Plecarea cu Start de Jos la Clasele V Vi

=== 51f740eb75f9c0f098ab6711e2ea6cb512107637_640925_1 ===

CONSOLIDAREA PLECĂRII CU START DE JOS ÎN LECȚIA DE EFS LA CLASELE V-VI.

CUPRINS

CAPITOLUL I. IMPORTANȚA PRACTICARII EXERCIȚIILOR FIZICE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL SECUNDAR 4

1.1 Rolul educației fizice în socializarea elevilor din clasele a V a și a VI a 4

1.2 Caracteristicile dezvoltarii biologice si motrice a copiilor de 10-11 ani 13

1.3. Particularitatile dezvoltarii competentelor specifice la clasele V-VI 24

CAPITOLUL II PARTICULARITATILE ACTIVITATII DE EDUCATIE FIZICA LA CICLUL ACHIZITII FUNDAMENTALE 27

2.1. Modalitati de formare a depreinderilor specifice unor ramuri sportive (joc sportiv) 27

2. 2. Strategii didactice (metode, mijloace) de formare a deprinderilor sportive elementare 32

2.3. Jocul-mijloc de dezvoltare a motricității la școlarul de vârstă mică 39

Capitolul 3. Consolidarea plecari cu start de jos în lecția de EFS la clasele V-VI 42

3.1. Metodologia cercetării 42

3.2. Instrumente de cercetare 43

3.3. Analiza rezultatelor obținute 47

Concluzii 48

Bibliografie 59

INTRODUCERE

Înainte de a începe activitățile fizice zilnice, cadrele didactice ar trebui să fie conștiente de toate politicile, procedurile și liniile directoare privind siguranța elevilor. Este posibil ca profesorul să fie nevoiți să-și consulte directorul înainte de a începe activitățile cu elevii.

Considerațiile privind siguranța sunt parte integrantă a planificării și implementării activității fizice zilnice pentru elevi. Responsabilitatea principală pentru îngrijirea și siguranța elevilor revine fiecărui profesor de educație fizică, care trebuie să se asigure că a ales cele mai potrifite exerciții și că a prevăzut eventuale riscuri și a făcut demersurile necesare pentru a preveni accidentele.

Profesorii trebuie să fie conștienți de informațiile actualizate, să observe studenții cu atenție și să acționeze cu bun-simț și previziune. Controlul eficient, precum și dezvoltarea unui plan de lecție activitățile vor permite profesorilor să gestioneze riscurile.

Aceștia ar trebui să aleagă activitățile corespunzătoare vârstei, să acorde atenție progresului adecvat în ceea ce privește gradul de dificultate al competențelor implicate și să se asigure că instalațiile și echipamentul sunt utilizate în condiții de siguranță. Prin implementarea unor astfel de practici de instruire sigure în planificarea programelor și predarea zilnică, profesorii pot reduce riscurile și pot preveni rănirile care pot fi prevenite. Activitatea fizică zilnică trebuie să provoace dorința înnăscută a fiecărui copil de a explora, de a experimenta și de a fi creativ. Ar trebui să ofere elevilor un mediu sigur și de susținere în care toți aceștia să poată fi participanți fizic activi și să beneficieze de oportunități care sporesc încrederea în sine.

Lucrea de față este un demers care contribuie la îmbunătățirea literaturii de specialitate cu privire la rolul educației fizice în dezvoltarea psihică și fizică a școlarilor mici. În acest sens. Lucrarea este un demers teoretic, care a vizat o revizuire a literaturii de specialitate, dar și un parcurs empiric, care a constant dintr-un experiment la clasă, în cadrul căruia elevii incluși în ecperiment au efectuat o serie de exerciții. Ulterior, etapei experimentale am recurs la o analiză a datelor obținute.

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA PRACTICARII EXERCIȚIILOR FIZICE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL SECUNDAR

1.1 Rolul educației fizice în socializarea elevilor din clasele a V a și a VI a

Activitățile motorii sunt o sursă importantă de socializare, comunicare și integrare socială, fiind un cadru ideal în formarea tinerilor și dezvoltarea lor ulterioară. Teoria învățării sociale a arătat că socializarea se face cel mai bine prin intermediul activităților sportive. Potrivit specialiștilor, practicarea activităților fizice sau sportive influențează personalitatea tinerilor și creează efecte pozitive asupra corpului și minții.

