, în cazul în care, după ce infractorul este condamnat la pedeapsa închisorii de 19 ani, pentru comiterea unei infracțiuni de omor [potrivit art. 188 alin. (1) C. pen., pedeapsa pentru omor este închisoarea cuprinsă între 10 și 20 de ani], acesta săvârșește o nou infracțiune pentru care i se aplică pedeapsa închisorii de 23 de ani. În acest caz, aplicându-se sistemului cumululi aritmetic, ar rezulta o pedeapsă de 42 de ani de închisoare. Într-o asemenea situație, instanța are două opțiuni: fie va dispune ca infractorul să execute o pedeapsă de 30 de ani de închisoare (acesta este maximul general al pedepsei închisorii), fie va dispune aplicarea detențiunii pe viață. Într-o astfel de ipoteză, există o aparență a nerespectării principiului legalității sancțiunilor penale, având în vedere că se poate aplica o pedeapsă care nu este prevăzută de legea penală pentru niciuna din cele două infracțiuni, aceea a detențiunii pe viață. Având în vedere faptul că această soluție este expres prevăzută de legea penală fundamentală, se va acoperi această aparență de nelegalitate, iar soluția pronunțată de către instanță va fi legală și temeinică. În cazul în care, pedeapsa stabilită pentru prima infracțiune sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea comisă în stare de recidivă este detențiunea pe viață, se va dispune executarea pedepsei dențiunii pe viață. În cadrul stabilirii pedepsei pentru recidiva postcondamnatorie se va dispune deducerea măsurilor de prevenție. Astfel:
în situația în care infractorul a fost reținut, arestat preventiv ori la domiciliu pentru comiterea celei de-a doua infracțiuni, durata prevenție va fi dedusă din pedeapsa rezultantă;
în cazul în care, infractorul a fost întemnițat, în baza mandatului de executare emis în temeiul hotărârii definitive de condamnare intervenită pentru prima infracțiune, durata privării de libertate urmează să se scadă din pedeapsa rezultantă;
în ipoteza în care infractorul rămâne în continuare privat de libertate, în temeiul hotărâririi definitive intervenită pentru prima infracțiune, perioada de timp cuprinsă între momemtul comiterii noii infracțiuni și data rămânerii definitive a primei hotărâri de condamnare pentru cea de-a doua infracțiune se va deduce din pedeapsa rezultantă.
2.4.2. Sancționarea recidivei postexecutorii
În cazul recidivei postexecutorii nu vom mai putea vorbi despre un cumul al pedepselor, întrucât în cazul recidivei postexecutorii pedeapsa stabilită pentru prima infracțiune este deja executată ori considerată ca fiind executată. Astfel, dacă cea de-a doua infracțiune este comisă în stare de recidivă postexecutorie, pedeapsa se va stabili în limitele speciale prevăzute de lege pentru a doua infracțiune, care vor fi majorate cu jumătate. Și în cazul recidivei postcondamnatorii, în momentul stabilirii pedepsei pentru cea de-a doua infracțiune, va trebui să fie respectat principiul legalității sancțiunilor, impus de art. 2 din Codul penal, astfel încât instanța nu va putea stabili o pedeapsă peste maximul general al pedepsei închisorii. Spre exemplu, în cazul în care, după executarea unei pedepse mai mare de un an, infractorul comite o infracțiune de tâlhărie, limitele prevăzute de lege (potrivit art. 233 C. pen, infracțiunea de talhărie se pedepsește cu o pedeapsă cuprinsă între 2 și 7 ani), care se vor majora cu jumătate. Astfel, instanța va stabili o pedeapsă cuprinsă între 3 ani și 10 ani și 6 luni. În cazul recidivei postexecutorii, se va putea face aplicarea art. 43 alin. (3) C. pen. , care prevede posibilitatea aplicării detențiunii pe viață, dacă se depășește cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, doar în situația în care al doilea termen este compus dintr-un concurs de infracțiuni. Pedeasa, în cazul recidivei postexecutorii, nu se va mai face în două etape, instanța urmând să aplice direct o pedeapsă cuprinsă între minimul special și maximul special, modificat potrivit regimului agravant al recidivei postexecutorii.
Asupra problemei tratamentului sancționator al recidivei vom reveni și în a doua parte a lucrării, când vom analiza problema aplicării pedepsei atunci când al doilea termen este alcătuit dintr-un concurs de infracțiuni. De asemenea, vom discuta și despre problema aplicării pedepselor complementare, a celor accesorii și a măsurilor de siguranță, în cazul pluralității de infracțiuni apărută după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare.
2.5. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă
În practică, este posibil ca instanța de judecată să dispună condamnarea unei persoane, fără a cunoaște faptul că acesta era recidivist, iar drept urmare a acestui fapt, la stabilirea pedepsei nu s-a ținut cont de starea de recidivă. Într-o asemenea ipoteză, deși hotărârea de condamnare a rămas definitivă, legea penală permite instanței competente să modifice hotărârea pronunțată și să aplice infractorului tratamentul penal specific recidivei, întrucât nu se poate aplica un regim diferențiat pentru diferiți infractori recidiviști, după cum instanța a avut cunoștință sau nu de starea de recidivă, aceasta reprezentând o cauză obligatorie de agravare a pedepsei. Pentru a se dispune recalcularea pedepsei, trebuie îndeplinite anumite condiții:
starea de recidivă să fie descoperită ulterior rămânerii definitive a condamnării la pdeapsa închisorii, condamnare care nu a ținut cont de existența stării de recidivă;
starea de recidivă să fie descoperită mai înainte ca pedeapsa aplicată să fi fost executată ori considerată ca executată.
În situația în care starea de recidivă a fost descoperită după momentul executării pedepsei, ori după ce a intervenit grațierea sau prescripriția, recalcularea pedepsei nu va mai fi posibilă, potrivit opțiunii legiuitorului român. În cadrul art. 43 alin. (7) C. pen. se arată faptul că se va dispune recalcularea pedepsei și atunci când s-a dispus înlocuierea pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii. În această ipoteză, starea de recidivă era cunoscută, însă agravarea nu s-a produs întrucât fusese deja aplicată pedeapsa detențiunii pe viață. Reținerea existenței stării de recidivă în sarcina celui căruia i s-a comutat pedeapsa detențiunii pe viață prezintă importanță pentru aplicarea unor instituții ce țin de executarea pedepselor, dar și pentru a stabili incidența anumitor acte de clemență.
3. Pluralitatea intermediară
3.1. Conceptul de pluralitate intermediară
Spre deosebire de Codul penal de la 1969, unde pluralitatea intermediară nu era reglementată în mod expres, despre această formă a pluralității discutându-se în literatura de specialitate, Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014 a prevăzut în mod expres, în cadrul art. 44, o a treia formă a pluralității de infracțiuni care poartă denumirea de pluralitate intermediară. Conform art. 44 alin. (1) Cod penal, va exista pluralitate intermediară atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la momentul în care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul va comite o nouă infracțiune, nefiind întrunite condițiile pentru recidivă. Pluralitatea intermediară se diferențiază atât față de concursul de infracțiuni, cât și față de recidivă. Pluralitatea intermediară diferă față de concursul de infracțiuni, prin aceea că, în cazul pluralității intermediare a intervenit deja o hotărâre definitivă de condamnare pentru prima infracțiune. De asemenea, ea se distinge față de recidivă, prin faptul că, în cazul pluralității intermediare. Tocmai datorită faptului că această formă a pluralității de infracțiuni nu este nici concurs, dar nici recidivă, poartă denumirea de pluralitate intermediară. Pluralitatea intermediară corespunde recidivei postcondamnatorii, ca moment în care se produce, acesta existând atunci când, după condamnarea definitivă pentru o infracțiune, cel condamnat comite o nouă infracțiune, mai înainte de a fi executat pedeapsa anterioară, ori ca această să fie considerată ca fiind executată.
3.2. Condițiile de existență
Pentru a putea vorbi despre existența pluralității, trebuie îndeplinite anumite condiții:
să existe o condamnare definitivă, prin care să se fi stabilit o pedeapsă;
atât pedeapsa care se execută pentru prima infracțiune, cât și pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune să nu întrunească condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.
Spre exemplu, ne vom afla în prezența unei pluralități intermediare, atunci când după ce infractorul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de un an, acesta comite o nouă infracțiune din culpă.
3.3. Tratamentul sancționator al pluralității intermediare
Regimul sancționator al pluralității intermediare este identic cu cel al concursului de infracțiuni, intervenind o contopire între pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune și pedeapsa anterioară. Astfel, dacă spre exemplu, ambii termeni ai pluralității intermediare constau în pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeasa cea mai grea, la care se va adăuga un spor obligatoriu de o treime din cealaltă pedeapsă. În vederea efecturării contopirii, se vor avea în vedere cele două pedepse în întregul lor, dar ceea ce a fost executat anterior momentului contopirii se va scădea din durata pedepsei rezultante. Așadar, în contextul noului Cod penal, pluralitatea intermediară a devenit o cauză obligatorie de agravare a pedepsei, spre deosebire de Codul penal de la 1969 care îî conferea un caracter de cauză facultativă de agravare a pedepsei.
4. Pluralitatea nenumită
În practica judiciară, pe lângă cele trei forme de pluralitate de infracțiuni prezentate în Codul penal, pot apărea și alte cazuri în care, o persoană comite mai multe infracțiuni, fără a exista concurs de infracțiuni, recidivă ori pluralitate intermediară. Spre exemplu, în situația în care un minor, după ce este supus printr-o hotărâre definitivă unei măsuri educative, comite o nouă infracțiune, după ce va deveni major. De asemenea, în situația în care o persoană, după ce este condamnat la pedeapsa de 6 luni de închisoare și execută această pedeapsă, comite o nouă infracțiune, nu ne aflăm în prezența niciuneia dintre formele de pluralitate reglementate de Codul penal. Tocmai datorită faptului că nu există o reglementare expresă a acestor forme de pluralitate, de către o lege penală, acestea poartă denumire de forme ale pluralității nenumite. Legiuitorul a ales să nu reglementeze aceste forme ale pluralității de infracțiuni, întrucât acestea nu produc niciun fel de consecință juridică. Astfel, infractorul va fi considerat infractor primar în momentul comiterii celei de-a doua infracțiuni, iar instanța nu va avea nici posibilitatea, dar nici obligația de a îi aplica un tramament sancționator mai sever. Așadar, în cazul pluralității nenumite de infracțiuni, sancțiunea va fi individualizată între limitele prevăzute de lege.
Partea a II-a. Anumite discuții privind formele de pluralitate apărute după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare
1. Recidiva internațională
Așa cum am arătat în prima parte a lucrării, în funcție de locul unde s-a pronunțat hotărârea definitivă de condamnare, care constituie primul termen al recidivei, distingem între recidivă națională și recidivă internațională. Astfel, recidiva națională sau teritorială subzistă în cazul în care hotărârea de condamnare a fost pronunțată de către o instanță din România. În schimb, recidiva internațională există atunci când hotărârea de condamnare ce constituie primul termen al recidivei a fost pronunțată de către o instanță străină. Potrivit art. 41 alin. (3) din Codul penal, la stabilirea existenței stării de recidivă, urmează să se țină cont și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinatate, pentru o faptă prevăzută și de legea penală din România, cu condiția ca acea hotărâre de condamnare să fi fost recunoscută potrivit legii. Această dispoziție legală exista și în cadrul fostului Cod penal, însă sub imperiul vechii reglementări, reținerea stării de recidivă era opțională pentru instanță, în caz de recidivă internațională, în timp ce, sub actuala reglementare, reținerea stării de recidivă este obligatorie pentru instanță, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. În literatura de specialitate, se pune problema dacă nu s-ar putea vorbi despre o recidivă internațională și atunci când cel de-al doilea termen al recidivei ar consta într-o infracțiune comisă în străinătate, dacă sunt îndeplinite aceleași condiții prevăzute de lege pentru a se putea reține starea de recidivă internațională. Într-o asemenea ipoteză, cel de-al doilea termen al recidivei ar consta într-o infracțiune comisă în străinătate, ceea ce înseamnă că există un element de extraneitate. Într-un asemenea caz, considerăm că ne găsim în situația unei recidive naționale, având în vedere faptul că prima condamnare a fost pronunțată de către o instanță din țara noastră, iar pentru cea de-a doua infracțiune, făptuitorul urmează să fie judecat și, dacă este cazul, condamnat, tot de către o instanță din România. Așadar, în acest caz, singurul element de extraneitate constă într-o infracțiune comisă în afara teritoriului României. Cu toate acestea, nu locul comiterii infracțiunii prezintă importanță pentru reținerea recidivei internaționale, ci prezintă importanță ca instanța care a pronunțat hotărârea să nu fie o instanță română, ci o instanță din străinătate, neavând importanță locul comiterii infracțiunii. Hotărârea pronunțată în străinătate poate privi un cetățean străin sau un apatrid ori un cetățean român care a comis o infracțiune pe teritoriul unui alt stat sau pe teritoriul României, însă există o hotărâre de condamnare pronunțată de către o instanță străină. Din modul de reglementare a recidivei internaționale în cadrul noului Cod penal, dar și din cadrul legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, reies următoarele caracteristici ale acestei forme a recidivei:
Are caracter obligatoriu
Așa cum am arătat și mai sus, atunci când sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de legislație, instanța judecătorească este obligată să rețină existența recidivei internaționale, aceasta nemafiind o simplă posibilitatea, ca sub imperiul vechii reglementări. În acest caz, instanța urmează să facă aplicarea dispozițiilor privind recidivia din Codul penal, urmând ca cel condamnat să suporte regimul sancționator al recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii, după caz.
