Pluralismul Socio Juridic Si Reglementarea Probatiunii. Standarde Legislative Universale Si Europene
Capitolul I
PLURALISMUL SOCIO-JURIDIC ȘI REGLEMENTAREA PROBAȚIUNII: STANDARDE LEGISLATIVE UNIVERSALE ȘI EUROPENE.
Dr. Doina Balahur
Motto : "Începeți, vă rog prin a studia puțin viața."
(Arthur Schopenhauer)
I.) DREPTUL FORMĂ A MEMORIEI COLECTIVE . PLURALISMUL SOCIO-JURIDIC.
"În Drept societatea își re-amintește ce a dorit să devină" spunea P.Allott Am optat pentru această definiție descriptivă a Dreptului deoarece reunește, potențial, pluralismul formelor de memorie socială cu vocație normativ-juridică și axiologică.
Dreptul trimite întotdeauna la relațiile dintre membrii unui grup social. El este perceput ca un "comandament" care spune ce este "normal", ce este dorit, așteptat, în relațiile dintre membrii grupului respectiv. Starea de "normalitate" comportă, firește, variații istorice și culturale. Însă dincolo de aspectele particulare, imanente unui timp și culturi, se poate spune că "starea de normalitate" la care se referă Dreptul (modern) descrie relațiile și comportamentul de cooperare dintre indivizii care trăiesc într-o comunitate, grup. Aceste relații asigură stabilitatea și continuitatea comunității, fiind de aceea "fixate" și transmise de la o generație la alta prin diferite forme ale memoriei sociale colective: obicei sau tradiție, cunoștințe, valori și ideologii, jurisprudență, uzanțe, norme moral- juridice, tehnici de interpretare, etc.
Dreptul modern se raportează la toate aceste forme de memorie socială -care conservă și transmit standardele comportamentului și relațiilor de cooperare- ca la surse sau izvoare constitutive. Influența acestor surse asupra construcției standardelor de comportament, a normelor cu vocație regularizatoare, este variabilă. La nivelul unor culturi domină tradiția juridică a comunității (common law), în timp ce la nivelul altora (statute law) dominantă va fi construcția normativ juridică realizată de un corp de experți precum și activitatea de legiferare. Istoric privind lucrurile, se vorbește de o evoluție și o ierarhie a surselor Dreptului. Ea ar include tradiția sau obiceiul juridic, jurisprudența, procesul de construcție și legiferare a normelor juridice, etc. În tradiția dreptului modern, predominanța activității de construcție normativ-juridică și legiferare devin chiar criterii de apreciere a "gradului de dezvoltare" a unui anumit sistem juridic, sau a unui anumit demers disciplinar juridic (sau științe juridice).
În strânsă legătură cu ierarhizarea izvoarelor constitutive, dreptul modern integrează ca supoziție constitutivă postulatul singularității și al unicității sale într-un anumit timp și pe un anumit teritoriu. Într-un anumit interval temporal și pe un anumit teritoriu (de regulă cel național) doar normele juridice elaborate sau recunoscute de stat sunt acelea în funcție de care se apreciază și la nevoie se sancționează punitiv, comportamentul indivizilor. Structura tradițională a normei juridice sprijină poziția dreptului modern de "etalon unic" al comportamentului. Generalitatea normei de drept modern impune, în mod deliberat, neglijarea aspectelor contingente, a varietății și pluralismului socio-cultural. Postulatul generalității este edificator: norma trebuie să preceadă cazul, ca o precondiție logic-rațională a posibilității sale de a reglementa conduita unor agenți sociali foarte diferiți.
Numeroase studii și cercetări socio-juridice recente au pus în evidență existența unei noi tendințe, manifeste în special ca urmare a proceselor de globalizare și integrare regională. Această tendință s-ar caracteriza după Boaventura de Sousa Santos prin pluralism și pragmatism. Apreciat, prin tradiție, ca fiind specific doar perspectivei sociologice asupra dreptului, pluralismul semnifică, în primul rând, sancționarea juridică a varietății și a diferențelor. El presupune "existența simultană, în cadrul aceleiași ordini juridice, a unor reguli de drept diferite care se aplică unor situații identice sau coexistența unei pluralități de ordini juridice distincte care stabilesc sau nu între ele raporturi juridice."
Favorizând întâlnirea grupurilor, comunităților și tradițiilor culturale variate, diferite, fenomenele de integrare regională și de globalizare transformă analiza sociologică și antropologică în surse directe ale dreptului.
Studiile sociologice asupra grupurilor și comunităților devin o modalitate flexibilă de integrare a pluralismului, varietății și diferențelor. Nu are loc o substituție. Este vorba mai de grabă de o dez-iearhizare a surselor normativității juridice și o re-punere în drepturi a tradiției juridice și a jurisprudenței, ca expresii ale vieții juridice efective a comunității. Principala consecință a acestei stări de fapt este, după K.H.Ladeur, reîntoarcerea dreptului la pragmatism, reinserția sa în timp și re-integrarea dimensiunii sociale – a vieții reale a indivizilor, comunităților, grupurilor, etc – în procesul elaborării și gestiunii normei juridice.
Într-un articol devenit celebru, Global Bukowina : Legal Pluralism in the World Society, Gunther Teubner observa că la acest sfârșit de secol și de mileniu viziunea tradițională, modernă asupra Dreptului s-a modificat radical, făcând loc unei concepții sociojuridice flexibile ce operează într-un sistem pluralist deschis și non-ierarhic. Acest câmp sociojuridic pluralist s-ar caracteriza prin următoarele trăsături:
prin pluralitatea ordinilor juridice;
prin globalism și intensificarea practicilor transnaționale;
prin localism și multiplicarea identităților;
prin eterogenizarea și diminuarea funcțiilor de reglementare și legiferare care în mod tradițional aparțineau statului-național;
prin fragmentarea și destabilizarea realității, căreia îi corespunde o nouă formă de drept (de rețele ale pluralismului juridic global) centrat pe management-ul schimbării, al învățării și al riscului, pe rezolvarea creativă a problemelor.
prin nașterea unei noi paradigme de cunoaștere -posmodernismul- care-și propune apropierea de modurile concrete de viață.
CÎMPUL SOCIOJURIDIC PLURALIST
Sub impactul acestor presiuni și mutații:
se disipează monopolul juridic și legislativ al statului;
statul își pierde poziția de centru juridic al producției dreptului național și internațional;
se multiplică sursele normativității juridice;
are loc o deplasare de accent dinspre dimensiunea normativă a Dreptului (discursul juridic consemnează din ce în ce mai des sintagma de "soft-law") spre cea axiologică;
are loc o creștere a rolului grupurilor și organizațiilor nonguvernamentale care devin agenții unei noi ordini juridice internaționale care nu mai este legată de stat – se vorbește azi de o lume multicentrică precum și de rețelele pluralismului global generate de multitudinea relațiilor dintre actorii sociali non-guvernamentali;
se produce o apropiere între drept și realitate – sub forma re-valorizării tradiției juridice a comunității, grupului- între fapte și norme (J.Habermas) etc.
* * *
Nu am început întâmplător cu o prezentare schematică a pluralismului-socio juridic global. El vă provoacă să căutați, să înțelegeți mutațiile esențiale care au loc în sfera normativității în lumea postmodernă – vă spune că a încerca să căutați o ipotetică "golden rule" echivalează cu o tentativă demnă de Don Quijote. Dar nu numai atât. Vă invită să vă familiarizați cu ceea ce psihologii numesc "toleranța ambiguității" respectiv cu coexistența unui număr de adevăruri contradictorii referitoare la una și aceeași situație. Observam mai sus, de exemplu, că lumea de azi se caracterizează prin globalism și intensificarea practicilor transnaționale (vă sugerez să vă gândiți la ceea ce se întâmplă în comerțul internațional și veți înțelege mai ușor) dar și prin localism și multiplicarea identităților (aici v-aș sugera să vă gândiți, de exemplu, la discursul actual despre minorități – grupuri structurate în funcție de apartenența etnică, religioasă, de sex sau orientare sexuală, vârstă, etc., și la discriminarea pozitivă menită să le protejeze identitatea distinctă). Cum putem lega între ele aceste două caracteristici, aparent opuse ale lumii de azi, globalism și localism? Ca să mă refer la exemplele folosite între paranteze, v-aș răspunde că avem o obligație "născută" din valorile, practicile și reglementările de drept internațional al drepturilor omului de a acorda minorităților drepturile necesare păstrării identității lor – care de regulă este locală, particulară anumitor contexte socio-culturale identificabile.
Însă principalul motiv pentru care v-am sensibilizat la pluralismul socio-juridic global este legat de formarea dumneavoastră ca viitori consilieri de probațiune. Este o profesie care, spre deosebire de multe altele vă ferește, fie că vreți fie că nu, de rutină. Aș putea motiva în multe feluri această afirmație. Am să o fac simplu și cel mai direct cu putință. Practica profesiei de consilier de probațiune presupune în orice moment raportarea nu numai la persoane și situații diferite, dar și la un complex de standarde și obligații care vin din direcții foarte diferite. Unele direct din viață (identitatea, istoria vieții personale, etc), altele din diverse teorii (psihologice, juridice, criminologice, socio-politice, etc) și din schimbarea acestor teorii (așa cum se întâmplă acum), din tradiția și experiența altor țări în materie, din schimbul permanent de informații cu colegii noștri din alte țări, din norme de drept internațional, din decizii ale instanțelor internaționale, etc. Le-am prezentat ilustrativ în schema de mai sus.
Procesul generalizării și implementării sancțiunilor neprivative de liberatate în practica diferitor sisteme penale ilustrează și el efectele multiplicării surselor normativității socio-juridice specifice lumii de azi. El este unul dintre exemplele edificatoare ale acțiunii și formelor de manifestare a pluralismul socio-juridic global.
Varietatea formelor în care sunt practicate, în diferite sisteme penale, sancțiunile neprivative de libertate – începând de la probațiunea tradițională, până la arestul la domiciliu și supravegherea electronică, etc- este efectul concertat al acțiunii unei multitudini de surse (izvoare) socio-juridice. Fiecare dintre ele are un anumit impact mai "tare" sau mai "slab" asupra practicii administrării sancțiunilor comunitare. Dar, ele acționează întotdeauna concertat – impunând un pluralism de standarde de care trebuie să fim conștienți dacă am decis să optăm pentru această carieră profesională. Între acestea, tradiția juridică a comunităților, mutațiile în filosofia tradițională a sistemelor penale, schimbările în paradigma psiho-sociologică și socio-politică, standardele universale și europene în materia drepturilor omului, cooperarea internațională între diferite organizații guvernamentale și non-guvernamentale, etc au contribuit la nașterea unor alternative la sancțiunea privativă de libertate. Unele dintre ele sunt descrise mai jos. Cea mai mare parte a studiului este dedicată normelor, valorilor și principiilor reglementate în sistemul universal și european al drepturilor omului. Opțiunea mea, iarăși, n-a fost întâmplătoare. Aceste reglementări generează "standardele tari" ale practicii profesiei dumneavoastră, deoarece stabilesc, în mod expres, limitele, natura, obiectivele, durata, specificul intervenției, obligațiile dumneavoastră față de client, drepturile clientului, caracterul pluridisciplinar, continuu al formării consilierului de probațiune, etc. În același timp, ele sunt "standarde tari" pentru că nu rămâne la latitudinea dumneavoastră dacă să le aplicați sau nu. Nu aveți decât o singură opțiune, să le aplicați și să le respectați (în caz contrar suportînd rigorile și răspunderea prevăzute de lege).
II.) DEFINIȚIA ȘI CARACTERIZAREA PROBAȚIUNII CA SANCȚIUNE NEPRIVATIVĂ DE LIBERTATE.
1.) Definiții ale probațiunii ca sancțiune neprivativă de libertate. În ordine istoric-cronologică "probation" este una dintre primele sancțiuni comunitare, "intermediare" reglementate ca măsură alternativă la pedeapsa privativă de libertate. Apariția sa a fost determinată, pe de-o parte, de necesitatea dezvoltării sistemelor judiciare adaptate delicvenței juvenile, iar pe de alta, de apariția unor noi curente în criminologie care pledează pentru controlul infracționalității din afara sistemului justiției penale. Ea reflectă mutații esențiale la nivelul filosofiei tradiționale a pedepsei și funcțiilor sale.
Ca sancțiune non-privativă de libertate, probațiunea a fost practicată în diferite forme în Anglia, încă din Evul Mediu. În a doua jumătate a sec al XIX, ea începe să fie acceptată și în SUA.
Studiile și cercetările în domeniu apreciază însă, că, în ciuda tradiției apreciabile, probațiunea modernă s-a dezvoltat în secolul XX, în special după cel de al doilea război mondial, în anii 60.
Într-un studiu recent realizat sub egida Națiunilor Unite de Institutul Interregional pentru Cercetarea și Prevenirea Infracțiunilor, J.Klaus, (1998, p.12) propune patru argumente în favoarea probațiunii și a măsurilor comunitare:
măsurile comunitare sunt mult mai potrivite pentru anumite tipuri de infracțiuni și infractori;
deoarece evită privarea de libertate și încarcerarea, aceste măsuri sunt centrate pe reintegrarea în comunitate și reabilitare, fiind, din aceste motive, mult mai umane;
sunt, în general, mai puțin costisitoare decît sancțiunile privative de libertate;
prin descreșterea numărului de condamnați din închisori se evită supraaglomararea facilitându-se administrarea acestora precum și tratamentul corecțional aplicat celor care rămân în detenție.
Promovarea și reglementarea juridică a sancțiunilor neprivative de libertate s-a făcut sub impactul unui complex de procese și mutații, așa cum vom argumenta în acest studiu. Cu toate cestea nu putem să nu menționăm faptul că generalizarea lor se leagă și de reacțiile, prezente în multe sisteme penale, împotriva sistemului prisonocentric, a încarcerării și efectelor sale. M.Tonry și J.Petersila identificau cel puțin șase efecte colaterale ale încarcerării :
reduc șansele celui care a ispășit o pedeapsă privativă de libertate să-și găsească un loc de muncă;
produc efecte pe termen lung asupra sănătății fizice și mentale a celui încarcerat;
contribuie la izolarea și marginalizarea familiei lor;
închisoarea este criminogenă, o adevărată școală pentru infractori;
pericolul ca stilul de viață și valorile închisorii să fie "exportate" în comunitate;
reacția la mediul penitenciar determină, de multe ori, stări și tendințe autolitice, etc.
În ce privește definirea probațiunii, literatura de specialitate apreciază că nu există un concept care descrie și explică unitar această sancțiune comunitară. "Sistemele de probațiune reflectă particularitățile de timp și spațiu, culturale, economice, ale politicilor și practicii penale dint-un anumit stat, păstrând însă, în același timp, câteva trăsături fundamentale comune, precum și identitatea și orientarea profesională a consilierilor de probațiune." (R.Harris, 1995, p.4)
În documentele Națiunilor Unite probațiunea, ca sancțiune dispusă printr-o hotărâre judecătorească, este definită "ca metodă aplicată unor infractori selectați, ce constă în suspendarea condiționată a pedepsei și punerea lor sub supravegherea personală a consilierului de probațiune pentru a i se acorda asistență și "tratament" (ONU, 1954, p.4)
Alte definiții prezente în literatura de specialitate caracterizează probation ca sistem (public sau privat) care administrează furnizarea unor servicii speciale și funcționează de regulă ca subsistem al sistemului mai larg al justiției penale. Serviciile asigurate se referă atât la operațiuni de reabilitare cît și de supraveghere.
Probațiunea a fost de asemenea caracterizată "ca metodă de pedepsire cu un pronunțat caracter socio-pedagogic, ce constă în echilibrul dintre supraveghere și asistență. Ea se aplică, fără taxă, unor infractori selectați în funcție de particularitățile de personalitate, tipul de infracțiune comis și receptivitate, în relație cu un sistem al cărui scop este de a oferi infractorului o șansă de a-și schimba stilul de viață, de a se integra în societate fără riscul de a comite noi fapte penale." (C.G. Cartledge, 1995 p.3-4)
În ciuda varietății lor, aceste definiții reflectă fundamentul ideologic comun (justiția restitutivă) precum și tendințele de depenalizare-flexibilizare a sistemului de sancțiuni prezente în majoritatea sistemelor penale, de integrare a tuturor actorilor sociali – victimă, comunitate, infractor- în procesul controlului și prevenirii infracționalității. Această orientare face din probațiune, și mai larg, din întreaga varietate a sancțiunilor penale neprivative de libertate nu numai o reacție la închisoare ci, și în primul rând, un nou sistem, mai complex și mai bine adaptat la varietatea infracțiunilor și infractorilor. Cele două sisteme, cel prisonocentric și cel non-custodial, nu mai trebuie privite în antiteză ci mai de grabă ca mecanisme de control și reducerea a riscurilor, situate pe un continuum gradual.
Un inventar al Națiunilor Unite, care cuprinde perioada 1990-94, indica următoarea situație statistică a numărului persoanelor pus sub probațiune în lume:
1.1) Scopurile și obiectivele probațiunii.
Probațiunea, ca și alte sancțiuni comunitare este, sub raportul naturii juridice, o sancțiune penală. Prin scopurile și obiectivele urmărite ea se distanțează însă de sistemul tradițional centrat pe represiune și izolare. Valorile pe care s-a construit, obiectivele și scopurile pe care le urmărește contribuie, de asemenea, la definirea probațiunii și, pe această cale, la poziționarea sa distinctă în sistemul sancțiunilor penale existent în diferite legislații naționale. După Joutsen și Zvekic (1994, p.28) scopurile probațiunii sunt:
Reabilitarea și controlul infracționalității;
Reintegrarea comunitară;
Pedeapsă;
Prevenirea săvârșirii de noi fapte penale.
1.2) Forme ale probațiunii : probațiunea tradițională; probațiunea intensivă; probațiunea șoc.
Semnificațiile conceptului și practicii probațiunii în lume – mutațiile survenite în timp- nu pot fi conturate în afara varietății formelor sub care a evoluat în diferite momente, în diferite spații socio-culturale și legislații penale.
Una dintre cele mai răspândite sancțiuni comunitare a fost "probațiunea tradițională". Ea constă în suspendarea executării unei pedepse mai severe (de regulă cea privativă de libertate) și rămânerea în comunitate a infractorului, sub supraveghere. În timpul acestei perioade (termen de încercare în unele legislații penale), persoana prestează mai departe o activitate, își continuă studiile, rămâne în familie. Ea are obligația -prevăzută de regulă în hotărârea de suspendare a executării – să se întâlnească regulat cu consilierul de probațiune și să respecte interdicțiile prescrise de instanță. Probațiunea tradițională pune accent atât pe reabilitare cât și pe control. Echilibrul dintre reabilitare, control și pedeapsă reprezintă specificul probațiunii tradiționale.
Pentru a spori eficacitatea probațiunii tradiționale, unele legislații au introdus, înaintea suspendării, o scurtă perioadă de încarcerare. Această formă este cunoscută sub numele de "probațiune șoc". Dacă experimentează, fie și pentru o scurtă perioadă de timp, condițiile și restricțiile impuse de viața din penitenciar, infractorul va fi mai puțin înclinat să încalce condițiile impuse de ordinul de liberare condiționată și cu atît mai puțin să comită noi infracțiuni.
După anii 90, sub presiunea comunităților, a pretențiilor sale sporite de siguranță și securitate, precum și ca tentativă de a reduce supraaglomerarea închisorilor, s-a dezvoltat sistemul "probațiunii intensive" (supravegherea prin probațiune intensivă). Ea se situează între încarcerare și probațiunea tradițională atât în ce privește pedepsirea, gradul de siguranță comunitară, cât și în privința costurilor material-financiar (A.Lurigio, J.Petersila, 1992, p.6). Spre deosebire de cea tradițională, probațiunea intensivă pune accent pe supraveghere și mai puțin pe reabilitare. În unele sisteme penale probațiunea se pronunță în asociere cu alte sancțiuni neprivative de libertate – cu munca neremunerată în folosul comunității, amenda, supravegherea electronică, etc.
Probațiunea – în diferite forme sau variante- este astăzi una dintre cele mai răspândite și folosite sancțiuni neprivative de libertate. Reglementarea și practica sa suportă, firesc, impactul tradițiilor și al particularităților socio-culturale ale comunității. Varietatea socio-culturală a comunităților pe care se grefează explică, așa cum subliniam mai sus, absența unei perspective unitare asupra definirii acestei instituții. Cu toate acestea, ea păstrează un nucleu tare identificat de experții în domeniu ca "reconciliere între individ și grup, o a doua șansă oferită persoanei care a încălcat "contractul" de a rămâne în comunitate."(McIvor, 1995, p.210)
III.) PLURALISMUL SURSELOR DE REGLEMNTARE A PROBAȚIUNII SI MĂSURILOR NEPRIVATIVE DE LIBERTATE.
Pluralismul juridic desemnează, așa cum observam mai sus, existența simultană a unor surse și prescripții normative diferite care se aplică unor situații identice (B.de Sousa Santos, 1996, p.114) .
Și în cazul sancțiunilor neprivative de libertate, în speță al probațiunii, analiza comparativă identifică o varietate a surselor socio-juridice de reglementare. Fiecare dintre ele își pune amprenta asupra semnificației și practicii sancțiunilor neprivative de libertate, determinând accente diferite, fie pe reabilitare fie pe control, pe protecția victimei și comunității, pe reducerea riscului de recidivă, etc. Între aceste surse, studiile asupra probațiunii menționează :
Rolul tradiției socio-juridice în reglementarea probațiunii;
Mutațiile intervenite la nivelul filosofiei penale și în criminologie;
Schimbări intervenite în paradigma cunoașterii psiho-sociologice;
Schimbările politico-ideologice, trecerea de la paradigma statului bunăstării la post-statism care pune accent pe responsabilitatea individuală;
Rolul reglementărilor din dreptul internațional al drepturilor omului care ființează în calitate de standarde universale și regionale în practica sancțiunilor neprivative de libertate;
Rolul cooperării internaționale în materia controlului și prevenirii infracționalității;
Rolul cercetării științifice și schimbului de informații în domeniul sancțiunilor comunitare;
Rolul societății civile în promovarea sancțiunilor non-custodiale.
1.) Dreptul expresie a vieții comunitare : rolul tradiției juridice în reglementarea probațiunii.
În țările caracterizate prin sisteme juridice cutumiare (common law) cum ar fi Anglia și SUA probation s-a dezvoltat pornind de la o serie de practici și tradiții comunitare prezente încă din perioada medievală sub forma "angajamentului" și a "încredințării pe garanție".
Angajamentul (recognisance) consta în eliberarea infractorilor pe baza unei promisiuni prin care se obligă să se comporte corect și să nu mai comită noi fapte antisociale. În cadrul acestui sistem nu era prevăzută nici un fel de supraveghere.
Încredințarea pe garanție implica existența unei a treia părți care își asumă în mod voluntar sarcina de a supraveghea comportamentul infractorului în comunitate.
Activitatea consilierilor de probation atât în Anglia cât și SUA este efectul profesionalizării acestor practici comunitare, realizate prin tradiție de persoanele care-și asumau în mod voluntar acest rol. Pornind de la această tradiție se acceptă azi că managementul comportamentului infractorului în comunitate trebuie să fie realizat de o "persoană cu experiență" care sprijină, consiliază și monitorizează infractorul. Această persoană este în același timp agentul prin intermediul căruia statul impune anumite cerințe care sunt chiar mai mari decât permite cadrul juridic – căutarea unui loc de muncă, notificarea schimbării adresei, etc.
Apreciată prin prisma acestei tradiții probation a reprezentat o intervenție discreționară bazată pe rolul formativ-educativ al valorilor comunitare, dincolo și în afara prevederile stricte ale legii (R.Harris, 1997, p.49).
Deși s-au dezvoltat și sisteme alternative, formale, bazate pe elaborarea unor legi speciale care reglementează justiția penală și activitatea serviciilor de probation – în țările caracterizate prin sisteme juridice cutumiare normele și valorile comunității reprezintă în continuare una dintre sursele fundamentale ale normativității juridice (iar legea este, de cele mai multe ori nu altceva decât sancționarea acestei tradiții).
În Anglia, de exemplu, (G.C.Barclay, 1995, p.2-3) Common Law este constituită din cutumele care au funcționat ca "lege a locului" din timpuri imemoriale. Regulile de comportament dezvoltate în cadrul acestei tradiții au devenit legi. Sancționarea și legiferarea tradiției juridice a reprezentat și reprezintă în continuare una dintre sursele fundamentale ale dreptului anglo-saxon. Acest sistem s-a dezvoltat pe baza jurisprudenței și precedentului juridic stabilite în instanțele naționale.
Alături de tradiția comunitară un rol esențial în instituționalizarea și profesionalizarea probațiunii in Anglia l-a jucat însă și dreptului civil (Statute Law). El a constituit o a doua sursă esențială a reglementării probațiunii. Ea este reprezentată de activitatea de legiferare realizată de Parlament. Cu toate acestea, multe dintre reglementările juridice și legile existente în sistemul actual al justiției penale engleze, observă Barclay, își au sursa în common law; unele infracțiuni de exemplu comportă o chiar o dublă reglementare deși "dese ori infracțiunile prevăzute de common law sunt abrogate de normele juridice de drept penal".
Europa continentală a cunoscut o tradiție juridică opusă. Fără ca obiceiul juridic să fie total absent, dreptul continental european s-a născut, în principal, în cadrul procesului de legiferare și codificare a dreptului roman. În cadrul acestei tradiții (civil/statute law) probațiunea s-a dezvoltat din instituția juridică a suspendării executării pedepsei. Inițial, ea nu numai că nu presupunea nici un fel de supraveghere dar practica acestui sistem ar fi însemnat o violare a drepturilor omului. Doar după primul război mondial a început să câștige teren ideea de pregătire și experiență profesională, și odată cu ea faptul că suspendarea trebuie să se asocieze cu supravegherea. Astfel, în timp ce în cadrul sistemelor common law probation s-a dezvoltat trecând de la o poziție informală la integrarea sa într-un cadru politico-juridic, în țările Europei continentale s-a petrecut un proces opus, supravegherea s-a grefat și asociat cu sistemul reglementat de dreptul penal al suspendării executării pedepsei.
Extinderea probațiunii în întreaga lume, în special după anii generat variații semnificative, atât la nivelul reglementărilor juridice cît și al practicii efective a reintegrării și supravegherii comunitare. Această varietate -și lipsă de unitate a reglementărilor și a practicii- este efectul condițiilor socio-culturale și al politico-juridice diferite la nivelul cărora s-a implementat această sancțiune comunitară. Totuși, în ciuda multitudinii de orientări și curente existente astăzi în probation, ea conservă o serie de invariante, comune de-a lungul timpului și diferitor culturi, care trădează originea comunitară a acestei sancțiuni. Între acestea, două, consideră Robert Harris (1997,p.50), se impun:
reglementarea probațiunii ca activitate constructivă de reintagrare a infractorului în comunitate
iar pe de altă parte, o anumită atitudine "de iertare simbolică" din partea comunității.
O analiză comparativă a dezvoltării probațiunii în lume evidențiază, de asemenea, faptul că ea este considerată simultan o formă de intervenție și sprijin ( care-și are origine în common law) și o modalitate de a proteja drepturile și libertățile civile ale infractorilor ( curent care-și are originea în civil law).
2.) Orientări în filosofia sistemelor penale și în criminologie ca izvoare ale reglementării juridice a probațiunii și măsurilor comunitare : paradigma justiției restitutive.
Perspectiva pluralistă a condus treptat și la revizuirea concepției tradiționale asupra pedepsei și sancțiunii penale, la mutații esențiale în filosofia sistemelor penale. Alături de concepția tradițională -a pedepsei ca sancțiune represivă- s-au dezvoltat abordări alternative care tratează comportamentul infracțional în contextul relațiilor comunitare iar pedeapsa ca mijloc de transformare a caracterului și de "renaștere morală" a persoanei care comite acte ilicite.
Justiția restitutivă s-a dezvoltat ca alternativă la sistemul penal retributiv. Această nouă filosofie penală, pleacă de la premisa că toate părțile trebuie să fie implicate în răspunsul la infracțiune, respectiv, victima, infractorul precum și comunitatea. În cadrul acestei filosofii penale, răspunderea se întemeiază pe înțelegerea de către infractor a răului produs prin fapta sa ilicită, acceptarea răspunderii și repararea pagubei produse.
Acest sistem încurajează implicarea directă a victimei și infractorului în rezolvarea conflictului, prin dialog și negociere, în prezența și cu asistența unei a treia părți, neutre -numită negociator sau mediator. Actorii principali în acest proces sunt victima și infractorul iar mediatorul este în poziția de facilitator al procesului ce vizează restabilirea echilibrului perturbat prin comiterea infracțiunii.
Paradigma justiției restitutive se sprijină pe supoziții diferite, opuse, asupra cauzelor infracționalității, răspunderii penale, prevenirii comiterii de noi fapte ilicite. După J.Klaus (J.Klaus, 1998, p.38) acestea ar fi:
Setul diferit de valori și supoziții, promovate de justiția restitutivă, va genera obiective diferite ale probațiunii și ale tuturor celorlalte sancțiunilor neprivative de libertate. Ele vor urmări :
Să-i ferească pe cei care au comis infracțiuni cu grad redus de pericol social de mediul penitenciar. Cei puși sub supraveghere rămân în comunitate unde beneficiază de sprijinul familiei și al serviciilor sociale.
Evită stigmatizarea infractorilor, etichetarea lor ca "răufăcători".
Favorizează reabilitarea comportamentală și reinserția socială prin menținerea legăturilor comunitare (loc de muncă, relații cu familia, integrarea în programe de asistență și tratament, etc)
Supravegherea comunitară contribuie la rezolvarea problemei supraaglomerării închisorilor reducând în același timp costurile economice și taxele pe care trebuie să le suporte contribuabilii.
Ideea de a integra comunitatea și în special victima în cadrul justiției penale aparține Consiliului Europei. În 1979, Consiliul Europei aprecia că problemele infractorilor nu pot fi rezolvate în mod adecvat doar de consilierii de probațiune ci mai de grabă de serviciile generale de asistență socială și propunea înființarea "Consiliilor de Reabilitare". Aceste consilii reprezentau o structură pentru integrarea treptată a activității de supraveghere (probation) în cadrul mai larg al serviciilor comunitare, permițându-le să beneficieze atât de resurse suplimentare cât, și în primul rând, să fie mai eficiente în raport cu obiectivul lor, respectiv reintegrarea socială a infractorilor. S-a apreciat că cest obiectiv se poate îndeplini doar atunci când infractorul nu este izolat și privat de posibilitatea de a folosi serviciile furnizate întregii comunități.
Paradigma dreptății restitutive își are, de asemenea, originea în mișcarea pentru drepturile victimei precum și în experimentele, realizate în ultimii 30 de ani, centrate pe confruntarea victimei cu infractorul, reconciliere, mediere, și sancțiuni reparatorii. Din acest motiv termenul de justiție restitutivă este uneori folosit alternativ cu cel de mediere victimă-infractor, justiție relațională sau de echilibru, etc.
Noua paradigmă a contribuit și la re-construcția probațiunii. Probațiunea restitutivă (restorative probation) a devenit un nou mod de a practica sancțiunile alternative, bazat pe integrarea activității comunitare și a voluntarilor. Această nouă filosofie penală a reprezentat baza unei largi integrări a comunității și a constituit, în același timp, fundamentul înțelegerii potențialului sancțiunilor non-privative de libertate. Ea a devenit un ghid util pentru construcția strategiilor de implementare și administrare a acestor măsuri (supravegherea, medierea, munca în serviciul comunității, etc).
Programele construite pornind de la această paradigmă împărtășesc un număr de supoziții și credințe comune:
O definiție a infracțiunii ca prejudiciu cauzat victimei și comunității.
Atât victima cât și infractorul sunt actori activi în rezolvarea conflictului penal.
Compensarea victimei prin restituire.
Dreptul victimei de a fi direct implicată în aplicarea justiției penale.
Asistarea victimei să redobândească sentimentul controlului, afectat prin comiterea infracțiunii.
Răspunderea infractorului pentru fapta comisă, conștientizarea efectelor comportamentului infracțional.
Sprijinirea infractorului să accepte răspunderea pentru comportamentul său într-o manieră care-l va ajuta să se dezvolte în acord cu valorile sociale.
Implicarea tuturor părților afectate prin comiterea infracțiunii : victimă, infractor, comunitate.
Teoria justiției restitutive a contribuit la rezolvarea unei probleme majore cu care s-a confruntat practica măsurilor comunitare, respectiv absența unui cadru teoretic-conceptual capabil să ofere obiectivele penale și misiunea intervenției, criteriile de evaluare a performanțelor aplicării lor. În anii 80, literatura consemna faptul că în ciuda caracterului lor umanist, măsurile comunitare reprezentau o "practică în căutarea unei teorii" (McDonald, 1986, p.2), precum și faptul că pentru multe instanțe și servicii de probation sunt doar rutină și birocrație. Justiția restitutivă este perspectiva care a acoperit ceea ce a fost considerat "un vacuum teoretic", devenind filosofia penală a sancțiunilor comunitare, și mai larg, a sistemelor penale aflate în căutarea unei palete mai largi, mai nuanțate și mai eficiente a sancțiunilor penale.
3.) Rolul Dreptului Internațional al Drepturilor Omului în reglementarea măsurilor neprivative de libertate în legislațiile penale naționale.
Între dimensiunile și aspectele care unesc practica probațiunii în lume se numără, fără îndoială, și existența unor valori și standarde comune reglementate atât în sistemul universal cât și în cel regional al Drepturilor Omului. Indiferent de particularitățile existente în legislațiile și practicile naționale ale probațiunii, respectarea principiilor, normelor și valorilor Drepturilor Omului este o obligatorie atât în relațiile cu infractorul, cât și cu victima și comunitatea. În strânsă legătură cu alte criterii, prevederile legislației internaționale a Drepturilor Omului furnizează standardele intervenției, evaluării și eficacității activității consilierilor și serviciilor de probațiune.
Se poate aprecia că sub impactul reglementărilor în materia Drepturilor Omului tratamentul comunitar al infractorilor în general, al celor minori în special, a devenit o practică cu răspândire planetară. Alături de mutațiile intervenite în filosofia sistemelor penale, ele sunt la originea politicilor și măsurilor legislative de de penalizare, a integrării tuturor actorilor sociali – victimă, infractor, comunitate- în soluționarea conflictului generat de săvârșirea infracțiunii, etc. Ele au contribuit esențial la realizarea unui control mai puțin opresiv al infracționalității.
Impactul Drepturilor Omului asupra dezvoltării legislației și practicii măsurilor comunitare se poate dismina în câteva direcții semnificative :
Reglementarea normativ-juridică a sancțiunilor neprivative de libertate în diferite Convenții, Pacte, și Declarații ale Drepturilor Omului adoptate în sistemul Națiunilor Unite și în sistemul european;
Elaborarea unor principii ale justiției penale întemeiate pe Drepturile Omului;
Crearea unor mecanisme de monitorizare a implementării și respectării Drepturilor Omului;
Realizarea cadrului juridic al cooperării internaționale în direcția prevenirii și combaterii infracționalității;
Dezvoltarea, sub egida Națiunilor Unite și a organismelor europene, a proiectelor regionale și globale de cercetare a infracționalității; a creerii infrastructurii (institute de cercetare care funcționează sub directa îndrumare a Comisiei Națiunilor Unite pentru Prevenirea Infracționalității și Justiției Penale sau a Consiliului Europei) necesare realizării periodice a studiilor și cercetărilor în materie.
3.1) Norme, valori și principii prezente în documentele internaționale în materia Drepturilor Omului cu privire la sancțiunile neprivative de libertate.
3.1.1. Reglementări normativ-juridice elaborate și adoptate în sistemul Națiunilor Unite.
Cadrul cel mai general care a condus la reglementarea sancțiunilor comunitare în sistemul Națiunilor Unite îl reprezintă Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie, 1948.
Atât prin intermediul principiilor statuate cât și prin lista drepturilor civile și politice reglementate, Declarația este la originea mișcării de umanizare și de reconstrucție a legislațiilor penale în acord cu valorile democrației și demnității umane. Declarația menționează pentru prima oară într-un document de drept internațional principiul legalității incriminării, prezumția de nevinovăție, aplicarea legii penale mai blânde, dreptul de a beneficia de un proces corect, instrumentat de o instanță competentă, obiectivă, etc.
Declarația reglementează nu numai drepturile dar și obligațiile față de comunitate, aceasta reprezentând în termenii art.29, alin1 "singurul cadru al dezvoltării libere și depline a personalității individului."
Lista drepturilor și principiilor reglementate în Declarație a fost extinsă considerabil în cadrul celei de "a doua generații" de Drepturi ale Omului reprezentată de Pactul Internațional cu privire și Politice și Pactul Internațional cu privire , Sociale și Culturale.
Pactul asupra Drepturilor Civile și Politice dezvoltă și extinde sfera drepturilor civile și politice, introduce noi principii și garanții judiciare împotriva exercițiului abuziv al puterii publice. Între acestea se numără :
egalitatea indivizilor în fața oricărei instanțe precum și dreptul ca litigiul să fie examinat echitabil și public de către o instanță competentă, independentă și imparțială (art.14, alin.1);
drepturile persoanelor care ispășesc o pedeapsă privativă de libertate (art.10);
proceduri speciale pentru minorii care au comis infracțiuni (art.14, alin.4);
autoritatea de lucru judecat (art.14, alin.7);
regimul penitenciar și tratamentul condamnaților (art.10, alin.1);
regimul penitenciar al infractorii minori ( art.10, alin.2, lit.b și alin.3);
dreptul de a nu fi supus torturii, unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (art.7), etc.
Primul Protocol Facultativ cu privire și Politice recunoaște competența Comitetului pentru Drepturile Omului de a primi și examina comunicări provenite de la persoane fizice cărora li s-au încălcat drepturile prevăzute de Pact. Cel de al doilea Protocol Facultativ al Pactului are de asemenea oimportanță specială, deoarece se referă la abolirea pedepsei capitale. Articolul 1 al protocolului precizează în acest sens că "nici o persoană aflată sub jurisdicția unui stat parte protocol facultativ nu va fi executată."
Un alt moment important în procesul elaborării și reglementării legislației internaționale a tratamentului celor care ispășesc pedepse privative de libertate precum și al sancțiunilor comunitare l-a reprezentat Convenția împotriva Torturii și a Altor Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane sau Degradante. Articolul 4 din această Convenție prevede expres obligativitatea statelor părți de a incrimina penal toate actele de tortură, inclusiv tentativa, și de a sancționa aceste infracțiuni cu o pedeapsă proporțională cu gravitatea faptelor.
La nivelul "generațiilor de drepturi ale omului" legislația internațională în materie s-a dezvoltat pornind de la reglementări cu caracter general, (prima generație de drepturi ale omului – Declarația universală), la reglementări cu caracter special (în cadrul celei de a doua generații de Drepturi ale Omului). Ele vizează protecția unui tip particular de drepturi (civile, politice, economice, cultural-educaționale, la tratament egal și
non-discriminare, etc) sau a unor grupuri speciale – vulnerabile, marginalizate – cum ar fi copii (aflați în diferite circumstanțe – în conflicte armate, în dificultate, delicvenți minori, etc) femeile, minoritățile etnice, lingvistice, culturale, emigranții. Un pas important a fost realizat în cadrul "celei de a treia generații de drepturi ale omului" caracterizată prin sublinierea universalității și indivizibilității Drepturilor Omului precum și a drepturilor colective. Recent, se vorbește de o a patra generație, care promovează obligațiile față de comunitate.
PRINCIPALELE DOCUMENTE ALE NAȚIUNILOR UNITE ÎN MATERIA
DREPTURILOR OMULUI
În cadrul acestui proces, reglementarea și protecția drepturilor copilului, aflat în diferite situații a fost una dintre preocupările constante, de prim ordin, ale Națiunilor Unite. Reglementarea drepturilor copiilor a vizat acoperirea, pe cât posibil, a unui larg spectru de situații, între care este și aceea a minorilor care au săvârșit infracțiuni și răspund penal.
3.1.2 Tratamentul socio-juridic al copiilor care au comis infracțiuni. Principii, valori și norme elaborate în sistemul Națiunilor Unite.
Tratamentul socio-juridic al minorilor care au săvârșit infracțiuni a fost reglementat, în Sistemul Națiunilor Unite, prin Regulile și Standardele Minime ale Administrării Justiției Juvenile – Regulile de la Beijing- adoptate de Adunarea Generală prin rezoluția 40/33 din noiembrie 1985. Scopul și obiectivele urmărite de Națiunile Unite prin elaborarea și adoptarea acestor reguli au fost, așa cum menționează Declarația Consiliului Economic și Social din 24 mai 1989, "dezvoltarea, îmbunătățirea și reforma sistemului justiției juvenile din lumea întreagă."
Regulile de au deschis un nou capitol în legislația internațională a Drepturilor Omului. Câteva argumente vin în sprijinul acestei afirmații și anume :
Odată cu elaborarea acestor standarde se conturează un nou domeniu în cadrul legislației internaționale a Drepturilor Omului – respectiv Drepturile Omului ale Copilului. Această recunoaștere, nu face altceva decât să sancționeze în drept, rezultatele studiilor și cercetărilor psiho-sociologice, psiho-neuro-biologice, etc care au evidențiat caracterul ireductibil, distinct al copilăriei în procesul dezvoltării și maturizării ființei umane. În consecință, ea necesită o abordare socio-juridică diferențiată precum și reglementări distincte.
Regulile de deschid calea unei noi înțelegeri și precum și a unui nou tratament juridic al comportamentul infracțional al copiilor și tinerilor. El este integrat în contextul dezvoltării, fiind considerat mai de grabă un accident, care trebuie înțeles și tratat pe fondul particularităților procesului de maturizare. În consecință, formele de intervenție și remediile reglementate, au un caracter precumpănitor socio-educațional și sunt administrate în comunitate.
Pornind de la aceste supoziții, Regulile de au reprezentat începutul unui proces de reformă a justiției penale în general, a celei pentru minori în special, care s-a materializat ulterior în elaborarea de către Națiunile Unite a unui nou set de reguli care reglementează tratamentul comunitar, non-custodial al sancțiunilor penale precum și un ghid al prevenirii delicvenței juvenile.
Regulile de reprezintă prima tentativă de a reglementa un subsistem penal centrat pe particularitățile psihosociale ale minorului delicvent, pe nevoile sale de socializare și reinserție comunitară. Ele reglementează tratamentul juridic diferențiat al copiilor care au comis infracțiuni, drepturile delicventului minor în toate fazele procesuale, precum și obligațiile profesionale/legale ale persoanelor implicate în administrarea sancțiunilor penale aplicate minorilor. Documentul este structurat în șase părți.
Prima parte – Principii Generale- precizează scopul acestor Reguli și reglementează ansamblul principiilor, normelor și valorilor care fundamentează tratamentul penal al minorilor: vârsta responsabilității penale, drepturile infractorilor minori, protecția vieții private, etc.
Standardele minime prevăd obligația statelor (rg.2.3) de a reglementa în legislația națională un set de legi, reguli și prevederi speciale aplicabile delicvenților minori, precum și înființarea unor instituții și organisme specializate în administrarea justiției pentru minori. Rolul acestor instituții este :
de a satisface nevoile delicvenților minori, respectându-le în același timp, drepturile și
de a satisface nevoile de securitate ale comunității.
Regulile recomandă statelor reglementarea vârstei răspunderii penale ținând cont de particularitățile maturizări emoționale, mentale și intelectuale ale minorilor. De asemenea, apreciază că interpretarea și aplicarea principiului proporționalității trebuie să se realizeze în spiritul circumstanțelor personale ale minorului infractor și nu neapărat în conformitate cu urmările și gravitatea faptei comise.
Partea a doua și a treia a Regulilor de (Cercetarea și urmărirea penale, Procesul și Hotărârea instanței) reglementează tratamentul juridic al minorului în toate fazele cercetării, urmării și procesului penal. Ele precizează drepturile minorului în toate fazele procesuale, procedurile speciale aplicabile minorului pe toată durata investigațiilor și procesului, precum și tratamentul la locul de detenție. Instituționalizarea este apreciată de Regulile de ca o soluție de ultimă instanță.
Regulile prevăd pentru prima oară într-un document internațional lista drepturile procesuale ale infractorilor minori (Rg.7.1):
prezumția de nevinovăție,
dreptul de a i se aduce la cunoștință faptele de care sete invinuit;
dreptul la ne-auto-denunțare;
dreptul de a fi asistat de un avocat;
dreptul părinților sau al altor ocrotitori legali de a fi prezenți la audierea minorului;
dreptul de a-și susține public, în contradictoriu cauza;
dreptul de a face apel la o instanță superioară;
dreptul la protecția vieții private (Rg.8.1);
dreptul de a nu se publica nici o informație care ar face posibilă identificarea infractorului minor, etc.
Este reglementată obligativitatea anchetei sociale (Rg.16.1) în orice hotărâre a autorităților competente referitoare la minorul delicvent.
La nivelul Regulilor de este încă vizibil conflictul dintre cele două, filosofii penale concurente: cea tradițională, represivă și cea restitutivă care începea să câștige teren, în special în domeniul tratamentului delicvenței juvenile. Principiile (Rg.17.1) care orientează pedepsele aplicabile minorilor reflectă tensiunea dintre valorile polare ale celor două filosofii: reabilitare versus pedeapsă proporțională cu gravitatea faptei; asistență versus represiune; protecția individului versus protecția comunității; etc.
Una dintre obligațiile prevăzute de Regulile de se referă la reglementarea unei game cât mai largi și flexibile de sancțiuni (Rg.18.1) astfel încât instituționalizarea să fie doar o soluție de ultimă instanță. Între acestea sunt recomandate:
hotărârile de supraveghere;
probațiunea;
munca în comunitate;
compensația și restituirea; amenzi penale;
consilierea și terapia de grup;
decizii de asistență alternativă;
decizii de internare în centre educaționale, etc.
Regulile de reglementează, de asemenea, standardele de pregătire profesională ale celor care sunt implicați în soluționarea cauzelor cu minori. Ele subliniază necesitatea pregătirii profesionale continue în acest domeniu, prin cursuri speciale, astfel încât personalul implicat în cauzele cu delicvenți minori să-și mențină și îmbunătățească permanent competența în acest domeniu (Rg.22.1). "Pentru toate aceste persoane o este necesară o minimă pregătire în drept, sociologie, psihologie, criminologie și științele comportamentului. Această pregătire este tot atât de importantă ca și specializarea organizațională precum și independența autorităților competente în cauzele cu minori."
Partea a patra, Tratamentul Non-Instituțional, reglementează implementarea hotărârilor adoptate de autoritatea competentă. Deciziile adoptate în cauzele cu minori tind să influențeze, pe termen lung, viața celui în cauză într-o măsură mult mai mare decât în situația infractorilor majori. Din acest motiv, implementarea hotărârilor se va realiza de către organisme specializate, al căror personal are pregătirea profesională necesară, prevăzută de Reguli (Rg.23.1). De asemenea, se prevede obligativitatea asigurării asistenței nevoilor minorului, pe toată durata procedurilor, astfel încât acesta să poată beneficia de locuință, de continuarea școlii și a pregătirii profesionale, de un loc de muncă, etc. Aceste măsuri sunt menite să faciliteze procesul de reabilitare și reinserție a minorului în comunitate (Rg.24.1).
Regulile de , prevăd, în cea de a cincea parte, obiectivele, principiile și normele care trebuie să guverneze tratamentul instituțional al minorilor care au comis infracțiuni (Tratamentul Instituțional). Obiectivul fundamental (Rg.26.1) al asistenței și tratamentului instituțional al minorilor care au comis infracțiuni este de a favoriza reintegrarea lor comunitară prin "asumarea unor roluri productive și constructive pentru societate". În acest scop minorii instituționalizați vor fi integrați în programe de pregătire școlară și profesională, de asistență psihologică și medicală, corespunzătoare vârstei, sexului, personalității și nevoilor specifice dezvoltării lor (Rg.26.2). Sub raportul organizării locurilor de detenție, Regulile prevăd obligativitatea separării infractorilor minori de cei adulți (Rg.26.3) Regula 26.4 acordă atenție specială minorelor care au comis infracțiuni. Efect al stereotipurilor și discriminării, femeile și tinerele care ispășesc o pedeapsă privativă de libertate sunt tratate diferit, sunt neglijate, în comparație cu băieții/bărbații infractori. Rezoluția nr.9 a celui de al șaselea Congres al Națiunilor Unite cu privire și Tratamentul Infractorilor, recomanda statelor să acorde tratament egal femeilor, în toate etapele cercetării, urmăririi și procesului penal, precum și acordarea unei atenții speciale problemelor și nevoilor lor pe durata deținerii. Actualmente, această regulă trebuie, de asemenea, interpretată în lumina dispozițiilor Convenției Națiunilor Unite cu privire tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor. Regulile 28.1 și 28.2 recomandă reglementarea instituției liberării condiționate precum și asistarea și supravegherea minorilor în această perioadă de către organisme specializate.
Sunt, de asemenea, încurajate alternativele semi-instituționale (Rg.29.1) cum ar fi centrele de zi, stabilimentele educaționale (educational homes, half way houses, etc).
Partea a șasea "Cercetare, Planificare, Elaborarea Politicilor și Evaluare" subliniază necesitatea dezvoltării cercetării științifice ca bază a politicilor din domeniul justiției penale pentru minori. Regula 30 stabilește standarde de integrare a cercetării în procesul elaborării și aplicării politicilor din domeniul administrării justiției juvenile. În acest context este recomandată evaluarea constantă a nevoilor delicvenților minori, precum și a tendințelor și aspectelor noi care apar în domeniul infracționalității. Cercetarea trebuie să ia în considerare inclusiv motivația și explicațiile pe care chiar infractorii minori le dau acestor acte.
Principiile normele și valorile prevăzute de Regulile de au fost reiterate și completate – în spiritul Convenției Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului- printr-un nouă reglementare "Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor care ispășesc o Pedeapsă Privativă de Libertate", adoptată de Adunarea Generală la 14 decembrie 1990.
3.1.3) Reguli și standarde minime ale Națiunilor Unite cu privire la sancțiunile neprivative de libertate: Regulile de
Consacrarea expresă a sancțiunilor și măsurilor comunitare, în legislația internațională a Drepturilor Omului, s-a realizat prin adoptarea de către al VIII lea Congres al Națiunilor Unite cu privire și Tratamentul Infractorilor, a Regulilor și Standardelor Minime pentru Măsurile Neprivative de Libertate- numite, la recomandarea Comitetului pentru Prevenirea și Controlul Infracționalității, Regulile de le reprezintă cadrul normativ-juridic internațional al reglementării:
sancțiunilor și măsurilor neprivative de libertate.
al implementării și administrării măsurilor comunitare.
al standardelor de pregătire a personalului abilitat să lucreze în acest domeniu.
al politicilor de implementare a acestor sancțiuni.
al cooperării internaționale în materia prevenirii înfracționalității și a tratamentului infractorilor.
Regulile de , reprezintă nu numai o nouă reglementare internațională ci consacră mutațiile majore intervenite la nivelul filosofiei penale și criminologiei. Ele transpun sub forma normativității juridice de Drept Internațional al Drepturilor Omului principiile și valorile paradigmei justiției restitutive. Această corespondență – între filosofia penală restitutivă și reglementarea de Drept internațional al Drepturilor Omului – se evidențiază cu precădere la nivelul obiectivelor și scopurilor urmărite prin elaborarea regulilor :
de a pune la dispoziție un set de principii fundamentale în scopul promovării sancțiunilor neprivative de libertate precum și un minimum de garanții asigurate persoanelor care ispășesc o sancțiune neprivativă de libertate; (rg.1.1)
de a promova o implicare mai activă a comunității în managementul justiției penale, în special în tratamentul infractorilor, precum și de a dezvolta la infractori un sentiment de răspundere față de societate.(rg.1.2)
în procesul implementării regulilor, Statele Membre se vor strădui să asigure un echilibru între drepturile infractorilor, drepturile victimelor și grija societății pentru securitatea publică și prevenirea infracționalității.(rg.1.4)
statele membre vor reglementa și implementa măsurile neprivative de libertate în sistemul legislației naționale în scopul reducerii încarcerării, al raționalizării politicilor justiției penale, luând în considerare respectarea Drepturilor Omului, cerințele dreptății sociale precum și nevoile de reabilitare ale infractorului. (rg.1.5)
în scopul realizării unei flexibilități sporite, proporționale cu gravitatea și natura infracțiunii, cu antecedentele infractorului și protecția societății, precum și în acela al evitării utilizării încarcerării ori de câte ori nu este nevoie, sistemul justiției penale va reglementa o paletă largă de măsuri neprivative de libertate, atât în etapele pre-procesuale cât și în cele procesuale și post-procesuale (Rg.2.3)
Implementarea Regulilor de în legislațiile naționale a condus la generalizarea măsurilor și sancțiunilor comunitare neprivative de libertate în majoritatea legislațiilor penale. De asemenea, ele constituie premisa armonizării legislațiilor naționale penale în materia sancțiunilor neprivative de libertate (prevăzută de regula 23.2). Regulile de sunt structurate în opt secțiuni.
Reflectând o nouă filosofie penală structurată în jurul valorilor justiției restitutive Regulile de reglementează un set de drepturi, valori, norme și proceduri care vizează menținerea persoanei în stare de libertate, ori de câte ori este posibil, în toate fazele cercetării, urmăririi și procesului penal, respectarea demnității sale (Secțiunea I a Principii Generale).
Regulile recomandă, ca ori de câte ori este posibil, poliția, procuratura sau alte agenții care se ocupă de cazurile penale să poată, pe baza legii, (Secțiunea a II a, Faza pre-procesuală) să dezvinovățească infractorul, dacă această decizie vine în sprijinul protecției societății, prevenirea infracțiunilor și promovarea respectului pentru drepturile victimei (Rg.5.1)
Integrarea acestor noi valori și principii presupune modificări esențiale la nivelul legislațiilor penale naționale, reglementarea unor noi instituții care să permită derularea tuturor etapelor procesual penale cu respectarea drepturilor actorilor implicați în comiterea unei infracțiuni: victimă, comunitate, infractor. În acest scop autoritățile naționale competente vor avea la dispoziție un spectru larg de măsuri neprivative de libertate ( Secțiunea a treia: Procesul și Condamnarea). În decizia pe care o adoptă instanța trebuie să ia în considerație nevoile de reabilitare ale infractorului, protecția societății precum și interesele victimei.
Observam mai sus că una dintre formele de manifestare a pluralismului juridic este efectul apropierii dreptului de viața indivizilor, grupurilor și comunităților. Regulile de sunt ilustrative pentru acest proces. Reglementările nu mai au un caracter general, abstract ci fac referire expresă la nevoile personale, la circumstanțele socializării.
Capitolul V, referitor la implementarea măsurilor neprivative de libertate, prevede obiective, proceduri, strategii de intervenție centrate pe nevoile infractorului, pe rezolvarea problemelor care au condus la comportamentul infracțional. Ele își pun amprenta asupra strategiilor și planului de intervenție ale consilierului de probațiune, care vor fi strict centrate pe caz. Durata măsurilor, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească infractorul sunt de asemenea adaptate la comportamentul său, la eforturile de reintegrare.
Scopul supravegherii infractorului în comunitate (Rg.10.1) este reducerea riscului de recidivă precum și de a sprijini reintegrarea sa în modalități care previn reîntoarcerea sa la comportamentul antisocial. În această direcție, regula 10.3 prevede adaptarea supravegherii și a tratamentului la fiecare caz în parte, precum și revizuirea periodică a acestora în funcție de progresele înregistrate de infractor. Răspunsul favorabil la aceste măsuri poate să conducă la scurtarea duratei de supraveghere. Regula 11.2 reglementează posibilitatea reducerii termenului de aplicare a măsurii de supraveghre dacă infractorul răspunde favorabil la ea.
Centrarea supravegherii și adaptarea planului de reintegrare la nevoile infractorului sunt reglementate distinct de Regulile 13.1- 13.6
Standardele și regulile minime ale Națiunilor Unite cu privire la măsurile neprivative de libertate acordă o atenție specială pregătirii personalului care lucrează în domeniul administrării sancțiunilor comunitare (Secțiunea a VI-a: Personalul).Această pregătire este în viziunea legiuitorului internațional multiplu dimensionată: de natură morală, juridică și psiho-sociologică. Pregătirea în acest domeniu trebuie să contribuie la:
clarificarea responsabilității personalului în ce privește reabilitarea infractorilor (Rg.16.1)
cunoașterea drepturilor infractorului, precum și cele ale comunității (Rg.16.2)
informații despre natura măsurilor neprivative de libertate, scopul supravegherii, despre varietatea mijloace de aplicare a acestor măsuri (Rg.16.2).
pregătirea, cunoștințele și capacitatea personalului se vor îmbunătăți pe baza organizării unor cursuri specializate (Rg.16.3)
Corespunzător filosofiei penale restitutive pe care se întemeiază, Regulile de reglementează participarea comunității și cooperarea cu organismele guvernamentale și non-guvernamentale, cu voluntarii în procesul implementării și administrării măsurilor neprivative de libertate(Secțiunea a VII a: Voluntarii și alte Resurse Comunitare).
Secțiunea finală a Regulilor de (Secțiunea a VIII a, Cercetare, Planificare, Elaborarea Politicilor și Evaluarea) reglementează cercetarea, planificarea, elaborarea și evaluarea programelor și politicilor sociale de promovare a măsurilor neprivative de libertate. Programele și politicile sociale referitoare la măsurile neprivative de libertate fac parte integrantă din sistemul justiției penale naționale (Rg.21.1). În această calitate ele vor fi revizuite și îmbunătățite periodic pentru a determina o implementare și administrare mai eficiente a măsurilor neprivatve de libertate. Este reiterată importanța specială pe care o are promovarea cooperării științifice internaționale în domeniul sancțiunilor neprivative de liberatate.
Subliniam mai sus că Regulile de au contribuit decisiv la mutațiile majore care au avut loc în legislațiile și sistemele penale naționale, în ultimul deceniu. Implementarea lor în legislațiile interne s-a făcut în cadrul procesului mai larg de armonizare cu valorile și standardele reglementate de Dreptul Internațional al Drepturile Omului.
În ce privește România, promovarea și implementarea măsurilor neprivative de libertate s-a realizat (și se realizează) prin efortul concurent al societății civile și organismelor guvernamentale, prin sprijinul și asistența financiară și tehnico-științifică internaționale.
În România serviciile de probațiune au funcționat inițial ca inițiativă privată sub forma fundațiilor și asociațiilor. Activitatea lor a fost însă de la început coordonată de un departament de specialitate din cadrul Ministerului Justiției și a beneficiat de consultanță științifică, de asistență tehnică și financiară din partea experților Fondului Know-How al Guvernului Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. La începutul anului 2000 existau 11 astfel de organizații non-guvernamentale în România.