Astfel pentru a se înțelege importanța activităților motorii, sau sportive, în general, în procesul de socializare între elevi, noi credem că ar trebui să pornim de la definiția socializării în sport. Activitățile motorii sunt cadrul perfect, în formarea generațiilor tinere, fiind un factor social cu o importanță crescândă în societatea contemporană.

Epuran definește socializarea în domeniul sportului ca socializarea care are două sensuri, pe care le putem numi individuale și de grup. Primul este definit ca „procesul psiho-social de transmitere, care achiziționează atitudini, valori, percepții și modele de comportament specifice unui grup sau unei comunități, astfel încât s-ar putea forma adaptarea și integrarea socială a unei personae” (Epuran, 1988, pp. 221-22).

Al doilea se referă la „extinderea numărului de agenți individuali care controlează sau participă direct la dezvoltarea unui sistem, subsistem sau sector” (Badiu, Toma, 1998, pp. 24-26).

Atletul, ca ființă umană, este caracterizat ca fiind bio-psiho-social în imposibilitatea de a se realiza deplin în afara determinanților săi socio-culturali, factorii determinanți care pot fi optimizați într-o societate bine echilibrată. La rîndul ei, de asemenea, performanța este determinată de factorii socioculturali, care ajută abilitățile și atitudinile individuale să fie maximizate în ceea ce privește formarea științifică.

Referindu-se la punctul de plecare al socializării în domeniul sportului Epuran vede: științele umaniste, în special psihologia, sociologia și pedagogia ca fiind principalele aspecte ale socializării individuale, pregătind individul pentru viața socială (familie, grup de prieteni, școală, locul de muncă și sport) (Epuran, 1988, pp. 221-22).

În limba acestei științe, frecvența cea mai mare o au următorii termeni: învățarea socială, comunicare interactivă, preferințele personale, apartenența la un grup, afilierea ca membru, structura de grup, de conducere, de control, imitația, rolulul, statutul, integrarea, respectarea, ritualul, conformismul, valorile sociale nonconformiste, agresivitatea, izolarea etc.

Rolul socializării în sport este special, perioada de formare și de socializare primară este una fundamentală în dezvoltarea ulterioară a copilului, Epuran structurează acest fenomen în două moduri: „în prima parte a socializării, numită individuală, apar încă două domenii: socializare în sport și socializare prin sport” (Epuran, 1988, pp. 25-29). În ceea ce privește socializarea în sport el afirmă că „este de fapt o problemă de integrare a atletului în sistemul de atitudini, aptitudini, nevoi și structuri sociale ale grupului sportiv, fiind membru al grupului prevede obligația să știi regulile sale” (Epuran, 1988, pp. 221-22).

În concluzie el afirmă că "sportul trebuie să structureze sistemul socio-educațional, în conformitate cu specificul lui și să reziste la influențele anti-socializare ale epocii actuale. Sportul este un sistem ca și alte sisteme sociale, și ele au, propriul lor regulament de funcționare și de integrare a membrilor săi” (Epuran, 1988, pp. 25-29).

Activitățile fizice, surse de socializare

Copiii pot dezvolta mai multe abilități sociale prin participarea la sporturile de echipă, cum ar fi abilități de conducere, abilități de comunicare și de socializare, abilități de team-building, care vor fi de mare ajutor de-a lungul întregii vieți, în școală, în locul lor de muncă viitor sau în relațiile personale. De asemenea, sportul de echipă poate fi de ajutor în procesul de a învăța cum să interacționeze nu numai cu copii de aceeași vârstă, dar, de asemenea, cu adulți, cum ar fi antrenorii, arbitrii, oficialii sportivi, managerii și suporterii.

Socializarea prin activitățile fizice își are o gamă largă de consecințe în practicarea educației fizice: pornind de la dezvoltarea abilităților motorii și a competenței sociale, la dobândirea de valori și norme sociale. Cu alte cuvinte, se referă la ceea ce este învățat în sport, fără a căuta în mod necesar utilitatea sportului.

Când ne referim la socializare prin activități fizice ne concentrăm atenția asupra efectelor participării la aceste activități sportive în alte sfere ale vieții. De fapt, aceste două aspecte sunt legate între ele, socializarea fiind un proces dinamic.

Jocul este o activitate complexă, predominant motorie și emoțională, în mod spontan realizat conform unor reguli prestabilite, în scopuri recreative, sportive și, de asemenea, de adaptare la realitatea socială.