Este necesar să existe dubla incriminare, pentru reținerea recidivei internaționale
Așadar, fapta pentru care a internenit hotărârea de condamnare în străinătate trebuie să fie prevăzută ca infracțiune și de către legea penală română. Pentru a se reține existența dublei incriminări, se va avea în vedere dacă fapta comisă este prevăzută de legislația penală a celor două state, iar nu încadrarea juridică a acesteia. Spre exemplu, în legislația franceză, fapta de a ucide o persoană care suferă de o boală incurabilă, care îi cauzează suferința permanente și greu de suportat, ca urmare a solicitărilor acesteia, constituie infracțiunea de omor, în timp ce, în legislația din țara noastră, ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod penal, această fapta va constitui infracțiunea de ucidere la cererea victimei (care este o formă atenuată de omor, având în vedere limitele de pedeapsă mult reduse față de limitele de pedeapsă instituite pentru infracțiunea de omor). Într-o asemenea situație, dacă există o condamnare a unei persoane pronunțată de către o instanță franceză pentru comiterea acestei fapte, va fi îndeplinită condiția dublei incriminări, fapta fiind prevăzută ca infracțiune și de legislația română, chiar dacă sub o altă încadrare juridică.
Hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate trebuie să fie recunoscută de către o instanță română, potrivit legislației române.
Procedura recunoașterii unei hotărâri străine este înscrisă în Legea nr. 302/2004, în cadrul art. 130-170. Din acest motiv, în continuare vom discuta puțin despre procedura recunoașterii unei hotărâri străine. Potrivit art. 136 din Legea nr. 302/2004, o hotărâre judecătorească străină poate fi recunoscută în România dacă este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române și dacă sunt îndeplinite o serie de condiții:
hotărârea este definitivă și executorie;
dacă fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi fost comisă pe teritoriul ar fi constituit infracțiune. În ipoteza în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracțiuni, îndeplinirea acestei condiții se verifică față de fiecare dintre respectivele infracțiuni;
persoana condamnată a consimțit să execute pedeapsa în România, în afară de cazul în care, după executarea pedepsei, ar fi expulzată în România. În cazul în care, în funcție de vârsta sau starea fizică ori psihică a unei persoane a persoanei condamnate, consimtământul poate fi exprimat de către reprezentantul acesteia;
Prin instituirea acestei condiții, legiuitorul român lasă, într-o mare măsură, la latitudinea persoanei condamnate posibiliatea recunoașterii unei hotărâri de condamnare pronunțate în străinătate. Ori, așa cum am arătat, recunoașterea hotărârii de condamnare pronunțată de o instanță străină reprezintă o condiție pentru a se putea reține existența stării de recidivă internațională. Considerăm că acest fapt este inacceptabil, întrucât, dacă persoana condamnată nu a consimțit să execute pedeapsa în România, hotărârea de condamnarea din străinătate nu va putea fi recunoscută și, evident, nu va subzista starea de recidivă. Ori, gradul de periculozitate al unui infractor recidivist este ridicat, astfel încât nu ar trebui ca voința sa să aibă vreo relevanță asupra existenței stării de recidivă. Din aceste motive, ca propunere de lege ferenda, considerăm că legiuitorul român ar trebui să renunțe la condiția ca persoana să își fi exprimat acordul ca pedeapsa la care a fost condamnat să fie executată în România, pentru ca hotărârea de condamnarea din străinătate să poate fi recunoscută de o instanță din țara noastră.
nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare care vor fi prezentate ulterior, în cadrul acestei secțiuni. În cazul în care există vreun asemenea impediment, instanța poate dispune recunoașterea numai dacă există convingerea că executarea pedepsei în România ar contribui într-un mod decisiv la reintegrarea socială a persoanei condamnate;
executarea în România a pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii ori măsurii privative de libertate este de natură natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate.
Așa cum rezultă din reglementarea existentă în Legea nr. 302/2004, o hotărâre străină de condamnare poate fi recunoscută de către o instanță română doar dacă persoana condamnată urmează să execute pedeapsa privativă de libertate în România. Așadar, în cazul în care persoana condamnată ar executa o pedeapsă privativă de libertate în afara României, respectiva hotărâre de condamnare nu va putea fi recunoscută de instanțele din România. Având în vedere că recunoașterea hotărârii de condamnare străine este o condiție necesară pentru a reține existența recidivei internaționale, reiese faptul că, atunci când persoana condamnată execută sau a a executat o pedeapsă privativă de libertate în străinătate, nu se va reține existența stării de recidivă. Considerăm că o asemenea situație este inechitabilă, din două puncte de vedere. În primul rând, persoanele care au comis infracțiuni și au fost condamnate doar de instanțe penale din România, vor trebui să suporte tratamentul sancționator mai sever al recidivei. De asemenea, persoanele condamnate în străinătate, dar care execută pedeapsa în țara noastră, pot deveni infractori recidiviști. În al doilea rând, nu vedem o diferență de periculozitate socială între o persoană care execută o condamnare în străinătate și una care execută o condamnare în România, diferență care să justifice reținerea stării de recidivă într-un caz și nereținerea stării de recidivă în celălalt caz. Din aceste motive, credem că este necesară o modificare a legislației, astfel încât să poată fi recunoscută și o hotărâre de condamnare străină, chiar în situația în care persoana condamnată a executat pedeapsa în afara statului român. În cadrul alin. (2) al art. 136 din Legea nr. 302/2004 sunt prevăzute anumite impedimente în recunoașterea unei hotărâri de condamnare pronunțată de către un organ judiciar din străinătate:
recunoașterea și executarea pe teritoriul României a hotărârii judecătorești străine ar fi contrară principiilor fundamentale ale ordinii de drept din statul român;
horărârea judecătorească se referă la infracțiuni de natură politică sau la infracțiuni conexe unor infracțiuni politice ori la infracțiuni militare care nu sunt infracțiuni de drept comun;
pedeapsa a fost aplicată pe temei de rasă, religie, sex, naționalitate, limbă, opinii politice sau ideologice sau datorită apartenenței la un anumit grup social;
persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleași fapte penale. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată și pentru alte fapte penale, instanța poate dispune recunoașterea parțială a acesteia, în cazul în care sunt îndeplinite celelalte condiții;
Acest impediment este normal, având în vedere că, potrivit legislației penale din țara noastră, nu se pot aplica mai multe pedepse principale pentru comiterea aceleiași fapte penale.
persoana condamnată beneficiază în România de imunitate de jurisdicție penală;
pedeapsa aplicată în străinătate vizează o persoană care nu răspunde penal potrivit legii penale din România;
pedeapsa constă într-o măsură ce presupune acordarea de asistență psihiatrică sau medicală care nu poate fi realizată în România sau, după caz, prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în țara noastră, potrivit sistemului naționa juridic sau de sănătate;
persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-și domiciliul într-un alt stat, iar legăturile sale cu statul român sunt nesemnificative;
persoana a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni grave, de natură să alarmeze societatea sau a stabilit relații strânse cu anumite organizații criminale, fapte care dau naștere unor îndoieli cu privire la reintegrarea sa socială în România;
există indicii obiective că hotărârea judecătorească străină a fost dată cu încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale, organul care a dispus condamnarea având în vedere, îndeosebi motive de religie, sex, rasă, origine etnică, cetățenie, orientare sexuală, iar persoana condamnată nu a avut posibilitatea de a contesta această condamnare în fața Curții Europene a Drepturilor Omului sau în fața altor instanțe internaționale.
În cazul în care există vreunul dintre aceste impedimente, instanțele din România nu vor putea să recunoască hotărârea străină de condamnare, cu excepția cazului în care există convingerea că executarea pedepsei în România ar contribui într-un mod decisiv la reintegrarea socială a persoanei condamnate. În această ipoteză, instanțele române pot recunoaște hotărârea străină. Recunoașterea hotărârii de condamnare pronunțată în străinătate se poate realiza în trei moduri, după cum urmează:
recunoașterea la cererea unui stat străin;
recunoașterea pe cale principală, în acest caz instanța de judecată fiind sesizată pentru a pronunța o hotărâre de recunoaștere a hotărârii străine de către condamnat sau de către procuror;
recunoașterea pe cale incidentală, poate fi realizată atunci când există un proces penal în curs de desfășurare, de către procuror, pe parcursul fazei de urmărire penale sau de către instanța de judecată în fața căreia are loc judecata.
Așadar, recidiva internațională este o formă a recidivei care suscită anumite discuții, îndeosebi cu privire la necesitatea recunoașterii hotărârii de condamnare străine pentru a se putea rețtine existența acestei forme a pluralității de infracțiuni. 2. Dubla recidivă
Dubla recidivă desemnează acea situație în care o persoană comite o nouă infracțiune, iar această ultimă infracțiune se află în stare de recidivă postcondamnatorie față de o infracțiune pentru care s-a dispus condamnarea și în stare de recidivă postexecutorie față de o altă infracțiune, pentru care s-a executat deja pedeapsa stabilită de către instanța de judecată. Așadar, o persoană, după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 1 an (P1), care a fost aplicată pentru comiterea unei infracțiuni intenționate sau praeterintenționate (I1), condamnatul săvârșește o nouă infracțiune intenționată sau praeterintenționată (I2) pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii de cel puțin un an. În cursul executării pedepsei stabilite pentru cea de-a doua infracțiune (P2) printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă prin care s-a stabilit pedeapsa închisorii mai mare de un an, persoana respectivă o nouă infracțiune intenționată sau praeterintenționată (I3) pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii de cel puțin un an. Într-o asemenea situație, între infracțiunea a treia și celelalte două condamnări diferite se stabilesc următoarele relații:
între I3 și P1 se va reține existența unei recidive postexecutorii;
între I3 și P2 se va reține existena unei recidive postcondamnatorii.