Organizarea și funcționarea Serviciilor de supraveghere și reintegrare socială a persoanelor care au comis infracțiuni, în România, a fost reglementată prin OG nr.92, publicată în Monitorul oficial nr.423 din 1 septembrie 2000. Întreg ansamblul dispozițiilor normative cuprinse în OG 92/2000, precum și în normele metodologice de aplicare, referitoare la practica și obligațiile profesionale ale consilierului de probațiune reflectă atât spiritul cât și litera Regulilor de aspecte vor fi dezvoltate într-un curs special referitor la practica profesiei de consilier de probațiune în România.
3.1.4 Ghidul Națiunilor Unite cu privire la prevenirea delicvenței juvenile (Ghidul de )
Ghidul Națiunilor Unite cu privire Juvenile (Ghidul de ) a fost adoptat de Adunarea Generală prin rezoluția 45/112 din 14 decembrie 1990. El reflectă, de asemenea, procesul reconstrucției sistemelor penale în spiritul valorilor justiției restitutive, al parteneriatului actorilor sociali implicați în dezvoltarea și re-socializarea copilului care a comis infracțiuni. Ghidul de cuprinde VII secțiuni
În spiritul universalității și indivizibilității Drepturilor Omului, Ghidul subliniază (Partea a II-a: Scopul Ghidului) necesitatea interpretării și aplicării dispozițiilor sale în cadrul mai larg al drepturilor reglementate de documentele fundamentale în materie – Declarația Universală, Pactul Internațional cu privire și Politice, Pactul Internațional cu privire Sociale și Culturale, Declarația și Convenția cu privire , Regulile și Standardele Minime al Națiunilor Unite cu privire Juvenile (Regulile de ), etc.
Prevenirea delicvenței juvenile este parte integrantă a procesului mai larg de prevenire a infracționalității în societate. Ea presupune un ansamblu de principii care condiționează eficiența prevenirii delicvenței juvenile, prevăzute în secțiunea a-I-a a Ghidului (Principii Fundamentale). Între acestea Ghidul de reglementează:
Interpretarea normelor se va realiza dintr-o perspectivă centrată pe copil și nevoile sale. Copii și tinerii vor avea un rol activ și vor fi considerați parteneri și nu obiect al socializării sau controlului (Principii generale, para.3).
Implementarea Ghidului se va face în consens cu principiul asigurării bunăstării copilului (Principii generale, para.4).
Politicile de prevenire a delicvenței juvenile vor realiza progresiv depenalizarea și dezincriminarea acelor comportamente ale copilului care nu prejudiciază dezvoltarea sa și nici nu produc daune altora (Principii generale, para.5).
Politicile recomandate de Ghidul de în domeniul prevenirii delicvenței juvenile reflectă mutațiile intervenite în filosofia sistemelor penale și în criminologie în ultimii 10 -15 ani. Comportamentul minorului care nu observă normele și valorile sociale, apreciază legiuitorul internațional, trebuie tratat în contextul proceselor de creștere și maturizare. El tinde să dispară în mod spontan, la cei mai mulți indivizi, odată cu tranziția la vârsta adultă. Etichetarea acestor comportamente ale copilului drept "devianță", "delicvență" sau "pre-delicvență" are un efect negativ, contribuind, dese ori, la întărirea lor.
Ghidul acordă o atenție specială socializării copilului, rolului pe care îl au, în cadrul acestui proces, familia, educația, comunitatea și mijloacele de comunicare în masă în direcția prevenirii delicvenței ( Secțiunea a IV a Procesele de Socializare).
Secțiunea a Va – Politici sociale- prevede necesitatea promovării unor programe de prevenire a delicvenței juvenile întemeiate pe cercetarea științifică și identificarea factorilor de risc, astfel încât instituționalizarea să fie într-adevăr o soluție de ultimă instanță.
Studiile și cercetările în domeniul infracționalității copiilor și tinerilor au evidențiat că principalii factori care conduc la comportamentul infracțional sunt legați de disfuncțiile care intervin în relațiile dintre copil și instituțiile implicate în procesul de socializare-dezvoltare – familie, școală, comunitate, etc. Principalii factori, care diferențiază infractorii minori de ceilalți copii, identificați într-un studiu realizat de Graham și Bowling sunt :
supraveghere redusă din partea părinților;
absenteism și abandon școlar;
grup de prieteni care au probleme cu poliția;
atașament familial redus.
Un procent de 80% dintre adolescenții (băieți) cu aceste probleme sunt și infractori. Familia, școala și grupul de prieteni – conchid Graham și Bowling – sunt principalii factori care influențează începutul carierei infracționale. Între aceștia, relațiile de familie au o influență decisivă. Prevenirea eficientă a delicvenței juvenile presupune, după cei doi autori, promovarea unor politici sociale care mențin sub control factorii de risc. Sprijinirea familiilor cu probleme prin diferite programe de asistență, îmbunătățirea supravegherii copiilor de către părinți, întărirea rolului școlii (prevenirea și combaterea absenteismului și a abandonului), dezvoltarea parteneriatului școală-familie, programe de pregătire a adolescenților pentru o viață independentă – sunt măsuri care contribuie la reducerea factorilor de risc în debutul sau continuarea carierei infracționale a copiilor și tinerilor.
În secțiunea a VI a, Legislația și Administrarea Justiției pentru Minori, se prevede obligația statelor de a elabora acte normative și proceduri speciale (52) menite să protejeze drepturile și bunăstarea copiilor. Legislația în această materie va trebui să prevină victimizarea, abuzul, și folosirea copiilor în activități infracționale.
Secțiunea a VII, reiterează rolul cooperării internaționale în promovarea unor studii și cercetări interdisciplinare, în schimbul de informații și asistența tehnico-financiară în domeniul prevenirii delicvenței juvenile.
3.2 Reglementarea sancțiunilor neprivative de libertate în sistemul european al drepturilor omului.
În sistemul European de protecție a Drepturilor Omului, ideea de a integra comunitatea și în special victima în cadrul justiției penale aparține, așa cum observam mai sus, Consiliului Europei. Consiliile de reabilitare înființate în 1979, au reprezentat o primă tentativă de instituționalizare a tratamentului comunitar al persoanelor care au comis infracțiuni.
Elaborarea unui document european special, în materia drepturilor omului, care reglementează sancțiunile neprivative de libertate, s-a realizat, de asemenea, sub egida Consiliului Europei. La 19 octombrie 1992, Consiliul Europei- adopta Recomandarea Nr.(92)16 referitoare la "Regulile Europene cu privire și Măsurile Comunitare." Valorile, principiile și normele care fundamentează aceste Reguli se întemeiază pe unul dintre cele mai importante și eficace documente regionale în materia Drepturilor Omului, respectiv pe Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului semnată, sub auspiciile Consiliului Europei, la 4 noiembrie 1950 prezintă o semnificație specială pentru dreptul internațional al drepturilor omului din mai multe motive: a fost primul tratat din lume în materie; el a înființat prima procedură și curte internaționale unde se pot adresa plângeri în domeniul drepturilor omului; este cel mai dezvoltat și eficient dintre toate sistemele de drepturi ale omului; jurisprudența dezvoltată este cea mai extinsă în comparație cu orice alt sistem internațional.
Elaborarea "Regulile Europene cu privire și Măsurile Comunitare" a avut trei scopuri principale :
să stabilească un set de standarde care să dea posibilitatea legislațiilor naționale să reglementeze și să aplice eficient sancțiunile comunitare, neprivative de libertate.
să realizeze un sistem de garanții împotriva încălcării drepturilor omului ale infractorilor supuși unor asemenea sancțiuni;
să creeze un ansamblu de reguli necesare celor care sunt răspunzători de implementarea și administrarea acestor măsuri. Ele au fost considerate o completare referitoare la regimul de Detenție în Închisori (European Prison Rules) adoptate în 1987.
Regulile europene în materia măsurilor comunitare se întemeiază, de asemenea, pe valorile și principiile justiției restitutive. Opțiunea pentru termenul de "măsuri și sancțiuni comunitare" a fost considerată mai transparentă la semnificații în comparație cu aceea de "măsuri alternative", sau "măsuri neprivative de libertate" și mult mai sugestivă cu privire la natura lor, diferită opusă, față de sancțiunilor privative de libertate. Prin elaborarea lor – sublinia W.Rau – Consiliul Europei a intenționat să contribuie la reconstrucția sistemelor penale ale țărilor membre, să promoveze un echilibru între drepturile societății, victimei și infractorului.
Obiectivele și scopurile urmărite de Consiliului Europei prin elaborarea regulilor sunt exprimate în Recomandarea Nr.(92)17 adoptată în aceeași zi. Această recomandare precizează că sancțiunile privative de libertate vor fi considerate ca măsuri de ultimă instanță și numai în acele cazuri în care orice altă pedeapsă este în mod evident neadecvată (para.B.5a). În scopul promovării sancțiunilor și măsurilor comunitare instanța va pronunța o sancțiune sau măsură comunitară în locul pedepsei privative de libertate pentru anumite infracțiuni (para.B.5c). Recomandarea precizează că sancțiunile neprivative de libertate trebuie înțelese ca adevărate pedepse, nu numai de către legea penală dar și de către opinia publică care ar trebui să sprijine și să participe la implementarea lor (para.B.6).
În concepția legiuitorului european aceste măsuri acoperă o sferă largă de sancțiuni penale aplicabile adulților care au comis infracțiuni. Dincolo de marea lor varietate măsurile și sancțiunile comunitare au în comun trei elemente :
mențin infractorul în comunitate;
impun anumite restrângeri ale libertății (prin condiții și obligații pe care trebuie să le îndeplinească infractorul);
ele sunt implementate și administrate de agenții specializate.
Regulile europene conțin un preambul și trei părți împărțite în 11 capitole. Ele sunt însoțite de o anexă care cuprinde definiția principalelor concepte folosite de legiuitorul european.
Prima parte (Principii generale) conține principii generale referitoare la reglementarea și aplicarea măsurilor și sancțiunilor comunitare. Cele patru capitole care fac parte din această primă secțiune definesc principiile fundamentale de drept care au stat la baza elaborării Regulilor :
principiul legalității incriminării,
garanțiile judiciare,
respectul pentru drepturile fundamentale ale infractorului și familiei sale,
cooperarea și consimțământul infractorului, etc.
Aceste principii reflectă valorile protejate de Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, cu referire specială la art.6 (Dreptul la un proces echitabil).
Partea a doua se ocupă de resursele umane și materiale. Eficiența și credibilitatea acestui tip de sancțiuni și măsuri depinde de profesionalismul celor implicați în administrarea lor, de asigurarea resurselor materiale și financiare necesare reintegrării și supravegherii infractorilor. Personalul trebuie să fie suficient de numeros, să aibă aptitudini și pregătirea profesională necesare posturilor ocupate (rg.38). Eficacitatea acestor măsuri depinde și de un al treilea tip de resurse, respectiv de participarea comunității. Rolul comunității este de a-i ajuta pe infractori să-și dezvolte legături constructive în cadrul acesteia, să devină conștienți de interesul pe care comunitatea îl manifestă față de ei (regula 46).
Partea a treia a regulilor reglementează managementul implementării și administrării sancțiunilor și măsurilor comunitare. Ele stabilesc, de asemenea, o serie de garanții și proceduri menite să asigure respectarea drepturilor infractorului pe toată durata executării sancțiunii sau măsurii comunitare. Între acestea, Regulile prevăd:
dreptul de a fi informat cu privire la drepturile pe le are,
dreptul de a fi asistat pentru ca aceste drepturi să fie respectate,
dreptul de a adresa verbal sau scris plângeri, instanței care a pronunțat hotărârea sa organului de executare, etc.
Regulile fac, de asemenea, referire la metodele și strategiile de intervenție (cap.IX), la implicațiile și consecințele încălcării obligațiilor prevăzute de instanță (cap.X). O atenție specială este acordată rolului cercetării științifice în procesul promovării și evaluării eficienței sancțiunilor și măsurilor comunitare (cap.XI).
Regulile au fost elaborate de "vechiul" Consiliu al Europei, ai cărui membrii, înainte de 1989, erau în exclusivitate țări din Europa occidentală. În 1989 erau 23 de membrii. La ora actuală Consiliul Europei are 55 de membri. Între aceștia sunt și țări ex- comuniste. "În ce privește membrii vechi – observa W.Rau – n-a fost nevoie să fie depuse eforturi speciale pentru a-i convinge de utilitatea sancțiunilor și măsurilor comunitar. Sistemele lor penale prevedeau deja o paletă largă de alternative neprivative de libertate în momentul în care au fost adoptate regulile. Din acest motiv ele s-au ocupat în special de reglementarea unor garanții juridice ale infractorilor. Situația noilor membrii este diferită. Cei mai mulți nu au încă un sistem coerent de sancțiuni și măsuri comunitare. Reglementarea acestora întâmpină dificultăți de acceptare din partea personalului oficial din domeniul justiției și din partea publicului. Ei se confruntă, de asemenea, cu lipsa de resurse umane și materiale și a infrastructurii necesare implementării sancțiunilor și măsurilor comunitare."
În România progresele legislative în materia reglementării sancțiunilor și măsurilor comunitare sunt timide, deși este membră a Consiliului Europei din 1993. Aplicarea lor – în limitele înguste ale legislației existente – s-a realizat ca efect al acțiunii societății civile, sprijinită și coordonată de un Departament de specialitate, recent înființat, din cadrul Ministerului Justiției și cu asistența – materială, financiară și științifică – decisivă a Know How Fund de Marii Britanii și Irlandei de Nord din Marea Britanie au fost o prezență constantă, contribuind la formarea profesională și managerială a celor care își desfășoară activitatea în domeniul probațiunii.
Rolul asistenței tehnice și al cooperarării inter-jurisdicționale internaționale în promovarea și împlementarea probațiunii.
Cooperarea interjurisdicțională și asistența tehnică a reprezentat o sursă esențială a armonizării legislațiilor penale naționale, a promovării unor politici comune în domeniul controlului și prevenirii infracționalității, al promovării sancțiunilor și măsurilor neprivative de libertate.
Probațiunea a fost considerată de Națiunile Unite una dintre problemele prioritare care necesită schimbul internațional de idei și experiențe. Forma probațiunii, ca instituție juridică, trebuie astfel reglementată – preciza un document ONU din 1954 – încât să se integreze în cadrul legislativ național. Dar intervenția și reintegrarea presupun o relație personală, fiind astfel o problemă general umană care nu cunoaște frontiere și care a fost de multă vreme subiect al cooperării umane.
Organizația Națiunilor Unite a avut un rol esențial în promovarea cooperării internaționale în domeniul prevenirii și controlul infracționalității precum și al sancțiunilor neprivative de libertate. În această direcție, un rol important l-a avut instituționalizarea Congresului cu privire și Tratamentul Infractorilor (ținut odată la cinci ani) precum și adoptarea, la întâlnirea ministerială de din Declarația asupra Principiilor și Programului de Acțiune al Națiunilor Unite în domeniul Prevenirii Infracționalității și al Justiției Penale. De asemenea, prin rezoluția Adunării Generale Nr. 46/152 s-a înființat Comisia pentru Prevenirea Infracționalității și Justiție Penală. Ea funcționează din 1992.
Cooperarea internațională în domeniul prevenirii infracționalității, justiției penale și implemetării sancțiunilor neprivative de libertate include o varietate de activități, între care:
asistența în domeniul reformei legislației existente,
dezvoltarea structurilor organizaționale care sprijină și orientează administrarea legii penale,
dezvoltarea agențiilor de administrare a sancțiunilor neprivative de libertate,
seminarii, programe de pregătire, programe de cercetare, etc.
Al VIII-lea Congres al Națiunilor Unite cu privire la prevenirea Infracționalității și Tratamentul Infractorilor (1990) a adoptat Regulile și Standardele Minime ale Națiunilor Unite pentru Sancțiunile Neprivative de libertate (Regulile de ) precum și Rezoluția asupra Principiilor și Direcțiilor de Cercetare a Sancțiunilor Neprivative de Libertate.
Cel de al X-lea Congres al Națiunilor Unite în domeniul Prevenirii Infracționalității și al Tratamentului Infractorilor (Viena, aprilie, 2000) a reiterat necesitatea promovării alternativelor la încarcerare, a dezvoltării programelor, politicilor și procedurilor justiției restitutive cu respectarea deplină a drepturilor, nevoilor și intereselor victimei, infractorului și comunității.
În sistemul european, un rol esențial în realizarea cooperării în materia prevenirii și controlului infracționalității revine Consiliului Europei precum și Conferinței Europene Permanente asupra Probațiunii. Conferința Europeană asupra Probațiunii a fost înființată în 1981. Astăzi la nivelul ei sunt reprezentate 20 de țări europene, prin intermediul unor organizații private, departamente guvernamentale și persoane. Conferința Europeană asupra Probațiunii are statut de observator Principalul său scop este de a constitui un cadru de dezbatere, schimb de idei și experiențe în domeniul aplicării probațiunii în diferite țări europene. Este evident, remarca – Peter Grundler, vicepreședinte al CEP- că într-o regiune cum este Europa, cu o asemenea diversitate de tradiții politice, istorice, economice și culturale, sistemele de probațiune, legislația și chiar obiectivele actuale ale serviciilor de probațiune diferă foarte mult. Cu toate acestea, s-a dovedit că sancțiunile și măsurile comunitare funcționează în toate aceste țări. Nu există nici o îndoială că folosită și implementată în mod corespunzător, probațiunea oferă infractorului șanse mai mari de integrare în comunitate, protejând astfel publicul de suferințe ulterioare.
Rolul cercetării științifice socio-juridice și criminologice în promovarea și implementarea probațiunii.
În România, așa cum am observam în repetate rânduri pe parcursul acestui studiu reglementarea normativ juridică a probațiunii, și mai larg a sancțiunilor neprivative de libertate este – ca să folosim totuși un termen elegant – timidă. Practica probațiunii s-a dezvoltat în cadrul activității unor agenții private – cu o coordonare generală realizată de către Departamentul specializat al Ministerului Justiției. Pregătirea profesională a consilierilor de probațiune s-a realizat în cadrul unor stagii de pregătire în Marea Britanie.
Activitatea efectivă de probațiune desfășurată de aceste agenții, fie că s-a realizat în cadrul unor programe de reabilitare în penitenciar, fie în comunitate, s-a întemeiat, de cele mai multe ori, pe transferul și aplicarea unor strategii și instrumente de evaluare neadaptate, nevalidate în România.
Este chiar recomandabil, și sigur mai pragmatic, ca într-o fază de început, așa cum este probațiunea la noi, să fie intens folosită cunoașterea și experiența acumulate în acest domeniu, în special în țările cu tradiție îndelungată în practica măsurilor comunitare. Trebuie să existe însă, încă de la început, conștiința limitelor culturale ale acestui transfer – faptul că o instituție nu poate fi integral importată și aplicată ca atare – în ciuda unor principii generale care se pot desprinde din analiza comparativă.
Din acest motiv, practica probațiunii ar trebui corelată cu studii și cercetări de psiho-sociologice, criminologie, asupra varietății tipurilor de infracțiuni și infractori din perioada de tranziție, asupra varietății motivației și factorilor criminogeni, etc. În egală măsură ea ar trebui completată cu elaborarea sau validarea unor instrumente proprii de evaluare a infractorilor, riscului de recidivă, etc.
M.Holmes observa că tranziția, ca experiență socială a fostelor societăți comuniste, nu-și are corespondent în istoria nici unei alte societăți. În acest nou context – sublinia Holmes- teoriile și conceptele tradiționale care pretind să explice câmpul social nu mai sunt suficiente pentru a înțelege realitățile post-comuniste care cunosc o mare diversitate. Evenimentele se succed cu mare viteză, ceea ce face necesară o revizuire profundă a vocabularului nostru. Multe concepte clasice par să fie depășite de această dinamică a realității.
Sublinierea lui Holmes este utilă și merită să fie reținută ca ipoteză de lucru în studiile socio-juridice asupra tranziției și reformei. În domeniul socio-juridic, sunt unii autori care folosesc deja termenul de "infracționalitate de tranziție" spre a sublinia tocmai configurația particulară (și pasageră după unii analiști) a criminalității specifice perioadei reformei.
De exemplu, imaginii tradiționale a infractorului ca victimă, ca persoană marginalizată, fără loc de muncă, fără mijloace de subzistență – care se regăsește și în situația multor infractori majori sau minori din România – i se adaugă altele, diferite, opuse. Pentru ilustrare, amintim de infracționalitatea economico-financiară și crima organizată care antrenează personaje din lumea interlopă, lumea financiar-bancară, din cea politică, poliție, parchet, justiție, etc. În majoritatea lor, aceste personaje – departe de a fi marginalizate sau discriminate – sunt figuri publice (în sensul larg al termenului) care beneficiază de un statut economico-financiar ridicat. Acestei imagini a personajului (infractorului) "din lumea inaccesibilă a puterii și banului" (Orwell) i se adaugă, între multe altele, și aceea a personajului (infractorului) inteligent, care își valorifică excelența profesională (în profesii extrem de căutate pe plan mondial) prin furt și piraterie în spațiul cibernetic, sau prin șantaj și trafic de influență, etc.
Infracționalitatea în rândul minorilor și tinerilor are, de asemenea, o fenomenologie proprie, specifică – ne-legată doar de marginalizare, abuz și discriminare. Tiparul și modul de operare al multor infracțiuni comise de minori și tineri trădează efectul violenței și agresivității din mass-media, identificarea cu eroi din seriale, etc.
Într-un studiu pilot asupra infracționalității juvenile în perioada de tranziție semnalam existența a cel puțin șase tipuri de infractori minori:
Tipul eroului. El provine din toate mediile socio-economice și culturale și se grefează pe o psihologia caracteristică adolescenței, cu accentuarea înclinațiilor specifice vârstei; încălcarea normelor face parte dintr-un ritual informal de dobândire a unei poziții de leader în grupul de adolescenți, sau de recunoaștere a apartenenței la un grup (gașcă, bandă, etc) de adolescenți.
Tipul revoltatului. Este expresia rupturii dintre generații, a supraevaluării conflictului de valori și a soluționării lui prin mijloace violente. Provine din mediile socio-economice și culturale mijlocii și ridicate.
Tipul adeptului. Acest tip este structurat pe imitația activă sau pasivă a unor modele de rol (frați mai mari, prieteni, părinți, eroi din seriale, etc. care au probleme cu poliția, justiția, etc). L-am regăsit în toate mediile socio-economice.
Tipul îndeplinirii unei misiuni superioare. Provine, cel mai des, din medii socio-economice defavorizate. Minorii care aparțin acestui tip comit infracțiuni cu scopul de a-și ajuta sau întreține familia.
Tipul reactiv. Pentru acest tip infracțiunea este reacția extremă de defulare și descărcare a agresivității rezultate din acumularea îndelungată a unor frustrări generate de practici de discriminare și marginalizare; sunt capabili de infracțiuni deosebit de grave (tâlhării, omucideri). Provin, în special, din medii socio-economice defavorizate.
Tipul expertului. Este un tip nou, apărut după 1990; cuprinde adolescenți și tineri care s-au specializat în domenii ale tehnicii de vârf – informatică, electronică și telecomunicații, calculatoare, etc. Își folosesc aceste cunoștințe pentru infracțiuni în spațiul cibernetic (furt, piraterie, etc), etc.
Elaborarea unor politici sociale și penale eficiente, inclusiv aplicarea unor sancțiuni neprivative de libertate, presupune, ca prioritate a cercetării științifice, identificarea tipurilor majore de infractori structurate în perioada de tranziție.
Ca și în sistemul englez – din care s-a inspirat și dezvoltat – probațiunea s-a impus la noi, inițial, în cadru comunitar, iar legea de reglementare a fost adoptată după trei ani. O astfel de practică a dovedit că se poate și așa, și încă foarte bine. Preluarea unor obiective ale politicii penale de către societatea civilă, s-a dovedit utilă și în alte situații – în care există lege, dar nu și voință de a o aplica. Proiectul instanțelor pentru minori, de exemplu, derulat la instanțele din Iași este rodul aplicării unor proceduri speciale reglementate de codul de procedură penală (Titlul IV Proceduri speciale, Capitolul II, Procedura în cauzele cu infractori minori) la inițiativa Asociației Magistraților (filiala Iași), fundația Alternative Sociale, cu sprijinul material și financiar al Centrului de Mediere și Securitate Comunitară, etc.
Apreciem însă că dincolo de această perioadă de început, generalizarea probațiunii și a altor măsuri comunitare riscă să devină problematică dacă nu se corelează cu o activitatea de cercetare științifică capabilă să-i asigure îndeplinirea scopurilor și obiectivelor în raport cu toți actorii sociali implicați. Între priorități, se impun: elaborarea și validarea unor instrumente de cercetare (de diagnostic și evaluare) adaptate particularităților socio-economice și culturale ale României, a unei tipologii a infractorilor (majori și minori), etc.
Generalizarea probațiunii în România depinde – între mulți alți factori și rezistențe – și de eficacitatea prevenirii și controlului riscului de recidivă. "Fără managementul eficient al riscului credibilitatea probațiunii este ea însăși sub risc"(H.Hough, 1998, p.107). În condițiile unei opinii publice insuficient pregătite și realmente îngrijorată pentru siguranța sa, care solicită mărirea regimului pedepselor privative de libertate, în condițiile în care legislația penală este încă extrem de lacunară în materie, etc absența unei cercetări științifice adecvate poate genera confuzie și lipsă de încredere în potențialul de reabilitare al sancțiunilor neprivative de libertate.
* *
La final, aș vrea să vă reamintesc că am parcurs împreună câteva aspecte referitoare la varietatea standardelor socio-juridice care afectează reglementarea și practica probațiunii – la noi, ca și oriunde în lume. Am acordat o atenție specială, așa cum precizam mai sus, "standardelor tari" ale profesiei de consilier de probațiune. De sigur, veți citi acest studiu în complementaritatea lui referențială cu celelalte prezente în acest volum. Câteva întrebări recapitulative dar și incursiunea pe unele website-uri, indicate mai jos, vă vor ajuta să vă conturați imaginea pluralismului socio-juridic ilustrat pe instituția probațiunii.
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
BIBLIOGRAFIE
I.
1) Abraham, P. (2001): „Introducere în probațiune.“, București, Editura Național.
2) Balahur, D. (2001): „Fundamente socio-juridice ale probațiunii“, Iași, Editura Bet.
3) Balahur, D. (2001): „Practica drepturilor copilului ca principiul al asistenței sociale“, București, Editura All Beck.
4) Graham, G. (2001): „Administrarea Comunitară a Justiției“, București, Editura Export.
5) Poledna, S. (2001): „Probațiunea în România. Politici, legislație, proceduri“, Cluj, Editura Presa Universitară Clujeană.
6) Stănoiu R. (1998): „Criminologie“, București, Editura Oscar Print.
II.
Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Pactul Internațional cu privire și Politice.
Al doilea protocol facultativ cu privire și Politice vizând abolirea pedepsei cu moartea.
Convenția Națiunilor Unite împotriva Torturii și a altor Tratamente crude, inumane sau degradante.
Regulile și Standardele Minime al Națiunilor Unite cu privire Juvenile (Rez.AG.Nr.40/33 din noiembrie 1985; Regulile Națiunilor Unite de ).
Reguli și standarde Minime ale Națiunilor Unite pentru protecția Minorilor care ispășesc o Pedeapsă Privativă de Libertate (Rez.AG nr.45/113 din 14 decembrie 1990;
Reguli și Standarde Minime ale Națiunilor Unite cu privire de Libertate (Rez.AG. Nr.45/110 din 14 decembrie 1990; Regulile Națiunilor Unite de ).
Ghidul Națiunilor Unite cu privire la prevenirea Delicvenței Juvenile (Rez. AG.Nr. 45/112 din 4 decembrie 1990; Regulile Națiunilor Unite de )
III.
1) Recomandarea Consiliului Europei Nr.(92)16 din 19 octombrie 1992 (Regulile Europene cu privire și Măsurile Comunitare)
2) Recomandarea Consiliului Europei Nr. (92)17 din 19 octombrie 1992
3) http://www.un.org
4) http://www.unhchr.ch/html
5) http.//www.coe/engl/fr/legaltxt
Capitolul 3
ELEMENTE DE LEGISLATIE
Aurelia Willie
Prevederile Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate coroborate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1239/2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2000
Elemente de drept penal și procesual penal
I. Prevederile Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate coroborate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1239/2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2000
Ordonanța Guvernului nr. 92/2000 este structurată pe 4 capitole, astfel: Capitolul I – Dispoziții generale, Capitolul II – Organizarea și funcționarea servicilor de reintegrare socială și supraveghere, Capitolul III – Activitatea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, Capitolul IV – Dispoziții tranzitorii și finale.
Dispozițiile generale conțin prevederi referitoare la rolul și misiunea serviciilor, la principiile diriguitoare ale activității de reintegrare socială și supraveghere, precum și la atragerea și implicarea comunității în procesul de reintegrare socială a infractorilor.
Astfel, serviciile de reintegrare socială și supraveghere sunt organisme specializate, fără personalitate juridică, aflate sub autoritatea Ministerului Justiției, care au ca principale atribuții reintegrarea socială a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, menținute în stare de libertate, supravegherea executării obligațiilor stabilite de instanța de judecată în sarcina acestora, precum și asistența și consilierea persoanelor condamnate, la cererea acestora.
Principiile care stau la baza desfășurării activității de reintegrare socială și supraveghere sunt: respectarea legii și a hotărârilor judecătorești, respectarea drepturilor omului și a demnității umane și evitarea discriminării pe orice temei, precum și sprijinirea și încurajarea permanentă a persoanelor supravegheate, asistate și consiliate în vederea reintegrării lor în societate și în vederea asumării responsabilității propriilor acțiuni prin formarea unei atitudini corecte față de muncă, ordinea de drept și regulile de conviețuire socială.
Implicarea și atragerea comunității în procesul de reintegrare socială și supraveghere a infractorilor constă în colaborarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere cu organizațiile neguvernamentale ce desfășoară activități în domeniu, cu specialiști din alte domenii de activitate, cu voluntari din rândul comunității, precum și cu reprezentanți ai societății civile.
Capitolul intitulat “Organizarea și funcționarea servicilor de reintegrare socială și supraveghere” se referă la organizarea administrativă a serviciilor, competența teritorială a acestora, precum și la personalul de specialitate.
Din perspectivă administrativă, serviciile de reintegrare socială și supraveghere se organizează și funcționează pe lângă fiecare tribunal, coordonarea și controlul activității de reintegrare socială și supraveghere realizându-se de către Direcția de reintegrare socială și de supraveghere din Ministerul Justiției.
În ceea ce privește competența teritorială a serviciilor de reintegrare socială și de supraveghere, art. 4. din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 92/2000 reglementează două ipoteze:
a) în cazul persoanelor condamnate, menținute în stare de libertate, față de care instanța a dispus măsuri de supraveghere și/sau una ori mai multe dintre obligațiile prevăzute în art.863 alin.3 lit.a)-f) sau în art.103 alin.3 lit.a)-c) din Codul penal, precum și cu privire la inculpații pentru care instanța a solicitat referate de evaluare, este competent serviciul de reintegrare socială și supraveghere care funcționează pe lângă tribunalului în a cărui circumscripție se află domiciliul persoanelor sus menționate;
b) în cazul persoanelor condamnate la o pedeapsă cu privare de libertate care sunt incluse în programe de resocializare, competent este serviciul de reintegrare socială și supraveghere de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție se află unitatea penitenciară unde acestea execută pedeapsa.
Potrivit art.5 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 92/2000, în desfășurarea activității specifice, serviciul de reintegrare socială și supraveghere își verifică din oficiu competența, iar în cazul în care acesta constată că nu este competent din punct de vedere teritorial să-și exercite atribuțiile, înștiințează, de îndată, instanța de judecată care l-a sesizat.
Personalul serviciilor de reintegrare socială și supraveghere este format din șefi ai serviciilor de reintegrare socială și supraveghere și din consilieri de reintegrare socială și supraveghere.
O categorie aparte o constituie inspectorii de reintegrare socială și supraveghere, care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de reintegrare socială și de supraveghere din Ministerul Justiției, asigurând controlul activității desfășurate de către serviciile teritoriale.
Atât inspectorii de reintegrare socială și supraveghere, cât și personalul serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condițiile prevăzute în art. 8 alin. (1) din O.G. nr.92/2000:
are cetățenia română și domiciliul în România;
are capacitate deplină de exercițiu;
cunoaște limba română, scris și vorbit;
este apt din punct de vedere medical și psihologic pentru exercitarea funcției, fapt dovedit pe baza unui examen medical și psihologic de specialitate;
nu a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni de natură a-l face incompatibil cu funcția pe care o îndeplinește și se bucură de o bună reputație;
este licențiat în asistență socială, psihologie, sociologie, pedagogie sau drept ori este absolvent al unei forme de învățământ postuniversitar în domeniul reintegrării sociale a infractorilor și supravegherii acestora;
a absolvit cursurile de reintegrare socială și supraveghere organizate de Ministerul Justiției ori o formă de învățământ postuniversitar în domeniul reintegrării sociale a infractorilor și supravegherii acestora și a câștigat concursul organizat pentru ocuparea funcției pentru care candidează.
Capitolul privind “Activitatea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere” însumează atribuțiile serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, ca organisme specializate în sfera justiției penale.
În relația cu instanțele de judecată, serviciile de reintegrare socială și de supraveghere au, potrivit art. 11 alin. (1) lit. a)-d) din O.G. nr. 92/2000, atribuții de supraveghere a executării măsurilor și obligațiilor impuse de instanța de judecată persoanelor condamnate, menținute în stare de libertate, și de întocmire, la cererea instanței de judecată, a referatelor de evaluare cu privire la inculpați sau la persoanele aflate în supraveghere.
În relația cu unitățile penitenciare, serviciile de reintegrare socială și de supraveghere pot colabora, conform art.11 alin. (2) din O.G. nr. 92/2000, cu personalul specializat în asistență și consiliere din cadrul administrației penitenciarelor, în derularea unor programe privind activități lucrative, socio-educative, de instruire școlară și formare profesională pentru persoanele condamnate care își execută pedeapsa într-o unitate penitenciară.
În relația cu alte instituții și organizații guvernamentale și neguvernamentale, conform art. 11 alin. (1) lit. e,h,i din O.G. nr. 92/2000, serviciile de reintegrare socială și supraveghere colaborează în vederea executării măsurii obligării minorului la prestarea unei activități neremunerate, a identificării locurilor de muncă disponibile, a cursurilor școlare, a celor de calificare sau recalificare profesională, și inițiază și derulează programe de resocializare a persoanelor aflate în evidența serviciilor.
În relația cu persoanele aflate în supraveghere, conform art. 11 alin. (1) lit. f), g) din O.G. nr. 92/2000, serviciile de reintegrare socială și supraveghere desfășoară, la cerere, activități de consiliere individuală a infractorilor în ceea ce privește comportamentului social, de grup și individual și inițiază și derulează programe speciale de protecție, asistență socială și juridică a minorilor și tinerilor care au săvârșit infracțiuni.
În continuare, vom prezenta succint referatele de evaluare, supravegherea în comunitate și activitatea de asistență și consiliere, pe marginea dispozițiilor cuprinse în Regulamentul de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 92/2000.
REFERATELE DE EVALUARE (art. 6 – 15)
Referatele de evaluare se întocmesc, la cererea instanței de judecată, de către serviciile de reintegrare socială și supraveghere cu privire la inculpați sau la persoanele aflate în supraveghere, respectiv persoanele condamnate, menținute în stare de libertate, față de care instanța a dispus măsuri de supraveghere și/ sau una ori mai multe dintre obligațiile prevăzute în art.863 alin.3 lit.a)-f) sau în art.103 alin.3 lit.a)-c) din Codul penal.
Referatul de evaluare este un referat scris, cu caracter consultativ și de orientare, având rolul de a oferi instanței de judecată date privind persoana inculpatului sau, după caz, persoanele aflate în supravegherea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, nivelul instrucției școlare, comportamentul, factorii care influențează sau pot influența conduita generală, precum și perspectivele reintegrării în societate.
Referatul de evaluare trebuie să fie obiectiv, concis, concret, clar și coerent.
Referatul de evaluare cuprinde următoarele părți:
introducere;
sursele de informații utilizate la întocmirea referatului;
date privind persoana pentru care a fost solicitat referatul;
factorii care influențează sau pot influența conduita generală a persoanei pentru care a fost solicitat referatul;
perspectivele de reintegrare în societate.
În introducere, se vor consemna într-un formular tipizat date referitoare la: nume și prenume inculpat/ persoană condamnată/ minor, data și locul nașterii, adresa, fapta/ faptele pentru care subiectul referatului este inculpat/ condamnat/ sancționat cu o măsură educativă, instanța de judecată care a solicitat referatul, nr. dosar penal/ nr. sentinței penale, termenul de judecată, nr. și data adresei de sesizare din partea instanței de judecată, perioada de supraveghere, numele și prenumele consilierului de reintegrare socială și supraveghere desemnat cu întocmirea referatului de evaluare.
După completarea datelor cuprinse în introducere, celelalte părți ale referatului de evaluare vor fi prezentate pe scurt, într-o formă narativă, evitându-se, pe cât posibil, folosirea unor termeni de specialitate sau exprimări care ar face dificilă înțelegerea conținutului referatului.
Referatul de evaluare va purta pe prima pagină, în colțul din stânga sus, antetul serviciului de reintegrare socială și supraveghere, iar în colțul din dreapta sus, mențiunea “strict confidențial după completare”.
Fiecare pagină scrisă a referatului de evaluare va purta în colțul din dreapta jos ștampila și semnătura șefului serviciului de reintegrare socială și supraveghere.
În cazul în care în conținutul referatului de evaluare rămân pagini sau spații libere, acestea se vor bara după întocmirea referatului de evaluare.
Sursele de informații care au fost utilizate la întocmirea referatului vor menționa persoanele cu care au avut loc întrevederi și eventualele documente consultate. De asemenea, se vor preciza numărul de întrevederi avute și, după caz, refuzul de cooperare sau eventualele îndoieli privind acuratețea informațiilor, prezentate motivat, precum și sursele de informații la care nu a fost posibil accesul.
O atenție deosebită trebuie să se acorde redactării acelei părți din referatul de evaluare referitoare la datele privind persoana pentru care a fost solicitat referatul de evaluare, deoarece se va face diferențiat, după cum se referă la inculpați sau la persoanele aflate în supravegherea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere.
În cazul inculpaților, datele privind persoana acestora se referă la:
trecutul infracțional;
mediul familial și social;
nivelul instrucției școlare și al pregătirii profesionale;
comportamentul persoanei înainte și după comiterea faptei;
factorii care au favorizat comportamentul infracțional;
dacă este cazul, modul în care a îndeplinit anterior obligațiile stabilite de instanța de judecată.
În cazul inculpaților minori, datele privind persoana acestora vor privi și condițiile în care a crescut și trăit, precum și modul în care părinții, cel care l-a adoptat sau tutorele își îndeplinesc obligațiile ce le revin.
În cazul persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, datele privind persoana acestora se referă la mediul familial și social, evoluția persoanei din punct de vedere educațional și profesional, comportamentul pe perioada supravegherii, precum și modul în care a executat obligațiile stabilite de instanța de judecată.
În cazul minorilor aflați sub supraveghere, datele privind persoana acestora vor privi și modul în care părinții, cel care l-a adoptat sau tutorele își îndeplinesc obligațiile ce le revin, precum și, după caz, modul de colaborare dintre serviciul de reintegrare socială și supraveghere și persoana sau instituția legal însărcinată cu supravegherea minorului sau cu instituția publică la care minorul execută obligația prevăzută la art. 103 alin.3 lit. c) din Codul Penal.
Atunci când consideră necesar, consilierul de reintegrare socială și supraveghere va include în referatul de evaluare date privind starea fizică și mintală, precum și dezvoltarea intelectuală și morală a persoanei, furnizate de specialiști desemnați în acest scop.
Factorii care influențează sau pot influența conduita generală a persoanei pentru care a fost solicitat referatul se referă la factorii de natură să inhibe dezvoltarea comportamentului infracțional, precum și la factorii de natură să accentueze dezvoltarea acestuia.
În cazul persoanelor supravegheate, acest capitol va cuprinde și referiri privind riscul de săvârșire din nou a unor infracțiuni și riscul pentru siguranța publică, precum și riscul de sinucidere sau de autovătămare.
Perspectivele de reintegrare în societate vor fi estimate după analiza tuturor datelor cuprinse în referatul de evaluare și vor fi prezentate pe scurt, obiectiv și motivat.
În cazul inculpaților, nu se vor face propuneri sau recomandări instanței de judecată privind soluția ce urmează a fi dată în cauză.
În cazul persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, dacă se constată că șansele de reintegrare în societate sunt reduse, se va face doar mențiune în acest sens, fără a se formula propuneri sau recomandări instanței de judecată privind măsura ce trebuie luată.
Modelul referatului de evaluare, cu elementele pe care le cuprinde, este prezentat în anexa nr.1 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr.92/2000.
Dispozițiile art.7 și 8 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 92/2000 reglementează procedura de elaborare a referatelor de evaluare.
În momentul primirii adresei de sesizare din partea instanței de judecată prin care se solicită întocmirea unui referat de evaluare, șeful serviciului de reintegrare socială și supraveghere va desemna un consilier de reintegrare socială și supraveghere care să preia cazul.
Consilierul de reintegrare socială și supraveghere va întocmi referatul în baza uneia sau mai multor întrevederi cu persoana pentru care instanța a solicitat referatul de evaluare.
Consilierul de reintegrare socială și supraveghere va contacta, după caz, membrii familiei, școala sau unitatea la care persoana își desfășoară activitatea, precum și orice alte persoane care ar putea oferi informații utile pentru întocmirea referatului de evaluare.
În cazul în care persoana cu privire la care se întocmește evaluarea nu colaborează la realizarea acesteia, consilierul de reintegrare socială și supraveghere va menționa în referat refuzul de cooperare.
Atribuțiile consilierului de reintegrare socială și supraveghere desemnat să întocmească referatul de evaluare constau în:
a) a stabili de îndată, dar nu mai târziu de 5 zile de la data primirii solicitării instanței de judecată, locul, data și ora primei întrevederi cu persoana pentru care s-a solicitat referatul. Prima întrevedere cu persoana pentru care s-a solicitat referatul trebuie să aibă loc în termen de 7 zile de la data primirii solicitării instanței de judecată. În cazul minorilor, consilierul de reintegrare socială și supraveghere stabilește locul, data și ora întrevederii sau întrevederilor cu minorul, precum și cu părinții, cel care l-a adoptat, tutorele, sau, după caz, cu persoanele sau reprezentanții instituțiilor cărora le-a fost încredințată supravegherea minorului;
b) a contacta persoanele și instituțiile care ar putea furniza informații utile despre persoana evaluată, nivelul instrucției școlare, comportamentul acesteia, mediul social și familial;
c) a consemna, cu ocazia fiecărei întrevederi, datele necesare și utile pentru întocmirea referatului;
d) a propune șefului serviciului de reintegrare socială și supraveghere, atunci când consideră necesar, desemnarea unor specialiști în vederea întocmirii referatului de evaluare. Acești specialiști pot fi psihologi, sociologi, cadre didactice, medici sau orice alți specialiști a căror opinie este considerată necesară.
e) a întocmi referatul de evaluare pe baza informațiilor obținute și a-l supune spre analiză și semnare șefului serviciului.
f) a înainta referatul de evaluare instanței de judecată în termenul de 14 zile de la primirea solicitării.
SUPRAVEGHEREA ÎN COMUNITATE (art. 16 – 44)
În cazul persoanelor condamnate, cărora instanța de judecată le-a impus respectarea măsurilor prevăzute la art. 86³ alin. 1 lit. a)-d) din Codul Penal și a uneia sau mai multora dintre obligațiile prevăzute la art. 86³ alin. 3 lit. a)-f) din Codul Penal, precum și în cazul minorilor cărora instanța de judecată le-a impus respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile prevăzute în art. 103 alin. 3 lit. a)-c) din Codul Penal, serviciul de reintegrare socială și supraveghere desemnat ca organ de supraveghere prin hotărâre judecătorească este competent să exercite supravegherea îndeplinirii obligațiilor impuse de instanța de judecată în sarcina persoanelor sus menționate.
Conform art. 86³ alin.1 lit. a)-d) din Codul Penal, măsurile de supraveghere impuse persoanei condamnate pe durata termenului de încercare sunt:
să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanță;
să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;
să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;
să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.
Pe lângă aceste măsuri de supraveghere, instanța poate să impună persoanei condamnate respectarea uneia sau a mai multora din următoarele obligații prevăzute la art.86³ alin.3 lit. a)-f) din Codul Penal:
să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățământ ori de calificare;
să nu schimbe domiciliul sau reședința avută ori să nu depășească limita teritorială stabilită, decât în condițiile fixate de instanță;
să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
să nu intre în legătură cu anumite persoane;
să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;
să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
În cazul minorilor sancționați cu măsura educativă a libertății supravegheate, instanța poate să impună minorului respectarea uneia sau a mai multora din obligațiile prevăzute în art. 103 alin.3 lit.a)-c) din Codul Penal:
să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
să nu intre în legătură cu anumite persoane;
să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță, cu o durată între 50 și 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță.
Serviciile de reintegrare socială și supraveghere vor încheia protocoale cu organizațiile neguvernamentale ce desfășoară activități în domeniu în vederea colaborării în procesul de reintegrare a infractorilor și a supravegherii eficiente a acestora. De asemenea, serviciile de reintegrare socială și supraveghere, în derularea activității lor, pot colabora cu specialiști din alte domenii de activitate, cu voluntari din rândul comunității, precum și cu reprezentanți ai societății civile.
Conform art. 16 – 24 din Regulament, actele necesare supravegherii, care se vor realiza de către serviciul de reintegrare socială și supraveghere, privesc în special dosarul de supraveghere, prima întrevedere cu persoana supravegheată și planul de supraveghere.
Dosarul de supraveghere
Dosarul de supraveghere a executării obligațiilor stabilite de instanță, denumit în continuare dosar de supraveghere, se întocmește pentru fiecare persoană aflată în supravegherea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere.
Dosarul de supraveghere are, în mod obligatoriu, următorul conținut:
hotărârea instanței de judecată, în copie, sau un extras de pe aceasta;
planul de supraveghere;
referatul de evaluare întocmit înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești, atunci când este cazul;
referatul de evaluare solicitat de către instanță pe perioada supravegherii, atunci când este cazul.
e) rapoarte periodice privind desfășurarea supravegherii, cu referire la modul de îndeplinire a măsurilor și/sau obligațiilor stabilite de instanța de judecată. Aceste rapoarte se vor întocmi cel puțin o dată la șase luni, indiferent de numărul și frecvența referatelor de evaluare întocmite la solicitarea instanței pe durata supravegherii.
f) raportul final, întocmit la încheierea perioadei de supraveghere, care va cuprinde concluzii referitoare la modul de îndeplinire a obligațiilor stabilite de către instanța de judecată.
Prima întrevedere cu persoana supravegheată
La primirea hotărârii instanței de judecată, șeful serviciului desemnează de îndată un consilier de reintegrare socială și supraveghere responsabil cu supravegherea executării obligațiilor și/sau măsurilor stabilite prin hotărârea judecătorească.
În cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de 5 zile lucrătoare de la data comunicării hotărârii judecătorești, serviciul de reintegrare socială și supraveghere stabilește locul, data și ora primei întrevederi cu minorul sau, după caz, cu persoana condamnată
Prima întrevedere cu persoana supravegheată trebuie să aibă loc în termen de 10 zile lucrătoare de la data comunicării hotărârii judecătorești.
Obligațiile consilierului de reintegrare socială și supraveghere la prima întrevedere cu persoana supravegheată sunt următoarele:
să aducă la cunoștința persoanei supravegheate în scris și verbal, și să-i explice în ce constau scopul, obiectivele și modul de desfășurare a supravegherii, măsurile sau obligațiile impuse de instanța de judecată persoanei respective pe perioada supravegherii, precum și consecințele îndeplinirii sau neîndeplinirii acestora;
să îi pună în vedere persoanei supravegheate că trebuie să respecte regulile de conduită care se referă, în principal, la a nu avea un comportament violent sau agresiv ori o atitudine nepotrivită sau un limbaj necorespunzător, care ar putea prejudicia personalul de reintegrare socială și supraveghere, precum și alte persoane aflate sub supraveghere;
să încunoștiințeze persoana supravegheată despre posibilitatea de a formula plângere la șeful serviciului în cazul în care consideră că tratamentul aplicat de către serviciul de reintegrare socială și supraveghere pe perioada supravegherii este necorespunzător;
să consemneze aspectele aduse la cunoștință într-un proces verbal, care se semnează de consilier și persoana supravegheată.
Planul de supraveghere
În cel mult 5 zile lucrătoare de la comunicarea hotărârii instanței de judecată, consilierul de reintegrare socială și supraveghere desemnat va întocmi un plan de supraveghere al cărui conținut va fi în concordanță cu obligațiile și/sau măsurile impuse de instanță.
În acest caz, serviciul de reintegrare socială și supraveghere are obligația de a verifica dacă s-a întocmit sau nu un referat de evaluare anterior pronunțării hotărârii judecătorești, iar în cazul în care se constată existența unui astfel de referat, datele pe care le conține vor fi avute în vedere la întocmirea planului de supraveghere.
Atunci când se constată că referatul de evaluare a fost întocmit de către un alt serviciu de reintegrare socială și supraveghere, serviciul căruia i s-a încredințat supravegherea va solicita de îndată transmiterea unei copii de pe referat.
Planul de supraveghere se întocmește în scris și va fi adus de îndată la cunoștința persoanei supravegheate, căreia i se va înmâna o copie de pe acesta, făcându-se mențiune într-un proces-verbal, care va fi semnat de consilier și de persoana supravegheată. Aceeași procedură se respectă și în cazul de revizuire a planului de supraveghere.
Ori de câte ori apreciază că este necesar, serviciul de reintegrare socială și supraveghere va solicita autorităților competente desemnarea unor specialiști în vederea întocmirii și derulării planului de supraveghere. Acești specialiști pot fi psihologi, sociologi, cadre didactice, medici sau orice alți specialiști a căror opinie este considerată necesară.
Planul de supraveghere are, în mod obligatoriu, următorul conținut:
1) introducere, capitol în care se consemnează date referitoare la:
a) numele, prenumele, data și locul nașterii persoanei condamnate sau ale minorului;
b)infracțiunea săvârșită și numărul hotărârii instanței;
c)sancțiunea aplicată și măsurile și/sau obligațiile impuse de instanța de judecată;
d)perioada de supraveghere, menționându-se data începerii și încetării acesteia;
e)numele și prenumele consilierului de reintegrare socială și supraveghere.
După completarea formularului tipizat al introducerii, celelalte capitole ale planului de supraveghere vor fi prezentate pe scurt, într-o formă narativă, evitându-se, pe cât posibil, folosirea unor termeni de specialitate sau exprimări care ar face dificilă înțelegerea conținutului acestuia.
Planul de supraveghere va purta pe prima pagină, în colțul din stânga sus, antetul serviciului de reintegrare socială și supraveghere. Fiecare pagină scrisă a planului de supraveghere va purta în colțul din dreapta jos ștampila serviciului de reintegrare socială și supraveghere și semnătura consilierului responsabil de caz.
(2) nevoile sau problemele identificate ale persoanei supravegheate;
(3) riscul săvârșirii din nou a unor infracțiuni sau al punerii în pericol a siguranței publice. La evaluarea riscului se ține cont și de riscul de sinucidere sau de autovătămare. Evaluarea riscului constituie o activitate permanentă, orice modificări intervenite fiind consemnate în dosarul de supraveghere de către consilierul responsabil de caz.
(4) descrierea activității, a locului de executare și a programului de lucru, în cazul minorului obligat la prestarea unei activități neremunerate într-o instituție de interes public.
(5) natura și frecvența întrevederilor dintre consilier și persoana supravegheată, pe durata supravegherii.
(6) metodele utilizate de consilierul de reintegrare socială și supraveghere pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor stabilite de instanța de judecată în sarcina persoanei supravegheate. Aceste metode se pot referi la colaborarea cu familia, voluntarii comunitari și reprezentanții societății civile, precum și cu organizațiile guvernamentale și neguvernamentale în vederea inițierii și derulării unor programe de resocializare, vizite la domiciliu, legătura permanentă cu persoanele și instituțiile care ar putea furniza date utile în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor școlare, precum și a celor de calificare sau recalificare profesională.
Metodele de supraveghere se determină în funcție de gradul de risc identificat, precum și de numărul sau natura măsurilor și/sau obligațiilor stabilite de către instanța de judecată, nevoile sau problemele identificate ale persoanei supravegheate și durata supravegherii.
Modelul planului de supraveghere cu elementele pe care le cuprinde, este prezentat în anexa nr.2 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 92/2000.
În continuare, art. 25-44 din Regulament reglementează, pe de o parte, atribuțiile specifice servicilor de reintegrare socială și de supraveghere în funcție de fiecare măsură și/sau obligație de supraveghere care poate fi impusă de instanța de judecată în sarcina persoanei condamnate sau minorului, și, pe de altă parte, procedura legală în cazul în care persoana supravegheată nu își îndeplinește obligațiile pe perioada termenului de încercare (art. .P) sau a supravegherii deosebite (art.103 C.P.).
Supravegherea executării măsurilor prevăzute în art.863 alin.1 lit.a)-d)
din Codul penal
(art. 25 – 30)
1. În cazul în care persoana condamnată trebuie să se prezinte, la datele fixate, la serviciul de reintegrare socială și supraveghere, consilierul însărcinat cu supravegherea are următoarele atribuții:
a) să convoace persoana condamnată la serviciul de reintegrare socială și supraveghere;
Convocarea se realizează prin comunicarea scrisă sau telefonică cu cel puțin 3 zile înainte de data primei întrevederi, a locului, zilei și orei la care trebuie să se prezinte, precum și a numărului de telefon și/sau adresei serviciului.
b) să stabilească în planul de supraveghere numărul, durata, frecvența și locul întrevederilor cu persoana supravegheată;
c) să stabilească, cu ocazia fiecărei întrevederi, în ce măsură obiectivele planului de supraveghere sunt aduse la îndeplinire;
d) să aducă la cunoștința persoanei condamnate data următoarei întrevederi.
2. În cazul în care persoana condamnată este obligată să anunțe în prealabil serviciul de reintegrare socială și supraveghere în legătură cu orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință, precum și despre orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea, consilierul însărcinat cu supravegherea are următoarele atribuții:
să aducă la cunoștința persoanei condamnate obligațiile pe care le are față de serviciul de reintegrare socială și de supraveghere, și anume:
de a comunica noua adresă, numărul de telefon, precum și, după caz, data întoarcerii;
de a anunța în scris schimbarea domiciliului, reședinței sau locuinței, cu excepția cazurilor urgente, când anunțarea se va face mai întâi telefonic;
de a comunica în scris și de a prezenta acte justificative în cazul schimbării de domiciliu, reședință sau locuință;
de a comunica orice deplasare care depășește 8 zile, și de a pune la dispoziția consilierului de reintegrare socială și supraveghere adresa și/sau numărul de telefon la care poate fi găsită pe perioada deplasării.
b) să transmită, în termen de 3 zile lucrătoare, dosarul de supraveghere către serviciul de reintegrare socială și supraveghere competent teritorial și să anunțe de îndată instanța de executare, în cazul în care persoana supravegheată își schimbă domiciliul, reședința sau locuința într-o localitate ce nu se află în competența serviciului de reintegrare socială și supraveghere.
3. În cazul în care persoana condamnată este obligată să comunice și să justifice orice schimbare a locului de muncă serviciului de reintegrare socială și supraveghere, consilierul însărcinat cu supravegherea are următoarele atribuții:
să pună la dispoziția persoanei condamnate, cu ocazia primei întrevederi, numărul de telefon și adresa serviciului de reintegrare socială și supraveghere la care trebuie să comunice de îndată orice schimbare a locului de muncă;
să informeze persoana condamnată despre faptul că comunicarea se face numai în scris, precizându-se motivele schimbării locului de muncă, noul loc de muncă, natura muncii pe care o desfășoară și descrierea activității, cu obligația de a anexa documente justificative în acest sens;
să verifice autenticitatea tuturor acestor informații prin contactarea unității angajatoare.
4. În cazul în care persoana condamnată are obligația să comunice serviciului de reintegrare socială și supraveghere orice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență, consilierul însărcinat cu supravegherea are următoarele atribuții:
să îi solicite persoanei condamnate, la prima întrevedere, informații privitoare la situația locativă, situația sa financiară, locul de muncă și durata pentru care este angajat și, după caz, persoanele aflate în îngrijirea sa ori persoanele în îngrijirea cărora acesta se află;
să informeze persoana condamnată că informațiile solicitate se vor comunica în scris, fiind însoțite de acte doveditoare.
În cazul în care consilierul de reintegrare socială și supraveghere constată neîndeplinirea măsurilor de supraveghere impuse persoanei condamnate de către instanță, prevăzute în art. 86³ alin.1 lit. a)-d) din Codul penal, înștiințează șeful serviciului de reintegrare socială și supraveghere, care sesizează instanța de judecată.
Supravegherea executării obligațiilor prevăzute în art.833 alin.3 lit.a)-f)
din Codul penal
(art. 31 – 38)
1. În cazul în care condamnatul este obligat să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățământ ori de calificare, consilierul desemnat cu supravegherea are următoarele atribuții:
să verifice nivelul instrucției școlare sau al pregătirii profesionale, în vederea înscrierii persoanei supravegheate la un curs corespunzător;
să identifice pe plan local unitățile de învățământ și instituțiile de calificare profesională care organizează astfel de cursuri;
să verifice periodic dacă persoana supravegheată urmează cursurile de învățământ sau calificare.
2. În cazul în care persoana condamnată a fost obligată prin hotărâre judecătorească să nu schimbe domiciliul sau reședința avută ori să nu depășească limita teritorială stabilită, decât în condițiile fixate de instanță, consilierul responsabil de caz are următoarele atribuții:
să îi pună în vedere persoanei condamnate, la prima întrevedere, necesitatea depunerii actelor din care să rezulte situația acesteia referitoare la domiciliu sau reședință;
să colaboreze cu organele de poliție și cu primăria din localitatea de domiciliu sau reședință a persoanei supravegheate, care vor sesiza orice schimbare intervenită în situația acesteia, pentru a verifica dacă persoana supravegheată respectă obligația stabilită de instanță;
să efectueze controale inopinate la domiciliul sau reședința persoanei supravegheate, pentru a constata starea de fapt;
să transmită, în termen de 3 zile lucrătoare, dosarul de supraveghere către serviciul de reintegrare socială și supraveghere competent teritorial și să anunțe de îndată instanța de executare, în cazul în care persoana supravegheată își schimbă domiciliul, reședința sau locuința într-o localitate ce nu se află în competența serviciului de reintegrare socială și supraveghere.