Comunicarea în sport este foarte complexă, din cauza multor factori care intervin în formarea mesajelor și atitudinilor prin intermediul verbal, motoriu și prin limbajul corpului. Facilitarea procesului de comunicare cu masele (publicul), la fel ca orice spectacol, comunicarea sportivilor cu colegii lor și alți factori, sunt motive pentru a dezvolta un model (de preferință, mai complex și mai explicit) de comunicare în sport. Ne referim, în special, la comunicarea între antrenori și sportivi, între componentele grupului și între sportivi și spectatori, mass-media, suporteri etc. (Badiu, Toma, 1998, pp. 24-26).

Socializarea reprezintă „un proces de integrare socială prin comunicare, înțelegere, cooperare, cu rol de interacțiune pentru rezolvarea activă și conștientă a oricărui conflict. Acesta este structurat pe construcții cognitive, afective individuale și motivaționale, precum și pe reprezentări, comportamente și performanțe ale grupurilor sportive” (Sopa & Pomohaci, 2014, 34-36).

Putem structura socializarea așa cum a spus Șerban: socializarea individuală care „se bazează pe integrarea prin acceptarea activă în funcție de condițiile și cerințele specifice, cu reajustare în ceea ce privește grupul sau echipa, de fapt, o disocializare / re-socializare pe un alt plan de socializare colectivă” și socializare anticipativă sau „actualizarea valorilor și a orientărilor pentru succes într-o nouă relație, prin redimensionarea rolurilor în grupul sportiv, de fapt, o învățare socială de tip adaptare, conștientă, cognitivă, creativă, emoțională și motivată” (Șerban, 1998, pp. 40-45).

În afară de familie, primul și cel mai important grup social, alte grupuri contribuie la socializarea indivizilor: colegi, prieteni, grup școlar și mai târziu colegi de muncă. Unul dintre modurile în care socializarea în cadrul grupului de prieteni sau colegi se realizează este prin sport. Indivizii învață prin sport să lucreze împreună, să-și asume roluri specifice în cadrul grupului și să se definească în cadrul grupului (Sopa & Pomohaci, 2014, 29-31).

Mita, Miclescu și Dumitru (2002), în studiul „Sportul, socializarea și practica în societatea românească contemporană”, analizează rolul și importanța sportului, profesorilor și părinților în integrarea socială a copiilor prin activitatea fizică. Studiul a fost realizat în anul 2002, la București, pe un eșantion de 550 de elevi, 416 părinți și 158 profesori, și a subliniat importanța orelor de sport, dar mai ales influența părinților și a profesorilor în educarea gustului pentru sport.

Astfel, putem spune că în afară de familie, primul și cel mai important grup social și alte grupuri contribuie la socializarea indivizilor: colegii de clasă, grupul de prieteni, colectivul școlar și colegii de muncă de mai târziu. Unul dintre modurile în care socializarea în cadrul grupului de prieteni sau colegi se realizează, este prin sport. Indivizii învață prin sport să lucreze împreună, să-și asume roluri specifice în cadrul grupului și să se definească în cadrul grupului (Mitra Gh., Mogoş A., 1977, pp. 45-47).

Gavriluță & Gavriluță subliniază rolul părinților și importanța socializării copiilor prin activități sportive, precizând că lipsa activității fizice și a consecințele sale, implicit pentru creșterea copilului, modă si uzanțe culturale conduce mulți părinți la găsirea de soluții pentru petrecerea timpului liber și a socializării prin intermediul sportului (Gavriluță & Gavriluță, 2005, pp. 39-40).

Oferă o gamă foarte vastă, de la cursuri opționale de educație fizică de la grădiniță și școală, la centre speciale sportive pentru copii. Și, în cazul sportului de performanță, vorbim despre socializare secundară, de tip instituțional. Normele, regulile și valorile organizaționale influențează modul de socializare și identitatea fiecăruia (Radu, Ioan, coord., 1983, pp. 40-41).

Basson și Smith au analizat socializarea prin activități sportive de petrecere a timpului liber, referindu-se aici la practicarea jocurilor sportive, cum ar fi volei, jogging, baschet, skateboard, ciclism etc., care sunt opuse, potrivit autorilor, socializării instituționale, care se realizează în cluburile sportive și este văzută ca o „auto-socializare”, care nu acoperă nevoile reale ale tinerilor (Basson și Smith, 1998, pp. 60-61).