Sub imperiul vechiului Cod penal, au existat numeroase discuții cu privire la dubla recidivă (plurirecidivă), în jurisprudența instanțelor române existând două orientări diferite. Într-o primă interpretare, instanțele judecătorești au considerat că, atunci când după executarea integrală a unei pedepse privative de libertate, o persoană comite o nouă infracțiune, pentru care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, cu reținerea stării de recidivă postexecutorie, iar în timpul executării celei de-a doua pedepse a săvârșit o a treia infracțiune, care întrunește condițiile legale pentru reținerea stării de recidivă, se va reține doar recidiva postcondamnatorie, prin raportare la utlima condamnare. În motivarea acestei opțiuni s-a arătat că hotărârea definitivă de condamnare, constiuind primul termen al unei recidive, nu mai poate avea aceeași semnificație și pentru faptele săvârșite după pronunțarea celei de-a doua condamnări, întrucât după acest moment, prima condamnare își epuizează caracterul de prim termen al recidivei, care este preluat de condamnarea ulterioară. De asemenea, s-a arătat că atâta timp cât, prin hotărârea de condamnare ulterioară s-a avut în vedere existența pluralității de infracțiuni, sub forma recidivei postexecutorii, precum și gradul de pericol social pe care îl prezintă inculpatul, reținerea din nou a recidivei postexecutorii, alături de recidivia postcondamnatorie, ar fi excesiva, fiind de natură să creeze o dublă agravare a pedepsei, dar ar apărea și ca artificială, întrucât ar crea o legătură nejustificată între ultima infracțiune comisă și prima condmanre. Alte instanțe au considerat că, dimpotrivă, în cazul existenței unei stări de plurirecidivă, trebuie să se rețină că ultima infracțiune a fost comisă atât în stare de recidivă postexecutorie, raportat la prima condamnare, cât și în stare de recidivă postcondamnatorie, prin raportare la cea de-a doua condamnare. În aceste condiții, existând o jurisprudență neunitară în cadrul instanțelor din România, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a sezizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unui recurs în interesul legii. În soluționarea acestei probleme, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru a pronunța un recurs în interesul legii, prin care să se asigure o practică judiciară unitară. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că în situația în care o persoană săvârșește o nouă infracțiune, după ce anterior a fost condamnată la mai multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să se rețină ca acea infracțiune a fost săvârșită atât în condițiile stării de recidivă postcondamnatorie, cât și în cele ale stării de recidivă postexecutorie, ceea ce atrage aplicarea concomitentă a dispozițiilor legale care reglementează cele două forme ale recidivei. Pentru a decide astfel, instanța supremă a remarcat faptul că nu se poate vorbi despre o dublă sancționare pentru aceeași faptă, întrucât, dacă nu s-ar putea reține pentru ultima infracțiune și starea de recidivă postexecutorie, determinată de faptul că prima pedeapsă era deja executată la momentul comiterii celei de-a treia infracțiuni, s-ar crea infractorului o situație mai ușoară decât cea pe care ar fi avut-o dacă nu ar fi comis și infracțiunea care a atras starea de recidivă postcondamnatorie, raportat la cea de-a doua condamnare definitivă. Considerăm că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție este corectă, din cel puțin două puncte de vedere. În primul rând, nu se poate vorbi despre o dublă agravare a făptuitorului, ci se are în vedere faptul că acesta a comis fapta atât în stare de recidivă postexecutorie, prin raportare la prima condamnare, cât și în stare de recidivă postcondamnatorie, ceea ce va atrage aplicarea regimului sancționator specific ambelor forme ale recidivei. Nu se poate spune că prima condamnare, prin faptul că a fost considerată prim termen pentru recidiva postexecutorie existentă la momentul comiterii celei de-a doua infracțiuni, și-ar fi pierdut capacitatea de a fi prim termen și pentru fapte comise, în stare de recidivă. În caz contrar, nu s-ar ține seama de o realitate, aceea că făptuitorul a executat deja o pedeapsă stabilită printr-o hotărâre definitivă. În al doilea rând, dacă s-ar considerat că există doar recidivă postcondamnatorie, inculpatului ar urma să i se aplice un regim sancționator mai blând, care nu ar ține seama de gradul de pericol social pe care îl prezintă acesta. Nu se poate considera că o persoană care a fost condamnată și a executat o pedeapsă privativă de libertată, apoi comite o a doua faptă, pentru care este condamnat, iar în cursul executării celei de-a doua pedepse privative de libertate, comite o nouă infracțiune, ar prezenta același grad de periculozitate ca o persoană care a fost condamnată pentru comiterea unei infracțiuni și, în timp ce se află în executarea acestei pedepse, ar comite o nouă infracțiune. Așa cum se poate observa, în cazul primei persoane avem trei infracțiuni și două condamnări, dintre care una a fost și executată, în timp ce, în cazul celei de-a doua persoane, avem două infracțiuni și o singură condamnare, aceasta fiind în curs de executare. De aceea, considerăm că prima persoană prezintă un grad de pericol social mai ridicat, întrucât nu a învățat nimic din executarea anterioară a pedepsei și nici din cea de-a doua condamnare. Astfel, se justifică aplicarea unui tratament sancționator mai sever pentru prima persoană. În concluzie, în cazul în care ne aflăm în prezența unei duble recidive, persoanei care se află în această ipostază urmează să i se aplice atât tratamentul sancționator corespunzător stării de recidivă postexecutorie, cât și tratamentul sancționator care caracterizează starea de recidivă postcondamnatorie. În ceea ce privește ordinea de aplicare, se consideră că se va da aplicare mai întâi stării de recidivă postexecutorie, iar mai apoi stării de recidivă postcondamnatorie. În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă, atunci când a soluționat recursul în interesul legii despre care am făcut vorbire mai sus. Astfel, prin decizia nr. XVIII/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că urmează să se aplice mai întâi dispozițiile referitoare la recidiva postexecutorie, iar mai apoi se vor aplica dispozițiile referitoare la recidiva postcondamnatorie. Considerăm că această opinie este corectă, având în vedere și modificările care au apărut în regimul sancționator al celor două forme de recidivă, ca urmare a adoptării noului Cod penal. Astfel, mai întâi limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se vor mări cu jumătate, ca mai apoi, pedeapsa obținută să se adauge la restul rămas neexecutat din a doua pedeapsa, la momentul comiterii celei de-a treia infracțiuni. În final, se va scădea ceea ce inculpatul a executat între momentul comiterii celei de-a treia infracțiuni și momentul condamnării definitive pentru această infracțiune, pedeapsa rezultantă urmând a fi executată în continuare. Spre exemplu, în cazul în care X a fost prima dată condamnat la o pedeapsă de 1 an și 6 luni, pe care a executat-o, iar apoi a mai comis o faptă pentru care a fost condamnat la 3 ani de închisoare, iar pe parcursul executării, după ce a executat 6 luni din cea de-a doua condamnare, comite o a treia infracțiune, pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii cuprinsă între 1 și 5 ani, instanța va proceda în următorul fel:
mai întâi, va majora cu jumătate limitele de pedeapsă prevăzute pentru noua infracțiune, astfel încât pedeapsa pentru cea de-a treia infracțiune urmează să fie cuprinsă între 1 an și 6 luni și 7 ani și 6 luni de închisoare (dacă nu se rețin alte cauze de atenuare sau agravare);
apoi, instanța va stabili o pedeapsă între aceste limite, să spunem 4 ani, la 6 luni după momentul comiterii celei de-a treia infracțiuni;
această pedeapsă de 4 ani, urmează să fie adăugată restului de pedeapsă din cea de-a doua condamnare care rămăsese neexecutat la momentul comiterii celei de-a treia infracțiuni, adică 2 ani și 6 luni de închisoare, rezultând o pedeapsă de 6 ani și 6 luni;
în final, se va avea în vedere faptul că între momentul comiterii celei de-a treia infracțiuni și momentul condamnării au trecut 6 luni, în cuprinsul cărora, inculpatul a rămas în arest, astfel încât, în final, condamnatul va mai avea de executat o pedeapsă de 6 ani.
Nu s-ar putea face aplicare mai întâi a dispozițiilor recidivei postcondamnatorii, iar mai apoi a tratamentul sancționator specific recidivei postexecutorii, deoarece într-o asemenea ipoteză s-ar ajunge la aplicarea unei pedepse nelegale. Astfel, dacă am aplica mai întâi dispozițiile recidivei postcondamnatorii, instanța ar trebui să stabilească o pedeapsă cuprinsă între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege, apoi să adauge această pedeapsa la restul rămas neexecutat, după care s-ar majora cu jumătate limitele pedepsei rezultante, urmând ca instanța să aplice o pedeapsă cuprinse între acestea. Într-o asemenea ipoteză, restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, la stabilirea căreia s-a avut în vedere existența stării de recidivă postexecutorie existentă între prima condamnare și cea de-a doua condamnare, s-ar mai agrava încă o dată, ceea ce ar fi nelegal. De asemenea, ar fi și o soluție ilogică, întrucât ar trebui mărite cu jumătate limitele de pedeapsă ale unei pedepse rezultante, iar abia apoi instanța să dispună ce pedeapsă urmează să execute inculpatul.
3. Tratamentul sancționator al recidivei în anumite ipoteze
În cele ce urmează, vom discuta despre anumite ipoteze speciale de aplicare a tratamentului sancționator al recidivei, care au creat numeroase discuții sub imperiul vechii reglementări, atât în doctrina dreptului penal, cât și în practica judiciară.
3.1. Tratamentul sancționator al recidivei atunci când al doilea termen este format dintr-un concurs de infracțiuni
Ipoteza recidivei postcondamnatorii
Sub vechiul Cod penal, au existat ample discuții cu privire la ipoteza în care, al doilea termen al recidivei postcondamantorii este alcătuit dintr-o pluralitate de infracțiuni, comise în concurs. Astel, într-o primă opinie se susținea că, într-o asemenea ipoteză, urmează să se aplice mai întâi tratamentul sancționar specific concursului de infracțiuni, iar apoi se va aplica tratamentul sancționator care caracteriza recidiva postcondamnatorie. Însă, în opinia care era majoritară, se considera că, în cazul în care cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii era compus dintr-un concurs de infracțiuni, se va aplica mai întâi tratamentul sancționator al recidivei postcondamnatorii, iar mai apoi se va aplica tratamentul sancționator specific concursului de infracțiuni. Pentru a pune capăt acestor discuții, legiuitorul român a intervenit, iar în cadrul noului Cod penal, în art. 43 alin. (2) se precizează faptul că, atunci când, înainte ca pedeapsa să fi fost executată ori să fie considerată ca executată, o persoană comite mai multe infracțiuni în concurs, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă, urmează să se aplice mai întâi dispozițiile referitoare la concurs, iar mai apoi cele referitoare la recidiva postcondamnatorie. Este de salutat dorința legiuitorului de a pune capăt oricăror discuții existente în literatura de specialitate și în jurisprudență, prin prevederea expresă a ordinii de aplicare a tratamentelor sancționatorii, în cazul în care cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii constă într-un concurs de infracțiuni. Având în vedere modificările cu privire la regimul sancționator atât în cazul concursului, cât și în cazul recidivei postcondamnatorii, ordinea de valorificare stabilită de legiuitor este una firesască. În caz contrar, dacă s-ar aplica mai întâi regimul sancționator al recividei, ar fi imposibil de aplicat regimul sancționator al concursului de infracțiuni, având în vedere că, după aplicarea tratamentului sancționator al recidivei postcondamnatorii am avea o pedeapsă rezultantă (așadar o singură pedepasă), care nu mai poate fi contopită potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni. Potrivit noului Cod penal, atunci când, după condamnarea definitvă pentru comiterea unei infracțiuni, condamnatul mai comite încă două infracțiuni și sunt îndeplinite condițiile pentru reținerea stării de recidivă, instanța urmează să contopească mai întâi pedepsele pe care le va stabili pentru infracțiunile ulterioare, potrivit regulilor de la concurs, iar pedeapsa rezultantă se va aplica în tot la restul rămas neexecutat din prima condamnare. Să luăm un exemplu concret. X, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa de 2 ani și mai înainte de a începe executarea pedepsei, comite două infracțiuni de furt, în concurs. Având în vedere faptul că, pedeapsa pentru furt este cuprinsă între 6 luni și 3 ani, să presupunem că instanța stabilește o pedeapsă de un an pentru fiecare infracțiune de furt. În această ipoteză, instanța va contopi pedepsele potrivit regulilor de la concurs, rezultând o pedeapsă de 1 an și 4 luni, iar mai apoi va adăuga această pedeapsă la pedeapsa stabilită prin prima hotărâre de condamnare. În final, condamnatul va trebui să execute o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 4 luni.
Ipoteza recidivei postexecutorii
În ceea ce privește ipoteza în care, după executarea unei pedepse privative de libertate, mai mare de un an, persoana respecitvă comite două sau mai multe infracțiuni, în concurs, literatura de specialitate, cel puțin cea consacrată noii reglementări penale fundamnetale, este unanimă în a accepta ordinea în care se aplică regimul sancționator. Astfel, în cazul în care cel de-al doilea termen al recidivei postexecutorii este compus dintr-un concurs de infracțiuni, se va aplica mai întâi regimul sancționator al recidivei postexecutorii, iar mai apoi regimul sancționator care caracterizează concursul de infracțiuni. Spre exemplu, dacă A, după ce a executat o pedeapsă de 2 ani de închisoare, comite două noi infracțiuni, în concurs și în stare de recidivă postexecutorie, pentru care legea penală prevede o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între 2 și 7 ani, individualizarea pedepsei urmează să se facă în următorul fel:
mai întâi, instanța va avea în vedere tratamentul sancționator de la recidiva postcondamnatorie, astfel încât limitele de pedeapsă se vor mări cu ½, instanța urmând să stabilească o pedeapsă cuprinsă între 3 ani și 10 ani și 6 luni;
să presupunem că instanța va stabili pentru ambele infracțiuni o pedeapsă de 6 ani;
după ce stabilește pedepsele pentru cele două infracțiuni, instanța va face aplicarea dispozițiilor privind regimul sancționator al concursului de infracțiuni astfel: 6 ani (pedeapsa cea mai grea)+ (1/3×6)= 6+2= 8 ani;
astfel, în final, inculpatul urmează să execute o pedeapsă de 8 ani de închisoare.
Așa cum putem observa, în cazul în care cel de-al doilea termen al recidivei este un concurs de infracțiuni, nu există, deocamdată, discuții în doctrina dreptului penal cu privire la ordinea de valorificare a acestor două cauze de agravare a pedepsei. Sperăm că acestea nu vor apărea nici în continuare, iar practica judiciară va fi unitară în a aplica corect tratamentul sancționator al recidivei postexecutorii și regimul sancționator al concursului, având în vedere că, spre deosebire de cazul recidivei postcondamnatorii, nu există o dispoziție legală expresă care să prevadă această ordine. Singurele posibile discuții ar putea să apară doar datorită faptului că, în cadrul art. 79 alin. (2) C. pen. , se prevede că atunci când există un concurs între cauzele de agravare ale pedepsei, acestea se vor aplica după cum urmeză: circumstanțele agravante, infracțiunea continuată, concursul de infracțiuni și recidiva. Așadar, legiuitorul arată că recidiva ar urma să fie valorificată după concurs. Cu toate acestea, așa cum arată domnul profesor Streteanu, în cadrul unei conferința cu privire la noul Cod penal, care a fost și membru al comisiei de redactare a noului Cod penal, precum și a legii de punere în aplicare, membrii comisiei, atunci când au prevăzut această ordine, au omis recidiva postexecutorie și au avut în vedere doar recidiva postcondamnatorie. Cu toate acestea, domnul profesor spune că, în situația în care cel de-al doilea termen al recidivei postexecutorii este alcătuit dintr-un concurs de infracțiuni, urmează să se aplice mai întâi tratamentul sancționator specific recidivei postexecutorii, iar mai apoi tratamentul sancționator ce caracterizează concursul de infracțiuni.