3. În cazul în care persoana condamnată este obligată să nu frecventeze anumite locuri stabilite de instanță, consilierul desemnat cu supravegherea are următoarele atribuții:
să verifice periodic și ori de câte ori este sesizat de alte persoane, dacă persoana supravegheată respectă interdicția;
să păstreze o legătură permanentă cu reprezentanți ai autorităților locale, organelor de poliție, precum și cu orice persoane fizice și juridice care ar putea oferi informații privind frecventarea de către persoana supravegheată a locului supus interdicției;
să îi înmâneze persoanei condamnate un avertisment scris, procedându-se la explicarea verbală a conținutului acestuia, în cazul în care constată prezența persoanei supravegheate în locul sau locurile a căror frecventare i-a fost interzisă;
să întocmească, cu ocazia primului avertisment scris, un proces verbal semnat de către consilier și persoana supravegheată;
să considere obligația ca neîndeplinită atunci când, după înmânarea a două avertismente, constată că persoana supravegheată este sau a fost prezentă în locul sau locurile a căror frecventare i-a fost interzisă.
4. În cazul în care persoana condamnată are obligația de a nu intra în legătură cu anumite persoane stabilite de instanța de judecată, consilierul desemnat cu supravegherea are următoarele atribuții:
să ia măsurile necesare în vederea identificării și contactării persoanelor care ar putea furniza informații relevante în cazul respectiv;
să colaboreze cu organele de poliție și cu alte instituții însărcinate cu asigurarea ordinii și liniștii publice;
să efectueze vizite inopinate la domiciliul și locul de muncă ale persoanei supravegheate;
să colaboreze cu familia persoanei condamnate în vederea respectării obligației stabilite.
5. În cazul în care persoana condamnată este obligată să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule, consilierul responsabil de caz are următoarele atribuții:
să verifice permanent modul de respectare a acestei obligații;
să păstreze o legătură permanentă cu reprezentanți ai organelor de poliție, precum și cu orice persoane fizice și juridice care ar putea oferi informații privind îndeplinirea sau neîndeplinirea de către persoana supravegheată a acestei obligații.
6. În cazul în care persoana condamnată este obligată să se supună la măsuri de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării, consilierul desemnat cu supravegherea are următoarele atribuții:
să identifice pe plan local unitățile sanitare, precum și organizațiile, instituțiile sau specialiștii care desfășoară programe de recuperare a toxicomanilor sau alcoolicilor, în vederea includerii persoanei supravegheate în aceste programe;
să stabilească întrevederi cu persoana supravegheată, pentru a monitoriza evoluția acesteia;
să țină o legătura permanentă cu persoanele implicate în tratarea persoanei condamnate;
să verifice dacă persoana condamnată respectă programul de tratament sau îngrijire și în ce măsură acesta este eficient, solicitând periodic în scris opinia specialiștilor.
În cazul în care consilierul de reintegrare socială și supraveghere constată neîndeplinirea obligațiilor impuse persoanei condamnate de către instanță, prevăzute în art. 86³ alin. 3 lit. a)-f) din Codul penal, înștiințează șeful serviciului de reintegrare socială și supraveghere, care sesizează instanța de judecată.
Supravegherea executării obligațiilor prevăzute în art.103 alin.3 lit.a)-c) din Codul penal
(art. 39 – 44)
1. În cazul în care minorul este obligat să nu frecventeze anumite locuri stabilite, consilierul de reintegrare socială și supraveghere responsabil de caz are următoarele atribuții:
să verifice periodic și ori de câte ori este sesizat de alte persoane, dacă minorul respectă interdicția;
să păstreze o legătură permanentă cu familia acestuia sau, după caz, cu persoana ori instituția legal însărcinată cu supravegherea minorului, cu reprezentanți ai autorităților locale, organelor de poliție, precum și cu orice persoane fizice sau juridice care ar putea oferi informații privind frecventarea de către minor a locului supus interdicției;
să îi înmâneze minorului un avertisment scris, procedându-se la explicarea verbală a conținutului acestuia, în cazul în care constată prezența acestuia în locul sau locurile a căror frecventare i-a fost interzisă;
să întocmească, cu ocazia primului avertisment scris, un proces verbal semnat de către consilier și minor;
să considere obligația ca neîndeplinită atunci când, după înmânarea a două avertismente, constată că persoana supravegheată este sau a fost prezentă în locul sau locurile a căror frecventare i-a fost interzisă.
2. În cazul în care minorul are obligația de a nu intra în legătură cu anumite persoane stabilite de instanța de judecată, consilierul responsabil de caz are următoarele atribuții:
să ia măsurile necesare în vederea identificării și contactării persoanelor care ar putea furniza informații relevante în cazul respectiv;
să colaboreze cu familia minorului sau, după caz, cu persoana sau instituția legal însărcinată cu supravegherea minorului, precum și cu organele de poliție și cu alte instituții însărcinate cu asigurarea ordinii și liniștii publice;
să efectueze vizite inopinate la domiciliul și, după caz, la locul de muncă sau școala unde învață minorul.
3. În cazul în care minorul este obligat să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță, serviciul de reintegrare socială și supraveghere încheie în cel mai scurt timp un protocol de colaborare cu instituția de interes public și autoritatea publică interesată.
Serviciul de reintegrare socială și supraveghere va stabili, prin protocol:
consilierul de reintegrare socială și supraveghere care să fie responsabil de caz;
intervalele de timp la care se exercită controlul, în vederea evaluării modului de îndeplinire a obligației stabilite de instanță;
modalitățile concrete de menținere a unei legături permanente cu persoana sau persoanele desemnate cu supravegherea activității minorului.
Serviciul de reintegrare socială și supraveghere transmite instituției de interes public formularul tipizat privind evidența orelor de activitate neremunerată, prezentat în anexa nr.3
În cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de zece zile lucrătoare de la punerea în executare a libertății supravegheate, serviciul de reintegrare socială și supraveghere va lua măsurile necesare pentru ca minorul să înceapă executarea activității în baza protocolului sus menționat.
Pe durata executării obligației, serviciul de reintegrare socială și supraveghere menține o legătură strânsă cu părinții minorului, tutorele, cel care l-a adoptat, și, după caz, cu persoana sau instituția legal însărcinată cu supravegherea acestuia, pentru a analiza în ce măsură supravegherea minorului contribuie la procesul de resocializare a acestuia.
În cazul neîndeplinirii de către minor a obligațiilor stabilite de instanță, prevăzute în art.103 alin.3 lit.a)-c) din Codul penal, consilierul responsabil de caz va înștiința de îndată șeful serviciului de reintegrare socială și supraveghere. Acesta din urmă înștiințează, de îndată, persoana sau persoanele cărora li s-a încredințat supravegherea minorului și instanța de judecată.
ASISTENȚA ȘI CONSILIEREA (art. 45 – 49)
Activitatea de asistență și consiliere, reglementată în Secțiunea 4 din Regulament, se acordă de către serviciile de reintegrare socială și supraveghere în două cazuri:
la cererea persoanei condamnate/ a minorului față de care instanța de judecată a dispus supravegherea de către serviciul de reintegrare socială și supraveghere;
cu acordul persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, în cadrul unor programe de resocializare inițiate și derulate împreună cu personal specializat din unitățile penitenciare.
A. Asistența și consilierea persoanelor aflate în supraveghere – scop, rol, procedură, colaborarea cu alte instituții
Scop
Asistența și consilierea persoanelor condamnate și minorilor sancționați cu măsura educativă a libertății supravegheate au ca scop reintegrarea acestora în societate, întărirea gradului de siguranță socială și prevenirea săvârșirii din nou a unor infracțiuni.
Rol
Rolul serviciilor de reintegrare socială și supraveghere în desfășurarea activității de asistență și consiliere este de a:
a) corecta comportamentul infracțional prin conștientizarea de către minori sau persoane condamnate a faptei săvârșite, a consecințelor acesteia și asumarea responsabilității pentru fapta comisă;
b) motiva minorul sau persoana condamnată în vederea dezvoltării responsabilității și autodisciplinei;
c) elabora și derula programe eficiente de asistență și consiliere a persoanelor condamnate sau a minorilor, în funcție de nevoile identificate ale acestora;
d) sprijini condamnatul sau minorul în vederea satisfacerii nevoilor sociale referitoare la educație, pregătire profesională, loc de muncă, locuință sau alte asemenea nevoi.
Procedură
Ori de câte ori instanța de judecată dispune supravegherea unei persoane condamnate sau a unui minor de către serviciul de reintegrare socială și supraveghere, cu ocazia primei întrevederi cu persoana supravegheată, i se va face cunoscută posibilitatea de a solicita asistență și consiliere pe perioada supravegherii, explicându-i-se modalitățile practice în care poate fi sprijinită în vederea reintegrării în societate.
Pentru a beneficia de serviciile de asistență și consiliere, persoana supravegheată depune o cerere scrisă la serviciul de reintegrare socială și supraveghere.
În termen de 10 zile lucrătoare de la primirea cererii scrise din partea persoanei supravegheate prin care aceasta solicită asistență și consiliere, serviciul de reintegrare socială și supraveghere va lua măsurile necesare includerii acesteia într-un program specializat, stabilit în funcție de nevoile identificate ale persoanei respective.
Pentru fiecare persoană supravegheată care a solicitat asistență și consiliere se întocmește un dosar de reintegrare socială și supraveghere.
Cererea persoanei supravegheate prin care solicită asistență și consiliere se depune la dosarul de reintegrare socială și supraveghere.
Dosarul de reintegrare socială și supraveghere cuprinde:
cererea scrisă de asistență și consiliere;
planul de reintegrare socială și supraveghere, care va cuprinde, pe lângă capitolele prevăzute în art. 22 din Regulament, un capitol distinct privind descrierea activității de asistență și consiliere;
referatul de evaluare întocmit înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești, atunci când este cazul;
referatul de evaluare solicitat de către instanță pe perioada supravegherii, mai înainte de a se fi solicitat asistență și consiliere de către persoana supravegheată, atunci când este cazul;
referatele periodice de reintegrare socială și supraveghere, care conțin pe scurt informații cu privire la rezultatele înregistrate de către persoana asistată și consiliată, și care se întocmesc cel puțin o dată la șase luni sau ori de câte ori se înregistrează o evoluție pozitivă ori negativă în procesul de reintegrare a persoanei respective.
concluziile consilierului de reintegrare socială și supraveghere, care fac obiectul unui referat de reintegrare socială și supraveghere final, întocmit la expirarea perioadei de asistență și consiliere, precizând în ce măsură persoana respectivă are perspective sau s-a reintegrat în societate.
Dosarul de reintegrare socială și supraveghere se păstrează în arhiva serviciului de reintegrare socială și supraveghere, consilierul responsabil de caz fiind obligat să păstreze confidențialitatea informațiilor cuprinse în dosar.
Șeful serviciului de reintegrare socială și supraveghere are obligația de a consulta fiecare dosar periodic sau ori de câte ori consideră necesar, pentru a verifica dacă se respectă programul de resocializare al persoanei asistate și consiliate în ceea ce privește termenele, calitatea și ritmicitatea acestuia, precum și orice alte obligații ce-i revin consilierului pe durata asistenței și consilierii.
În cazul în care consilierul de reintegrare socială și supraveghere responsabil de caz este în imposibilitate permanentă sau temporară de a-și îndeplini atribuțiile în ce privește întocmirea dosarului, șefului serviciului desemnează un alt consilier pe perioada amintită, care să preia responsabilitățile cazului respectiv.
Persoana asistată și consiliată și apărătorul acesteia, ales sau numit din oficiu, dacă are acordul persoanei căreia i s-a întocmit dosarul, vor putea consulta dosarul de reintegrare socială și supraveghere numai în prezența consilierului de reintegrare socială și supraveghere responsabil de caz sau a șefului serviciului, și numai în incinta serviciului de reintegrare socială și supraveghere, după care se va întocmi un proces verbal semnat de persoana care l-a studiat și reprezentantul serviciului.
Dosarul poate fi consultat în camera de consiliu de către instanța de judecată, judecătorul delegat cu executarea și de către procuror.
Dosarul poate fi consultat, cu aprobarea șefului serviciului de reintegrare socială și supraveghere, de către reprezentanții persoanelor juridice care desfășoară activități în domeniul respectării drepturilor omului sau ocrotirii persoanelor condamnate, dacă au acordul scris al persoanei căreia i s-a întocmit dosarul.
Consultarea dosarului se consemnează de fiecare dată într-un proces-verbal semnat de către consilierul de reintegrare socială și supraveghere și persoana care l-a studiat.
Termenul de păstrare în arhivă a dosarelor de reintegrare socială și supraveghere este de 5 ani.
Colaborarea cu alte instituții
Activitatea de asistență și consiliere se va realiza pe baza unui plan de asistență și consiliere adaptat nevoilor individuale ale persoanei supravegheate. Se va estima perioada de timp și măsura în care nevoile identificate pot fi acoperite numai prin intervenția serviciului de reintegrare socială și supraveghere ori în colaborare cu organizații neguvernamentale, instituții publice și/sau private ori cu persoane fizice sau juridice.
În acest ultim caz, se va încheia un protocol de colaborare cu instituții sau organizații care desfășoară activități de reintegrare socială, protocol care va cuprinde:
părțile semnatare;
obiectul protocolului, care constă în colaborarea părților în inițierea și derularea planurilor de reintegrare socială și supraveghere, avându-se în vedere reintegrarea socială a persoanelor asistate și consiliate de către serviciile de reintegrare socială și supraveghere;
tipul de servicii specializate de care pot beneficia persoanele asistate și consiliate;
durata protocolului;
obligațiile părților;
data încheierii protocolului;
semnătura părților.
B. Asistența și consilierea persoanelor condamnate din unitățile penitenciare – scop, procedură
Scop
Serviciile de reintegrare socială și supraveghere cooperează cu personalul specializat în asistență și consiliere din cadrul administrației penitenciare, în scopul îndreptării și reintegrării sociale a persoanelor condamnate la o pedeapsă cu privare de libertate.
Procedură
Serviciile de reintegrare socială și supraveghere, împreună cu personalul specializat în asistență și consiliere din cadrul administrației penitenciarelor, pot derula programe privind activități lucrative, socio-educative, de instruire școlară și formare profesională pentru persoanele condamnate.
Fiecare serviciu de reintegrare socială și supraveghere de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție se află una sau mai multe unități penitenciare poate încheia un protocol de colaborare cu administrația sau administrațiile penitenciare, în vederea stabilirii de comun acord a categoriilor de persoane condamnate care pot fi incluse în programe de resocializare, precum și a conținutului și duratei acestor programe.
Includerea persoanelor condamnate la o pedeapsă cu privare de libertate în astfel de programe este posibilă numai cu acordul acestora.
În activitatea de asistență și consiliere, serviciile de reintegrare socială și supraveghere vor acorda o atenție deosebită condamnaților minori și tineri, persoanelor condamnate care întâmpină dificultăți în menținerea legăturilor cu familia, precum și pregătirii pentru liberare a persoanelor condamnate.
În toate cazurile, activitatea de asistență și consiliere derulată de serviciile de reintegrare socială și supraveghere încetează în următoarele cazuri:
la cererea persoanei asistate și consiliate;
urmare a lipsei de cooperare sau a comportamentului neadecvat al persoanei asistate și consiliate;
la expirarea duratei asistenței și consilierii.
Capitolul IV din O.G. nr. 92/2000, intitulat „Dispoziții tranzitorii și finale”, conține, pe de o parte, prevederi referitoare la inițierea tuturor demersurilor necesare în vederea aplicării dispozițiilor actului normativ invocat mai sus, care constau în:
suplimentarea, prin hotărâre a Guvernului, a numărului de posturi aprobat pentru Ministerul Justiției și pentru unitățile din sistemul justiției;
asigurarea cheltuielilor de personal de reintegrare socială și supraveghere, în cadrul cheltuielilor de personal aprobate prin buget Ministerului Justiției;
modificarea nomenclatorului de funcții și introducerea funcției de consilier de reintegrare socială și supraveghere, precum și a funcției de inspector de reintegrare socială și supraveghere.
Pe de altă parte, în cadrul acestui capitol se reglementează intrarea în vigoare a O.G. nr. 92/2000, termenul în care se adoptă Regulamentul de aplicare a dispozițiilor ordonanței sus menționate, precum și situația centrelor experimentale de probațiune.
Astfel, prezenta ordonanță intră în vigoare la 60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, cu excepția dispozițiilor referitoare la activitatea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, care se aplică după numirea în funcție a consilierilor de reintegrare socială și supraveghere prin ordin al ministrului justiției, dar nu mai târziu de 30 zile de la aprobarea bugetului de stat pe anul 2001.
În termen de 60 de zile de la publicarea prezentei ordonanțe, se adoptă, prin hotărâre a Guvernului, regulamentul de aplicare a dispozițiilor prezentei ordonanțe.
Pe data numirii în funcție a consilierilor de reintegrare socială și supraveghere, centrele experimentale de probațiune își încetează activitatea, însă organizațiile neguvernamentale care au sprijinit aceste centre vor putea colabora în continuare cu serviciile de reintegrare socială și supraveghere, conform legii.
II. Elemente de drept penal și procesual penal
Elemente de drept penal
Infracțiunea
Sancțiunile în dreptul penal
Infracțiunea
Potrivit art. . p., “Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”.
Infracțiunea, ca fenomen ce se petrece în realitatea socială, îmbracă aspectele de a fi:
material – reprezintă o manifestare exterioară a individului;
uman – reprezintă o activitate omenească;
social – se îndreaptă împotriva relațiilor sociale;
moral – politic – reprezintă atitudinea morală și politică a făptuitorului față de valorile sociale;
juridic – reprezintă o încălcare a unei norme de drept penal
Noțiunea de infracțiune dată prin dispozițiile art. . p. reprezintă o maximă generalizare la care s-a ajuns prin abstragerea trăsăturilor fiecărei fapte prevăzute în partea specială a codului penal: pericolul social, vinovăția și prevederea în lege.
Importanța noțiunii generale de infracțiune dată de Codul penal este întreită, deoarece:
reprezintă o regulă de drept care ghidează legiuitorul în stabilirea faptelor care urmează să fie prevăzute în legea penală ca infracțiuni, precum și în scoaterea din sfera ilicitului penal a acelor fapte care nu mai sunt periculoase ori nu se mai săvârșesc;
servește la delimitarea infracțiunilor de alte fapte extra penale;
reprezintă un ghid de care practicianul se folosește în aplicarea legii.
După cum se degajă din definiția dată de art. .p., infracțiunea are trei trăsături esențiale: fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.
Fapta care prezintă pericol social
Această trăsătură esențială a infracțiunii relevă aspectul material și social al infracțiunii.
Din multitudinea activităților sociale ale individului, sunt incriminate numai activitățile prin care se aduce atingere valorilor sociale. Prin urmare, numai activitățile omenești sunt susceptibile de a prezenta pericol social, căci numai omul se află în relații sociale.
În acest sens, trebuie subliniat faptul că reacția animalului sau evenimentele naturii care prin consecințele lor sunt periculoase, nu prezintă pericol social, chiar dacă rezultatul se produce în societate, ci doar pericol natural.
Fapta care prezintă pericolul social al unei infracțiuni este fapta prin care se aduce atingere valorilor sociale prevăzute de art. .p, și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. (art. .p.)
În doctrină, pericolul social ca trăsătură a infracțiunii îmbracă două forme: generic (abstract) și concret.
Pericolul social generic (abstract) este apreciat de legiuitor în momentul incriminării faptei socialmente periculoasă în norma penală, pe baza unor date obiective și subiective, precum: importanța valorii sociale ocrotite; gravitatea vătămării ce i se poate aduce valorii sociale; frecvența faptelor ce se pot săvârși; persoana făptuitorului; împrejurările în care se pot săvârși astfel de fapte, etc.
Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă o faptă concretă săvârșită de o persoană și este apreciat de instanța judecătorească cu prilejul judecării faptei. Astfel, pericolul social concret al faptei săvârșite se reflectă în sancțiunea penală aplicată.
Conform art. 18¹ C.p., la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care a fost comisă fapta, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.
Totodată, același art. 18¹ C.p prevede că “Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dinre valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. ” În această situație, procurorul sau instanța aplică una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. .p. – mustrarea; mustrarea cu avertisment; amenda.
Fapta săvârșită cu vinovăție – noțiune; formele vinovăției
Noțiune
O a doua trăsătură esențială a infracțiunii ce se desprinde din definiția legală a acesteia (art. 17) se referă la săvârșirea faptei cu vinovăție.
Vinovăția reflectă aspectul subiectiv al infracțiunii și cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta săvârșită și de urmările acesteia.
Vinovăția este rezultatul interacțiunii a doi factori: conștiință și voință. Prin urmare, vinovăția presupune o atitudine conștientă, în sensul că făptuitorul are reprezentarea acțiunilor și inacțiunilor sale, precum și al rezultatului periculos al acestora, și săvârșește cu voință aceste acțiuni sau inacțiuni, antrenând energia sa fizică spre realizarea rezultatelor urmărite.
Prezența atât a factorului intelectiv cât și a celui volitiv în săvârșirea unei fapte este o condiție esențială a vinovăției.
În consecință, vinovăția nu poate exista la săvârșirea unei fapte dacă făptuitorul nu a voit, fiind constrâns, sau nu a putut avea reprezentarea rezultatului, din cauze neimputabile lui.
Formele vinovăției
Vinovăția îmbracă două forme principale: intenția și culpa, la care se adaugă și o formă mixtă – praeterintenția (intenția depășită), specifică unor infracțiuni.
Intenția este o formă principală de vinovăție definită în art. 19 pct.1 C.p. și reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului rezultând din prevederea rezultatului faptei sale și urmărirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei, ori numai acceptarea acelui rezultat.
Intenția este cunoscută sub două modalități: directă și indirectă.
Intenția directă este prevăzută în art. 19 pct.1 lit.a C.p. și se caracterizează prin prevederea rezultatului faptei și urmărirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei.
Intenția indirectă este prevăzută în art. 19 pct.1 lit.b C.p. și se caracterizează prin prevederea rezultatului de către făptuitor, rezultat care însă nu mai este urmărit, ci acceptată eventualitatea producerii lui.
Culpa este o formă principală de vinovăție definită în art. 19 pct.2 C.p. și constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deși putea și trebuia să-l prevadă.
Culpa este cunoscută sub două modalități: culpa cu prevedere și culpa simplă.
Culpa cu prevedere se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmărește, nu-l acceptă și consideră fără temei că acesta nu se va produce.
Culpa simplă se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși putea și trebuia să-l prevadă.
Praeterintenția (intenția depășită) este o formă mixtă de vinovăție ce cuprinde intenția și culpa reunite. Praeterintenția este forma de vinovăție ce se realizează prin săvârșirea unei fapte cu intenție și producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor în momentul săvârșirii faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevăzut, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Prin urmare, o caracteristică a infracțiunilor praeterintenționate este împrejurarea că făptuitorul săvârșește o faptă urmărind un anumit rezultat, dar care rezultat se amplifică, devenind mai grav, realizând conținutul unei alte infracțiuni (ex. lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, art. .p.) sau o variantă agravată a infracțiunii inițiale (ex. tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei, art. 211 ali. .p.).
Fapta prevăzută de legea penală
Cea de-a treia trăsătură esențială a infracțiunii, așa cum se desprinde din definiția dată de art. .p., este prevederea faptei în legea penală.
Prin prevederea în legea penală a faptei socialmente periculoasă, ce se săvârșește cu vinovăție, se realizează diferențierea infracțiunii față de celelalte forme de ilicit juridic.
Această trăsătură esențială a infracțiunii decurge din principiul fundamental al legalității în dreptul penal, consacrat în art. .p.
Pentru existența oricărei infracțiuni trebuie întrunite cumulativ cele trei trăsături esențiale prezentate mai sus. Lipsa oricăreia din aceste trei trăsături conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei.
Conținutul constitutiv al infracțiunii
Conținutul constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis, pe care le îndeplinește făptuitorul ori devin relevante prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii de către acesta.
Acțiunea făptuitorului, interzisă prin norma penală, reprezintă o componentă esențială a conținutului constitutiv al infracțiunii, fiind cercetată în doctrină sub două aspecte: obiectiv și subiectiv. Aspectul obiectiv sau latura obiectivă și aspectul subiectiv sau latura subiectivă reprezintă aspecte ale aceleiași manifestări voluntar conștiente a făptuitorului în sfera relațiilor sociale.
Latura obiectivă – noțiune, elemente, cerințe esențiale
Noțiune
Latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existența infracțiunii.
Elemente
Doctrina penală recunoaște trei elemente componente ale laturii obiective a infracțiunii:
elementul material
urmarea imediată
legătura de cauzalitatea între elementul material și urmarea imediată
a) Elementul material desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare.
Elementul material poate fi o acțiune sau o inacțiune.
Acțiunea sub care se poate prezenta elementul material desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se facă. Acțiunea se poate realiza prin acte materiale, prin cuvinte sau prin scris.
Inacțiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să se facă. Inacțiunea nu constituie element material al infracțiunii dacă nu există o obligație legală sau convențională de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să producă rezultatul periculos.
Elementul material poate apare în conținutul infracțiunii într-o variantă unică, când constă fie într-o acțiune, fie într-o inacțiune, sau în mai multe variante alternative, când constă din mai multe acțiuni sau inacțiuni.
Cerințele esențiale ale elementului material ajută la caracterizarea faptei ca infracțiune, și ele pot privi locul săvârșirii faptei (ex. în public, pentru infracțiunea de calomnie, art. .p.) ori timpul săvârșirii faptei (ex. uciderea copilului nou născut imediat după naștere, art. .p.) sau modul și mijloacele de săvârșire a faptei (ex. falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod, art. .p.).
b) Urmarea imediată reprezintă vătămarea adusă valorii sociale ocrotită prin fapta interzisă.
Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată, adică să fie rezultatul nemijlocit al acțiunii sau inacțiunii, și nu un rezultat mijlocit, îndepărtat.
Uneori, în conținutul infracțiunii se întâlnesc referiri la urmarea produsă prin infracțiune:
infracțiunile ce au în conținut referiri la rezultatul produs sunt infracțiuni materiale, de rezultat. Rezultatul este perceptibil și trebuie constatat pentru calificarea faptei ca infracțiune. Dacă rezultatul nu s-a produs, a rămas în fază de tentativă, creîndu-se o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită.
când în conținutul infracțiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel de infracțiuni se numesc infracțiuni de pericol, formale. În cazul acestor infracțiuni, rezultatul constă într-o stare contrară celei existente anterior, în care este afectată desfășurarea normală a relațiilor sociale legate de obiectul ocrotirii penale. Această stare de pericol nu este prevăzută în conținutul infracțiunii, ci ea se deduce din însăși săvârșirea faptei.
c) Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauză) și urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existența infracțiunii.
Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată, deși nu este prevăzută în conținutul juridic al infracțiunii, caracterizează orice infracțiune.
în cazul infracțiunilor de rezultat, este necesară cercetarea legăturii de cauzalitate, deoarece urmarea imediată se materializează printr-un rezultat, printr-o schimbare în realitatea obiectivă.
în cazul infracțiunilor de pericol, stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară, ea rezultând din săvârșirea faptei – “ex re”.
Latura subiectivă – noțiune, structură, cerințe esențiale
Noțiune
Latura subiectivă ca element al conținutului constitutiv al infracțiunii cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conștiinței și voinței infractorului față de faptă și urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infracțiune.
Structură
Elementul subiectiv (vinovăția) reprezintă elementul esențial al laturii subiective. Elementul subiectiv reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit o faptă, față de faptă și urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăția cerută de lege pentru existența acelei infracțiuni.
Ca element al conținutului infracțiunii, vinovăția va exista numai atunci când elementul material al infracțiunii a fost săvârșit cu forma de vinovăție cerută de lege.
Vinovăția ca element al conținutului infracțiunii se poate prezenta sub una din formele prevăzute de art. .p., prezentate mai sus. Ca element al conținutului infracțiunii, vinovăția trebuie prevăzută în conținutul juridic al fiecărei infracțiuni. Deci în norma de incriminare a faptei, este necesară prevederea și a vinovăției cu care fapta săvârșită devine infracțiune.
Regulile după care se determină forma de vinovăție necesară pentru existența unei anumite infracțiuni sunt stabilite în art. 19 alin. 2 și .p. Aceste două reguli generale se referă una la infracțiunile comisive și una la infracțiunile omisive, astfel:
fapta constând într-o acțiune săvârșită din culpă este infracțiune numai dacă se prevede expres în conținutul juridic al infracțiunii. Prin urmare, faptele ce constau în acțiune sunt întotdeauna infracțiuni când se săvârșesc cu intenție, iar din cuplă numai când se prevede expres aceasta.
fapta constând în inacțiune constituie infracțiune fie că se săvârșește cu intenție, fie din culpă, afară de cazul în care legiuitorul restrânge sancționarea ei numai când se săvârșește cu intenție.
Cerințe esențiale
Pe lângă elementul subiectiv (vinovăția), în conținutul unor infracțiuni sunt prevăzute și anumite cerințe esențiale, care întregesc elementul subiectiv și pot privi mobilul sau scopul cu care se săvârșesc faptele.
Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment ce a condus la nașterea în mintea făptuitorului a ideii săvârșirii unei anumite fapte. Existența mobilului în săvârșirea faptelor infracționale este apreciată ca un indiciu de normalitate psihică a făptuitorului.
Mobilul faptei poate apărea ca element cirsumstanția în conținutul calificat al unei infracțiuni sau poate constitui circumstanță agravantă generală, fiind cuprins în denumirea generică de “motive josnice” (art. 75 lit. d C.p. – lăcomia, ura, răzbunarea, gelozia, etc.).
Scopul sau țelul urmărit prin săvârșirea faptei întregește elementul subiectiv al infracțiunii și presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei de către făptuitor.
Cunoașterea scopului urmărit de făptuitor prezintă importanță în individualizarea sancțiunilor de drept penal.
Scopul apare destul de rar în conținutul juridic al infracțiunii, desemnând o finalitate ce se situează în afara infracțiunii. Uneori, scopul este atașat elementului obiectiv al infracțiunii, având sensul de destinație (ex. deținerea de secrete în scopul transmiterii acestora unei organizații străine, art. .p.). Scopul poate apărea și ca element circumstanțial în conținutul calificat al unor infracțiuni (ex. săvârșirea omorului pentru a săvârși sau ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii, art. 176 lit. d C.p.).
Sancțiunile în dreptul penal
Sancțiunile de drept penal reprezintă consecințe ale încălcării normelor penale. Prin aplicarea sancțiunilor de drept penal se restabilește ordinea de drept, se realizează atât prevenirea săvârșirii de infracțiunidin partea celui sancționat, cât și prevenirea altora care ar fi tentați să săvârșească fapte interzise prin normele penale.
Sancțiunile de drept penal au următoarele caractere, care le diferențiază de celelalte sancțiuni juridice:
Sunt prevăzute în norme penale și se aplică ori se iau numai de organele penale;
Au caracter retributiv, represiv, implicând o restrângere a drepturilor, o privațiune, o suferință;
Au ca scop prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni;
Sunt necesare pentru apărarea valorilor sociale și sunt inevitabile atunci când s-a stabilit răspunderea penală a făptuitorului.
Felurile sancțiunilor de drept penal
În general, sunt cunoscute trei categorii de sancțiuni de drept penal: pedepsele, măsurile de siguranță și măsurile educative. Dintre acestea, doar pedepsele sunt sancțiuni penale, celelalte fiind sancțiuni de drept penal.
Pedepsele (Titlul III al părții generale a codului penal, art. 52-89) sunt sancțiuni specifice dreptului penal și sunt cele mai grele sancțiuni juridice, cu caracter aflictiv și care sunt menite să împiedice făptuitorul să comită noi fapte periculoase, să-l determine pe acesta să-și schimbe atitudinea sa antisocială prin acțiunea modelatoare coercitivă și educativă ce-o exercită pedeapsa asupra lui. Pedeapsa se aplică ori de câte ori s-a stabilit răspunderea penală a infractorului, având un caracter inevitabil.
Măsurile educative (Titlul V al codului penal, art. 99-109: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical educativ) sunt sancțiuni de drept penal care se iau împotriva minorilor care au săvârșit infracțiuni. Spre deosebire de pedepse, care au în principal un rol de constrângere, măsurile educative au un rol preponderent educativ, de refacere sau corectare a procesului educativ al minorilor.
Măsurile de siguranță (Titlul VI al părții generale a codului penal,art.111-118) sunt sancțiuni de drept penal care se iau împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, pentru a înlătura o stare de pericol și a preveni săvârșirea de noi fapte prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranță se iau numai dacă făptuitorul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă acestuia i se aplică ori nu o pedeapsă.
Pe lângă aceste trei categorii principale de sancțiuni de drept penal, în legislația noastră se întâlnesc și sancțiuni cu caracter administrativ, sancțiuni civile ce constau în restituiri și despăgubiri.
Sancțiunile cu caracter administrativ sunt prevăzute în codul penal actual în art.91, fiind aplicate de procuror sau instanța de judecată în anumite cazuri (înlocuirea răspunderii penale și în cazul constatării lipsei de pericol social concret necesar unei infracțiuni). Deși sunt aplicate de organele penale, ele nu devin sancțiuni de drept penal, deosarece nu antrenează nici o consecință pe planul dreptului penal, de aceea sunt denumite sancțiuni extra penale.
Pedepsele
Noțiune
Conform art. .p., “pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului”. Din noțiunea pedepsei, se desprind următoarele trăsături caracteristice ale acesteia:
pedeapsa este o măsură de constrângere, o măsură de represiune pentru cel ce a încălcat dispozițiile imperative ale normei penale;
pedeapsa este un mijloc de reeducare. Pfrin aplicarea pedepsei nu se urmărește doar reprimarea infractorului, ci și formarea unei noi atitudini a acestuia față de valorile sociale;
pedeapsa este prevăzută de lege. Prevederea pedepsei în lege decurge din principiul legalității în dreptul penal, exprimând implicit caracterul de constrângere statală ce se realizează prin pedeapsă;
pedeapsa este aplicată numai de către instanțele judecătorești;
pedeapsa se aplică infractorului, adică persoanei care a săvârșit cu vinovăție o faptă prevăzută de legea penală și care prezintă pericol social, deci pedeapsa are caracter personal;
pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.
Scop
Conform art. 52 alin. (1) C.p., “scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni”.
Prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni se realizează atât pentru cel căruia i se aplică o pedeapsă care este menită să asigure constrângerea și reeducarea infractorului, așa numita prevenție specială, cât și pentru ceilalți destinatari ai legii penale care, sub amenințarea cu pedeapsa prevăzută în norma penală, își conformează conduita exigențelor acesteia, așa numita prevenție generală.
Potrivit art. .p., pedepsele sunt principale, complimentare și accesorii.
Pedepsele principale ( art. 54-63 Cod Penal )
Dispoziții generale
Pedepsele principale sunt acele pedepse care au un rol important în sancționarea infractorului, care sunt prevăzute în lege pentru orice infracțiune. Ele se pot aplica singure sau însoțite de alte pedepse complimentare și de alte sancțiuni de drept penal (de ex. : măsuri de siguranță).
Felurile pedepselor principale
Pedepsele principale în dreptul penal român sunt prevăzute expres în art. .p., astfel cum a fost modificat prin dispozițiile Legii nr. 140 din 5 noiembrie 1996.
Sunt astfel pedepse principale:
a) detențiunea pe viață;
b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
e) amenda de la 100.000 la 50.000.000 lei:
Pedepsele principale din legislația română, în ordinea gravității lor, sunt : detențiunea pe viață, închisoarea și amenda.
Detențiunea pe viață
Noțiune și caracterizare
Detențiunea pe viață este o pedeapsă principală și reprezintă cea mai severă pedeapsă din legislația penală actuală. Constă în lipsirea de libertate a condamnatului pentru restul viețil lui.
Pedeapsa detențiunii pe viață este privativă de libertate, dar nu cu caracter temporar cum este închisoarea, ci cu caracter perpetuu (permanent).
Detențiunea pe viață a fost introdusă prin Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, înlocuind pedeapsa cu moartea.
Detențiunea pe viață este o pedeapsă principală, prevăzută în Codul penal art. 53 lit. a; art. 54 – 55² C.p.
In partea specială a codu1ui penal și în legile penale speciale sunt prevăzute faptele deosebit de grave pentru care se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.
In codul penal, pedeapsa cu detențiunea pe viață este prevăzută spre ex. : pentru infracțiunile grave contra siguranței statu1ui (art. 155-163 și art. .p.), pentru infracțiuni1e de omor deosebit de grav (art. .p.), pentru infracțiunile grave contra siguranței transporturilor (distrugerea și semnalizarea fa1să care a avut ca urmare o catastrofă de cale ferată (art. 276 al. . p), pentru unele infracțiuni grave contra capacității de apărare:capitularea (art. .p.); părăsirea câmpului de luptă (art. .p); unele infracțiuni contra păcii și omenirii.
Pedeapsa cu detențiunea pe viață este prevăzută și în legile penale speciale pentru fapte deosebit de grave: împiedicarea exploatării aero-navei (art. 107 c. aerian), împiedicarea exploatării navei (art. 123 al. 3 din Decretu1 nr. 443/1972 privind navigația civilă).
Pedeapsa cu detențiunea pe viață este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 25 de ani pentru marea rnajoritate a infracțiunilor, oferind largi posibilități de individualizare judiciară și recurgerea la pedeapsa cu detențiunea pe viață numai în cazuri extreme.
Pedeapsa cu detențiunea pe viață nu este alternativă cu închisoarea, ci unică, în două cazuri : pentru infracțiunea de genocid săvârșită în tirnp de război (art. 357 a1. .p.) și pentru infracțiunea de tratamente neomenoase săvârșite în tirnp de război (art. 358 al. .p.).
Spre deosebire de pedeapsa cu moartea, detențiunea pe viață are avantajul că poate fi retrasă în caz de eroare judiciară. Detențiunea pe viață este o pedeapsă absolut determinată și sub acest aspect nu poate fi adaptabilă.
Neaplicarea pedepsei detențiunii pe viață.
l. Detențiunea pe viață, deși prevăzută pentru infracțiunea săvârșită, nu va putea fi aplicată dacă infractorul, la data pronunțării hotărârii de condamnare, a împlinit vârsta de 60 de ani (art. . p.). În astfel de cazuri, în locul pedepsei detențiunii pe viață se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani și pedeapsa interzicerii unor drepturi.
2. Pedeapsa detențiunii pe viață nu se aplică nici infractorului minor (art. 109 al. . p.), acestuia aplicându-i-se pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.
Având în vedere că pentru majoritatea infracțiunilor pentru care se prevede pedeapsa detențiunii pe viață, este prevăzută și pedeapsa alternativă a închisorii între 15 și 25 de ani, considerăm că aplicarea pedepsei pe 25 de ani în cazul prevăzut de art. .p. ori a pedepsei închisorii între 5 și 20 de ani în cazul prevăzut de art. 109 al. .p. pentru rninori – se va putea dispune numai dacă inițial instanța optase, între cele două pedepse alternative, pentru pedeapsa detențiunii pe viață, pedeapsă pe care nu o poate aplica.
Închisoarea
Noțiune și caracterizare
Inchisoarea este o pedeapsă principală, privativă de libertate, și constă în lipsirea condamnatului de libertate prin plasarea lui într-un mediu închis, unde este supus unui regim de viață și de muncă impus.
Conținutul pedepsei închisorii constă în izolarea condamnatului de societate, de familie, scoaterea acestuia din mediul său de viață, pe o perioadă determinată prin hotărârea de condamnare și supunerea acestuia unui regim de viață ordonat, sever, pentru a determina o schimbare în conștiința și atitudinea sa față de valorile sociale.
Pedeapsa închisorii, datorită calităților sale de a fi adaptabilă și revocabilă, precum și că îmbină constrângerea cu reeducarea, este prevăzută ca sancțiune aproape pentru toate infracțiunile.
Pedeapsa închisorii este prevăzută în legislația penală de cele mai multe ori singură, și într-o anumită măsură ca pedeapsă alternativă cu amenda ori cu pedeapsa detențiunii pe viață.
În legislația penală română limitele generale ale pedepsei închisorii sunt prevăzute între 15 zile și 30 de ani (art. 53 pct. 1 lit. b C.p.).
In partea specială a codului penal, pedeapsa închisorii este prevăzută în limita maximă specială de 25 de ani, care poate fi depășită până la maximul general de 30 de ani, în prezența cauzelor și circumstanțelor de agravare (art. 80 al. .p.).
Regimul de executare
Regimul de executare a pedepsei închisorii a făcut obiect de cercetare pentru științele penale începând cu sec. XVIII.
În general, sunt cunoscute în legislații mai multe regimuri de executare a pedepsei închisorii: regimul deținerii în comun, regimul izolării celulare (filadelfian sau pensilvanian), regimul mixt (auburnian), regimul progresiv (irlandez) și regimul deschis sau pe încredere.
În dreptul penal român, regimu1 de executare a pedepsei închisorii ținând de esența și funcționalitatea acesteia este reglementat principial în codul penal.
Cunoașterea regimului de executare a pedepsei închisorii ajută la o bună individualizare a acesteia, la asigurarea legalității în aplicarea și executarea pedepsei. Normele principale din codul penal (art. 56-58} se completează cu dispozițiile Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor.
Potrivit dispozițiilor art. 56 al. . p., regimul executării pedepsei închisorii se întemeiază pe obligația condamnatului de a presta o munca utilă, pe acțiunea educativă ce se desfășoară cu condamnații, pe respectarea de către aceștia a disciplinei și a ordinii interioare la locurile de deținere, pe stimularea și recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinați și care dau dovezi temeinice de îndreptare.
După cum se poate observa, din economia dispozițiilor art. .p., regimul executării pedepsei închisorii este întemeiat în principal pe obligația condamnaților de a presta o muncă utilă ca scop educativ și preventiv. In adevăr, valențele educative ale muncii organizate determină la condamnați deprinderea de a munci, obținerea unei pregătiri (calificări) astfel ca la terminarea executării pedepsei, aceștia să se integreze cât mai ușor în societate.
Obligația de a munci revine condamnaților apți pentru aceasta (art. 56 al. . p.)
Nu au obligația de a munci condamnații bărbați care au împlinit 60 de ani și condamnatele femei care au împlinit 55 de ani, dar și aceștia pot fi adrniși la muncă dacă cer și dacă sunt apți din punct de vedere medical, fapt dovedit pe baza avizului medical.
Pentru reeducarea condamnaților trebuie folosite toate mijloacele pe care codul penal și legea privind executarea pedepselor le stabilesc în legătură cu regimul de executare a pedepselor.
Munca de reeducare nu se bazează numai pe stimulente și recompense, ci implică și sancțiuni atunci când este cazul, toate acestea găsindu-și consacrarea în legea privind executarea pedepselor.
Regimul de deținere
Executarea pedepsei închisorii se face în locuri de deținere anume destinate, numite penitenciare.
Regimul de executare este cel al deținerii în comun. Condamnatele femei execută pedeapsa închisorii separat de condamnații bărbați (art. 57 al. . p.). Condamnații mai sunt separați la locurile de deținere după natura infracțiunii săvârșite, durata pedepsei, starea de recidivă, precum și în funcție de comportarea și receptivitatea acestora la acțiunile de reeducare.
Regimul de muncă
Având în vedere rolul esențial al muncii în cadrul regimului de executare a pedepsei închisorii, ca mijloc important de reeducare a condamnaților, în codul penal și cu deosebire în legea privind executarea pedepselor au fost înscrise dispoziții cu privire la desfășurarea acesteia.
Munca se desfășoară cu respectarea normelor de protecție a muncii și a celor ce privese concediul de maternitate. Aceasta înseamnă că drepturile acordate salariaților privind protecția muncii sunt prevăzute și pentru condamnați (ca de ex.: timp de lucru mai redus în locurile de muncă cu toxicitate, echipament de protecție, antidoturi etc.), iar femeile gravide nu vor fi folosite la muncă în perioada corespunzătoare concediului de naștere și nu vor fi folosite în locuri de muncă cu toxicitate după ce au născut ori au copii mai mici de 1 an.
Durata zilei de muncă nu poate depăși 12 ore.
Folosirea condamnaților la muncă se face potrivit calificării profesiona1e a acestora, iar dacă nevoile de munci calificate sunt satisfăcute, pot fi folosiți și la munci necalificate.
Retribuirea muncii condamnaților se face după cantitatea și calitatea acesteia, potrivit normelor stabilite din ramura de activitate unde aceștia muncesc. Din retribuția cuvenită pentru munca prestată 10 % revine condamnatului, iar restul administrației penitenciarului, care se face venit la stat.
Cota este de 50 % pentru condamnat din sumele cuvenite acestuia pentru invenții și inovații create în timpul executării pedepsei închisorii, iar restul se face venit la stat.
Partea din retribuție care revine condamnatului se consemnează aceste sume 1/3 pot fi folosite de condamnat în timpul executării pedepsei, iar restul de 2/3 i se înmânează la eliberarea din penitenciar.
Amenda
Noțiune și caracterizare
Arnenda este pedeapsa principală pecuniară ce constă în suma de bani pe care infractorul este condamnat să o plătească în contul statului.
Amenda ca sancțiune juridică este cunoscută în legislație atât ca sancțiune penală, cât și ca sancțiune administrativă, disciplinară, civilă, fiscală, procedurală.
Amenda penală se deosebește de toate celelalte prin caracterul său specific coercitiv. Pedeapsa amenzii, ca orice pedeapsă principală, se aplică numai de către instanța judecătorească, ca urmare a stabilirii răspunderii penale a infractorului pentru fapta comisă.
Amenda-sancțiune penală se înregistrează în cazierul judiciar și constituie antecedent penal al persoanei condamnate.
Datorită caracteristicilor sale de a fi adaptabilă, remisibilă, amenda este frecvent prevăzută pentru sancționarea faptelor care prezintă un pericol social redus.
Funcția de constrângere a pedepsei amenzii se realizează prin micșorarea patrimoniului condamnatului și implicit o îngreunare a vieții acestuia.
Pentru a asigura caracterul personal al pedepsei amenzii si a limita răsfrângerea acesteia asupra familiei condamnatului, prin dispozițiile art. 63 al. ultim C. p. s-a prevăzut că la adaptarea amenzii se va ține seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. .p., amenda stabilindu-se într-un cuantum care să nu pună pe infractor în situația de a nu-și îndeplini îndatoririle privitoare la întreținerea, creșterea, învățătura și pregătirea profesională a persoanelor față de care are aceste obligații legale.
Cadrul și limitele amenzii
Pedeapsa amenzii este prevăzută în partea generală a codului penal în art. 63 și 63¹.
Amenda este prevăzută în dreptul penal român numai ca pedeapsă principală. Ea este prevăzută ca pedeapsă unică pentru un număr foarte mic de infracțiuni, și în legile nepenale cu dispozițiuni penale (de ex. : în codul silvic). Pedeapsa amenzii este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 2 ani, aproape pentru toate infracțiunile.
Limitele generale ale amenzii sunt stabilite prin dispozițiile art. 53 lit. c C.p. între 100. 000 lei și 50.000.000 lei. Aceste limite foarte largi permit o bună individualizare a pedepsei amenzii.
Limitele speciale ale amenzii sunt stabilite pentru fiecare infracțiune în parte, limite care se cuprind între limitele generale. Este posibil ca legiuitorul să nu prevadă limitele speciale ale amenzii, ci doar că infracțiunea se pedepsește cu amendă. In astfel de situații sunt aplicabile dispozițiile din partea generală a codului penal (art. 63 alin. 2 și 3) care stabilesc limitele amenzii.
Astfel amenda are limite speciale între 150.000 lei și 10.000.000 lei dacă este prevăzută ca pedeapsă unică pentru sancționarea unei infracțiuni și nu-i sunt arătate limitele (art. 63 al. . p.).
Dacă amenda este alternativă cu închisoarea și nu îi sunt arătate limitele, atunci limitele acesteia, potrivit art. 63 al. .p., sunt între 250.000 lei și 15.000.000 lei când este alternativă cu închisoarea de cel mult 1 an și între 350.000 lei si 30.000.000 lei când este alternativă cu închisoarea mai mare de 1 an.
Limitele generale ale amenzii nu pot fi depășite în cazul aplicării cauzelor de agravare sau de atenuare (art. 63 al. . p.).
Pedepsele complimentare și pedepsele accesorii ( art. 64-71 Cod Penal )
Pedepsele complimentare
Noțiune
Pedepsele complimentare sunt menite să completeze represiunea instituită prin pedeapsa principală. Pedepsele complimentare sunt prevăzute de lege, aplicate de instanța judecătorească numai pe lângă o pedeapsă principală.
Ca sancțiune penală, și pedepsele complimentare îndeplinesc alături de pedepsele principale funcții de constrângere, de reeducare și de exemplaritate.
Prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni ca scop al pedepsei principale se realizează și de către pedepsele complimentare.
Felurile pedepselor complimentare
După obiectul asupra căruia poartă constrângerea ce o instituie, pedepsele complimentare sunt privative de drepturi (interzicerea unor drepturi și degradarea militară).
In dreptul penal român pedepsele complimentare sunt de două feluri: interzicerea unor drepturi și degradarea militară.
Pedepsele complimentare sunt reglementate în texte distincte în partea generală a codului penal și sunt prevăzute de cele mai multe ori în partea specială a codului penal și în legile speciale pe lângă pedeapsa principală.
Interzicerea unor drepturi
Noțiune
Interzicerea unor drepturi este pedeapsa complimentară ce constă în interzicerea pe o perioadă de timp a exercițiului anumitor drepturi ale condamnatului.
Interzicerea unor drepturi se pronunță de instanța de judecată, pe lângă pedeapsa principală a închisorii dacă sunt îndeplinite și alte condiții ce privesc durata pedepsei pronunțate, aprecierea necesității acesteia de către instanță ș.a.
Conținutut interzicerii unor drepturi
Potrivit art. 53 pct. 2 lit. a și a art. .p., pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea pe o perioadă cuprinsă între 1 și 10 ani a unuia sau a mai multor drepturi din cele prevăzute de lege. Se pot interzice ca pedeapsă complimentară:
1) Dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice (art. 64 lit. a C. p.).
Se interzice deci condamnatu1ui dreptul de a participa la alegerile de deputați și de a candida pentru a fi ales deputat.
2) Dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat (art. 64 lit. b C. p.). – ex. funcția de primar, prefect, etc. Interzicerea acestui drept este condiționată de interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit.a.
3) Dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii (art. 64 lit. c, C. p).
Interzicerea acestui drept este determinată de periculozitatea condamnatului care s-a folosit de funcția, de profesia sa pentru a săvârși infracțiunea. Prin săvârșirea infracțiunii folosindu-se de funcția sau de profesia sa, condamnatul este socotit nedemn să o mai exercite în continuare, pe o anumită perioadă de timp, stabi1ită de instanță, între 1 și 10 ani.
De exemplu: se interzice exercitarea profesiei de profesor dacă acesta a fost condamnat pentrii infracțiunea de vătămare corporală a unui elev aflat în supravegherea sa.
4) Drepturile părintești (art. 64 lit. d. C.p.). Sunt interzise drepturile părintești acelora care au calitatea de părinți, pentru infracțiunile comise în legătură cu exercitarea acestor drepturi (de ex. : rele tratamente aplicate minorului-art. . p.; incest-art. .p.
Prin săvârșirea unor astfe1 de infracțiuni părinții sunt nedemni să mai exercite drepturile părintești, iar prin interzicerea acestor drepturi ca pedeapsă complimentară, este ocrotit minorul.
5) Dreptul de a fi tutore sau curator (art. 64 lit. e C.p.). Interzicerea acestor drepturi este determinată de nedemnitatea infractorului, care prin infracțiunile săvârșite a demonstrat că nu prezintă garanții morale să exercite drepturile prevăzute în codul familei pentru tutore sau curator .
Condiții de aplicare
Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi se aplică de instanța judecătorească pe lângă pedeapsa închisorii de cel puțin 2 ani.
Din economia dispozițiilor art. 65, rezultă că interzicerea unor drepturi se aplică numai pe lânga o pedeapsă principală stabilită pentru o infracțiune. Aceasta înseamnă că interzicerea unor drepturi nu va putea fi aplicată pe lângă o pedeapsă rezultantă, în caz de pluralitate de infracțiuni, dacă nu a fost mai întâi aplicată pe lângă o pedeapsă stabilită pentru infracțiunile ce au format pluralitatea.
Aplicarea pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi este obligatorie ori de câte ori este prevăzută în lege, cu condiția ca pedeapsa principală să fie închisoarea de cel puțin 2 ani.
Aplicarea pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi este facultativă în cazurile în care nu este prevăzută pentru infracțiunea respectivă, dar instanța apreciază motivat că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, este necesară aplicarea acesteia (art. 65 al. l C.p.). și în cazul aplicării facultative a interzicerii unor drepturi este necesar ca pedeapsa principală să fie închi-soarea de cel puțin 2 ani.
Executarea pedepsei.
Potrivit dispozițiilor art. . p., interzicerea unor drepturi se executa după executarea pedepsei principale, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripția executării pedepsei, deci întotdeauna după stingerea executării pedepsei principale prin modurile prevăzute de lege.
Degradarea militară
Noțiune și caracterizare
Degradarea militară este pedeapsa complimentară ce constă în pierderea gradului militar si a dreptului de a purta uniformă. (art. 67 al.1).
Potrivit naturii sale, degradarea militară este o pedeapsă privativă de drepturi, care se poate aplica numai acelor condamnați care au ca1itatea de mi1itari activi sau rezerviști.
Degradarea militară ca pedeapsă complimentară privativă de drepturi se deosebește de interzicerea unor drepturi, unde exercitarea drepturilor este numai temporar interzisă (între 1 și 10 ani), prin aceea că gradul militar și dreptul de a purta uniformă sunt pierdute pentru totdeauna, pedeapsa constând tocmai în pierderea acestora.
Condiții de aplicare
Degradarea militară se ap1ică numai condamnaților militari activi sau rezerviști și, din această perspectivă, sfera subiecților cărora li se poate aplica este mai restrânsă decât în cazul interzicerii unor drepturi.
Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu în cazul infracțiunilor grave care au atras aplicarea pedepsei cu închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață (art. 67 al. . p.).
Degradarea militară se poate aplica, fiind facultativă, când pedeapsa principală stabilită de instanță este închisoarea de cel puțin 5 ani si de cel mult 10 ani și a fost pronunțată pentru o infracțiune săvârșită cu intenție (art. 67 al. . p.).
Deoarece este condiționată de cuantumul pedepsei închisorii aplicate, prevederea în partea specială, a infracțiunilor pentru care se aplică degradarea militară, nu a mai fost necesară.
Executarea degradării militare
Pedeapsa complimentară a degradării militare se execută, se aduce la îndeplinire după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Pedepsele accesorii
Noțiune și conținut
Pedepsele accesorii sunt pedepse alăturate, secundare, accesorii ale pedepse1or principale, închisoarea si detențiunea pe viață și constau în interzicerea de regulă a tuturor drepturilor ce fac obiectul pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi pe durata executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei (art. 71 alin. .p).
Pedeapsa accesorie decurge din executarea pedepsei privative de libertate și presupune că în timpul executării acesteia, condamnatului îi sunt interzise de regulă toate drepturile prevăzute la art. . p.
Spre deosebire de pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, care putea consta și în interzicerea unuia sau a mai multor drepturi, pedeapsa accesorie constă în interzicerea, de regulă, a tuturor drepturilor prevăzute în art. . p., fără a fi nevoie de îndeplinirea vreunei condiții. Aceasta înseamnă că sunt interzise pe timpul executării pedepselor, toate drepturile prevăzute la art. . p., ca pedeapsă accesorie, chiar dacă unele din aceste drepturi nu ar fi putut fi interzise ca pedeapsă complimentară.
Rațiunea instituirii pedepsei accesorii trebuie observată în incompatibilitatea exercitării drepturilor prevăzute la art. . p., pe timpul executării pedepselor privative de libertate.
Aplicarea pedepsei accesorii
Cu toate că pedeapsa accesorie decurge de drept din pedeapsa principală a închisorii, în Codul penal s-a prevăzut obligația menționării în dispozitivul hotărârii de condamnare că persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în art. . p., pe durata prevăzută de lege.
Menționarea pedepsei accesorii în dispozitivul hotărârii de condamnare este necesară pentru punerea în executare a hotărârii sub aspectul interzicerii drepturilor electorale. Această menționare apare cu atât mai necesară în cazul în care se dispune executarea pedepsei‚ închisorii la locu1 de muncă, caz în care interzicerea drepturi1or părintești și a drepturilor de a fi tutore sau curator este lăsată la aprecierea instanței (art. 71 alin. ultim C. p.). In acest caz, instanța de judecată va trebui să se pronunțe dacă sunt interzise ca pedeapsă accesorie toate drepturile prevăzute la art. . p. sau le exceptează pe cele prevăzute la lit. d și e ale aceluiași articol – drepturile părintești și dreptul de a fi tutore sau curator.
Executarea pedepsei accesorii
Potrivit dispozițiilor art. 71 al. .p., condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute la art. .p. din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării pedepsei ori stingerea pedepsei prin grațiere totală ori a restului de pedeapsă ori prin prescripție.
Pedeapsa accesorie se execută între momentul când hotărârea judecătorească de condamnare a rămas definitivă și momentul când executarea condamnării s-a stins.
Executarea pedepsei principale a închisorii nu coincide întotdeauna cu executarea pedepsei accesorii. Pedeapsa accesorie poate avea o durată mai scurtă decât pedeapsa închisorii când condamnatul a executat o parte din pedeapsă prin deținere preventivă.
Cel mai adesea pedeapsa accesorie are o durată mai lungă decât pedeapsa închisorii, căci pedeapsa accesorie începe să fie executată de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, iar executarea pedepsei închisorii poate începe mai târziu prin încarcerarea celui condamnat, ori prin prezentarea la unitatea .unde urmează să execute închisoarea la locul de muncă, ori executarea pedepsei închisorii poate fi amânată în cazurile prevăzute de lege.
Executarea pedepsei accesorii durează până la executarea pedepsei ori stingerea executării prin modalitățile prevăzute de lege, deci durează și în timpul liberării condiționate ca și al întreruperii executării pedepsei, al încetării condiționate a executării pedepsei la locul de muncă corecțională, ori al evadării.
