Pluralitatea de Infractiuni

Lucrare de licență

Pluralitatea de infracțiuni

CUPRINS

Considerații generale privind pluralitatea de infracțiuni

1.Noțiune și caracterizare

2.Formele pluralității de infracțiuni

Capitolul 1.Concursul de infracțiuni

1.1.Definiția și condițiile de existență ale concursului de infracțiuni

1.2.Concursul real de infracțiuni

1.3.Concursul formal de infracțiuni

1.4.Sancționarea concursului de infracțiuni

Capitolul 2.Recidiva

2.1.Noțiune și caracterizare

2.2.Condițiile recidivei

2.3.Condamnări care nu atrag starea de recidivă

2.4.Formele recidivei

2.5.Reglementarea recidivei in legea penală română

2.6.Pedeapsa în caz de recidivă

Capitolul 3.Pluralitatea intermediară

3.1.Noțiune și caracterizare

3.2.Condițiile de existență ale pluralității intermediare

3.3.Pedeapsa în cazul pluralității internediare

Capitolul 4.Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie selectivă

Considerații generale privind pluralitatea de infracțiuni

1.Noțiune și caracterizare

În teoria,legislația și practica judiciară penală,problema pluralității de infracțiuni este larg dezbatută.Aceasta este o tematică importantă deoarece ea pune intrebări multiple,unele cu privire la natura juridică și altele la răspunderea penală a individului.

Problema pluralității de infracțiuni prezintă importanță sub aspectul naturii juridice a instituției,a condițiilor necesare existenței pluralității și cu privire la răspunderea penală,fiind dezbătută mult în literatura juridică,în legislație și în jurisprudență.

Majoritatea autorilor definesc pluralitatea de infracțiuni ca fiind situația în care o persoană săvârșește mai multe infracțiuni concomitent sau la diferite intervale de timp.

Pluralitatea de infracțiuni este reglementată în Codul penal, în cadrul capitolului IV, la art. 32-40, iar în noul Cod penal, la capitolul V, la art. 35-45.Pluralitatea de infracțiuni se referă la situația în care aceeași persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni, fie înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, fie după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracțiune. Includerea pluralității de infracțiuni în titlul privind infracțiunea, reflectă concepția legiuitorului de a acorda prioritate problemelor de stabilire a situațiilor în care există pluralitate de infracțiuni.

Expresia ,,pluralitate de infracțiuni”,privită în înțelesul său cel mai larg,desemnează un grup de două sau mai multe infracțiuni.Pluralitatea nu este însă juridic relevantă decât dacă între cele două sau mai multe infracțiuni care o alcătuiesc există o anumită legătură din care reies anumite consecințe juridice.Această legătură poate fi personală ,,in personam”,ceea ce denotă faptul că infracțiunile au fost săvârșite de aceeași persoană,sau ,,in rem”,atunci când între infracțiunile care alcătuiesc pluralitatea există o legătură obiectivă de loc,de timp de cauzalitate.

Pluralitatea de infracțiuni,constituie expresia care pe plan juridic denumește situația când o persoană a săvărșit mai multe infracțiuni,înainte de a fi trasă la răspundere și sancționată pentru vreuna dintre acestea,sau a săvârșit din nou o infracțiune după ce a intervenit o hotărâre de condamnare definitivă.Pluralitatea de infracțiuni nu este deci o creație legislativă artificială,desprinsă de realitatea obiectivă.

Tematica in discuție este o situație de fapt ce privește pe infractor,iar nu o circumstanță a infracțiunilor concrete,săvârșite de acesta.Tocmai de aceea,pluralitatea de infracțiuni,sub raportul caracterului său juridic deși dovedește,de regulă,un grad de pericol social mărit,pe care il prezintă făptuitorul,nu trebuie confundată cu vreuna din circumstanțele agravante de infracțiuni.

Pericolul social este un criteriu de bază,nu numai în a analiza aprecierea faptelor ce constituie o infracțiune unică,ci el funcționează cu toată plenitudinea și față de ansamblul faptelor ce alcătuiesc pluralitatea de fapte penale.Fiecare faptă în parte prezintă un anumit fel de pericol social care se răsfrânge asupra pericolului social pe care îl prezintă infractorul,pericol care în anumite cazuri capătă o intensitate specifică.Nu trebuie însă confundată importanța pe care pluralitatea de infracțiuni o poate avea în individualizarea pedepsei cu răsfrângerea pe care ar putea-o avea asupra gradului de pericol social pe care îl are fiecare infracțiune în parte.Doar în cazul recidivei,legea penală admite această răsfrângere,în cazul concursului fiecare infracțiune păstrându-și gradul de pericol social pe care îl reprezintă și deci sporul de pedeapsă care se adaugă în cazul contopirii pedepselor nu este vazut în doctrina juridică ca o agravare,ci o minimă compensație pentru pedepsele care nu vor fi executate din cauza contopirii.

Există o diferență cantitativă și calitativă,atât din punct de vedere teoretic cât și practic,între gradul de pericol social pe care îl reprezintă făptuitorul unei singure infracțiuni și gradul de pericol social pe care îl reprezintă individul care a comis mai multe infracțiuni.

Preocuparea evidentă a legiuitorului o reprezintă în acest caz,conduita făptuitorului care nu comite doar o singură infracțiune.Această deosebire în intensitatea gradului de pericol social pe care îl reprezintă făptuitorul rezultă din faptul că în primul caz,când s-a săvârșit o singură infracțiune,s-a avut în vedere gravitatea acelei singure infracțiuni,pe când în cel de al doilea caz,unde este prezentă pluralitatea de infracțiuni,gradul penal este stabilit în raport cu această pluralitate care implică o perseverență infracțională.Sub raportul locului pe care pluralitatea de infracțiuni îl ocupă în reglementările noului cod penal,trebuie precizat faptul că această instituție a primit un cadru mai larg,ca o amplificare a activității infracționale,respectiv ca un aspect important al instituției infracționale.

Dacǎ conținutul de infracțiune este criteriul de distincție intre unitatea și pluralitatea de infracțiuni se ridicǎ totuși problema de a ști ce criterii se folosesc pentru a se stabili când anume avem de a face cu un singur conținut de infracțiune si când cu mai multe.În acest sens în doctrina penalǎ s-a susținut că pentru a putea face distincție, în fiecare caz concret,între unitatea și pluralitatea infracționalǎ, va trebui sa luăm în considerare notele specifice fiecărei forme de unitate și pluralitate și,confruntându-le, sǎ se poatǎ descifra, care dintre aceste note sunt adecvate cazului concret la care ne referim, cǎruia îi vom putea defini astfel caracterul de infracțiune unicǎ sau pluralitate de infracțiuni.

,,Pluralitatea de infracțiuni”-în sensul principal al termenului,așa cum este folosită în criminologie,teoria dreptului penal și legislația penală,ca realitate obiectivă a fost transpusă ca reprezentând situația în care aceeași persoană comite două sau mai multe infracțiuni.

Legiuitorul penal a considerat necesar să califice o infracțiune ca formând o unitate sau o pluralitate de infracțiuni, deoarece aceasta produce consecințe juridice importante, făptuitorul urmând să răspundă în cazul unității de infracțiuni pentru o singură infracțiune, iar în cazul pluralității de infracțiuni, pentru două sau mai multe infracțiuni. Distincția între unitate și pluralitate de infracțiuni se face cu ajutorul conținutului infracțiunii, care reprezintă baza de evaluare.

Caracteristicile de bază ale pluralității de infracțiuni sunt următoarele:

-unitatea de subiect-ceea ce denotă faptul că infracțiunile au fost săvârșite de același subiect;

-pluralitatea de infracțiuni-prezența a două sau mai multe infracțiuni comise de același individ.

Deoarece în socitatea actuală întâlnim anumite persoane,care profitând de circumstanțe comit diferite infracțiuni,în mod repetat,arătând astfel un comportament antisocial care perpetuă sub diferite forme,indiferent dacă faptele sunt de aceeași natură(o persoană pentru care furtul reprezintă un mod de a-și dobândi existența) sau de natură diferită(infractori care în funcție de împrejurări comit furturi,violuri,tâlhării,vătămări corporale) tendința legiuitorului este de a contura această perseverență ilicită și de a sancționa mai aspru persoanele care au o astfel de conduită.

Acestui tip de comportament i se adresează o atenție sportită,intervenind aici circumstanțele agravante,infractorul nefiind ca în alte cazuri la prima abatere de acest gen.În momentul în care o persoană nu se oprește în acțiunea lui de a săvârși acte incriminatoare,ea dă dovadă de incorigibilitate,astfel reprezentând un pericol mult mai mare pentru valorile societății moderne.Legea trebuie să descurajeze astfel de comportamente,să îngradească dorința acestor indivizi orientați spre acivități ciminale deloc benefice societății.

Tema avută în discuție are ca obiect exact acest aspect al activităților infracționale,pluralitatea de infracțiuni.Deja când aducem în discuție termenul ,,pluralitate de infracțiuniʼʼ,este clar că persoanele a căror fapte cad sub incidența acestei instituții nu sunt străine de infracțiuni,ele avanând într-un comportament criminal(pluralitate de fapte).Aceste fapte pot reprezenta uneori un cumul aritmetic,fără să fie prezent nici un fel de conexitate-Vintilă Dongoroz.

Dreptul penal cere ca între faptele care au fost comise să existe o conexitate,nu contează de ce natură,pentru ca întreg ansamblul să fie pivit ca o ,,pluralitate de infracțiuniʼʼ.Legătura la care face referire doctrina juridică poate fi personală,,in personamʼʼ sau putem întâlni o legătură reală,,in remʼ.Această legătură este importantă din punctul de vedere al dreptului-proceual penal,făcând posibilă judecarea ,,pluralității de infracțiuniʼʼ în fața aceeași instanțe penale.Această instituție are ca scop principal tragerea la răspundere a personei(infractor) pentru toate faptele sale care alcătuiesc această pluralitate.El trebuie să răspundă,individual pentru faptele comise,răspunderea penală fiind conturată în funcție de fiecare infracțiune comisă.Acest aspect este benefic deoarce chiar dacă nu întotdeauna individul va suporta o pedeapsă care este alcătuită din cumulul pedepselor pentru fiecare faptă inciminatoare el va fi tras la răspundere pentru toate infracțiunile comise,rămânând la latitudinea judecătorului circumstanțele care vor fi luate în vedere la stabilirea pedepsei,și modul de calculare a acesteia.

Așadar aceste instituții ale dreptului penal prezintă o mare importanță când vine vorba de indivizi care perseverează pe calea criminală,ele având o sferă de aplicabilitate foarte extinsă în viața de zi cu zi.

2.Formele pluralității de infracțiuni

Întâlnim în teoria dreptului penal cât și în legislația penală mai multe forme de pluralități de infracțiuni,dintre care cel mai importante sunt reprezentate de:

-concursul de infracțiuni;

-recidiva;

-pluralitatea intermediară.

Legea noastră penală consacră în mod explicit,ca principalele forme ale pluralității de infracțiuni,concursul de infracțiuni și recidiva,prevăzând în dispoziția din articolele 38,41 și 44 Cod Penal 2014,că pluralitatea de infracțiuni constituie după caz fie concurs de infracțiuni,fie recidivă.În același timp însă legea penală consacră în mod implicit și forma pluralității intermediare de infracțiuni între concurs și recidivă,prevăzând în dispozițiile din articolul 44 Cod Penal,reguli specifice de sancționare a celui care după o condamnare definitivă pentru o infracțiune săvârșește din nou o infracțiune fără să fie îndeplinite condițiile pentru existența stării de recidivă.

Definiția concursului de infracțiuni. În literatura de specialitate sau în literatura penală în vigoare concursul de infracțiuni este o formă a pluratității de infracțiuni, săvârșite de către aceeași persoană, mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele și dacă acestea sunt susceptibile de a fi supuse judecății.

Stabilirea existcțiuni constituie după caz fie concurs de infracțiuni,fie recidivă.În același timp însă legea penală consacră în mod implicit și forma pluralității intermediare de infracțiuni între concurs și recidivă,prevăzând în dispozițiile din articolul 44 Cod Penal,reguli specifice de sancționare a celui care după o condamnare definitivă pentru o infracțiune săvârșește din nou o infracțiune fără să fie îndeplinite condițiile pentru existența stării de recidivă.

Definiția concursului de infracțiuni. În literatura de specialitate sau în literatura penală în vigoare concursul de infracțiuni este o formă a pluratității de infracțiuni, săvârșite de către aceeași persoană, mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele și dacă acestea sunt susceptibile de a fi supuse judecății.

Stabilirea existenței concursului de infracțiuni înseamnă exact o caracterizare a infracțiunilor săvârșite de același infractor și deci justa lor calificare ca infracțiuni distincte. Prin această stabilire se face deosebirea între concursul de infracțiuni și formele unității de infracțiune, respectiv infracțiunea complexă și cea continuă și se asigură evaluarea justă a gradului de pericol social pe care îl reprezintă infractorul.

Aceste două instituții ale dreptului penal au ca principal criteriu de distincție,existența sau inexistența unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare,în sensul că pluralitatea de infracțiuni constituie concurs de infracțiuni atunci când infracțiunile care o formează au fost săvârșite inainte ca făptuitorul lor să fie condamnat pentru una dintre ele și recidiva-în cazul care,după condamnarea definitivă pentru una sau mai multe infracțiuni concurente și în anumite condiții,infractorul săvârșește din nou una sau mai multe infracțiuni.

Atunci când vine vorba despre pluralitatea intermediară,aceasta se realizează când o persoană săvârșește din nou o infracțiune după ce a fost condamnată definitiv pentru una sau mai multe infracțiuni,înainte de începerea executării pedepsei,în timpul executării acesteia,ori în starea de evadare și nu sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru existența stării de recidivă.

Elementul de diferențiere între concursul de infracțiuni și celelalte două forme ale pluralității de infracțiuni este existența unei hotărâri definitive de condamnare pentru o infracțiune în momentul săvârșirii celei de-a doua.Dacă o astfel de hotărâre nu există,pluralitatea va îmbrăca forma concursului,iar în prezența unei astfel de hotărâri pe cea de recidivă sau va fi vorba de o pluralitate intermediară în situația în care nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.

Formele pluralității de infracțiuni se referă,deci,la situații în cadrul capitolului V Codului Penal 2014,pe primele două(concursul de infracțiuni și recidiva) în mod explicit,iar pe ultima (pluralitatea intermediară)-implicit.