3.2. Tratamentul sancționator aplicabil atunci când se comit infracțiuni noi în stare de evadare
Atunci când condamnatul se află în executarea unei pedepse privative de libertăți și comite infracțiunea de evadare, fiind îndeplinite condițiile pentru ca prima condamnare să reprezinte primul termen al recidivei, infracțiunea de evadare urmează să se rețină ca fiind comisă în stare de recidivă postcondamnatorie. Potrivit art. 285 alin. (4), atunci când condamnatul evadează din executarea unei pedepse, pedeapsă ce se aplică pentru infracțiunea de evadare urmează să fie aplicată restului din prima pedeapsă rămas neexecutat. Ca urmare a modificării tratatementului sancționator aplicabil în cazul recidivei postcondamnatorii, nu mai există o diferență a tratamentului sancționator între situația în care este comisă o infracțiune de evadare în stare de recidivă și tratamentul sancționator aplicabil atunci când este comisă orice altă infracțiune în stare de recidivă, așa cum se întâmpla sub imperiul fostului Cod penal. Așadar, în cazul comiterii unei infracțiuni de evadare din executarea unei pedepse privative de libertate, urmează să fie aplicat sistemul cumului aritmetic, între pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de evadare și restul rămas neexecutat din prima condamnare. În schimb, dacă prima condamnare nu îndeplinește condițiile pentru a fi reținută starea de recidivă, ci este posibil să se rețină existența unei pluralități intermediare. Într-o asemenea situație, se va aplica tot tratamentul sancționator prevăzut de art. 285 alin. (4) C. pen. , care instituie o derogare de la tratamentul sancționator specific pluralității intermediare. Dispozițiile speciale ale aplicării tratamentului sancționator, prevăzute în prezent de art. 285 alin. (4), se aplică doar în cazul în care o persoană evadează după momentul condamnării. În situația în care o persoană evadează din starea legală de reținere sau de arest preventiv, infracțiunea de evadare va intra în concurs cu infracțiunea pentru care respectiva persoană era reținută sau arestată preventiv. Această opinie a fost adoptată atât de literatura de specialitate existentă anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, dar și de literatura de specialitate apărută după intrarea în vigoare a noului Cod penal. O situație aparte apare în cazul în care infractorul comite infracțiunea de evadare prin aceea că, deși hotărârea sa de condamnare a rămas definitivă, acesta nu s-a prezentat în termenul legal la locul de deținere. Așadar, în acest caz, avem o condamnare definitivă, care nu a fost însă pusă în executare, întrucât condamnatul se sutrage. Suntem doar parțial de acord cu această decizie a instanței supreme. Într-adevăr, întrucât condamnatul nu se afla încă în executarea pedepsei, nu se vor putea aplica dispozițiile speciale ale art. 285 alin. (4) Cod penal. Însă, având în vedere că, la momentul evadării din starea de arest preventiv, persoana era deja condamnată definitiv, considerăm că sunt incidente dispozițiile privind recidiva sau pluralitatea intermediară, după cum prima condamnare îndeplinește sau nu condițiile necesare pentru a se putea reține starea de recidivă, iar nu existența unui concurs de infracțiuni. Noul Cod penal nu mai prezintă expres tratamentul sancționator aplicabil în cazul în care, în stare de evadare, condamnatul comite una sau mai multe infracțiuni. Într-o asemenea ipoteză, ne aflăm tot în prezența unei stări de recidivă postcondamnatorie, bineînțeles, dacă sunt îndeplinite de prima condamnare condițiile pentru a reprezenta primul termen al recidivei postconamnatorii, în caz contrar, urmând a se reține existența unei pluralități intermediare. Întrucât nu se prevede un regim sancționator special, considerăm că într-o asemenea situație urmează să se aplice regulile prevăzute în cazul în care cel de-al doilea termen al recidivei este format dintr-un concurs de infracțiuni. Astfel, prima dată se vor contopi pedepsele stabilite pentru infracțiunea de evadare și infracțiunea comisă în stare de evadare, potrivit regimului sancționator specific concursului de infracțiuni, după care, pedepsa astfel stabilită, va fi aplicată restului rămas neexecutat din prima condamnare.
3.3. Comiterea unei noi infracțiuni în stare de liberare condiționată
Sub imperiul vechiului Cod penal, în cazul în care persoana condamnată și liberată condiționat comitea o nouă infracțiune pe parcursul liberării condiționate, de regulă, instanța avea opțiunea de a dispune sau nu revocarea libertății condiționate, revocarea fiind obligatorie doar în cazul comiterii anumitor infracțiuni. Într-o asemenea situație, se considera că exista o recidivă specială, întrucât nu se aplica tratamentul sancționator specific recidivei postcondamnatorii, ci se aplica un tratament sancționator special. În noul Cod penal, legiuitorul și-a modificat opțiunea. Astfel, potrivit art. 104 alin. (2) C. pen. , în cazul în care după acordarea libertății condiționate, persoana condamnată comite o nouă infracțiune, care este descoperită pe parcursul termenului de supraveghere și pentru care se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii, se va dispune revocarea liberării condiționate. În acest caz, urmează să se aplice fie dispozițiile de la recidiva postcondamnatorie, fie dispozițiile de la pluralitatea intermediară. Așadar, în noul Cod penal, se va dispune în mod obligatoriu revocarea liberării condiționate, dacă se comite o nouă infracțiune care este descoperită pe parcursul termnului de supraveghere și se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii. În Codul penal actual se va aplica tratamentul sancționator specific recidivei postcondamnatorii, astfel încât ne vom afla în cazul unei recidive postcondamnatorii obișnuite, iar nu în cazul unei recidive postcondamnatorii speciale. În cazul în care sunt îndeplinite condițiile recidivei postcondamnatorii, se va dispune contopirea pedepselor, cumulându-se aritmetic pedeapsa nou aplicată cu restul rămas neexecutat la data dispunerii liberării condiționate, fără a se ține cont de de partea executată ca urmare a muncii prestate. Pedeapsa astfel stabilită nu va putea face obiectul suspendării sub supraveghere, urmând a fi executată numai în regim de detenție.
3.4. Comiterea unei infracțiuni în termenul de încercare al grațierii
Revocarea grațierii este posibilă doar în cazul revocării condiționate, întrucât, în cazul grațierii necondiționate, efectul acesteia se produce de la momentul actului de grațiere, iar nu după parcurgerea unui anumit interval de timp. În cazul în care o persoană condamnată comite o nouă infracțiune pe parcursului termenului de încercare a grațierii condiționate, și sunt îndeplinite condițiile recividei, se va reține existența stării de recidivă postcondamnatorii. În literatura de specialitate s-a arătat că termenul de încercare al grațierii condiționate prevăzut în actul de acordare a grațierii, în cazul în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, cu aplicarea dispozițiilor privind grațierea condiționată, însă ulterior a exercitat o cale extraordinară de atac care a fost admisă, pronuntându-se tot o hotărâre de condamnare, va începe să curgă de la momentul noii hotărâri definitive. Această soluție este normală, întrucât, prin admiterea căii extraordinare de atac, vechea hotărâre este desființată, astfel încât termenul de încercare va curge din momentul pronunțării noii hotărâri definitive. În ceea ce privește tratamentul sancționator aplicabil în acest caz, în literatura de specialitate apărută după intrarea în vigoare a noului Cod penal se arată că se va aplica tratamentul sancționator specific recidivei postcondamnatorii. Considerăm și noi că, atâta timp cât nu se prevede un regim sancționator special, derogator de la regimul general de sancționare în caz de recidivă, urmează să se aplice acesta din urmă.
4. Recidiva și pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice
4.1. Recidiva în cazul persoanei juridice
În ceea ce privește recidiva în cazul persoanei juridice, cu privire la condițiile de existență, nu există deosebiri între actuala reglementare și vechea reglementare. Aceasta întrucât, și sub imperiul vechiului Cod penal, era reglementată doar recidiva mare, iar pedeapsa principală care poate fi aplicată persoane este aceeași, și anume amenda penală. Conform art. 146 alin. (1) C. pen. , există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție sau cu intenție depășită. Ca și în cazul persoanei fizice, există două forme ale recidivei: recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie. Recidiva postcondamnatorie există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa amenzii penale (fără a interesa cuantumul acesteia) pentru comiterea unei infracțiuni intenționate sau praeterintenționate, persoana juridică comite o nouă infracțiune cu intenție sau intenție depășită, mai înainte ca amenda pentru prima infracțiune să fi fost executată ori considerată ca fiind executată. În schimb, atunci când, după , după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa amenzii penale (fără a interesa cuantumul acesteia) pentru comiterea unei infracțiuni intenționate sau praeterintenționate, persoana juridică comite o nouă infracțiune cu intenție sau intenție depășită, după momentul în care amenda aplicată pentru infracțiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată, dar mai înainte de a fi intervenit reabilitarea, urmează să fie reținută starea de recidivă postexecutorie. Ca și în cazul persoanei fizice, și în cazul persoanei juridice, condamnările prevăzute în cadrul art. 42 C. pen. nu vor atrage starea de recidivă. Astfel, nu vor atrage starea de recidivă infracțiunile comise din culpă, cele pentru care a intervenit amnistia postcondamnatorie sau infracțiunile care a fost ulterior dezincriminarea. De asemenea, pentru existența recidivei nu se va ține cont de infracțiunile pentru care a intervenit reabilitarea. Având în vedere faptul că, în cazul infracțiunilor comise de persoanele juridice poate interveni numai reabilitarea de drept, iar reabilitarea de drept intervine în momentul împlinirii termenului de reabilitare, în cazul infracțiunilor comise de persoanele juridice nu se face referire și la infracțiunile pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare. Modificări față de Codul penal de la 1968 există în ceea ce privește regimul sancționator. În ceea ce privește regimul sancționator al recidivei postcondamnatorii, există deosebiri față de regimul sancționator al recidivei postcondamnatorii din cazul persoanei fizice. În cazul recidivei postcondamnatorii, limitele prevăzute de lege se vor majora cu jumătate. Cu jumătate se vor majora zilele-amendă, iar nu cuantumul unei zile-amendă. Pedeapsa astfel stabilită se va adăuga, în totalitate, la amenda neexecutată sau la restul rămas neexecutat d in amenda aplicată pentru prima infracțiune. În ipoteza recidivei postexecutorii, limitele prevăzute de lege, ale zilelor-amendă, se vor majora cu jumătate, instanța urmând să aplice o sancțiune având în vedere limitele astfel majorate. Atunci când al doilea termen al recidivei este compus din două sau mai multe infracțiuni, în cazul persoanei juridice legiuitorul nu a prevăzut cum se vor aplica dispozițiilor celor două forme ale pluralității de infracțiune. Într-un asemenea caz, unii autori consideră că, în cazul recidivei postcondamnatorii, prima dată se vor majora cu jumătate limitele de pedeapsă, apoi se vor contopi pedepsele conform regulilor de la concurs, ca în final, pedeapsa astfel obținută să fie adăugată în totalitate la restul rămas neexecutat. Această soluție o considerăm corectă, fiind singura posibilitate de aplicare corectă a sistemul sancționator al recidivei postcondamnatorii existent în cazul persoanei juridice. În cazul recidivei postexecutorii, având în vedere că regimul sancționator este același ca și în cazul persoanei fizice, urmează să se aplice aceleași reguli. Astfel, urmează să se aplice mai întâi regimul sancționator specific recidivei, după care se vor contopi pedepsele potrivit regulilor de la concurs.
O problemă delicată e cea în care o persoană juridică condamnată pentru comiterea unei infracțiuni se transformă ulterior, prin divizare, fuziune, absorbție etc, iar noua persoana juridică comite din nou o infracțiune. Pentru aceaste probleme, legiuitorul a ales să prevadă în mod expres soluțiile ce urmează a fi dispuse. Astfel, conform art. 151 C. pen. , în asemenea cazuri, răspunderea penală urmează să fie angajată:
în sarcina persoanei juridice care a fost creată prin fuziune;
în sarcina persoanei juridice absorbante;
în sarcina persoanelor juridice create ca urmare a divizării.
Această opțiune a legiuitorului este criticată uneori în literatura de specialitate, fiind invocate și exemple din legislația altor state, precum cele din Franța, unde persoanele juridice nou create nu preiau și sancțiunile penale ale persoanei juridice anterioare. În opinia noastră, având în vedere specificul transformărilor persoanelor juridice din cadrul statului român, considerăm că această opțiune a legiuitorului român este una de apreciat, care va reduce apetitul infracțional al anumitor persoane juridice.
4.2. Pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice
Pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice există atunci când, după rămânerea definitivă a unei condamnări, persoana juridică comite o nouă infracțiune, înainte de executarea în integralitate a pedepsei amenzii și nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se reține existența recidivei postcondamnatorii. Spre exemplu, în cazul în care, după comiterea unei infracțiuni din culpă, pentru care a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare, persoana juridică comite o nouă infracțiune, cele două urmează a fi reținute în stare de pluralitate intermediară. Conform art. 147 alin. (1) C. pen. , în cazul persoanei juridice urmează să se aplice același tratament sancționator ca și în cazul pluralității intermediare existente în cazul persoanei fizice. Astfel, urmează să se aplice tratamentul sancționator care caracterizează concursul de infracțiuni.
5. Regimul pedepselor accesorii, a celor complementare și a măsurilor de siguranță în cazul pluralității de infracțiuni
5.1. Situația recidivei
Regimul pedepselor accesorii, a celor complementare și a măsurilor de siguranță, în cazul recidivei și a pluralității intermediare urmează, în mare parte, același regim ca și în cazul concursului de infracțiuni, întrucât art. 45 C. pen. prezintă regimul general al acestora, aplicabil în cazul tuturor formelor de pluralitate de infracțiune. Cu toate acestea, există anumite derogări de la dispozițiile aplicabile în cadrul concursului de infracțiuni.