Turcu și Todor analizează complexitatea sportului și a activității fizice și influența asupra omului și a societății, deoarece „aceste activități produc efecte benefice asupra menținerii sănătății, tonusului și dezvoltării personalității” (Turcu & Todor, 2010, pp. 23-25).

De asemenea, autorii au concluzionat că „timpul a validat efectele pozitive ale activității fizice și sportului cu privire la, stima de sine, anxietate, depresie, presiune și stres, încrederea de sine, energie, starea de spirit, eficiență și bunăstare. Sportul și activitatea fizică contribuie la socializarea oamenilor și în special a tinerilor, în condițiile în care există un control bun (Mitra Gh., Mogoş A., 1977, pp. 45-47).

Se spune că socializarea în sport poate fi promovată numai atunci când sunt puse în evidență calitățile morale, atitudinile și abilitățile, iar regulile asimilate în activități fizice pot fi transferate către orice altă sferă socială și pot fi adaptate la specificul oricărei alte instituții sociale. Sportul și educația fizică promovează respectul pentru valorile morale, spiritul olimpic și valorile de bază ale vieții în comunitate, integrarea în grup și abilitățile de socializare și de comunicare” (Radu, Ioan, coord., 1983, pp. 40-41).

Epuran, citând pe Vlăsceanu prezintă două moduri de socializare, unul realizat numai prin practicarea exercițiilor fizice individuale și unul în grup. Primul este definit ca „procesul psiho-social de transmitere – asimilare a atitudinilor, valorilor, percepțiilor și modelelor de comportament specifice unui grup sau unei comunități, pentru formarea, adaptarea și integrarea socială a unei personae”. Al doilea sens se referă la „extinderea numărului de agenți individuali care controlează sau participă direct la dezvoltarea unui sistem, subsistem sau sector de activitate” (Epuran, 1988, pp. 221-22).

Rusu afirmă că „privit ca o instituție socială, sportul are propria bază sociologică în societate, prin aceea că acesta are regulamente, legi specifice, modalități de sancționare, stabilește relații (sociale și culturale) și sisteme de comunicații, identifică seturi de roluri și statusuri, ideologia lor și principiile” sau mai bine zis pentru societatea zilelor noastre (modernă), sportul capătă alte conotații, el devinenind tot mai important, în sensul că acesta este practicat de un număr tot mai mare de persoane din cadrul școlii sau ca petrecere a timpului liber, este urmat cu mare interes (fie direct, fie indirect, ca spectator sau mass-media), iar pentru cei mai mulți a devenit o profesie (Rusu, 2000, pp. 27-30).

Un rezumat al celor mai importante opinii ale specialiștilor în cauză despre problemele de socializare și de integrare socială prin sport se realizează prin Stănescu (2000) în „Educația fizică și sportul – factori pentru procesul de socializare” (Stănescu, 2000, pp. 32-36):

„Activitățile motorii de mare complexitate, prin structura și funcționalitatea lor, educația fizică și sportul dezvăluie în mod constant noi înțelesuri cu implicații pentru dezvoltarea umană și a societății în general. Printre preocupările constante ale specialiștilor în domeniu sunt cele legate de educația fizică și sport și contribuția acestora la procesul de socializare și integrare social” (Stănescu, 2000, pp. 32-36).

Pornind de la definiția socializării, potrivit căreia aceasta reprezintă „un proces social fundamental prin care orice societate proiectează, reproduce și efectuează conduita membrilor săi, după un model normativ și cultural”, educația fizică și sportul pot fi considerate factor de socializare și integrare socială, datorită caracteristicilor lor (Stănescu, 2000, pp. 30-37):

1. Are loc, în principal, în grupuri, facilitând astfel o interacțiune între indivizi (condiție de bază a socializării). Modelul în care este organizată interacțiunea indivizilor în educație fizică și sport, determină diferite nivele de manifestare. În unele cazuri, cum ar fi jocurile sportive, nevoia de cooperare este imensă (baschet, volei, fotbal, rugby, handbal), în altele necesitatea cooperării este redusă (concursuri pe echipe la sporturi individuale).

2. Prin conținutul și forma de organizare este creat un mediu psiho-social, care permite apariția și manifestarea tuturor tipurilor de interacțiune, de la cooperare la adversitate. Prin specificul organizării educației fizice, în ramuri sportive, persoanele fizice trebuie să îndeplinească simultan rolurile de cooperare cu membrii echipelor lor, dar și de adversitate, cu membrii ai altor echipe.