Astfel,potrivit articolelor 38-44 Cod Penal 2014,definiția pluralității de infracțiuni,în sensul larg,ar fi:,,pluralitatea de infracțiuni constituie,după caz,concurs de infracțiuni sau recidivă”.Din conținutul articolelor 38-44 Cod Penal,rezultă conturarea tuturor formelor pluralității de infracțiuni.Astfel concursul de infracțiuni există atunci când o persoană a săvârșit două sau mai multe infracțiuni înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru una dintre ele.În cazul concursului de infracțiuni fiind vorba de o persoană care nu a fost încă condamnată definitiv pentru nici una dintre infracțiunile care le-a comis,principala problemă ce trebuie să fie soluționată este aceea a stabilirii și aplicării pedepsei pe care trebuie să o execute infractorul pentru pluralitatea de infracțiuni pe care a săvârșit-o.

Recidiva,ca instituție a dreptului penal,se realizează în cazul în care un individ după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni,săvârșește din nou o infracțiune cu intenție,pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.Fiind vorba de o persoană care în ciuda faptului că a fost deja condamnată definitiv pentru o infracțiune(sau pentru un concurs de infracțiuni),iar de cele mai multe ori,în ciuda faptului că a executat pedeapsa la care a fost condamnat,săvârșește din nou o infracțiune(sau mai multe infracțiuni),problema esentială ce trebuie conturată este aceea a influenței pe care trebuie să o producă starea de recidivă în care se găsește infractorul asupra pedepsei pentru infracțiunea săvârșită în această stare,adică se ridică problema măsurii de apărare socială împotriva unei persoane care perseverează pe calea infracțională.

Pluralitatea intermediară,aceasta se realizează atunci când o persoană săvârșește din nou o infracțiune,după ce a fost din nou condamnată definitiv,pentru una sau mai multe infracțiuni,înainte de începerea executării pedepsei,în timpul executării acesteia,sau în stare de evadare și nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru existența stării de recidivă.

Din cele enunțate mai sus,se observă diferențierea între acela care comite deodată sau la scurt interval de timp mai multe infracțiuni(concurs de infracțiuni) și cel care le comite după ce a fost judecat sau după ce a executat o pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită anterior(recidivă).O persoană care comite mai multe furturi la scurte intervale de timp,altul comite un furt și pentru a nu fi descoperit falsifică niște documente,iar când este adus la poliție are o atitudine jignitoare față de organul care îl cercetează;în fine o altă persoană,săvârșind un accident de circulație omoară o persoană,rănește altele și distruge autovehicolul firmei la care activează.

Reglementarea capitolului V Cod Penal 2014,destinat pluralității de infracțiuni,este în așa mod realizat,încât cuprinde dispoziții atât de ordin structural cât și de ordin sancționator,în ordinea de gravitate și constituire firească a celor trei forme de pluralitate:

-articolele 38-40 Cod Penal 2014 determină cadrul de structură și sancționarea concursului de infracțiuni;

-articolele 40-43 Cod Penal 2014 determină cadrul de structură și sancționarea recidivei;

-articolul 44 Cod Penal 2014,determină cadrul instituțional și sancționarea pluralității intermediare.

După cum s-a arătat în situațiile redate în legătură cu concursul de infracțiuni,recidiva și pluralitatea intermediară ca forme a pluralității de infracțiuni,pe scurt,s-au comis mai multe infracțiuni înainte ca infractorii să fie condamnați pentru vreuna dintre ele.Ne aflăm astfel în fața unui concurs de infracțiuni.În aceste cazuri,instanța aplică infractorului câte o pedeapsă pentru fiecare faptă și apoi îl obligă pe infractor să execute aceea pedeapsă care este mai grea,la care se poate adauga un spor de pedeapsă în funcție de gravitatea faptelor comise.

Dacă pentru fiecare infracțiune s-a aplicat o astfel de pedeapsă(închisoare sau amendă)infractorul va executa închisoarea,la care se va adăuga și amenda,în total sau în parte.

Formele fundamentale ale pluralității de infracțiuni,concursul de infracțiuni și recidiva,se aseamănă prin cerința săvârșirii a două sau mai multe infracțiuni și prin condiția comiterii lor de către aceeași persoană.Ceea ce le deosebește însă,și le oferă o fizionomie deosebită este hotărârea definitivă de condamnare intervenită sau nu între faptele ce formează pluralitatea de infracțiuni.

Dacă faptele s-au comis înainte de condamarea definitivă,se realizează forma concursului de infracțiuni;dacă făptuitorul a comis o nouă infracțiune după pronunțarea unei hotărâri definitive de comndamnare,ne găsim în prezența recidivei,cu condiția realizării și a celorlalte cerințe impuse de lege pentru existența sa.Hotărârea definitivă de condamnare,condiție de bază a recidivei,individualizează din punct de vedere criminologic,persoana celui care a comis fapta întrucât săvârșirea unei noi infracțiuni după judecata finalizată în hotărârea definitivă de condamnare și în special după executarea pedepsei,învederează o persistență infracțională mai accentuată din partea făptuitorului,ceea ce reclamă un tratament juridic mai sever.Acest tratament mai sever al recidivei rezultă în primul rând,din agravarea pedepsei pentru infractorul recidivist și apoi răsfrângerea recidivei în planul unor instituții ale dreptului penal,de a căror aplicare nu pot beneficia cei în stare de recidivă(suspendarea executării pedepsei,amnistia și grațierea).După felul în care este reglementată recidiva,și din anumite condiții impuse de textul legii,care restrâng intr-o oarecare masură sfera sa,s-a simțit nevoia implementării unei reguli care să cuprindă situațiile care nu se incadrează în recidivă,reglementare consacrată de dispozițiile art.44 Cod Penal 2014-pluralitatea intermediară.Pluralitatea intermediară se aseamănă cu concursul de infracțiuni deoarece condiția pluralității de fapte penale este prezentă în ambele situații,unitatea de subiect și sistemul sancționator împrumutat de articolul 44 Cod Penal,din materia concusului de infracțiuni.

Pluralitatea intermediară,se deosebește de concursul de infracțiuni prin hotărărea definitivă ce separă infracțiunea săvârșită.Existența hotărârii definitive apropie pluralitatea intermediară de recidivă după condamnare,caracterizată și ea prin existența unei hotărâri definitive,căreia ii urmează o nouă infracțiune,săvârșită înainte de executarea primei condamnări,în timpul executării acesteia ori în stare de evadare.

Capitolul I.Concursul de infracțiuni

1.1.Definiția și condițiile de existență ale concursului de infracțiuni

Acea formă a pluralității de infracțiuni ce constă în săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni de aceeași persoană,înainte de a fi condamnată pentru vreuna dintre ele,se numește concurs de infracțiuni.Această definiție se găsește în articolul 38 lit.a Cod Penal 2014,care reglementează concursul real de infracțiuni.Conform unor autori francezi,concursul real de infracțiuni este atunci când mai multe infracțiuni nu sunt separate unele de altele printr-o hotărâre de condamnare definitivă.În literatura de specialitate s-a stabilit,în general,o concepție unitară a concursului de infracțiuni,incluzându-se de regulă,în definirea lui,aceleași documente care îl caracterizează și prin care se poate realiza delimitarea sa de alte instituții juridico-penale asemănătoare.Dacă începem să eliminăm între diferitele tratate și cursuri de drept penal,unele aspecte care nu sunt caracteristice concursului de infracțiuni și păstrând numai ceea ce este cu adevărat esențial pentru existența acestei instituții,putem defini concursul de infracțiuni ca fiind ,,situația în care o persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni înainte de a interveni o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele”.

În literatura de specialitate sau în literatura penală în vigoare concursul de infracțiuni este o formă a pluratității de infracțiuni, săvârșite de către aceeași persoană, mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele și dacă acestea sunt susceptibile de a fi supuse judecății.

Din această definiție generală a concursului de infracțiuni reiese ceea ce este esențial pentru această formă a pluralității de infracțiuni,fapt ce permite delimitarea sa față de recidivă,precum și de pluralitatea intermediară,în toate legislațiile în care este reglementată.Criteriul unic care deosebește concursul de infracțiuni de celelalte forme de pluralitate infracțională ca trăsătură pusă în evidență de definiție,reprezintă existența unei hotărâri definitive de condamnare,între faptele penale care sunt astfel concurente.

Pluralitatea de fapte penale și unitatea de făptuitor reprezintă trăsăturile comune pe care le au concursul de infracțiuni și recidiva.În legislația penală internațională concursul de infracțiuni este o formă a pluralității de infracțiuni.

Această instituție este reglementată în cele mai multe legislații penale.Așadar,concursul de infracțiuni este reglementat în articolul 5 din Codul Penal francez;articolul 34 Codul Penal belgian;articolul 34 al Codului Penal german;articolul 68 al Codului Penal elvețian;articolul 94 al Codului Penal grec.

Când vine vorba despre codurile penale străine,preocuparea legiuitorului este îndreptată înspre stabilirea abordării juridice a concursului de infracțiuni,care diferă după categoria de fapte care îl alcătuiesc,crime,delicte,contravenții,definiția dată acestei forme este incompletă,lipsind un aspect foarte important și anume prezența unei hotărâri de condamnare definitive.

Literatura penală în elaborarea definiției concursului de infracțiuni a suplinit această lacună,arătând toate trăsăturile concursului,cu accentuarea trăsăturii care permite distincția între acesta și recidivă.

Conform articolului 38 Cod Penal 2014,concursul de infracțiuni poate fi definit ca fiind situația în care se află o persoană care a săvârșit două sau mai multe infracțiuni înainte de a surveni o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele.Concursul de infracțiuni este o instituție importantă a dreptului penal,în strânsă legătură cu definiția infracțiunii,cât și cu răspunderea penală.Stabilirea existenței concursului de infracțiuni înseamnă exact caracterizarea infracțiunilor săvârșite de același infractor și deci corecta lor calificare ca infracțiuni distincte.Pe acest criteriu se face deosebire între concursul de infracțiuni și formele unității infracționale,respectiv de infracțiunea complexă și infracțiunea continuată,asigurându-se astfel evaluarea corectă a gradului de pericol social pe care îl reprezintă infractorul.

Starea de concurs de infracțiuni nu se răsfrânge asupra gradului de pericol social pe care îl reprezintă fiecare infracțiune în parte,deoarece nu există un pericol social pe care îl poate reprezenta concursul de infracțiuni(indiferent de forma acestuia),ci există pericolul social reprezentat de fiecare infracțiune în parte.Nu trebuie însă să confundăm gradul de pericol social pe care îl reprezintă infracțiunile aflate în concurs și care este propriu fiecărei fapte,cu starea de periculozitate socială pe care o reprezintă infractorul.

După cum reiese din definiția concursului de infracțiuni,acesta presupune săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni.Săvârșirea repetată a unor infracțiuni relevă un comportament ce persistă în sfera ilicită,în raport cu persoana care a săvârșit o singură infracțiune.Deși concursul de infracțiuni are în vedere prezumția unui pericol de o anumită intensitate,totuși nu trebuie să se considere,în mod aprioric,că cel vinovat de săvârșirea unui concurs de infracțiuni,indiferent de împrejurările în care au fost comise faptele și de natura lor,atestă în mod direct,cert,o perseverență infracțională și deci un grad de pericol social ridicat pe care îl reprezintă făptuitorul.

Stabilirea existenței concursului de infracțiuni înseamnă exact o caracterizare a infracțiuniilor săvârșite de același infractor și deci justa lor calificare ca infracțiuni distincte. Prin această stabilire se face deosebirea între concursul de infracțiuni și formele unității de infracțiune, respectiv infracțiunea complexă și cea continuă și se asigură evaluarea justă a gradului de pericol social pe care îl reprezintă infractorul.

Pluralitatea de infracțiuni reunită de legiuitor în structura concursului de infracțiuni,face totuși ca aceste infracțiuni să nu-și piardă autonomia infracțională,ele rămânând mai departe cu individualitatea și independența lor,până la executarea integrală a pedepsei pronunțată de instanță pentru întreg concursul de infracțiuni.

În acest fel fiecare infracțiune este reținută și analizată sub aspectul tuturor condițiilor de săvârșire,a conținutului concret,precum și al tuturor reglementărilor generale incidente în aceea cauză,cum sunt circumstanțele agravante și cele atenuante,infracțiunea continuată și starea de recidivă.După ce fiecare faptă a fost apreciată în individualitatea sa,se trece la aprecierea de ansamblu a concursului de infracțiuni.

Existența concursului de infracțiuni,în general este legată de anumite condiții,ce decurg din definiția dată și care trebuie îndeplinite cumulativ.Lipsa uneia dintre ele duce la inexistența instituției în cauză,situația rezultată putând fi încadrată în recidivă sau pluralitate intermediară,ori în anumite forme de unitate infracțională legală(infracțiunea continuată și complexă)-atrage un alt tratament juridic și consecințe deosebite în planul altor reglementări,ca prescripția,aplicarea legii penale în timp.

Condițiile concursului de infracțiuni

Studierea acestor condiții prezintă importanță din mai multe puncte de vedere:

-cu ajutorul lor se poate delimita concursul de infracțiuni de celelalte forme ale pluralității de infracțiuni,recidiva și pluralitatea intermediară;

-trebuie avute în vedere atunci când se pune problema diferențierii concursului de unitatea naturală sau legală de infracțiuni;

-pe baza lor se poate distinge între concursul de infracțiuni și situațiile în care s-au comis mai multe fapte ce nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii,ori în care ar fi concurente astfel de fapte și infracțiuni.

În ceea ce privește condițiile pentru existența concursului de infracțiuni,în literatura juridică s-au exprimat opinii diferite,însă majoritatea autorilor de specialitate optează pentru următoarele condiții:

-săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni;

-infracțiunile să fie comise de aceeași persoană;

-săvârșirea infracțiunilor înainte de a interveni o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele;

-cel puțin două infracțiuni să fie supuse judecății și să fie susceptibile de condamnare.

.

Săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni

Din punct de vedere a îndeplinirii acestei condiții,care pune în evidență împrejurarea ca orice concurs de infracțiuni să se înscrie în sfera mai largă a pluralității de infracțiuni,este lipsit de relevanță dacă infracțiunile comise se prezintă ca forme tipice,atipice,modalități sau forme de executare,structură și participare,toate aceste manifestări infracționale întrunind fiecare în parte cerința de a se constitui ca infracțiune.Nu este relevantă deci,natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite,ele pot fi de aceeași natură(furt în concurs cu furt),de natură diferită(omor în concurs cu viol),cu un grad de pericol social diferit(atentat la siguranța națională cu furt simplu).Nu interesează de asemenea forma de vinovăție cu care au fost săvârșite infracțiunile,fie că e vorba de intenție,culpă sau intenție depașită.Atunci când infracțiunile sunt de aceeași natură(două sau mai multe furturi),concursul se numește omogen;când infracțiunile concurente prezintă naturi diferite(un furt și un omor),concursul se numește eterogen.

Concursul omogen nu trebuie confundat cu infracțiunea continuată,cu care se aseamănă,sub aspectul materialității faptelor.Deosebirea între acestea apare în planul subiectiv al activității successive,identice sau similare,sunt comise în baza aceeași rezoluții infracționale,în timp ce,în ipoteza concursului,fiecare infracțiune are la bază o hotărâre infracțională proprie.

Concursul,ca una dintre formele pluralității de infracțiuni,nu trebuie confundat cu niciuna dintre modalitățile infracționale unice,care se alcătuiesc ca structuri naturale și legale,din pluralități de acte componente și repetate,cum ar fi infracțiunile colective de pluralitate aparentă,de obicei,sau din acțiuni sau inacțiuni repetate.

Când vine vorba despre infracțiunile deviate,în modalitatea ,,aberația ictus”,doctrina a semnalat posibilitatea constituirii concursului de infracțiuni,nu însă și în cazul infracțiunii deviate prin ,,error in personam”.

Nu se cere legătură între faptele penale in rem,pentru existența concursului,deși o asemenea legătură poate exista,situație în care concursul va fi cu conexitate.Această conexiune poate fi cronologică,când faptele au fost săvârșite în același timp;topografică,când infracțiunile au fost comise în același loc și etiologică,când o infracțiune a constituit calea de a comite o altă infracțiune,sau consecvențională,atunci când o infracțiune a fost comisă pentru a ascunde alta săvârșită anterior.

Săvârșirea infracțiunilor de aceeași persoană

Esența concursului este unitatea de subiect,indiferent dacă infractorul are calitatea de autor,instigator sau de complice la infracțiunile comise.De altfel,singura legătură între faptele aflate în concurs este cea ,,in personam”,determinată de împrejurarea că toate infracțiunile au același subiect activ.Această condiție marchează și diferența dintre cele două instituții ale dreptului penal,concursul de infracțiuni și participația penală.Dacă în primul caz avem o pluralitate de raporturi juridice penale având același subiect,în cazul participației suntem intr-un raport juridic caracterizat de o pluralitate de făptuitori.Această distincție nu împiedică coexistența concursului de infracțiuni cu participație penală,dacă mai multe persoane au săvârșit împreună mai multe infracțiuni.Nu interesează dacă făptuitorul a comis unele infracțiuni când era minor și altele când a devenit major.

Săvârșirea infracțiunilor înainte de condamnarea definitivă a infractorului pentru vreuna dintre ele

Această condiție conturează și principalul criteriu distinctiv al concursului de infracțiuni față de recidivă sau de pluralitatea intermediară.Ca urmare acest aspect este definitoriu,faptele care s-au realizat mai înainte de intervenirea condamnării definitive a făptuitorului pentru vreuna dintre ele intră sub incidența acestei instituții.În aceeași ordine de idei,în cazul în care făptuitorul a comis mai multe fapte penale,fiind descoperit,judecat și condamnat definitiv numai pentru una sau unele din acele fapte vor rămâne în perimetrul concursului de infracțiuni numai acelea pentru care nu a survenit încă o condamnare definitivă.Din acest punct de vedere,momentul descoperirii faptei nu are nici o relevanță,unele din faptele aparținând concursului putând fi descoperite și sancționate definitiv,anterior celorlalte.(art.416-417,Cod Procedură Penală).

O hotărâre de condamnare se consideră definitivă când,potrivit legii,(art.416,416-1 și 417 Cod Procedură Penală) nu mai poate fi atacată cu apel sau cu recurs.Din acest motiv,infracțiunea comisă în intervalul de timp de la pronunțarea hotărârii de condamnare de către instanța de fond și până la expirarea termenului de apel sau de recurs este concurentă cu infracțiunea pentru care s-a pronunțat acea condamnare.Prin excepție,există concurs de infracțiuni și atunci când o infracțiune a fost săvârșită ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare,dacă hotărârea respectivă a fost desființată prin exercitarea unei căi extraordinare de atac(recurs în anulare,revuzuire,contestație în anulare),deoarece în asemenea caz neexistând hotărârea de condamnare,condițiile de existență ale concursului sunt realizate.

În situația infracțiunilor continue,continuate și de obicei,va exista concurs de infracțiuni numai dacă activitatea infrațională e prelungită,care le caracterizează,s-a epuizat mai înainte ca hotărârea de condamnare pronunțată pentru cealaltă infracțiune componentă a pluralității să fi rămas definitivă în varianta în care ea a continuat,oricât de puțin și după aceea suntem în prezența recidivei sau a pluralității intermediare.

Cel puțin două sau mai multe infracțiuni să fie susceptibile de condamnare

Pentru a fi în prezența concursului de infracțiuni este necesar ca cel puțin două sau mai multe dintre infracțiunile săvârșite de aceeași persoană să-și păstreze caracterul penal și să poată atrage răspunderea penală a făptuitorului.

Din textul legii,această ultimă condiție nu rezultă expres,ea este implicită prin însuși natura juridică a concursului de infracțiuni și regimul sau cauza de agravare a răspunderii penale,cauză ce nu poate fi reținută și aplicată decât în condițiile judecării și soluționării judiciare a unei cauze având ca obiect constatarea și identificarea tuturor condițiilor referitoare la concursul de infracțiuni,atât cu privire la existența sa ca pluralitate,cât și la sancționarea sa ca și circumstanță de agravare.Este necesar ca cel puțin două dintre infracțiunile comise de aceeași persoană să-și păstreze caracterul penal și să poată atrage răspunderea penală a făptuitorului.

Așadar,în cazurile în care,soluționând o cauză ce conține inculparea aceleiași persoane pentru două sau mai multe fapte sub forma concursului de infracțiuni,prima operație pe care o va realiza judecătorul,va fi aceea de a verifica dacă se află în prezența a două fapte penale constituite ca atare,adică care atrag răspunderea penală în cadrul concursului.În consecință,de fiecare dată când judecătorul va constata că în privința uneia dintre faptele prevăzute de legea penală incluse în concurs operează o cauză legală ce împiedică constituirea ei ca infracțiune(cum ar fi legitima apărare,constrângerea,iresponsabilitatea,tentativa imposibilă,etc.) ori vreo cauză care înlătură răspunderea penală(amnistia,retragerea plângerii prealabile,prescripția incriminării),ori duce la înlocuirea ei cu altă formă de răspundere juridică,va exclude acea faptă din concursul de infracțiuni.Concursul de infracțiuni va fi reținut în cazul în care unul dintre participanții la săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile supuse judecății nu a fost prins,nu a putut fi deservit justiției odată și împreună cu restul făptuitorilor cu care a cooperat.

Concursul real de infracțiuni

Concursul real se mai numește și concurs material ori concurs prin mai multe acțiuni sau inacțiuni.Articolul 38 lit.a Cod Penal 2014,deși reprezintă sediul legal al concursului real de infracțiuni,nu pune în evidență trăsătura caracteristică a acestuia,ci relevă caracteristicile ce definesc în general concursul ca instituție a dreptului penal.Luându-se în vedere intreaga reglementare din Codul Penal,precum și concepția legală după care este definită infracțiunea,se poate defini concursul real ca fiind situația în care o persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni prin acțiuni sau inacțiuni diferite,înainte de a fi condamnată definitive pentru vreuna dintre ele.

Infracțiunile, în cadrul concursului real de infracțiuni, apar, de regulă, în mod succesiv, – între ele intercalându-se perioade de timp diferite(de exemplu: infractorul săvârșește un furt iar după mai multe luni comite o tâlhărie) nu este exclusă nici posibilitatea ca infracțiunile, generate de acțiuni sau inacțiuni diferite, să apară simultan cum ar fi situația în care o persoană lovește și insultă în același timp, aceasta reprezentând totuși excepția de la regulă săvârșirii în mod excesiv a faptelor.

Infracțiuniile ce constituie un concurs real se săvârșesc de obicei în locuri diferite- datorită acțiuniilor deosebite – nefiind exclusă posibilitatea săvârșirii lor în același loc.

Modul specific de constituire a concursului real oferă posibilitatea ca unele infracțiuni să apară în formă consumată, altele a tentativei sau sub forma unor acte diferite de participație (coautorat, complicitate, instigare) raportate la fapte directe.

Infracțiunile în cazul concursului real de infracțiuni, pot fii comise cu orice formă de vinovăție.

Pe lângă trăsăturile ce caracterizează concursul în general,în definiție s-a inclus și o trăsătură specifică concursului real și anume săvârșirea infracțiunilor prin acțiuni sau inacțiuni diferite.Această caracteristică specifică concursului real de infracțiuni denotă modul de naștere a pluralității de fapte reunite în structura sa,alcătuind în același timp,unicul criteriu de delimitare de concursul formal de infracțiuni.

În Codul Penal 2014,articolul 38,lit.a,nu a menționat trăsătura specifică a concursului real,deoarece,după concepția comună,pluralitatea de infracțiuni se constituie în urma săvârșirii unor acțiuni sau inacțiuni diferite.Acolo unde legea a admis un mod particular de constituire a concursului a arătat-o expres.

Această trăsătură a nașterii concursului real,dacă nu este prevăzută expres de lege,rezultă,totuși,în mod explicit din articolul 38 Cod Penal 2014.

Acțiunile sau inacțiunile prezente la nașterea concursului real prezintă fiecare în parte conținutul unei infracțiuni de sine stătătoare.Infracțiunile în cadrul concursului real apar de regulă,în mod succesiv,între ele intercalându-se perioade de timp diferite(de exemplu,un infractor săvârșește un furt,iar după mai multe furturi comite o tâlhărie).Nu putem scoate din calcul însă posibilitatea ca infracțiunile,deși născute din acțiuni sau inacțiuni diferite,să apară simultan,cum ar fi situația în care o persoană lovește și insultă în același timp,aceasta reprezentând excepția de la regula săvârșirii în mod succesiv a faptelor.Infracțiunile ce constituie un concurs real se consumă de obicei în locuri diferite,din pricina acțiunilor deosebite,nefiind exclusă și săvârșirea lor în același loc.

Modul specific de constituire a concursului real oferă posibilitatea ca unele infracțiuni să apară în formă consumată,altele să apară sub forma tentativei sau sub forma unor acte diferite de participație(coautorat,complicitate sau instigare)raportate la fapte distincte.De principiu,infracțiunile,în cazul concursului real,pot fi comise cu orice formă de vinovăție.Concursul real de infracțiuni sau material,pentru a exista necesită anumite condiții generale:cu privire la autor(infractor) și cu privire la faptă(infracțiunea).

În ceea ce privește făptuitorul concursul de infracțiuni real presupune întotdeauna identitatea de subiect,infracțiunile aflate în concurs trebuind să fie săvârșite de același făptuitor.

Nu este luat în vedere dacă făptuitorul a săvârșit una sau mai multe dintre infracțiunile concurente,singur sau împreună cu alte persoane.Este indiferentă calitatea făptuitorului,de autor,instigator sau complice,în fiecare dintre infracțiuni.

Cu privire la infracțiuni,concursul presupune prezența a două sau mai multe fapte.Nu are importanță natura și gravitatea infracțiunilor aflate în concurs.Nu interesează forma de vinovăție cu care au fost săvârșite infracțiunile.Este lipsit de interes faptul că unele dintre infracțiuni s-au realizat în formă consumată,iar altele au rămas în forma tentativei(pedepsibile).Din punctul de vedere al acestei condiții,nu prezintă prin urmare,importanță dacă între cele două acțiuni sau inacțiuni criminale distincte există vreo legatură,împrejurare ce atribuie concursului real o sferă de incidență foarte largă,ci faptul că aceste acțiuni sau inacțiuni să se constituie în conținutul concret a două sau mai multe infracțiuni diferite,indiferent dacă sunt de aceeași natură(concurs omogen) sau de natură diferită (concurs eterogen).

În ceea ce privește concursul real simplu omogen,s-a reținut că este necesar ca infracțiunile să fie de aceeași natură,susceptibile de a primi aceeași încadrare juridică.Într-o altă opinie se consideră că pentru a decide dacă suntem în prezența concursului real omogen,trebuie analizată,în primul rând,omogenitatea conținutului legal al infracțiunii și doar în subsidiar,identitatea normei de incriminare.Va exista un asemenea concurs atunci când se săvârșesc furturi simple și calificate.

Condiția existenței a două sau mai multe infracțiuni nu este îndeplinită în cazul în care faptele ce păreau că formează concursul de infracțiuni,cu excepția uneia dintre ele,nu sunt în realitate infracțiuni,deoarece în momentul săvârșirii acestor fapte au existat unele cauze care înlătură caracterul lor penal.Pentru a exista concursul real de infracțiuni este,de asemenea,necesar ca infracțiunile concurente să fi fost săvârșite înainte ca vreuna dintre ele să fi fost definitiv judecată și ca atare,înainte ca persoana care a săvârșit aceste infracțiuni să fi fost definitiv condamnată pentru vreuna dintre ele.Există deci concurs real de infracțiuni și atunci când făptuitorul,fiind tras la răspundere penală pentru o infracțiune,în cursul procesului mai săvârșește o infracțiune sau mai multe,însă mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare pentru prima infracțiune.