A. Pedepsele complementare
În cazul în care, pentru infracțiunile care alcătuiesc recidiva, se aplică o singură pedeapsă complementară, aceasta se va aplica pe lângă pedeapsa principală stabilită pentru existența stării de recidivă. Această ipoteză nu prezintă dificultăți de aplicare. Atunci când se stabilesc mai multe pedepse complementare pe lângă pedepsele principale, dacă acestea sunt de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu un conținut diferit, se vor aplica, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, toate pedepsele complementare stabilite. Spre exemplu, dacă față de o persoană care a comis două infracțiuni în stare de recidivă, pentru una dintre pedepsele principale s-a dispus și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, iar pe lângă cealaltă pedeapsă principală s-a dispus aplicarea pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare, pe lângă pedeapsa principală, instanța va dispune aplicarea ambelor pedepse complementare. De asemenea, dacă se dispune de mai multe ori, ca pedeapsă complementară, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, însă sunt interzise drepturi diferite (spre exemplu, se interzice dreptul de a alege, dreptul de a fi ales și dreptul de a părăsi teritoriul României), se vor interzice toate aceste drepturi. În ipoteza în care se aplică mai multe pedepse complementare, de aceeași natură și cu același conținut, în caz de recidivă, restul rămas neexecutat din prima pedeapsă complementară se adaugă, în totalitate, la pedeapsa complementară nou aplicată. Legiuitorul reglementează expres doar situația în care s-a început executarea uneia dintre pedepsele complementare, fără a se face vorbire de situația în care nu s-a început executarea niciuneia dintre pedepsele complementare. Deși nu se prevede expres, în literatura de specialitate se spune că și în această situație se vor cumula aritmetic pedepsele complementare. Spre exemplu, dacă s-a aplicat pedeapsa complementară a unor drepturi, respectiv dreptul de a fi curator, pentru o durată de 2 ani, iar ulterior, până să se înceapă executarea pedepsei complementare, iar ca urmare a comiterii unei noi infracțiuni, în stare de recidivă, instanța aplică pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respecit a dreptului de a fi curator, pentru o durată de 3 ani, în final, condamnatul va trebui să execute pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi curator pentru o durată totală de 5 ani. Trebuie avut în vedere faptul că, și în cazul pedepselor complementare trebuie respectat principiul legalității sancțiunilor, astfel încât, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu se va putea dispune pentru o durată mai mare de 5 ani, indiferent de numărul de pedepse complementare de aceeași natură și cu același conținut se aplică.
B. Pedepsele accesorii
Ca urmare a adoptării noului Cod penal, legiuitorul a creat o strânsă legătură între pedepsele complementare și cele accesorii. Cu privire la pedepsele accesorii, ca urmare a adoptării noului Cod penal, s-au creat anumite discuții în literatura de specialitate, cu privire la obligativitatea aplicării acestora. Într-o primă opinie, în cazul în care pedeapsa principală este închisoarea, aplicarea pedepsei accesorii este obligatorie sau facultativă. Se argumentează prin faptul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 NCP se poate dispune ca pedeapsă accesorie doar dacă a fost aplicată ca pedeapsă complementară. Ori, din moment ce aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi are caracter obligatoriu sau facultativ și pedeapsa accesorie ar avea un caracter obligatoriu sau facultativ. Conform unei alte opinii, pedeapsa accesorie are întotdeauna caracter obligatoriu. Autorul își argumentează opinia prin intermediul prevederilor art. 54 C. pen. , potrivit căruia aplicarea pedepsei accesoriu ar avea un caracter obligatoriu în toate cazurile. Această opinie pare a fi împărtășită și de către un alt autor, care spune că pedeapsa accesorie derivă din pedeapsa principală, urmând a fi interzise de drept exercitarea anumitor drepturi, fără a fi nevoie de intervenția instanței de judecată, această interdicție fiind doar constată, iar nu dispusă de către instanță. Noi considerăm că prima opinie este cea corectă, având în vedere și dispozițiile art. 65 alin. (1) C. pen. , care prevede că instanța va dispune, cu titlu de pedeapsă accesorie, interzicerea acelor drepturi care au fost interzise și ca pedeapsă complementară, cu excepția interdicției dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, care poate fi dispusă doar cu titlu de pedeapsă complementară. Ori, dacă instanța nu a dispus interzicerea unor drepturi, ca pedeapsă complementară, nu vedem cum ar putea dispune interzicerea unor drepturi cu titlu de pedepasă accesorie. Codul penal prevede o derogare expresă de la faptul că drepturile care sunt interzise ca pedeapsă complementară urmează a face și obiectul pedepsei accesorii, și anume în cazul detențiunii pe viață, caz în care nu sunt stabilite pedepse complementare. De regulă, durata pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi are aceeași durată ca și pedeapasa principală. Totuși, există anumite ipoteze în care duratele celor două pedepse nu coincid. Spre exemplu, în ipoteza în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei principale, pedeapsa accesorie este considerată ca fiind în curs de executare. De asemenea, în caz de liberare condiționată, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul urmează să execute pedeapsa accesorie. În ceea ce privește aplicarea pedepselor accesorii, în cazul recidivei, Codul penal, în cadrul art. 45 alin. (5) prevede că se va urma regimul de la pedepsele complementare. Astfel, dacă se aplică o singură pedeapsă accesorie, urmează să fie executată doar aceasta. În cazul în care se aplică două sau mai multe pedepse accesorii de aceeași natură, dar care au un conținut diferit, urmează să fie executate toate. În sfârșit, în situația în care se aplică două sau mai multe pedepse accesorii, de aceeași natură și care au același conținut, având în vedere că durata pedepsele accesorii se execută până în momentul executării sau considerării ca executate a pedepsei principale, cele două urmează să se cumuleze, urmând a fi executate pe perioada pentru care se va executa rezultanta pedepselor principale.
C. Măsurile de siguranță
În ceea ce privește măsurile de siguranță, noua reglementare nu inovează față de cea veche. În noul Cod penal, modul de aplicare al măsurilor de siguranță este reglementat în cadrul art. 45 alin. (6) și (7). Pentru a putea face aplicarea acestor dispoziții, este necesar ca pe lângă pedepsele principale să fi fost dispusă și luarea a cel puțin două măsuri de siguranță. În cazul în care s-a dispus luarea unei singure măsuri de siguranță, aceasta urmează a fi aplicată alături de pedeapsa principală. Atunci când sunt aplicate mai multe măsuri de siguranță, de natură diferită sau de aceeași natură, însă care au un conținut diferit, urmează a fi aplicate toate măsurile de siguranță astfel dispuse. Spre exemplu, în cazul în care, față de un inculpat s-a dispus măsura de siguranță a interzicerii ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii în două situații, însă au fost interzise funcții sau profesii distincte, va fi interzisă exercitarea tuturor acelor profesii sau ocupararea tuturor acelor funcții. În situația în care se dispune aplicarea mai multor măsuri de siguranță, care au aceeași natură și același conținut, dar pe durate diferite de timp, potrivit art. 45 alin. (7), urmează să fie executată măsura cu durata cea mai mare. Considerăm că această formulare lasă de dorit, având în vedere că nu există o durată pentru care se dispune luarea unei anumite măsuri de siguranță, iar aceasta va durata până la înlăturarea stării de pericol care a determinarea luarea acesteia. Așadar, urmează să fie executată una dintre măsurile de aceeași natură și același conținut, durata lor fiind aceeași. De la această din urmă regulă, conform căreia, în ipoteza măsurile de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, se va aplica doar una din ele, legiuitorul a derogat în mod expres. Astfel, se prevede faptul că, în cazul măsurii de siguranță a confiscării speciale (art. 112 C. pen.), dacă s-au dispus mai multe astfel de măsuri, acestea se vor cumula, urmând a fi supuse confiscării speciale toate bunurile. Această derogare este normală, întrucât măsura confiscării speciale s-a dispus pentru comiterea unor infracțiuni diferite, bunurile care fac obiectul confiscării speciale fiind diferite, iar deținerea lor în continuare creează o stare de pericol.
5.2. Situația pluralității intermediare
În mare parte, regimul pedepselor complementare, a pedepselor accesorii și a măsurilor de siguranță este același ca și în cazul recidivei. Totuși, există mici diferențe între regimul acestora în cazul celor două forme ale pluralității de infracțiuni. În ceea ce privește pedepsele complementare, dacă s-a aplicat o singură pedeapsă complementară, aceasta urmează urmează a fi aplicată pe lângă pedeapsa rezultantă. Atunci când se aplică două sau mai multe pedepse complementare, de natură diferită sau chiar de aceeași natură, însă cu un conținut diferit, acestea urmează a fi aplicate toate pe lângă pedeapsa rezultantă. Diferența față de ipoteza recidivei apare în cazul în care se aplică mai multe pedepse complementare de aceeași natură și același conținut. Astfel, în cazul pluralității intermediare, așa cum dispune art. 45 alin. 3 lit. a) teza a II-a C. pen. , în cazul în care se aplică două sau mai multe pedepse complementare, care au aceeași natură și același conținut, urmează a fi aplicată cea mai grea dintre acestea. În ceea ce privește pedespele accesorii, acestea au același regim ca în cazul pedepselor complementare aplicate în caz de pluralitate intermediară. De asemenea, în ceea ce privește măsurile de siguranță, acestea urmează exact același regim ca și în cazul recidivei, fapt pentru care nu are niciun rost să mai insistăm asupra lor, fiind deja prezentate atunci când am discutat despre măsurile de siguranță în caz de recidivă.
5.3. Regimul pedepselor complementare și a măsurilor de siguranță în cazul pluralității de infracțiune comisă de persoana juridică
Indiferent de forma recidivei, în cazul persoanei juridice, urmează a fi aplicate dispozițiile art. 147 alin. (2) C. pen. În cazul persoanei juridice urmează să fie aplicate anumite pedepse complementare, ce sunt diferite față de pedepsele complementare aplicabile în cazul persoanei juridice. Astfel, potrivit art. 136 alin. (3), pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt: dizvolvarea, suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achizii publice pe o durată de la 1 an la 3 ani, plasarea sub supraveghere judiciară și afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare. Dacă se dispune aplicare unei singure pedepse complementare, această pedeapsă urmează a fi aplicată pe lângă pedeapsa rezultantă a amenzii. Atunci când se aplică mai multe pedepse complementare dar de natură diferită, cu excepția dizolvării, acestea se vor cumula, urmând a fi executate toate. Excepția prevăzută de legiuitor este normală, întrucât, atunci când se dispune dizolvarea persoanei juridice, existența acesteia va înceta, astfel încât nu se pot aplica pedepse unei persoane juridice care nu e în ființă. De asemenea, pedepsele complementare se cumulează și în ipoteza în care se aplică pedepse complementare care au aceeași natură, însă au un conținut diferit. În schimb, dacă pedepsele complementare au aceeași natură și același conținut, urmează să fie aplicată cea care are durata cea mai mare, aceasta fiind considerată cea mai grea pedeapsă complementară dintre cele aplicate. Cu privire la măsurile de siguranță, se urmează același tratament ca și în cazul persoanei fizice. Astfel, în cazul în care s-a dispus luarea unei singure măsuri de siguranță, aceasta urmează a fi aplicată alături de pedeapsa principală. Atunci când sunt aplicate mai multe măsuri de siguranță, de natură diferită sau chiar de aceeași natură, însă care au un conținut diferit, urmează a fi aplicate toate măsurile de siguranță astfel dispuse. În situația în care se dispune aplicarea mai multor măsuri de siguranță, care au aceeași natură și același conținut, așa cum arătam și în cazul persoanei fizice, urmează să fie aplicată una dintre acestea, fiecare fiind la fel de grea. Dacă se dispune aplicarea mai multor măsuri de siguranță a confiscării speciale, acestea se vor cumula, urmând să fie confiscate toate bunuri față de care s-a dispus luarea acestei măsuri speciale. Dispozițiile din materia aplicării pedepselor complementare și a măsurilor de siguranță existente în ceea ce privește recidiva comisă de persoana juridică se vor aplica, întru-totul și în cazul pluralității intermediare de infracțiuni comisă de către persoanele juridice.
6. Descoperirea ulterioară a stării de pluralitate
Este posibil ca după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare să se descopere faptul că, la momentul comiterii noii infracțiuni ce a atras condamnarea, persoana condamnată era recidivist, însă starea de recividă nefiind cunoscută, nu a atras aplicarea tratamentului sancționator specific recidivei. Într-o asemenea ipoteză, instanța are posibilibilitatea de a recalcula pedepasa și de a aplica corespunzător tratamentul sancționator al recidivei, nefiind permis un tratament discriminatoriu față de infractori care sunt recidiviști, pentru simplul motiv că, în cazul unora era cunoscută starea de recidivă, la momentul condamnării, iar în cazul altora aceast fapt nu era cunoscut. Astfel, potrivit art. 43 alin. (6), într-o asemenea ipoteză, instanța va reindividualiza pedeapsa. Pentru a fi posibilă recalcuarea pedepsei stabilite inițial, este necesar să fie îndeplinite o serie de condiții:
starea de recidivă să fie descoperită ulterior
Se va putea dispune recalcularea pedepsei doar în situația în care instanța, la momentul pronunțării condamnării, nu a putut cunoaște existența stării de recidivă, întrucât nu existau informații la dosarul cauzei din care să rezulte faptul că, inculpatul mai fusese anterior condamnat definitiv pentru comiterea unei alte infracțiuni, condamnare ce îndeplinește condițiile pentru a reprezenta primul termen al recidivei. În cazul în care, la dosarul cauzei existau probe din care să reiasă existența stării de recidivă, însă instanța a ignorat acest fapt sau, din eroare, a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se reține existența stării de recidivă, nu se va putea aplica recalucalrea pedepsei în condițiile prevăzute de art. 43 alin. (6) C. pen. Într-o asemenea situație, pentru reindividualizarea pedepsei, vor putea fi exercitate căile extraordinare de atac. Considerăm că, într-o asemenea situație, va putea fi exercitat doar calea de atac extraordinară a recursului în casație, pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen. , care este incident atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, în condițiile speciale prevăzute pentru exercitarea acestei căi de atac.
descoperirea stării de recidivă să aibă loc ulterior momentului rămânierii definitive a hotărârii de condamnare și până la momentul executării în totalitate a pedepsei stabilite ori considerării ca fiind executată
Momentul în care hotărârea de condamnare devine definitivă este stabilit de dispozițiile art. 550-552 C. pr. pen. De asemenea, existența stării de recidivă, pentru a putea fi recalculată pedeapsa, trebuie să se realize anterior momentului executării pedepsei ori considerării ca executată a acesteia, ca urmare a grațierii sau prescrierii executării pedepsei la stabilirea căreia nu s-a avut în vedere existența stării de recidivă. Având în vedere dispozițiile imperative ale legii penale, în cazul în care starea de recidivă nu este descoperită în acest interval, ci abia după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei, nu se mai putea dispune recalcularea pedepsei, potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (6) C. pen. Într-o asemenea ipoteză, condamnatul va executa doar pedeapsa stabilită fără a fi avută în vedere starea de recidivă. În cazul în care se va descoperi ulterior existența stării de recidivă, instanța de judecată urmează să recalculeze pedeapsa rezultantă, având în vedere, după caz, tratamentul sancționator al recidivei postcondamnatorii sau pe cel al recidivei postexecutorii. Potrivit art. 43 alin. (7), se va proceda la recalcularea pedepsei, prin aplicarea dispozițiilor privitoare la starea de recidivă, și în cazul în care se dispune comutarea pedepsei cu detențiunea pe viață în pedeapsa închisorii, în condițiile legii. În acest caz, potrivit art. 59 C. pen., perioada de timp executată ca detențiune, se va considera ca parte executată din pedeapsa închisorii. În cazul neaplicării dispozițiilor recidivei, întrucât persoana judecată fusese condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață, existența stării de recidivă era cunoscută la momentul aplicării pedepsei, însă nu s-a mai făcut aplicarea tratamentului sancționator specific recidivei tocmai datorită condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață. În ipoteza comutării detențiunii pe viață în pedeapsa închisorii, urmează a fi reținută starea de recidivă, întrucât acest fapt prezintă importanță în ceea ce privește executarea pedepsei ori cu privire la intervenția unor acte de clemență (amnistie, grațiere).