Înlocuirea răspunderii penale
Înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea ce atrage aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ se poate dispune de către instanța de judecată dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. .p. condiții ce privesc pe de o parte infracțiunea, iar pe de altă pe infractor.
A. Condițiile cu privire la infracțiune, prevăzute de lege sunt următoarele:
a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de cel mult 1 an sau amendă, ori s-au săvârșit infracțiunile prevăzute în art. 208, 213, 215 alin 1, 217 alin. 1, 219 alin. 1, dacă valoarea pagubei nu depășește 100.000 lei sau infracțiunea prevăzută în art. 249, dacă valoarea pagubei nu depășește 500.000 lei;
După cum lesne se poate observa în dispozițiile de mai sus sunt prevăzute condiții distincte pentru diferite infracțiuni.
1. Inlocuirea răspunderii penale va putea fi dispusă pentru acele infracțiuni la care pedeapsa prevăzută de lege este de cel mult 1 an sau amendă, indiferent de paguba pricinuită.
Pedeapsa prevăzută de lege la care se referă dispoziția de mai sus are în vedere pedeapsa pentru infracțiunea fapt consumat și nu pedeapsa pentru forma atipică a infracțiunii. Deci dacă fapta săvârșită a rămas în fază de tentativă, ce este pedepsită cu o pedeapsă de cel mult un an, nu este îndeplinită condiția ce o examinăm, dacă pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea consumată este mai mare de 1 an.
2. Cea de a doua grupă de infracțiuni pentru care este posibilă înlocuirea răspunderii penale privește infracțiunile precis delimitate în lege, și anume: cele contra patrimoniului : furtul (art. 208); abuzul de încredere (art. 213); înșelăciunea (art. 215); delapidarea art. 215 alin. 1; distrugerea art. 217 alin. 1 și distrugerea din culpă (art. 219 alin. 1) dacă pentru aceste infracțiuni valoarea pagubei nu depășește 100.000 lei sau dacă infracțiunea săvârșită este neglijența în serviciu (art. 249 alin. 1) dacă valoarea pagubei nu depășește 500.000 lei.
Precizăm că pentru infracțiunile arătate mai sus pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 1 an, dar infracțiunea concretă nu este socotită gravă fiindcă paguba produsă este redusă.
Pentru această grupă de infracțiuni sunt necesare ambele condiții pentru a se putea înlocui răspunderea penală, și anume să se săvârșească una din aceste infracțiuni, iar paguba pricinuită să nu depășească 100.000 de lei.
Referitor la condiția prevăzută la art. 90 al. 1 lit. a, se observă că este posibilă înlocuirea răspunderii penale și pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, dacă valoarea pagubei nu depășește 500.000 lei.
b) O altă condiție ce trebuie îndeplinită pentru înlocuirea răspunderii penale se referă la fapta care în conținutul ei concret și în împrejurările în care a fost săvârșită prezintă un grad de pericol social redus și nu a produs urmări grave. Gradul de pericol social scăzut al faptei nu se va deduce numai din paguba sub 1000.000 lei ori 500.000 lei în cazu1 infracțiunii de neglijență, fiindcă acea condiție este distinctă, ci și din alte împrejurări concrete în care s-a săvârșit fapta, referitoare deopotrivă la făptuitor, conduita sa, nevoile de sănătate, de hrană ale lui ori ale familiei sale, ca și din împrejurarea că fapta nu a produs urmări grave.
c) Cea de a treia condiție, în ordinea prevăzută de dispozițiile art. 90 al. 1 se referă la repararea integrală a pagubei pricinuite prin infracțiune până la pronunțarea hotărârii instanței de judecată.
d) O altă condiție se referă la atitudinea făptuitorului după săvârșirea faptei, din care să rezulte că acesta regretă fapta. Condiția se consideră îndeplinită atunci când conduita făptuitorului ulterior săvârșirii faptei se caracterizează prin căință activă.
e) Condiția prevăzută în art. 90 al.1 lit.e C.p. privește aprecierea instanței de judecată în sensul că sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.
Îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. .p. nu creează pentru infractor un drept la înlocuirea răspunderii penale, ci doar o vocație la acest mijloc de individualizare a răspunderii juridice pentru fapte infracționale.
B) Condițiile cu privire la făptuitor, prevăzute de lege, sunt următoarele:
Pentru a se putea dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea ce atrage aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, făptuitorul trebuie să nu mai fi fost anterior condamnat ori să nu i se fi aplicat de două ori sancțiuni cu caracter administrativ.
Are vocație la înlocuirea răspunderii penale și infractorul care anterior a mai fost condamnat, dar acea condamnare se situează în unul din cazurile prevăzute de art. .p.
Deci conduita bună a infractorului, anterior comiterii infracțiunii este necesară și se probează prin lipsa antecedentelor penale și a sancțiunilor cu caracter administrativ.
Condițiile cu privire la infracțiune și cu privire la infractor se cer îndeplinite cumulativ pentru a conduce la înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea ce atrage aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ.
Sancțiunile cu caracter administrativ aplicabile de către instanța de judecată în cazul înlocuirii răspunderii penale sunt, conform art. .p., mustrarea, mustrarea cu avertisment ori amenda de la 100.000 lei la 1.000.000. lei.
Minoritatea (art. 99-.p.)
Răspunderea penală a minorilor
Prevenirea și combaterea infracționalității minorilor a constituit și constituie o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne.
Specificul fenomenului infracțional în rândul minorilor ridică probleme deosebite de prevenire și de combatere, căci în cauzalitatea acestuia interacționează o multitudine de factori ca lipsa de experiență de viață socială a minorului cu consecința neînțelegerii depline a semnificației sociale a conduitei lui periculoase pentru valorile sociale, ca și a sancțiunilor care li s-ar aplica; deficiențe în procesul educativ ce s-a desfășurat în fa-milie, școală; influența negativă exercitată de unii majori care îi atrag pe minori pe calea infracțională etc.
Necesitatea prevenirii și combaterii infracțiunilor comise de minori apare cu atât mai evidentă cu cât fenomenul cunoaște uneori recrudescențe, iar faptele pot fi deosebit de periculoase.
Găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire și combatere a fenomenului infracțional în rândul minorilor a ridicat și problema stabilirii vârstei de la care minorul răspunde penal, adică a vârstei de la care, corespunzător cercetărilor de psihologie pedagogică, se apreciază că acesta are înțelegerea semnificației sociale a coiduitei sale periculoase ca și a scopului sancțiunilor aplicate pentru o astfel de conduită.
Legiuitorul penal român prin dispozițiile art. .p. a stabilit că răspunderea penală a minorilor începe de 1a 14 ani, sub condiția dovedirii că în săvârșirea faptei minorul a avut discernământ și în toate cazurile de la 16 ani fără vreo condiționare .
Limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor este de 18 ani, indiferent de dobândirea prin căsătorie a capacității depline de exercițiu‚ căci minor în dreptul penal este persoana care “nu a împlinit vârsta de 18 ani”.
Sancționarea minorilor infractori
Sancționarea minorilor care săvârșesc infracțiuni trebuie să corespundă particularităților psiho-fizice ale acestora, să asigure educarea și reeducarea lor.
Preocupările pentru diversificarea sancțiunilor aplicabile minorilor sunt determinate de rezultatele cercetărilor criminologice și de psihologie pedagogică, de la sfârșitul secolului trecut și continuate în secolul nostru.
Particularitățile infractorilor minori reclamă măsuri de apărare socială adecvate, care să vizeze refacerea educației deficitare a minorului, sub forma măsurilor educative.
Măsurile educative s-au impus în legislații, în general, treptat, dar niciodată complet, pentru minori preconizându-se un sistem sancționator mixt, format atât din pedepse, cât și din măsuri educative.
Măsurile educative
Noțiune
Măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal speciale pentru minori care sunt menite să asigure educarea și reeducarea acestora prin instruire școlară și profesională, prin cultivarea în conștiința acestora a respectului față de valorile sociale.
Măsurile educative în dreptul penal român sunt consecințe ale răspunderii penale și se iau numai dacă minorul a săvârșit o infracțiune.
Scopul măsurilor educative este de a educa și reeduca pe minorul care a săvârșit o infracțiune, de a asigura o schimbare în conștiința acestuia pentru respectarea valorilor sociale, prin dobândirea unei pregătiri școlare și profesionale care să-i permită o deplină integrare în viața socia1ă.
Spre deosebire de pedepse, unde caracterul coercitiv se situează pe primul plan, măsurile educative au caracter preponderent educativ și nu lasă să subziste nici o consecință penală, ele neconstituind antecedente penale pentru persoana față de care
s-au luat.
Cadrul măsurilor educative
Măsurile educative ca sancțiuni specifice aplicabile minorilor au căpătat o reglementare distinctă de celelalte sancțiuni de drept penal prin dispozițiiie codului penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969.
Sistemul de sancționare prevăzut în codul penal român este un sistem mixt, adică cuprinde atât măsuri educative, cât și pedepse.
Luarea unei măsuri educative ori aplicarea unei pedepse față de un minor pentru infracțiunea săvârșită era lăsată la aprecierea instanței de judecată. In lege s-a prevăzut, de principiu, că „pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului” (art. 100 al. .p.).
Măsurile educative care se pot lua împotriva infractorilor minori prevăzute în codul penal sunt: a) mustrarea; b) libertatea supravegheată; c) internarea într-un centru de reeducare; d) internarea într-un institut medical-educativ.
a) Mustrarea (art. .p.) este măsura educativă pe care o ia instanța de judecată împotriva minorului care a săvârșit o infracțiune și constă în dojenirea acestuia, în arătarea pericolului social al faptei săvârșite, sfătuindu-l să aibă o conduită bună în viitor, dovedind că s-a îndreptat, atrăgându-i totodată atenția că dacă va săvârși o nouă infracțiune se va lua față de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.
b) Libertatea supravegheată (art. .p.) este măsura educativă ce constă în punerea minorului, care a săvârșit o infracțiune, sub supraveghere deosebită pe timp de un an. Supravegherea este încredințată părinților, celui ce l-a înfiat, ori tutorelui, iar dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța poate dispune încredințarea supravegherii minorului, pe aceeași perioadă de un an, unei persoane de încredere, de preferință unei rude apropiate la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor.
Pe timpul libertății supravegheate, persoana căreia i s-a încredințat supravegherea are obligația, să vegheze îndeaproape asupra comportării minorului, pentru îndreptarea lui. De asemenea, i se pune în vedere că are obligația, în caz că minorul se sustrage de la supraveghere, are o conduită rea, ori a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, să înștiințeze instanța de judecată (art. 103 al. .p.)
Odată cu luarea măsurii educative, instanța atrage atenția minorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor comportării necorespunzătoare (art. 103 alin. 4). Instanța poate impune totodată minorului respectarea uneia sau mai multor din următoarele obligații:
a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță, cu o durată între 50 și 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță (art. 103 alin. .p).
Pentru reeducarea minorului sunt solicitate să coopereze cu persoana căreia i s-a încredințat supravegherea și școala unde minorul invață ori unitatea unde acesta este angajat, sau, după caz, instituția la care prestează activitatea stabilită de instanță, încunoștiințate în acest scop de instanța judecătorească (art. 103 alin. .p.).
Dacă în timpul libertății supravegheate minorul se sustrage de la supraveghere, ori are purtări rele sau săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, instanța revocă libertatea supravegheată și dispune internarea minorului într-un centru de reeducare. Dacă fapta nouă este infracțiune, instanța ia măsura internării într-un centru de reeducare ori aplică o pedeapsă.
Internarea într-un centru de reeducare (art. .p.) este măsura educativă ce constă în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare — din subordinea Ministerului de Justiție — în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învățătura necesară și o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.
Internarea într-un centru de reeducare se poate lua de către instanța de judecată în cazurile în care se apreciază că celelalte măsuri educative nu ar fi fost suficiente pentru îndreptarea minorului. Măsura se poate lua pe o durată nedeterminată și poate dura până la împlinirea vârstei majoratului, iar dacă internarea este necesară pentru realizarea scopului acesteia (interesul dobândirii unei pregătiri profesionale, terminarea pregătirii șco1are etc.), instanța judecătorească poate prelungi durata internării si după împlinirea vârstei de 18 ani, cu o perioadă de cel mult 2 ani.
Pentru minorii care dau dovezi temeinice de îndreptare, se poate dispune de către instanța de judecată, după trecerea a cel puțin un an de la data internării, liberarea acestora înainte de a deveni majori.
Dacă pe timpul 1iberării, până la împlinirea vârstei de 18 ani, minorul are o purtare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea liberării. Dacă minorul, în timpul executării internării în centrul de reeducare, săvârșește din nou o infracțiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanța revocă internarea. În cazul în care nu este necesară o pedeapsă, se menține măsura internării și se revocă liberarea.
d) Internarea într-un institut medical-educativ (art. .p) este măsura educativă ce constă în internarea minorului infractor care din cauza stării sale fizice sau psihice are nevoie de un tratament medical și totodată de un regim special de reeducare. Măsura se ia pe timp nedeterminat și durează până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar dacă starea psiho-fizică a rninorului care a determinat luarea măsurii a încetat mai înainte, măsura trebuie ridicată de îndată de către instanța de judecată.
Ridicând măsura educativă a internării medical-educative, instanța poate, dacă apreciază că este necesar, să ia măsura internării într-un centru de reeducare până la majorat.
Măsurile de siguranță (art. 111-.p.)
Noțiune. Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal menite să lărgească gama de sancțiuni necesare prevenirii fenomenului infracțional.
Prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, se pun în evidență anumite împrejurări din realitatea socială, care sunt implicate în cauzalitatea acesteia și care dacă nu sunt combătute, există pericolul săvârșirii de noi fapte prevăzute de legea penală. Spre ex. : starea de nepregătire profesională a făptuitorului care a comis infracțiuni din culpă datorită acestei nepregătiri, poate constitui sursa unor noi fapte prevăzute de legea penală; ori săvârșirea unor infracțiuni a fost favorizată de prezența infractorului în anumite localități și există pericolul săvârșirii de noi infracțiuni prin prezența lui în aceste localități.
Combaterea acestor stări de pericol nu se poate realiza prin pedepse, căci astfe1 de stări își au izvorul în realități ce nu reprezintă încălcări ale legii penale, ci prin măsuri specifice preventive – măsurile de siguranță.
Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal, preventive, prevăzute de lege, care se iau de instanța de judecată împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevăzute de legea penală.
Caracterizare
Din noțiune se desprind trăsăturile caracteristice ale măsurilor de siguranță:
sunt sancțiuni de drept penal prevăzute în legea penală;
se iau împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a săvârșirii faptei, acest rol revenind pedepselor;
luarea măsurilor de siguranță este determinată de necesitatea prevenirii repetării de fapte periculoase în viitor.
Măsurile de siguranță, spre deosebire de pedepse, nu sunt consecințe ale răspunderii penale și nu depind de gravitatea faptei săvârșite, ele putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, fiindcă luarea acestor măsuri este provocată de existența stării de pericol pe care o reprezintă în special persoana făptuitorului.
Fiind menite să combată starea de pericol pusă în evidență prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală și să prevină săvârșirea de noi infracțiuni, măsurile de siguranță se iau de regu1ă pe durată nedeterminată (atâta timp cât durează starea de pericol) și indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu o pedeapsă.
Condiții generale în care se pot lua măsurile de siguranță sunt următoarele:
a) Făptuitorul să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
b) Prin săvârșirea faptei să se fi dat în vileag o stare de pericol a făptuitoru1ui care poate constitui în viitor sursa săvârșirii unor noi fapte prevăzute de legea penală;
c) Combaterea stării de pericol să nu fie posibilă doar prin aplicarea de pedepse, ci prin luarea de măsuri de siguranță.
Cadrul măsurilor de siguranță
Măsurile de siguranță sunt prevăzute în codul penal în Titlul VI, art. 111—118.
Sunt prevăzute în acest titlu dispoziții ce privesc scopul măsurilor de siguranță, conținutul fiecărei măsuri și condițiile în care se poate lua fiecare măsură de siguranță.
Potrivit dispoziților art. .p., măsuri1e de siguranță sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
e) interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupație;
d) interzicerea de a se afla în anumite localități;
expulzarea străinilor;
confiscarea specială.
După natura lor, măsurile de siguranță se pot împărți în:
— măsuri cu caracter medical (obligarea la tratament medical și internarea medicală);
— măsuri restrictive de drepturi (interzicerea unei funcții sau profesii, interzicerea de a se afla în anumite localități și expu1zarea);
— măsuri privative de bunuri (confiscarea specială).
În continuare, conținutul fiecărei măsuri de siguranță, precum și condițiile în care se pot lua sunt reglementate de dispozițiile art. 113-.p., care nu fac însă obiectul prezentei lucrări.
2) Elemente de drept procesual penal
Executarea hotărârilor penale
Procedura în cauzele cu infractori minori
a) Executarea hotărârilor penale
Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei
Instituția suspendării condiționate este un instrument important de individualizare a pedepsei și un mijloc de materializare a principiului umanismului în dreptul penal modern. Potrivit art.81 C.p., instanța, când apreciază că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia și dacă sunt întrunite condițiile legale, dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei. Pot fi suspendate pedepsele aplicate, dacă ele nu depășesc 3 ani închisoare și dacă paguba a fost integral reparată până la pronunțarea hotărârii. De asemenea, poate fi suspendată condiționat executarea pedepsei cu amenda. Suspendarea condiționată nu se aplică decât infractorilor care nu au mai fost condamnați anterior la pedepse mai mari de 6 luni închisoare, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute de art.38 C.p., care nu atrag starea de recidiva.
Instanța trebuie să indice în hotărâre motivele pentru care a suspendat condiționat pedeapsa. Omisiunea motivării nu constituie un element de netemeinicie a hotărârii pronunțate sau o încălcare esențială a legii, atât timp cât din actele dosarului rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute în art.81 C.p.
Suspendarea executării este condiționată de nesăvârșirea unei noi infracțiuni în termenul de încercare care este de 2 ani, plus cuantumul pedepsei pronunțate cu suspendare. Dacă înăuntrul termcnului de încercare condamnatul nu a săvârșit o infracțiune și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării condiționate a pedepsei, el este reabilitat de drept (art.86 C.p.). In caz contrar instanța revocă suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune. Revocarea se pronunță și dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotârâre, afară de cazul când dovedește că nu a avut putința de a îndeplini acele obligații. Dacă se descoperă că cel condamnat mai sâvârșise o infracțiune înainte de pronunțarea suspendării, aceasta se anulează în condițiile art.85 C.p.
Instanța, ținând seama de persoana condamnatului și comportamentului său după comiterea faptei, poate aprecia că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și, chiar fâră executarea pedepsei, făptuitorul nu va mai săvârși infracțiuni. În asemenea caz, ca un mod deosebit de individualizare a pedepsei este posibilă folosirea instituției suspendării executării pedepsei sub supraveghere, reglementată prin art.861 și urm. C.p.
Pentru ca cel condamnat să beneficieze de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pedeapsa aplicată nu trebuie să depășească 4 ani închisoare și infractorul să nu fi fost anterior condamnat la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an. De asemcnea, dacă infracțiunea a produs o pagubă, aceasta trebuie reparată până la pronunțarea hotărârii.
În cazul aplicării instituției, legea determină un termen de încercare variabil de 2-5 ani fixat de instanță, la care se adaugă cuantumul pedepsei închisorii pronunțate. Uneori, termenul de încercare poate fi prelungit cu încă 3 ani în condițiile art.864 alin.2 C.p.
Pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună măsurilor de supraveghere și anumitor obligații stabilite de instanța de judecată.
Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei, indiferent că este vorba de o suspendare condiționată (art.81 C.p.) sau o suspendare sub supraveghere (art.86 C.p.), se pronunță de judecătoria sau tribunalul care judecă ori a judecat în primă instanță infracțiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea (art.447 alin.1).
Legea prevede o ipoteză dublă, nu în sensul că ar exista două instanțe competente, ci ținând seama că judecătoria sau tribunalul care judecă infracțiunea ce atrage revocarea ar putea să cunoască sau nu împrejurarea existenței suspendării și deci să disună revocarea fie în momentul noii judecăți, fie ulterior, pe cale separată.
Sesizarea instanței în vederea revocării sau anulării suspendării se poate face din oficiu sau de către procuror.
Când revocarea suspendării condiționate sau a executării pedepsei sub supraveghere este bazată pe nerespectarea, până la expirarea termenului de încercare, de către condamnat a obligațiilor civile decurgând din hotârâri, competența revine judecătoriei sau tribunalului care a pronunțat în primă instanță suspendarea. Instanța nu se sesizează în acest caz din oficiu, ci numai de către procuror sau partea interesată (art.447 alin.2).
Liberarea condiționată
Este o instituție reglementată în art.59-.p., care permite liberarea condiționată a condamnatului înainte de executarea pedepsei. Dacă în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârșit o nouă infracțiune, pedeapsa se consideră în întregime executată. În caz contrar, ținându-se seama de gravitatea noii infracțiuni comise se poate menține sau revoca libertatea condiționată. Art.61 alin.2 C.p., prevede și unele situații de revocare obligatorie (noua infracțiune este îndreptată contra statului, contra proprietății publice, este un omor etc.). Revocarea are drept consecință contopirea pedepsei stabilite pentru noua infracțiune cu restul de pedeapsă neexecutat, putându-se aplica un spor până la 5 ani, fără a se depăși totalul pedepselor contopite.
Pentru ca cel condamnat să beneficieze de liberare condiționată, trebuie să fie stăruitor în muncă și disciplină la locul de deținere, să dea dovadă temeinică de îndreptare și să fi executat o anumită câtime din pedeapsă . Această fracțiune este variabilă în funcție de mărimea pedepsei (sub sau peste 10 ani inchisoare) și în funcție de natura infracțiunilor (de exemplu, pentru infracțiuni contra statului, contra proprietății publice, omor etc. fracțiunea de pedeapsă executată trebuie să fie mai mare).
Legea creează pentru condamnați beneficiul de a considera ca executată o perioadă mai mare de timp decât cea petrecută în locul de deținere, ținând seama de un mod de calcul în care factorul principal îl constituie realizarea și depășirea normei de muncă stabilite, cu condiția îndeplinirii și a anumitor cote efectiv executate din pedeapsă (art.59 alin.2 și 60 alin.2 C.p.).
În vederea liberării condiționate, la fiecare loc de deținere funcționează o comisie alcătuită dintr-un președinte și 4 membri. Președinte al comisiei este procurorul delegat din partea parchetului de pe lângă tribunalul în a cărui rază teritorială se af1ă penitenciarul. Comandantul penitenciarului este membru de drept al comisiei și el desemnează din rândul subordonaților săi și pe ceilalți membrii care ocupă funcții prevăzute în regulament. Secretarul comisiei este șeful evidenței condamnaților.
Comisia examinează situația fiecărui condamnat pentru a vedea dacă sunt întrunite condițiile de liberare condiționată și întocmește un proces-verbal. În acest act se consemnează modul de comportare al condamnatului în penitenciar și la locul de muncă, datele cu privire la munca prestată și, dacă este cazul, propunerea pentru liberarea condiționată. Procesul-verbal prin care se propune liberarea condiționată se înaintează judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul de deținere.
Când comisia constată că cel condamnat nu întrunește condițiile pentru a fi liberat, fixează un termen, nu mai mare de un an, în care va reexamina situația. Totodată, pune în vedere condamnatului că se poate adresa direct instanței. Dacă cel condamnat se adresează direct instanței, odată cu cererea se trimite și procesul verbal al comisiei.
Cererea introdusă de condamnat nu are natura juridică a unei căi de atac îndreptate împotriva procesului verbal încheiat de comisie, ci constituie o procedură jurisdicțională de rezolvare a unei plângeri împotriva unui act de executare.
Instanța sesizată prin propunerea comisiei sau cererea condamnatului procedează potrivit art.450 C.pr.pen., dispunând liberarea condiționată sau respingerea acesteia.
Liberarea condiționată se dispune de câtre judecătoria în a cărei rază teritorială se află locuI de deținere, iar în cazul prevăzut în art.62 alin.3 C.p., (condamnatul devine inapt serviciului militar), de către tribunaiul militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară.
Existența antecedentelor penale nu reprezintă o cauză de respingere a cererii de liberare condiționată. In acest caz, instanța are obligația să examineze mai riguros situația condamnatului, care trebuie să dea dovadă de stăruință în muncă și o comportare bună deosebită.
Când instanța constată neîndeplinirea condițiilor pentru acordarea liberării, prin hotârârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an. Termenul de reînnoire nu trebuie să fie foarte aproape de momentul epuizării executării integrale a pedepsei pentru că practic condamnatul nu mai beneficiază de liberarea condiționată.
Hotărârea instanței poate fi atacată cu apel și recurs, fiecare în termen de 3 zile. Dacă respingându-se liberarea, instanța nu fixează un termen pentru reînnoirea cererii sau propunerii, recursul trebuie admis, instanța de recurs fixând totodată termenul pentru reînnoirea procedurii. Recursul declarat de procuror este suspensiv de executare.
Revocarea liberării condiționate are loc în cazul în care condamnatul săvârșește o nouă infracțiune în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei.
Revocarea se dispune de instanța care judecă noua infracțiune. Când această instanță nu se pronunță asupra revocării liberării codiționate, rezolvarea chestiunii intră în competența instanțelor care au dispus liberarea. Instanța care revocă liberarea condiționată pentru a contopi pedepsele conform art.61 C.p., determină partea de pedeapsă care a mai rămas de executat și nu se limitează numai la dispoziția de executare a restului de pedeapsă. Instanța în fața căreia hotărârea de revocare a rămas definitivă este obligată să comunice locului de deținere copia de pe dispozitivul hotărârii. Obligația revine, după caz, atât instanței care a revocat liberarea, judecând noua infracțiune comisă, cât și instanței de la locul de deținere, care dispune revocarea în condițiile art.450 alin.3 C.pr.pen.
Măsura contopirii restului de pedeapsă rămas neexecutat cu pedeapsa pronunțată pentru infracțiunea comisă după liberare are loc numai când se revocă liberarea condiționată, nu și atunci când ea se menține. ln cazul contopirii pedepselor, nu se poate ajunge la o pedeapsă rezultantă care să depășească totalul pedepselor contopite, chiar dacă se adaugă un spor (putând merge până la 5 ani), întrucât se încalcă dispozițiile art.34 alin.ultim.C.p.
Amânarea și întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață
Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață
Anumite împrejurări pot determina ca cel condamnat la privațiune de libertate să aibă dreptul a cere amânarea executării pedepsei. Posibilitatea pe care legea a acordat-o instanțelor de a amâna executarea pedepsei reflectă umanisrnul dreptului nostru, majoritatea situațiilor avute în vedere demonstrând grija legii față de om, chiar în condițiile în care acesta este condamnat.
Amânarea executării pedepsei cu închisoarea nu reprezintă o înlăturare a acesteia, ci numai amânarea termenului de la care pedeapsa urmează a începe. În consecință, amânarea nu poate fi dispusă decât în acele cazuri în care executarea efectivă a pedepsei nu a început. Când condamnatul este arestat în vederea executării în cursul soluționării cererii de amânare, solicitarea se transformă în cererea de întrerupere a executării pedepsei și competența se transferă de la instanța de executare la instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se af1ă locul de deținere. Nu este posibilă amânarea altor sancțiuni dispuse de instanță, în afara pedepsei cu închisoarea sau a detențiunii pe viață. Amânarea și întreruperea executării pedepsei constituie temeiuri de suspendare a prescripției executării pedepsei. Prescripția își reia cursul din momentul încetării cauzei de suspendare.
Art.453 prevede următoarele trei cazuri în care executarea pedepsei lor privative de libertate pot fi amânate:
a) Când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa. Expertiza medico-legală este necesară pentru a se stabili dacă o boală invocată poate fi tratată sau nu în rețeaua sanitară a locurilor de deținere. Amânarea executării pedepsei se acordă până cănd condamnatul se va găsi în situația de a putea executa pedeapsa.
Dacă cel condamnat solicită în perioada de amânare prelungirea măsurii și instanța o admite înainte ca amânarea acordată inițial să fi expirat, durata prelungirii aprobate trebuie calculată de la data când amânarea dispusă anterior urmează să expire, și nu de la data pronunțării prin care s-a încuviințat prelungirea.
b) Când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an.
În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. Dacă amânarea s-a cerut în vederea îngrijirii de către mamă a copilului mai mic de un an, amânarea se acordă până ce copilul împlinește vârsta de un an.
c) Când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecințe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. In acest caz, executarea poate fi amânată doar o singură dată și pentru o perioadă de timp de cel puțin trei luni. Este inadmisibilă repetarea cererii pe acest considerent, chiar dacă prima amânare nu s-a dat până la epuizarea limitei maxime de 3 luni stabilite de lege.
Amânarea executării pedepsei se aplică potrivit art.453 alin.3 și în cazul celui condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă. Oricare dintre cele trei ipoteze prevăzute în art.453 alin.1 lit.a-c pot determina o amânare a executării pedepsei la locul de muncă.
Instanța competentă a se pronunța asupra acordării amânării executării pedepsei este instanța de executare. În lipsa unei prevederi legale exprese, practica judiciară a statuat că în caz de amânare completul se compune în același fel ca la judecarea cauzei în primă instanță.
Instanța competentă este sesizată prin cerere. Pentru oricare motiv din cele prevăzute în art.453, pot face cerere de amânare a executării pedepsei închisorii procurorul și condamnatul.
Cererea de amânare poate fi introdusă în numele condamnatului și de către reprezentantul său legal, de către apărător sau soțul condamnatului. Când se invocă drept temei de amânare împrejurarea că executarea de îndată a pedepsei închisorii ar avea consecințe grave pentru unitatea la care lucrează condamnatul, cererea de amânare poate fî introdusă la instanță și de conducerea acelei unități. În caz de respingere a cererii de amânare introdusă de conducerea unității pe baza art. 453 alin.1 lit.c, poate folosi căile de atac ordinare și condamnatul angajat pentru care s-a făcut cererea.
Instanța de executare ține evidența amânărilor acordate și la expirarea termenului ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire (art. 454 alin.2).
Deși art.453 nu arată data de la care amânarea executării pedepsei urmează să producă efecte, este evident că aceasta nu poate fi decât data admiterii cererii.
Impotriva hotărârii prin care s-a soluționat o cerere de amânare a executării pedepsei se poate declara apel și apoi recurs.
Intreruperea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață
Spre deosebire de amânare care se acordă înainte de începerea executării pedepsei, întreruperea intervine în cursul executării. Cazurile pentru care se poate dispune întreruperea executării pedepselor privative de libertate sunt aceleași pe care art. 453 le prevede pentru amânare. Dc asemenea, aceleași sunt persoanele îndreptățite a introduce cererea de întrerupere. Instituția întreruperii executării nu trebuie confundată cu “suspendarea executării” în cazul căilor de atac extraordinar .
Deși legea prevede că întreruperea se dispune până când condamnatul se va găsi în situația de a executa pedeapsa, aceasta nu poate fi interpretată în sensul că s-ar decide fără a se stabili o durată exactă a măsurii. A admite contrariul înseamnă a înlătura definitiv sancțiunea; de aceea, după trecerea unei perioade trebuie verificat dacă motivul de întrerupere mai subzistă și dacă cel condamnat se află în situația de a relua executarea pedepsei. Stabilind o dată de control, instanța poate întrerupe pedeapsa, dacă este cazul până la o altă dată de control.
Împrejurările pe care se întemeiază cererea de întrerupere nu pot fi determinate de cei interesați. Astfel, condamnatul nu va beneficia de întreruperea executării în cazul unei stări de boală pe care singur și-a provocat-o în scopul introducerii cererii.
În cazul întreruperii întemeiate pe art.453 lit. a, starea de boală trebuie constatată pe bază de expertiză medico-legală. Este nelegală soluționarea cererii pe temeiul exclusiv al referatului medicului din penitenciar, fără stabilirea stării de sănătate de către un raport de expertiză medico-legală . Expertiza trebuie să precizeze că boala îl pune pe condamnat în imposibilitate de a executa pedeapsa, fiind irelevant faptul că intervenția chirurgicală nu poate fi efectuată decât în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății. Instanța competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanța de executare sau instanța corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află locul de deținere. Pentru determinarea competenței de soluționare a unei cereri de întrerupere trebuie avut în vedere locul de deținere în care se găsește petiționarul condamnat în momentul introducerii cererii, și nu locul de deținere (sau succesiv chiar mai multe asemenea locuri), unde ulterior a fost eventual transferat.
Dacă o persoană condamnată de o instanță militară cere întreruperea executării pedepsei, competența de a soluționa cererea revine tribunalului militar teritorial ca instanță de executare, ori judecătoriei, respectiv tribunalului în raza cărora se află locul de deținere ca instanțe corespunzătoare în grad celor de executare. Instanța competentă să soluționeze întreruperea executării pedepsei este competentă să dispună și asupra prelungirii acesteia.
Instanța care a acordat întreruperea comunică măsura locului de deținere sau, după caz, unității unde condamnatul execută pedeapsa și poliției. Întreruperea se comunică de asemenea instanței de executare, când amânarea a fost dispusă de instanța corespunzătoare de la locul de deținere sau de la locul unde se află unitatea în care se prestează munca (art.457).
Evidența întreruperilor acordate este ținută de instanța de executare, administrația locului de deținere și unitatea unde condamnatul execută pedeapsa.
La expirarea termenului de întrerupere condamnatul trebuie să se prezinte singur la locul de executare. Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel condamnat nu se prezintă la locul de detenție, administrația acestuia trimite de îndată, în vederea executării, o copie de pe mandatul de executare organului poliției, menționând și cât a mai rămas de executat din durata pedepsei.
Administrația locului de deținere unitatea trebuie să comunice instanței de executare și data la care a reînceput executarea pedepsei. Imprejurarea reînceperii executării trebuie exact cunoscută pentru ținerea corectă a evidențelor și pentru a da curs astfel dispoziției care arată că timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socotește în executarea pedepsei.
b) Procedura în cauzele cu infractori minori
În dreptul penal, infractorii minori se bucură de un tratament juridic diferențiat în raport de ceilalți infractori. Starea de minoritate atrage necesitatea unei reglementări deosebite și pe plan procesual penal, procedura specială instituită de lege ținând seama de toate particularitățile urmăririi sau judecării învinuiților sau inculpaților minori . Este de reținut, că dispozițiile speciale din cadrul acestei proceduri speciale se aplică numai în cauzele în care minorul este învinuit sau inculpat. Participarea minorilor în cauză în altă calitate nu atrage incidența procedurii speciale prevăzute de Codul de procedură penală.
Urmărirea penală a infractorilor minori
Această fază a procesului penal se desfășoară potrivit regulilor de competență și procedură obișnuite, fiind valabile dispozițiile comune aplicabile în orice urmărire penală. Pe lângă acestea, organul de urmărire respectă și următoarele norme derogatorii:
a) Potrivit art. 481 alin.l C.pr.p., organul de urmărire penală efectuează, când consideră necesar, ascultarea sau confruntarea învinuitului sau inculpatului în prezența delegatului autorității tutelare și a părinților, ori, în lipsa acestora, a tutorelui, curatorului sau persoanei în îngrijirea căreia se află minorul. Dispoziția este facultativă, asupra aplicării ei hotărând organul de urmărire penală. În aprecierea sa, organul de urmărire penală ține seama de mai mulți factori, dintre care se remarca îndeosebi necesitatea menținerii secretului urmăririi penale, precum și utilitatea ca uneori ascultarea să se facă într-o ambianță în care minorul să se simtă ocrotit, sporindu-se astfel posibilitatea obținerii unor declarații sincere din partea acestuia. Prezența persoanelor arătate în art.481 este de natură să influențeze în bine atitudinea minorului în darea declarației, înlăturând dificultățile de care s-ar lovi organul de urmărire penală, fie din cauza timidității și lipsei de experiență a minorului, fie uneori din cauza spiritului de indisciplină și curaj rău înțeles al unor minori dominați de influențe nefaste.
Dacă organul de urmărire consideră necesară ascultarea inculpatului minorului în prezența persoanelor amintite, dispune citarea lor. Neprezentarea persoanelor chemate să asiste la ascultări sau confruntări nu împiedică îndeplinirea acestor activități.
Omisiunea citării persoanelor prevăzute de art. 491 alin.1 de către organele de urmărire penală nu atrage nulitatea ascultării inculpatului minor, chiar dacă instanța consideră că prezența celor invitați de lege ar fi fost necesară. Omisiunea poate fi acoperită de prima instanță prin îndeplinirea procedurii de citare a acestor persoane.
b) Organul de urmărire are obligația să dispună efectuarea în timpul urmăririi penale a unei anchete sociale cu privire la infractorul minor. Ancheta socială se efectuează de către persoane desemnate de către autoritatea tutelară de pe lângă primăria în a cărei rază teritorială domiciliază minorul.
Ancheta socială constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obișnuit, la starea fizică și mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condițiile în care a fost crescut și în care a trăit, la modul în care părinții, tutorele sau persoanele în îngrijirea cărora se află minorul își îndeplinesc îndatoririle față de acesta și, în general, cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unor măsuri față de minor (art.482 alin.2). Ancheta socială este o instituție procedurală de o deosebită importanță pentru cunoașterea cât mai exactă a persoanei infractorului minor, în vederea aplicării, pe această bază, a tratamentului juridic penal cel mai potrivit.
Dispunerea și efectuarea anchetei sociale în cadrul urmăririi penale este obligatorie în toate cazurile, neîndeplinirea dispozițiilor referitoare la aceasta fiind prevăzută cu sancțiunea nulității absolute înscrise în art.197 alin.2 C.pr.pen. Sancțiunea se aplică numai pentru neefectuarea anchetei sociale, nu și pentru realizarea în condiții necorespunzătoare, motiv pentru care întregirea ei se poate face și de către instanța de judecată.
Obligativitatea anchetei sociale se impune, chiar când inculpatul a devenit major până la sesizarea instanței.
c) Alte particularități procedurale sunt legate de prezentarea materialului de urmărire penală. În conformitate cu art. 481 alin.2, citarea autorității tutelare, a părinților, respectiv tutore, curator sau persoană în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul devine obligatorie la prezentarea materialului de urmărire penală. Neprezentarea celor citați nu împiedică însă nici în accst caz efectuarea prezentării materialelor de urmărire penală.
Așa cum a precizat practica judiciară, problema principală care se pune în acest caz este îndeplinirea obligatorie a instituției prezentării materialului de urmărire penală către inculpatul minor, în prezența obligatorie a apărătorului. În acest caz, nu1itatea absolută nu va interveni ca o consecință nemijlocită a neprezentării materialelor de urmărire, în art.197 alin.2 o asemenea ipoteză nefiind înscrisă. Va opera însă norma care prevede, că asistența juridică a minorului este obligatorie în cursul urmăririi penale și mai ales în momentul prezentării materialelor de urmărire penală și deci nesocotirea acestei dispoziții, întrucât se evocă expres în art.197 a1in.2, are ca urmare nulitatea absolută.
Judecarea infractorilor minori
În stabilirea competenței și regimului procesual aplicabil în cauzele cu minori urmează a se avea în vedere exclusiv vârsta inculpatului, implicațiile de ordin civil care atrag modificări în capacitatea unei persoane nefiind relevante. Împrejurarea căsătoriei minorului sub 18 ani, care dobândește capacitate civilă de exercițiu deplină, fiind asimilat cu majorul, este irelevantă din punct de vedere penal, atât sub aspectele materiale, cât și cele procesuale.
Deși sub aspect organizatoric în România nu funcționează instanțe specializate pentru judecarea cauzelor cu minori, există totuși o particularitate care ține de componența completului de judecată. Legea pornește de la concepția potrivit căreia judecătorii care intră în complet să fie persoane având posibilitatea de a aprecia starea morală și dezvoltarea minorului și de a alege dintre măsurile prevăzute de lege pe cele mai potrivite pentru inculpatul minor.
În consecință, potrivit dispozițiilor art. 483 al.1, cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competență obișnuită, de judecători desemnați de ministrul justiției. Dacă în complet a intrat un judecător care nu a fost desemnat de ministrul justiției, hotărârea pronunțată este nulă absolut, nerespectarea dispozițiilor privitoare la compunerea instanței fiind sancționată expres de art.197 alin.2.
Întrucât procesul penal are o anumită durată în timp, este posibil ca infractorul minor să împlinească vârsta de 18 ani în cursul desfășurării procesului. În consecință, trebuie să se știe dacă în asemenea condiții procedura specială se mai menține, ori se trece în procedura de drept comun. Art.483 alin.3 fixează în această privință un punct de demarcație situat la nivelul începerii fazei de judecată, arătând că inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii obișnuite, dacă la data sesizării instanței împlinise vârsta de 18 ani. Dimpotrivă, dacă minorul împlinește această vârstă ulterior, rămâne competentă aceeași instanță, completul nu se schimbă, iar judecata se face cu aplicarea dispozițiilor procedurale speciale (art.483 alin.2). Respectarea obligației ca în cauză să se efectueze ancheta socială se menține, chiar dacă judecata are loc după ce inculpatul a devenit major.
Potrivit art.484 alin.1, judecarea minorului se face numai în prezența acestuia, cu excepția sustragerii lui de la judecată. Împrejurarea că minorul a fost legal citat și chiar apărat în instanță de un apărător din oficiu, nu înlătură nelegalitatea judecății în lipsă a inculpatului, fără a se stabili în prealabil că acesta se sustrage de la judecată.
Dacă inculpatul minor nu se sustrage de la judecată, el trebuie să fie prezent în instanță.
Sustragerea nu poate fi dedusă din simpla absență a minorului la judecată, împrejurarea urmând a fi stabilită cu certitudine de către organul judiciar.
Apărarea minorului la judecată este obligatorie, dispoziția încetând numai dacă inculpatul a devenjt major la data sesizării instanței.
Alături de părți, instanța este obligată să citeze autoritatea tutelară, părinții și, dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.
Omisiunea respectării acestei obligații poate constitui motiv de casare a hotărârii date. În plus, instanța poate cita și alte persoane a căror prezență o consideră necesară (art. .pr.p).
Oricare din persoanele citate au dreptul și îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri, să prezinte propuneri în privința măsurilor ce urmează a fi luate. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei. In schimb, judecata nu poate avea loc în lipsa procurorului, a cărui prezență este obligatorie. Hotărârea dată în cauză fără participarea procurorului la ședința de judecată este nulă.
Judecata în cauzele cu minori nu este publică și se desfășoară separat de celelalte ședințe (art.485). Pot participa la judecată toate persoanele citate, apărătorii părților, precum și alte persoane cărora instanța le-a dat încuviințarea.
Nerespectarea dispozițiilor referitoare la publicitatea ședinței de judecată prevăzute de art.290 c.pr.pen. atrage nulitatea absolută. În practică s-a precizat că normele înscrise în art.197 alin.2 sunt aplicabile numai în cazul încălcării regulii publicității și nu a situațiilor de excepție ale nepublicității, printre care se înscrie și cazul reglementat în art.485 c.pr.pen. Nerespectarea dispozițiilor privitoare la nepublicitatea judecării minorilor atrage nulitatea hotărârii numai dacă prin aceasta s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel.
Dacă instanța apreciază că cercetarea judecătorească și dezbaterile ar putea avea o influență negativă asupra minorului, are dreptul, după ascultarea acestuia, să-1 îndepărteze din sala de ședințe. Această măsură specială este aplicabilă numai dacă inculpatul nu a împlinit 16 ani.
În cazul în care s-a luat față de minor măsura educativă a mustrării, aceasta se execută de îndată, în ședința în care s-a pronunțat hotărârea. În situația în care, din orice împrejurări, măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronunțare, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului, citându-se totodată părinții, ori, dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul (art. .pr.p).
Când instanța a luat față de minor măsura libertății supravegheate, această măsură se pune în executare chiar în ședința în care este pronunțată, dacă minorul și persoana sau reprezentantul instituției sau unității speciale căreia i s-a încredințat supravegherea sunt de față. Când punerea în executare nu se poate face în aceeași ședință, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului și chemarea persoanelor sus menționate (art.488 C.pr.p).
În cazul în care s-a luat față de minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, instanța poate dispune, prin aceeași hotărâre, punerea în executare de îndată a măsurii luate. Punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliție de la locul unde se află minorul, care ia măsuri pentru internarea minorului.Copia de pe hotărâre se predă centrului de reeducare în care minorul este internat, centrul de reeducare comunicând instanței efectuarea internării.
Dispozițiile speciale referitoare la judecarea minorilor în primă instanță, prevăzute în art.483-489 se aplică în mod corespunzător și la judecata în instanța de apel și de recurs. Pentru aceasta este necesar ca inculpatul să nu fi devenit major înainte de sesizarea instanței de apel sau de recurs.
Bibliografie:
Ordonanța Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în M.Of. nr. 423 din 1 septembrie 2000.
Hotărârea Guvernului nr. 1239/2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în M.Of. nr. 651 din 13 decembrie 2000.
Codul penal al României ( 1997 ). Ediție oficială. Ed. Lumina Lex.
Codul de procedură penală al României ( 1997 ). Ediție oficială. Ed. Lumina Lex.
Mitrache, C. ( 1999 ) Drept penal român. Partea generală. Ediția a treia revizuită și adăugită. Casa de editură și presă Șansa.
Bulai, C. (1992) Drept penal roman, p.gen., vol.II
Neagu, I. ( 1997 ). Tratat de procedură penală. Ed. PRO.
Capitolul 6
ELEMENTE DE CRIMINOLOGIE
Cristian Lazăr
Scurt istoric și clarificări conceptuale
Definirea criminologiei în termeni cât mai simpli ne întoarce inevitabil spre o înțelegere strict etimologică: știința care se ocupă cu studiul fenomenului crimei. La aceasta trebuie să adăugăm fără îndoială dimensiunea profilactică- identificarea acelor pârghii care să determine diminuarea acestui fenomen.
S-a spus, mai mult sau mai puțin în glumă, că numărul definițiilor egalează pe cel al criminologilor (M, Stănoiu, 1998). În încercarea de căuta cele mai relevante criterii de definire criminologia a fost văzută în mai multe ipostaze: știința despre criminal (Lombroso, Ferri), știința despre crimă (Durkheim, Sellin), știința despre fenomenul criminalității, știința despre dinamica actului criminal(Becker, Cohen), știința despre reacția socială.
Ne-am oprit la definiția criminologului român Rodica Mihaela Stănoiu: “Știința care studiază factorii și dinamica actului criminal, precum și reacția socială față de acesta, în scopul prevenirii criminalității, umanizării sistemului de represiune și reintegrării sociale a infractorilor”
Emergența acestei discipline poate fi urmărită pe parcursul unor etape distincte:
Într-o primă perioadă avem de a face cu o reprezentare tradițională a criminalității în care ordinea, regulile sociale și încălcarea lor sunt intrinsec aspecte ale organizării sociale, ale contradicțiilor umane.
Crima (infracțiunea) este explicată de biserică printr-o dimensiune strict spirituală, printr-o tentație apriorică pe care unii nu pot să o învingă. Dacă încercăm să ne apropriem de cei care o comit vom constata că singurul criteriu de “selecție” este voia lui Dumnezeu-providența.
Primul demers care duce efectiv la apariția criminologiei moderne este legat de un curent cunoscut sub numele de proiectul guvernamental, apărut în sec al-XVII-lea când sunt realizate o serie de studii empirice care demonstrează posibilitatea administrării echitabile a justiției prin identificarea patternurilor criminalității.
Este momentul în care încep să apară instituții precum poliția, magistratura, închisoarea, în formele lor moderne, în care criminologia are o perspectivă materialistă, seculerizantă axată pe importanța explicației și a experienței. Criminologia devine obiect central al utilității sociale într-un climat în care sporește interesul pentru psihologia infractorului, natura și cauzele infracțiunii, modul în care statul poate reglementa conduita individuală.
Reprezentanții de seamă ai acestei perioade sunt Radzinowicz și mai ales Becaria cu a lui Crimă și pedeapsă.
Al doilea demers care duce la nașterea criminologiei moderne este cel legat de așa numitul proiect lombrosian . Bazat pe preocuparea pentru etiologia comportamentului criminal, propune diferențierea criminalilor de non-criminali în mod științific prin utilizarea observației, măsurării, raționamentului inductiv.
Este explicabil așadar de ce aceste începuturi sunt cunoscute mai degrabă ca ținând de evoluția pozitivismului decât de ceea ce în dezvoltarea oricărei științe este cunoscut ca perioada clasică.
Începând cu anii ’50, cele două demersuri sunt combinate, completate născând curentele criminologice clasice ce vor fi analizate într-un capitol ulterior.
Referindu-ne la criminologia modernă constatăm că este o compoziție eclectică, multidisciplinară-juridică, sociologică, politică, socială motiv pentru care uneori este numită disciplină rendez-vous (David Downes). De asemenea nu putem face abstracție de regulile oricărei discipline academice care presupun un set de cunoștințe sistematizate, proceduri și tehnici de investigare.
În forma ei modernă, criminologia este orientată spre domenii extrem de diversificate:
-științifice
-în domeniul instituțional
-în domeniul teoretic
-în cel administrativ
Obiectul criminologiei
De la bun început trebuie precizat că există o multitudine de opinii, nu de puține ori divergente, cu privire la obiectul criminologiei. Thorsten Sellin afirmă despre această știință că este un fel de “regină fără regat”.
Antropologia vede în obiectul criminologiei studiul infractorului (biologic, psihologic etc), sociologia și psihologia socială se opresc asupra faptei antisociale incluzând fenomenul infracțional în formele mai largi de devianță socială și confundând astfel criminologia cu sociologia devianței.
Fiind două perspective care păcătuiesc prin monocauzalitate s-a simțit nevoia unei analize mai profunde, multifactoriale; apar astfel abordări care îmbină penologia, prevenirea și tratamentul (Mannheim), altele care cuprind crima, criminalul și criminalitatea (Pinatel) sau criminologia critică focalizată pe cauzele sociale ale crimei, pe reacția socială în fața crimei.
Sintetizând, trebuie să vedem în obiectul criminologiei criminalitatea ca fenomen social, infracțiunea, infractorul, victima și reacția socială împotriva criminalității.
Criminalitatea ca fenomen social este de fapt un sistem cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente:
– criminalitate reală (cifra neagră a criminalității) care se referă la totalitatea faptelor antisociale incriminate de legea penală, comise într-o perioadă de timp într-un anumit spațiu;
– criminalitatea aparentă (criminalitatea cercetată)–totalitatea infracțiunilor raportate poliției/descoperite
– criminalitatea legală (incriminată)- totalitatea infracțiunilor care au făcut obiectul unei hotărâri judecătorești
Infracțiunea – manifestarea particulară a fenomenului infracțional, având identitate, particularități și funcții proprii.
Infractorul – într-un sens strict juridic este persoana care cu vinovăție săvârșește o faptă sancționată de legea penală.
Victima – persoana asupra căreia este îndreptată infracțiunea sau care suportă direct sau indirect consecințele materiale, psihologice, sociale ale acestei fapte.
Reacția socială- se referă în principal la prevenirea criminalității, înfăptuirea justiției, reinserție.
Scopul criminologiei
Putem face distincție între un scop general și unul imediat:
Scopul general- fundamentarea unei politici penale eficiente.
Scopul imediat-stabilirea cauzelor particulare care duc la producerea unui anumit act criminal/infracțional.
Metoda
Manualul de față nu-și propune inițierea celor care-l parcurg în cercetarea criminologică și prin urmarea o să ne rezumăm la a puncta câteva aspecte legate de metodologia cercetării criminologice. Pentru cei care doresc să aprofundeze aceste noțiuni recomandăm ca fiind deosebit de sintetice și utile capitolele privind metoda în criminologie ale unor criminologi români menționați în bibliografie (V.Cioclei, M.Stănoiu, C.Păun etc.)
În primul rând trebuie subliniat faptul că există o multitudine de discipline științifice care “împrumută” criminologiei o serie de metode și tehnici fără însă ca aceste să fie preluate mecanic.
Cele mai utilizate metode de cercetare în criminologie sunt (conf.M. Stănoiu 1998):
Metoda observației- reprezintă baza tuturor celorlalte metode particulare utilizate în domeniul criminologiei. Poate fi observație empirică (cu un caracter spontan) sau observație științifică (după reguli complexe);
Metoda experimentală- reprezintă de fapt o observație provocată în condiții craete de experimentator;
Metoda clinică-cercetează cazul individual în vederea stabilirii diagnostic și a unei profilaxii;
Metoda tipologică-se referă la stabilirea unui pattern criminologic, la descrierea unor tipuri particulare de criminali;
Metoda comparativă- presupune cel puțin două două elemente încercându-se surprinderea și explicarea asemănărilor și deosebirilor dintre ele;
Metodele de predicție- analizează legitățile, trendurile statistice dând posibilitatea întocmirii unor estimări ale evoluției infracționalității
Cele mai utilizate tehnici în domeniul criminolgiei sunt:
Observația- poate fi directă (nemijlocită) sau indirectă (analiza documentelor), globală sau parțială, sistematizată (de tip calitativ) sau nesistematizată (de tip calitativ), externă sau internă (participativă) etc.
Chestionarul-diferențiat după natura informației cerute (de opinie, de atitudine, de motivație), după momentul codificării informației (pecodificate, postcodificate), după modul de recoltare a informației;
Interviul- se deosebește de chestionar prin aceea că utilizează mai degrabă întrebări deschise
Tehnica documentară- așa cum o spune și numele se bazează pe analiza documentelor și poate fi considerat o observație indirectă. Sunt avute în vedere statisticile oficiale, dosare privind cauzele penale, reacția socială percepută prin mass-media;
Tehnicile secundare- teste de eficiență, de personalitate
Utilitatea criminologiei
Diversitatea opiniilor cu privire la influența pe care criminologia o are asupra practicii penale, asupra faptului dacă există o astfel de influență, este normală într-un spațiu atât de controversat. Ceea ce este cu adevărat provocator este întrebarea pe care tot mai mulți oameni de știință și practicieni și-o pun: trebuie să existe această influență? Și dacă da trebuie să sporim rolul ei?
Bunăoară, mulți magistrați sunt de părere că criminologia nu are nici o influență și nu trebuie să aibă nici una argumentându-se că nici o cercetare nu a contribuit la îmbunătățirea sentințelor care oricum reprezintă mai mult o artă decât știință.
Michel Foucault neagă calitatea de știință a criminologiei considerând-o o pseudoștiință pentru că este mai degrabă utilă practicii penale (instanțelor) decât dezbaterilor academice. Astfel, judecătorii au nevoie de limbajul pseudoștiințific al criminologiei pentru a justifica și legitima deciziile lor, pedeapsa încetând să mai fie o justificare în sine.
Intuind că Foucault a îngustat foarte mult definiția criminologiei reducând-o la psihiatria juridică și psihologia clinică, Garland contrazice opiniile acestuia și argumentează prin legislația penală britanică; el remarcă existența unui loc aparte în această legislație în care se depășește criminologia tradițională a reabilitării în modalitățile de aplicare a sentințelor, și se îndreaptă spre tratarea infractorilor după principiul “atât cât merită”.
În momentul de față, fără a se simți atacată de critici, criminologia este dominată de scepticism și vede aceasta ca pe o virtute nu ca pe o limită. Spre exemplu demonstrează cum simple fenomene sociale sunt privite ca probleme sociale în cadrul focalizării atenției poliției asupra unor grupuri țintă.
S-a mai spus, punându-se în discuție utilitatea criminologiei, că aceasta neglijează “sursele de înțelepciune”. Downes și Rock observând dificila comunicare între criminologi și politicieni subliniind că de multe ori există opinia că criminologia nu este importantă dar este interesant să o utilizezi. Dacă vom căuta o relație directă între teoriile criminologice și deciziile politice ne va fi greu să le găsim dar la o analiză mai subtilă această relație este evidentă. Spre exemplu, dezideratul politic al suportului victimelor (în Marea Britanie) sau inițierea unui program politic focalizat pe problematica tinerilor (în SUA) care a ajuns inevitabil să utilizeze teoriile etichetării de unde și politica de ne-instituționalizare a tinerilor infractori.
Cât privește confruntarea criminologiei cu realitatea practică este interesant de urmărit cum politicul preia idei teoretice, niciodată direct dar aproape întotdeauna într-un mod amplificat. În anii ’70, James Wilson publică cartea Thinking About Crime în care face o analiză ce demistifică politica liberală în materie penală, mitul succesului în reabilitarea infractorilor, ideile lui având un puternic impact asupra politicienilor. Ceea ce a urmat a fost o creștere a ratei încarcerării, inițierea unei strategii punitive împotriva infractorilor de culoare etc. La polul opus, în Marea Britanie, promovarea teoriei etichetării la nivelul și prin guvernul laburist induce un proces de decarcerare.
Este un exemplu clasic de acum, cel al politicii penale ce a urmat guvernului Conservator, în anii ’80, în care politicul preia idei pertinente din analizele criminologice dar din păcate acestea sunt tratate secvențial: este mai ușor să spui că școala sau familia sunt de vină decât sa intervii la nivelul inegalităților sociale și economice care pun școala și familia în situația de a fi de vină.
Este adevărat că foarte rar există o relație directă între studii, cercetări și politică, între teorie și practică (exceptând poate teoria etichetării) și poate că este mai mult adevăr decât o simplă glumă atunci când se spune că din păcate pentru criminologie dar din fericire pentru democrație se întâmplă foarte rar să existe conexiuni directe cele două câmpuri. Realitatea este că procesul politic produce uneori un climat favorabil anumitor cercetări care au fost utilizate de politicieni în scopul lor.
Legătura dintre cercetare și politic nu este una mecanică ci se produce urmând pașii următori (Rock-Homme Office):
Studiile determină interesul politicienilor
Politicul este rațional formulat și aplică anumite principii în practică
Progresele politice sunt cercetate, măsurate
Are loc o nouă modificare a politicii
Frustrările apar din expectanțele nerealiste puse pe seama criminologiei, în special cele referitoare la reducerea automată a criminalității prin aplicarea, utilizarea unei teorii sau a alteia. Țara cu cei mai mulți criminologi (SUA) și în orice caz cu prestigioase școli în domeniu este țara care are una din cele mai ridicate rate ale criminalității.
O explicație posibilă este aceea că creșterea infracționalității nu este legată de criminologie sau de efectele politicii antiinfracționale ci de atitudinea de raportare a infracțiunilor și practica de înregistrare a poliției, respectiv de condițiile socio-economice. Infracțiunile sexuale au cunoscut o explozie în statistici pe măsură ce mentalitatea s-a schimbat, pe măsură ce au fost depășite reticențele raportării acestor cazuri, pe măsură ce politicul și apoi poliția au început să fie foarte atente la acest capitol; furturile de mașini au cunoscut un trend crescător odată cu creșterea masivă a numărului de automobile etc.