Se conturează astfel,după cum reiese din rândurile de mai sus,că nu intră în concurs decât acele infracțiuni săvârșite de o persoană care la data comiterii fiecăreia dintre ele,nici una nu formase încă obiectul unei condamnări definitive.Nu este important pentru existența concursului real de infracțiuni,dacă infracțiunile concurente sunt urmărite deodată sau succesiv,la aceeași instanță sau la instanțe diferite(aceasta are o semnificație numai în legătură cu stabilirea și aplicarea pedepsei în cazul concursului de infracțiuni,nu și în legătură cu existența acestuia).Este important ca pentru nici una dintre aceste infracțiuni să nu se fi pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare.Infracțiunea definitiv judecată nu mai poate intra în concurs cu vreo altă infracțiune săvârșită după definitivarea respectivei hotărâri de condamnare.Totodată,nu mai poate intra în concurs fapta în cazul căreia răspunderea penală a fost înlăturată deoarece s-a constatat că există cauze care înlătură caracterul penal al faptei.

Concursul real de infracțiuni prezintă două modalități:

-una simplă(concurs real simplu)-la care nu se cere nici o corelație între infracțiunile aflate în concurs.

-alta,caracterizată(concurs real caracterizat sau cu conexitate)-la care faptele ce formează obiectul concursului trebuie să fie legate între ele printr-o corelație cauzală.

1.3.Concursul formal de infracțiuni

Potrivit Codului Penal,articolul 38,alin.2,există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau inacțiune săvârșită de aceeași persoană,din cauza împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs,întrunește elementele mai multor infracțiuni.

Infracțiunile ce compun concursul ideal pot fi de natura diferită sau de aceeași natură.

În cazul concursului formal de infracțiuni,fapta se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă(art.39 Codul Penal 2014).Sub acest,concurs formal nu mai este asimilat cu concursul,ci este prevăzut cu o sancțiune autonomă,revenindu-se la modelul din trecut(Codul Penal din 1936)adoptat în prezent și de alte legislații,cum sunt articolul 52 din Codul Penal german și articolul 81 din Codul Penal Italian.

Un exemplu clasic de concurs formal de infracțiuni este,atunci când,cu un singur foc de armă,a fost ucisă o persoană și rănită alta.S-a susținut că avem un concurs formal de infracțiuni,fiindcă numai în chip ideologic putem admite o pluralitate de fapte și numai în mod formal putem vorbi de o pluralitate de infracțiuni,în realitate faptul este unic.În această modalitate a concursului de infracțiuni,deși avem o singură activitate și o singură rezoluțiune,în ele sunt comprimate elemente obiective și subiective ale mai multor infracțiuni.

Această instituție a dreptului penal are o sferă mai restrânsă decât concursul real și se întâlnește mai ales în domeniul circulației rutiere și a protecției muncii.În raport cu structura infracțiunilor care o alcătuiesc,concursul formal poate fi omogen sau eterogen.Așadar,Instanța Supremă,a reținut că există un concurs omogen de infracțiuni într-o cauză în care inculpatul a cauzat un accident de circulație soldat cu vătămarea corporală a mai multor personae,prin încălcarea normelor pivind circulația pe drumuri publice.

Într-o altă cauză,s-a reținut concurs formal de infracțiuni eterogen pentru infracțiunea de viol și cea de incest,fapte comise de inculpat împotriva ficei sale minore.Se va reține un asemenea concurs și atunci când făptuitorul,aflându-se în stare de ebrietate,a condus un autovehicul pe drumuri publice,fără a avea permis de conducere și autovehicolul fiind neînmatriculat.

Concursul formal poate întruni fapte consumate și activități rămase în fază de tentativă,așa cum este cazul atunci când inculpatul trage cu pistolul asupra unei persoane care decedează și rănește o altă persoană.

Infracțiunile componente ale concursului formal pot fi comise cu intenție,în ambele forme,unele cu intenție și altele din culpă,sau numai din culpă.

Încercarea de a sustrage bunuri ale victimei,lovind-o cu cuțitul în abdomen,agresiune ce i-a pus în primejdie viața,constituie tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav cu tentativă la infracțiunea de tâlhărie,ambele fapte fiind comise cu intenție.

Nu poate fi vorba despre concurs formal de infracțiuni atunci când,deși printr-o singură acțiune sau inacțiune,s-au produs două infracțiuni,din care una dintre infracțiuni constituie,potrivit legii,o formă calificată a acesteia,așa cum se întâmplă în cazul infracțiunii de ultraj săvârșit prin acte de violență,care au cauzat o vătămare corporală(art. 193 alin. 2 Cod Penal 2014),când se reține numai o infracțiune complexă.

1.4.Sancționarea concursului de infracțiuni

Aceasta reprezintă o problemă mult dezvoltată în doctrina juridică în ceea ce privește această instituție(nu contează dacă concursul este real sau formal) deoarece infractorul va fi tras la răspundere pentru ambele fapte comise sau când este cazul multitudinea de fapte comise,fiind răspunzător în fața instanței de judecată pentru fiecare faptă în parte.

În ceea ce privește această instituție,Codul Penal a adoptat,ca și Codul Penal anterior,sistemul cumulului juridic facultativ.Spre deosebire,însă,de Codul Penal anterior(articolul 101),care prevedea un spor de pedeapsă până la 7,3 sau 2 ani,aplicabil la pedeapsa de bază,durata lui variind după cum între pedepsele stabilite de instanță erau cel puțin două criminale,numai una criminală sau când erau toate convenționale,noul Cod Penal 2014(articolul 39),prescrie o posibilitate de sporire a pedepsei cele mai grele în două etape,și anume:prin sporirea ei până la maximul special al pedepsei prevăzută de lege pentru infracțiunea care a atras acea pedeapsă;prin depășirea maximului special de pedeapsă amintit,adăugându-se la acesta un spor de 3 până la 5 ani,în cazul în care instanța consideră că pedeapsa cea mai grea,sporită până la maximul ei special,nu este îndestulătoare pentru atingerea scopului pedepsei.

Din ceea ce reiese din articolul 39 Cod Penal 2014,se conturează caracteristicile noului sistem de sancționare a concursului de infracțiuni,potrivit căruia sporirea pedepsei cele mai grele,adică a pedepsei de bază,poate avea loc în două etape,instanțele noastre judecătorești nu se preocupă întotdeauna de acest eveniment nou în ceea ce privește aplicarea pedepsei.Astfel,uneori,aplicarea pedepsei are loc,din punct de vedere tehnic,tot așa ca și sub regimul Codului Penal anterior,adică instanța alege dintre pedepsele stabilite,pedeapsa cea mai grea,la care adaugă un anumit spor de pedeapsă,fără ca în dispozitivul hotărârii de condamnare să se specifice textul de incriminare care a servit ca temei pentru aplicarea pedepsei sporite.

În general,problema principală care se pune în cazul concursului de infracțiuni este aceea a stabilirii pedepsei pe care infractorul trebuie să o execute pentru întreaga pluralitate de infracțiuni,ținând seama de faptul că pentru nici una din infracțiuni,el nu este condamnat definitiv.

În teoria dreptului penal și legislația penală sunt consacrate trei sisteme legislative prin care este sancționat concursul de infracțiuni:

1.Sistemul cumulului aritmetic sau a totalizării pedepselor;

Acest sistem constă în stabilirea unei pedepse pentru fiecare infracțiune(quod delicta,tot poena),după care pedepsele se totalizează.Fiind cel mai vechi mecanism de sancționare a concursului de infracțiuni,cumulul aritmetic este considerat ca un sistem natural,conform cu criteriile logicii,moralei și represiunii,ca fiecare faptă să fie pedepsită.

2.Sistemul absorbției sau a contopirii pedepselor în pedeapsa cea mai gravă;

Acest sistem pornește de la principiul major poena absorbit minorem și are în vedere stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune,după care se aplică cea mai severă,considerându-se că aceasta le absoarbe pe celelalte.

3.Sistemul cumulului juridic sau al absorbției cu agravarea pedepsei cele mai grele.

Ultimul sistem al cumulului juridic este consacrat de art.39 alin.1 lit.b),c) și e) Cod penal 2009 și constă în stabilirea unei pedepse pentru fiecare infracțiune aflată în concurs,după care se aplică pedeapsa cea mai grea,căreia i se aplică un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Aceste sisteme sancționatorii ale concursului de infracțiuni sunt reglementate de legislația penală dar mai întâi legiuitorul a reglementat modul de individualizare a pedepsei:

-mai întâi se procedează la individualizarea separată a pedepsei stabilită pentru fiecare infracțiune în parte potrivit cu circumstanțele sale concrete și apoi-se procedează la o individualizare de ansamblu pentru toate infracțiunile concurente atunci când se apreciază dacă este sau nu cazul,să se aplice un spor și se stablilește cuantumul acestuia.

Codul Penal a adoptat anumite limite speciale privitoare la aplicarea pedepsei rezultate în cazul concursului de infracțiuni.Astfel dispoziția cuprinsă în ultimul alin. din articolul 39 Cod Penal 2014 conține o regulă restrictivă cu privire la aplicarea pedepsei rezultate în cazul totalului pedepselor concursului de infracțiuni,prin care se urmărește evitarea aplicării unei pedepse exagerate.Această regulă nu îngăduie ca pedeapsă rezultantă aplicată pentru concursul de infracțiuni să depășească totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente.

O altă limită specială în legătură cu aplicarea pedepsei rezultate în cazul concursului de infracțiuni este prevăzut în articolul 80,alin. 3 din Codul Penal anterior din care reiese că în cazul concursului de infracțiuni dacă maximul special pentru fiecare infracțiune este de 10 ani sau mai mic nu poate depăși 20 de ani,iar dacă maximul special pentru cel puțin una din infracțiuni este mai mare de 10 ani pedeapsa rezultantă pentru concurs nu poate depăși 25 de ani.

Capitolul II. Recidiva

2.1.Noțiune și caracterizare

Definiția recidivei.Recidiva este definită ca fiind situația în care după o condamnare definitivă executată sau nu,cel condamnat săvârșește o nouă infracțiune.Această definiție nu evidențiază unele caracteristici proprii ale recidivei,ci o delimitează de concursul de infracțiuni.Deosebirea dintre concursul de infracțiuni și recidivă,nu se reduce doar la aspectul formal,existența unei condamnări definitive pentru o infracțiune comisă anterior,ci reflectă o periculozitate mai mare a celui care săvârșește infracțiunile în stare de recidivă,care perseverează pe calea infracțională.

În literatura juridică s-a exprimat opinia că reluarea activității infracționale după ce a fost condamnat definitiv pentru o altă infracțiune săvârșită anterior reprezintă un indice de incorigibilitate,de nărăvire a infractorului.

Noul Cod penal reglementează recidiva,prin art.41,diferit față de Codul penal 1969,renunțând la mica recidivă,subliniind caracterul temporar al instituției și majorând primul termen la pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Potrivit autorilor francezi,un delicvent este în stare de recidivă atunci când după ce a fost condamnat definitiv pentru o primă infracțiune,săvârșește una sau mai multe infracțiuni în condițiile prevăzute de lege.

Legea penală germană nu are o reglementare specială pentru recidivă,această împrejurare fiind considerată,alături de altele,ca o circumstanță agravantă judecătorească,situație întâlnită și în Codul penal spaniol.

Codul penal din Republica reglementează prin art.34 recidiva sub două modalități:periculoasă și deosebit de periculoasă.

În legislația română,Codul penal anterior reglementa recidiva astfel:

a)dacă inculpatul care era subiectul unei hotărâri definitive la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni,comite apoi voit o faptă pentru care pedeapsa cu închisoarea este mai mare de 1 an,înainte de a executa pedeapsa,pe parcursul acesteia sau în momentul în care evadează;

b)dacă inculpatul comite o infracțiune pentru care pedeapsa este mai mare de 1 an de închisoare,după ce a ispășit o pedeapsă mai mare de 6 luni de închisoare,a fost grațiat total sau s-a înplinit termenul de prescripție impus de lege pentru respective faptă;

c)dacă inculpatul a fost condamnat deja la cel puțin trei pedepse care prevăd închisoare până la 6 luni,dacă le-a executat,a fost grațiat total sau s-au prescris aceste pedepse,el comite din nou voit o faptă care este pedepsită cu închisoare mai ,are de 1 an.

Dacă delicventul a comis o faptă în străinătate și această faptă se regăsește și în legislația română,fiind vorba despre o hotărâre definitivă de condamnare,această infracțiune intră sub incidența reglementărilor prevăzute mai sus.

Criteriile care definesc instituția recidivei sunt reprezentate deci de condamnările suferite de făptuitor dacă acestea sunt:

-condamnare definitivă la închisoare pe viață sau la închisoare mai mare de șase luni sau cel puțin trei condamnări la închisoare mai mici de șase luni,fie că au fost ispășite fie că nu,condamnatul mai comite o faptă care este pedepsibilă cu închisoarea mai mare de un an.

Delicventul care a comis o recidivă, dă dovadă de perversitate criminală,demonstrând că nu s-a ales cu nimic din măsurile de siguranță aplicate împotriva lui.După cum se arată în doctrina juridică este foarte important să se facă diferența între infractorul primar(cel care este la prima abatere) și delicventul recidivist(care și-a facut un obicei din a încălca legea).Această expresie de infractor primar definește individul care nu a mai încălcat legea anterior intrând sub sfera recidivei.

La celălalt capăt se află infractorul care a comis mai multe fapte,în cele din urmă întrunind toate condițiile pentru a se afla sub incidența stării de recidivă-infractor recidivist.

În ceea ce privește criminologia,instituția recidivei și recidivismul alcătuiesc obiectul unor cercetări deosebite în vederea stabilirii cauzelor recidivismului, precum și a întocmirii profilului persoanei care recidivează.

Termenii recidivei

În literatura juridică,prin termenii recidivei se înteleg elementele constitutive ale stării de recidivă,respectiv condamnarea definitivă pentru infracțiunea anterioară și noua infracțiune comisă.Termenii recidivei au fost modificați prin noul Cod penal pentru a califica drept recidivist numai acea persoană care a săvârșit infracțiuni de un anumit grad de pericol.

Poate constitui primul termen al recidivei și o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate,dacă a fost recunoscută potrivit legii și este îndeplinită condiția dublei incriminări.

2.2.Condițiile recidivei

Pentru existența recidivei,indiferent de forma sa,unii autori consideră că sunt necesare următoarele condiții:existența unei condamnări definitive,săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate de o anumită gravitate,iar condamnarea anterioară și noua infracțiune să privească pe același făptuitor.Primele două condiții formează termenii recidivei și vor fi examinați în continuare.