7. Aplicarea legii penale mai favorabile
Așa cum se preconiza, intrarea în vigoare a unui nou Cod penal, urma să producă numeroase discuții cu privire la aplicarea în timp a legii penale. Instituția pluralității de infracțiuni nu a scăpat de aceste discuții, recidiva, spre exemplu, fiind considerată ca reprezentând o instituție de drept penal autornomă. Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, dar și după acest moment, au fost numeroși autori care au susținut faptul că, legea penală mai favorabilă urmează să se aplice nu global, ci avându-se în vedere instituțiile autonome. Cu toate acestea, au existat și autori care au susținut că legea penală mai favorabilă ar trebui să se aplice global, întrucât, în cazul în care s-ar aplica pe instituții autonome, s-ar crea o lex tertia. Tocmai pentru a pune capăt discuțiilor din literatura de specialitate și pentru a avea o practică judiciară unitară, Înalta Curte de Casație și Justiție, a decis, printr-o hotărâre prealabilă, faptul că, în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă. Astfel, legea penală mai favorabilă urma să se determine în două etape: într-o primă etapă, urma să se determine legea penală mai blândă prin raportare la pedeapsa prevăzută pentru faptă, iar mai apoi urma să se determine legea penală mai favorabilă, prin raportare la instituția prescripției răspunderii penale. Așadar, având decizia de interpretare a art. 5 din Codul penal, pronunțată de instanța supremă, instanțele urmau să aplice legea penală mai favorabilă pe instituții autonome. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a României, fiind sesizată cu o excepție de neconstituționalitate, a statuat faptul că, dispozițiile art. 5 din Codul penal vor fi constituționale doar în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive pentru a stabilit care lege penală este mai favorabilă și urmează să se aplice. Așadar, ca urmare a interpretării oferite de Curtea Constituțională, legea penală mai favorabilă urma să se aplice global, iar nu pe instituții autonome. Trebuie să subliniem două aspecte. În primul rând, considerăm că instanța de contencios administrativ, prin decizia nr. 265/2014, și-a depăși atribuțiile. Curtea Constituțională ar trebui să joace rolul unui legiuitor negativ. Ori, în cazul de față, este evident faptul că aceasta a oferit o interpretare a dispozițiilor art. 5 din Codul penal, ceea ce nu intră în compența unei curți constituționale. Însă, așa cum vedem tot mai des, instanța de contencios constituțional, joacă rolul unei instanțe ce are rolul de a interpreta anumite dispoziții legale, ceea ce este de neacceptat în cadrul unui stat de drept, în cadrul căruia funcționează principiul separației puterilor în stat. Din punctul nostru de vedere, singura care poate decide cu privire la modul de interpretare a normelor legale este Înalta Curte de Casație și Justiție, care poate pronunța dezlegări sau recursuri în interesul legii, prin care să indice modul de interpretare a dispozițiilor legale. În al doilea rând, ca urmare a intervenției Curții Constituționale, s-a creat un conflict între aceasta și Înalta Curte de Casație și Justiție, care se pronunțase deja cu privire la această problemă. Acest conflict a creat probleme cu privire la interpretarea care urmează să se dea art. 5 din Codul penal, avându-se în vedere că atât decizia Curții Constituționale, cât și hotărârea Înaltei Curți erau obligatorii. În final, s-a ajuns să se aplice decizia instanței de contencios constituțional, iar legea penală mai favorabilă urmează să se determine prin apreciere globală. În cazul în care, o infracțiune este comisă sub imperiul vechiului Cod penal, iar pentru aceasta s-a stabilit o pedeapsă, printr-o condamnare definitivă, iar persoana condamnată, după intrarea în vigoare a noului Cod penal comite o nouă infracțiune, fiind îndeplinite condițiile stării de recidivă, considerăm că aplicarea legii penale se va face în următorul fel:
cu privire la prima pedeapsă stabilită, având în vedere faptul că a intervenit deja o condamnare definitivă, legea penală mai favorabilă se va stabili conform art. 6 din Codul penal. Astfel, dacă pedeapsa apliactă potrivit vechii reglementări depăsește maximul special prevăzut de noua reglementare, pentru aceeași infracțiune, pedeapsa se va reduce la acest maxim. Așadar, dacă maximul special nu este depășit, urmează să fie aplicată legea penală veche, în caz contrar urmând a fi aplicată legea penală nouă;
cu privire la cea de-a doua faptă, având în vedere faptul că aceasta a fost săvârșită după intrarea în vigoare a noului Cod penal, nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, fiind obligatoriu să se aplice legea penală nouă, cea care era în vigoare la momentul comiterii faptei.
în ceea ce privește tratamentul sancționator aplicabil, având în vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a Codului penal, dar și o hotărâre prealabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile în caz de concurs de infracțiuni, credem că acesta se poate aplica doar în condițiile noului Cod penal. Așadar, chiar dacă sub aspectul sancționator aplicabil recidivei, legea penală veche ar fi legea penală mai favorabilă, având în vedere faptul că, potrivit acesteia, aplicarea unui spor de pedeapsă era facultativă, fiind lasată la aprecierea instanței, se va aplica tratamentul sancționator provit noului Cod penal, având în vedere cele semnalate.
Considerăm că aspectele semnalate mai sus, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile în caz de recidivă urmează să se aplice, în mod corespunzător și atunci când vorbim despre o pluralitate de infracțiuni sub forma pluralității intermediare, întrucât, și într-un asemenea caz avem deja o hotărâre definitivă de condamnare pentru prima faptă. Așa cum arătam și într-o secțiune anterioară, Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere practica neunitară a instanțelor în cazul în care pronunțau decizii cu privire la situația în care o persoană condamnată definitiv la mai multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar altele nu, comite o nouă infracțiune, a pronunțat un recurs în interesul legii, pentru a unifica practica judiciară. Astfel, instanța supremă a apreciat că, într-o asemenea situație, urmează să se aplice atât dispozițiile cu privire la recidiva postcondamnatorie, cât și cele cu privire la recidiva postexecutorie. În literatura de specialitate, situație expusă mai sus poartă denumirea de dublă recidivă sau de plurirecidivă.
8. Practică judiciară
Curtea Constituțională, decizia nr. 265/2014, cu privire la neconstituționalitatea art. 5 din Codul penal
Curtea Constituțională a fost sesizată ca urmare a ridicării, din oficiu, a unei excepții de neconstituționalitate a art. 5 din Codul penal, de către Secția penală a Înaltei Curți de Casație de Justiție. Urmare a acestei sesizări, Curtea Constituțională a format dosarul nr. 264D/2014 și s-au început verificările. Această excepția a fost ridicată din oficiu de instanță la data de 27 martie 2014, în cadrul dosarului nr. 5.714/118/2012. În cadrul ședinței în care s-a judecat excepția de neconstituționalitate, s-a acordat mai întâi cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care a pus concluzii de respingere a acesteia, ca fiind neîntemeiată. Acesta a susținut că art. 5 este constituțional chiar în măsura în care permite aplicarea legii penale pe instituții autonome, în această situație necreându-se o lex tertia. În sensul respingerii ca inadmisibile a excepției de neconstituționalitate au fost concluziile Avocatului Poporului. Analizând excepția cu care a fost sesizată, Curtea Constituțională a constat că a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. Curtea Constituțională a considerat că este necesară intervenția sa, întrucât, în caz contrar, textul legal ar putea produce interpretări de natură să aducă atingere prevederilor constituționale. În soluționarea excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a decis să admită excepția ridicată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Secția penală în Dosarul nr. 5.714/118/2012 și a constatat că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Pentru a decide în acest fel, Curtea Constituțională a considerat că nu îngrădește atribuțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție este organul comptetent să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Curtea Constituțională a considerat că, în cazul de față acționează ca un garant al respectării Constituției României, existând posibilitatea ca în cazul interpretării greșite a dispozițiilor legale, să se ajungă la încălcări ale dispozițiilor Constituționale. Această Decizie a Constituției României a fost pronunțată în cadrul ședinței din data de 6 mai 2014, fiind publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 372 din data de 20 mai 2014.
Sunt interesant de subliniat anumite chestiuni. În primul rând, trebuie avut în vedere că, instanța de contencios constituțional nu a avut în vedere hotărârea prealabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penală, care prin intermediul Deciziei nr. 2 din data de 14 aprilie 2014, care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 319 din data de 30 aprilie 2014, a stabilit faptul că, legea penală mai favorabilă se poate aplica pe instituții autonome, prin aceasta necreându-se o lex tertia. De asemenea, este important să arătăm că, aceeași instanța care a sesizat Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate cu privire la art. 5 din Codul penal, la puțin timp după asta, a pronunțat o hotărâre de dezlegare, prin care a stabilit că art. 5 trebuie interpretat în sensul în care permite aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome, caz în care nu se creează o lex tertia.
Trecând peste aceste aspecte, așa cum arătam și în cuprinsul secțiunii anterioare, considerăm că instanța de contencios constituțional și-a depășit atribuțiile, fiind evident faptul că, prin modul în care a soluționat excepția de neconstituționalitate, a oferit o interpretare a dispozițiilor art. 5 din Codul penal. Ori, potrivit Constituției, Înalta Curte de Casație și Justiție este singura instituție competentă să asigure aplicarea și interpretarea unitară a legii, în scopul aplicării acesteia de către instanțele judecătorești.
Urmare a Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, având în vedere că deciziile acesteia sunt obligatorii pentru toate instituțiile, inclusiv pentru instanțele de judecată, art. 5 din Codul penal, care vorbește despre aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracțiunilor care nu au fost definitiv judecate, după momentul publicării acestei decizii, a fost interpretat în sensul în care, este obligatoriu să se aplice legea penală avându-se în vedere care este mai favorabilă, ca urmare a unei aprecieri globale. Așadar, dezlegarea oferită de Înalta Curte, care vorbea despre aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome nu s-a putut aplica, având în vedere Decizia ulterioară a Curții Constituționale. Din punctul nostru de vedere, un motiv care a determinat Curtea Constituțională să adopte o asemenea Decizie a constat în aceea că, în doctrina dreptului penal, nu exista și nu există un punct de vedere comun cu privire la care instituții din dreptul penal material reprezintă instituții autonome. Astfel, aplicarea legii penale pe instituții autonome, ar fi creat noi discuții, atât în jurisprudență, cât și în cadrul literaturii de specialitate, iar soluțiile urmau să fie deosebit de important, întrucât vorbeam despre aplicarea legii penale mai favorabile. Ori, urmare a Deciziei Curții Constituționale, legea penală mai favorabilă urmează să fie determinată ca urmare a unei aprecieri globale.
Decizia Î.C.C.J nr. 3/2015 privind aplicarea art. 6 din Codul penal în cazul pluralității de infracțiuni
Prin Încheierea de ședință din data de 10 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 8.624/245/2014, Tribunalul Iași – Secția penală NCPP Fond – Contestații – Cameră preliminară, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă, în aplicarea dispozițiilor art. 6 Cod penal, la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralități de infracțiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reținerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal, condițiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal“. În discuția contradictorie desfășurată în fața Tribunalului Iași, contestatorul, prin intermediul apărătorilor aleși, a considerat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Justiție, pentru a stabili dacă este vorba despre o stare de recividă sau despre o pluralitate intermediară. Reprezentantul Ministerului Public a susținut că nu se impune sesizarea Înaltei Curți, considerând că art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal, reglementează problema. În aprecierea reprezentantului Ministerului Public, art. 15 din actul normativ precizat, menționează faptul că măsura suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate în baza Codului penal anterior se menține și după intrarea în vigoare a Codului penal și că regimul suspendării condiționate a executării pedepsei, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969. După ce a ascultat opiniile participanților în procesul penal, Tribunalul Iași a apreciat că se impune sesizarea instanței supreme, în vederea pronunțării unei decizii de dezlegare a acestei chestiuni de drept penal. Analizând sesizarea Tribunalului Iași, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a considerat că sunt îndeplinite toate condițiile pentru ca Înalta Curte de Casație să fie sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Tribunalul Iași și a decis că „dacă, în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal, la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralități de infracțiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reținerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal condițiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal“. Această Decizie a fost pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la data de 16 februarie 2015 și a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 380 din 2 iunie 2016, fiind obligatorie de la această dată.