3. Educația fizică și sportul pune individul în măsură să se evalueze și să evalueze pe alții, ceea ce contribuie la formarea imaginii de sine. Socializarea este favorizată datorită faptului că educația fizică, dar mai ales de sportul implică o concurență între indivizi și grupuri de indivizi. Prin competiție se realizează comparația cu sine și alții și astfel se realizează o ierarhizare.

Comportamentul în educație fizică și sport este de socializare, deoarece favorizează apariția fenomenului de facilizare socială, comunicare, cooperare, interacțiune socială și implicare. În ceea ce privește socializarea, programele și formele de interacțiune personale sunt mai importante decât ramurile sportului. Unii dintre acești factori determinanți sunt: ​​gradul de cooperare între indivizi, calitatea managementului, spiritul competitiv, precum și importanța acordată victoriei, ponderea activităților individuale și libertatea de a lua decizii.

Educația fizică și sportul pot fi considerate un factor de socializare și integrare socială, datorită caracteristicilor lor (Stănescu, 2000, 36-39):

– au loc în cea mai mare parte într-un grup, facilitând astfel o interacțiune între indivizi (condiția socializării). Modelul în care este organizată interacțiunea dintre indivizi în educație fizică și sport, determină diferite nivele de manifestare;

– prin conținutul și formele de organizare se creează un mediu psiho-social, care permite apariția și manifestarea tuturor tipurilor de interacțiune, de la cele de cooperare la adversitate. Prin specificul organizării educației fizice, a ramurilor sportive, rolurile de cooperare se au loc cu membri ai echipelor lor și de adversitate, cu membrii ai altor echipe;

– educația fizică și sportul aduc individul într-o poziție de a se evalua și de a evalua pe alții, ceea ce contribuie la formarea imaginii de sine. Socializarea este favorizată datorită faptului că educația fizică, dar mai ales de sportul implică o concurență între indivizi și grupuri de indivizi. Prin competiție se realizează comparația cu sine și cu ceilalți, creându-se astfel un sistem de valori.

Scopul socializării este de a forma social o persoană competentă, care să recunoască valorile societății, normele și modelele de comportament. Procesul socializării implică, prin urmare, dobândirea de competențe sociale și formarea abilităților interpersonale.

Florea ia act de importanța activităților extracurriculare în dezvoltarea și socializarea studenților: „activitățile fizice și activitățile extracurriculare sunt doar cele care dezvăluie noi părți ale comportamentului, actul motor în relația directă cu munca social” sau „o mare importanță o are valoarea acestor activități, fiind în egală măsură de prevenire, compensare și terapie, activitățile sportive stimulănd integrarea colectivă a individului, educarea atitudinii de cooperare, onestitate și corectitudine" (Florea, 1998, 49-50).

Șerban analizează influența socializării în jocuri sportive, afirmând că „sportul este în esență psiho-social, incluzând mai multe relații între indivizi, cu sentimente, emoții, atitudini și în cele din urmă comportamentul lor în medii specifice (parteneri, adversari, fani, etc.) și nespecifice, legate de viața de zi cu zi” sau „joc reflectă existența socială, de a dobândi cunoștințe de mișcare și acțiune mentală, acestea reproducând relații sociale prin reguli scrise și nescrise, între cooperare și non-cooperare, care vizează rezolvarea problemelor și depășirea lor printr-o acțiune” (Șerban, 1998, pp. 30-34). „Jocul sportiv are conotații psihosociale, cu comportamente individuale, cum ar fi: motivații, percepții, atitudini, credinte, opinii, comportamente, traditii, stări și sentimente și structurate în mod colectiv ca: organizare conștientă, relațiile și sarcinile intra-grup, obiective individuale și comune, structuri de management etc.” (Șerban, 1998, pp. 30-34).

Antoniale & Ionescu analizează comportamentul prosocial al socializării prin sport spunând că „în procesul de socializare se constată că oamenii se sprijină reciproc ca un prieten care are nevoie este un prieten adevărat” sau „împreună la bine sau la rău”, reflectând la situațiile de viață în care comportamentul prosocial este nuanțat diferit, în funcție de mai mulți factori (norma de responsabilitate socială, norma de reciprocitate, sistemul afectiv, atributele istorice și socio-culturale etc.) (Antoniale & Ionescu, 1998, pp 27-31).