2.2.1.Condițiile primului termen al recidivei

Existența unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an sau la detențiunea pe viață.Această condiție este prevăzută de art.41 alin.1 și 2 Cod penal 2009 și are în vedere pedeapsa închisorii indiferent dacă a fost sau nu executată,situație care diferențiază recidiva postcondamnatorie de cea postexecutorie.Nu interesează dacă condamnarea privește o faptă consumată sau rămasă în faza tentativei pedepsibile,ori a fost pronunțată pentru una din formele de participație.Pedeapsa poate fi pronunțată pentru o singură infracțiune sau pentru un concurs de infracțiuni.În cazul infracțiunilor concurente,ceea ce interesează este condamnarea definitivă pronunțată pentru acestea,adică pedeapsa rezultantă,concursul constituind astfel un singur termen concretizat în condamnarea care privește ansamblul de fapte.Nu este necesar ca fiecare din pedepsele stabilite pentru infracțiunile aflate în concurs să fie mai mare de un an.

Hotărârea de condamnare rămâne definitivă la data stabilită de art.551 și 552 Cod procedură penală 2010.În situația în care,după săvârșirea noii infracțiuni,hotărârea definitivă de condamnare este casată în urma exercitării unei căi extraordinare de atac(recurs în casație,revizuire),nu se mai poate vorbi de existența recidivei.A admite punctul de vedere contrar înseamnă a recunoaște eficiența unei hotărâri lipsite de semnificație penală.În cazul în care,în urma soluționării căii de atac s-a menținut hotărârea definitivă de condamnare,starea de recidivă subzistă,întrucât simpla atacare a hotărârii definitive nu-i răpește acesteia puterea de lucru judecat și nu-i lezează caracterul definitiv.

Rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare privește numai latura penală,iar nu și latura civilă a acesteia.

Poate constitui primul termen al recidivei și o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate,dacă a fost recunoscută potrivit legii,cu respectarea condiției dublei incriminări.Cu privire la primul termen al recidivei sunt unele situații speciale.

O pedeapsă față de care s-a dispus suspendarea condiționată a executării(respectiv suspendarea executării pedepsei Cod penal 2009)poate constitui primul termen al recidivei atunci când în cursul termenului de încercare al suspendării condiționate,cel condamnat săvârșește o nouă infracțiune intenționată,dacă sunt îndeplinite condițiile legii.

Săvârșirea unei noi infracțiuni în termenul de încercare al grațierii condiționate atrage starea de recidivă,dacă sunt îndeplinite condițiile legii.

Va exista starea de recidivă și în situația în care se comite o nouă infracțiune în timpul eliberării condiționate,situție în care potrivit art.104 alin.2 Cod penal 2009 instanța revocă libertatea și dispune executarea restului de pedeapsă.Pedeapsa pentru noua infracțiune se stabilește și se execută,după caz,potrivit dispozițiilor de la recidivă.

Hotărârea de condamnare trebuie să fie pronunțată pentru o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită.Această condiție rezultă din art.42 lit.c din noul Cod penal,potrivit căruia la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunile săvârșite din culpă,ceea ce înseamnă că sunt luate în considerare cele comise cu intenție sau cu intenție depășită.

2.2.2.Condițiile celui de al doilea termen al recidivei

Săvârșirea din nou a unei infracțiuni cu intenție sau cu intenție depășită,după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare.Infracțiunea poate fi de orice natură,consumată sau rămasă în faza tentativei,săvârșită de o persoană în calitate de autor,instigator sau complice.Făptuitorul devine recidivist la data săvârșirii celei de a doua infracțiuni și nu la data condamnării pentru această infracțiune.Cu ocazia condamnării,instanța verifică doar existența consițiilor recidivei,și aplică tratamentul juridic adecvat.

Cel de-al doilea termen al recidivei poate consta fi într-o singură infracțiune,fie într-un concurs de infracțiuni.Sub acest aspect,în literatura de specialitate s-a exprimat opinia că al doilea termen al recidivei nu poate fi constituit decât dintr-o singură infracțiune care îndeplinește condițiile prevăzute de lege,iar în cazul în care făptuitorul săvârșește două sau mai multe infracțiuni aflate în concurs,fiecare infracțiune concurentă constituie al doilea termen al unei recidive distincte,dacă sunt întrunite condițiile legale.În acest caz,starea de recidivă se stabilește cu fiecare infracțiune în parte și se aplică tratamentul adecvat.Această opinie corespunde reglementării din Codul penal 1969,situație în care se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune apoi se aplică tratamentul sancționator pentru starea de recidivă.

Într-o altă opinie s-a susținut dimpotrivă,că un concurs de infracțiuni poate constitui al doilea termen al recidivei,deoarece ceea ce se cere pentru existența sa este doar ca pedeapsa prevăzută de lege,cel puțin pentru o infracțiune aflată în concurs,să fie mai mare de un an sau detențiune pe viață.Atunci când ulterior condamnării definitive,făptuitorul a săvârșit o pluralitate de infracțiuni și în legătură cu fiecare dintre ele sunt îndeplinite condițiile existenței recidivei postcondamnatorie,nu avem o pluralitate de recidive ci o singură recidivă,dar cu termen multiplu.Noul Cod penal a stabilit pentru situația în care cel de al doilea termen al recidivei este format din mai multe infracțiuni un algoritm de aplicare a pedepsei,în sensul că se aplică mai întâi dispozițiile referitoare la concurs și apoi cele incidente în cazul recidivei.Este posibil ca al doilea termen al recidivei să fie format dintr-o infracțiune continuă,care are un moment al consumării și altul al epuizării.În cazul reținerii stării de recidivă se are în vedere momentul consumării infracțiunii continue,iar nu cel al epuizării care prezintă importanță în cazul aplicării legii penale în timp,pentru aplicarea unor acte de clemență.Astfel,dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și cu mai mult de 3 luni de zile față de data reabilitării sau a împlinirii termnului de reabilitare,făptuitorul nu plătește pensia de întreșinere stabilită pe cale judecătorească este dată starea de recidivă,deși momentul epuizării are loc ulterior.

În cazul în care infracțiunea continuă este săvârșită în cursul termenului de încecare al suspendării executării sub supreveghere a unei pedepse anterioare,dar se epuizează după expirarea termnului,sunt aplicabile prevederile stării de recidivă.

2.3.Condamnări care nu atrag starea de recidivă

Când vine vorba despre stabilirea stării de recidivă există o anumită categorie de infracțiuni care nu intră sub incidența acestei instituții și deci nu pot reprezenta termeni ai ei.În această categorie întâlnim următoarele fapte:

-fapte care nu sunt menționate în legea penală,drept urmare ele nu reprezintă infracțiuni;

-infracțiunile care au fost amnistiate;

-infracțiunile care au fost săvârșite din culpă.

2.4.Formele recidivei

Cei doi termeni ai recidivei fiind ei însuși susceptibili de numeroase variațiuni, determină la rândul lor o anumită configurație a stării de recidivă. De exemplu, primul termen al recidivei poate fi o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață ori la pedeapsa închisorii, variabilă ca durată, fiind posibil ca hotărârea să nu fie în executare, să fie în curs de executare sau ca pedeapsa închisorii să fie în întregime executată ori considerată ca executată; hotărârea de condamnare poate fii pronunțată uneori de către o instanță judecătorască străină, pedeapsa aplicată poate privi o singură infracțiune sau un cumul de infracțiuni etc.

La rândul său cel de al doilea termen al recidivei poate consta în săvârșirea unei infracțiuni de același fel cu infracțiunea săvârșită anterior ori de o gravitate diferită de aceasta, la un interval mai mare sau mai mic de timp, de la executarea pedepsei închisorii etc.

În funcție de aceste variațiuni pe care le prezintă cei doi termeni ai recidivei, în teoria dreptului penal s-a dat denumirea de modalități ale recidivei,feluri în care aceasta se prezintă în concret.

În funcție de caracteristicile celor doi termeni și corelația dintre ei,recidiva poate prezenta mai multe modalități.

Recidiva generală și specială

Aceasta apare atunci când infracțiunile care intră în componența celor doi termeni sunt de natură diferită.Spre exemplu,condamnarea privește o infracțiune de furt,iar al doilea termen se referă la o infracțiune de omor.

Recidiva specială există în situația în care infracțiunile care privesc cei doi termeni sunt de aceeași natură(ex.delapidare).

Recidiva absolută și relativă

Recidiva absolută există atunci când cei doi termeni nu trebuie să aibă în vedere infracțiuni de o anumită gravitate,din care să rezulte persistența infracțională a infractorului.

Recidiva relativă este atunci când primul termen sau ambii termeni trebuie să privească o infracțiune de o anumită gravitate.

Recidiva cu efect unic și cu efecte progresive

Recidiva cu efect unic este aceea ale cărei efecte sunt aceleași ori de câte ori s-ar repeta starea de recidivă.

Recidiva cu efecte progresive este aceea ale cărei consecințe se agravează progresiv cu fiecare nouă recidivă.

Recidiva perpetuă sau permanentă și temporară

Recidiva perpetuă sau permanentă se realizează indiferent de intervalul la care s-a săvârșit infracțiunea ce formează al doilea termen.

Recidiva temporară se realizează numai dacă infracțiunea ce constituie al doilea termen a fost comisă într-un anumit termen,spre ex.până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare,așa cum prevede în art.41 Cod penal 2009.

Recidiva teritorială și internațională

Recidiva teritorială este atunci când primul termen are în vedere o hotărâre pronunțată de o instanță națională.

Recidiva internațională este atunci când primul termen este format dintr-o condamnare pronunțată în străinătate.

Recidiva postcondamnatorie ori fictivă și recidiva postexecutorie sau reală

Recidiva postcondamnatorie există în cazul săvârșirii din nou a unei infracțiuni mai înainte ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa la care a fost condamnat anterior sau mai înainte ca pedeapsa să fi fost considerată ca executată prin grațierea totală sau a restului de pedeapsă.

Recidiva postexecutorie există atunci când infractorul săvârșește din nou o faptă penală după executarea în întregime a pedepsei anterioare.

Recidiva periculoasă și recidiva deosebit de periculoasă,reglementată prin art.34 alin.2 și 3 Codul penal al Republicii .

2.5.Reglementarea recidivei în legea română

2.5.1.Recidiva postcondamnatorie există atunci când după rămânerea dfinitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mari de 6 luni,cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție,înainte de inceperea executării pedepsei,în timpul executării pedepsei,sau în stare de evadare,iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este inchisoarea mai mare de 1 an.

Condiții de existență ale recidivei:

-să existe o hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni.O hotărâre de condamnare privind o pedeapsă cu inchisoarea de 6 luni sau amendă nu poate constitui prim termen al recidivei.

-infracțiunea pentru care s-a pronunțat condamnarea să fie intenționată sau praeterintenționată.

-pentru hotărârea definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni să nu fie incidentă vreuna din cauzele prevăzute în articolul 42 Cod Penal 2014,care înlătură starea de recidivă.

-să se sfârșească o nouă infracțiune intenționată,pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.Se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege și nu aceea pronunțată de instanță.Dacă pedeapsa este de un an sau mai mică nu se reține recidiva.

-infracțiunea trebuie să se săvârșească în următoarele momente:

*înainte de începerea executării când pedeapsa nu a fost pusă în executare sau când condamnatul s-a sustras de la executare,ori a obținut amânarea executării pedepsei(când condamnatul suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa;condamnata este gravidă sau are copil mai mic de 1 an;executarea imediată a pedepsei ar avea consecințe grave pentru condamnat,familie sau unitatea care lucrează);

*în timpul executării;

*în stare de evadare.

-condamnarea anterioară și noua infracțiune să privească același făptuitor.

2.5.2.Recidiva postexecutorie există când,după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni,după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei,cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție,pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an(sau a închisorii pe viață).Ceea ce caracterizează această formă este faptul ca primul termen constă într-o condamnare executată sau considerată ca executată.Pedeapsa se consideră executată în cazul în care a intervenit grațierea(totală sau a restului de pedeapsă) ori s-a împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei.

Condiții de existență:

-pedeapsa care face obiectul primei condamnări trebuie să fie executată,grațiată sau prescrisă,după care cel condamnat să săvârșească o nouă infracțiune;

-cea de a doua infracțiune se poate comite după executarea primei pedepse ce formează obiectul primei condamnări;

-dacă fapta se comite după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei;

-același făptuitor trebuie să comită și prima și a doua infracțiune.

O primă condiție o constituie existența a cel puțin trei condamnări, definitive la pedeapsa închisorii de până la 6 luni. Aceste condamnări trebuie să fie distincte, pronunțate pentru infracțiuni distincte sau fiecare in parte pentru câte un concurs de infracțiuni.În acest caz se cere ca pedeapsa rezultată pentru fiecare concurs în parte să nu depășească 6 luni închisoare.

2.5.3.Recidiva internațională se caracterizează prin aceea că prima condamnare est pronunțată de o instanță străină.

Condiții de existență:

-hotărârea de condamnare pronunțată de instanța străină trebuie sa aibă în vedere o faptă care se regăsește și în legea penală română;

-recidiva internațională este admisă numai pentru marea recidivă,deci condamnarea pronunțată în străinătate să aibă ca obiect o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni,sau pedeapsa detențiunii pe viață;

-hotărârea de condamnare trebuie recunoscută de o instanță română;

-recidiva internațională are caracter facultativ.

2.6.Pedeapsa în caz de recidivă

În materia tratamentului sancționator reglementarea din noul Cod penal art.43 a fost simplificată,recurgându-se la un cumul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorie,respctiv la majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei postexecutorie.Pentru ipoteza în care termenul al doilea al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracțiuni,a fost stabilit un algoritm de aplicare a pedepsei diferit de cel existent în Codul penal anterior,aplicându-se mai întâi dispozițiile referitoare la concurs și apoi cele incidente în cazul recidivei.Acest tratament este aplicabil chiar dacă numai una dintre infracțiunile concurente se află în stare de recidivă,restul fiind în pluralitate intermediară,deoarece calitatea de recidivist trebuie să atragă tratamentul specific acestei forme de pluralitate.În același timp,tratamentul sancționator propus este mai puțin sever decât cel care ar rezulta din aplicarea mai întâi a dispozițiilor privind recidiva sau pluralitatea intermediară pentru fiecare infracțiune în parte și apoi regulile referitoare la concursul de infracțiuni.