Așadar, ca urmare a acestei hotărâri prealabile, dacă suspendarea condiționată a fost revocată printr-o decizie care a rămas definitivă sub imperiul vechiului Cod penal, iar ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod, prima condamnare nu mai îndeplinește condițiile penru a reprezenta primul termen al recidivei, deși condițiile erau îndeplinite potrivit vechii reglementări (spre exemplu, în situația unei condamnări definitive la pedeapsa închisorii pentru o durată de 7 luni), urmează să se rețină starea de pluralitate intermediară, iar nu starea de reciviă. Considerăm că această decizie a instanței supreme este corectă, neaplicându-se dispozițiile art. 15 din Legea nr. 187/2012. Din interpretarea literală a dispozițiile acestor texte legale, urmează să înțelegem că ele urmează să se aplice doar în cazul în care există o suspendare condiționată la momentul intrării în vigoare a noului Cod penal, iar nu și în situația în care, în mod definitiv, se revocase starea de suspendare condiționată anterior acestui moment.
Decizia Î.C.C.J. nr. 13/2015 privind aplicarea art. 5 din Codul penal în cazul pluralității de infracțiuni
Curtea de Apel București- Secția I penală, în dosarul nr. 26687/3/2014, a sesizat Înalta Curte de Casație- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept penal, prin care solicita să fie dezlegată următoarea problemă de drept: dacă în aplicarea dispozițiilor art. 5 („Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei”) din Codul penal, conform D.C.C. nr. 265/2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014), în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă, cu suspendarea condiționată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplinește condițiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și, respectiv, o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiționate, se realizează potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. (1) din Codul penal anterior sau conform dispozițiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară”. Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel București în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și celelalte opinii exprimate, Înalta Curte de Casație și Justiție a constat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se pronunța o hotărâre prealabilă. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, prin intermediul art. 15 alin. (2) in Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, legiuitorul a prezumat că suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicată în condițiile reglementării anterioare este mai favorabilă, nefiind necesară modificarea acesteia ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod penal. De asemenea, s-a remarcat faptul că noul Cod penal, spre deosebire de Codul penal anterior, nu mai reglementează instituția suspendării condiționate a executării pedepsei, astfel că, în lipsa oricărei dispoziții legale contrare, acesteia nu îi pot fi aplicate, prin analogie, dispozițiile din noul Cod penal referitoare la regimul suspendării sub supraveghere, inclusiv sub aspectul revocării, motiv pentru care, într-o astfel de ipoteză, stabilirea și executarea pedepsei nu se pot realiza în condițiile art. 96 alin. (5) din Codul penal. După întreaga analiză a situației, Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept penal a decisă să admită esizarea formulată de Curtea de Apel București- Secția I penală în Dosarul nr. 26.687/3/2014, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unei probleme de drept. Drept urmare a acestui fapt, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că “în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplinește condițiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și, respectiv, o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiționate, se realizează potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior”. Această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pronunțaă în cadrul ședinței din data de 6 mai 2015, fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 410 din 10 iunie 2015.
Prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit faptul că, în cazul în care s-a dispus revocarea suspedării condiționate, măsura suspendării condiționate fiind dispusă în condițiile prevăzute de vechiul Cod penal, tratamentul sancționator va fi acela stabilit de de art. 83 din fostul Cod penal, în cadrul căruia nu conta dacă infracțiune este comisă în stare de recidivă sau în stare de pluralitate intermediară, tratamentul sancționator fiind același, nefiind posibil să se dispune revocarea sau aplicarea tratamentului sancționator din noul Cod penal, prevăzut de art. 96 alin. (5). Așadar, într-o asemenea ipoteză nu se va face discuția despre aplicarea legea penală mai favorabile, fiind obligatoriu să se aplice legea penală în vigoare la momentul dispunerii suspendării condiționate. O astfel de soluție o considerăm logică, având în vedere faptul că, în noul Cod penal, instituția suspendării condiționate nu mai este reglementată. De asemenea, această interpretare oferită de instanța supremă este în deplin acord cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în executare a Codului penal, care prevede faptul că, regimul suspendării condiționate, sub toate aspectele sale, este reglementat de Codul penal de la 1969.
Decizia Î.C.C.J. nr. 7/2016 privind aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal în cazul pluralității de infracțiuni
Curtea de Apel Bacău- Secția penală, cauze minori și familie în Dosarul nr. 1.437/829/2014, a seziat Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept penal, prin care se solicita pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă la stabilirea legii penale mai favorabile, conform art. 5 din Codul penal, pentru infracțiuni comise anterior datei de 1 februarie 2014, aflate în concurs cu una sau mai multe infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale se aplică avându-se în vedere toate infracțiunile comise de inculpat și impune aplicarea noului Cod penal pentru toate infracțiunile ori se aplică doar în raport cu infracțiunile comise anterior datei de 1 februarie 2014, existând astfel posibilitatea aplicării dispozițiilor din vechiul Cod penal pentru acestea din urmă”. Analizând condițiile de admisibilitate a solicitării Curții de Apel Bacău, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ cele patru condiții impuse de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală. Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău- Secția penală, cauze minori și familie în Dosarul nr. 1.437/829/2014, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unei probleme de drept. Ca urmare a acestui fapt, Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport cu dispozițiile art. 3 din Codul penal,art. 5 din Codul penal,Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 și art. 10 din Legea nr. 187/2012, a decis că ” în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea unor infracțiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă -, iar pentru infracțiunile săvârșite sub imperiul legii penale noi, precum și pentru tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 din Codul penal și art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal”.
Prin această decizie, instanța supremă a stabilit faptul că, în cazul în care pluralitatea de infracțiuni ia naștere sub imperiul noului Cod, cel puțin una dintre infracțiuni fiind comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, se vor aplica, în mod obligatoriu, dispozițiile noii reglementări penale. De asemenea, s-a decis că, dispozițiile art. 5 din Codul penal se vor aplica doar pentru acele infracțiuni comise sub imperiul vechiului Cod, care nu au fost definitiv judecate până la data de 1 februarie 2014. Așadar, în acest caz, urmează să se determine care dintre cele două legi penale este mai favorabilă. În schimb, pentru acele infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, se va aplica în mod obligatoriu această lege. Interpretarea oferită de instanța supremă, în legătură cu legea aplicabilă în caz de pluralitate de infracțiuni, este în acord cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora tratamentul sancționator aplicabil pluralității de infracțiuni, în cazul în care cel puțin una dintre infracțiunile care compun pluralitate, este cel prevăzut de legea penală nouă. Totuși, considerăm că, având în vedere punctul exprimat de Curtea Constituțională, în Decizia nr. 265/2014, cu privire la constituționalitatea art. 5 din Codul penal, se poate interpreta și în sensul în care se impune ca legea penală mai favorabilă să se aplice global, adică, aceeași lege penală să se aplice atât primei infracțiuni din cadrul pluralității de infracțiuni, cât și celui de-al doilea termen al acesteia, dar și tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni. Urmează să vedem dacă instanța de contencios constituțional va adopta o poziție, față de această interpretare oferită de Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că, așa cum am arătat mai sus, au existat contradicții între punctele de vedere ale celor două instituții.
Decizia Î.C.C.J. nr. 81/2007 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la stabilirea pedepsei ce se execută în cazul infracțiunii de evadare Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a promovat un recurs în interesul legii, acesta urmând să fie analizat de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin acest recurs în interesul legii, ce se înțelege prin sintagma ”pedeapsa ce se execută”, din cuprinsul art. 269 alin. (3), care vorbește despre regimul sancționator în cazul în care, o persoană, după ce este condamnată definitiv și se află în executarea pedepsei închisorii, comite o infracțiune de evadare. Potrivit art. 269 alin. (3) din Codul penal de la 1969, "pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a depăși maximul general al închisorii". Analizând recursul în interesul legii promovat, Secțiile Unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție s-au pronunțat în sensul admiterii acestuia. Astfel, s-a decis că ”sintagma "pedeapsa ce se execută", conținută în dispozițiile art. 269 alin. 3 din Codul penal, se interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării”.
Prin această decizie, instanța supremă a arătat faptul că, în cazul unei stări de recidivă, existentă între o infracțiune și infracțiunea de evadare, pedeapsa se va aplica prin cumularea pedepsei stabilite pentru infracțiunea de evadare, cu restul rămas neexecutat din pedeapsa stabilită pentru prima infracțiune. Interpretarea oferită de Înalta Curte de Casație și Justiție este una corectă, nefiind posibil ca persoana care evadează să fie nevoită să execute o pedeapsa rezultantă formată din pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de evadare și pedeapsa stabilită pentru prima infracțiune, fără a se ține seama de ceea ce condamnatul a executat din prima pedeapsă. Într-un asemenea caz, o anumită durată din prima pedeapsă ar fi trebuit executată de două ori. Ori, un asemenea fapt nu ar fi posibil, întrucât s-ar aduce încălcare principiului „non bis in idem”, întrucât inculpatul ar fi condamnat de două ori pentru aceeași faptă. Interpretarea oferită de instanța supremă, prin acest recurs în interesul legii a fost avută în vedere și de legiuitor, atunci când a fost conceput noul Cod penal. Astfel, potrivit actualei reglementări, care prevede situația în care se comite o infracțiune de evadere, stabilește că: „Pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării”. Așadar, în cadrul noului Cod penal, a fost preluată, în totalitate, interpretarea oferită de Înalta Curte de Casație și Justiție.
9. Referințe de drept comparat
9.1. Codul penal german
Codul penal german nu reglementează instituția recidivei, în prezent. Deși era la un momentat dat în cadrul Codului penal, art. 48 din acesta care vorbea despre recidivă, a fost abrogat printr-o lege, din anul 1986. S-a motivat în sensul în care reglementarea acestei instituții este inutilă, întrucât ea nu ajută la reeducarea persoanelor condamnate și agravarea pedepsei aplicate persoanelor cu antecende penale se poate realiza prin celelalte dispoziții ale Codului penal. Chiar și atunci când era reglementată în Codul penal, recidiva urma să fie reținută doar în cazul infracțiunilor intenționate și doar atunci când se persoana condamnată la o pedeapsă de cel puțin 3 luni de închisoare, comite o nouă infracțiune pentru care se prevedea o pedeapsă privativă de liberate, de cel puțin 6 luni. Potrivit actualei reglementări existente în dreptul penal german, starea de recidivă urmează să fie avută la individualizarea pedepsei. Astfel, art. 46 din Codul penal, a cărui denumire marginală este „Principiile pentru stabilirea unei pedepse”, în cadrul alin. (2) se arată că, la stabilirea pedepsei, instanța va avea în vedere atât circumstanțele favorabile făptuitorului, cât și pe cele defavorabile acestuia. Astfel, urmează să fie avute în vedere:
mobilul și scopul făptuitorului;
conduita avută de făptuitor, așa cum rezultă din faptă și din forma de vinovăție cu care s-a comis fapta;
măsura în care făptuitorul și-a încălcat obligațiile legale;
modul de comitere al faptei, precum și consecințele produse ca urmare a comiterii faptei;
antecedentele penale ale făptuitorului, precum și situația personală și cea materială a făptuitorului;
conduita făptuitorului după săvârșirea faptei, în mod special eforturile depuse de acesta pentru a înlătura paguba pricinuită, precum și eforturile făptuitorului de a ajunge la o înțelegere cu persoana vătămată.
Așadar, în legislația penală din Germania, antecedentele penale ale făptuitorului vor fi avute în vedere la momentul stabilirii pedepsei de către instanță, nefiind prevăzut, expres, un tratament sancționator special pentru această situație.
9.2. Codul penal spaniol
Legiuitorul spaniol a ales să prevadă expres în Codul penal recidiva, aceasta fiind reglementată, în cadrul art. 22 alin. (8) ca reprezentând o circumstanță agravantă subiectivă. Potrivit art. 22 alin. (9) din Codul penal din Spania, există recidivă atunci când, o persoană, după ce a fost condamnată la o pedeapsă cu executare pentru comiterea, cu vinovăție, unui delict din Codul penal spaniol, săvârșește un nou delict de aceeași natură. Din modul de reglementare a recidivei în Codul penal spaniol se pot trage o serie de concluzii:
pentru a se reține starea de recidivă, trebuie să existe o condamnare definitivă la o pedeapsă, iar condamnarea să fie cu executare;
va exista recidivă doar în cazul comiterii unor infracțiuni prevăzute de Codul penal spaniol. Așadar, nu vor fi avute în vedere infracțiunile prevăzute în legi speciale, întrucât acestea nu sunt prevăzute în Codul penal spaniol;
se va reține existența stării de recidivă doar în cazul în care se comit două sau mai multe delicte de același fel. Astfel, Codul penal spaniol reglementează recidiva specială, fiind necesar să fie comise delicte de același fel, iar nu recidiva generală, care presupune comiterea oricăror infracțiuni;
primul delict poate fi dolosiv (intenționat) sau imprudent (comis din culpă);
cel de-al doilea delict trebuie să fie comis după condamnarea definitivă intervenită pentru primul delict;
și cel de-al doilea delict poate fi comis cu intenție sau din culpă;
între delictul comis anterior și cel ulterior trebuie să existe o relație specială, pentru a putea fi reținută starea de recidivă. Astfel, este necesar ca cele două delicte să aibă aceeași natură și să facă parte din același titlu al Codului penal.