Constantinescu, rezumă importanța comunicării în procesul de socializare prin sport prin a spune că „socializarea este un proces progresiv și de acumulare în care copiii, pe parcursul perioadei de creștere, asimilează comportamentele, valorile, codurile, rolurile, obiceiurile și modurile de gândire, caracteristice pentru mediul sociocultural în care trăiesc. Buna socializare se realizează cu ajutorul comunicării” (Constantinescu, 2009, pp. 50-53).

Aici autorul subliniază ideea că „procesul de socializare facilitează, în același timp, existența vieții sociale normale, asigurând stabilitatea și buna funcționare a structurilor sociale, coeziunea și socializarea inter-grup”. „Indivizii asimilează un întreg sistem de cunoștințe, atitudini, aptitudini și reguli morale necesare pentru viața socială intra-comunitară, dezvoltându-și imaginația și capacitatea creatoare, în același timp, cu afecțiunea, echilibrul moral și psihologic” (Constantinescu, 2009, pp. 50-53).

Ungureanu se bazează pe presupunerea că este posibil să se cunoască și să se intervină pe elementele sociale (formative și de integrare) pentru a mări capacitatea de performanță a grupurilor de tineri, și a efectuat un studiu asupra elementelor care determină performanța de socializare juvenilă (elevul atlet, familia, școala și performanța unității în operare), pe un eșantion reprezentativ de patru echipe de fotbal și baschet, pe baza metodei de cercetare a anchetei sociala și chestionarelor mixte (Ungureanu, 1998, 24-25).

A existat o pantă descendentă asupra motivației pentru sport ce scoate în evidență ideea că trebuie să se intervină în direcția stimulării sociale și susținerii elevilor, prin intermediul factorilor de socializare (familie, părinți), pentru susținerea elevilor cu potențial în sport, fapt care atestă că „socializarea performanței sportive reprezintă un proces psiho-social complex, condiționat de mai mulți factori economici și non-economici” sau „în timpul socializării se realizează transmiterea și asimilarea valorilor și a modelelor comportamentale ale sporturilor individuale și de grup, scopul fiind de a se adapta și dezvolta integrarea socială a individului” (Ungureanu, 1998, 24-25).

Jocul, activitățile motorii și competiția au roluri foarte specifice și importante în procesul general de socializare. Imaginea de sine nu se naște natural, ci este dezvoltată prin socializare în timpul copilăriei, ca urmare trece prin diferite experiențe și roluri.

Conform celor afirmate de Gavriluță și Gavriluță: „sportul dezvoltă munca în echipă și crește încrederea în sine. Fără îndoială, cel mai mare câștig al socializării în domeniul sportului este acela că ea dezvoltă în noi ideea de spirit de apartenență socială și echipă” (Gavriluță și Gavriluță, 2005, 36-38).

Dorința de apartenență și recunoaștere face copilul să modeleze întotdeauna sistemul comunicațional și metoda de relație. Iată ce a spus Cârstea cu privire la caracterul de socializare al sportului: „ relațiile create în cercurile de participanți la diferite competiții sunt neobișnuit de durabile și au un rol important în microstructura socială” sau „sportul este o modalitate bună de a revela propria personalitate în contact cu alții, sportul leagă participanții la aceste jocuri, generează legături colegiale, atitudini și moduri de comportament” (Cârstea, 1981, pp. 45-46).

Prin jocuri și sporturi de concurență, copilul poate câștiga încrederea și poate încerca noi forme de colaborare, astfel încât el poate evidenția potențialul și calitățile sale. Copiii învață diferența dintre ei și rolul pe care îl joacă. Pe măsură ce cresc, copiii trec de la jocurile necompetitive la concursuri și jocuri cu mingea. În etapa jocurilor (mai precis în stadiul de jocuri competitive), copiii se confruntă cu reguli și reglementări mai stricte. Ei dezvoltă o concepție reflexivă despre sine și poziția lor în raport cu alții, și, în plus, a imaginii de sine și imaginea pe care alții o au despre ei. Ei devin conștienți că sunt actori sociali.

După sociologul canadian Rocher, citat de Păun socializarea este „procesul în care persoana umană dobândește și internalizează pe tot parcursul vieții, elemente socio-culturale ale mediului, le integrează în structura personalitaății sale sub influența experienței și a agenților sociali semnificativi și astfel, se adaptează la mediul social în care trăiește” (Păun, 1982, pp. 40-42).