A fost consacrată și în materia recidivei postcondamnatorie,cu titlu de excepție,posibilitatea aplicării detențiunii pe viață chiar dacă pedepsele stabilite constau în închisoare atunci când numărul și gravitatea faptelor comise justifică acest lucru.În legătură cu natura juridică a recidivei,în literatura juridică s-a exprimat opinia că din examinarea dispozițiilor noului Cod penal rezultă caracterul acesteia de cauză generală de agravare facultativă a pedepsei.

Articolul 43 din Codul Penal 2014 dispune:

,, (1) – Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

(2) – Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

(3) – Dacă prin însumarea pedepselor în condițiile alin. (1) și alin. (2) s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

(4) – Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă este detențiunea pe viață, se va executa pedeapsa detențiunii pe viață.

(5) – Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.

(6) – Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracțiune și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile alin. (1)-(5).

(7) – Dispozițiile alin. (6) se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.ʼʼ

Observăm în articolele de mai sus,atât în Codul Penal anterior cât și în Codul Penal 2014 că tendința legiuitorului este de a adresa persoanei aflate în stare de recidivă o pedeapsă mai aspră,deoarece atât timp cât infractorul recidivează el denotă o conduită care persistă în sfera ilicită și deci trebuie tratat mai aspru.Starea de recidivă atrage atenția asupra persoanei făptuitorului,care deși a încălcat legea fiind tras la răspundere pentru aceasta el continuă să aibă preocupări infracționale,astfel reprezentând un pericol social ridicat față de infractorul care nu recidivează.

Scopul principal al pedepsei este de a educa infractorul,de a-l aduce pe drumul corect,în urma măsurilor luate împotriva sa el trebuie să realizeze greșelile facute prin comportamentul său ilicit.Atunci când o persoană recidivează se impune luarea unor măsuri mai grele pentru a descuraja comportamentul infracțional daunător ideii de societate și a valorilor protejate de aceasta.

Sancționarea recidivei postcondamnatorie

Potrivit art.43 alin.1 Cod penal 2009,dacă înainte ca pedeapsa anterioară să se fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă,pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.În acest caz este vorba de cumulul aritmetic obligatoriu al celor două pedepse.Sancționarea recidivei postcondamnatorie se realizează în doi timpi,prin efectuarea a două operațiuni succesive.

-stabilirea pedepsei pentru cea de a doua infrațiune;în acest moment instanța va stabili o pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă,în raport de criteriile generale de individualizare prevăzute de art.74 Cod penal 2009,făcându-se abstracție de starea de recidivă.

-aplicarea pedepsei rezultante pentru întreaga pluralitate de infracțiuni;în această etapă,pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.Pedeapsa rezultantă va putea depăși maximul general al închisorii de 30 de ani,dar nu poate fi mai mare decât totalul pedepselor care intră în compunerea termenilor recidivei.Depășirea maximului special general al pedepsei închisorii cu mai mult de 10 ani,face obiectul art.43 alin.3,care și în condițiile acestui text,poate duce la aplicarea pedepsei detențiunii pe viață.

În materia tratamentului sancționator reglementarea din noul Cod penal(art.43) a fost simplificată,recurgându-se la un cumul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorie,respectiv la majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei postexecutorie.

Sancționarea recidivei postexecutorie

Potivit art.43 alin.5 Cod penal 2009,dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă,limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.În cazul recidivei postexecutorie aplicarea pedepsei nu are loc în doi timpi,ci într-un singur timp,judecătorul urmând a stabili pedeapsa între limitele speciale prevăzute pentru noua infracțiune,majorate cu jumătate în baza art.43 alin.5.Dacă după executarea pedepsei anterioare sau considerarea acesteia ca executată,inculpatul săvârșește mai multe infracțiuni,instanța va stabili pedeapsa pentru fiecare infracțiune între limitele speciale majorate cu jumătate,apoi va proceda potrivit art.39,care prevede pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni.

Descoperirea ulterioară a stării de recidivă

În articolul 43 alin.6 din Codul Penal 2014 se prevede recalcularea pedepsei când o persoană a fost condamnată definitiv și se descoperă ulterior starea de recidivă.Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă,instanța aplică dispozițiile de sancționare a recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii,după caz.Dacă starea de recidivă se decoperă după executarea pedepsei,dispozițiile de recalculare din articolul 43 alin.6 devin inoperabile.Dispozițiile privind recalcularea pedepsei,ca urmare a faptului că a fost decoperită ulterior starea de recidivă sunt aplicabile și în cazul comutării detențiunii pe viață în pedeapsa închisorii.Dacă vin în concurs circumstanțele agravante generale,se va ține seama,în primul rand,la stabilirea pedepsei de ele și apoi de recidivă.În cazul în care există concurs între circustanțele atenuante și starea de recidivă,pedeapsa se fixează între limita minimă la care se poate ajunge conform articolului 79 din Codul Penal 2014,care prevede modul de reducere a pedepsei și maximul special al infracțiunii,iar dacă nu este îndestulătoare se mai poate adăuga sporul prevăzut de articolul 43.

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracțiune și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă,instanța aplică dispozițiile alin.1-5,așa cum se stabilește prin art.43 alin.6 C.pen.2009.

Descoperirea ulteriorară a stării de recidivă presupune aflarea sau luarea la cunoștiință despre existența stării de recidivă în privința căreia nu există probe la dosar până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.Dacă la dosar există probe din care se putea deduce starea de recidivă a infractorului,iar instanța din eroare nu a reținut recidiva,această eroare nu va putea fi îndreptată prin aplicarea prevederilor art.43 alin.6,ci pe calea unei căi extraordinare de atac.

Dispozițiile art.43 alin.6 se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Capitolul 3.Pluralitatea intermediară de infracțiuni

3.1.Noțiune

Prin pluralitate intermediară de infracțiuni este desemnată situația în care o persoană,după ce a fost condamnată definitiv pentru o infracțiune,săvârșește o nouă infracțiune,înainte de începerea executării pedepsei sau în stare de evadare și sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru recidiva postcondamnatorie.

Art. 44 dispune:

,,(1) – Există pluralitate intermediară de infracțiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.

(2) – În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracțiune și pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor de la concursul de infracțiuni.ʼʼ

Pluralitatea este denumită intermediară,pentru că desemnează o pluralitate de infracțiuni ce nu poate fi considerată concurs deoarece s-a interpus o condamnare definitivă pentru una din infracțiunile comise de același autor și nu sunt îndeplinite nici condițiile postcondamnatorii.

Modificarea dispozițiilor din Codul Penal în ceea ce privește recidiva,prin Legea nr.6/1973,condiționând existența acesteia de gradul de vinovăție sub forma intenției cu care trebuie săvârșite infracțiunile dar și de gravitatea noii infracțiuni,a condus la îngustarea sferei situațiilor de recidivă și implicit la lărgirea sferei situațiilor prevăzute de dispozițiile articolului 44 Cod Penal 2014.

3.2.Condițiile pluralității intermediare

Pluralitatea intermediară se aproprie de recidiva postcondamnatorie prin existența unei condamnări definitive și săvârșirea din nou a unei infracțiuni înainte de începerea executării pedepsei;în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare dar nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru recidivă ori cu privire la forma de vinovăție a infracțiunile comise ori cu privire la gravitatea acestora.Spre exemplu,se vor realiza condițiile pluralității intermediare dacă:

-condamnarea definitivă este la pedeapsa închisorii de 6 luni sau mai mică sau este la amendă;

-condamnarea definitivă este pronunțată pentru o infracțiune săvârșită din culpă;

-pedeapsa prevăzută de lege prin noua infracțiune săvârșită este amenda sau închisoarea mai mică de 1 an;

-noua infracțiune este săvârșită din culpă și ea.

Toate aceste condiții prevăzute pentru recidiva postcondanatorie,nefiind îndeplinite,conduc la realizarea unei pluralități intermediare.

3.3.Reglementarea pluralității intermediare

Din articolul 44 Cod Penal s-au stabilit nu numai situațiile în care există pluralitate intermediară,dar și sistemul sancționator al acesteia care este împrumutat de la concursul de infracțiuni.Aceasta presupune că se va stabili pedeapsa pentru noua infracțiune care va fi contopită cu pedeapsa definitivă pronunțată mai înainte,chiar dacă o parte din aceasta a fost executată ori considerată ca executată.Partea din pedeapsa deja executată se va deduce din pedeapsa rezultantă.Dacă noua infracțiune din pluralitatea intermediară este comisă în stare de evadare,pedeapsa pentru evadare se adaugă la pedeapsa din executarea căreia a evadat,mai precis la restul de pedeapsă rămas neexecutat,apoi această rezultantă din cumularea aritmetică,se va contopi cu pedeapsa stabilită pentru infracțiunea comisă în stare de evadare.

Capitolul IV.Studiu de caz

(concurs de infracțiuni/recidivă mare postcondamnatorie)

Pentru a evidenția importanța acestor instituții în legislația română și nu numai,am ales ca studiu de caz o situație care aduce în vedere atât concursul de infracțiuni reglementat de art.38-39 Cod Penal 2014 cât și recidiva mare postcondamnatorie,reglementată de art.41-43 Cod Penal 2014.

În acest exemplu este vorba despre un infractor eliberat condiționat,care în acest timp comite o serie de infracțiuni de natură a aduce atingere valorilor sociale și a comunității în care trăiește.Vom vedea în această decizie importanța circumstanțelor agravante,a stării de recidivă și a concursului de infracțiuni.

Inculpatul,deși aflat în stare de libertate în urma eliberării condiționate,comite un furt dintr-o locuință după care la scurt timp aduce amenințări cu moartea unei alte persoane de natură a-i genera neliniște și a-i pune în primejdie integritatea atât psihică cât și fizică.

Avem ca primă infracțiune furtul calificat,faptă prevăzută de art.208,alin.1 și art.209 alin.1 lit.g și I și amenințare,prevăzută de art.193.Inculpatul pătrunde prin forțarea ușii de la intrare în locuința părții vătămate unde consumă alcool,plecând apoi de la fața locului cu un radiocasetofon pe care ulterior îl înstrăinează pentru suma de 20 de lei.O deosebită importanță îl are faptul că acesta nu este la prima abatere,el fiind cunoscut în comunitatea în care trăiește ca o persoană cu tendințe spre activități ilicite,generând astfel frică în rândul persoanelor din zona respectivă.Comițând această faptă precum și o alta care constă în amenințarea altei persoane cu moartea,nu numai că se naște un concurs de infracțiuni alcătuit de cele două fapte,dar suntem și în prezența instituției recidivei mari postcondamnatorii.Având în vedere faptul că,comportamentul acestui făptuitor continuă într-o direcție ilicită,importanța acestor instituții este dată de faptul că acest individ trebuie pedepsit ca atare.Rolul recidivei este acela de a pedepsi mai aspru infractorul care nu este la prima abatere și deci persistă în comiterea de infracțiuni.

Din rechizitoriul prezentat mai jos,putem observa,că organele de anchetă au reușit să probeze toate acuzațiile aduse inculpatului,asociindu-l cu locul comiterii furtului prin probele prelevate din locuința părții vătămate.Ca mijloace de probațiune s-au luat în considerare:declarația inculpatului,declarația părții vătămate,declarațiile martorilor.În acest context în ochii legiuitorului este foarte important statutul acestui individ în societate,el fiind cunoscut ca hoț,ca o persoană care are un comportament antisocial,fiind obișnuit să trăiască din furtul din locuințe și alte activități ilicite.Situația în care se afla acest individ la momentul comiterii faptelor(eliberare condiționată),nu face decât să agraveze statutul său în fața legiuitorului,demonstrând că nu și-a schimbat preocupările chiar dacă a mai fost judecat anterior pentru asemenea fapte.Aici intervine starea de recidivă care este menită să descurajeze astfel de indivizi care nu își aduc aportul în mod pozitiv asupra comunității din care fac parte.

Concursul de infracțiuni,furtul calificat în concurs cu amenințare este cu atât mai grav cu cât este realizat în timpul eliberării condiționate,aceasta fiind o circumstanță agravantă.În practica judiciară aceste instiuții își aduc aportul în mod constant în scopul pedepsirii persoanelor orientate spre acțiuni ilicite,descurajând astfel comportamentul criminal și totodată ajutând la o calculare justă a pedepselor aplicate acestora.

În cazul de față infractorul este cunoscut ca o persoană neagreabilă,periculoasă,orientată spre fapte cu caracter ilicit.În vederea stabilirii pedepsei pentru acest individ,judecătorul a luat în considerare întreg cadrul pe care îl prezintă viața și preocupările acestui individ,stil de viață care nu face decât să arate că deși acesta a mai suferit condamnări și se afla în stare de eliberare condiționată continuă să aibă preocupări care atrag răspunderea penală.Suntem în prezența concursului de infracțiuni deoarece acesta a furat din respectiva casă și înainte de a fi condamnat definitiv de instanța judecătorească competentă pentru această faptă el mai comite încă o faptă,și anume amenințarea unei alte persoane,amenințare care a provocat neliniște victimei,deoarece,cunoscându-l pe inculpat și cunoscând ce fel de individ este,temerea că aceste amenințări se vor materializa ,,o taie,o omoară,îi dă foc caseiʼʼ,era reală.

În cele ce urmează mai jos vom vedea cum a soluționat instanța acest caz.

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru două infracțiuni concurente,acestea sunt:furt calificat prevăzut de art.208 alin.1,articolul 209 alin.1 litera g și I Cod Penal și amenințare care la fel este prevăzută de articolul 193 Cod Penal-Concurs real de infracțiuni articolul 33 lit.a Cod Penal-Recidiva mare postcondamnatorie.

Din Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia s-a dispus punerea în mișcare a urmăririi penale și trimiterea în judecată a cetățeanului T.I. pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat prevăzut de articolul 208 alin.1 litera g și I Codul Penal al României și amenințare prevăzut de articolul 193 Codul Penal al României cu incidența articolului 33 litera a și articolului 37 litera a Cod Penal,s-a reținut în sarcina individului faptul că și-a însușit fără drept în luna august 2008 în timpul de nopții și prin efracție mai multe bunuri din casa de vacanță a părții vătămate..S-a mai reținut și faptul că în data de 01.09.2008 inculpatul a amenințat o altă parte vătămată.În etapa urmăririi penale s-au adus de către organele de anchetă următoarele mijloace de probă:declarațiile parților vătămate,procesul verbal de cercetare la fața locului,procesul verbal de acte premergătoare,procese verbale de predare primire,declarații de martori,Adresa a Serviciului de Criminalistică I.P.J.Prahova,raport de constatare tehnico științifică dactiloscopică.