Criminologia tradițională
Când ne întrebăm ce știm despre infracțiune și infractori ne gândim la o sumă de factori. Braihwaite demonstrează că este posibil să listăm o serie de acești factori pe care orice teorie explicativă a infracțiunii trebuie să o conțină, factori care transgresează cultura și timpul și sunt generali valabili:
Preponderența bărbaților. Dacă vrem să prezicem cine va fi condamnat și cine nu , cea mai bună procedură este să prezicem că toți bărbații vor fi iar femeile nu.(în Marea Britanie 43% dintre bărbați și 14,7% dintre femei vor fi condamnați în cursul vieții, dintre care bărbații vor ajunge în închisoare în proporție de 86% iar femeile –4%/Farrington).
Infracțiunea este mai degrabă specifică tinerilor (3/4 din totalul condamnaților au până în 30 de ani în Marea Britanie).
Sunt necăsătoriți, locuiesc în orașe mari, schimbă des locuința, locuiesc în arii cu vulnerabilitate mare.
Au educație scăzută și prieteni infractori.
Sunt dezavantajați din punct de vedere socio-economic.
Din totalul bărbaților condamnați doar o mică parte sunt recidiviști (În Marea Britanie 7% din bărbații cu mai mult de 6 condamnări reprezintă 65% din totalul condamnaților).
Importanța vârstei la care a avut loc prima condamnare- cu cât este mai scăzută cu atât există posibilitatea mai mare a recidivei.
Există indubitabil un trend crescător al infracționalității în perioada de după Al Doilea Război Mondial.
O primă concluzie este aceea că știm destul de mult despre cine sunt infractorii dar suntem descumpăniți în fața distribuției inegale a infracționalității.
Teoriile sociologice
Literatura de specialitate cuprinde un număr copleșitor de teorii, unele, devenite clasice, au rezistat în timp, au creat adevărate școli în jurul lor și au fost îmbogățite continuu, altele atrag atenția printr-o impecabilă frumusețe arhitecturală fără să fie însă de mare ajutor practicienilor.
Spuneam mai devreme că teoriile criminologice sunt prin excelență eclectice și trebuie să specificăm ca furnizorul de idei cel mai apropiat criminologiei este sociologia. Aproape mai toate teoriile importante din sociologie regăsindu-se într-o anumită formă în criminologie dar influențe vin și dinspre alte domenii precum: drept, statistică socială, psihologie, psihiatrie etc. Un exemplu clasic de mixare cu succes a contribuției diverselor științe într-o teorie criminologică îl reprezintă demersul lui Stan Cohen și Jack Young care au valorificat interacționismul simbolic al lui Edwin Lemert și Howard Becker cu teoriile statistice ale lui Leslie Wilkins.
Astăzi, după temperarea entuziasmului pioneratului acestei relativ noi științe, este evident pentru toți specialiștii că nu există o cale regală pentru a studia sociologia crimei. Putem identifica o anumită coagularea a unor teorii în funcție de înclinația politică (liberale, conservatoare, radicale etc.), de importanța acordată genului, de presupuse baze metafizice ale lumii sociale (clasice, pozitiviste ), sau față de propria lor istorie.
Dacă ar fi să construim un cuprins clasic al unui tratat de criminologie, atunci nu ar trebui să lipsească: Teoria anomiei a lui Durkheim și Merton, teoriile controlului social, teoria alegerii raționale, teoria activităților rutiniene, teoria Școlii de , studiul relației între control și spațiu, criminologia radicală, criminologia funcționalistă, teoria etichetării, analiza subculturilor delincvente, teoriile behavioriste.
Teoria tensiunilor sociale (Strain Theory)
De sorginte durkheimiană, teoria clasică a tensiunilor sociale (uneori este numită motivațională) pleacă, în explicarea motivației comiterii infracțiunii, de la analiza scopului și mijloacelor de realizare pe care fiecare dintre noi le avem. Cu toții avem aspirații relativ asemănătoare dar abilități, oportunități diferite de a le atinge. Atâta timp cât societatea este prin natura ei injustă și inegală în distribuirea resurselor este posibil să se ajungă la un astfel de comportament.
Atât “Diviziunea socială a muncii” cât și “ Suicidul ” au fost scrise într-un moment în care Franța trecea prin profunde transformări, având sub ochi efectele schimbărilor intervenite în esența procesului de solidaritate și integrare socială. El pune în evidență faptul că în absența unei diviziuni sociale a muncii elaborate, o societate este caracterizată printr-o formă de solidaritate pe care el o numește mecanică, caracterizată printr-un mod uniform de reacționare la problemele întâlnite. Cei care deviază de la comportamentul general sunt în mod automat sancționați. Este cazul societăților preindustriale pentru că odată cu intrarea într-o nouă etapă (societatea industrială) apare un nou tip de solidaritate, organică, caracterizată prin diviziune socială a muncii, prin valorizarea meritului și efortului, a contribuției fiecăruia la bunăstarea generală.
Dincolo de ideile valoroase ale teoriei durkheimiene, realitatea este că diviziunea muncii a fost impusă de o manieră forțată de noua societate capitalistă care se năștea. Oamenii nu au fost de acord cu modul în care era distribuită răsplata rezultată în urma efortului și cu atât mai puțin în autoritatea morală a statului pe care îl vedeau lipsit de legitimitate.
Durkheim evidențiază că oamenii nu se nasc cu aspirații și ambiții. Acestea se capătă prin generalizarea opiniilor și reacțiilor celorlalți, din ritualurile sociale. Când societatea este zdruncinată de schimbări rapide sau anarhie apare un alt mod de acomodare a ambițiilor personale cu disciplina socială. Durkheim a construit această teorie, care este una dintre cele mai durabile, în jurul conceptului de anomie.
Un alt reprezentant de seamă al acestei teorii este Robert Merton. El analizează societatea americană (1938) și constată existența unei discrepanțe profunde între aspirațiile construite de visul american al egalității oportunităților și realitatea inegalităților socio-economice. De asemenea, constată că încurajarea atitudinii de achiziționare a bunurilor rare, scumpe pentru obținerea de status social produce delincvență.
Propunând o nouă accepție a conceptului de anomie , Merton surprinde o întreagă tipologie a adaptării deviante a celor care se simt nedreptăți de această discrepanță.
Conformistul-acceptă atât standardele de succes existente la un moment dat în societate cât și mijloacele considerate dezirabile de obținere a acestuia.
Inovatorul- acceptă scopurile, standardele sociale de succes dar găsește alternative ilegitime cu privire la mijloacele de dobândire a acestui status. Exemplul clasic este cel al organizațiilor de tip mafiot.
Ritualistul- neglijează scopurile dar face din mijloace scopuri și se focalizează pe îndeplinirea meticuloasă a acestora.
Evazionistul-respinge atât scopurile cât și mijloacele. Ex: comunitățile de drogați.
Teoria mertoniană este preluată în anii ’50 de Albert Cohen care identifică existența unui status al frustrării căpătat în sistemul educațional: claselor de jos le sunt impuse valorile de succes ale clasei de mijloc și în felul acesta, încă din școală, apare un blocaj la nivelul unor aspirații ce par de neatins. Lumea pe care o descrie Cohen nu mai este una a șanselor egale ci a învingătorilor și învinșilor, stabiliți încă de la începutul cursei: “condiția crucială pentru emergența noii forme de existență culturală constă în interacțiunea efectivă a unora cu ceilalți, în existența unui cod similar de ajustare a răspunsurilor de către aceiași actori.”
Urmează un carusel al cărui început se concretizează în depărtarea de un anumit grup și acceptarea lui de către altul aflat la extrema cealaltă a spectrului social: “tinerii răspund în fața declinului comunității, pierderii coeziunii de clasă și insecurității economice prin resuscitarea în forme subculturale ale idealizării și exagerării versiunii masculinității claselor de jos/muncitoare ceea ce rezolvă în mod ‘magic’ contradicțiile nerezolvate ale culturii de bază”
Teoria mizează pe caracterul non-utilitarist al majorității infracțiunilor, pe căutarea unor explicații care nu se opresc la înțelegerea dorinței de a avea anumite bunuri ce nu pot fi dobândite prin mijloace legitime ci la înțelegerea plăcerii câștigate pe termen scurt, satisfacerii unor impulsuri venite din frustrarea asumată de un destin aruncat într-o lume nedreaptă. În felul acesta trebuie să ne explicăm actele de vandalism, furia tinerilor de la meciurile de fotbal, agresivitatea gratuită.
Pentru Cohen infracțiunea este mai mult decât un răspuns individual la o anumită motivație, este un răspuns cultural.
Printre teoriile criminologice ale anilor ’60 se detașează cea a lui Cloward și Ohlin, numită teoria oportunităților diferențiale . Ideea centrală este aceea că tinerii din clasa muncitoare aleg conduite ilegitime de ajustare în funcție de sistemul de valori, de oportunitățile pe care le întâlnesc în comunitatea în care se nasc și cresc. Ceea ce-i reproșează lui Cohen este că a neglijat și alte forme de răspunsuri culturale cum ar fi cel determinat de vecinătate , că a neglijat de asemenea faptul că uneori până și oportunitățile ilegitime sunt limitate.
Vecinătatea creează diverse subculturi, pe care autorii le împart în trei categorii:
Subcultura criminală care apare acolo unde există stabilitate și unde oportunitățile ilegitime sunt disponibile. Sunt foarte prezente infracțiuni precum furtul sau tâlhăria.
Acolo unde nu există stabilitate ci o continuă mobilitate a populației se instalează subcultura conflictuală care neagă atât scopurile cât și sursele de acces la statut. Aici se întâlnesc mai multe culturi și conduite aflate în competiție spre…nicăieri.
Subculturile evazioniste sunt privite de autori ca fiind atinse de un dublu eșec: pe de o parte nu reușesc în plan social nici utilizând oportunitățile ilegitime iar, pe de altă parte, nu acceptă scopurile sociale și mijloacele legitime, ci pur și simplu abandonează…evadează.
În ultimul timp au apărut o serie de critici ale teoriilor care văd în discrepanța dintre aspirații și posibilitățile de realizare a lor, cheia etiologiei infracționalității. În Marea Britanie, Downes, studiind grupuri de tineri de la periferia Londrei, demonstrează că atât aspirațiile cât și așteptările acestora sunt foarte scăzute. Ei sunt mai degrabă fataliști și retrași decât furioși.
Dunning, explicând atitudinea huliganilor se oprește asupra sensului masculinității în concepția acestora, “hermeneutică” suficientă pentru a motiva atitudinea lor.
Se reproșează acestor teorii că nu se apropie de înțelegerea fenomenului infracționalității în rândul clasei de mijloc, că nu ne ajută să înțelegem de ce majoritatea infracțiunilor sunt episoade accidentale în viața tinerilor în condițiile în care ei continuă să trăiască în sărăcie și frustrare. De ce nu apare recidiva? De ce, dacă vorbim de frustrare și inegalitate, categoria cea mai afectată de frustrare și inegalitate-femeile – rămâne în umbra statisticilor privind infracționalitatea?
Teoriile controlului social
Fac parte ca și precedentele din așa numita clasă a teoriilor sociologice și au drept punct de plecare transferarea întrebării de la “de ce fac ei ceea ce fac?” la “de ce noi nu facem ceea fac ei?”.
Teoria atașamentului social este reprezentată prin Travis Hirschi (1969) cu o carte de refrință- Causes of Delinquency- în care se conturează ideea centrală că delincvența apare atunci când relațiile de atașament ale individului față de societate sunt slăbite sau întrerupte, ceea ce conduce la reducerea conformității. În general indivizii aleg conformitatea pentru a nu distruge relațiile lor cu familia, prietenii, prietenii, locul de muncă, școala etc.
El afirmă că unii dintre noi suntem “mai morali” decât alții în sensul în care simțim granița societății convenționale în diferite stadii. Jaloanele acestei granițe sunt, în concepția lui, în număr de patru:
Atașamentul față de alții, în particular față de părinți și profesori, prieteni, biserică etc. Atunci când există un puternic atașament există și un puternic control, respectiv când acesta este scăzut poate apărea o dezvoltare dizarmonică a personalității.
Angajamentul presupune gradul în care individul arată interes față de sistemul social și economic. Dacă individul are foarte mult de pierdut în termeni de statut, loc de muncă, atunci probabilitatea de a deveni delincvent este mică. Adulții spre exemplu sunt mai angajați decât copiii.
Implicarea se referă la investirea timpului în activități sociale dezirabile, în acte convenționale ceea ce diminuează timpul și energia pentru scopuri ilegitime.
Convingerile sau credința în validitatea regulilor, în valorile și normele convenționale reprezintă cel de-al patrulea element.
Dacă acești patru piloni sunt fragili este foarte posibil să ne simțim “liberi” să comitem infracțiuni.
Teoria circumstanțelor este reprezentată de David Matza care combină elemente ale teoriilor care au ca centru de greutate motivația cu cele bazate pe punerea controlului în centrul ecuației. El identifică structuri de gândire și comunicare specifice delincvenților, punând în evidență că între viața convențională și cea ilegală există o interacțiune repetată, amânând, evitând, flirtând una cu cealaltă. Fără a nega posibilitatea liberului arbitru sunt puși în lumină acei factori externi, conjucturali care au o semnificație importantă.
Analizând societatea americană, cosmopolită, multiculturală, pluralistă caracterizată implicit prin mai multe sisteme de valori, observă că societatea convențională încearcă să controleze exprimarea acelor valori, dacă sunt conforme cu cele ale majorității, și să le plaseze pe cele specifice unei culturi într-un anumit spațiu și timp. Sub imperiul moralității, societatea cataloghează ca fiind indezirabile o serie de valori.
Cât privește raționalizările pe care și le elaborează infractorii, autorul identifică cinci categorii de tehnici de neutralizare a responsabilității:
negarea responsabilității- conduită specifică celor care nu dispun de capacități afective
negarea pagubelor-furtul este privit ca un împrumut
negarea victimei – “și el a furat probabil de la altcineva”
condamnarea condamnatorilor-“și tu ai fi procedat la fel”
apel la o etică superioară-infracțiunea era necesară-“nu puteam să fug, trebuia să-l apăr”
În cartea sa Delinquency and Drift, Matza pune în evidență existența unui pattern al comunicării în grupurile delincvente: înșelăciunea, păcăleala, amenințarea, agresivitatea masculină, lipsa intimității. Rezultatul este că fiecare “crede” că celălalt comite infracțiunea și de fapt nimeni nu este responsabil iar elementele decizionale sunt absorbite de presiunea grupului.
Critica acestei teorii este legată de faptul că s-a demonstrat că în realitate infractorii nu au tendința de a calcula costurile și beneficiile acțiunilor lor, de faptul că ni se spune prea puțin despre mecanismul care face ca anumiți oameni să comită infracțiuni și alții nu și nu în ultimul rând nu este abordată o explicație asupra recidivei.
Teoria abținerii (Containment Theory) este reprezentată de un membru al Școlii de , Reckless care afirmă în cartea sa The Crime Problem că indivizii au o serie de cenzuri sociale care îi ajută să reziste la presiunea de a comite infracțiuni.
Din seria presiunilor sociale de a comite infracțiuni pot fi enumerate:
presiuni exterioare (sărăcie, marginalizare)
apartenența la o subcultură deviantă, influența mass-media
presiuni interne (trăsături de personalitate, complexe de inferioritate, conflicte interioare)
Obstacolele în calea acestor presiuni ar putea fi:
a.) obstacole interne (internalizarea valorilor convenționale, trăsături de personalitate)
b.) obstacole externe (o familie suportivă, situație materială bună)
Punând în balanță cele două tipuri de factori, o persoană poate deveni delincventă dacă factorii predispozanți sunt mai puternici decât obstacolele.
Teoria alegerii raționale și teoria activităților rutiniere
Teoria alegerii raționale s-a născut prin valorificarea clasicelor teorii utilitariste care ne duc , Jeremy Bentham sau Cesare Beccaria. De curând repusă în drepturi în criminologie, îl are ca reprezentant pe Ron Clarke. Fără a insista pe prezentarea ei vom menționa că ideea centrală se referă la opinia că rata criminalității răspunde la trei tipuri de factori:
În ce măsură este posibilă descurajarea potențialilor infractori printr-un control mai riguros al accesului în zonele vulnerabile/ținte, controlul facilităților asociate crimei;
Perfecționarea modalităților de supraveghere a poliției a spațiului public, extinderea supravegherii electronice, multitudinea de măsuri de protecție privată
Reducerea posibilităților de “răsplată” a infractorilor: utilizarea masivă a cărților de credit, iluminat public, supravegherea reciprocă a proprietăților etc
Oarecum apropiata teoriei alegerii raționale, teoria activităților rutiniere mizează pe faptul că un fenomen patologic precum crima (infracțiunea), trebuie explicat prin condiții patologice precum alienarea, sărăcia, disfuncții familiale etc.
Există o serie de condiții care duc la creșterea infracționalității, condiții care își găsesc explicația tocmai în schimbarea modului nostru zilnic de viață, în schimbările tehnologice uimitoare care s-au produs în ultimul timp:
există la tot pasul tentația unor obiecte de folosință uzuală, miniaturale aproape dar cu mare valoare financiară (ceasuri, aparatură electronică, numeroase magazine de bijuterii, industria magazinelor de artă etc);
furtul mașinilor sau din mașini a cunoscut o explozie tocmai în perioada în care numărul automobilelor a început să crească vertiginos, odată cu punerea la punct a industriei asigurărilor care a scăzut vigilența proprietarilor;
schimbarea modului de viață tradițional al familiilor, implicarea femeii în viața socială și profesională, a făcut ca un număr tot mai mare de locuințe să rămână fără “stăpân” pe timpul unei bune perioade a zilei, adică noi ținte vulnerabile, tentante;
Timpul liber al adolescenților neimplicați în activități dezirabile, lipsa de supraveghere din partea părinților a permis crearea unei culturi a tinerilor care uneori este asociată comportamentului delincvent;
Creșterea infracțiunilor mai are și o importantă latură subiectivă deoarece trebuie să fim precauți în compararea statisticilor pe perioade îndelungate de timp: cât din creșterea infracționalității raportate se datorează de fapt schimbării mentalității populației în legătură cu practica reclamării infracțiunilor, cât se datorează ușurinței tehnice de a contacta poliția prin telefon etc?
Teoriile culturale ale devianței
În principal se referă la acele teorii care analizează comportamentul deviant din perspectiva raportării indivizilor la cultura din care provin. Înțelesurile și motivele acțiunii nu sunt stabilite și consolidate de fiecare în solitudine ci sunt construite în hățișul de relaționări impuse de viața socială.
Probabil că s-a remarcat în subsidiar, descriind teoriile lui Cohen, Matza sau Hirschi, că diferențierea între tipuri de explicații este un demers pur teoretic care are rolul să ne descurce în hățișul de paradigme pe care-l întâlnim de fiecare dată când ne apropiem de acest domeniu. În realitate toate aceste teorii pot fi foarte bine apropiate, spre exemplu, de ceea ce numim teoriile culturale ale devianței.
Cu toții cei amintiți folosesc conceptul de subculturi delincvente și este aproape un truism să spunem că ceea ce este comportament infracțional pentru membrii unei anumite culturi poate fi valorizat în cadrul unei subculturi.
Când vom analiza teoria etichetării vom descoperii din nou cât de relativă este granița acestor clasificări. Deși de obicei i se conferă un înțeles peiorativ, este de multe ori vorba mai degrabă despre dependență, despre autonomie simbolică decât despre conflict
Procesul prin care apar conflictele culturale este descris de Thorsten Sellin și Walter Miller. Ei pun în evidență faptul că normele culturii dominante la un moment dat în societate devin în mod automat norme juridice iar normele altor culturi sunt oarecum marginalizate. Această excludere determină uneori un protest față de cultura dominantă prin refugierea în propriul spațiu guvernat de norme și valori aparte și nu de puține ori rezultatul este acela al apariției subculturilor delincvente.
Teoria asociațiilor diferențiate- pornind de la ipoteza de lucru că personalitatea individului depinde de cultura din care provine, Edwin Shutherland afirmă, în esență, că riscul ca indivizii să devină infractori este amplificat în cazul în care au mai multe contacte cu cei care sunt infractori decât cu cei care nu sunt. Este o continuare a teoriei imitației a lui Tarde bazată pe învățarea comportamentului delincvent iar procesul prin care se produce asocierea cu indivizi care apreciază favorabil comportamentul infracțional și izolarea de ceilalți este explicat prin existența unui context social cunoscut sub numele de dezorganizare socială.
Teoria lui Shuterland poate fi sintetizată în următoarele puncte:
a.) Contextul învățării comportamentului infracțional este grupul
b.) Comportamentul delincvent învățat include tehnici de comitere a infracțiunii dar și atitudini și raționalizări ale actelor sociale
O persoană devine delincventă dacă primește un exces de definiții favorabile încălcării legii în detrimentul celor respectării lor
Asociațiile diferențiale pot varia în funcție de frecvență, durată, prioritate și intensitate
Procesul de învățare a comportamentului infracțional este similar celui de învățare a comportamentului social
Comportamentul delincvent se fundamentează pe valori și atitudini specifice.
Ceea ce nu “ne spune” această teorie este unde anume începe acest cerc vicios, cum s-a constituita acel grup contagios pentru indivizi dintr-un spectru social dezirabil. De asemenea nu se oferă un răspuns la o întrebare pe cât de simplă pe atât de importantă: de ce numai anumiți indivizi care sunt în situația descrisă sfârșesc prin a imita comportamentul grupului, aderă la acesta iar alții nu?
Critica teoriilor culturale ridică de asemenea problema patologiei subculturilor: sunt ele în întregime patologice? Delincvența se poate explica numai prin apartenența la o subcultură fie ea și unanim recunoscută ca delincventă?
Teoriile ecologice
Uneori sunt cunoscute sub numele de criminologia mediului și reprezintă studiul infracționalității și al victimizării în funcție de locul în care aceste fenomene au loc, de felul în care indivizii, grupurile capătă spațialitate și în ce fel sunt ei influențați de spațiu.
Primele studii de acest fel au fost de natură etnografică și sunt legate de numele lui Henry Maylew (1862) dar au căpătat amploare în perioada interbelică sub influența faimoasei Școli de , ale cărei idei sunt ”redescoperite” de curând sub numele de “Noua Școală de ”.
Fără îndoială că principala contribuție a promovării acestei teorii aparține studiilor elaborate de Universitatea din Chicago. Thorsten Sellin iar mai apoi Clifford Shaw și Henry Mc Kay au relizat primele studii empirice prin care căutau să surprindă distribuția spațială a infracțiunilor și să explice distribuția spațială a infractorilor.
Apare un nou tip de sociologie cunoscută sub numele de sociologie urbană în care este promovat conceptul de ecologie socială și care constă în conceperea unor studii ale spațiului și relațiilor temporale ale oamenilor, afectate de selecția, distribuția și acomodarea cu influențele mediului. Robert E Park și Ernest W Burgess construies hărți urbane, reprezentative pentru un oraș american tipic, în care surprind 5 zone concentrice:
Zona 5 Zona 4 Zona 3 Zona 2 Zona 1
zona de afaceri (centrul),
zona de tranziție,
zona locuințelor muncitorești
zona locuințelor clasei de mijloc
suburbiile (navetiștii).
Cei care au alcătuit aceste hărți au observat că Zona 2 este zona cu cea mai mare mobilitate demografică, cu un slab control social cu mari diferențe sociale, populație eterogenă ce include și mulți imigranți. Este o zonă caracterizată, printre altele, de sărăcie, șomaj, nivel scăzut al educației. Din toate aceste motive, într-un oraș american tipic aceasta pare să fie zona cea mai vulnerabilă din punctul de vedere al delincvenței.
Ulterior conceperii acestei teorii au apărut o serie de critici și rezerve asupra acurateții ei. În primul rând s-a spus că în ciuda succesiunii valurilor de imigranți și a mobilității populației din Zona 2, se observă o anumită continuitate culturală, forme de organizare foarte bine puse la punct. În fond, delincvența în aceste zone este perpetuă tocmai pentru că există organizare, un tip de disciplină și valori și nu pentru că există dezorganizare.
Meritul cercetărilor urbane sunt importante deoarece au pregătit terenul pentru cea de a doua generație a Școlii de , Sutherland și Cressey. De asemenea zestrea cunoștințelor căpătate în cursul acestor cercetări au făcut posibile studiile privind spațiul infracțional, studiile privind subculturile delincvente.
Wiles și Bothoms de din Sheffield au pus în evidență reflectarea zonei de rezidență în judecata morală. Reputația unei arii, spun ei, devine o problemă criminologică deoarece există un anume impact al acestei în felul în care sunt tratați inculpații în sistemul juridic în funcție de apartenența la un tip de zonă sau alta.
În anii ’70, criminologia își deplasează interesul de la infractori spre infracțiune, spre oportunitățile favorabile apariției infracțiunii. Se face distincția între arealul infractorilor și arealul infracțiunilor, de asemenea se insistă pe diferențierea între aria ratei infracționalității și aria ratei victimizării. Hărțile construite de Terence Morris (1957) nu mai sunt atât de uniforme, de fapt harta rezidenței infractorilor este complet aleatoare. Critica Lui Newman Mannheim (1965) pune în desuetudine teoria Școlii de , crima în societatea post-modernă a suferit transformări esențiale, a devenit transnațională, s-a adaptat schimbărilor tehnicii și a trebuit să facă față unui nou răspuns al societății care nu se mai mulțumește să lase statului această responsabilitate ci dezvoltă forme private, profesioniste de protecție precum și modalități comunitare de supraveghere și intervenție.
Teoria etichetării
Nici o altă teorie criminologică nu a avut atâta succes precum teoria etichetării. Poate pentru că este de discutat în ce măsură este o teorie chiar dacă legătura ei cu practica și politica este una directă.
Teoria etichetării pleacă de la premisa că oamenii nu răspund pasiv la realitatea socială așa cum este ea în mod obiectiv, ci realizează propria lor reprezentare în funcție de ideile lor despre lume. Oamenii se văd pe înșiși raportându-se la celălalt semnificant, proiectează simbolic actele lor și ale altora, anticipează răspunsul celorlalți în funcție de experiența anterioară.
Howard Beker, un reprezentant de seamă al interacționismului simbolic specifica în Becaming a Marihuana User (1963): “devianța nu este o calitate a persoanei care comite actul respectiv ci o consecință a aplicării de către alții a regulilor de numire a ceea ce este infracțiune”. Comportamentul deviant este comportamentul etichetat astfel.
Primele elemente care anunță apariția acestei teorii le întâlnim (1938) dar cel care o consacră în forma ei clasică este Edwin Lemert (1951). În primul rând el face distincția între devianța primară și cea secundară specificând că spre deosebire de prima, cea de a doua este de fapt o reorganizare a experienței individului ca urmare a faptului că a fost identificat și etichetat ca fiind infractor: “Când o persoană începe să angajeze un comportament deviant sau un rol bazat pe înțelesul defensiv, pe ajustarea problemelor legate de ajustarea problemelor create de reacția socială față de el, devianța este secundară.” Odată stigma atribuită, individul îi va fi aproape imposibil să se elibereze de această etichetă și își va asuma acest rol deviant.
Drumul către asumarea “etichetei” poate fi prezentat astfel:
1.)Situația inițială- percepția individului este că nu este cu nimic diferit de toți ceilalți
2.)După aplicarea etichetei- percepția individului – de ce mă tratează așa?
3.)Răspunsul individului la etichetă- nu par să fiu ca ceilalți, poate sunt altfel.
4.) Reacția poate fi:
conformism și anularea etichetei
incapacitate de anulare a etichetei și debut în cariera infracțională
Comportamentul deviant este privit ca fiind creat tocmai de agenții controlului social care reprezintă interesele grupului dominant. “Controlul social conduce la devianță de aceea de controlul social trebuie să înceapă studiul devianței în societatea modernă” (Lemert, 1967).
Howard Beker afirmă fără echivoc că trebuie să înțelegem comportamentul deviant ca fiind acel comportament pe care oamenii îl numesc așa. Devianța este așadar o calitate a actului din momentul în care actorii sociali o definesc așa. Beker crează termenul de antreprenori morali pentru a desemna agențiile care sunt implicate în procesul de etichetare.
Rezumând, principalele trăsături ale teoriei etichetării sunt:
– nici un act nu este criminal prin el însuși
– definițiile actului infracțional sunt oferite de către clasa aflată la putere
– un individ devine infractor nu comițând un act ci după acel act este definit astfel de către autorități
– momentul identificării făptuitorului unui anume act este începutul procesului de etichetare
– decizia autorităților judecătorești este determinată de vârsta, clasa socială și rasa celui adus în fața instanței
– sistemul judecătoresc se bazează doar pe presupunerea liberului arbitru și nu recunoaște determinismul social
– procesul de etichetare poate conduce la identificarea individului cu imaginea deviantă sau cu o anumită subcultură.
Teoria etichetării arată, înainte de toate, limitele intervenției în sistem. Anii ’70 care au cunoscut confuzia unei concluzii șocante în fața statisticilor rezumată în celebrul “nimic nu merge”, au arătat ca intervenția nu reduce recidiva. Se pledează pentru minimă intervenție, maximă diversiune (evitarea judiciarizării) și recomandă ca în lucrul cu infractorii recidiviști să se insiste pe partea cognitiv comportamentală.
Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă nu cumva trebuie să ne deplasăm interesul de la etichetarea devianței la etichetarea instituțiilor: poliție, instanțe, media etc.
Teoriile biologice
Teoriile prezentate până acum fac parte dintr-o categorie mai mare numită a teoriilor sociologice. Prezentăm în continuare, foarte sintetic teoriile biologice și cele psihologice. Am specificat că nu există o teorie miracol în materie de etiologia infracționalității, indiferent de ce natură este ea, ci numai situații particulare în care o anumită teorie sau o sumă a acestora ne apropie de adevăr. Teoriile psihologice dar mai ales cele biologice trebui privite cu mare circumspecție deoarece pot conduce la discriminări pe criterii rasiale, ereditare etc.
Teoriile biologice stabilesc următorii factori predispozanți: tipul constituțional (Glueck), disfuncțiile glandulare (Schapp și Smith), iregularitățile cromozomiale (Jacobs), activitatea cerebrală anormală (Eysenck), factorii genetici.
Analizând implicațiile factorilor genetici trebuie spus de la bun început că aceștia nu determină un comportament infracțional dar pot predispune la acesta. Problema cercetării acestor implicații este dificil de realizat deoarece în universul social nu se pot produce condiții de laborator în care acești factori să fie izolați de alte variabile: educație, experiență etc.
Cercetând două grupuri, unul de delincvenți unul de non-delincvenți s-a constatat (Sheldon și Glueck), că în comparație cu grupul de non-delicvenți, delincvenții proveneau din familii cu o istorie infracțională, cel mai bun predictor fiind criminalitatea taților.
Christiansen a studiat la sfârșitul secolului trecut, un număr de aproape 4000 de gemeni cu privire la incidența comportamentului infracțional iar concluzia a fost că dacă un geamăn este implicat într-un act infracțional, fratele său geamăn, univitelin, va fi infractor cu o probabilitate de 35 % și numai cu o probabilitate de 12% dacă nu sunt gemeni identici.
Teoriile psihologice
Teoriile psihologice au multe elemente comune cu cele biologice. Cele mai multe dintre acestea desemnează ca factori ai infracționalității defecte sau incapacități ale individului. Acestea pot fi grupate după factori pe care se concentrează: capacitatea mentală, structura de personalitate și dezvoltarea personalității.
Capacitățile intelectuale. Goddard a intuit importanța nivelului scăzut al inteligenței în apariția comportamentului infracțional. El consideră inteligența ereditară și nemodificabilă.
Un deficit de inteligență poate să conducă la incapacitatea de a anticipa consecințele anumitor acte, la îngustarea opiniilor de acțiune și la însușirea unui stil cognitiv stereotip și rigid.
Structura personalității. Explicațiile concentrate pe structura de personalitate
a persoanelor delincvente, au o orientare psihodinamică, considerând comportamentul infracțional ca simptom al unor conflicte psihice conștiente sau inconștiente. Aceste explicații fac de obicei obiectul psihologilor clinici care, pe lângă testele de inteligență, mai utilizează pentru descrierea profilului psihologic și alte categorii de teste (ex. California Psychological Inventory). Aceste teste au fost intens utilizate pentru a determina dacă există o structură de personalitate specifică infractorilor. Rezultatele au fost contradictorii: concluziile testului Rorschach au arătat diferențe între delincvenți și non-delincvenți în sensul în care primii păreau mai extravertiți, impulsivi, împotriva autorității, agresivi și ostili. Alte teste nu au fost însă în măsură să delimiteze între cele două categorii.
Dezvoltarea personalității. Piaget propune o succesiune de stadii de dezvoltare până la cel în care este posibilă aprecierea judecăților morale.
Concluziile lui Sullivan și Grant au fost că până la maturitate individul parcurge 7 stadii și la fiecare “prag” apar crize și probleme interpersonale. Infractorii, ar fi în opinia lor, aceia care nu au reușit să ajungă la nivelul superior de maturitate și prin urmare nu sunt capabili să înțeleagă regulile sociale și să-și controleze comportamentul. Această teorie este utilă în plan practic ea fiind de altfel preluată de modelul dezvoltării sociale. Ca principiu al acțiunii comportamentaliste, sunt recomandate pentru intervenție momentele zonelor de tranzit de la un stadiu la altul.
Gen și infracționalitate
Utilizarea conceptului de gen este preferabilă celui de sex deoarece, spre deosebire de cel din urmă, suprinde mai bine caracteristicile sociale pe care dorim de fapt să le punem în evidență.
Începând cu anii ’50, diferite studii au măsurat științific diferențierile psihologice dintre bărbați și femei corelând aceste aspecte cu analiza ocupării diverselor statusuri în structura socială. În esență, s-a observat că diferențierile dintre bărbați și femei, în plan social, rezultă din internalizarea normelor culturale cărora le aparțin precum și a comportamentului apropriat sexului lor.
Dacă ne referim la perspectiva feministă din criminologie trebuie să amintim mai întâi că vorbim doar generic de feminism, în realitate existând 6 tipuri de feminism (Tong 89):
Feminismul liberal –militează pentru egalitatea oportunităților în competiția socială, profesională, politică etc
Feminismul marxist- pune în evidență bazele materiale ale statului injust al femeii
Feminismul socialist- explică de ce s-a ajuns ca femeile să fie considerate cetățeni de rang secund
Feminismul existențialist- oferă o explicație filosofică, metafizică a modului de percepere a femeilor, mereu în raportare cu bărbații, conexe acestora, statului lor
Feminismul psiho-analitic- arată cum normele referitoare la gen impun structuri de gândire internalizate
Feminismul post-modern- demonstrează că realitatea socială este una construita de bărbați și în consecință există mecanisme instituționale de perpetuare a dominației masculine.
Întrebările la care încearcă să răspundă criminologia feminină pornesc chiar de la a pune în discuție ceea ce este considerat clasic și unanim acceptat în criminologie: teoriile criminologice pe care le știm oferă de fapt explicații nu atât despre comportamentul uman , general vorbind, ci despre comportamentul masculin și despre criminalitatea masculină (E. Leopard 82).
Pot oare teoriile care descriu infracționalitatea masculină să fie aplicate în același timp și celei feminine? Este necesară o singură teorie sau avem nevoie de fiecare dată să imaginăm două tipuri de răspunsuri?
Conceptele de feminitate/masculinitate sunt extrem de dificil de cuprins, de operaționalizat, în special când intenționăm să le asociem studiului criminalității. Dacă rolul asociat sexului derivă din normele culturale tot atât de adevărat este că acestea au ca punct de plecare diferențele biologice înnăscute.
Masculinitatea poate fi asociată unei realități culturale dar atât din punct de vedere istoric cât și antropologic se observă o empirică diversitate în masculinitate pe care o întâlnim pe parcursul diverselor culturi în timp și spațiu. Este evident că nu putem să ne referim la masculinitate doar ca la un rol extern care în mod pasiv este internalizat în procesul socializării. De ce numărul violurilor este foarte ridicat în Australia, foarte scăzut în Japonia și undeva la mijloc în Germania?
Răspunsurile lipsite de echivoc sunt periculoase în absența unor cercetări științifice riguroase. Ceea ce este evident este existența unor stereotipuri culturale ale masculinității care pot constituii începutul unei explicații ce trebuie să fie multifactorială.
Mai toate studiile de gen revin obsesiv la câteva întrebări:
De ce femeile comit mai puține infracțiuni?
În ce măsură acestea sunt mai puțin grave, mai puțin profesionalizate, mai puțin reiterate?
Este un truism să spunem că indiferent de spațiu și timp femeile comit mai puține infracțiuni decât bărbații. O analiză mai nuanțată ne arată însă că, încetând să punem tot timpul în comparație cu infracționalitatea masculină, schimbările criminalității feminine sunt majore: este vorba de o creștere foarte rapidă dupa anii ’60, de o schimbare a patternului criminalității feminine care este tot mai “masculinizată”, mai agresivă. Explicațiile s-au oprit asupra trendului general al emancipării femeii dar studiile feministe arată că principală cauză o reprezintă marginalizarea, sărăcia, lipsa educației. În plus, nu trebuie uitat că stigma pe care o suferă femeile în “moara” justiției penale este dublă față de cea pe care o resimt bărbații.
Schimbările intervenite la nivelul familiei și în special trecerea femeii din spațiul casnic în cel public, în transferul familiei la familia monogamă. Această transformare nu a adus cu sine și echilibrarea obligațiilor tradiționale, casnice. S-a demonstrat în studiul unui lot de familii în care soții erau doctori că doar 1% dintre bărbați îndeplineau obligații precum gătit, piață, curățenie în timp ce 80% dintre partenerele lor, deși aveau aceleași obligații profesionale, îndeplineau aceste sarcini familiale.
Dacă ne întoarcem la mecanismul socializării vom observa, chiar și la o analiză frugală, că masculinitatea înseamnă cultivarea încă de la vârste fragede a agresivității, competiției, unui limbaj specific, respectiv feminitatea este sinonimă cu educația, îngrijirea, cooperarea (Campbell). Este de fapt o dihotomie între un specific ce merge spre gândire concretă și empirică și gândire individual abstractă (Gilligan)..
Prezentăm mai jos o schemă care poate explică motivele pentru care rata infracționalității la femei este mai mică decât la bărbați:
Socializare diferită Control social strict puține oportunități
Acasă În public la locul de muncă
Monopolul bărbaților asupra Reputație sfere separate
violenței
Minorități etnice și infracționalitate
Aspecte generale privind problematica etniei rromilor
Deoarece din ansamblul minorităților etnice din România, singura care atrage interesul criminologilor este minoritatea rromă, o să ne referim exclusiv la aceasta.
În general, când este abordat subiectul etniei rromilor este aproape în mod indubitabil asociat problematicii discriminării etnice. În multe țări există minorități etnice mai puternic reprezentate decât altele în sistemul justiției penale. Întrebarea care se pune adesea este dacă aceasta se datorează stării infracționale ridicate în rândul etniei respective sau dacă nu cumva este vorba de un tratament diferențiat în sistemul justiției penale.
Din punct de vedere juridic putem spune fără teama de a greși că nu există în Constituția României (1991), Codul Penal, Codul de Procedură Penală, Legea 23 privind executarea pedepsei cu închisoarea (1969) sau în alte reglementări juridice, dispoziții care să contravină spiritului european privind problematica discriminării pe criterii etnice.
Mai mult decât atât, în Constituția României există reglementări clare care consacră egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor români, care garantează protejarea reprezentanților minorităților etnice de orice fel de discriminare. Este vorba de art1.alin 3, art 4 alin2, art 6 alin 1, art 16 alin 1. De asemenea există prevederi exprese care specifică faptul că tratatele internaționale ratificate de Parlamentul României fac parte din dreptul intern ( art 11 și art 20). Reamintim că România a ratificat o serie de documente internaționale care protejează implicit sau explicit și drepturile minorităților etnice: Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice (1966), Pactul Internațional privind Drepturile Sociale, Economice și Culturale, Convenția împotriva Torturii (1984), Regulile de (1985), Regulile de (referitoare la pedepsele neprivative de libertate 1990), Regulile de (privind prevenția delincvenței juvenile 1990).
Realitatea socială, economică, culturală ne arată că reglementările juridice nu reprezintă decât începutul unui lung drum la capătul căruia trebuie să se afle o societate în care discriminarea pe criterii etnice să nu reprezinte altceva decât episoade izolate “taxate” de comunitate și în final de justiție.
Cazul minorității etnice a rromilor este unul extrem de complex și în noua Europă care se naște de 10 ani încoace el a încetat să fie unul al României, al Bulgariei sau al Spaniei ci este unul al Europei. Granițele devin pe an ce trece tot mai puțin bariere iar mobilitatea specifică acestei minorități trebuie luată în considerație dacă afirmăm problematica minorității etnice a rromilor ca fiind o problemă europeană.
Exceptând Spania, majoritatea populației acestei etnii se află în centrul și estul Europei, în spațiul foștilor sateliți ai Uniunii Sovietice. Minoritatea etnică a rromilor nu poate fi analizată fără a lua în considerare această realitate istorică pentru că ea ne vorbește de politici mai mult sau mai puțin dure de asimilare forțată, de distrugerea unei importante zestre culturale, de marginalizare economică prin pierderea meseriilor tradiționale fără a pune mai nimic în loc, de absența unor programe educaționale coerente special destinate acestui minorități.
În cazul României și din câte cunoaștem și al celorlalte țări în discuție, când încercăm să ne explicăm sursa discriminării acestei etnii trebuie să ne ducem chiar mai departe în istorie. Pe teritoriul României, prima atestare documentare datează din 1385 și mult timp în istorie statutul acestei populații a fost unul marginal de semisclavie (robi).
Trebuie să analizăm situația actuală luând în considerare această realitate istorică, diferențele culturale între populația majoritară și etnia rromilor precum și particularitatea socio-economică pe care o reprezintă perioada de tranziție a României.
Nu este locul acestui studiu pentru a insista asupra tuturor acestor aspecte ci doar dorim să amintim că există o vie dezbatere asupra locului în care se termină dreptul la diferență culturală a unui grup etnic și unde începe ceea ce societatea ”majoritarilor” cataloghează ca fiind deviant dacă nu cumva delincvent.
De asemenea trebuie să avem în vedere că tranziția a afectat în modul cel mai grav acele segmente de populație considerate dezavantajate (bătrâni, femei, șomeri etc) . Rromii au fost în prim planul acestui tăvălug de recesiune economică, sărăcie, abandon școlar, răsturnare a valorilor tradiționale.
Câți sunt și cine sunt rromii în conflict cu legea?
Dacă întrebăm un ziarist român sau un student sau un simplu cetățean pe stradă, probabil că răspunsul va fi foarte tranșant: “majoritatea infractorilor și implicit deținuții din închisori sunt țigani și în general cei ce aparțin acestei etnii sunt răufăcători care sfidează legea”. Presa scrisă sau televiziunea sunt pline de astfel de aserțiuni. La nivelul vieții de zi cu zi sunt deja locuri comune sfaturile părinților: “nu ai voie să te joci cu țiganii!” sau: “dacă nu ești cuminte chem țiganii să te ia!”. În școli istoria se repetă. Anunțurile de angajare sunt pline de discriminări privind rromii, anunțurile imobiliare care vor să fie tentante specifică “bloc fără țigani”.
Suntem în fața unui climat cultural generalizat în care discriminarea etniei rromilor este evidentă. Chiar și în luările de poziție oficiale ale Ministerului de Interne sau ale altor reprezentanți ai spectrului politic, ceea ce se scoate în evidență este vârful icebergului –rromii sunt foarte adesea în conflict cu legea. Nimic sau aproape nimic despre uriașele probleme economice, sociale despre defavorizare socială, despre diferențe culturale. Absolut nimic despre “fabrica de etichetare” în care am intrat cu toții și din care nu se poate ieși prin seminarii, conferințe sau invocarea la nesfârșit a existenței unei legislații nediscriminatorii.
Dacă privim ultimul recensământ (1992) vom fi surprinși să constatăm că dintr-un total al populației ce depășește 22 milioane de cetățeni doar câteva sute de mii și-au declarat apartenența etnică rromă. Există estimări care merg însă până la 10% din totalul populației. Ceea ce este aproape sigur este că România are cea mai numeroasă proporție de reprezentați ai etniei rromă.
În penitenciare există aceeași dificultate de a afla câți etnici de etnie rromă execută pedeapsa închisorii. În statistica penitenciarelor nu există criteriul etnic, repartizarea pe camerele de deținere nu ține seama de această variabilă, nu există nici o reglementară în legea executării pedepselor sau ordin intern care să prevadă o discriminare negativă sau pozitivă.
Particularitățile acestei etnii nu sunt comparabile cu cazuistica în care sunt abordate alte minorități etnice din sistemul penitenciar românesc sau din alte țări. Maghiarii nu au nici o rezervă în a-și declara apartenența la etnia respectivă și oricum folosesc limba maternă zi de zi. Minoritarii de culoare sau asiatici din alte sisteme penitenciare nu au nici o rezervă și de altfel este imposibil să eludeze realitatea.
Există un principiu etic fundamental că nu poți să cataloghezi o persoană ca aparținând unei minorități când ea se declară altceva, de cele mai multe ori se identifică cu populația majoritară. Cu foarte puține excepții, așa cum o să vedem în continuare, minoritarii rromi nu mai cunosc sau nu folosesc în viața de zi cu zi limba rromani, trăsăturile fizice pot fi de asemenea înșelătoare. Cum să afli câți reprezentanți ai etniei rromilor sunt într-o închisoare fără a cădea în practici rasiste dar în același timp să fii foarte aproape de adevăr?
Într-un studiu realizat în mai multe penitenciare românești, reprezentativ pentru acele penitenciare (dată fiind omogenitatea geografică a populației penitenciare, răspândirea aproximativ uniformă a etniei rromilor la nivel național considerăm că este relevant pentru întregul sistem penitenciar românesc) s-a apelat la o metodă eficientă de identificare a proporției deținuților de etnie rromă. În esență este vorba o cercetare sociologică în care s-a utilizat ca instrument de investigație un chestionar prin care urmărește identificarea caracteristicilor specifice acestei etnii: limba vorbită de intervievat, părinții și bunicii acestuia, aspecte privind meserii tradiționale, obiceiuri culturale de căsătorie, judecată, mobilitate geografică, grup de referință etc.
Rezultatele au fost surprinzătoare față de estimări. Exceptând minorii care în centrele de minori constituie peste 35% din total, în penitenciare proporția adulților de etnie rromă este de 17,2 %. Menționăm că nu au fost considerați rromi intervievații care în ciuda rezultatelor chestionarului, declarau la întrebarea directă privind apartenența etnică un alt răspuns.
Cele mai rezonabile estimări din punct de vedere științific, privind proporția etnicilor rromi în România nu depășesc 5-6% din totalul populației și în acest fel este evident că există totuși o importantă suprareprezentare a etnicilor rromi în penitenciarele românești.
Există discriminări în sistemul justiției penale din România?
Cu excepția unor rapoarte ale Comitetului Helsinki România, Societatea Independentă Română pentru Drepturile Omului sau alte organizații de monitorizare a drepturilor omului, în care se vorbește de discriminarea etnicilor rromi în penitenciare, nu există cercetări științifice relevante în acest sens. Rapoartele respective sunt demne de luat în seamă dar ele pot fi ușor respinse ca nerelevante la nivel național, fiind eventual corecte pentru infima cazuistică analizată.
Bunul simț completează analiza științifică iar analiza științifică nu face altceva decât să confirme de multe ori ceea ce ne dictează bunul simț. Când o minoritate este discriminată la tot pasul și aceasta face parte atât de mult din viața de zi cu zi, există pericolul ca până și oamenii de bună credință să “uite” că anumite acțiuni, gesturi, gândurilor, exprimări se traduc în ceea ce conceptual se numește practică discriminatorie. În această logică este puțin probabil ca într-un climat discriminatoriu vis-à-vis de etnia rromilor, sistemul justiției penale să nu fie afectat.
Este adevărat că de multe ori discriminarea nu este una subiectivă ci una indirectă, datorată dezavantajului social ce caracterizează etnia rromilor.
Numărul mare de inculpați aparținând etniei rrome nu reprezintă o invenție a instituțiilor din sfera justiției penale dar trebuie să analizăm cu metode științifice în ce măsură punerea sub acuzare a unui suspect nu se face cu mai multă ușurință în cazul rromilor. Ar fi interesant de analizat cât de des este luată măsura arestării preventive în cazul rromilor comparativ cu alte situații. Este știut că arestarea preventivă duce de multe ori la dificultatea alegerii unui alt tip de sancțiune decât închisoarea. Este de analizat în ce măsură cuantumul sentinței nu este mai ridicat, la o cazuistică asemănătoare, în cazul unor infractori rromi decât români. Studii de acest fel efectuate în SUA au demonstrat că mulți infractori de culoare rămâneau în arest preventiv, nebeneficiind de probațiune, deoarece rapoartele arătau că nu au o familie suportivă. De asemenea s-a observat că, în absența unei reprezentări legale eficiente, pledau nevinovați ceea ce a dus în multe cazuri la un cuantum mai ridicat al pedepselor.
Când analizăm existența sau nu a tratamentului discriminatoriu nu este așadar suficient să ne referim la echivalența între gravitatea faptei și pedeapsă dincolo de orice alte criterii (etnice, sex etc), ci trebuie să privim spre întreg ansamblul care, într-un fel sau altul, influențează atitudinea instanței: situația familială, loc de muncă, educație etc.
Analiza indicatorilor privind calitatea vieții arată că proporția rromilor aflați sub pragul minim al sărăciei este mai mare decât în cazul populației majoritare. Deși studiul amintit (Durnescu & Lazăr, 2000) arată că tipologia infracțiunilor comise de rromi nu diferă aproape deloc de cea a infractorilor rromi, cca 60% pentru furt, putem să considerăm această variabilă, sărăcia, în analiza calității reprezentării legale pe parcursul procesului penal. Câți dintre inculpații romi își permit să angajeze un avocat comparativ cu cei români? Și ce fel de avocați, în sensul eficienței profesionale?
Dacă privim la gradul de ocupare a minorității etnice a rromilor observăm că proporția șomerilor este mai ridicată decât în cazul populației majoritare. Studiul efectuat în penitenciare arată că în timp ce peste 50% dintre intervievații români absolviseră mai mult de 8 clase doar 20% dintre rromi erau în această situație. Doar 10% dintre deținuții români nu aveau nici o ocupație la arestare în timp ce 25 % dintre rromi erau fără slujbă în momentul arestării. Peste 22% dintre intervievații rromi desfășurau meserii tradiționale țigănești (cărămidari, valorificarea deșeurilor, argintari etc) care, este știut, au fost dramatic afectate în noua realitate economică de după 1989. Evident că toate acestea nu sunt discriminări ale sistemului justiției penale dar putem începe să înțelegem mecanismul prin care se ajunge în acest carusel.
Efectele etichetării sunt foarte vizibile dacă privim rata recidivei: în timp ce peste 65% dintre deținuții români sunt pentru prima dată în penitenciar, peste 60% dintre rromii chestionați erau cel puțin a doua oară în închisoare. Aceasta ne spune foarte mult și despre absența punctelor tari de suport necesare în faza post sancționatorie, despre fragilitatea instituțiilor de reintegrare socială care abia se nasc, despre absența unei rețele de suport. De obicei, dincolo de instituțiile statului sau de ajutorul agențiilor neguvernamentale, familia este unul din punctele cheie ale stopării recidivei. Familiile rromilor sunt tradițional familii tip “sandwich”, în gospodăriile intervievaților rromi locuia un număr aproape dublu de persoane comparativ cu cele ale românilor, iar copiii sunt de asemenea în număr mai mare. În loc de o cheie a reintegrării, familiile foștilor deținuți rromi devin o parte a explicației recidivei lor.
Dacă ne referim la perioada efectiv de detenție, ne vom repeta și vom spune că discriminarea nu se oprește la poarta închisorii. Aceasta poate fi identificată de la nivelul limbajului fie că ne referim la personal fie la ceilalți deținuți.
Sunt două extreme în privința interpretării suprareprezentării etniei rromilor în penitenciare și în statisticile privind infracționalitatea cercetată. Pe de o parte este tendința de a pune această realitate numai pe seama discriminării, în general la nivelul organelor de cercetare penală, a instanțelor de judecată iar pe de altă parte este tendința de a considera această realitate statistică drept expresia unei aplecări a etniei rromilor spre infracționalitate. Problematica rromilor este una de natură socială, economică și eventual de grefă culturală.
Minorii și infracționalitatea
Subcapitolul de față nu poate fi altceva decât o invitație la studierea detaliată a acestui domeniu deoarece problematica delincvenței juvenile este esențială pentru consilierul de reintegrare socială și trebuie tratată în cele mai mici detalii, trebuie abordată din perspectiva sociologiei, psihologiei, asistenței sociale a științei juridice.
Este importanta în primul rând pentru că pe parcursul experimentării instituției probațiunii, clienții au fost îndeosebi minori și pentru mult timp de aici înainte, acest eșantion de populație infracțională va fi preponderent în statisticile serviciilor de reintegrare socială. În al doilea rând pentru că prin natura ei este una extrem de complexă și ridică cele mai mari dificultăți, așa cum o dovedește practica țărilor cu tradiție în domeniul probațiunii. În al treilea rând, și argumentele pot continua, pentru că este domeniul cel mai sensibil în ceea ce privește intervenția instituției probațiunii, atât în sensul dimensiunii infracționalității juvenile mereu în creștere, mereu emergent în pattern, în sensul mizei rezultatelor intervențiilor cât și în cel al atenției generale (politice, juridice, sociale) acordate astăzi problematicii generale a copilului aflat în dificultate.
Dacă în trecut, delincvența juvenilă era aproape ignorată, în a doua jumătate a secolului XX ea devine tema favorită a cercetărilor de specialitate. Delincvența juvenilă a început să fie vizibilă sub imperiul profundelor transformări intervenite la nivelul familiei, al școlii, al consecințelor socio-economice apărute în societatea occidentală. Ea este strâns legată de individualismul ce urmează acestor schimbări structurale ale societății și impune viziunea unui întreg tablou de natură filosofică, politică și religioasă.
Familia nu mai este astăzi o unitate de producție ci una de consum, timpul liber al tinerilor nu a fost “umplut” uneori cu nimic, tinerii infractori sunt tot mai tineri și presiunile spre delincvență vin dinspre o viață care debutează cu puternice defavorizări sociale, dinspre o cultură dominată de violență promovată prin filme, muzică, jocuri, alcool, droguri și chiar asociată manifestărilor sportive (fenomenul huliganismului).
În capitolul de față o să analizăm și conceptul de securitate comunitară. Anticipăm și spunem că succesul securității comunitare ține în bună măsură de momentul în care “se lucrează” la el. Toate fenomenele care acaparează interesul criminologilor: comportament anti-social, rasismul, violența sunt experimentate în școli.
O primă dificultate în abordarea subiectului este una de natură metodologică. Nu este productiv să ne referim doar la minorii delincvenți așa cum este definită această categorie în sens juridic pentru că restrângem, convențional, eșantionul la vârstele cuprinse între 14-18 ani (în fapt îndeosebi între 16-18). Când ne referim la delincvența juvenilă trebuie să cuprindem minorii și tinerii, lăsând oarecum flexibilă granița celei de a doua categorii.
O altă dificultate ține tot de granițe, de această dată de cea dintre normal și anormal. Este știut că face parte din specificul vârstei adolescentine exuberanța, căutarea propriei identități, dorința de a epata. Este dificil de precizat unde se termină comportamentul adolescentin normal și unde trebuie să vedem un comportament predelincvent sau chiar delincvent.
Încă de la începuturile analizei comportamentului adolescentin (început asociat de numele psihologului american Stanley Hall) s-a observat că această perioadă a vieții este asociată cu câteva caracteristici:
Adolescenții au tendința de a devenii independenți de părinții lor și de a se apropia de un grup în care se descoperă și cu care se identifică;
Experimentează noi roluri și noi comportamente, pun în discuție valorile generației părinților lor;
Încep să adopte comportamentul adult;
Acordă o mare importanță distracției, iar atunci când nu o fac sunt “amendați” de grupul de referință.
Începând cu perioada de după război, sub influența proceselor sociale pe care le-am amintit, tinerii tind tot mai mult să transceadă normele sociale ale clasei cărora le aparțin, dezvoltând ceea ce este cunoscut ca fiind o cultură (uneori numită subcultură) a tinerilor. Caracteristica acesteia ține de stil care este exprimat în felul de petrecere a timpului liber, într-un anumit tip de muzică, modă, limbaj etc.
În Occidentul postbelic se naște o prăpastie între puritanismul tradițional al clasei muncitoare și noul hedonism al consumului. Anii ’60 aduc cu ei mișcarea hippy, un protest aproape evazionist la vechile valori și tot cam în aceeași perioadă apare un altfel de protest de astă dată violent, rasist-skinheads. La fel de violentă este reacția tinerilor punk (începând cu 1976) care prin imagine, limbaj refuză romantismul atitudinii hippie. Anii declinului economic (‘80) au limitat într-un fel independența tinerilor, fără slujbe, fără posibilitatea de a continua școala: este o perioadă în care drogurile puternice sunt la modă, muzica este din ce în ce mai violentă (Chicago House, Balearic Beat), proliferează petrecerile ilegale dominate de violență simbolică sau fizică.
Am amintit aceste adevărate valuri de protest ale tinerilor pentru a demonstra că tendința de a contesta este una care nu ține seama de timp sau cultură, de prosperitate sau eșec economic atunci când în ecuație sunt tinerii. În România, regimul comunist nu a lăsat prea multe supape de manifestare sau coagulare a unor asemenea curente. După 1990 însă, este tot mai sesizabil un semnal de alarmă al tinerilor care nu au nici un viitor. Defavorizați în competiția socială prin educația precară, sărăcie dar cu așteptări ridicate provenite din valorizarea prosperității, a bunurilor de prestigiu, atrași de mirajul drogurilor, tot mai mulți tineri din marile orașe, au îmbrățișat valorile așa numitei “culturi de cartier”, exprimată de asemenea printr-un stil aparte (limbaj, modă, muzică, violență, droguri). Este foarte posibil ca în absența unor programe sociale coerente, aceste forme de manifestare să anunțe viitoare cariere infracționale.
Victimele
Până nu demult victimele au fost “actorul uitat” al sistemelor de justiție penală dar astăzi, se poate spune, că în multe țări au devenit jucătorul cheie în această ecuație, prin interesul pe care guvernele îl acordă intereselor victimelor, prin modificări legislative și nu în ultimul rând prin grupurile de presiune alcătuite de victime.