Socializarea este procesul de integrare și adaptare a individului la societate prin învățare în cadrul familiei, școlii, profesiei, produselor culturale care să permită coexistența în societate: limbă și alte mijloace de comunicare, modele culturale ale acelei societăți, căi de a gândi, reguli și valori morale, juridice, științifice, politice și sociale.

Capacitatea de socializare este una dintre caracteristicile esențiale ale naturii umane. Socializarea umană este necesară pentru: existența unor impulsuri umane și nu instincte invariabile ca cele ale animalelor; nevoia de interacțiune umană în copilărie, dependența mult timp de adulți, de învățare, este o caracteristică a speciilor umane, o disponibilitate biologică pentru învățarea vorbirii și a limbajului simbolic.

Concluziile altor studii au subliniat faptul că rezultatele eșantionului experimental care a fost folosit pentru a dezvolta socializarea, comunicarea, coeziunea la un grup, prin sport, sport de echipă, concursuri, stafetă, activitate competitivă, au folosit elevului pentru a dezvolta spiritul de echipă, ajutorul reciproc, cooperarea socială și abilități de integrare.

Socializarea are ca scop integrarea socială a copilului, în definițiile de socializare există încă multe diferențe care se referă, fie la domeniul de aplicare sau la unele mecanisme sau mijloace de realizare, fie la factorii determinanți. Socializarea presupune integrarea viitorilor adulți în societate în funcție de forma socială a adulților.

Prin urmare, acesta este un proces de asimilare social treptată și de conversie a caracteristicilor de personalitate specifice. Astfel activitățile fizice reprezintă cadrul perfect de dezvoltare al tinerilor, perioada de formare și perioada de socializare primară fiind fundamentală pentru dezvoltarea continuuă a copilului. Astfel sportul poate oferi un cadru de susținere și încurajare pentru copii, dezvoltarea relațiilor, comunicării și integrare socială.

În afară de familie, primul și cel mai important grup social, alte grupuri contribuie la socializarea persoanelor: colegii, prietenii de grup, personalul din școli și colegii de muncă de mai târziu. Unul dintre modurile în care socializarea în cadrul grupului de prieteni sau colegi se realizează este prin sport. Indivizii învață prin sport să lucreze împreună, să-și asume roluri specifice în cadrul grupului și să se definească în cadrul grupului (Mitra Gh., Mogoş A., 1977, pp. 45-47).

1.2 Caracteristicile dezvoltarii biologice si motrice a copiilor de 10-11 ani

Sportul școlar, ca parte a educației fizice școlare are un rol esențial în educarea tinerilor. Ca o activitate extracurriculară indispensabilă a elevilor, sportul școlar poate inspira tinerii la rezlizări care îi ajută să vadă și să înțeleagă mai bine cuvintele tatălui lui Ahile: „Străduiește-te întotdeauna să fi cel mai bun, printre alții, să nu faci de rușine înaitașii tăi, cei mai buni oameni până acum… ”. Aceste cuvinte amintesc de ceva care, în aceste vremuri moderne, la nivel mondial este o valoare uitată. Pentru că sportul pentru o lungă perioadă de timp, a uitat atributele sale de valoare, cum ar fi sănătatea, socializarea și educația, și a apelat la unele noi – profit și profesionalism (Epuran, 1988, pp. 25-29).

Din acest motiv, este încă o dată important pentru a reaminti de lupta terminologică din totdeauna cu privire la termen: sportul școlar sau sportul în școală a fost atât de important, și că înțelepciunea și previziune din fericire, în domeniul sportului au câștigat în fața intereselor și profitului. Din acest motiv, putem vorbi în continuare despre atributele importante, abandonate, ale sportului – sănătate, socializare și educație, care sunt în prezent categorii de valoare ale sportului școlar.

În sintagma „sport școlar”, atibutul școlar denotă în mod clar prioritatea. Ea determină categoriile sale de valori și de fapt, păzeste acele valori care au fost odată în caracteristice sportului. Acest lucru înseamnă că un astfel de sistem de organizare pentru activitățile sportive școlare subliniază în primul rând educația, iar totul se referă la educarea elevilor noștri (Hanţiu I, 2011, pp. 34-36).