Instanței de judecată în etapa cercetării judecătorești i s-au prezentat următoarele mijoace de probă:declarația inculpatului,declarația părții vătămate,declarațiile martorilor,probe AND prelevate de la fața locului.

Analizând actele dosarului,instanța a concluzionat următoarele:

Pe parcursul lunii august 2008,inculpatul a profitat de lipsa părții vătămate din locuința deținută în orașul C,casă de vacanță,a intrat pe timp de noapte și prin forțarea ușii principale de acces în locuință precum și a ușii de acces la magazie și a ridicat bunuri,respectiv un casetofon marca Grunding pe care l-a luat și vândut ulterior unei terțe persoane pentru suma de 20 de lei;bunul a fost ridicat de la aceea persoană de organele de poliție și restituit părții vătămate.Petrecând noaptea în locuința părții vătămate inculpatul a consumat aici băuturi alcoolice,respectiv vin din sticlele găsite în locuință,sticle care au fost lăsate acolo și găsite de organele de anchetă iar de pe le au fost prelevate urme papilare identificate ca fiiind ale inculpatului conform adresei nr.809780/2008 a Serviciului de Criminalistică I.P.J. Prahova.Cu această importantă probă a fost posibilă plasarea inculpatului la locul faptei.

Deși nu a recunocut în mod direct săvârșirea infracțiunii,inculpatul a relatat că fapta ar fi fost săvârșită de o altă persoană pe care nu a prezentat-o și pe care a dorit să o absolve de răspundere penală,declarațiile sale reținându-se că sunt conjuncturale și lipsite de suport față de datele care rezultă din materialul adus ca probă de organele competente de care s-a făcut vorbire;dealtfel este evident că inculpatul,persoana pentru care furtul a devenit o infracțiune de obicei știe exact că va fi tras la răspundere pentru faptele sale și încearcă să producă scenarii exoneratoare de răspundere fără însă să arate date concrete și verificabile organelor de anchetă ori să indice persoana căreia îi atribuie fapta de furt.Inculpatul a devenit cunoscut comunității retrânse în care trăiește ca o persoană periculoasă care creează probleme,și în acest context se va reține ca,fiind în conflict cu vecinii săi,printre care și partea vătămată căreia i-a adresat cuvinte amenințătoare,respectiv că ,,o taie,o omoară,îi dă foc casei” iar aceste cuvinte au fost de natură să producă părții vătămate temerea că acestea se vor materializa,mai cu seama față de profilul social al inculpatului,definit prin chiar faptele sale și care sunt cunoscute comunității.

În drept,s-a reținut că faptele inculpatului descrise în examinarea stării de fapt întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat prevăzut de articolul 208 al.1,209 al.1 litera g și I Cod Penal cu aplicarea articolului 37 litera a și amenințare prevazută de articolul 193 Cod Penal cu aplicarea articolului 37 litera a Cod Penal și articolul 33 litera a Cod Penal fiind vorba de infracțiuni concurente.

Viziunea personală este că ar trebui ca în aceste cazuri legea să fie mai aspră cu astfel de indivizi deoarece în societatea în care trăim,pentru unii legea și-a pierdut din valoare,neavând semnificația care ar trebui să descurajeze din fază incipientă astfel de fapte.În acest caz,privind din perspectiva unui legiuitor,aș face cumulul pedepselor pentru faptele săvârșite și nu contopirea lor,fapt care nu ajută la imaginea tăioasă.francă,care ar trebui să o aibă legea în orice stat de drept(fac referire la parțile din Codul Penal care incriminează infracțiunile grave ca omorul,violul,faptele comise impotriva integrității persoanei,atât fizice cât și psihice).

Revenind la sentința dată de legiuitor,la stabilirea și aplicarea pedepselor ce s-au aplicat inculpatului s-a ținut seama de dispozițiile articolului 72 Cod Penal respectiv de dispozițiile părții generale ale Codului Penal,de limita de pedeapsă prevăzută în partea specială pentru infracțiunile săvârșite,de gradul de pericol social al faptelor,de persoana inculpatului și împrejurările concrete de săvârșire a faptelor.În ceea ce privește persoana inculpatului s-a reținut ca acesta dovedește în plan infracțional perseverență materializată atât prin fapte anterioare de același tip fiind evident și în cauza de față că furtul din locuințe este o constantă a existenței sale.De altfel,și comunitatea restrânsă în cadrul căreia trăiește are despre inculpat aceeași percepție,respectiv că acesta este o persoană violentă și care cauzează probleme.

S-a făcut și aplicarea articolului 37 litera a Cod Penal reținându-se că inculpatul a mai fost condamnat prin sentința penală nr…..a Judecăoriei Sinaia la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de furt calificat,prezenta infracțiune fiind comisă în termenul liberării condiționate și deci în stare de recidivă postcondamnatorie.În baza articolului 61 alin.1 Cod Penal s-a revocat liberarea condiționată din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința penala nr….a Judecătoriei Sinaia și s-a contopit restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterior arătată,305 zile,cu pedepsele ce se vor aplica prin sentința de față-închisoare la nivelul minimului prevăzut de lege sau orientată către acesta,în baza articolului 33 litera a Cod Penal și articolul 34 litera b Cod Penal,închisoare la nivelul minimului prevăzut de lege sau orientată către acesta.În baza articolului 71 Cod Penal s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de articolul 64 litera a,b,mai puțin dreptul de a alege,de durata executării pedepsei principale.În baza articolului 118 litera a Cod Penal s-a confiscat de la inculpat suma caștigată din săvârșirea infracțiunii respective prin vânzarea bunului sustras.În baza articolului 346 Cod Procedură Penală s-a luat act că părțile vătămate nu s-au constituit părți civile în cauză.În baza articolului 191 alin.1 Cod Procedură Penală a fost obligat inculpatul la cheltuieli judiciare statului din care onorariul apărătorului din oficiu 100 lei s-a dispus a se avansa din foundurile Ministerului Justiției catre Baroul de Avocați Prahova.

Acest studiu de caz a fost prezentat în lumina Codului Penal al României anterior deoarece faptele au fost comise pe parcursul anului 2008,ajungând în fața instanței de judecată în anul 2009.Numerele articolelor nu corespund cu articolele noului Cod Penal 2014.

Concluzii

Această temă,pluralitatea de infracțiuni,are o foarte mare importanță în practica juridică deoarece sfera ei de aplicabilitate este foarte largă.Nu puține sunt persoanele(infractorii) care comit mai multe infracțiuni,încălcând succesiv normele juridice care păzesc bunul mers al societății.Pluralitatea de infracțiuni,compusă din concursul de infracțiuni,recidiva și pluralitate intermediară,este acea instituție care are ca obiect al activității delicvenții ce perseverează într-un comportament criminal,demonstrând că deși uneori ei execută pedeapsa pentru o infracțiune sau mai multe,pedeapsă care are rolul de a corecta deficiențele arătate de astfel de caractere,nu rămân cu nimic din aceasta comițând apoi alte infracțiuni.Incorigibilitatea de care dau dovadă acești indivizi reprezintă preocuparea legiuitorului,scopul acestor instituții fiind acela de a îngrădi și pedepsi astfel de comportamente în societate.

Este clar faptul că cel care comite o singură faptă,nemaiavând antecedente și care nu mai continuă într-un comportament ilicit reprezintă un pericol mai puțin substanțial(aici intră în vedere și natura faptei comise ex.:cel care comite un omor este privit ca un individ mai periculos decât cel care comite un furt) decât infractorul care perseverează săvârșind mai multe infracțiuni,uneori în concurs,alteori recidivând.De aici pornește și dorința de a pedepsi mai aspru pe cel care și-a făcut din comiterea de infracțiuni un obicei,el reprezentând un adevărat pericol social.

În majoritatea sistemelor juridice prezente în lume,infractorul care cade sub incidența acestor instituții ale dreptului penal va fi tratat mai aspru.Foarte multe cazuri din viața reală ne-au arătat că persoanele care au încălcat odată o normă juridică au foarte mari șanse să recidiveze(dacă sunt întrunite condițiile recidivei).Codul penal nou este mai permisibil decât cel anterior,în sensul că în unele cazuri care sunt prevăzute de aceste instituții,el prevede pedepse mai mici.Acest lucru nu este înbucurător deoarece legea ar trebui să fie mult mai aspră în cea ce privește o astfel de conduită pentru a descuraja și a stopa avântul pe care îl au infractorii.Nu puține au fost cazurile când un individ aflat în liberare condiționată a comis din nou fapte de genul celor pentru care a fost incriminat inițial sau în cazurile nefericite,chiar mai grave.

Când vine vorba despre sancționarea acestor comportamente,în cazul concursului de infracțiuni,sistemul cumulului aritmetic pare cel mai bine pus la punct având în vedere că el funcționează pe principiul ,,quod delicta,tot poenaʼʼ.În acest caz infractorul,după cum reiese din citatul din limba latină de mai sus,va plăti pentru fiecare infracțiune în parte,după care pedepsele se vor cumula în funcție de prevederile și limitele impuse de Codul penal.Acest sistem este cel mai corect din punctul personal de vedere deoarece împotriva individului care a dat dovadă de perseverență criminală,el comițând mai multe infracțiuni,trebuie luată o măsură de represiune adecvată.Literatura juridică,arată uneori faptul că acest sistem pare exagerat,deoarece în urma acestui cumul matematic se ajunge la un cuantum excesiv și nerațional,care ar putea depăși uneori viața unui om.Personal,cred că acest sistem are efecte benefice deoarece dacă legea nu este permisibilă,este deci mai aspră,indivizii care au porniri criminale se vor gandi de două ori înainte de a acționa pe calea ilicită.Pentru unii ar părea exagerată această masură dar nu este normal ca unele fapte să fie pedepsite cu condamnări extrem de mici pe lângă pericolul social reprezentat de acțiunile întreprinse.Acest sistem de calculare a pedepsei în cazul concursului de infracțiuni este întâlnit în dreptul englez și american îndeosebi.

Sistemul de sancționare ,,poena absorbit minoremʼʼ,adică aplicarea celei mai severe pedepse nu pare un sistem direct proporțional cu infracțiunile săvârșite deoarece infractorul va plăti pentru fapta cea mai gravă,eventual cu maximul stabilit de lege,fapt care nu reprezintă o sancțiune direct proporțională cu delictele săvârșite.Au fost cazuri,în special în legislația americană,când infractori foarte periculoși,cu multiple crime la activ au scăpat cu ani puțini de închisoare,lucru îngrijorător pentru societatea în care trăim.

Cel de al treilea sistem tinde spre o pedepsire puțin mai aspră decât cel anterior,la pedeapsa cea mai grea adăugându-se un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse.Este oarecum un progres față de sistemul anterior deoarece infractorul va fi tras la răspundere într-o oarecare măsură și pentru celelalte fapte ale sale,nu numai pentru cea mai gravă.

Pentru a-mi susține punctul de vedere voi face referire la una dintre cele mai vechi legi pe care o întâlnim în Vechiul Testament și anume Legea Talionului.Aceasta este o lege a reciprocității și a corespondenței,în sensul că ea prevede pedepsirea făptuitorului prin exact aceeași metodă cu care el a acționat asupra victimei sale.Această lege este întâlnită la unele din cele mai vechi popoare orientale și era văzută în antichitate ca o masură echitabilă pentru acțiunile antisociale ale unui individ.Desigur societatea în care trăim nu este un sistem anarhic în care fiecare își poate face dreptate,dar acest criteriu este unul foarte important privind cadrul în care se desfășurau pedepsele în societatea antică.Cu scopul de a evidenția mai mult sistemul sancționator din societatea modernă putem aduce aminte și de măsurile extreme de pedepsire întâlnite în special în Orientul Mijlociu,cum ar fi:amputarea mâinii cu care infractorul a comis un furt,execuția publică în cazuri de incest,viol,etc.Aceste măsuri sunt extreme dar cu siguranța sunt mai eficiente decât cele prezentate în legislațiile țărilor moderne.Cu siguranță în momentul în care un individ știe că se va alege cu o astfel de pedeapsă nu va fi mai dori să comită fapte care să-l aducă sub incidența acelor legi.

Revenind la modificările pe care le-a adus noul Cod penal în art.43,legislația a fost simplificată,introducându-se în cazul recidivei postcondamnatorie un cumul aritmetic,majorându-se limitele speciale cu jumătate în ceea ce privește recidiva postexecutorie.În cazul în care cel de al doilea termen al recidivei este compus dintr-un concurs de infracțiuni,a fost stabilit un algoritm de aplicare a pedepsei diferit de Codul penal anterior,luându-se în considerare mai întâi dispozițiile privitoare la concurs și apoi cele care privesc recidiva.Acest tratament se aplică chiar dacă numai una dintre infracțiunile concurente se află în stare de recidivă,restul aflându-se sub pluralitatea intermediară,deoarce calitatea de recidivist trebuie să atragă tratamentul specific acestei forme de pluralitate.Un fapt notabil este că tratamentul sancționator este puțin mai sever decât cel care ar rezulta din aplicarea mai întâi a dispozițiilor privitoare la cazul de recidivă sau pluralitate intermediară pentru fiecare infracțiune în parte și apoi reglementările referitoare la concursul de infracțiuni.

Atât din doctrina cât și din practica juridică se conturează ideea că aceste comportamente trebuie stopate prin mijloace licite,și anume o lege mai puțin permisibilă când vine vorba de infracțiuni grave cum sunt violul,omorul,fuga de la locul accidentului care a avut ca urmare victime,etc.Printr-o lege mai aspră s-ar putea consolida mai bine statul de drept și de aici și valorile societății.