Conceptul de “victimilogie” a fost promovat de psihiatrul american Frederick Wertham (1949) iar un alt precursor al acestei noi științe este Hans von Hentig. Acesta din urmă întreprinde o serie de studii în care pune în evidență că, în anumite cazuri, victima acționează ca un precipitator (în sensul de provocare) al infracțiunii, estimând la 26% această situație în cazurile de omor. Un alt studiu vorbește de 19% dintr-un eșantion de 646 cazuri de viol în care victima a acționat ca precipitator al infracțiunii. Acesta a determinat reacții virulente ale organizațiilor feministe care au contestat metodologia de cercetare.
Odată cu creșterea ratei criminalității, începând cu anii 1960, au apărut și numeroase studii care s-au oprit asupra cercetării victimelor infracțiunilor. S-a căutat definirea cât mai exactă a reacției în fața infracționalității pentru a determina dimensiunea fenomenului, de asemenea s-a căutat surprinderea conotațiilor sociale asociate victimizării.
Un alt domeniu de cercetare al victimologiei se referă la identificarea celor mai vulnerabile categorii de populație. Deși tinerii sunt cel mai adesea în situația de a fi victime, s-a relevat că ei resimt cel mai puțin frica de infracțiune, de posibilitatea de a fi victime. De asemenea s-a demonstrat că femeile resimt în proporție de 57% frica de întunericul nopții comparativ cu 12% dintre bărbații chestionați. Și la nivelul minorităților etnice din occident apar deosebiri în percepția fricii: asiaticii resimt cel mai puternic această angoasă iar afro-caraibienii cel mai puțin.
Evaluarea riscului unei anumite situații nu reprezintă însă singura sursă a fricii. La un nivel mai abstract există un sentiment de insecuritate față de necivilitatea urbană, față de străzi neluminate, față de imigranți etc.
Toate aceste aspecte determină schimbări majore la nivelul vieții de zi cu zi: sunt evitate anumite locuri, s-a extins sistemul supravegherii reciproce a proprietăților etc. Se constată astfel o diminuare a mobilității (36% dintre femei și 7% dintre bărbați evită să iasă din casă după lăsarea întunericului).
Impactul victimizării
Studiile s-au concentrat pe diverse tipuri de infracțiuni sau grupuri de victime. Astfel în Marea Britanie s-au realizat cercetări care au arătat că 83% din victimele furturilor prin efracție au avut puternic de suferit în momentul realizării faptului că au fost victima unei infracțiuni, iar 65% dintre acestea continuă să aibă un sentiment de teamă în propria locuință.
Un impact și mai puternic au infracțiunile asupra persoanei, în cazul cărora victimele resimt efectele agresiunii, pe termen lung: 75% dintr-un lot de 300 intervievați resimțeau încă, la mai bine de 2,5 ani consecințele evenimentelor.
Cele mai persistente traume sunt cele suferite de persoanele care au suferit agresiuni sexuale: anxietate, slabă încredere în sine, insomnii, dificultăți în relațiile cu persoanele de sex opus.
Prezentăm sintetic tipurile de prejudicii resimțite de victime în urma câtorva infracțiuni:
Există o sumă de factori care determină ca anumite victime să fie mai afectate decât altele chiar dacă au suferit același tip de infracțiune:
Izolarea-persoanele care locuiesc singure resimt mai acut consecințele infracțiunii, stresul, frica;
Resursele- s-a observat că foarte puține dintre victime beneficiază de asigurarea bunurilor. În condițiile în care nu se recuperează prejudiciul în cazul infracțiunilor patrimoniale, a sărăciei celui afectat, efectele victimizării sunt de asemenea mai puternice;
Vulnerabilitatea-există categorii de persoane considerate mai vulnerabile: femei, imigranți, minorități etnice, bătrâni. De asemenea copii resimt foarte dur agresarea spațiului care pentru ei este simbolul siguranței;
Iată rezultatele unui studiu întocmit de British Crime Survey din care reiese percepția mult mai puternică a femeilor în fața posibilității de a fi victime ale unei infracțiuni în stradă:
Experiențele anterioare- pot amplifica sentimentul de insecuritate
S-a observat că victimele hărțuirii rasiale suportă cea mai persistentă agresiune. Este de cele mai multe ori o agresiune resimțită la tot pasul: grafiti pe ziduri, remarci rasiste la serviciu, discriminare în școală;
S-a pus în evidență de asemenea că cele mai mari traume le resimt victimele a căror rudă a fost ucisă, violată.
Întotdeauna când ne oprim la studiul victimizării trebuie să avem în vedere ceea ce este numit ca fiind “fața neagră a familiei”. S-a constatat ca 80% din cazurile de abuz sexual se petrec între tată și fiică. Aici este locul intervenției unei specializări foarte precise: în multe din aceste cazuri nu este vorba despre sex ci despre afecțiune (lipsa acesteia), nu despre personalități violente ci despre compensarea lipsei puterii celor excesiv de timizi etc.
Există și o altă categorie numite victime indirecte cum ar fi martorii unor infracțiuni, copiii care au părinți decedați sau în închisoare etc.
Nevoile victimelor
Paradoxal, cea mai mare nevoie de ajutor o au cei care nu au fost victimele unor infracțiuni grave. Cât despre natura ajutorului trebuie spus de la bun început că nu există o scală obiectivă a acestuia, pot fi sfaturi, informații utile, ajutoare financiare, protecția poliției, ajutorul vecinilor, case de refugiu pentru victimele violenței domestice.
Nevoile sunt determinate în primul rând de background-ul cultural al victimelor, de așteptările acesteia, de cunoștințele acesteia despre serviciile care pot fi oferite.
Schimbarea concepției justiției penale
Studiile au demonstrat că publicul nu este atât de punitiv cum se credea și că multe victime sunt dispuse să accepte reparații, compensații , toate sub semnul a ceea ce este cunoscut sub numele de justiție restaurativă.
Cheia acestei noi filosofii penale o constituie conceptul de mediere care, fundamental, presupune oferirea unei căi de rezolvare a disputelor fără a implica desfășurarea procesului penal, sub supravegherea unui mediator.
Paradigma reparației constă în recunoașterea faptului că infracțiunea nu este numai o greșeală față de societate dar, în același timp, reprezintă o greșeală privată a infractorului față de o persoană specifică.
Inițiativele de utilizare a medierii au demonstrat succesul acestei idei, de cele mai multe ori conflictul încheindu-se prin satisfacerea unor cerințe morale și doar în 25% din cazurile în care au fost implicați minori, spre exemplu, au fost solicitate reparații financiare.
Cum pedepsim?
Sistemul penitenciar din România-scurtă prezentare
Dacă ne reamintim ce spunea Winston Churchill referitor la faptul că este relevantă imaginea închisorilor pentru surprinderea caracteristicilor generale ale unei societăți, putem spune că penitenciarele din România susțin această afirmație.
În linii mari, tipologia sistemului penitenciar românesc se înscrie în cea a țărilor din fostul spațiu aflat sub influența sovietică, fie că vorbim de arhitectura propriu zisă, fie că ne referim, eufemistic, la cea instituțională.
Cum putea fi un astfel de sistem după schimbarea radicală din 1989? Debusolat și complexat pentru că nu puțini erau cei care vedeau în originile lui nu atât logica oricărui sistem penitenciar de oriunde ci logica sistemului penitenciar într-un regim totalitar. Tehnologia sistemului militar era una pseudo-militară pentru că era fundamentată pe principiile unei instituții militare: disciplină, conformism, conservatorism, valorizarea standardelor militare de calitate (rapiditatea și acuratețea execuției ordinului, înaintarea în grad și funcție, aprecierea publică a șefului ierarhic, spirit de corp etc ) dar în același timp arhitectura militară își păstrează rigoarea în serviciul care se ocupă de paza deținuților și devine pseudo-militară în situația unor departamente cum sunt cele de logistică, medical, cultural etc.
Toată această cultură ce părea infailibilă și un sistem ce în aparență părea autosuficient, perfect înscris în definirea instituțiilor totale a lui Goffman, suportă ceea ce conceptual este definit în știința și arta managentului ca evenimente dramatice. Considerăm că trei au fost evenimentele:
a.) infuzia masivă de personal încadrat direct din viața civilă (civili sau militari fără școală militară)
b.)”deschiderea porților” față de societatea civilă (ONG-uri, presă) și față de inspecțiile internaționale
c.) schimbarea la cel mai înalt nivel (director general, comandanți de penitenciar) a militarilor cu civili.
Deși sistemul prezintă caracteristicile generale ale celor din țările Central și Est Europene, atât în sensul dezvoltării istorice în perioada 1945-1989 cât și în cel al actualelor reforme, trebuie făcută precizarea că, la nivelul politicii în materie, există o diferență majoră ce poate fi identificată în perioada cuprinsă între anii 1977-1989. Caz unic, din câte cunoaștem, este vorba de încercarea de a eluda realitatea existenței infracționalității (la dimensiuni normale din punct de vedere sociologice, statistice de altfel) și aplicarea unei politici care a presupus demolarea sau desființarea unui număr important de închisori (cca 25% din sistem). În toată această perioadă ceea ce a mai rămas din sistemul penitenciar practic s-a autofiinanțat devenind un lanț de uriașe colonii de muncă. Nu au fost construite penitenciare, nu au fost modernizate sau echipate aproape de loc.
O altă notă separată l-a constituit utilizarea excesivă, sistematică a instituției grațierilor colective (mergând până la punerea în libertate a peste 50% din totalul efectivului de deținuți) pentru a rezolva problema supraaglomerării și evident din aceleași considerente politice amintite.
În anii ’90, în condiții politice diferite dar cu resurse foarte limitate s-a încercat inițierea unor reforme precum și reabilitarea unor închisori și a fost construit un penitenciar relativ modern. Din păcate, legislația penală a rămas la fel de punitivă și, așa cum se va observa în continuare, România are o rată a încarcerării ce depășește 200/ 100,000 locuitori.
În România există 32 de penitenciare și 2 centre de reeducare pentru minori. 7 penitenciare sunt de maximă siguranță și sunt destinate în special deținuților cu pedepse mari. Majoritatea sunt penitenciare închise care au și secții semideschise (regionale- în care sunt încarcerați în special deținuții care au domiciliul în raza de competență a acestora), un penitenciar semideschis, un penitenciar pentru femei, un penitenciar pentru minori și tineri. Există de asemenea 5 spitale penitenciar, un centru pentru pregătirea personalului și o unitate Centrală de Logistică. Tot acest sistem este sub jurisdicția Direcției Generale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiției dar cu un regim aparte, cu buget propriu etc.
Exceptând câteva penitenciare foarte vechi localizate în Transilvania, majoritatea sunt construite sau improvizate în diverse spații în perioada de după 1945, au o capacitate medie de 1000-1500 de deținuți și sunt compuse din camere de deținere ce grupează de regulă peste 50-60 deținuți. Problema supraaglomerării este cea mai dificilă provocare a sistemului penitenciar, rata supraaglomerării fiind de cca 151%.
Bugetul administrației penitenciare în anul fost de cca 50 milioane euro, din care cheltuielile pentru un personal ce însumează 12,000 persoane au fost de aproximativ 30%.
România are o populație penitenciară comparabilă cu cea a Angliei sau Franței dar la o populație dublă față de cea a țării noastre.
Din totalul populației penitenciare, aproximativ 20% sunt arestați preventiv sau condamnați în primă instanță. Mai mult de jumătate dintre deținuți sunt condamnați pentru furt, proporția recidiviștilor este de 42% (2000). Îngrijorătoare este proporția pedepselor de până la un an care este mult mai mică decât cea a altor țări europene și care nu reflectă neapărat gravitatea faptelor ci caracterul punitiv al legislației penale.
Fie că este vorba de minori fie că discutăm despre majori, proporția pedepselor cu închisoarea din ansamblul sistemului sancționator penal, este de peste 50%
Considerații asupra sistemului sancționator penal din România
Fără a întreprinde o analiză exhaustivă, multidisciplinară asupra filosofiei penale din țara noastră, dorim să punctăm câteva aspecte care pot fi de folos celor care se opresc asupra studiului instituției probațiunii.
Durkheim spunea că pedeapsa este răspunsul pasional al colectivității în fața crimei, răspuns determinat înainte de toate de necesitatea afirmării solidarității interne a grupului. Foucault ne dezvăluie această realitate de la primele rânduri ale unei remarcabile cărți în care putem sesiza cum civilizația își găsește imaginea fidelă în pedeapsă.
In spatele artei celei mai rafinate se ascunde de multe ori cruzimea celor care au creat-o, în spatele religiei iubirii s-a ascuns foarte ușor Inchiziția, în spatele fastuosului Palat Versailles s-a aflat mizeria cea mai cruntă. Barbară sau îngăduitoare, pedeapsa este însă întotdeauna o oglindă nedeformată a realității. Cine va analiza civilizația chineză în acest secol nu va putea face abstracție de execuțiile publice pe stadioane, iar vorbind despre lumea americană va trebui acomodată poziția de campion al democrației cu cea de menținere a pedepsei cu moartea în 16 State.
Ceea ce se schimbă dramatic de-a lungul istoriei nu este reacția oamenilor în fața crimei ci capacitatea de a raționaliza impulsul aproape natural de a pedepsi exemplar.
Întotdeauna crima a stârnit îngrijorare și răspunsul publicului a fost invariabil același: infracțiunile trebuie reprimate cât mai dur! Pare rezonabil, mai ales în condițiile în care mai peste tot în lume rata criminalității are un curs ascendent, scenele de violență inundă canalele media și alimentează această tendință, iar politicienii câștigă voturi speculând frica și vânzând iluzii.
Studiile arată însă că, în general, nu poate fi stabilită o corelație directă între utilizarea masivă a pedepsei închisorii și reducerea criminalității; pentru Statele Unite, bunăoară, s-a calculat că ar fi necesari încă un milion de deținuți pentru a reduce indicele criminalității cu un procent. De asemenea, nicăieri în lume înăsprirea pedepselor nu a dus în mod automat la scăderea indicilor criminalității. Este firesc să fie așa: închisoarea, oricât de modern ar fi concepută, oricât de mulți specialiști ar implica în programele de reabilitare socială, este mai degrabă un spațiu al diversificării tehnicilor infracționale decât al penitenței sau al premiselor pentru renunțarea la cariera infracțională.
Pe de altă parte, costurile legate de custodia unui deținut sunt extrem de mari, statul român cheltuind cu fiecare deținut peste 50 euro lunar, suma fiind oricum departe de nevoile reale. In condițiile în care școlile și spitalele au alocate bugete insuficiente este necesar ca în penitenciare să nu fie trimiși decât cei care au comis infracțiuni cu pericol social ridicat, care practic nu pot fi pedepsiți altfel. Pentru infracțiuni ușoare individul poate fi obligat, de exemplu, să presteze o activitate neremunerată în folosul comunității, iar sumele alocate supravegherii unei astfel de sancțiuni sunt infinit mai mici decât cele care presupun încarcerarea (în Olanda costurile per individ sunt de 10 ori mai mici în probațiune decât în închisoare).
Suntem puși în fața unei dileme:
Securitatea publică nu se îmbunătățește umplând închisorile cu deținuți. Dacă oamenii nu ies mai buni din închisoare și mai și cheltuim sume uriașe în acest fel, de ce îi trimitem acolo?
Putem ignora faptul că pedeapsa nu înseamnă doar îndreptarea infractorului prin penitență? Nu este pedeapsa intrinsec legată de satisfacția oferită victimei, de rolul de a intimida pe cei care gândesc că pot încălca legea fără consecințe?
In urmă cu aproximativ 150 de ani, în Olanda, Marea Britanie și în Statele Unite părea să fi fost găsită soluția ieșirii din cerc. Evident că pentru cei care comiteau crime grave-omor, tâlhărie, viol etc-, răspunsul rămânea în continuare închisoarea, dacă nu era cumva chiar ștreangul, dar pentru cei care greșeau pentru prima dată și fără să comită mari prejudicii materiale sau morale, trebuia căutat un alt răspuns. Cei trimiși la închisoare se întorc la un moment dat și nu se întorc aproape niciodată mai buni, ci aproape întotdeauna mai răi.
Soluțiile geniale sunt frapant de simple! Ceea ce a făcut posibilă introducerea unei noi filosofii în spațiul greu de dislocat al justiției penale a fost, pe de o parte, apariția unei noi mentalități care valoriza pozitiv spiritul comunitar, caritatea, iar pe de altă parte, existența principiilor flexibile ale practicii dreptului comun specifice spațiului anglo-saxon.
Nu a fost o revoluție decât dacă privim consecințele în timp. Începutul acestei instituții nu a fost legat de promovarea unei legi sau a unui cod care să atragă atenția contemporanilor, a fost doar decizia de bun simț a comunității care a refuzat să răpească celor care nu au greșit foarte grav cel mai de preț bun al omului- libertatea, care a refuzat să cheltuiască bani când putea să economisească și care, de asemenea, a refuzat să ia măsuri care au costuri sociale grave când era la îndemână o soluție mai convenabilă și din acest punct de vedere.
Astfel, în momentul în care un individ a comis o faptă fără consecințe grave, care nu atrăgea oprobriul public, cineva din comunitate, cineva care fără să aibă în mod necesar un rol important, o slujbă anume sau o pregătire specială, cineva care era cunoscut ca fiind onest, s-a oferit să-l ia în grijă pe cel care a greșit. Învinuitul putea dovedi, pe durata acestei perioade de încercare – probation -, prin muncă și prin comportament, că infracțiunea pe care o săvârșise fusese doar un accident.
Unii judecători au agreat ideea, alții nu, uneori practica dădea roade, alteori nu. Pas cu pas, însă, se conturează o instituție a probațiunii cu un rol bine determinat în economia procesului penal și în arhitectura Justiției: în locul binefăcătorului care ia în grijă infractorul apar asociații care preiau acest rol, apar reglementări juridice și, curând, servicii susținute de stat care au rolul supravegherii măsurilor comunitare. Dreptul european adoptă și el, la începutul secolului, principiile esențiale ale instituției probațiunii.
Anumite elemente ale instituției probațiunii se regăsesc, într-o formă sau alta, de foarte mulți ani în legislația noastră. Este vorba de prevederi legislative precum art. 86 indice. 7 – 86 indice.11 Cod Penal referitor la executarea pedepsei la locul de muncă, art. 86 indice.1 – 86 indice.6 CP, referitor la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, art.101,103 CP, referitor la libertatea supravegheată etc.
Multe din aceste reglementări juridice, în special executarea pedepsei la locul de muncă, erau articulate pe o anumită realitate politică, socială care făcea posibilă punerea lor în aplicare. In decembrie 1989 mecanismele care făceau posibilă aplicarea, cu anumite rezultate, a unor reglementări precum cea amintită, au dispărut. Instanțele au tot mai greu posibilitatea să aplice astfel de măsuri pentru că nu mai au controlul asupra punerii lor în practică. Unitățile economice, fie ele de stat, nu mai pot fi obligate să angajeze personal luând în considerare alte criterii decât cele care țin de logica internă a funcționării lor. Argumentele cele mai relevante sunt reprezentate de statistici:: pe parcursul a 10 ani, instanțele pronunță de 9 ori mai puține hotărâri de executarea a pedepsei la locul de muncă. Este explicabil, deoarece în locul autorității statului polițienesc nu a fost pus nimic care să permită judecătorului să aibă încredere să pronunțe o astfel de sentință.
Infracționalitatea a crescut constant după 1990 și odată cu ea numărul deținuților din închisori:
Sistemul penitenciar ajunge treptat în pragul colapsului: România cu 22 milioane de locuitori are toți atâția deținuți câți are Anglia sau Franța care însă au o populație de peste 50 milioane locuitori. Avem o rată a încarcerării de aproape 200 deținuți la 100.000 locuitori(conform graficului de mai jos) și aceasta este o cifră care nu face onoare țării noastre cu atât mai mult cu cât nu reflectă o rată ridicată a criminalității, ci existența unei legislații penale excesiv de punitive.
Realitatea este că trimitem prea ușor infractorii în închisoare când putem să-i pedepsim și altfel: în fiecare an mai mult de 50% în cazul sentințelor care privesc infractorii adulți respectiv peste 60% în cazul minorilor primesc pedeapsa închisorii sau măsura internării într-un centru de reeducare. Chiar și atunci când nu există altă posibilitate decât închisoarea, utilizăm în mod excesiv pedepse foarte mari: dacă înainte de 1996 pentru infracțiunea de furt pedeapsa putea fi între 1 și 5 ani, acum ea este între 4 și 18.
Peste 93% din deținuți sunt încarcerați pentru perioade mai mari de un an și sistemul penitenciar este nevoit să depășească normele legale privind capacitatea legală de deținere.
La ora actuală deseori sunt cazați câte doi sau trei deținuți într-un singur pat, zeci și uneori peste o sută de deținuți într-o singură cameră de deținere, la o capacitate legală de aproximativ 32 000 de locuri avem în penitenciare cca 50.000 de deținuți. Penitenciarul Jilava, cu o capacitate de 1000 de locuri, are un efectiv de aproape 3000 de deținuți.
Nu suntem singura țara care se confruntă cu astfel de probleme, mai ales dacă ne referim la țările fost comuniste. Din păcate, după 1990, au fost aduse modificări și completări legislației penale prin care este mărit minimul și maximul general și special al pedepselor. Intr-un moment în care Cehia, Ungaria, Polonia și nu numai, micșorează acest cuantum.
Este limpede că măsurile alternative la pedeapsa închisorii trebuie folosite pe scară mult mai largă, aceasta fiind o necesitate dictată, așa cum am arătat, din varii considerente. Pe lângă cele prezentate, mai amintim că în ultimii ani, România a fost monitorizată de Consiliul Europei în ceea ce privește condițiile din închisori, atrăgându-se atenția asupra consecințelor supraaglomerării. Există, pe de altă parte, o serie de recomandări, precum Recomandarea Consiliului Europei Nr. R(92) privind Regulile europene asupra sancțiunilor aplicate în comunitate, precum și o serie de exigențe ale Uniunii Europene privind aquis-ul comunitar.
Revenirea la mecanismele care făceau posibilă aplicarea pe scară mai largă a măsurilor alternative la pedeapsa închisorii nu mai este posibilă. In contextul social-politic anterior anului 1990 măsurile comunitare nu implicau infractorul în propria reabilitare, ceea ce se realiza nu era decât un conformism pasager, absolut necesar pentru a evita închisoarea.
Pe de o parte este vorba de o țară în tranziție care oricât de lentă sau confuză ar fi ea, înseamnă înainte de toate schimbări mai mult sau mai puțin radicale, este vorba de o politică penală cu care toată lumea este de acord că trebuie schimbată pentru că este depășită de realitate și pentru că exigențele de aderare o impun.
Pe de altă parte e vorba de ceva absolut nou, necunoscut care inevitabil induce reticență. Mai mult decât atât, în condiții de declin economic, alterare a valorilor, creștere a criminalității o instituție care presupune o viziune modernă, o filosofie penală restitutivă în locul celei represive, oferirea unor soluții mai laborioase decât simpla trimitere a infractorilor la închisoare.
Este interesant că activitățile care nu presupuneau consecințe vizibile în eventualitatea unei prestații de slabă calitate a consilierilor de probațiune au fost bine primite de către magistrați. Astfel, nu a fost foarte dificil să se promoveze practica întocmirii referatelor de evaluare presentențială pentru anumiți inculpați sau învinuiți. În fond era un document căruia magistratul îi acordă creditul pe care îl crede de cuviință.
Ceea ce a fost cu adevărat dificil a reprezentat-o încredințarea condamnaților spre supravegherea centrelor experimentale de probațiune. Parte din neîncredere, parte din felul în care magistratul interpretează legea penală (art.86.ind3 CP). Putea fi considerat centrul de probațiune “alte organe de supraveghere”?
În perioadele de vârf ale activității din perioada de experimentare a instituției, la nivelul celor 7 județe unde existau experimente de probațiune, au fost în lucru cca 600 de cazuri, incluzând aici clienții din penitenciare, clienții pentru care se pregăteau referate de evaluare pentru instanță.
Dacă facem o analiză a distribuției clienților din probațiune observăm proporția foarte mică a clienților aflați în supravegherea centrelor de probațiune. Trebuie însă să punem această situație în contextul pe care l-am descris anterior și trebuie de asemenea să privim și baza de selecție a acestor clienți. Ne întrebăm dacă numărul de clienți încredințați de către instanță centrului de probațiune spre supraveghere ar fi putut fi mult mai mare în condițiile în care pentru anul 1999 statisticile ne relevă o realitate elocventă. Astfel, în anul 1999 (cifrele nu diferă mult nici pentru anul 2000) în județul Arad nu a fost pronunțată nici o sentință de suspendare sub supraveghere și numai 21 de libertate supravegheată, În Iași au fost 45 din prima categorie și 37 din a doua, în Argeș 81 respectiv 20 etc. Vorbim totuși de situația unor județe pe parcursul unui întreg an. Dacă avem în vedere că aria de intervenție a centrelor de probațiune s-a limitat la nivelul reședințelor de județ, numărul mic de cazuri devine explicabil. Nu considerăm că suntem în fața unui refuz al magistraților de a da credit instituției probațiunii, consilierilor de probațiune ci în fața unui “refuz” al legislației penale de a “da” cazuri centrelor de probațiune.
Astfel în anul 2000 și începutul acestui an au fost 55 de hotărâri ale instanțelor prin care centrele de probațiune au primit clienți în supraveghere. Apar diferențe foarte mari de la o instanță la alta în funcție de felul cum a fost interpretat rolul centrelor experimentale de probațiune. instanța nu a încredințat nici un caz în supraveghere, ba chiar mai mult, au fost casate hotărârile instanței din Arad în care erau încredințați clienți în supravegherea centrului de probațiune. însă sunt înregistrate 20 de hotărâri ale instanței prin care Centrul de probațiune Iași primește sarcina efectuării supravegherii infractorilor încredințați prin sentința judecătorească.
Este evident că însă că în absența unor modificări semnificative în legislația penală românească, ceea ce vor putea să facă serviciile de reintegrare socială este să se transforme în anexe ale instanțelor care nu fac altceva decât să ofere informații suplimentare instanțelor de judecată, necesare în individualizarea pedepselor.
Pe de altă parte, în absența acestor modificări ale Codului Penal și Codului de Procedură Penală, populația penitenciară nu are cum să fie diminuată sau chiar va crește.
Privind spre viitor: securitatea comunitară
Probabil că în nici un alt domeniu, ideile venite din spațiul academic nu devin realitate cu atâta dificultate precum cele legate de politicile sociale. Este un traseu complicat care, aproape obligatoriu, trece prin discursurile politicienilor și reflectoarele mass-media.
Cheia semantică a conceptului de securitate comunitară o reprezintă mult mai familiarul concept de prevenție. Pentru că acesta din urmă este oricum mai sărac în conținut și pentru că nu de puține ori i se asociază accepțiunea factice de “acțiune a poliției”, mult mai aproape de subiectul discuției este conceptul de securitate comunitară.
Istoria lui este relativ recentă, pe undeva pe la sfârșitul anilor `70 când Europa Occidentală și SUA căutau mai întâi să explice și apoi să stopeze creșterea alarmantă a fenomenului infracțional. Inițial, răspunsul cel mai la îndemână a fost unul care place mult atât politicienilor dar și populației: fermitate în asigurarea ordinii publice. Președintele Nixon în SUA și guvernul conservator în Marea Britanie, adoptă în fața cifrelor criminalității care urcă și urcă, a îngrijorării populației care nu anunță nimic bun pentru anii electorali, o atitudine subordonată principiului “ferm dar corect”, având ca principal actor poliția.
În plină aplicare a acestei politici, în 1982, Lordul Scarman elaborează un raport în care atrage atenția politicienilor că situația nu se îmbunătățește de loc și nici nu are cum adoptând o tactică superficială. El invită la o viziune de ansamblu asupra spectrului social, identificând injustiția socială ca fiind de fapt motorul problemelor legate de infracționalitatea urbană în creștere.
Strategia propusă de Lordul Scarman, vizează reducerea oportunităților care generează infracționalitatea și demonstrează cât de nerealiste sunt intervențiile focalizate pe schimbarea atitudinii, valorilor, în absența atacării straturilor profunde care favorizează crearea ariilor criminogene.
S-a vorbit mult despre aceste principii dar, în realitate, s-a făcut foarte puțin o bună perioadă de timp. O dislocare a vechii percepții asupra filosofiei de combatere a infracționalității, o constituie inițiativa Home Office din 1984 care promovează în practică un concept de asemenea nou-cooperarea inter-agenții (între diferite structuri guvernamentale și non-guvernamentale).
Momentul cu adevărat de răscruce al politicii în materie, îl constituie o conferință a Home Office din 1991, finalizată printr-un document de acum clasic, cunoscut (după numele celui care a prezidat acea manifestare) ca fiind Raportul Morgan.
Guvernul conservator (Marea Britanie) nu acordă prea mare atenție acestui raport dar el devine un punct central al viitorului guvern laburist, în politica sa de combatere a infracționalității. În principal acest raport este construit pe următoarele idei:
Securitatea comunitară este o prioritate a administrației locale
Autoritatea locală trebuie să-și concerteze inițiativele cu cele ale poliției și nu numai, cu scopul de a stimula securitatea comunitară
Populația țintă este constituită în primul rând din minori și tineri,
Guvernul sprijină securitatea comunitară prin schimbări legislative și prin inițiative politice
De la viziunea simplistă conform căreia poliția singură trebuie să rezolve problemele legate de infracționalitate, la această filosofie, este un real progres. Securitatea comunitară nu este o soluție miraculoasă în reducerea infracționalității, ci doar un capitol necesar. Icebergul este în realitate un bloc uriaș a cărui față nevăzută conține probleme sociale și economice.
Helen Edwards, director executiv al NACRO (National Association for the Care and Resettlement of Offenders), distinge două etape de promovare a conceptului de securitate comunitară într-o perioadă scurtă de timp: dacă în 1990 responsabili ai autorității locale se întrebau cu surprindere care este rolul lor într-un domeniu de competența exclusiv a poliției, șapte ani mai târziu, membrii aceluiași consiliu se asigurau că securitatea comunitară este reflectată în activitatea fiecărui departament și că activitățile lor sun concertate cu cele ale poliției.
Edwards este preocupată de identificarea domeniului de acțiune, remarcând existența unui cumul de factori generatori ai creșterii ratei criminalității ce se constituie într-un pachet care determină excludere socială, instabilitate, deprivare, în proporții nemaiîntâlnite până acum.
Frank Warburton, de asemenea membru al NACRO, trecând în revistă factorii de risc care, cumulați, duc la excludere socială, identifică: șomaj, oportunități reduse de petrecere a timpului liber, dependență de droguri etc.. Îngrijorătoare este amploarea pe care o ia excluderea socială “un fenomen endemic care afectează coeziune membrilor (UE) și Uniunea ca întreg”, așa cum se spune în Cartea Albă a Politicii Sociale Europene.
Aminteam de moda anilor `70 care propovăduia duritatea măsurilor aplicate în combaterea infracționalității. Perpetuată, aceasta cunoaște un apogeu spectaculos sub impulsul rezultatelor obținute în New York între anii 1993-1996, când numărul infracțiunilor raportate scade la jumătate față de perioada precedentă. Jock Young, profesor de sociologie , disecă și dărâmă un mit: “toleranța .
Nu puțini au fost aceia care au pus această scădere spectaculoasă pe seama aplicării politicii “toleranță . Sunt 5 principii care stau la baza aceste politici :
Toleranță foarte scăzută față de infracțiune în general
Masuri punitive pentru asigurarea ordinii
Întoarcerea la valorile tradiționale: civism, respectabilitate etc
Conștientizarea existenței unui continuum între încălcarea normelor elementare de civism și infracționalitate
Conștientizarea faptului că aceste acte aparent nu foarte grave, necombătute cu fermitate duc la delincvență.
Invocând celebrul articol al lui Wilson și Kelling (Broken Windows) care a inspirat cartea la fel de celebră “Thinking About Crime” , Young demonstrează cât de fals este acest raționament. El amintește că pe lângă New York, alte 16 mari metropole ale SUA, fără să adopte această politică, au cunoscut o reducere drastică a cifrei criminalității în aceiași perioadă de timp.
Young își explică succesul politicii de toleranță 0 printr-o anumită cultură a publicului care mitizează trecutul moral, alterat de prezentul dominat de urbanizare și globalizare. În sprijinul argumentării sale îl citează pe Travis Hirschi cu a sa carte A general Theory of Crime: “statul nu este niciodată cauza și nici soluția în fața infracționalității. Originea criminalității respectiv a autocontrolului, se formează în primii 8 ani de viață și, prin urmare, singura atitudine realistă este intervenția la nivelul familiei.”
Young nu vede în filosofia toleranței 0 altceva decât un vis nostalgic. Cu luciditate, reamintește că elemente fundamentale în prevenirea criminalității-capacitatea de a oferii slujbe, siguranță socială etc- depind de forțele globale într-o lume tot mai globalizată și într-o măsură mult mai mică de administrația locală sau de guvern. Intervențiile poliției pot oferii o anumită satisfacție unui public frustrat dar, pe termen lung, factorii care au cel mai mare impact împotriva criminalității sunt și cei mai greu de atins.
Discursul despre toleranță transcede spațiul delimitat clar al politicilor sociale, el pune în discuție însăși principiile democrației liberale. Din punct de vedere etic și politic trebuie să avem responsabilitatea locului în care trasăm linia între normalitate și devianță. Marginalizarea, închisorile suprapopulate, resuscitarea trecutului sunt atât de stranii într-o societate liberală.
Ceea ce este superficial nu sunt puncte ale filosofiei toleranței 0, nu este nimic mai adevărat că infracțiunea are granițe fluide iar începutul ei poate fi muzica prea tare în apartament, acte neconforme cu comportamentul civic pe stradă, ceea ce este fals este să ne imaginăm că rezolvăm probleme de substanță prin măsuri de suprafață, la nivelul efectelor.
Rata criminalității este relativă la condițiile materiale; sistemul penal fie că este liberal sau conservator nu poate avea decât un impact marginal. De fapt, spune Young, toleranță 0 împotriva infracționalității înseamnă toleranță 0 împotriva inegalității și această înseamnă totul. Este dificil de conceput panacee în domeniul securității comunitare.
Tim Hope (profesor de criminologie ) se întreabă dacă trebuie schimbăm individul pentru a face comunitatea mai sigură sau nu cumva trebuie să schimbăm comunitatea pentru că este fundamental criminogenă?
Karen Evans (cercetător de Cercetări Sociale al Universității Salford) demonstrează că termeni cu care operăm fără să ne punem prea multe întrebări, cum este cel “comunitate”, nu au același înțeles nici măcar la nivelul unui singur oraș. Spre exemplu, recomandăm ca tehnică negocierea dar aceasta funcționează în spațiul orașului vechi unde comunitatea este relativ stabilă, oamenii se cunosc și se ajută, se apără de intruși: negocierea între membrii acestei comunități în asigurarea propriei protecții este realistă pentru că ea vizează “intrușii”. Dar putem aplica aceeași tehnică în alte zone în care mobilitatea este foarte ridicată, în care vecinul de peste drum este posibilul agresor, în care “dușmanul” nu este din afară ci dintre membrii comunității?
Există și proiecte de succes în domeniul securității comunitare: Inițiativa Franceză de Practică Socială. Inițiat sub președinția lui Francois Mitterand în 1983, constă în dezvoltarea unei rețele naționale de cooperare a structurilor guvernamentale cu cele neguvernamentale, a asistenților sociali cu voluntari, sub patronajul consiliilor locale. Rezultatele sunt de-a dreptul spectaculoase: în 1981 și Franța și Mare Britanie aveau cca.3,5 milioane de infracțiuni raportate, la sfârșitul deceniului în timp ce în Marea Britanie se ajunge la 6 milioane de infracțiuni, în Franța acestea nu depășesc 4 milioane.
BIBLIOGRAFIE
Abadinscky, H, (2000), Probation and Parole, Prentice-Hall,Inc, New Jersey
Achim,V- Țiganii în istoria României
Braithwaite, J, (1997), Crime, Shame and Reintegration, Cambridge University Press
Brinkerhoff, D, White, L (1988), Sociology,West Publishing Company
Brodie, I, (1998), School Exclusion, Risk and community Safety, în Planning Safer Commnunities, Russel House Publishing, Dorset, Anglia
Brown, Allan & Caddick, C (1993). Groupwork with Offenders. Whiting &Birch Ltd. Londra.
Chesney-Lind, M, Shelden, R, (1998), Girls, Delinquency, and Juvenile Justice, Wadsworth Publishimg Company
Chesney-Lind, M, (1997), The Female Offender, SAGE Publications, Londra
Cioclei, V. (1998). Manual de criminologie. All Beck. București
Codul penal al României ( 1997 ). Ediție oficială. Ed. Lumina Lex.
Codul de procedură penală al României ( 1997 ). Ed. Lumina Lex..
Cohen, S, (1995), Vision of Social Control, Polity Press, Cambridge
Devlin, A, (1995), Criminal Classes Ofenders at School, Waterside Press, Winchester
Doel, Mark & Marsh, Peter (1995). Task centred social work. Arena. Hampshire.
Downes, D, Rock, P, (1998), Understanding Deviance, Oxford University Press
Durnescu, I; Lazăr, C, (2000), Identificarea proporției și caracteristicilor socio culturale ale populației de rromi din penitenciarele românești, Revista de psihologie aplicată, Tinișoara
Edwards, H, (1998), Planning for Safer comunities, în Planning Safer Commnunities, Russel House Publishing, Dorset, Anglia
Edwards, T, (19979, Sexuality, în Youth in Society, SAGE Publications, Londra
Foy, N (1981) To strenghten the mixture, first understand the chemistry, The Guardian, 2 septembrie
Gelsthorpe, L, (1997), Feminisme and Criminology, în The Oxford Handbook Criminology,
Clarendon Press, Oxford
Goffmann, E (1968), Asylums, Harddmonsworth, Penguin
Haines, K, Drakeford, M, (1998), Young People and Youth Justice, Macmillan Press Ltd.
Heidensolm, F, (1997), Gender and Crime, în The Oxford Handbook Criminology, Clarendon,Press, Oxford
Hester, S, Eglin, P, (1997), A Sociology of Crime, Routledge, Londra
Londra
Home office research and Statistics Department (1995), Digest
Hudson, B, (1998), Understanding Justice, Open University Press, Buckingham-Philadelphia
Jefferson, T, (1997), Masculinities and Crime, în The Oxford Handbook Criminology, Clarendon Press, Oxford
Jordan, B, Arnold, J (1996), The Criminal Justice System, în Beyond Offending Behavior, Arena, Anglia
Khan, U, (1998), Putting the Community into Community Safety, în Planning Safer Commnunities, Russel House Publishing, Dorset, Anglia
Lazăr, C, (2001)Politica penală. A pedepsi iertând, Revista de securitate comunitară
Lazăr, C (2000), Emergența culturii organizaționale, Buletin intern-Ministerul Justiției
Marlow, A, Pitts, J, (1998), Law and Order, Crime Control and Community Safety, în Planning Safer Commnunities, Russel House Publishing, Dorset, Anglia
McGuire, James, Priestley, Philip (1985). Offending Behaviour. Skills and Stratagems for Going Straight. Batsford Ltd. Londra.
McIvor, Gill (1996).Working with offenders. Jessica Kingsley Publishers. Londra.
Mc Laughlin, E, Muncie, J, (1996), Controling Crime, SAGE Publication, Londra
Mitrache, Constantin ( 1999 ). Drept penal român. Partea generală. Casa de editură și presă Șansa.
Moore, S, (1998), Investigating Deviance, Collins Educational, Londra
Neagu, Ion ( 1997 ). Tratat de procedură penală. Ed. PRO.
Newburn, T, (1997), Youth Crime and Justice, în The Oxford Handbook Criminology,Clarendon Press, Oxford
Nistoreanu, G., Păun, C (2000), Criminologie, Ed.Europa Nova, București
Payne, Malcom, (1997). Modern Social Work Theory. Macmillan. Londra.
Pitts, John, (1990), Working with young offenders. Macmillan. Londra.
Pitts, John, (1998), The French Social Prevention Initiative, în Planning Safer Commnunities,
Prison Reform, Attempts and achievements, Kharkov group for human rights protection, 1999
Poledna, Sorina (2000). Actori sociali în situații și interacțiuni violente. Presa Universitară Clujeană.
Raynor, P, (1996), The Criminal Justice Syistem, în Beyond Offending Behavior, Arena, Anglia
Rădulescu,S, Banciu, Dan (1985). Introducere în sociologia devianței. Ed. Științifică și Enciclopedică, București.
Rock, P, (1997), Sociological Theories of Crime, în The Oxford Handbook Criminology, Clarendon Press, Oxford
Sheldon, B, (1995). Cognitive – Behavioural Therapy. Routledge. Londra & New York.
Smith, D, (1997), Ethnic Origins, Crime and Criminal Justice, în The Oxford Handbook Criminology, Clarendon Press, Oxford
Smith, D, (1995), Criminologx for Social Work, Macmillan Press Ltd.,Londra
Stănoiu, R (1981)., Metode și tehnici de cercetare criminologică, Ed. Academiei. București.
Stănoiu, R (1998). Criminologie. Oscar Print, București.
Taylor, I, Walton,J, (1978), Critical Criminology, Lowe& Brydone Printers Limited, Norfolk
Vanstone, M, Drakeford, M, (1996), Beyond Offending Behavior, Arena, Anglia
Walgrave, L, (1998), Restaurative Justice for Juveniles, Leuven University Press, Belgia
Young, J, (1998), Zero Tolerance: Back to the Future, în Planning Safer Commnunities, Russel House Publishing, Dorset, Anglia
Zamfir, C, Zamfir, E, (1993), Țiganii între ignorare și îngrijorare, Alternative, București
Zedner, l, (1997), Victims, în The Oxford Handbook Criminology, Clarendon Press, Oxford
Capitolul 7
METODE DE LUCRU CU INFRACTORII
7.1.
7.1.1. Interviul
Dr. Sorina Poledna
1. Intervievarea calitativă
Intervievarea calitativă* adică toate tipurile de interviuri calitative (centrat pe problemă, narativ, biografic) reprezintă pentru asistența socială în opinia mea, direcția cea mai bună de investigare a socialului.
Argumentele vor fi relevate pe parcursul descrierii fiecărui tip de interviu, argumentul principal este că interviurile calitative ne așează în universul factual, afectiv și cognitiv al individului prin intermediul relatărilor făcute chiar de individul intervievat. Vom avea narațiuni – "povești ale vieții", istorii ale vieții, biografii. Oricare din rezultatele unei intervievări de tip calitativ, în orice caz va reprezenta punctul de vedere al celui intervievat permițând astfel o mai bună înțelegere a clientului și a problemei sale.
Intervievarea calitativă – promovează o anumită perspectivă asupra cunoașterii și asupra socialului. Un prim element al acestei trăsături ar fi că:
comprehensiunea e realizabilă prin încurajarea pe care asistentul social o face asupra celor intervievați, în a-și descrie lumea în proprii lor termeni;
un al doilea element al acestei perspective este că intervievarea include o relaționare specifică între cel care realizează interviul și cel intervievat, iar această relaționare presupune obligații pentru ambele părți;
al treilea element se referă la faptul că această manieră de intervievare, presupune și un aspect etic din punctul de vedere al studiului care se realizează cu ajutorul interviului;
Ce este intervievarea calitativă? De ce este nevoie de intervievarea calitativă?
Intervievarea calitativă subliniază ideea că avem de-a face cu o metodă și în același timp cu un instrument angajat în scopul cercetării unui fragment al realității sociale. Intervievarea calitativă se mai definește și astfel: ea îi ascultă pe oameni așa cum ei își descriu felul în care înțeleg lumea, universul în care trăiesc și acționează.
Intervievarea calitativă explorează teme specifice, evenimente, întâmplări, acțiuni sau "happening"-uri, care sunt mai mult decât o întâmplare, un eveniment, adică e vorba de o intrigă, un conflict, protagoniști care în general își dispută ceva, există un parcurs temporal în care sunt așezate aceste fapte și evenimente.
Din punctul de vedere al asistentului social, un "happening" poate fi de ex. ce s-a întâmplat când soțul a bătut-o ultima oară pe soție.
Alteori însă, intervievarea calitativă explorează schimbările de o anvergură mult mai mare decât cele de la nivelul individual, fiind folosită pentru studiile care sunt puse la baza unor programe, ca de ex. cele de reformă socială.
Caracteristici comune ale interviurilor calitative:
sunt extensii ale conversațiilor cotidiene dar cu câteva note distinctive;
sunt interesate în înțelegerea și cunoașterea elementelor de personalitate ale intervievatului fără a fi în același timp interesate de etichetarea intervievatului și a evoluțiilor pe care le-a trăit și le relatează;
conținutul interviurilor nu este gândit într-un mod rigid, ci schimbările sunt considerate foarte importante, însemnând că cel care realizează interviul ghidează desfășurarea lui astfel încât, să permită întâlnirea cu ceea ce intervievatul a trăit, gândește sau simte.
Aceste trei sunt caracteristici esențiale pentru că prin ele interviul calitativ se distinge de alte forme, sau căi de culegere a datelor.
2. Interviul centrat pe problemă
Este un interviu semistructurat și comparativ cu interviul narativ mai ales, e mai puternic structurat decât altele, cel narativ cunoaște cel mai slab grad de structurare.
Această variantă de interviu permite focusarea efortului investigativ pe problematica cea mai intim legată de problema clientului și de situația sa.
Are un caracter deschis, reprezentând și un important avantaj mai ales în asistența socială, din punctul de vedere al realizatorilor de interviu, din perspectiva relației de comunicare.
Interviul centrat pe problemă este eficient. Eficiența se explică prin aceea că se evită întrebările de tatonare, se angajează acest tip de interviu într-un anumit moment al studiului și al relației de asistare, astfel încât se câștigă timp și se economisesc resurse prin faptul că un anumit aspect e investigat atunci când abordarea respectivei probleme este într-adevăr necesară, iar cel intervievat – clientul – este pregătit și dorește să discute subiectul propus prin interviu.
Interviul centrat pe problemă e un interviu care în asistența socială ca și munca de reintegrare socială și supraveghere e bine să fie angajat la sfârșitul primei faze, la mijlocul procesului de asistare socială, dar în nici un caz NU se începe procesul de asistare socială cu un interviu centrat pe problemă. Pentru că trebuie să existe înainte de angajarea acestui tip de interviu o înțelegere cât de cât clară a direcției în care se îndreaptă efortul de cunoaștere al intervievatorului, cât și direcția și ținta urmărite prin asistare.
Interviul centrat pe problemă a fost folosit încă din anii '50, unul dintre cei care l-a folosit pentru prima dată a fost Robert Merton. Merton a folosit această formă de interviu pentru a studia efectele mass-media asupra comunității. Cercetarea lui Merton a scos în evidență legătura dintre experiențele subiective ale celor studiați și anumite ziare pe care le citesc sau anumite emisiuni la care se uită.
Cicourell e unul din întemeietorii etnometodologici care pun un accent esențial pe limbaj în studierea socialului. El și alți etnometodologici au folosit interviul centrat pe problemă pentru a scoate în evidență universul lingvistic al celor care ofereau informații despre un subiect sau altul al cercetărilor întreprinse de ei.
Witzel a teoretizat interviul centrat pe problemă ca o combinație integratoare de metode, incluzând aici și analiza de caz și metoda biografică și analiza de conținut și chiar discuțiile de grup. De ex., analiza de conținut a scrisorilor înseamnă a le desface în unități tematice.
După Witzel există câteva principii fundamentale ale interviului centrat pe problemă:
centrarea pe problemă – se referă la faptul că interviul trebuie început cu problematizări sociale;
orientarea conform obiectului de studiu: acest principiu presupune că forma concretă a interviului centrat pe problemă trebuie să se refere la obiectivele specifice studiului, și nu poate să constea în preluarea unor instrumente prefabricate;
principiul procesualității – intervievarea aceasta reprezintă o analiză flexibilă a câmpului problematic, presupune adunarea și verificarea pas cu pas a informațiilor astfel încât relaționarea și configurarea elementelor de cunoaștere se construiește și se cristalizează încetul cu încetul printr-o permanentă atitudine reflexivă în fața metodei aplicate.
Caracterul deschis al interviului centrat pe problemă înseamnă că persoana intervievată se simte liberă și poate răspunde în așa fel încât, opiniile sale sunt exprimate liber, alegerea în legătură cu informațiile pe care le oferă și felul în care le prezintă fiind tot rezultatul alegerii sale.
Desfășurarea interviului centrat pe problemă:
1) formularea și analiza problemei urmărite – întotdeauna se face înainte de derularea intervievării, ceea ce înseamnă că tu, intervievatorul împreună cu clientul ai dezvoltat relația profesională, că știi anumite lucruri despre client; că și el/ea știe ce vrea să obțină, care sunt prioritățile relației profesionale; analizezi problema care dorești să o lămurești prin interviu și ai un backround teoretic foarte bine stabilit și consistent;
2) compunerea ghidului de interviu pentru tema studiată pe baza unităților tematice – în această fază te centrezi pe o anumită temă, care face parte din problema clientului. Și această tematică se desface la rândul ei în alte subteme, care se atacă mai detaliat prin întrebările adresate clientului;
3) ghidul de interviu – exprimă într-o ordine logică direcția pe care, intervievatorul prin întrebări și prin răspunsuri cel intervievat, o urmează împreună, pentru a atinge scopul interviului;
4) faza pilot – este faza în care se realizează verificarea, testarea interviului pentru a vedea dacă e nevoie de modificarea ghidului de interviu sau a unei părți din ghid. Această testare se poate face cu ajutorul unui coleg, dar în nici un caz testarea nu se face pe client.
5) faza interviului propriu-zis – el vizează obținerea informațiilor prin traversarea celor trei categorii principale din interviul: categoria întrebărilor de sondare, de ghidaj, sau fir roșu, și a celor ad-hoc. De regulă, având acordul celui intervievat se realizează înregistrări ale intervenției pe bandă magnetică. În caz de refuz, se realizează un protocol de interviu pe parcursul discuției sau după caz, imediat după încheierea interviului.
Durata medie a acestui interviu este 90-120 de minut.
3. Aspecte tehnice ale utilizării interviului
“Interviul este un sistem social creat ad hoc
pentru a atinge un scop”
(Kadushin, 1990, pg.206)1
În activitatea de reintegrare socială și supraveghere interviul reprezintă instrumentul principal pe care consilierul de reintegrare socială îl utilizează în demersul său profesional, pentru operaționalizarea rolurilor și competențelor sale atât în munca de supraveghere cât și (după caz), în cea de asistare psiho-socială a persoanelor care au încălcat legea.
Prezentarea interviului, sub aspectele sale tehnice de bază, urmărește să clarifice și să exemplifice totodată, modul în care metodologia de tip asistență socială poate și trebuie să fie transferată în spațiul muncii de reintegrare socială și supraveghere, specificul și finalitatea acesteia. De aceea, în continuare, analiza interviului, a procesului de intervievare, se va face din perspectiva utilizării acestui instrument în domeniul asistenței sociale; în volumul al doilea al manualului de față, aspectele principale ale intervievării, tehnicile și abilitățile de intervievare, vor fi prezentate cu aplicație directă la una sau alta din activitățile foarte concrete ce dau conținut muncii consilierului de reintegrare socială și supraveghere.
Prin urmare, interviul în asistența socială este o interacțiune comunicațională ce are un scop deliberat și mutual acceptat de participanții la comunicare – intervievator (asistentul social, consilierul de reintegrare socială și supraveghere) și intervievatul (sistem client și/sau sistem țintă și/sau sisteme relevante).
Conținutul de tip asistență socială al interviului este astfel ales încât să faciliteze atingerea scopului specific asistenței sociale;În cadrul interviului are loc o alocare diferențiată a rolurilor intervievat/ intervievator și a sarcinilor – relaționările sunt complementare și non reciproce în cadrul interviului;
Acțiunile intervievatorului trebuie să fie planificate deliberat și selectate în mod conștient pentru a susține scopul interviului – interviul este o comunicare cu progres planificat;
Interviul, de regulă, are un timp, loc și durată formal definite și stabilite;
Intervievatorul este obligat să accepte solicitarea unui client pentru interviu în spiritul valorilor și deontologiei proprii asistenței sociale/muncii de reintegrare socială și supraveghere.
Interviurile din asistența socială implică oameni cu probleme, sau oameni aflați în situații problematice:
ceea ce se discută este confidențial (a se vedea limitele confidențialității);
centrarea se face pe client/intervievat;
se urmărește maximizarea participării clientului, minimizându-se standardizarea și sporind astfel, individualizarea conținutului.
funcția și natura profesiei determină într-un mod general, conținutul distinctiv al interviurilor în asistența socială
Scopurile interviurilor din asistența socială
Se disting trei tipuri de scopuri:
scop informațional sau pentru studiul social;
scop diagnostic sau de evaluare;
scop terapeutic sau pentru realizarea schimbării.
“Procesul intervievării este mișcarea dinamică conștientă realizată prin intermediul unor stadii succesive, spre atingerea scopului interviului.” (Kadushin,1990)
Faza introductivă
Se spune în literatura de specialitate ca interviul începe înainte de a începe… Această sintagmă exprimă de fapt ideea că interviul, sub toate aspectele sale, este influențat de ceea ce s-a întâmplat/sau nu, înainte ca el să înceapă. Astfel, modul în care începe și se derulează întregul interviu, este în legătură cu:
faptul că asistentul social va avea ca intervievat un client voluntar sau nonvoluntar;
motivația inițială sau lipsa motivării pentru interviu – responsabilitatea asistentului social pentru: – întreținerea motivației inițiale, – dezvoltarea motivației clientului.
locația spațiului în care se va desfășura interviul. ex. interviul urmează să aibă loc:
la serviciul de reintegrare socială și supraveghere,
într-un birou al instituției care acordă asistență socială sau
la domiciliul celui intervievat,
într-o instituție (case de bătrâni, spitale, penitenciar).
O atenție specială se va acorda următoarelor aspecte:
Cadrul să nu distorsioneze comunicarea!
Să nu distragă atenția!
Interviul să țină cont de “rutina locului”!
pregătirea personală și profesională a intervievatorului, înseamnă:
consilierul de reintegrare socială și supraveghere revede informațiile din interviurile anterioare sau orice alte informații deja existente;
își reîmprospătează cunoștiințele teoretice relevante pentru conținutul următorului interviu;
își stabilește și precizează ce anume urmărește prin interviu;
realizează ghidul de interviu care reprezintă: concretizarea scopului interviului.
Intervievatorul trebuie să stabilească limitele de timp în care aceste conținuturi pot să fie atinse, să conștientizeze ceea ce este confidențial, să pregătească întrebările care consideră că vor trebui puse.
Începutul intervievării:
Reprezintă momentul în care se acordă atenție în principal:
stabilirii formei de adresare, în primul rând cea pe care asistentul social o folosește pentru client;
formalităților de curtoazie:
să fie scurte,
să marcheze trecerea de la o relaționare socială la o relaționare profesională,
să fie centrate tot pe client.
stabilirii scopului/intenției interviului – sarcina principală a fazei inițiale a intervievării,
formulării întrebării de deschidere:
la ea să se răspundă ușor;
să servească dezvoltării interacțiunii în sens reciproc;
să orienteze discuția din cadrul interviului, ex. Ce te-a adus aici? Ce anume dorești de la noi? Ce crezi că putem face pentru tine?
Important!
Începutul unui proces de intervievare, sau un interviu inițial, urmăresc sau au drept obiectiv să-l ajute pe aplicant (solicitant) să devină client.
Componentele acestui obiectiv sunt:
o identificare clară, precisă a problemei clientului;
stabilirea unei relații cu asistentul social și prin el/ea, cu instituția/organizația ce acordă asistare socială;
motivarea clientului pentru relația de interviu;
asigurarea cu informații despre serviciile, programele instituției/ organizației și resursele existente și relevante pentru problema clientului;
a determina ce anume este pregătit clientul să facă în legătură cu problema sa;
a determina dimensiunea, durata și intensitatea problemei clientului.
Deci interviul de început (inițial) sau faza de început a intervievării
are o mai puternică componentă de explorare a situației clientului;
comunicarea din cadrul său vizează în mai mare măsură, socializarea clientului cu rolul său în interviu;
vizează o mai mare utilizare a tehnicilor ce maximizează dezvoltarea relației intervievat (client) – intervievator (asistent social);
asistentul social este în mai mare măsură (decât în alte faze ale intervievării) directiv și activ.
Abilități și deprinderi necesare intervievatorului (asistent social/student) în faza introductivă
Între abilitățile cele mai necesare se numără mai întâi, cele de punere a întrebărilor și cele de ascultare activă.
Întrebările – sunt cele mai des angajate în realizarea oricărui interviu – punând întrebări asistentul social (intervievator) poate să urmărească scopuri varietate, precum:
să extindă teritoriul interviului;
să-i sporească adâncimea acestuia;
să ajute la rezolvarea problemei;
să-l activeze pe intervievat să împărtășească atât informații factuale cât și afective;
să-l încurajeze pe client să relateze și să-și elaboreze relatarea;
să-l ajute pe client să-și organizeze și sistematizeze prezentarea, asigurându-se că a inclus toate informațiile relevante;
să-l încurajeze pe client să ia în considerare alternativele;
să-l socializeze pe client în rolul de intervievat;
să sublinieze centrarea interviului pe explorare, înțelegere sau pe comportamentul – acțiune.
ex. “Poți să-mi spui mai multe despre acest lucru?” iată o întrebare care subliniază intenția de explorare a intervievatorului.
“Ce înțeles dai acestui mod de a reacționa pe care l-ai avut?” – subliniază intenția de a înțelege informația obținută.
“Ce crezi că se poate face în acest sens?” – întrebarea subliniază intenția de a acționa.
În faza introductivă, întrebările urmăresc cu precădere:
explorarea problemei și situației clientului;
socializarea clientului în rolul de intervievat;
încurajarea clientului să împărtășească informații factuale și afective;
direcționarea clientului și totodată,
a-l face să se simtă respectat și deci confortabil în relația de interviu.
Se folosesc mai cu seamă întrebări deschise sau cele închise cu variante de răspuns multiple, în defavoarea celor închise. Astfel, intervievatul va avea în mai mare măsură posibilitatea:
să selecteze răspunsul dintr-o paletă mai largă de răspunsuri posibile;
să evidențieze propriul cadru de referință;
să selecteze acele elemente din situația sa, care i se par mai îngrijorătoare și-l preocupă mai mult;
să simtă responsabilitate și libertate în participarea la interviu și în determinarea conținutului și direcției acestuia și deci
să dezvolte o motivație adecvată unei relații de comunicare pozitivă.