Potrivit părții finale a art. 22 alin. (8) Cod penal spaniol, la stabilirea stării de recidivă nu vor fi avute în vedere antecedentele penale anulate, și nici acele antecedente care trebuiau să fie anulate. De asemenea, din coroborarea art. 10 C. pen. spaniol, care clasifică infracțiunile în două grupe, respectiv delicte și contravenții, cu art. 22 alin. (8) din același Cod, observăm faptul că, la stabilirea existenței stării de recidivă urmează a fi avute în vedere doar delictele, contravențiile fiind excluse de la posibilitatea reținerii recidivei. Conform art. 65 alin. (1) din Codul penal spaniol, recidiva este o circumstanță agravantă personală, astfel încât ea se răsfrânge doar asupra făptuitorului recidivist, iar nu și asupra celorlalți participanți.
9.3. Codul penal italian
Codul penal italian reglementează expres recidiva, în cadrul art. 99. Potrivit acestor dispoziții legale, recidiva există atunci când, după ce o persoană care a fost condamnată pentru un delict intenționat, comite un alt delict intenționat. Într-o asemenea ipoteză, se arată că pedeapsa prevăzută pentru noul delict poate fi mărită cu până la 1/6 peste limitele speciale prevăzute de lege pentru respectiva infracțiune. Așa cum se arată în literatura de specialitate, anterior modificărilor din 2005, produse prin Legea nr. 251/2005, termeni ai recidivei puteau fi orice infracțiuni (atât delictele, cât și contraventiile), fără a conta forma de vinovăție cu care acestea erau comise, putând fi comise atât din culpă, cât și cu intenție. De asemenea, în Codul penal italian se prevede faptul că, în cazul recidivei, instanța va putea aplica, pentru noul delict, o pedeapsă cu până la 1/3 mai mare, în următoarele cazuri:
dacă noua infracțiune este de aceeași natură (potrivit art. 101, sunt considerate
infracțiuni de aceeași natura nu numai cele care încalcă aceeași dispoziție legala, ci și
acelea care, deși sunt prevăzute de dispoziții diferite ale Codului sau de legi
diferite, totuși, prin natura faptelor care le constituie sau a motivelor care le
determină, prezintă, în cazurile concrete, caractere fundamentale comune);
în cazul în care delictul nou a fost comis în termen de cel mult 5 ani de la momentul rămânerii definitive a condamnării anterioare;
dacă noua infracțiune este comisă în cursul executării pedepsei sau pe perioada în care inculpatul s-a sustras voluntar de la executarea pedepsei.
Potrivit alin. (3) al art. 99 C. pen. italian, când sunt incidente două sau mai multe dintre cazurile prevăzute mai sus, pedeapsa prevăzută pentru noua infracțiune poate fi mărită cu până la jumătate, față de limitele prevăzute de lege. În cadrul alin. (5) al aceluiași articol se prevede faptul că, în cazul în care o persoană condamnată comite o nouă infracțiune gravă, dintre cele prevăzute de art. 407 alin. (2) lit. a) (spre exemplu, omor sau tâlhărie), agravarea pedepsei aplicate pentru cel de-al doilea termen al recidivei este obligatorie. În alin. final al art. 99 C. pen. italian se prevede faptul că, în niciun caz, agravarea pedepsei pentru cea de-a doua infracțiune nu va putea depăși cumulul dintre prima pedepasă aplicată și pedeapsa prevăzută de legea penală pentru cel de-al doilea delict. Legea penală italiană nu prevede un termen în care trebuie comisă cea de-a doua infracțiune, ceea ce înseamnă că este reglementată o recidivă perpetuă. Având în vedere toate dispozițiile din Codul penal italian, în literatura de specialitate se arată că există trei forme ale recidivei:
recidiva simplă- există în cazul în care o persoană care a fost comisă pentru un delict intenționat, comite un nou delict intenționat;
recidiva agravată- există în cazul în care noul delict comis a fost comis într-una din condițiile enumerate mai sus, când am arătat că noua pedepasă stabilită va putea fi mai mare cu până la 1/3;
recidiva reiterată- există în cazul în care o persoană care este deja recidivistă, comite un nou delict intenționat. Într-o asemenea situație, dacă cel care comite al treilea delict se afla în stare de recidivă simplă, majorarea pedepsei pentru noul delict va fi de până la jumătate, iar în cazul în care se afla în stare de recidivă agravată, majorarea pedepsei va fi de până la 2/3.
9.4. Codul penal francez
Potrivit Codului penal francez, recidiva apare ca o cauză generală de agravare a răspunderii penale. Recidiva este o cauză personală de agravare a pedepsei, ea urmând să fie aplicată doar în cazul acelora dintre făptuitor care au comis mai multe fapte, care îndeplinesc condițiile pentru a reprezenta termeni ai recidivei. Conform art. 132-8 din Codul penal francez, există recidivă atunci când o persoană deja condamnată definitiv pentru comiterea unei crime sau a unui delict, pentru care legea prevede cel puțin pedeapsa de 10 ani de închisoare, comite o nouă infracțiune. Așadar, pentru a vorbi despre recidivă, trebuie să avem doi termeni. În literatura de specialitate se arată că cei doi termeni trebuie să îndeplinească anumite condiții:
Cu privire la primul termen:
trebuie să existe o condamnare penală, care să fi rămas definitivă;
condamnarea trebuie să fie pronunțată de către o instanța judecătorească din Franța;
Al doilea termen trebuie să constea în comiterea unei noi infracțiuni (potrivit dreptului penal francez, infracțiunile se împart în crime, delicte și contravenții, în raport de gravitatea acestora).
În legislația penală sunt reglementate mai multe forme ale recidivei. Astfel, este reglementată atât recidiva generală, cât și recidiva specială. De asemenea, există atât recidiva perpetuă, cât și recidiva temporală. În materie criminală sunt reglementare următoarele forme ale recidivei:
Recidiva generală și perpetuă
Această recidivă există atunci când, după o condamnare definitivă intervenită ca urmare a comiterii unei crime sau a unui delict, pentru care legea prevede o pedeapsă de cel puțin 10 ani de închisoare, infractorul comite o nouă crimă. În acest caz, pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune poate să fie recluziunea pe durată nedeterminată, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru noua crimă comisă este cuprinsă între 20 și 30 de ani sau recluziunea criminală pentru o durată de cel mult 30 de ani, atunci când pedeapsa pentru noua crimă este de mai mare de 15 ani.
Recidiva generală și temporară
Există atunci când, după o condamnare pronunțată pentru o crimă sau un delict mai mare de 10 ani de închisoare, persoana condamnată săvârșește în termen de 10 ani de la executarea sau prescripția executării pedepsei, un delict pentru care legea prevedea pedeapsa de de cel puțin 10 ani sau când comite în termen de 5 ani de la executarea sau prescripția executării pedepsei precedente, un delict pentru care legea penală prevede pedeapsa mai mică de 10 ani dar mai mare de 1 an. În caz de recidivă generală și temporară, pedeapsa închisorii sau amenzii prevăzută pentru noua infracțiune comisă se va dubla.
Recidiva specială și temporară
Potrivit art. 132-10 Cod penal francez, pedeapsa închisorii sau amenzii se vor dubla dacă, după o condamnare definitivă pentru comiterea unui delict pentru care legea prevedea o pedepasă mai mică de 10 ani, persoana condamnată comite, într-un interval de 5 ani, calculat de la momentul executării sau precripției executării pedepsei anterioare, același delict sau un delict care îi este asimilat, sub aspectul regimului recidivei.
În materie contravențională, există recidivă atunci când, o persoană condamnată pentru comiterea unei contravenții din clasa a V-a, comite în termen de cel mult 1 an de la momentul executării sau prescripției executării pedepsei, comite aceeași contravenție. De asemenea, în dreptul penal francez, este reglementată reiterarea. Aceasta există în cazul în care, după o condamnare definitivă, persoana condamnată comite o nouă infracțiune, fără a fi îndeplinite condițiile pentru a se reține existența recidivei. Reiterarea se identifică, parțial, cu pluralitatea intermediară reglementată în dreptul penal român. În ipoteza reiterării, pedeapsa pentru nouă infracțiune urmează să fie stabilită între limitele prevăzute de lege, fără a exista o agravare a răspunderii penale. Totuți, potrivit art. 132-30 C. pen. francez, în cazul reitărării, persoana nu va putea beneficia de suspendarea pedepsei pentru cea de-a doua infracțiune și va fi trecut în cazierul penal ca fiind infractor recidivist. Așa cum putem observa, în dreptul penal francez, instituția recidivei este amplu reglementată. La fel ca și în dreptul penal român, legiuitorul francez reglementează atât recidiva în cazul persoanei fizice, cât și recidiva în cazul persoanei juridice.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
1. Antoniu George, Toader Tudorel (coordonatori), Bulai Costică, Bulai Bogdan Nicolae, Duvac Constantin, Griga Ioan, Ifrim Ion, Ivan Gheorghe, Mitrache Constantin, Molnar Ioan, Pascu Ilie, Pașca Viorel, Predescu Ovidiu, Explicațiile noului Cod penal, voumul I- art. 1-52, Ed. Universul Juridic, București, 2015.
2. Basarab Matei, Drept penal. Partea generală, volumul II, Editura Lumina Lex, București, 1997.
3. Biro Ludovic, Curs de drept penal, Cluj, 1971.
4. Boroi Alexandru, Drept penal. Partea generală, conform noului Cod penal, Editura C.H. Beck, București, 2010.
5. Bulai Costică, Bulai Bogdan Nicolae, Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2007.
6. Butiuc Constantin, Manual de drept penal. Partea generală, ediția a II-a, Editura Universității ”Lucian Blaga” Sibi, Sibiu, 2014.
7. Dima Traian, Drept penal. Partea generală, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2014.
8. Dobrinoiu Vasile, Neagu Norel, Drept penal. Partea specială, Editura Universul Juridic, București, 2014.
9. Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Bulai Costică, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Stănoiu Rodica, Explicațiile teoretice ale Codului penal român, volumul I, Editura Academiei, București, 1969.
10. Mateuț Gheorghiță, Recidiva în teoria și practica dreptului penal, Editura Lumina Lex, București, 1997.
11. Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2014.
12. Pascu Ilie (coordonator), Dima Traian, Păun Costică, Gorunescu Mirela, Dobrinoiu Vasile, Hotca Mihai Adrian, Chiș Ioan, Dobrinoiu Maxim, Noul Cod penal comentat. Partea generală, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2014.
13. Pașca Viorel, Curs de drept penal. Partea generală, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2012.
14. Rusu Marcel Ioan, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2014.
15. Streteanu Florin, Concursul de infracțiuni, Editura Lumina Lex, București, 1999.
16. Streteanu Florin, Nițu Daniel, Drept penal. Partea generală II, Suport de curs, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Drept, Cluj-Napoca, 2014
17. Toader Tudorel, Stoica Andreea, Cristus Nicoleta, Codul penal și legi speciale. Doctrină, jurisprudență, decizii ale Curții Constituționale, hotărâri C.E.D.O. , Ed. Hamangiu, București, 2007.
18. Toader Tudorel(coordonator), Michinici Maria Ioana, Crișu-Ciocîntă Anda, Dunea Mihai, Răducanu Ruxandra, Rădulețu Sebastian, Noul Cod penal. Comentariu pe articole, Editura Hamangiu, București, 2014.
19. Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generală, Editura C. H. Beck, București, 2014.
20. Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2014.
21. Vasiliu Teodor, Antoniu George, Daneș Ștefan, Dărîngă Gheorghe, Lucinescu Dumitru, Papadopol Vasile, Pavel Doru, Popescu Dumitru, Rămureanu Virgil, Codul penal al Republicii Socialiste România. Partea generală, Editura Științifică, București, 1972.
22. Volonciu Nicolae, Uzlău Andreea Simona (coordonatori), Moroșanu Raluca, Văduva Victor, Atasiei Daniel, Chiriță Cătălin, Voicu Corina, Tudor Georgiana, Ghigheci Cristinel, Gheorghe Teodor-Viorel, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, București, 2014.
23. Zolyneak Maria, Michinici Maria Ioana, Drept penal. Partea generală, Editura Fundației ”Chemarea”, Iași, 1999.
II. Studii și articole de specialitate
1. Cîrnu Simona, Aplicarea în timp a legii penale mai favorabile- potențial conflict între interpretarea unei norme legale și exigențele unui principiu constituțional, disponibil la www.juridice.ro.
2. Hotca Mihai Adrian, Din nou despre aplicarea legii penale mai favorabile în baza art. 5 din noul Cod penal, disponibil la www.juridice.ro.
3. Streteanu Florin, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a noului Cod penal, disponibil la www.academia.edu.
III. Resurse internet
1. www.juridice.ro
2. www.inm-lex.ro
3. www.legalis.ro
4. www.lege5.ro
5. www.scj.ro
6. www.unbr.ro
7. www.universuljuridic.ro.
IV. Legislație
1. Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.
2. Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.
3. Legea nr. 187/2012 pentu punerea în aplicare a Codului penal.
4. Codul penal francez.
5. Codul penal german.
6. Codul penal italian.
7. Codul penal spaniol.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Pluralitatea de Infractiuni Nascuta Dupa Ramanerea Definitiva a Unei Hotarari de Condamnare (ID: 119120)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.