Pluralitatea de infractiuni reprezintă situatia în care o persoană săvârșește două sau mai multe infractiuni. Astfel există un singur infractor si mai multe infractiuni săvârșite de acesta.
Pentru a exista pluralitatea de infractiuni nu interesează dacă infractiunile au fost definitiv judecate, dacă sunt fapte intenționate sau din culpă si nici momentul săvârsirii acestor fapte. Toate aceste elemente sunt luate în calcul pentru delimitarea formelor pluralitatii de infractiuni.
Formele pluralitatii de infractiuni: potrivit Codului Penal, pluralitatea de infractiuni este, după caz, concurs de infracțiuni sau recidivă. Acest enunț este discutabil, deoarece formele pluralitatii de infractiuni nu se rezumă în realitate doar la concurs si recidivă. Astfel,Codul Penal reglementează in art.44 o altă formă a pluralitatii care nu e nici concurs si nici recidivă si pe care doctrina a numit-o pluralitate intermediară.
Există si alte forme de pluralitate nereglementate expres in Codul Penal si care nu constituie nici concurs, nici recidivă si nici pluralitate intermediară. De exemplu, când un infractor, după executarea pedepsei pentru o infractiune comisă din culpă, săvârșește o altă infractiune din culpă. În acest caz nu avem nici una din cele trei pluralități menționate mai sus.

Observăm că rolul definitoriu pe care îl au aceste instituții este acela de a ajuta la calcularea și individualizarea pedepsei în funcție de faptele comise de infractor și circumstanțele în care sunt comise acestea.Tendința legiuitorului este de a stabili regimul sancționator pentru fiecare situație în parte.

Regimul juridic al acestor instituții ar trebui modificat deoarece un comportament care reprezintă o amenințare la adresa valorilor societății,individul perseverând în activitățile ilicite,trebuie sancționat mai aspru decât prevede regimul sanționator actual al acestor instituții,care este destul de permisibil(absorbirea pedepselor).În mod normal,dacă individul comite mai multe infrațiuni cu bună-știință,el trebuie ar trebui să suporte pedeapsa individual pentru fiecare infracțiune în parte.Chiar dacă pare o măsură prea dură,pentru a descuraja astfel de activități,legea așa ar trebui conturată,menită să sperie(asta trebuie să reprezinte o normă juridică),să îngrădească și în principal să desființeze orientările criminale ale unor indivizi din societatea în care trăim.

În practica judiciară se întâlnesc situații complexe,fapte săvârșite ilicit,care prin complexitatea și natura lor ar fi foarte greu de încadrat fără aceste instituții ale dreptului penal,în general dorindu-se aplicarea unei sancțiuni direct proporționale cu gravitatea faptei comise.De aici pleacă și importanța particularizării pedepsei în funcție de persoana făptuitorului care poate reprezenta un anumit tip de comportament,uneori reprezentând un pericol minor pentru cadrul social din care provine,alteori prezentând perseverență în domeniul infracțional și de aici un mare pericol pentru mediul social.Scopul normei juridice este de a proteja valorile sociale,de a implementa o anumită conduită indivizilor care fac parte din societate,de aici pornind și dorința pedepsirii celor care aduc atingere acestor valori.

Sistemul juridic actual prezintă multe lacune și este mult prea permisibil când vine vorba despre reglementarea infracțiunilor grave.Astfel ajung să fie prezenți în societate indivizi care au comis omoruri,violatori sau în cele mai rele cazuri persoane acuzate de pedofilie.Acest gen de persoane,comițând genul ăsta de fapte este clar că sunt capabile să recidiveze,deci în nici un caz ei nu au ce căuta liberi prin societatea în care trăim.Atunci când ele nu sunt susceptibile de pedeapsa cu închisoare,ele ar trebui închise în instituții specializate,sub supraveghere strictă,nemaiavând posibilitatea de a săvârși astfel de monstruozități.

Individualizarea pedepsei este un aspect foarte important,deoarece pedeapsa trebuie să fie într-o oarecare masură personalizată în funcție de natura infractorului,faptele comise de acesta,natura faptelor,circumstanțele în care s-au comis aceste fapte.Sunt luate în considerare mai multe aspecte legate de scopul comiterii infracțiunii,mijloacele prin care s-au comis,precum și pericolul social pe care îl reprezintă rezultatul lor.În momentul în care infractorul comite cu bună-știință fapte care au avut rezultate critire pentru valorile sociale vizate este clar că el va fi privit în lumina acestor aspecte.Un alt rol important în individualizarea pedepsei îl constituie conduita infractorului pe parcursul cercetării penale,dacă colaborează sau nu cu organele de cercetare,dacă ajută sau nu la reconstituirea faptelor atunci când este cazul pentru a facilita ancheta.Sunt luate în vedere și aspectele privind vârsta(ex.:cazul în care un tânăr a produs vătămări corporale unui vârstnic-ceea ce reprezintă o circumstanță agravantă),educația pe care o are infractorul,nivelul de percepție al acestuia,dacă este apt din punct de vedere psihic să privească realiatea obiectiv sau nu(în cazul unei boli psihice se consideră circumstanță atenuantă),starea familială,mediul din care provine acesta,ocupația lui de zi cu zi,activitățile sociale întreprinse de acesta.Este clar că indivizii aduși în fața instanței vor fi judecați și în lumina ocupației pe care o au,contribuției lor în societate.

Din păcate într-o țară în care lucrurile nu merg exact în direcția în care ar trebui,cu un buget limitat și prezența altor interese,este greu să aduci spre perfecțiune un sistem juridic care chiar să facă diferența,oferindu-i omului corect,cel care nu încalcă legea,siguranța calității unei vieți ferite de astfel de exemple negative ale societății.

Bibliografie selectivă

I.Tratate,manuale,cursuri

1.Basarab Matei – Drept Penal Partea Generală,vol.II,Ed.Lumina-Lex,,1997;

2.Basarab Matei – Drept Penal Partea Generală,Ed.Fundației ,,Chemareaʼʼ Iași,1996;

3.Bulai Constantin.,Bulai Bogdan N.-Manual de drept penal. Partea generală,București,Ed.Universul Juridic,2007;

4.Bulai Constantin,G.Antoniu,GH.Chivulescu-Dicționar juridic penal,Ed.Științifică și Encilopedică,București 1976;

5. Bulai Constantin- Drept penal, partea generală, vol.I, Ed.Șansa ,București, 1992;

6 .Bulai Constantin—Manual de drept penal-Partea generală,Editura All,București,1997;

7.Vintilă Dongoroz-Explicații teoretice ale Codului penal român,partea generală,vol I,Ed. Academiei București,1969;

8.Vintilă Dongoroz -Drept Penal, București 1939;

9.Iosif Fodor-Explicații teoretice ale Codului Penal Român,Ed.Academiei Replublicii Socialiste România,București,1969;

10.Constantin Mitrache – Drept penal român. Partea generală. Editia a IX-a, revazută si adaugită,Ed.Universul Juridic,București 2012;

11.Vasile Papadopol,Doru Pavel-”Formele infracțiunii intentionate în dreptul penal român”, Ed.“Șansa”,București,1992;

12.Vasile Păvăleanu – Drept penal general,Editura Lumina Lex,București 2012;

13.Vasile Rămureanu-Codul Penal comentat și adnotat partea generală,Ed. Științifică 1972;

14.Maria Zolyneak-Drept Penal Român Partea Generală,Ed.Fundației ,,ChemareaʼʼIași,1993;

II.Articole,studii,sinteze

1.Bulai Constantin, op.cit.,p. 219; în sens asemănător, Vasile Papadopol, “Contribuții la studiu infracțiunii colective”, în RRD nr. 9/1984;

2.Bulai Constantin-Recidiva în dreptul penal roman,în SCJ nr.1/1966,p.80;

3.Bulai Constantin- “Infracțiunea simplǎ ca formǎ a unitǎții naturale de infracțiune”, în SCJ nr. 1,1985, pag.69;3.Vasile Papadopol, Unitatea de rezoluție, Criteriul de deosebire a infracțiunii continuate de concursul de infracțiuni, în RRD nr.8/1985;

4.V.Dobrinoiu – Notă la dec.pen.nr.182 din 15.03.1977,Jud.Timiș,în RRD nr.3/1978,p.53-56;

5.Ioan Molnar-Recidiva și recidivismul în sfera fenomenului infracțional, Ed.M.I. 1992, pag.94 și urm.;V. Costea, O.Loghin, Însemnări la cel de-al XVIII-lea Curs Intern. de Crim., în RRD nr. 1/1969;

6.Vasile Rămureanu,Codul penal comentat și adnotat, op.cit.,p. 307.

7.CSJ. s. pen. dec. nr. 106/1994, în RRD, nr. 2/ 1994 p. 163;

8.http://www.stiucum.com/drept/drept-penal/Pluralitatea-de-infractiuni43863.php 2014;

9.T.S.,s.pen.,dec. 1101/1986 în RRD nr.2/1987,p.73;

10.CSJ,s.pen.,dec.nr.2131/1997,BJ 2004,p.91.

III.Culegeri de practică judiciară

1.T.S. nr.2072/1978,apărută în CD,1978,.T.Mun.Buc.sect.a II a pen.prin s.pen.167/ 1980;

2.T.S., s.pen.dec.nr.1304/1979, in Repertoriu alfabetic de practicǎ judiciarǎ în materie pe anii 1976-1980, pag. 275;

3.T.S., s.pen.dec.nr.2121/1976, în Repertoriu alfabetic de practicǎ judiciarǎ în materie pe anii 1976-1980, pag. 278.

4.T..Mun.Buc.,s.1 a II a pen., dec. nr. 2195/ 1984, în Repertoriu alfabetic de practica judiciarǎ în materie pe anii 1981-1985;

5.T.Mun.Buc, secția a II a penală, dec. nr. 120 din 2004.;

6.T.S.,s.pen.,dec.1461/1982,în Codul Penal 1982,p.216;

7.Decret-lege nr.6 din 1990.

Abrevieri

CD-Culegere de Decizii

T.S.-Tribualul Suprem

RRD – Revista Română de Drept

M.of.-Monitorul Oficial

Ed.-Editura

dec.-decizie

s.-sentință

pen.-penală

vol.-volum

sec.-secol

art.-articol

lit.-litera

op. it.-operă citată

pct.-punct

p.-pagina

Bibliografie selectivă

I.Tratate,manuale,cursuri

1.Basarab Matei – Drept Penal Partea Generală,vol.II,Ed.Lumina-Lex,,1997;

2.Basarab Matei – Drept Penal Partea Generală,Ed.Fundației ,,Chemareaʼʼ Iași,1996;

3.Bulai Constantin.,Bulai Bogdan N.-Manual de drept penal. Partea generală,București,Ed.Universul Juridic,2007;

4.Bulai Constantin,G.Antoniu,GH.Chivulescu-Dicționar juridic penal,Ed.Științifică și Encilopedică,București 1976;

5. Bulai Constantin- Drept penal, partea generală, vol.I, Ed.Șansa ,București, 1992;

6 .Bulai Constantin—Manual de drept penal-Partea generală,Editura All,București,1997;

7.Vintilă Dongoroz-Explicații teoretice ale Codului penal român,partea generală,vol I,Ed. Academiei București,1969;

8.Vintilă Dongoroz -Drept Penal, București 1939;

9.Iosif Fodor-Explicații teoretice ale Codului Penal Român,Ed.Academiei Replublicii Socialiste România,București,1969;

10.Constantin Mitrache – Drept penal român. Partea generală. Editia a IX-a, revazută si adaugită,Ed.Universul Juridic,București 2012;

11.Vasile Papadopol,Doru Pavel-”Formele infracțiunii intentionate în dreptul penal român”, Ed.“Șansa”,București,1992;

12.Vasile Păvăleanu – Drept penal general,Editura Lumina Lex,București 2012;

13.Vasile Rămureanu-Codul Penal comentat și adnotat partea generală,Ed. Științifică 1972;

14.Maria Zolyneak-Drept Penal Român Partea Generală,Ed.Fundației ,,ChemareaʼʼIași,1993;

II.Articole,studii,sinteze

1.Bulai Constantin, op.cit.,p. 219; în sens asemănător, Vasile Papadopol, “Contribuții la studiu infracțiunii colective”, în RRD nr. 9/1984;

2.Bulai Constantin-Recidiva în dreptul penal roman,în SCJ nr.1/1966,p.80;

3.Bulai Constantin- “Infracțiunea simplǎ ca formǎ a unitǎții naturale de infracțiune”, în SCJ nr. 1,1985, pag.69;3.Vasile Papadopol, Unitatea de rezoluție, Criteriul de deosebire a infracțiunii continuate de concursul de infracțiuni, în RRD nr.8/1985;

4.V.Dobrinoiu – Notă la dec.pen.nr.182 din 15.03.1977,Jud.Timiș,în RRD nr.3/1978,p.53-56;

5.Ioan Molnar-Recidiva și recidivismul în sfera fenomenului infracțional, Ed.M.I. 1992, pag.94 și urm.;V. Costea, O.Loghin, Însemnări la cel de-al XVIII-lea Curs Intern. de Crim., în RRD nr. 1/1969;

6.Vasile Rămureanu,Codul penal comentat și adnotat, op.cit.,p. 307.

7.CSJ. s. pen. dec. nr. 106/1994, în RRD, nr. 2/ 1994 p. 163;

8.http://www.stiucum.com/drept/drept-penal/Pluralitatea-de-infractiuni43863.php 2014;

9.T.S.,s.pen.,dec. 1101/1986 în RRD nr.2/1987,p.73;

10.CSJ,s.pen.,dec.nr.2131/1997,BJ 2004,p.91.

III.Culegeri de practică judiciară

1.T.S. nr.2072/1978,apărută în CD,1978,.T.Mun.Buc.sect.a II a pen.prin s.pen.167/ 1980;

2.T.S., s.pen.dec.nr.1304/1979, in Repertoriu alfabetic de practicǎ judiciarǎ în materie pe anii 1976-1980, pag. 275;

3.T.S., s.pen.dec.nr.2121/1976, în Repertoriu alfabetic de practicǎ judiciarǎ în materie pe anii 1976-1980, pag. 278.

4.T..Mun.Buc.,s.1 a II a pen., dec. nr. 2195/ 1984, în Repertoriu alfabetic de practica judiciarǎ în materie pe anii 1981-1985;

5.T.Mun.Buc, secția a II a penală, dec. nr. 120 din 2004.;

6.T.S.,s.pen.,dec.1461/1982,în Codul Penal 1982,p.216;

7.Decret-lege nr.6 din 1990.

Abrevieri

CD-Culegere de Decizii

T.S.-Tribualul Suprem

RRD – Revista Română de Drept

M.of.-Monitorul Oficial

Ed.-Editura

dec.-decizie

s.-sentință

pen.-penală

vol.-volum

sec.-secol

art.-articol

lit.-litera

op. it.-operă citată

pct.-punct

p.-pagina