Întrebările închise sunt folosite:
când o cantitate de informații a fost deja obținută, dar trebuie acoperite niște detalii/informații lipsă;
când intervievatul este nesigur cum să procedeze;
când situația apare confuză;
când informații precise sunt necesare intervievatorului;
când e nevoie de un spor de claritate și centrare a interviului;
când intervievatorul dorește să exercite un control mai mare asupra conținutului;
când se dorește limitarea introducerii unor conținuturi exterioare scopului interviului și irelevante;
când intervievatorul (asistentul social) îl ajută pe clientul reticent să înceapă relatarea;
când se urmărește reducerea interacțiunii și a gradului de emoționalitate a interviului;
uneori, când se introduce un subiect față de care clientul/intervievatul ar putea fi ezitant dacă s-ar fi formulat o întrebare deschisă; o întrebare deschisă se angajează când se introduce un conținut pentru care clientul are nevoie de încurajări să-l discute;
când limitele de timp pentru intervievare sunt strânse.
Există și este necesară exersarea conștientizată și a altor tipuri de întrebări. de ex.
directe – implică în mod direct responsabilitatea clientului pentru răspunsul dat;
“Ce anume simți în legătură cu noua locuință?”
indirecte – responsabilitatea este difuză;
“Care sunt sentimentele în familia ta în legătură cu noua locuință?”
Întrebări cu focus diferențial:
se pot centra pe diferite perioade de timp, ex. “Ce s-a întâmplat în ultimul an, înainte de pensionare cu starea dv. de sănătate?” “Care este starea dv. de sănătate în momentul de față?”
se pot centra pe gânduri, sentimente sau pe comportamente, ex. “La ce v-ați gândit când ați luat hotărârea separării de soție?”
Întrebări de clarificare-concretizare:
Sunt angajate atunci când:
nu este clară relevanța conținutului;
este nevoie să se clarifice un conținut ambiguu;
este nevoie de mai multe detalii;
este nevoie de un plus de specificitate.
Prin urmare, acest tip de întrebare se pune atunci când răspunsul anterior al clientului a fost insuficient, irelevant, neclar sau inconștient.
Formularea și frazarea
Cele mai frecvente erori în formularea întrebărilor sunt următoarele:
sugerează răspunsul;
dublează întrebarea;
întrebarea “de ce”;
întrebări trunchiate.
Întrebările care sugerează răspunsul se bazează pe o preconcepție a asistentului social/intervievator despre care/cum are să fie răspunsul clientului. În consecință, acesta – intervievatul – nu se va simți liber în formularea răspunsului: de ex. “În mod sigur, îți iubești și respecți părinții, nu?” sau intervievatorul poate sugera răspunsul printr-o frazare negativă, de ex. “Presupun, că nu te-ai gândit să te separi de familie înainte de a-ți găsi un loc de muncă?”
Întrebările duble – sunt mai ales, o eroare a intervievatorilor începători care pun mai mult de o întrebare printr-o adresare. Intervievatul se simte confuz, nu știe la care dintre întrebări să răspundă. Preferă în general să răspundă la întrebarea mai puțin solicitantă și mai puțin productivă din punctul de vedere al scopului interviului. Intervievatorul poate uita că la întrebarea de origine nu s-a răspuns, de ex. “De cât timp aveți conflicte voi frații? Ce se întâmplă în aceste situații conflictuale?”
Întrebarea “De ce” – este un din întrebările care sunt mai frecvent folosite decât ar trebui. Este o întrebare care este dificilă pentru intervievat, pentru că fie:
îi solicită o relatare în termeni raționali despre comportamentul său, pe care relatare el/ea nu o poate face – descoperirea explicației, nu întâmplător, este deseori unul din obiectivele contactului terapeutic;
mai ales când e vorba de un comportament auto-distructiv, mulți oameni găsesc dificil să explice de ce se comporta în acel mod – le sporește sentimentul de frustrare, inadecvare, atitudinea defensivă;
în unele cazuri, încurajează o tendință spre raționalizarea comportamentului, ce poate falsifica realitatea.
Întrebări trunchiate – apar mai ales atunci când intervievatorul nu este în clar cu ceea ce dorește să întrebe. În aceste cazuri, mesajul transmis de el/ea (intervievator) este mai mult sau mai puțin trunchiat.
Atenție!
Întrebările trebuie să fie:
comprehensibile;
lipsite de ambiguitate;
suficient de scurte (orice întrebare mai lungă de două propoziții e prea lungă).
Faza de mijloc, sau de dezvoltare a intervievării
Reprezintă acea parte din procesul intervievării în care are loc îndeplinirea scopului asupra căruia intervievatorul și cel intervievat au căzut de acord în faza introductivă.
Pentru aceasta, asistentul social va avea în atenție:
să mențină interacțiunea emoțională cu clientul la nivel confortabil și astfel,
să mențină relaționarea pozitivă;
să-l ajute pe client/intervievat să exprime îngrijorările sale relevante din punctul de vedere al atingerii scopului interviului;
să miște interviul de la o unitate tematică la alta, către scop;
să-l ajute pe client să discute unele din aceste unități tematice cu o profunzime emoțională mai mare;
să-l ajute pe client să realizeze sarcinile instrumentale ale rezolvării
problemei sale.
Deprinderi de intervievare în faza de mijloc a interviului
Deprinderi legate de întinderea și adâncimea intervievării.
Deprinderi de explorare și însoțire – sunt angajate cu precădere în partea de început a intervievării când asistentul social și clientul încearcă să explice cât mai clar posibil:
– natura problemei;
– contextul în care problema clientului se manifestă.
1.2. Deprinderi instrumentale de influențare și orientare spre schimbare – sunt mai utilizate în fazele mai avansate ale intervievării când asistentul social și clientul acționează pentru rezolvarea problemei.
1.1. Deprinderile de explorare și însoțire reprezintă acele acțiuni observabile ale asistentului social care indică interesul și atenția acordate celui intervievat. Are două componente:
nonverbală – contactul vizual și postura corpului;
contactul vizual – trebuie să fie:
confortabil – nu intruziv, și nici să nu indice respingere
în acord cu un răspuns la fluența comunicării celui intervievat.
postura corpului – trebuie să indice:
intensitatea prezenței intervievatorului,
implicarea acestuia,
preocupare pentru atingerea scopului interviului,
ascultarea activă a clientului,
deschidere,
receptivitate.
verbală – încurajarea, parafrazarea/ recapitularea/ trecerile tematice.
Această componentă exprimă faptul că ceea ce spune/răspunde clientul pe de o parte, și întrebarea/comentariul asistentului social pe de altă parte, împart același conținut –
fluența comunicării,
încărcătura afectivă din afirmațiile clientului, reflectă nivelul intensității afective din afirmația anterioară a celui intervievat.
Toate acestea se exprimă și concretizează prin:
Încurajări:
sunt intervenții ale intervievatorului, fără un mesaj/conținut propriu;
au rolul de a-l motiva pe client, de a-i întări dorința, de a continua să vorbească;
includ elemente verbale: ex. “Deci…”, “Înțeleg…”, “Și atunci…”, “Ihî-îhî…”, “hm…”, “Continuă, te rog…”; elemente nonverbale: expresia feței, contactul vizual, înclinarea corpului în sens afirmativ – indică celui intervievat că asistentul social este interesat de ceea ce spune acesta;
sunt utilizate când: a) clientul începe să vorbească, să răspundă la întrebări;
b) clientul este deja activ, implicat în comunicare.
Parafrazarea:
este o reafirmare selectivă a ideilor de bază în fraze care seamănă, fără să fie însă, identice cu cele folosite de intervievat;
deci prin parafrazare se reafirmă ceea ce a spus clientul, dar cu cuvintele asistentului social/intervievatorul;
trebuie să se caracterizeze prin concizie, acuratețe, folosirea cadrului de referință al clientului;
pentru ca parafrazarea să nu sună mecanic, există o varietate de formulări gen: “Dacă te-am înțeles bine…”, “Cu alte cuvinte…”, “Te-am auzit spunând, că…”.
Sumarizarea: un rezumat sau sumar:
revede pe scurt ceea ce s-a discutat, și astfel, dă interviului direcția;
evidențiează ceea ce a fost acoperit și deci ceea ce a rămas descoperit, astfel indică pe ce teme/aspecte trebuie în continuare centrată atenția;
indică de multe ori, faptul că intervievatul intenționează să mute cursul interviului spre altă unitate tematică;
uneori, când este o sumarizare mai amplă, poate ține loc de încheiere a interviului oferind și o imagine de ansamblu a ceea ce s-a realizat în interviu;
dă o vizibilitate mai mare punctelor importante acoperite prin interviu;
este în mod necesar, selectivă.
Profunzimea sau adâncimea intervievării
După ce au acoperit ariile de conținut care prezintă relevanță din punct de vedere al scopului interviului, asistentul social (intervievatorul) și clientul (intervievatul), identifică anumite teme care se cer discutate la un nivel emoțional mai intens.
Adâncimea interviului se referă la: – intensitatea sentimentelor; – nivelul de intimitate al acestora.
Adâncimea interviului se referă la cum simte/ce simte clientul cu privire la ceea ce s-a întâmplat și a relatat.
Îndemânările și tehnicile prin care se intensifică adâncimea interviului/intervievării sunt:
identificarea
acordare de atenție sentimentelor clientului
reflectarea sentimentelor.
De exemplu:
Întrebări de identificare a sentimentelor și de încurajare a discuției despre acestea “cum te simți în legătură cu …”
Întrebări, comentarii prin care se acordă atenție sentimentelor clientului “Ai spus că te-ai simțit mințit, poți să-mi spui și ce alte sentimente ai avut după acea întâmplare?”
Reflectarea sentimentelor – “Te simți vinovat față de familie pentru că ți-ai pierdut slujba”, “Te simți în siguranță, pentru că familia ta te înțelege.”
III. Îndemânări și tehnici rezolutive folosite în faza de mijloc a intervievării
Aceste îndemânări și tehnici dintre care cele mai des angajate sunt:
clarificarea,
interpretarea,
confruntarea,
împărtășirea informațiilor,
sfătuirea,
suportul
Acestea contribuie la atingerea obiectivelor rezolutive (de intervenție) ale interviului.
Clarificarea și interpretarea
Clarificarea oglindește ce a spus intervievatul dar transpus într-un limbaj mai familiar și mai puțin încărcat de subiectivitate. Efectele clarificării:
ajută clientul să-și restructureze câmpul perceptual,
evidențiază alternative și consecințele diverselor alegeri – sporește înțelegerea cognitivă,
sporește specificitatea informației,
ajută la verificarea înțelegerii relatării clientului.
De ex.
“Cred, că mama mea nu mă iubește” A.S. “Ce anume spune sau face mama ta, și îți sugerează ție că nu te iubește?” SAU
A.S.“Nu sunt sigură că știu ce ai vrut să spui adineaori.” SAU
A.S. “Nu am înțeles clar, dacă…”
1. Interpretarea:
merge cu un pas mai departe decât o făcuseră parafrazarea, reflectarea sau clarificarea;
specificul ei este că oferă un nou cadru de referință (în cazul celorlalte trei tehnici cadrul de referință al intervievatului era menținut);
o interpretare trece de mesajul clientului și include o inferență derivată din acesta., inferența se bazează pe alte informații oferite clientului, respectiv pe teorie.
utilizarea interpretării:
oferă clientului o conexiune de care acesta nu era conștient;
realizează o reconceptualizare;
ajută clientul să-și înțeleagă mai bine problema, resursele și astfel,
îl ajută să se ocupe mai bine de rezolvarea ei.
Confruntarea:
merge un pas mai departe decât o făcuse interpretarea;
vizează incongruențele:
dintre ce a spus clientul la un moment dat și alte afirmații făcute ulterior/anterior;
dintre ce a spus și cum a spus;
dintre ce a spus că dorește, și conduita care indică altceva;
utilitatea este dată de faptul că:
forțează regândirea/reconsiderarea;
pune față în față elementele contradictorii din relatarea clientului;
oferă vizibilitate și claritate mesajelor communicate.
Împărtășirea reciprocă a informațiilor:
se referă la faptul că fluxul informațiilor nu urmează doar direcția intervievat-intervievator, ci și invers, adică,
asistentul social – intervievatorul, asigură informații de care clientul are nevoie, unele interviuri se și numesc “interviuri de informare”;
oferirea de informații și prin aceasta, crearea sau sporirea astfel, a unor resurse ale clientului care-l ajută în luarea deciziilor;
reprezintă o intervenție care contribuie la rezolvarea problemei;
Sfatul:
este o intervenție care contribuie la afirmarea responsabilităților rezolutive ale intervievatorului (5-8% din intervențiile de interviu ale asistentului social sunt sfaturi);
prin cuvântul sfat se acoperă mai multe aspecte:
o direcționare explicită cu privire la “ce trebuie” să facă clientul sau nu trebuie să facă;
sugestii cu privire la alternative pentru a fi luate de client în considerare.
sfaturile pot varia în grade de direcționare și explicitare, unele fiind mai subtile decât altele; uneori, tehnica modelării este prin efectele sale o formă subtilă, nonverbală de a sugera clientului să adopte un anumit comportament.
pentru anumite grupuri de clienți, oferirea de sfaturi este pe deplin justificată (ex. pentru clienți în situații de criză, pentru cei cu probleme de sănătate mentală, pentru clienți timizi);
efectul oferirii de sfaturi este că angajează pe client în rezolvarea problemei. Studiile empirice au dovedit, că cei asistați consideră sfatul o procedură rezolutivă utilă.
Suport și reasigurare
Suportul constă și se evidențiază prin exprimarea deschisă – verbală și nonverbală – a înțelegerii, reasigurării, preocupării, simpatiei, încurajării.
Suportul include aprecieri despre abilități, calități și eforturi de coping pe care asistentul social le identifică la client.
Faza finală a intervievării
Caracteristici:
Această fază înseamnă încheierea interviului/intervievării.
Pregătirea încheierii începe încă de la începuturile interviului:
când cel intervievat este explicit informat cu privire la perioada de timp alocată pentru interviu;
când, mutual, se ajunge la stabilirea interviului.
Încheierea vizează atât conținutul, cât și sentimentele.
Încheierea trebuie să aibă loc înainte ca participanții să devină fizic și psihic, obosiți.
Folosirea expresiilor de tipul: “Ei bine, se pare că ne apropiem de final” sau “Acum, că am ajuns la sfârșitul interviului…” marchează încheierea unui interviu sau al unui șir de interviuri. Se pot utiliza însă și indicatori nonverbali.
Dezangajarea din relația de interviu se face într-o manieră politicoasă, caldă.
Sumarizarea
Face parte din faza terminală și reprezintă o scurtă recapitulare:
a ceea ce a fost acoperit prin interviu;
a deciziilor la care s-a ajuns;
a întrebărilor care (după caz) au rămas de pus.
Așa cum și începutul interviului a fost pregătit de o conversație, la fel și încheierea interviului poate fi urmată de o scurtă conversație.
Ea are rolul de a face trecerea de la o comunicare localizată în cadrele interviului, la situația de comunicare cotidiană, obișnuită.
Luarea notițelor
Odată încheiat interviul, intervievatorul are obligația de a înregistra informațiile obișnuite, într-un dosar/pe computer etc.
De aici rezultă importanța luării notițelor, mai ales pe durata intervievării, dar și imediat după încheierea ei.
În general, când se iau notițe atenția este concentrată în primul rând pe ce s-a spus și nu pe ce spune.
7.1.2. Consilierea persoanelor aflate în conflict cu legea
Mircea Alexiu
Să consiliezi pe cineva cu probleme personale nu este nici magic, nici mistic. Deși antrenamentul și experiența în consiliere este benefic, oricine are puterea de a ajuta pe altcineva, ascultând și discutând despre dificultăți. Consilierea cu rezultate satisfăcătoare poate fi făcută de un prieten, de un vecin, de frizer, de croitor, de barman, ca și de asistentul social, psihiatru, psiholog, preot. Asta nu înseamnă ca toți vor consilia cu succes.
Profesioniștii, datorită experienței lor, au o mai mare probabilitate de a avea succes. Căci competența și preocuparea, mai mult decât gradațiile și certificatele, sunt chei ale realizărilor.
Consilierea din perspectiva consilierului
În general sunt 3 faze ale consilierii
construirea unei relații
exploatarea aprofundată a problemelor
exploatarea soluțiilor alternative
Consilierea profesională procedează treptat de la o fază la alta cu o trecere între cele 3 stadii. De exemplu, în multe cazuri, în timp ce sunt explorate problemele, relațiile între consilier și consiliat continuă să se dezvolte. La sfârșitul seriilor de interviuri de consiliere există adesea a 4-a fază
evaluarea
De multe ori înainte de primul interviu un consilier nu are cunoștiință de problemele persoanei aflată în conflict cu legea (clientului ). Problema este,,Care trebuie să fie obiectivele consilierului la primul interviu” într-un astfel de interviu consilierul de reintegrare socială și supraveghere trebuie să încerce să creeze o relație și să înceapă să exploreze problemele clientului. A treia etapă – examinarea soluțiilor alternative poate să fie sau poate să nu fie atinsă în primul interviu. Orice interviu are scopul și obiectivele sale și consilierul trebuie să fie atent tot timpul și să se concentreze asupra lor. De multe ori prima problemă pe care o prezintă clientul poate să nu fie cea care îl îngrijorează cel mai mult. Clienții câteodată prezintă probleme pe care ei le cred socialmente acceptabile, ca să vadă cât de obiectiv și înțelegător este consilierul.
Consilierea din perspectiva clientului
Pentru ca procesul să fie util, clientul trebuie să ajungă la o serie progresivă de afirmații conștiente (gânduri și convingeri) în următoarele etape
Etapa I. Conștientizarea problemei (,,Am o problemă”)
Etapa II. Relația cu consilierul (,,Cred că acest consilier mă va ajuta”)
Etapa III. Motivația (,,Cred că pot să-mi îmbunătățesc situația”)
Etapa IV. Conceptualizarea problemei (,,Problema mea nu e neobișnuită, are însă componente specifice”
Etapa V. Explorarea strategiilor alternative (,,Văd că sunt multiple căi de acțiune pentru îmbunătățirea situației mele”) explorarea soluțiilor alternative.
Etapa VI. Selecționarea strategiei (,,Cred că această metodă o să mă ajute și doresc să o încerc”)
Etapa VII. Implementarea (,,Această metodă mă ajută”)
Etapa VIII. Evaluarea (,,Deși această metodă îmi răpește mult timp și efort, merită”
Avantajul conceptualizării în procesul de consiliere, este că e o cale de creștere a eficienței consilierii.
Etapa I. – Conștientizarea problemei
În această etapă, clientul trebuie să își spună,,Am o problemă, trebuie să fac ceva în legătură cu situația mea”. Dacă oamenii au probleme refuză să recunoască că au probleme, nu o să fie motivați pentru a face eforturi de a se schimba. În unele ramuri ale consilierii, de exemplu în activitatea cu bețivii, e uneori dificil să-i faci pe oameni să recunoască că au o problemă. Pentru persoanele care neagă existența problemei, schimbări constructive nu pot să apară, numai dacă asistentul social găsește o cale să-i convingă că problema există (de obicei asistentul social explorează de ce clientul neagă existența problemei și adună dovezi care documentează despre existența ei).
Uneori o persoană care recunoaște existența problemei poate prefera să încerce să o rezolve singură, fără să primească ajutor de la alții. O persoană cu o problemă este deținătorul problemei și de aceea are dreptul să decidă cum să o rezolve. Dacă decide să o rezolve singur, consilierul trebuie să–i respecte decizia, dar să arate că e disponibil în continuare, spunând ceva la modul,,Dacă vreodată te hotărăști să mai vorbești despre aceasta, ușa mea va fi întotdeauna deschisă”.
Etapa a II-a – Relația cu consilierul
Această etapă depășește prima etapă, ca și celelalte etape ale procesului consilierii. Pentru ca această consiliere să fie eficientă, clientul trebuie să ajungă la punctul unde gândirea lui va funcționa astfel ,,Cred că acest consilier mă va ajuta”. Dacă însă clientul gândește astfel ,,Acest consilier nu mă poate ajuta, eu n-am nevoie de psihanalist. N-am încredere în el”, procesul va eșua. În timpul procesului consilierii și mai ales la întâlnirile inițiale, consilierul trebuie să fie atent la tipul de relație care se creează între consilier și client. Iată câteva recomandări pentru creearea unei relații constructive.
Consilierul trebuie să caute să stabilească o atmosferă confortabilă, neamenințătoare unde clientul să se simtă în siguranță, pentru a-și comunica în totalitate problemele, simțindu-se acceptat ca persoană.
În contactele inițiale cu clientul, consilierul trebuie să se ,,vândă” pe sine (să se prezinte) nu ca o persoană arogantă, ci ca o persoană înțegătoare și o cunoștință de cauză care poate să ajute pe cei care doresc să încerce aceasta.
Fiți calm, nu vă exteriorizați surpriza sau râsul atunci când clientul își dezvăluie problemele. Să rămâi calm nu este întotdeauna ușor.
De obicei nu fiți moralizator, nu faceți judecăți. Arătați respect pentru valorile clientului și nu încercați să le impuneți pe ale voastre. Valorile care funcționează pentru dumneavoastră poate că nu sunt bune pentru altcineva aflat într-o situație diferită.
Comportați-vă cu clientul de la egal la egal. Dacă clientul simte că e tratat ca un inferior, el va fi mai puțin motivat să-și expună și să discute problemele personale.
Folosiți cuvinte pe înțelesul clientului. Asta nu înseamnă că trebuie să folosim argoul sau pronunția clientului. Consilierul va folosi cuvinte prin care clientul le înțelege și care nu-l ofensează.
Tonul vocii consilierului trebuie să transmită mesajul că profesionistul înțelege și îi pasă de sentimentele clientului.
Ține confidențial ceea ce ți-a spus clientul. Oamenii, din păcate, au tendința aproape irezistibilă să împărtășească ,,secrete neobișnuite” cu cineva. Dacă clientul descoperă că a fost violată confidențialitatea relația poate fi repede ruptă.
Dacă consiliezi o rudă sau un prieten există pericolul că fiind implicat emoțional să te superi sau să te cerți cu persoana. Dacă aceasta se întâmplă, cel mai bine este să renunți, cu cât mai mult tact posibil. Poate că după ce spiritele se liniștesc, subiectul poate fi abordat din nou sau poate că poți încredința clientul unui alt consilier. Deci, când te superi consilierea nu mai este productivă. De aceea mulți consilieri refuză consilierea rudelor sau a prietenilor din cauza faptului că sunt conștienți că implicarea emoțională dăunează calmului și detașării cerute pentru a ajuta clientul să exploreze soluțiile alternative.
Etapa a III.-a – Motivația
Clienții trebuie aduși în situația de a-și spune,,Cred că pot să-mi îmbunătățesc situația, doresc să fiu mai bun”. Dacă un client nu este motivat să se schimbe, schimbarea nu poate avea loc. În consiliere, variabila cheie în determinarea faptului dacă un client se va schimba sau nu, este motivația clientului de a se schimba și de a face efortul necesar pentru aceasta. Un consilier trebuie să încerce să motiveze pe oamenii apatici sau descurajați, încercând să fie o persoană încurajantă:
are o acceptare completă pentru persoanele descurajate și transmite mesajul,,te accept exact așa cum ești fără să pun condiții” (totuși nu trebuie acceptat comportamentul deviant)
are o atitudine de neblamare astfel că persoana descurajată nu mai simte nevoia să mintă, să pretindă, să poarte mască.
transmite empatie consilierul își dă seama și poate până la un punct să simtă ceea ce simte persoana descurajată. Empatia apare atunci când simți cu un client mai mult decât pentru el. Să simți pentru client este mai mult să-i arăți simpatie decât empatie. Cineva spunea că dacă ai capacitateade empatie te simți mic când vezi o vază mică și te simți înalt când vezi o vază înaltă. Empatia înseamnă să pătrunzi imaginativ în viața interioară a altcuiva.
transmite persoanei descurajate că specialistul este interesat în progresele ei și transmite mesajul că clientul este o persoană importantă, demnă de interes.
transmite persoanei descurajate că consilierul are încredere în capacitatea persoanei să progreseze.
transmite un entuziasm sincer în legătură cu ideile, interesele și acțiunile persoanei descurajate să capete încredere în ele, de obicei au nevoie de persoane încurajatoare, care să le facă să creadă că sunt persoane importante, valoroase.
are capacitatea de a fi un ascultător care nu judecă, astfel încât gândurile și sentimentele persoanei descurajate sa poată să fie exprimate liber, fără teama de cenzură.
când consilierul se întâlnește cu persoana descurajată (mai ales la începutul legăturii), el trebuie să observe orice mic progres (de exemplu dacă persoana poartă ceva nou ,,e nou, nu-i așa î-ți stă foarte bine”)
să motivezi o persoană descurajată ia mult timp. oamenii descurajați, au de obicei o lungă listă de eșecuri. astfel, asta implică ca specialistul să aibă timpul necesar să asculte și să înțeleagă această persoană cât mai mult posibil.
consilierul trebuie să aibă o încredere sinceră în capacitatea persoanei descurajate de a găsi un scop în viață.
consilierul trebuie să întărească eforturile făcute de persoana descurajată. lucrul cel mai important este că cineva încearcă, nu neapărat că și reușește. dacă face eforturi pentru a progresa, există speranțe.
consilierul trebuie să ajute persoana descurajată să vadă falsitatea și consecințele negative ale afirmațiilor de autoînvinuirea (exemplu: ,,nu sunt bun de nimic”) fiecare persoană are talente și deficiențe (și + și -)
consilierul trebuie să recunoască faptul că tot ceea ce se poate face este să depui toate eforturile ca să încerci să motivezi o persoană descurajată, succesul nefiind garantat. dar să reveniți la speranța de a motiva o persoană nu mai este eficient în munca cu această persoană.
consilierul trebuie să știe, să observe unicitatea și forța persoanei. aceasta se comunică persoanei descurajate, pentru ca ea să înceapă să realizeze că este unică și valoroasă.
consilierul trebuie să fie conștient de consecințele negative ale dependenței. într-o relație, când o persoană descurajată începe să-și asume riscuri și să facă schimbări constructive, trebuie să aibă încredere în forțele proprii, să-și ia deciziile singur.
Etapa a IV. –a – Conceptualizarea problemei
Pentru ca o consiliere să fie eficientă, clientul trebuie să recunoască ,,Problema mea nu este neobișnuită, dar are componente specifice”. Mulți clienți au tendința să-și considere situația ca fiind atât de complexă încât devin anxioși sau emotivi și de aceea nu sunt capabili să vadă că problema lor are un număr de componente ce pot fi modificate pe rând. Pentru a ajuta clienții să-și conceptualizeze problema, consilierul trebuie să exploreze în totalitate problemele împreună cu clientul. Recomandări:
Mulți consilieri fac greșeala de a sugera soluții de îndată ce problema este identificată, fără să cerceteze în profunzime.
La cercetarea în profunzime, consilierul și clientul trebuie să țină cont de importanța problemei, de când exista ea, ce capacități fizice și mentale are clientul pentru a le rezolva, etc.
Când principala problemă este identificată, sunt de obicei identificate și subprobleme ce trebuie explorate.
Într-o situație cu o multitudine de probleme, modul cel mai bun de a decide problema ce trebuie prima rezolvată, este să întrebi clientul, care e cea percepută de el ca fiind cea mai presantă. Dacă ea poate fi rezolvată, începeți să o explorați în profunzime. Succesul în rezolvarea unei subprobleme va crește încrederea clientului în consilier și va face relația mai solidă.
Transmite empatie, nu simpatie.
Empatia este capacitatea de a arăta că știi și poți până la un punct să simți ce-ți povestește clientul.
Simpatia înseamnă tot să împărtășești sentimentele, dar are și conotația de a arăta milă.
Diferența este subtilă, dar empatia este orientată spre rezolvarea problemelor, iar simpatia spre înțelegerea și menținerea lor.
Diferența dintre empatie și simpatie poate fi arătată prin răspunsul la următoarea afirmație a unei cliente al cărei prieten a părăsit-o după relație care a durat 3 ani ,,Cum de a putut să-mi facă asta după tot ceea ce am făcut pentru el Mi-a făcut foarte rău! ”
Răspunsul arătând simpatie ,,E un porc. Cred că te simți tare rău. Probabil că mult timp o să te simți nefericită. ”
Răspunsul arătând empatie,,Știu că încetarea acestei relații te-a rănit profund. De asemenea pari a nu fi înțeles de ce a dorit el să rupă prietenia. Ai discutat asta cu el”
Ai încredere în tine. Cel mai important mijloc de acțiune al unui consilier este propria persoană ( sentimentele și percepțiile). Consilierii trebuie să învețe permanent să se pună în situația clienților (cu valorile și condițiile lor) – de exemplu, o fată de 17 ani, care este însărcinată și părinții îi cer să facă avort ( un consilier competent va încerca să simtă ce simte ea, să vadă lumea prin ochii ei, din perspectiva ei, cu scopurile, dificultățile valorice, și problemele ei). De obicei nu reușim 100%, dar dacă ne străduim, putem ajunge la 70% – 80%, ceea ce este suficient pentru a înțelege situația.
Când crezi că un client a atins o zonă importantă a problemelor sale, comunicarea ulterioară trebuie încurajată prin:
Semne nonverbiale ale interesului,
Pauzele. Consilierii neexperimentați devin anxioși, când sunt pauze și se grăbesc să spună ceva, orice, astfel încât conversația să continue. De obicei asta este o greșeală, mai ales când stopează o problemă importantă.
Întrebări neutre ,,Poți să-mi spui mai multe despre aceasta”, ,,De ce ai crezut aceasta”, ,,Nu sunt convins că am înțeles exact ce ai spus”.
Să rezumi ce a spus clientul. Exemplu ,,în ultima oră, ai făcut o serie de comentarii critice despre soțul tău – se pare că ceva în căsnicie nu prea merge”.
Reflectarea sentimentelor – exemplu ,,Pari supărat”, ,,Arăți destul de afectat de aceasta. ”
Tratează subiectele inacceptabile socialmente cu tact. Tactul este o calitate esențială a unui consilier competent. Încearcă să nu pui întrebări astfel încât răspunsurile să-l pună pe client într-o poziție stânjenitoare. Se pune uneori problema dacă un consilier trebuie să mărturisească problemele sale mai vechi. Există pericolul ca atunci clientul să se gândească la consilier ca la o persoană care are și ea nevoie de consiliere. Sau uneori o mărturisire a consilierului (că uneori folosește alcoolul sau tutunul ) poate fi o scuză a comportamentului clientului. O regulă pentru a decide dacă să povestești sau nu experiențele tale trecute, este răspunsul la întrebarea ,,Dacă povestesc aceasta o să aibă efect constructiv”. Dacă nu, nu-i povestim.
Când îi arătăm clientului limitele sale, trebuie să-i facem și un compliment (pentru a schimba impresia neplăcută.)
Atenție la reacțiile nonverbale. Un consilier competent folosește aceste observații când vrea să vadă dacă un client sensibil a fost afectat sau dacă este neliniștit (schimbarea tonului, a expresiei, clipirea frecventă, etc.). Unii consilieri afirmă chiar că pot supraveghea dilatarea pupilei.
Fii liniștit. Minciuna poate întotdeauna să fie descoperită. Și dacă asta se întâmplă, încrederea în consilier a clientului va fi serios afectată, iar uneori relația se întrerupe.
Ascultă cu atenție ce spune clientul. Încearcă să-i recepționezi cuvintele din perspectiva lui, nu a ta, să-i înțelegi semnificația. Din păcate uneori suntem prinși de propriile noastre gânduri și îngrijorări, în timp ce clientul vorbește.
Kadushin – explicația constă în aceea că mintea noastră poate recepționa 300 – 500 de cuvinte/minut în timp ce în medie se vorbește cu 125 cuvinte / minut. De aceea pentru a asculta mai bine, trebuie să folosim timpul încercând să facem legături, să găsim explicații, să ne punem întrebări, și nu pentru a ne gândi la altceva.
Etapa a V –a – Explorarea strategiilor de rezolvare
După (sau uneori în același timp) ce o problemă este analizată în profunzime, următorul pas este considerarea soluțiilor alternative. Rolul consilierului este, în general, să indice alternativele posibile și apoi să exploreze cu clientul avantajele, dezavantajele, consecințele. Fiecare client este unic și așa sunt și problemele lui. Ceea ce funcționează pentru un client poate fi total nepotrivit pentru altul. Clientul trebuie ajutat să conștientizeze că există mai multe căi de rezolvare.
Etapa a VI-a –Selecția strategiei
După ce consilierul și clientul au discutat efectele și consecințele strategiilor posibile, este esențial ca clientul să tragă concluzia ,,Cred că această cale mă va ajuta și doresc să încerc. ” Dacă un client este indecis sau refuză să facă o alegere cinstită a unei căi de acțiune, schimbarea constructivă nu se va produce. De exemplu, dacă un client îți spune ,,Știu că am probleme cu băutura dar nu doresc să iau vreo măsură ca să mă opresc. ” probabil că procesul de consiliere nu va avea succes. De obicei clientul are drept la autodeterminare, adică să aleagă un curs al acțiunii între mai multe alternative. Rolul consilierului este să ajute clientul să fie în clar și să înțeleagă posibilele (probabilele) consecințe ale fiecărei alternative, dar în general nu dă sfaturi și nu alege alternativa pentru client. Dacă asistentul social ar alege alternativa, ar fi posibile două consecințe
a. Alternativa s-ar putea dovedi nedorită de client în care caz și-ar învinovăți consilierul pentru sfat și relația lor va fi serios afectată.
b. Alternativa se va dovedi dezirabilă pentru client. Această a doua posibilitate este avantajoasă, dar există pericolul ca apoi clientul să devină prea dependent de consilier, cerând sfatul acestuia pentru aproape toate deciziile pe care le va mai lua în viitor, și în general va evita să mai ia decizii singur. Recomandarea de a nu da sfaturi nu înseamnă ca profesionistul să nu sugereze alternative la care clientul s-a gândit. Dimpotrivă, este de datoria consilierului să sugereze și să exploreze toate alternativele viabile pentru client. O regulă bună de urmat este că atunci când un consilier crede că un client va face o anumită acțiune, să-l întrebe ca o sugestie ,,Te-ai gândit și la …” decât să-i dea un sfat,,Eu cred că tu trebuie să…”. Dreptul clientului de a decide trebuie încălcat numai dacă alternativa aleasă are o probabilitate de a face rău altora sau clientului. Dar de obicei clientul este mai bine plasat pentru a știi ce e mai bine pentru el și dacă alternativa nu este cea mai bună clientul va învăța din greșeala sa.
Etapa a VII-a – Implementarea strategiei (aplicarea, punerea în practică)
Consilierea va avea succes numai dacă un client își urmărește hotărârea de a încerca o soluție și conchide ,,Această metodă începe să mă ajute. ”dacă un client își alege calea dar își spune ,,Eu nu cred ca metoda asta să mă ajută. ”consilierea nu are efect. Dacă se întâmplă aceasta, cauzele trebuie investigate și probabile trebuie încercată altă soluție. Recomandări în aplicarea unei strategii:
Consilierul trebuie să încerce să realizeze ,,contacte” realiste, explicite cu clientul. Când clientul își selectează o alternativă, el trebuie să înțeleagă clar care vor fi scopurile, ce sarcini trebuie îndeplinite, cum trebuie îndeplinite și cine le va îndeplini. De obicei este de dorit să se scrie un ,,contract” pentru a putea să-l consulte permanent cu o limită de timp stabilită pentru fiecare sarcină.
b. Consilierea este făcută cu clientul și nu pentru client. Clientul trebuie să aibă răspunderea realizării celor mai multe sarcini pentru îmbunătățirea situației proprii. O regulă bună de urmat este aceea că clientul trebuie să-și asume răspunderea pentru
acele sarcini pentru care are capacitatea să le ducă la îndeplinire în timp ce consilierul le va realiza pe acelea care depășesc puterile clientului. Să faci lucruri pentru client, este similar pentru a-i da sfaturi, ceea ce comportă riscul de a crea dependență. De asemenea îndeplinirea cu succes a sarcinilor de către client duce la dezvoltare personală și îl pregătește pentru a-și asuma alte răspunderi.
c. Pentru unele sarcini pentru care clientului îi lipsește încrederea sau experiența este bine să se ,,asume roluri” mai întâi (jocul de roluri dă siguranță).
Etapa a VIII-a – Evaluarea
Dacă schimbarea constructivă este aptă pentru a fi îndelungată sau permanentă, clientul trebuie să tragă concluzia ,,Deși calea aceasta mi-a luat mult timp și efort, a meritat! ” Pe de altă parte, dacă concluzia este ,,Această cale mi-a ajutat puțin, nu merită să mă sacrific! ” atunci consilierea nu este eficientă și trebuie schimbat cursul acțiunii aplicate.
Una din marile surprize ale tinerilor consilieri este aceea că mulți clienți, după ce se hotărăsc să-și îmbunătățească situația nu-și respectă angajamentele, nu se țin de lucrurile planificate. În general nu este bine să pedepsești clienții pentru nerespectarea ,,contractului”. Pedeapsa de obicei produce ostilitate, și nu are rezultate constructive. De asemenea nu acceptați scuze când deciziile nu sunt îndeplinite. Scuzele nu duc la nimic bun, duc la o liniștire temporară a conștiinței, dar duc la eșec. întrebați ,,Mai dorești să pui în practică hotărârea pe care ai luat-o” Dacă clientul răspunde afirmativ este acceptat un nou termen propus de client.
Chiar dacă se realizează sau nu scopurile propuse, o mare atenție trebuie acordată încheierii unei relații. Dacă clientul mai are încă probleme nerezolvate pe care consilierul nu le poate rezolva, el trebuie îndrumat la un alt specialist. El trebuie întrebat dacă mai sunt probleme pentru care are nevoie de sprijin. Dacă nu există astfel de probleme, consilierul trebuie să informeze, ca ,,ușa îi va rămâne deschisă”, dacă are nevoie de ajutor în viitor.
O recomandare finală: un consilier trebuie să transfere cazul sau măcar să discute cazul cu un alt consilier în oricare din situațiile următoare
dacă consilierul simte că nu este capabil de empatie față de respectivul client
dacă un consilier crede că clientul alege o alternativă greșită
dacă un consilier simte că problema este de așa natură că el nu este în stare să ajute clientul
dacă o relație funcțională nu se poate stabili
Un consilier competent știe că el poate să lucreze și să ajute anumiți oameni, dar nu pe toți și că este în interesul consilierului și al clientului să transfere altuia acele cazuri unde el nu poate ajuta.
7.1.3. MODELUL REZOLUTIV (PROBLEM SOLVING)*
Dr. Sorina Poledna
Modelul rezolutiv poate fi înțeles mai întâi ca un mod de gândire, o filosofie care explică atitudinea individului în fața existenței. În al doilea rând, modelul rezolutiv poate fi înțeles ca fiind un algoritm, o succesiune de faze, care-l apropie pe individ de rezolvarea problemei sale. Modelul rezolutiv există și are sens datorită faptului că există probleme. Problema poate fi ceva cu care se confruntă oricine, în orice zi a existenței sale, o dorință care n-a fost realizată, pe care individul o include în experiența sa de viață și care rămânând nesatisfăcută devine o problemă pentru acel individ.
În mod real, problemele cu care se confruntă un om, și care sunt compatibile cu sensul și funcțiile asistenței sociale, sunt problemele sociale.
Acestea pot fi probleme legate de situații de viață specifice (de ex. pierderea locului de muncă, a libertății, ca urmare a unei sancțiuni penale, pierderea locuinței) sau, probleme care apar din cauza dezechilibrului dintre dorințele omului și capacitatea lui de găsi soluții pentru a realiza acele dorințe. Astfel de probleme, legate de capacitățile persoanei, se pot datora lipsei de informare corectă și completă, sau lipsei anumitor deprinderi sociale, sau utilizării lor inadecvate, astfel, deprinderile de relaționare se pot defini drept probleme sociale la un moment dat.
Altă categorie de situații care pot deveni probleme se referă la accesul pe care persoana/familia le au la resursele comunității de care aparțin (vezi categoriile sociale marginalizate, defavorizate).
Compton și Galaway (1989) cred că este greșit să se considere că o persoană care are probleme e una slabă, sau că dă dovadă de slăbiciune, sau că în mod sigur, a greșit undeva. A avea probleme nu ține de nivelul de inteligență și nici de sex, a avea probleme se explică fie prin cauze de natură internă, inclusiv acea filosofie de viață a fiecărui om pe care o folosește când se raportează la existență, fie rezultatul unor cauze externe (un anumit status social, un anumit rol care îi este atribuit individului), dar și de contextul socio-economic în care e așezată existența unui individ. Aceasta nu înseamnă însă că oamenii nu fac greșeli, dar greșeala nu înseamnă că ei înșiși sunt o greșeală, consilierii de reintegrare socială și supraveghere nu trebuie să facă astfel de judecăți de valoare ce-i vizează pe clienți.
Munca de asistență socială, inclusiv cea care-i vizează pe infractorii sancționați penali – văzută ca o muncă de rezolvare de probleme la nivelul persoanei individuale și a familiei – presupune o relație de cooperare, de parteneriat între cel care realizează asistarea (consilierul de reintegrare socială și supraveghere și/sau alt specialist, asistent social, psiholog) și sistemul client. Această relație aduce cu sine responsabilități atât din partea profesionistului cât și din partea sistemului client. Relația profesională e una de parteneriat și se traduce prin foarte precise responsabilități, pentru fiecare din cele două părți, în legătură cu rezolvarea problemelor.
Astfel, principalele responsabilități ale persoanei supravegheate, adică ale clientului sunt: În cazul în care solicită asistarea, îi revine responsabilitatea de-a oferi cu sinceritate informații complete care îi dau posibilitatea celui care face asistarea (el sau ea) să realizeze împreună cu clientul, de ex. definirea problemei acestuia: element esențial în construirea evaluării problemei și resurselor, și pe această bază a intervenției.
În cazul derulării asistării psiho-sociale, responsabilitatea persoanei aflate în supraveghere este să urmeze solicitările/sarcinile formulate de cel care realizează asistarea, în funcție de fiecare fază a procesului de asistare, înțeles ca demers de rezolvare de probleme.
Responsabilitatea profesionistului presupune un set de cunoștințe generale și un set de cunoștințe de specialitate care să sprijine demersul rezolutiv, o anumită zestre de deprinderi pe care profesionistul le pune efectiv în practică. Aceste deprinderi trebuie să fie unele care să sprijine procesul rezolutiv, ca de exemplu priceperea sa de a alege metoda, de a dezvolta strategia adecvată rezolvării problemei clientului ș.a.m.d. Prin urmare, relația profesională e un efort comun al celor două părți implicate pentru rezolvarea problemei clientului.
Modelul "problem solving" însă, nu este un model care dezvoltă o intervenție de tipul tratamentului social, ci este mai degrabă un model prin care se oferă sprijin, ajutor celui asistat pentru ca acesta să-și amelioreze, sau după caz, să-și formeze capacitatea de a face față problemelor specifice vieții sale, acest model își propune să îmbunătățească capacitățile rezolutive ale unui individ (sau familii), legate de problemele lor specifice. În cazul persoanelor aflate în supraveghere care solicită asistarea, această abordare “problem solving” este cu atât mai adecvată cu cât, în cazul acestor indivizi este foarte important să se realizează prin intermediul supravegherii și asistării mai ales, confruntarea cu responsabilitatea pentru propriul comportament infracțional și consecințele sale la nivelul propriei persoane, familii, dar și din perspectiva victimei. Intenția confruntării este de a-l face pe infractor capabil să devină conștient de această realitate, să o considere ca generatoare de probleme, să dorească, dar și să ajungă în stare să le rezolve într-o anumită manieră pro-socială.
Modelul rezolutiv se leagă în domeniul asistenței sociale de unde a fost împrumutat și adaptat arsenalului metodologic din sfera probațiunii, respectiv a reintegrării sociale și supravegherii infractorilor, de numele lui H. Perlman, care în scris cartea "Social case-work – a problem solving process". Cartea a avut foarte mare impact în practica asistenței sociale.
Fundamentul teoretic al acestei metode are ca repere teoria învățării, cu accentul pus pe rol și învățarea rolului, teoria comunicării, teoria sistemelor.
Perlman a văzut acest model într-o perspectivă duală: în același timp, pe de o parte ca un proces, iar pe de altă parte, ca o metodă de a oferi ajutor.
Specialiștii care au teoretizat și folosit ulterior acest model au subliniat că înțeles ca proces, modulul rezolutiv permite folosirea mai multor metode de ajutor.
Atât Perlman cât și cei care i-au urmat în abordarea modelului rezolutiv, consideră că parteneriatul client-asistent social nu începe înainte ca persoana clientului să treacă de la statutul de persoană care solicită ajutor, la cel de client, adică nu înainte de a înțelege ce presupune relația de asistență socială.
O serie de autori consideră că activitatea de asistență socială din această perspectivă nu numai că se face în mai multe faze, dar că fiecare din aceste faze are un obiectiv general al ei, pentru atingerea căruia sunt necesare anumite deprinderi specifice ale asistentului social, în cazul nostru consilierului de reintegrare socială și supraveghere, și că numai după ce obiectivul unei faze a fost atins se poate trece la faza următoare.
Acești autori au căzut de acord că succesiunea fazelor procesului rezolutiv este următoarea:
recunoașterea problemei, definirea ei și angajarea asistentului social alături de client pentru rezolvarea problemei;
stabilirea obiectivelor;
adunarea datelor;
inventarierea situației și planificarea acțiunii;
realizarea acțiunii (a intervenției);
evaluarea;
încheierea.
Dintre responsabilitățile comune practicianului și clientului, în derularea acestor faze, modelul rezolutiv evidențiază problema deciziei și a capacității de decizie. Pentru a lua o decizie bună este nevoie de informații cât mai complete și legate de toate aspectele în care a apărut problema. În acest punct, responsabilitatea se divide; astfel, asistentul social trebuie să-și folosească deprinderile pentru a-l ajuta pe client să-și îmbunătățească capacitatea de decizie. În cazul în care clientul nu-și înțelege corect situația, urmează un proces de negociere client-asistent social în vederea luării deciziei. Informația care sprijină decizia se referă de fiecare dată, la mai mult decât un aspect.
Astfel, în primul rând informația trebuie să se refere la problema asupra căreia clientul și asistentul social doresc să se oprească și să lucreze. Întotdeauna se pleacă de la situația clientului și de la momentul în care se află atunci clientul, în situația sa problematică.
În al doilea rând, informația trebuie să se refere la rezultatele care se doresc a fi obținute din perspectiva clientului și din perspectiva celor doi. Legat de rezultate și de atingerea lor, informația trebuie să se refere la principala resursă, timpul, managementul timpului este de aceea, foarte important. Acest management presupune: punctualitate, o manieră eficientă de organizare a timpului, aprecierea corectă a duratei unei activități, acuratețea deciziei asupra a ceea ce vrei să faci; astfel, timpul devine o resursă foarte importantă.
În cadrul serviciilor de reintegrare sociale și supraveghere acest aspect este cu atât mai relevant, cu cât durata sancțiunii penale neprivative de libertate este clar stabilită prin hotărârea instanței de judecată.
Deciziile se iau și în legătură cu conceptualizarea rezultatelor. Aceste concepte trebuie să dea un plus de claritate nu numai definirii problemei dar și formulării ei și deciziei asupra obiectivelor. Această prindere în concepte a rezultatelor, trebuie făcută chiar dacă persoana asistată dorește schimbări imediate. Conceptualizarea depinde de câtă răbdare are clientul pentru a parcurge toți pașii spre rezolvarea problemei. Unii clienți nu au răbdare, ei doresc schimbări imediate, iar alții nu conștientizează urgența obținerii rezultatelor, pentru aceștia din urmă conceptualizarea nu pare să aibă sens.
Conceptele în care sunt prinse problemele în conținutul lor și mai ales rezultatele la care se tinde, nu trebuie să fie concepte proprii asistenței sociale, dar trebuie să fie adecvate realității la ea care trimite.
Decizia pe care o iau clientul și asistentul social împreună, se referă și la procedurile ce trebuie aplicate pentru a duce la schimbarea situației clientului. Modelul rezolutiv permite folosirea oricărei metode existente în repertoriul asistentului social/ consilierului de reintegrare socială și supraveghere sau a psihologului, însă cu condiția ca acele metode să-l facă pe client capabil să-și rezolve problemele.
Anumite roluri pe care clientul trebuie să le îndeplinească vor fi urmărite cu precădere, deși ansamblul rolurilor învățate de către client cu ajutorul asistentului social este mai cuprinzător; de exemplu clientul va fi învățat să-și abordeze problemele din perspectiva nevoilor și nu a dorințelor; în acest caz asistentul social va folosi rolul de consilier. Dacă clientul are dificultăți legate de înțelegerea sau definirea problemei sale, asistentul social îl va învăța să dobândească acele abilități de comunicare care să-l facă capabil de analize eficiente, clientul fiind ajutat să aibă o atitudine pozitivă în tot acest demers analitic.
Un alt rol al asistentului social este cel de manager de caz, care pune în evidență faptul că abordarea de tip "problem solving" solicită atât de la client, cât și de la asistentul social abilități manageriale, în sensul că asistentul social va trebui să fie cel care administrează relația profesională în sine, iar clientul trebuie, în urma relației profesionale, să-și administreze singur probleme mai bine decât înainte (administrarea timpului, a resurselor ș.a.m.d.).
Rolul pe care fiecare dintre cei doi parteneri ai demersului rezolutiv îl are de judecat se decide împreună, deoarece accentul în cazul acestui model metodologic cade pe capacitățile și resursele clientului; profesionistul ia în considerare și se bazează pe capacitatea clientului de a lua decizii.
Dacă se iau decizii în legătură cu procedurile, trebuie să se decidă împreună și cu privire la acțiunile specifice ce trebuie urmate pentru a aplica procedurile stabilite cu scopul de a schimba situația clientului. Prin urmare, clientul va trebuie să îndeplinească o acțiune specifică, cum este cea de oferire de informații cu privire la situația sa, la problemele sale, la obiectivele pe care le urmărește. Pentru asistentul social o acțiune specifică este aceea de a informa, de exemplu despre cursul relației de asistare psiho-socială.
Managementul decizional va avea în vedere maniera în care vor fi desfășurate acțiunile, conținutul relației de asistare psiho-socială. Maniera presupune: ritmicitatea întâlnirilor, sinceritatea de care știu să dea dovadă cei doi, fermitatea pe care asistentul social o dă relației sale cu clientul, stilul personal al asistentului social de a construi relația profesională. Acest stil se câștigă prin experiență și nu se învață ca o rețetă, este într-o anumită măsură, în funcție și de client, pentru că fiecare client dă o anumită culoare stilului personal al profesionistului.
Cheia acestui model metodologic este de a privi problema clientului care se cere rezolvată din perspectiva clientului, adică a persoanei aflate în supravegherea Serviciului de reintegrare socială și supraveghere a infractorilor.
Valorile operaționalizate de modelul "problem solving"
Respectul individualității și al dreptului la autodeterminare al clientului, sunt valorile princeps; nici un alt model nu pune mai bine în practică aceste valori, de fapt se poate spune, că acest model se axează pe aceste valori centrate ale asistenței sociale.
O altă valoare o reprezintă acceptarea fiecărui client așa cum este el sau ea; acceptanța și respectul sunt două valori complementare, acceptanța face posibil parteneriatul, înțelegerea cu mai multă ușurință a clientului, ceea ce permite realizarea unui plan de intervenție mai rapid și mai precis. Dimpotrivă prejudecățile și sărăcia înțelegerii, conduc la un teren al construcției intervenției fals, la o asistare lipsită de autenticitate și prin urmare, lipsită de consistență și eficiență.
Convingerea că toate persoanele posedă o capacitate rezolutivă proprie ce trebuie valorizată și valorificată, exprimă o altă valoare operaționalizată atât în munca de asistență socială cât și în cea de reintegrare socială și supraveghere a infractorilor. Toți oamenii își pot rezolva problemele, dar au nevoie de anumite informații, cunoștințe și abilități în acest sens.
Fazele procesului rezolutiv:
Faza de contact
Faza de contract
Faza acțiunii propriu-zise
În fiecare fază se desfășoară acțiuni specifice fazei, care solicită asistentului social anumite deprinderi profesionale.
În continuare, vor fi prezentate fiecare din cele trei faze și subsecvențele care dau conținut fiecăreia dintre ele, din perspectiva activității practice de supraveghere și/sau asistare:
Faza contactului are patru subsecvențe:
identificarea și definirea problemei clientului;
identificarea obiectivului care va trebuie urmărit împreună, de client și asistentul social;
stabilirea și formularea contractului preliminar;
explorarea și investigarea sistemului client.
Prima subetapă a fazei inițiale, presupune ca problema clientului să fie privită așa cum sistemul client o vede. În acest moment este foarte important ca asistentul social să pună întrebările centrate pe această temă a identificării și definirii problemei clientului, și tot acum, este esențială deprinderea ascultării active, deoarece există clienți care preferă să povestească mai degrabă decât să răspundă la întrebări (interviul narativ poate fi eficient). În cazul acestora, ne sunt necesare un număr minim de întrebări și folosirea ascultării active la maxim.
Pe de altă parte, problema trebuie identificată și definită, așa cum este ea văzută de sistemele semnificative cu care sistemul client se află în interacțiune. Pentru identificarea și definirea problemei e importantă și perspectiva practicianului. După ce au fost analizate cele trei puncte de vedere care dau o anumită imagine, contribuind la definirea problemei clientului, se realizează o sinteză a tuturor punctelor de vedere.
Dificultățile și specificul acestui moment
Foarte mulți dintre clienți pun semnul egalității între nevoile și dorințele lor; în aceste condiții, asistentul social trebuie să ajungă prin intervievare și comunicare la o anumită înțelegere a poziției clientului asupra problemei.
Principalul lucru care trebuie urmărit de asistentul social este clarificarea, înțelegerea a ce anume l-a făcut pe client să solicite ajutor, asistare. Instrumentele folosite sunt: capacitatea empatică, ce trebuie să vizeze sentimentele care l-au făcut pe client să solicite ajutor; folosirea interviului centrat pe problemă, încurajarea clientului să ofere informații legate de problema/nevoia lui prin ascultare activă, scurte comentarii ce-l ajută să găsească pasul următor pentru a se apropia de relatarea problemei esențiale, care-l preocupă. Aceste comentarii trebuie să aibă și un "iz" empatic. Vocea clientului trebuie să se audă, relatarea trebuie să fie făcută folosind cuvintele sale și nu un alt vocabular în care mesajul clientului să fie prinsă ca într-un “pat al lui Procust”.
Asistentul social trebuie să-l încurajeze pe client să vorbească natural, să se simtă relaxat, să vorbească așa cum este el obișnuit. E important ca un om să vorbească cu cuvintele lui pentru a fi natural, spontan; în acest fel asistentul social poate înțelege contextul din care provine clientul, dar mai ales îl poate face pe acesta (el sau ea)să se simtă acceptat.
Al doilea lucru care trebuie făcut, se referă la înțelegerea a ceea ce dorește, speră clientul de la asistentul social, punându-i întrebări foarte clare legate de expectanțele lui.
Dificultăți care apar în această etapă a identificării și definirii problemei:
Asistentul social poate fi centrat asupra propriei definiri a problemei clientului, rămânând prea puțin atent la congruența dintre ceea ce el crede că e problema clientului, și ceea ce vede și cere clientul, legat de problema sa. Asistentul social nu trebuie să cadă în cealaltă extremă, crezând că punctul lui de vedere nu e important pentru înțelegerea problemei clientului, însă întâietate trebuie să aibă punctul de vedere al clientului, care reprezintă perspectiva clientului la care se raportează asistentul social, în cazul nostru consilierul de reintegrare socială și supraveghere.
O altă dificultate pornește de la faptul că asistenții sociali deseori se grăbesc să urmărească nu doar problema ci și cauzele ei; greșeala este centrarea pe cauze și nu pe problema în sine.
Sau, se poate întâmpla ca ceea ce prezintă clientul ca fiind problema sa să fie un întreg univers problematic (se întâmplă mai ales când omul narează), în această situație trebuie ca asistentul social să-l invite pe client să parțializeze problema, să o desfacă în unități problematice mai mici, care pot deveni ținta intervenției sociale.
Cea de-a doua subetapă presupune să vedem cum este dorită rezolvarea problemei de către client și care sunt pe termen scurt, respectiv lung, obiectivele formulate de acesta (el/ea). Tot acum are loc și clarificarea motivelor, a rațiunilor pentru care clientul crede că este nevoie de rezolvarea problemei sale prin atingerea acestui obiectiv anume. Identificarea obiectivului presupune:
explicitatea așteptărilor clientului în legătură cu serviciul de reintegrare socială și supraveghere și munca profesioniștilor din cadrul acestuia;
identificarea obiectivului și formularea de către profesionist a obiectivului de urmărit;
precizarea de către acesta a obiectivelor care, odată negociate, se constituie în țelul muncii de asistare, incluzând și ceea ce clientul trebuie să pună la dispoziție pentru atingerea finalității intervenției.
Astfel, obiectivul ca și problema, trebuie privite prin prisma persoanei asistate, apoi a celor semnificativi din punctul de vedere al asistatului și în al treilea rând, din perspectiva practicianului.
Un moment important înaintea contractului preliminar, este momentul în care toți cei care au avut o părere legată de obiectiv, ajung să cunoască punctele de vedere ale celorlalți. Este bine să se spună fiecăruia în parte că există alternative; dacă clientul dorește (dar numai în acest caz) se analizează aceste alternative. Stabilirea obiectivului rămâne însă legată de felul în care a fost definită problema clientului.
O parte importantă a fiecărei faze o reprezintă clarificarea alături de client a obiectivelor fazei propriu-zise cât și a subsecvențelor ce constituie faza respectivă. Trebuie să se facă acest lucru într-o manieră foarte explicită, pentru că la capătul celor două subsecvențe clientul trebuie să înțeleagă clar, că problema definită nu este aceeași cu obiectivul stabilit, pentru că obiectivul vizează ținta finală, care odată atinsă, conduce la rezolvarea problemei clientului. Această țintă este atinsă abia după ce sunt parcurse și realizate obiectivele fazelor ce formează în ansamblu, procesul rezolutiv. Aceste obiective secvențiale, trebuie de fiecare dată foarte bine precizate, clarificate cu clientul, altfel nu va putea fi vorba de parteneriat între profesionist și client.
Contractul preliminar este o înțelegere care se stabilește între practician și client, acord cu privire la problema asupra căreia se va lucra, fiind în același timp și un acord în legătură cu obiectivele ce se consideră că ar facilita rezolvarea problemei.
Acest contract are trei puncte principale:
clarificarea conținutului și a granițelor asistării care se oferă clientului; aceste granițe reprezintă limitele în care se umple de conținut serviciul oferit, aceste granițe sunt în același timp și limitele competențelor asistentului social, deoarece indică până unde asistentul social poate merge în acord cu politica instituției sau agenției, sau de competențele și limitele proprii;
trebuie să dezvăluie natura viitoarei munci de parteneriat, trebuie subliniat care este repertoriul de roluri care revine fiecăruia dintre parteneri și de ce roluri sunt necesare, performarea lor la ce conduce și în ce fel acești pași parcurși, apropie clientul (el/ea) de rezolvarea problemei;
formarea contractului astfel încât el să permită și în continuare, explorarea și inventarierea situației clientului.
Prin conținutul său, contractul – specific abordării “problem solving” – trebuie să confirme drepturile, așteptările clientului și în același timp, să garanteze posibilitatea asistentului social, în cazul nostru a consilierului de reintegrare socială și supraveghere, de a realiza intervenția într-o manieră riguroasă, profesionistă.
Explorarea și investigarea sistemului client
În primul rând, este vizată motivația, ea cuprinde două aspecte care sunt abordate în complementaritate: disconfortul pe care-l resimte clientul, legat de problema pe care o are și de efectele sale asupra lui și a celor care contează pentru el, respectiv speranțele pe care le are clientul și pe care le investește în efortul rezolutiv în care se angajează. Acestea exprimă conținutul și nivelul motivației pe care clientul o are ca să-și rezolve problema.
În al doilea rând, se face explorarea și investigarea ocaziilor pe care clientul le-a avut și pe care le are pentru a-și rezolva problema. Aceste ocazii au un caracter obiectiv, dar pot avea și conotații subiective care nu trebuie neglijate.
Profesionistul trebuie să urmărească capacitatea clientului de a-și rezolva problema (resursele interne proprii clientului), trebuie să se apeleze în acest sens și la surse documentare (dosare medicale). În cele din urmă, putem contabiliza pe ce putem conta (investiția) din partea clientului. Cealaltă parte a investiției ține de capacitățile consilierului de reintegrare socială/asistentului social, de exemplu să manifeste un stil adecvat situației și problemei clientului, să știe să aleagă metoda etc.
Faza de contract
Evaluarea și inventarierea ca subsecvențe al acestei faze exprimă ceea ce până în acel moment s-a obținut și fac referire la:
felul în care se corelează problema identificată cu nevoile sistemului client;
analiza situației generale cu scopul de a identifica factorii majori ce caracterizează respectiva situație;
luarea în considerare a factorilor semnificativi care explică continuitatea problemei clientului (ex. dificultăți de cooperare, lipsa de sprijin a familiei, lipsa resurselor, etc.);
identificarea acelor factori care apar drept cei mai nevralgici în ansamblul situației problematice a clientului.
Motivul pentru care e importantă această identificare, privește selectarea acelor factori asupra cărora se poate interveni. La capătul acestui efort de inventariere și evaluare, are loc punerea în legătură a ideilor, cunoștințelor, conceptelor, pentru a avea o imagine completă a situației clientului cu tot ce presupune ea.
Formularea planului de acțiune trebuie înțeles ca un ghid de intervenție reciproc acceptat. Acesta include:
stabilirea unui țel fezabil;
luarea în considerare a alternativelor, a costurilor posibile (inclusiv materiale, de timp, sentimente, eforturi intelectuale), și a rezultatelor posibile;
determinarea unei modalități corespunzătoare de livrare a serviciului social, livrarea trebuie să țină cont de factori cum ar fi de ex.: zestrea de resurse, comunitatea căreia îi aparține clientul;
centrarea pe eforturile de schimbare;
rolul profesionistului, care depinde de problema clientului;
forțele interne și externe pe sistemul client, văzut ca forțe ce pot bloca planul de intervenție;
luarea în considerare a cunoștințelor și deprinderilor profesionistului.
Formularea unei prognoze, încrederea asistentului social/consilierului de reintegrare socială/psihologului ca profesionist, în succesul planului de acțiune tocmai formulat.
III.Faza de acțiune
Ea înseamnă aplicarea în realitate a planului, specificarea punctelor de intervenție, inventarul sarcinilor, resurselor și serviciilor, formularea metodelor prin care aceste resurse și servicii vor fi livrate, cine le va utiliza și când.
IV.Încheierea
Aceasta reprezintă un moment foarte important al relației profesionale pentru că pe parcursul ei are loc evaluarea alături de client, a tuturor sarcinilor pe care consilierul de reintegrare socială și supraveghere sau asistentul social împreună cu clientul le-au avut de îndeplinit. Tot aici, se include și ajutorul pe care practicianul îl dă, pentru încheierea relației și dezangajarea clientului.
În acest moment este importantă menținerea câștigurilor, persoana aflată în supraveghere știe ce a primit prin asistare, știe ce nu s-a realizat, și știe ce a acumulat. Aceste câștiguri trebuie foarte clar punctate pentru a înțelege clientul cu ce merge în continuare mai departe fără să se bazeze pe relația profesională de asistare; cu alte cuvinte are loc operaționalizarea propriu-zisă a valorii auto-determinării.
V.Evaluarea finală
Evaluarea este un proces continuu, al fiecărui moment parcurs, dar este și o evaluare concluzivă pentru a vedea ce s-a făcut din ceea ce s-a propus. Evaluarea metodelor folosite (care au dat rezultate, care au fost metodele care au dus la eșec), e foarte importantă mai ales pentru profesionistul însuși, cu atât mai mult cu cât el este la începutul carierei în profesia de consilier de reintegrare socială și supraveghere.
Utilizarea acestei abordări teoretico-metodologice în munca sa de către consilierul de reintegrare socială și supraveghere, poate să contribuie, la nivelul celui aflat în supraveghere/asistat, la dezvoltarea unor resurse, adică a unor îndemânări cognitive, rezolutive care să se constituie în factori protectivi cu rol esențial atât în reducerea riscului de recidivă cât și în reintegrarea socială a celui care a încălcat legea.
7.2. LUCRUL CU GRUPUL
Ioan Durnescu
By the crowd have they been broken;
By the crowd shall they be healed.
( L. C. Marsh )
I. INTRODUCERE
Capitolul de față își propune să facă o scurtă trecere în revistă a principalelor aspecte pe care lucrul în grup, ca metodă de reabilitare a infractorilor, le presupune.
Pe parcursul lucrării vor fi utilizați termeni ca : infractor, consilier de reintegrare socială și supraveghere, client etc., ceea ce nu înseamnă că realizatorul acestor pagini împărtășește o perspectivă sexistă. Această exprimare este aleasă pentru ușurința redactării și cursivitatea textului, autorul fiind conștient că infractori pot fi atăt femei căt și bărbați după cum, profesia de consilier de reintegrare socială și supraveghere nu ține de genul celui care o practică. Termenul de client va fi utilizat ca sinonim cu cel de infractor, dată fiind natura și obiectul profesiei de consilier de reintegrare socială și supraveghere.
De reținut, de asemenea, este și faptul că lucrarea se adresează unor profeșioniști care au deja un set de abilități și cunoștințe despre lucrul cu persoanele aflate în conflict cu legea.
Principiile pe care acest capitol se fundamentează pot fi prezentate pe scurt după cum urmează:
pentru ca o persoană să-și dorească o schimbare comportamentală, ea trebuie înainte de toate să știe ce anume vrea să schimbe, să imagineze alternative la acele comportamente și să fie susținută să accepte riscul acestei schimbări.
schimbările comportamentale sunt cel mai adesea profunde atunci cănd infractorul identifică singur pierderile pe care comportamentul delincvent i le produce.
lucrul în grup poate fi o metodă eficientă în lucrul cu anumiți infractorii,
comportamentul infracțional poate fi mai ușor schimbat sau diminuat ca pondere dacă este analizat în context și este divizat în unități de comportament (Tim Kemp & Alan Taylor, 1997 ).
la baza schimbării comportamentale stau: asumarea responsabilității față de actele comise, motivația pentru schimbare, susținerea schimbării și prevenirea recidivei.
ca fundament teoretic al acestei abordări se află teoriile cognitiv – comportamen-taliste.
II. CONTEXT GENERAL
Politica tratamentului individualizat în penologie s-a dezvoltat ca reacție la practica secolului 18 de a impune pedepse unitare infractorilor. Astfel, în limbajul penologic
și-au făcut loc concepte ca : diagnostic, tratament, nevoie, prescripție etc. Era un sistem paralel cu cel medical dar care se aplica în lucrul cu infractorii.
D.R. Cressey a fost printre primii care au adus în discuție un nou principiu potrivit căruia infracțiunea are și o dimensiune socială, deci infractorul poate fi “ reformat “ numai în context social. Observația că infracțiunea apare la interacțiunea individului cu socialul a condus la dezvoltarea unor metode de abordare a fenomenului infracțional noi. Una din aceste metode este și metoda lucrului în grup.
Originea acestei metode trebuie căutată în anii ’50 în cadrul mișcării “human potential movement” din psihologie. Initial, grupurile terapeutice aveau ca membri doar alcoolici și nevrotici însă, ulterior, aria problemelor cărora li se putea adresa această metodă a fost semnificativ lărgită.
Atunci cănd consilerul de reintegrare socială și supraveghere își propune să formeze un grup trebuie să știe care sunt avantajele și dezavantajele unei astfel de metode. Astfel, el va avea suficiente informații pentru a lua aceasta decizie, va pregăti și va planifica activitatea în funcție și de factorii care pot, în anumite contexte să submineze scopurile și obiectivele unui anume grup.
Avantajele lucrului în grup pot fi prezentate sumar, dupa cum urmează:
grupul oferă suport mutual persoanelor cu nevoi și experiențe asemănătoare – sentimentul că nu este singur în acea situație,
oferă posibilitatea fiecărui participant să – și exprime punctul de vedere și să-și exerseze abilitățile de comunicare.
participanții învață să ofere feedback pozitv.
fiecare membru al grupului învață despre sine și despre ceilalți.
se crează cadrul schimbării atitudinale prin intermediul schimbului de idei și opinii. S-a constatat că, de obicei, schimbarea atitudinilor se produce în sensul valorilor și atitudinilor majoritare și a celor care sunt încurajate de lider (consilierului de reintegrare socială și supraveghere ).
grupul are o dinamică care poate încuraja sau facilita schimbarea comportamentală, prin observarea, asimilarea și exersarea unor noi comportamente.
grupul contribuie la creșterea stimei de sine a particianților.
în grup, fiecare membru este un potențial terapeut,
potrivit celor mai multor opinii, grupul este cea mai eficientă metodă de a lucra pentru rezolvarea de probleme,
grupul poate oferi un sentiment de aparteneță și poate construi o rețea socială de suport,
lucrul în grup poate să consolideze abilitățile participanților de a lucra în echipă.
în termeni de costuri și timp, grupul este, în general, o metodă eficientă, cuprinzând în același timp mai mulți clienți.
Dezavantajele pot fi :
grupul poate produce o conformare contraproductivă la autoritate sau comportament anti-social,
atitudinile de discriminare pot fi consolidate,
unii membri se pot simți excluși sau ignorați,
membrii grupului primesc mai puțina atenție în exclusivitate,
confidențialitatea nu poate fi garantată în totalitate.
Dezavantajele prezentate mai sus pot să apară în cazul în care grupul nu este bine condus sau au fost comise greșeli în procesul de selecție a membrilor.
III. TIPURI. DINAMICĂ. PROCESUL.
Tipuri de grupuri
Grupurile pot fi clasificate în funcție de scopurile lor în :
grupuri de remediu – sau de promovare a schimbării,
grupuri de întâlnire – cu scopul de a oferi membrilor un cadru optim pentru a-și exprima sentimentele și gândurile. Un astfel de grup este cel întâlnit în centrele de zi pentru persoanele de vârsta a treia.
grupuri cu scop social – cele care se constituie pentru rezolvarea unei probleme comune. Un exemplu de astfel de grup este asociația de proprietari a unui bloc.
Acest material se va referi în principal la grupul de remediu, cel care promovează schimbarea comportamentală.
Dinamica grupului
Dimanica grupului este data de :
scopul grupului,
interacțiunea dintre membri,
modul de conducere a grupului
caracteristicile și numărul participanților – personalități, abilități, motivații, poziții în grup etc.
stilul de învățare al participanților,
caracteristicile grupului – coeziune, valori, mărime, structura.
calitatea relațiilor dintre membri
structura psihologică a grupului – relații de putere, roluri, norme, libertatea alegerii etc.
Kolb ( 1997 ) consideră că stilurile de învățare pot fi clasificate în patru categorii:
Activistul – este o persoană căruia îi place să fie activ. Este motivat în special de experiențele imediate și se poate plictisi în activități care solicită planificare și etape multiple. Aceste persoane pot fi descrise ca spontane și orientate “ aici și acum “.
Reflexivul – preferă să planifice activitățile înainte de a trece la acțiune. De obicei, culeg informații și le analizează înainte de a trage concluziile.
Teoreticianul – este o persoană care nu va acționa decăt după ce a înțeles pe deplin situația. Poate fi descris ca “ analitic”, “ logic “ etc.
Pragmaticul – este motivat de rezultat. Îi place să acționeze și poate chiar să facă compromisuri în slujba scopului. Este descris ca “realist “.
Această tipologie prezintă ideal-tipuri, ele neexistănd izolat. Nu există o persoană care să fie doar reflexivă sau doar pragmatică. Există totuși o dominantă, o strategie preferată de a învăța sau de a rezolva problemele.
Importanța cunoașterii acestor stiluri constă în sprijinul pe care aceste informații le pot oferi în construirea unor situații sau jocuri în cadrul grupului.
Interacțiunea dintre membri este determinată, de asemenea, de caracteristicile psihologice ale membrilor grupului, de atmosfera stabilită în grup, de regulile negociate și de sancțiunile administrate membrilor grupului.
Pentru a asigura o interacțiune optimă în grup este necesar ca la selecția membrilor grupului să se țină seama de câteva criterii de selecție.
În . Wolberg constata că unele categorii de clienți nu trebuie incluse în grup pentru ca atitudinile lor nu sunt de natură să promoveze lucrul în comun. Astfel de categorii de clienți pot fi:
cei cu personalități psihopatice,
cei cu depresii acute,
cei cu halucinații,
cei cu comportamente necontrolate,
cei cu tendințe paranoide și
cei cu inteligență scăzută.
Bach ( citat de Priestley și alții, 1983 ) sugera că cei cu un slab contact cu realitatea și cei din subculturile puternic deviante nu trebuie incluși în terapii de grup.
Hobbs ( citat de Priestley și alții, 1983 ) excludea din grupuri clienții cu personalități ostile sau agresive și pe cei psihotici pe motiv că aceștia nu vor contribui la construirea unei atmosfere de acceptare și siguranța necesară grupului.
Problema omogenității sau a heterogenității grupului a fost o altă provocare pentru practicieni. Atăt prima opțiune, aceea de a forma grupuri omogene din punct de vedere al caracteristicilor individuale (vărstă, sex, clasa sociala etc.), cît și promovarea principiului heterogenității grupurilor ca premisă a dinamismului în grup, aduc cu sine o serie de avantaje și dezavantaje. Acest fapt a condus la un nou concept, cel al “compatibilității de grup “. Acest nou concept încorporează două elemente principale: cooperare si interacțiune. În selectarea membrilor unui grup, consilierul de probațiune va trebui să anticipeze modul în care aceștia vor interacționa unii cu ceilalți.
Pentru aceasta cel mai util este ca înainte de a începe de fapt selectarea participanților, consilierul de probațiune să imagineze un profil ideal al participantului.
În cadrul grupului de remediu scopul principal este schimbarea. În acest context, în selectarea membrilor grupului trebuie să se aplice un alt criteriu – cel determinat de stadiul schimbării în care se află fiecare membru.
Prochaska si Di Clemente (citat de McGuire și Priestley, 1985 ) au dezvoltat un model al schimbării în patru stadii:
Precontemplare – în care clientul nu consideră că a comite infracțiuni este o problemă și că nu este nevoie de schimbare.
Contemplare – începe să înțeleagă că are o problemă și constientizează nevoia de schimbare.
Determinarea – este stadiul în care clientul dispune de motivația necesară adoptării deciziei de schimbare.
Acțiune – în care clientul încearcă să schimbe comportamentul indezirabil.
Menținerea – în care clientul conservă schimbarea produsă. Este o etapă în care riscul de reiterare a comportamentului nedorit este mare. În ceea ce privește comportamentul infracțional pentru menținerea schimbării este necesară și modificarea stilului de viață ( crime – free lifestyle ).
Reiterarea – faza în care clientul recidivează. In acest caz, ciclul schimbării trebuie reluat până când recidiva nu se va produce.
Pornind de la aceasta descriere succintă a ciclului schimbării, consilierul de reintegrare socială și supraveghere va trebui să țina seama de stadiul în care se află clientul și abia apoi, după ce toți clienții au fost pregătiți în sesiuni individuale, astfel încât toți să fie în același stadiu, să decidă structura grupului. Un singur client aflat în faza de precontamplare poate vicia atmosfera din grup.
Tipul de leadership sau de conducere a grupului poate fi descris ca în parabola prăjirii unui pește: prea puțină atenție din partea coordonatorului grupului și peștele se va lipi de tigaie, prea multă atenție și peștele va fi strivit.
În funcție de implicarea coordonatorului în viața grupului și de tipul de interacțiuni pe care acesta le stabilește cu membrii grupului, acesta poate fi directiv sau non-directiv.
Coordonatorul directiv controlează și își asumă înteaga responsabiitate pentru atingerea obiectivelor grupului. Principalele “ instrumente " ale coordonatorului directiv sunt: sfaturile, sugestiile și instrucțiunile.
Coordonatorul non-directiv este mai preocupat de modul în care procesul de învățare se derulează și nu de găsirea “răspunsurilor corecte “. Accentul cade mai mult pe experiența pe care o are fiecare participant, iar rolul coordonatorului seamănă cu un arbitru, asigurăndu-se că regulile grupului sunt respectate, că activitățile grupului sunt orientate spre atingerea rezultatelor etc.
Procesele din grup
Fiecare grup este unic din punct de vedere al proceselor care se deruleaza. Douglas (1995) a identificat un număr de noua procese : interacțiune, comunicare, consecințe, roluri, adoptarea deciziilor, coeziune, formularea scopurilor, resurse și schimbare. Combinarea acestor elemente conduce la constituirea unor stadii în viața unui grup.
Tuckman si Jenson ( citat de Brown și alții, 1993 ) au identificat cinci stadii de dezvoltare ale unui grup:
Formarea – este primul stadiu în care membrii grupului sunt preocupați în principal de ideea de a fi acceptați și de a-i cunoaște pe ceilalti. Este caracterizată de politețe și de comportamente inhibate. In această fază rolul liderului este deosebit de important, el fiind cel aflat în centrul atenției.
Furtuna – odată cu creșterea maturității grupului apar primele preocupări cu privire la relațiile de putere. Această fază este caracterizată prin competiție, ostilitate și confruntare.
Faza normativa – în care se stabilește un consens cu privire la roluri norme și proceduri. In această etapă crește coeziunea grupului.
Faza centrata pe activități – în care preocupările legate de structura grupului se diminuiază iar membrii grupului se concentrează asupra actvităților.
Faza finală – în care membrii grupului se pregătesc să se despartă unii de ceilalți. Scopul grupului a fost atins sau a fost abandonat. Rolul consilierului de reintegrare socială și supraveghere este de a pregăti această despărțire și de a facilita racapitularea celor realizate de grup.
Aceste stadii sunt prezentate liniar din considerente didactice însă este important de menționat că un grup poate să progreseze dar să și involueze. De asemenea, nu toate grupurile trebuie să treacă prin toate aceste stadii.
Hartford (citat de Jones și alții, 1995), referindu-se și la rolul celui care va conduce grupul, a propus următoarea evoluție a grupului:
Faza de planificare,
Faza de mijloc,
Faza finală.
In faza de planificare, consilierul de reintegrare socială și supraveghere va contacta fiecare membru al viitorului grup și îi va pregăti pentru experiența de grup. In această fază vor fi schițate scopul și obiectivele grupului și vor fi identificate spațiile și toate cele necesare pentru funcționarea optimă a grupului (vezi Anexa 2 – listă de verificare).
In faza de mijloc, are loc integrarea membrilor în grup până la momentul în care grupul se simte ca …. grup. Este faza în care membrii grupului sunt centrați pe sarcini și activități. Rolul consilierului de reintegrare socială și supraveghere este de a facilita activitățile grupului pentru a atinge scopurile propuse.
Ultima fază este marcată de iminenta separare a participantilor. Consilierul de reintegrare socială și supraveghere trebuie să pregatească această fază astfel încât participanții să nu simta ca un șoc acestă “ pierdere “.
Mecanismele grupului
Lucrul în grup este o metodă eficientă în atingerea a unor obiective de terapie comportamentală în măsura în care în interiorul grupului funcționează optim o serie de mecanisme:
Acceptare. Acest mecanism poate fi descris ca sentiment al apartenenței la grup în care fiecare participant se simte egalul celorlalți și că înseamnă ceva pentru ceilalți. Ca sinonimi pot fi utilizați termenii: identificare cu ceilalți, mediu prietenos, unitatea grupului etc.
Ventilare. Ventilarea este descrisă ca eliberare emoțională a participanților de tensiuni nervoase conștiente sau inconștiente. Aceste defulări sunt posibile prin intermediul verbalizărilor și a comunicării eficiente. Acest aspect al lucrului în grup este în primul rând pregătitor al unei activități și nu un instrument terapeutic în sine.
Testarea realității. În cadrul grupului se pot recapitula experiențe de interacțiune în familie sau situații conflictuale rezolvate greșit. Toate aceste reevaluări pot funcționa ca un feedback al realității.
Hill spunea că problema multor sub-culturi este că “ ele nu au contact cu elemente ale culturii dominante “ și, deci, au această nevoie de a testa realitatea și din alte puncte de vedere.
Transferul. Este un fenomen care se produce ca un atașament puternic dintre terapeut și client. Efectul terapeutic al transferului derivă din faptul că el promovează relații de încredere între cei implicați.
Intelectualizarea. Este un mecanism prin care membrii grupului conștientizează o serie de conflicte sau rezistențe prin reevaluarea “ simptomelor “ sau interpretare. Unii terapeuți numesc acest mecanism “ insight “.
Interacțiunea. Este un alt mecanism prin care participanții reacționează unii la ceilalți sau la liderul grupului. Prin intermediul acestui mecanism se realizeză contagiunea membrilor grupului în sens constructiv.
Universalizarea. Este procesul prin care participanții conștientizează că nu sunt singuri într-o anumită situație ( sentimentul de “ a fi în aceeași barcă “).
Altruism. Este un alt mecanism care exprimă posibilitatea ca fiecare participant sa fie terapeut și să-i ajute pe ceilalți fie și numai cu un sfat. Acest proces al oferirii de ajutor are o funcție terapetică deoarece conduce la consolidarea încrederii de sine a membrilor grupului.
Terapia spectacolului – așa cum o numea Moreno, reprezintă o modalitate de participare pasivă a clientului la experiența celorlalți. Prin observarea celorlalți și interpretarea sau evaluarea unor acțiuni fără a se teme de consecințe, clientul poate să-și explice multe din dificultățile din trecut.
Stilul liderului. Prin stilul liderului se întelege modalitatea prin care liderul abordează relația cu participanții la grup. După cum anticipam mai sus, acesta poate varia de-a lungul unui continuum de la autoritar la stilul lasair-fair și nu este întotdeauna același: in momente diferite liderul poate adopta stiluri diferite.
IV. METODE DE LUCRU CU GRUPUL
În lucrul cu grupul este esențial să se utilizeze o largă varietate de metode. Dincolo de faptul că va fi îndepărtată plictiseala, o diversitate de metode și tehnici va evidenția diferitele abilități ale participanților, garantând astfel motivarea acestora.
Înainte de aplicarea acestora trebuie pusă următoarea întrebare: "metodele propuse sunt compatibile cu obiectivele stabilite sau cu particularitățile grupului?".
Nu conteaza cât de populară este metoda, dacă este utilizată în exces devine plictisitoare.
Câteva din cele mai importante tehnici de grup sunt:
brainstormingul
chestionarul
jocul de rol
discuțiile de grup
jocurile
prezentarea unor filme
vizite si vizitatori.
Brainstormingul este o tehnică folosită în principal pentru a aduna informații de la participanți și pentru a concentra atenția grupului asupra unei probleme anume. Ea constă în scrierea sau enunțarea unei afirmații după care membrii grupului sunt rugați să rostească tot ce le " trece prin cap" în legatură cu tema propusă fără a cenzura în nici un fel, indiferent de calitatea răspunsurilor. Cineva trebuie să noteze sau să înregistreze răspunsurile grupului. Brainstormingul este o tehnică ideală de introducere a unei teme. Relativul anonimat este stimulativ pentru membrii timizi și care, în acest context, se pot exprima fără a avea sentimentul ca sunt amenințați. Tehnica este un stimul și nu reprezintă un scop în sine. Ideile astfel generate trebuie folosite în jocurile de rol, discuții etc.
Jocul de rol este o tehnică adecvată programelor de restructurare comportamentală. Ea constă în exersarea unor comportamente în cadrul grupului. Uneori pot avea scenarii ample, alteori pot fi improvizații, urmărin-du-se o " diagnosticare " a comportamentului unui subiect. Este recomandat ca aceste jocuri de rol să fie filmate și apoi discutate în grup.
V. POSIBILE PROBLEME ȘI DIFICULTĂȚI
Câteodată se poate întâmpla ca în cadrul grupului să apară probleme. Ele pot fi fie legate fie de participarea prea activă a unor membri – monopolizarea discuției, impunerea unor puncte de vedere etc. – fie de retragerea unor membri din “ viața “ grupului, deci o participare redusă a unor membri.
La aceste situații nu există răspunsuri “corecte” și răspunsuri “incorecte“ dar pot fi totuși găsite câteva sugestii cu caracter general care să-l sprijine pe coordonatorul de grup.
În cazul unor conflicte:
nu te panica. De cele mai multe ori acestea se rezolvă de la sine
lasă grupul să rezolve aceste situații. Presiunea grupului asupra părților “beligerante“ poate să liniștească atmosfera.
discută în particular cu fiecare parte implicată.
dacă nu se poate remedia situația amiabil poți cere unuia dintre “ beligeranți “ să părăsească grupul pentru o vreme sau pentru totdeauna (Priesley & McGuire, 1989) .
Aproape întotdeauna dispoziția grupului este mai bună la întălnirea următoare. Dacă totuși problema persistă, înseamnă că ceva chiar nu este în regulă și atunci trebuie ca aceasta să fie discutată cu grupul. Poate că a apărut plictiseala și atunci trebuie să “pui mai multă sare și piper “. Poate unele jocuri sau exerciții pot înviora atmosfera !!
VI. COMPORTAMENT DELINCVENT – UN MODEL DE PROGRAM DE GRUP
În cele ce urmează voi prezenta un model de program de grup care se adresează comportamentului infracțional. Aceste programe se referă în special la infractorii care au comis infracțiuni patrimoniale: furt, tălhărie etc.
Talia ideală a grupului este de 8-10 membri care au comis astfel de infracțiuni și care doresc să participe într-un astfel de program. Pentru a fi sigur că participanții sunt suficient de motivați și pregătiți pentru experiența de grup, coordonatorul de grup trebuie să aibă o serie de întâlniri individuale cu toți viitorii membri în care să le descrie în ce constă programul și să încerce să le diminueze emoțiile pe care aceștia le pot avea legat de întălnirea cu alții.
Programul cuprinde 6 secțiuni a căte 6 ore fiecare și este destinat minorilor și tinerilor care au comis infracțiuni patrimoniale.
Prezumția de bază este că participanții știu să scrie și să citească însă toate exercițiile pot fi adaptate și situației în care aceștia nu au aceste abilități.
SECȚIUNEA I – SĂ NE CUNOAȘTEM
Scopul acestei întălniri este de a construi o atmosferă relaxată în care participanții se vor încuraja reciproc în procesul de învățare. Esențial este ca această zi să fie căt mai veselă.
9.30 Prezentarea coordonatorului – spune cum vrei să fii numit
descrie-ți rolul
spune ceva despre tine
9.40 Prezentarea participanților – este cel mai bine dacă are loc într-o atmosferă relaxată și ușor ludică. În acest scop poate fi consultată Anexa I – Jocuri de prezentare.
10.40 Prezentarea programului – se realizează de către coordonator și cuprinde: scopul, obiectivele, cum vom lucra împreună, o prezentare a programului pe zile etc. Această prezentare trebuie să fie căt mai scurtă și căt mai apropiată de nivelul de înțelegere a participanților
11.00. Pauză
11.30 Reguli și acorduri – au în vedere nevoia de a formula o serie de reguli explicite precum și acorduri negociate între parteneri. Toate acestea vin să construiască o atmosferă de siguranță pentru participanți. Regulile sunt fixe: durata fiecărei sesiuni, nu se fumează în sala de întălnire, nu sunt acceptate manifestările agresive etc.
Acordurile sunt negociabile de către participanți: cănd se fac pauzele, căt așteptăm pe cei care întărzie etc.
După discutarea regulilor și acordurilor, participanții vor stabili sancțiunile corespunzătoare încălcării acestora.
Dacă grupul nu este pregătit sau nu consideră că regulile sunt importante puteți să-i rugați pe participanți să joace “ Regulile din insula pustie “ ( vezi Anexa I ).
13.00 Pauză de prînz
13.30 Exerciții de încredere.
Scopul acestor exerciții este de a construi un grup, de a ajuta grupul să se simtă ….. ca grup. Exercițiile prezentate – Jocuri de încredere – sunt menite să încurajeze participanții să lucreze împreună și să aibă încredere unii în ceilalți.
15.00 Încheierea zilei – recapitulare
SESIUNEA II – SĂ CUNOAȘTEM LEGEA
Această sesiune răspunde la întrebări ca: de ce este necesară legea, ce înseamnă penal, ce înseamnă tâlhărie, furt, furt calificat, viol etc.
Această sesiune o pregătește pe următoarea care are ca scop analiza faptelor comise de participanți.
9.30 – Jocuri de încălzire și relaxare ( vezi Anexa 1 ) și recapitularea zilei precedente.
10.00– Să înțelegem legea – participanții sunt rugați să participe la o discuție colectivă despre elementele specifice fiecărei infracțiuni iar coordonatorul sau un voluntar notează aceste contribuții pe o listă sau un fleep-chard.
Infracțiunile care vor fi discutate sunt: furt, furt calificat, însușirea unui bun găsit, tâlhărie, viol etc. De asemenea, vor fi discutate circumstanțele atenuante și cele agravante. Pentru acest scop poate fi utilizat Codul penal sau un vizitator: un judecător sau un avocat. Înainte de a invita un vizitator trebuie să obții acordul grupului !!!
Încercați să exemplificați tipuri de violență sau de intimidare. Faceți ca acest exercițiu să fie căt mai amuzant.
12.00 – Pauză de prânz
13.00 – Oferiți o serie de exemple de situații ilegale pentru a verifica dacă participanții au sesizat nuanțele, diferențele etc. Spre exemplu:
Într-o seară George a găsit în drum spre casă un ceas. Ceasul nu mergea prea bine așa că George a decis să-l vândă uni prieten pentru 50.000 lei.
Comportamentul lui George este legal sau ilegal ?
Ce infracțiune a comis ?
Care sunt circumstanțele agravante și atenuante ?
Prietenul lui George, Alex, a constatat în câteva zile că ceasul nu merge prea bine și îi cere lui George banii înapoi. Acesta refuză și Alex îl lovește.
Cum este comportamentul lui Alex ?
Ce infracțiune a comis ?
Care sunt circumstanțele atenuante și agravante ? etc.
15.00 Sfărșitul sesiunii și recapitulare
SESIUNEA III – ANALIZA INFRACȚIUNII 1
Scopul sesiunii este de a ajuta participanții să-și înțeleagă mai bine comportamentul și, eventual, să identifice anumite constante de comportament.
9.30 – începerea zile și jocuri de încălzire ( vezi Anexa 1 )
10.00 – Fiecare participant este rugat să descrie ultima infracțiune pe care a comis-o. Participanții pot urma exemplele de mai sus. Toate aceste prezentări vor fi notate pe hârtie ( dacă toți participanții știu să scrie. Dacă nu, se va renunța la notarea pe hărtie și participanții vor face prezentări orale. ).
11.00 – Jurnalul.
Exercițiul constă în plasarea infracțiunii în coordonatele timpului. Fiecare participant este rugat să prezinte în detalii temporale ziua în care a comis infracțiunea. Trebuie să înceapă cu “ m-am trezit dimineață în jur de ora 8.30 ,mi-am luat micul dejun și am plecat de acasă pe la 9.30 etc.
Dacă particpantul a mai comis și alte infracțiune anterior este rugat să facă aceiași descriere pentru fiecare infracțiune în parte.
Existăun moment anume al zilei cănd participantul este mai predispus să comită infrcațiuni ? Un anotimp anume ? etc.
12.00 – Harta infracțiunii
Exercițiul are scopul de a aduce un plus de informații geografice cu privire la comiterea de infracțiuni.
Fiecare participant este rugat să descrie drumul pe care la parcurs în ziua respectivă, de acasă până la locul comiterii infracțiunii.
Căt de aproape de casă s-a comis infracțiunea ? Dar de școală sau bar ? Cănd i-a venit ideea ? Ce l-a încurajat și ce l-ar fi descurajat să comită acea infracțiune ? etc.
Aceste discuții sunt menite să ofere informații utile legate de locul unde infracțiunea a fost planificată, de factorii care au condus la precipitarea comiterii infracțiunii ca: consumul de alcool într-un bar, frustrarea resimțită la școală etc.
13.30 – Pauză de prânz
14.00 – Regula lui 5 W – 1 H
Regula presupune ca fiecare participant să răspundă în descrierea infracțiunii la întrebările: cine, ce, cu cine, de ce, cum și când.
15.00 – Filmarea
Rugați fiecare participant să-și descrie ultima infracțiune utilizând toate informațiile temporale, geografice și de modalitate relevate în exercițiile anterioare. Fiecare participant trebuie să-și imagineze că filmează scena comiterii infracțiunii.
16.00 – Exerciții de relaxare și recapitulare a sesiunii.
SESIUNEA IV – ANALIZA INFRACȚIUNII 2
După culegerea informațiilor legate de comiterea infracțiunii, urmează o analiză mai profundă a aspectelor corelate cu comiterea de infracțiuni și pregătirea analizei motivației pentru schimbare.
9.30 – exerciții de încredere și dinamizare. Discutarea unor eventuale neînțelegeri din ziua precedentă.
10.00 – Rolurile bărbatului
Rugați participanții să formeze două subgrupuri. Fiecare subgrup va trebui să realizeze în 20 de minute un portret al bărbatului din punct de vedere al rolurilor pe care le are în societate în raport cu femeia. Poate bărbatul să gătească sau să spele rufe ? Bărbatul trebuie să accepte un risc mai mare decăt femeia ?
După 20 de minute, aceste portrete sunt prezentate în grup și discutate. Care sunt aspectele care pot fi corelate cu comiterea de infracțiuni ? Dicuții.
11.30 – Băiat.Tânăr. Bărbat.
Afișați trei foi mari de fleep –chard cu titlurile: băiat, tânăr și bărbat. Participanții trebuie să completeze aceste liste cu responsabilitățile, rolurile și așteptările specifice fiecărei etape. Care sunt diferențele ? Care sunt asemănările ? De ce apar aceste diferențe ? Dacă sunt așa multe așteptări legate de bărbați, sunt acestea realiste și realizabile ? Care sunt corelațiile între așteptări și imagine de sine ?
13.00 – Pauză de prânz
13.30 – Ce ai pierdut și ce ai câștigat din comiterea infracțiunii ?
Participanții sunt rugați să completeze individual un tabel cu două coloane: pierderi și câștiguri după comiterea infracțiunii. Eg. la pierderi: buna reputație, libertatea, relațiile cu familia etc. La câștiguri: bani, distracție etc.
Este important ca la fiecare rubrică să existe cel puțin 10 itemi.
După completarea tabelului, participanții sunt rugați să acorde fiecărui item un scor de la 1 la 10 în funcție de importanța și greutatea pe care participanții o atribuie fiecărui item.
După ce fiecare item a primit un scor, participanții vor face suma scorurilor pe fiecare coloană. Se va face o comparație între scorul obținut la pierderi cu cel obținut la câștiguri.
Care este mai mare ? De ce ?
Alternativ, poate fi utilizat exercițiul “ Motive și scuze “. Acesta presupune ca participanții să-și amintească contextul în care au comis infracțiunea și să descrie toate motivele sau factorii care au favorizat producerea acesteia. Încercați să puneți cât mai multe întrebări până când se obține o imagine cât mai clară asupra acestor motive.
Notați pe un fleepchard toate aceste motive și apoi discutați în grup:
sunt aceste motive solide ?
existau și alte căi de a acționa ? etc.
15.00 – Încheiere și recapitulare sau evaluare a sesiunii de către participanți
SESIUNEA V – PERSPECTIVA VICTIMEI
Mulți dintre infractori consideră victimele ca pe obiecte ( fenomenul poartă numele de reificare ), lipsite de sentimente, emoții etc. În cadrul acestei sesiuni participnații vor învăța mai multe despre victime.
9.30 – Victime
Exercițiul se bazează pe constatarea că infractorii nu simt și nu înțeleg victimele. Cu toții știm că înțelegem și avem o multitudine de sentimente față de cei apropiați ca: familia, prietenii etc. și mai puțină înțelegere față de acele persoane pe care nu le cunoaștem.
Participanții sunt rugați să deseneze un numă de 5- 6 cercuri concentrice. În centrul acestora se află el, participantul. Aceste cercuri vor fi completate dinspre interior spre exterior după cum urmează: primul cerc după cel personal va fi completat cu numele persoanelor care se află foarte aproape de participant ca părinții, frații, bunicii etc. În al doilea cerc, vor fi incluse persoanele aflate ca importanță imediat după cei enumerați mai înainte: rude, vecini etc.
După ce aceste cercuri au fost completate de către toți participanții, vor ave loc discuții de grup pe baza unor întrebări ca:
de la cine ai fura ?
de la cine nu ai fura ?
cum arată o victimă ?
descrieți o victimă.
cum a fost afectată victima de infracțiune: emoțional, financiar, material etc. ?
cum credeți că s-a schimbat comportamentul victimei după producerea infracțiunii? etc.
11.00 – Experiența unei victime.
Exercițiul constă în relatarea unei experiențe de victimă. Este deosebit de important ca această descriere să producă un impact emoțional asupra participanților. În acest sens, poate fi vizionat un film care descrie o victimă sau poate fi invitată o victimă. Discuțiile ulterioare pot viza:
faceți o listă cu toate efectele pe care infracțiunea le-a avut asupra victimei
comparați această listă cu efectele pe care propria infracțiune le-a produs asupra victimei.
Ați fost vreodată victimă a unei infracțiuni ?
13.00 – Pauză de prânz
13.30 – Infracțiuni și efecte
Analizați infracțiunile din tabelul următor. În prima etapă, așezați aceste infracțiuni în ordinea gravității lor, astfel încât prima să fie cea mai gravă și ultima cea mai puțin gravă.
Imaginați-vă acum ce efecte a produs fiecare dintre acestea asupra victimei. Exercițiul poate să se desfășoare individual sau în grup.
Imaginați cum fiecare categorie de victime poate să fie compensată de către infractor: scrisoare de scuze, returnarea bunurilor, executarea unor lucrări pentru victimă etc.
15.00 – închiderea sesiunii și recapitulare. În acest scop poate fi utilizat exercițiul “ Ce am învățat eu astăzi “
SESIUNEA VI – ANALIZA MOTIVAȚIONALĂ
În acest moment participanții au suficiente informații legate de contextul comiterii infracțiunii, de factorii care pot fi asociați cu comiterea acesteia și se poate presupune că o bună înțelegere a comportamentului propriu, a consecințelor negative asupra sa și a celorlalți poate să conducă la dorința reală de schimbare.
Procesul schimbării comportamentale este unul extrem de complex, implicând modificări atât în sfera sentimentelor, cît și a atitudinilor și acțiunilor.
Nimeni nu se poate schimba atîta timp cât nu dorește, nu știe cum și nu învață un nou comportament – principiul înlocuirii comportamentului indezirabil cu unul dezirabil.
9.30 – execiții de încâlzire și de încredere (vezi Anexa 1).
10.00 – Analiza câmpului motivațional
Participantii sunt rugati sa completeze un tabel cu doua coloane: una cu motivele pentru a continua cariera infracționala si cealalta cu motivele pentru a înceta o astfel de cariera.
Dupa identificarea a cel putin zece motive de o parte si de alta, participanții sunt rugați să acorde scoruri în funcție de relevanța acestora. În final, fiecare participant va face suma pe coloane a scorurilor si le va compara. Daca suma scorurilor pro-schimbare este mai mare decât cea împotriva acesteia, se presupune ca acel participant este motivat să se schimbe și poate să continue programul. Daca nu se întâmplă așa, consilierul de reintegrare socială și supraveghere poate să-i propună acestui client o serie de întâlniri individuale în care să discute posibilitatea schimbării comportamentale.
11.30 – De ce ne te-ai oprit din comiterea infracțiunilor ?
Exercițiul se adresează în special participanților recidiviști sau a celor care au comis o multitudine de fapte penale.
Scopul este de a-i stimula pe participanți să-și asume responsabilittea propriilor decizii. Întrebați:
Ai încercat să te abții de la a comite infracțiuni ?
Cum ?
Ce nu a mers ?
Explorați eventualele obstacole cognitive în calea schimbării: negare ( ex. “ nu am nici o problemă “ ), proastă imagine de sine ( ex. “ nu sunt în stare să fac altceva “), neîncredere în sine ( ex. “ n-aș putea să duc asta la bun sfărșit “ ) etc.
Identificați împreună cu grupul aceste blocaje și discutați-le.
13.00 – Pauză de prânz
13.30 – Punctul de întoarcere
Alegeți un participant și rugați-l să-și descrie pe secvențe propria infracțiune în fața grupului. Scopul exercițiului este de a identifica momentele în care infracțiunea putea fi prevenită. După fiecare etapă, participanții discută despre modul în care voluntarul putea să acționeze diferit, prevenind astfel comiterea infracțiunii.
Accentuați momentul în care voluntarul a luat decizia de a comite acea infracțiune. Ce a determinat acea infracțiune ? Cum a luat decizia ?
15.00 – Încheierea și recapitularea sesiunii.
SESIUNEA VII – PREVENIREA 1
Sesiunea a VII a are ca scop prevenirea comiterii de noi infracțiuni. Prezumția care stă la baza acestei sesiuni este că odată ce participanții au înțeles motivația faptelor lor, procesul și circumstanțele care au stat la baza acestora, pot să dezvolte un plan de prevenție a recidivei.
9.30 – începerea sesiunii, exerciții de încredere.
10.00 – Planul de prevenție
Participanții sunt rugați să completeze un tabel cu două coloane: factori de risc și plan de prevenție.
Factor de risc poate fi orice eveniment, gând sau sentiment care poate să provoace sau să faciliteze comiterea de infracțiuni.
Planul de prevenție trebuie construit în așa fel încât acel factor de risc să fie ori diminuat ori evitat. Este ca acest plan să fie realist și să fie construit de către participanți. Fiecare plan de intervenție trebuie să includă și persoanele semnificative din viața participanților.
Aceștia trebuie să fie informați și trebuie să semneze că sunt de acord.
Pentru a evidenția nevoia că în acest plan trebuie să fie incluse și persoanele semnificative din viața clientului. Astfel, puteți folosi exercițiul “ Cum vor fi ceilalți afectați de noul meu comportament “. Acesta constă în:
rugați un participant să se așeze în centrul unui cerc format din ceilați participanți. Aceștia vor lua rolul persoanelor semnificative din sistemul celui din centru,
fiecare persoană din cerc va acționa în funcție de rolul încredințat: mama ca mama, tata ca tata etc. Fiecare va trebui să-și imagineze cum aceste schimbări comportamentale ale celui din centru ar putea să-l afecteze.
Exercițiul relevă de multe ori anumite sentimente pe care cel din centrul grupului le are față de diverse personaje din viața sa, de vreme ce participanții din cerc vor dezvălui despre experiența lor.
11.00 – Gândire alternativă
S-a constatat că infracțiunile patrimoniale sunt comise de cele mai multe ori ca rezultat al procesului de rezolvare a problemelor personale. Mulți sunt cei care fură pentru a – și acoperi anumite nevoi materiale.
Acest exercițiu este destinat să-i ajute pe participanți să descopere că există și alte soluții decăt cea de a fura sau a înșela. Important este:
să așezi problema în context,
să o definești cu exactitate,
să identifici persoanele care sunt implicate
să identifici cît mai multe soluții la acea problemă
să apreciați care sunt posibilele consecințe și obstacole
să compari soluțiile în termeni de cost-beneficiu
să alegi cea mai bună soluție
să realizezi un plan de acțiune pe care apoi ……. să-l aplici.
Un bun exemplu de găndire alternativă este și următorul exercițiu:
Așezați în linie 6 pahare: primele 3 pline și următoarele 3 goale. Participanții trebuie să facă în așa fel încăt nici un pahar plin să fie așezat lângă unul plin și nici unul gol lângă unul gol doar dintr-o singură mișcare.
Care sunt ipotezele ? Care sunt soluțiile ?
Uneori participanții propun propriile lor jocuri. În limita timpului disponibil aceste inițiative pot fi încurajate.
13.00 – Pauză de prânz
13.30 – Concluzii și pregătirea participanților pentru momentul despărțirii.
Este important ca această sesiune să fie cît mai relaxată și amuzantă. În acest sens se pot organiza o serie de jocuri și exerciții care să urmărească și evaluarea programului. Un astfel de exercițiu este “ Ce am învățat aici ?“. De asemenea, particpanții mai pot completa și un chestionar care să vizeze gradul de satisfacție al acestora cu privire la program.
Uneori aceste programe de grup se pot finaliza și cu o scrisoare pe care și-o scrie fiecare participant și care pot să cuprindă: planuri de viitor, angajamente că nu vor mai comite infracțiuni etc. Aceste scrisori vor fi lăsate în păstrarea consilierului de reintegrare socială și supraveghere care a condus grupul și vor putea fi trimise participanților în cazul în care aceștia vor recidiva.
ANEXA 1
Jocuri de grup
Importanța jocurilor de grup este lesne observată în special în momentele mai dificile ale grupului : de constituire, de conflict, de apatie, de tensiune, de marginaliazare a unui membru etc.
Cele mai multe jocuri sunt de natură să reducă nivelul anxietății și să-l amplifice pe cel al energiei, însă nu trebuie neglijat rolul acestora în învățare.
Leader – ul grupului este cel care trebuie să știe cum dispoziția emoțională a grupului poate fi modificată în așa fel încât capacitatea de învățare a participanților să fie maximizată. Toate exercițiile și jocurile trebuie să se desfășoare cu entuziasm.
Jocuri de prezentare a participanților
Sunt jocuri care au ca scop stabilirea unei atmosfere relaxate în care fiecare participant să se prezinte și să spună câte ceva despre sine.
I.1. Jocul numelui
Numele unei persoane este foarte important. Rostind numele cuiva conștientizezi și apreciezi existența sa.
Jocul este simplu și constă în rostirea numelui. Următorul din dreapta va rosti numele celui precedent și apoi pe al său. Jocul se repetă până când ultimul participant îi va prezenta pe toți ceilalți. Pare dificil de memorat toate numele participanților dar nu trebuie uitat că ultimul participant aude repetat același nume de mai multe ori până când îi vine rândul.
Jocul poate fi și mai amuzant și relaxant dacă leader-ul grupului începe și termină exercițiul.
Atmosfera trebuie să fie de încurajare și suport reciproc. Dacă cineva nu-și poate aminti numele unuia care s-a prezentat anterior, el poate să –l întrebe pe acesta, bineînțeles, cu scuzele de rigoare.
I.2 Numele meu este ……..
Este o variație de la primul exercițiu și presupune ca fiecare participant să-și spună numele și apoi o scurtă poveste despre acel nume: cum a fost ales, ce înseamnă, ce înseamnă pentru el/ea etc.
Variații:
La numele său, participantul mai poate adăuga și o scurtă prezentare a sa: preocupări, experiențe etc.
I.3. Animalul
Dacă participanții doresc, puteți să le cereți să se prezinte ca și animale, alegând animalul care are cele mai multe caracteristici identice cu ale sale. Spre exemplu, cineva care este foarte dinamic poate să se asemene cu un iepure sau cineva care este și dinamic și grațios poate să se asemene cu o căprioară etc.
I.4. Ferma
Consilierul de reintegrare socială și supraveghere cere participanților să formeze un cerc. După formarea cercului, conducătorul grupului explică jocul. Acesta constă în descoperirea identității unui participant în funcție de cum acesta imită sunetele animalului pe care l-a ales la jocul anterior.
Conducătorul jocului solicită un voluntar dintre participanți. Acesta este adus în mijlocul grupului și este legat la ochi după care este învârtit astfel încât să nu rețină poziția celorlalți participanți. Acesta este numit – fermierul.
Conducătorul jocului desemnează pe cel care urmează să imite sunetele animalului ales. În funcție de aceste sunete, fermierul trebuie să identifice numele persoanei. Poate să-i ceară acesteia să repete doar o dată.
Dacă nu a ghicit, trebuie să rămână în centru până când ghicește. După ce a ghicit, el este înlocuit de participantul care a fost identificat, care devine fermier. Jocul continuă până când fiecare participant a fost fermier.
Variații:
Nemaiținându-se seama de jocul anterior, fermierul rostește numele unui animal întâlnit în ferma lui. Participantul care se află cel mai aproape sau în fața fermierului trebuie să imite sunetul acelui animal. După acest sunet fermierul trebuie să ghicească numele acelui participant.
I.5. Argumentul
Se practică de obicei în a doua sesiune și constă în a prezenta argumente pentru faptul că numele cuiva a fost reținut. De exemplu, “ te-am reținut pentru că râdeai tot timpul“. Este important ca aceste argumente să fie amuzate și pozitive.
I.6 Reclama personală
Fiecare participant trebuie să creeze și să prezinte apoi grupului o reclamă despre el însuși ca persoană, încercând să “ se vândă cât mai bine “. Va trebui deci să se concentreze asupra atributelor și abilităților lor pozitive.
Jocuri de încredere
II.1 Exercițiul de atingere
Pe rând, fiecare participant va avea ochii acoperiți și va încerca să se deplaseze prin sala de întâlnire și să identifice toate obiectele pe care le atinge. Coordonatorul sau ceilalți participanți vor confirma sau infirma presupunerea. După cca. 5 minute, alt participant poate fi rugat să facă același exercițiu. Pot fi implicați în astfel de exerciții în special participanții timizi.
II.2 Baba oarba
Este un exercițiu mai cunoscut în România și se poate juca atât ca joc de încredere cît și ca joc de prezentare. El constă în acoperirea ochilor unui participant după care acesta trebuie să prindă și să identifice un alt participant. Dacă l-a identificat corect, el este înlocuit de cel prins. Jocul poate fi foarte amuzant și relaxează repede o atmosferă tensionată.
II.3 Cercul mic al încrederii
Participanții vor forma un cerc relativ mic în mijlocul căruia se află un voluntar. Împingeți-l ușor pe acest voluntar astfel încât acesta să fie prins și susținut de către ceilalți participanți. Treptat, lărgiți cercul. Mai este voluntarul în siguranță? Descrieți cum se simte voluntarul. Dar restul grupului ?
II.4 Cercul mare al încrederii
Participanții trebuie să se așeze de-a lungul camerei, încercând să formeze un cerc cât mai mare. Un voluntar este rugat să țină ochii închiși și să meargă prin cameră. Participanții din cerc au obligația să aibă grijă ca voluntarul să nu se lovească sau să se izbească de un obstacol. Participanții trebuie să comunice prin semne sau priviri și să hotărască cine va trebui să-l protejeze pe voluntar. Regula generală este că cel mai apropiat participant trebuie să-și ofere sprijinul.
Jocul poate fi realizat și cu doi sau mai mulți voluntari în mod simultan.
Discutați cum se simte voluntarul și ceilalți participanți.
II.5 Urmărirea
Împărțiți grupul în perechi de câte doi participanți. Unul din pereche va trebui să execute o serie de mișcări cu o mână. Celălalt va trebui să urmărească aceste mișcări cu privirile. După un timp, cel care execută mișcările poate să-și folosească ambele mâini. Celălalt trebuie să încerce să le urmărească cu privirile. Care sunt diferențele? Când este mai dificil? Discuții.
II.6 Oglinda
În cadrul aceleiași perechi, unul din participanți execută o serie de mișcări iar celălalt încearcă să-l imite întocmai ca o oglindă. Cum se simt cei care sunt imitați? Dar cei care imită ? Faceți jocul cât mai amuzant.
Jocuri de dinamizare
III.1 Mersul în cerc
Cereți participanților să meargă în cerc. Cereți-le apoi să accelereze ritmul astfel încât să meargă din ce în ce mai repede, evitând să se atingă unii de ceilalți. Când coordonatorul bate din palme, paticipanții trebuie să schimbe brusc direcția. Cei care se ating sunt eliminați. Discuții: de ce s-au atins, cum se simt etc.
IV. Regulile din insula pustie ( după Priestley & McGuire, 1989 )
Împărțiți grupul în două subgrupuri astfel încât să aveți un număr cât mai egal de fete și băieți într-un subgrup. Rugați fiecare subgrup să-și imagineze următoarea situație :
Ați naufragiat pe o insulă pustie necunoscută nici măcar de geografi. Nu aveți nici o speranță că veți putea părăsi insula curând. Din fericire, insula dispune de suficiente resurse de hrană însă iarna se apropie trebuie să vă pregătiți. Pentru a putea conviețui trebuie să stabiliți o serie de reguli. La ce reguli de conviețuire v-ați gândi și care ar fi prioritare ?
După cca. 30 de minute cineva din fiecare subgrup va trebui să prezinte concluziile după care vor avea loc discuții: de ce regulile astea, ce s-ar întâmpla fără ele, de ce în ordinea asta ? cine va garanta respectarea acestor reguli ? cum ? discuții.
Concluzia poate fi că și societatea este organizată după același principiu: al nevoii de lege pentru o conviețuire pașnică. Diferența între diverse societăți constă în modul cum aceste legi sunt stabilite, cum sunt ele aplicate, de modul cum cetățenii răspunde la ele, de interesul general al acelei societăți etc.
Exercițiul încurajează lucrul în echipă și aduce în atenția participanților nevoia de …. lege și ordine.
V. Jocuri de evaluare
V. 1. Ce am învățat aici ?
Jocul este utilizat în special în finalul sesiunilor de lucru sau la sfârșitul întregului program. El constă în:
așezați participanții în cerc
rugați-i să rememoreze programul sau sesiunea din acea zi
primul din cerc trebuie să spună ce a învățat
următorul trebuie să repete ceea ce a spus primul și să adauge ceea ce a învățat el, astfel încât ultimul să repete tot ceea ce au menționat ceilalți participanți după exemplul: “ eu am învățat să înțeleg victima, cum ia naștere comportamentul uman, care sunt metodele de a evita comiterea de infracțiuni ….. “
V.2. Zidul vorbitor
Ideea acestui joc este de a stimula participanții să discute despre ideile, reflecțiile sau observațiile lor cu privire la program.
Așezați pe perete mai multe coli mari de hârtie. Fiecare coală va avea ca titlu anumite aspecte legate de program: ex. “ce mi-a plăcut“, “ce m-a făcut să râd“, “ce am învățat“ etc. Fiecare participant va trebui să scrie ceva sub fiecare titlu. Discuții.
ANEXA 2
Listă de verificare
Planificarea activităților
La ce nevoie trebuie să răspundă grupul ?
Care sunt scopurile și obiectivele grupului ?
Care sunt potențialii participanți – cine realizează selecția, după ce criterii, care este dimensiunea grupului, care este compoziția grupului, publicitatea.
Conducerea grupului – cine, ce rol, ce valori, ce stil ?
Care sunt fundamentele teoretice ale activității ?
Ce metode și tehnici se vor folosi ?
Care este structura grupului ? – care este frecvența întâlnirilor ?
Ce resurse sunt necesare – timp, bani, transport, sală etc.
Înregistrarea întâlnirilor – consemnarea
Evaluarea și monitorizarea
Negocieri și aranjamente în cadrul instituției organizatoare
Care sunt posibilele obstacole și cum vor fi ele depășite ?
BIBLIOGRAFIE
Brown, A. & Caddick, B. (1993). Groupwork with offenders. Whiting & Birch Ltd. Londra.
Douglas, T. (1995). Survival in groups. Open University Press. Buckingham. Philadelphia.
Forbess- Greene, Sue ( 1997 ), The Enciclopedia of Icebreakers, Near East Foundation, New York, USA.
Jones, A. & Kroll, B. & Pitts, J. & Taylor, A. (1995). Probation practice. Pitman Publishing. Londra.
Kemp, Tim & Taylor Alan ( 1992 ), The Groupwork Pack. A groupwork approach to problem solving and change, Longman.
Priesley, Philip & McGuire, James ( 1983 ), Learning to help. Basic skills experiencses.Tavistoc Piblications. London &New York.
Priestley, P. & McGuire, J. (1989). Offending behaviour. Skills and stratagems for going straight. BT Batsford Ltd. Londra.
Rogoff, B. ( 1990 ), Apprentice in Thinking: Cognitive development in social context, New York, Oxford, OUP
Sweeney, John & Radford, Jan ( 1995 ), Working it Out. A workbook for young people who commit motoring offences.
BIBLIOGRAFIE
Brown, A. & Caddick, B. (1993). Groupwork with offenders. Whiting & Birch Ltd. Londra.
Douglas, T. (1995). Survival in groups. Open University Press. Buckingham. Philadelphia.
Forbess- Greene, Sue ( 1997 ), The Enciclopedia of Icebreakers, Near East Foundation, New York, USA.
Jones, A. & Kroll, B. & Pitts, J. & Taylor, A. (1995). Probation practice. Pitman Publishing. Londra.
Kemp, Tim & Taylor Alan ( 1992 ), The Groupwork Pack. A groupwork approach to problem solving and change, Longman.
Priesley, Philip & McGuire, James ( 1983 ), Learning to help. Basic skills experiencses.Tavistoc Piblications. London &New York.
Priestley, P. & McGuire, J. (1989). Offending behaviour. Skills and stratagems for going straight. BT Batsford Ltd. Londra.
Rogoff, B. ( 1990 ), Apprentice in Thinking: Cognitive development in social context, New York, Oxford, OUP
Sweeney, John & Radford, Jan ( 1995 ), Working it Out. A workbook for young people who commit motoring offences.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Pluralismul Socio Juridic Si Reglementarea Probatiunii. Standarde Legislative Universale Si Europene (ID: 128955)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.