O astfel de determinare a obiectivelor sale, în care educația are un rol primordial, rezultate sportive fiind sarcina primordială în sport, devine doar un stimulent pentru sportul școlar, iar elevii se adresează și urmează să fie angajați în grupuri sportive școlare și competiții sportive, din propria lor inițiativă. Prin angajarea în grupuri sportive școlare pentru aingerea viselor lor sportive, elevul, în mod neobservat, își va dobândi abilități sociale, prietenie, respect și dragoste față de alți colegi (Vieru, Nicolae, 1997, 89-90).

De asemenea, prin exerciții fizice, elevii care își vor perfecționa corpul și sănătatea. Și, toate acestea se vor reflecta în personalitatea lor – una, unică și care nu poate fi imitată. Această personalitate, datorită sportului școlar, va ajuta viitorul adult să se pregătească pentru viața care îi va aduce suișuri și coborâșuri, succese și eșecuri. Aceasta este valoarea activităților sportive din școli, care nu poate fi măsurată prin mijloace material (Predescu, Teodora; Moanţă, Alina, 2001, pp. 45-48).

Educația nu este doar: activitatea sistematică și planificată …, sau, procesul de maturitate …, aceasta este, de asemenea, un vechi cuvânt slavon pentru hrănire. Și acest lucru înseamnă că exercițiul fizic, care este mijlocul de bază în toate cele trei domenii ale culturii fizice – educație, sport și activități recreative, reprezintă hrănirea, în primul rând pentru partea fizică a ființei noastre. Prin urmare, este important să știe cum să folosească aceste alimente specifice – exercițiile fizice. Și, așa cum este întotdeauna în viață, toate tipurile de exagerare, într-un sens sau altul, nu sunt utile; sunt dăunătoare pentru sănătatea fiecărui individ.

De-a lungul timpului, accentuarea activitatății fizice, care este de bază pentru construirea unor noi culte, cum ar fi: cultul rezultatelor sportive, cultul trupului și cultul profitului ar trebui să fie prezente în sportul școlar, fîrî niciun cost. Contrar, subestimarea și disprețul pentru exercițiile fizice și implicarea fizică pot fi găsite frecvent în viața de zi cu zi, ceea ce nu este acceptabil (Ionescu I., 1995, 35-37).

Din cauza acestor controverse, care sunt în cele din urmă adevărate, sportul școlar dă o șansă de a găsi măsura exacta în consumarea acestor alimente specifice – exercițiile fizice. Acest fapt conține una dintre valorile cele mai importante ale sportului școlar. Prin educare adică cultivarea de sportivi tineri în școală, prin intermediul exercitării fizice, sportul școlar ajută la obținerea normalității în creșterea și maturizarea tinerilor. Acest lucru cuprinde importanța incomensurabilă a părinților și profesorilor.

Sportul școlar cum și numele său denotă clar, este conectat la școală și este o parte a procesului normal de predare. În cadrul educației fizice, aceasta acoperă zona de activități extracurriculare și este un segment foarte important. Variabilitatea grupurilor sportive școlare este o comoară pentru fiecare școală, deoarece îndeplinește cerințele diferite ale elevilor (Ionescu I., 1995, 35-37).

De asemenea, aceasta reprezintă o șansă de a se familiariza cu unele activități sportive, să le placă și să le accepte. O astfel de oportunitate este una prețioasă pentru elevi și fiecare dintre ei pot găsi ceea ce favorizează tânăra personalitate a lui sau a ei. Și, prin antrenament și solidaritate sportivă, învață tot ceea ce permit exercițiile fizice ceorganizate și planificate.

Modelul sportului școlar în școlile din România, arată că un număr mare de copii sunt incluși în diverse activități sportive la diferite niveluri. Într-o structură piramidală a organizației pornind de la baza sa, competiția școalară, până în partea de sus, care este reprezentată de competiția la nivel național, un număr mare de elevi, au o șansă de a concura și de a-și arăta abilitățile. Bineînțeles că acest sistem prezintă dezavantajele sale (Vieru, Nicolae, 1997, 89-90).

Toate neajunsurile nu reflectă în lipsa de voință și cunoștințela de a organiza și de a pune în aplicare concursurile școlare și funcționarea lor în cadrul grupurilor sportive școlare. Ceea ce ridică o problemă este înființarea structurii sportului școlar. Pentru moment, doar rezultatele obținute la nivel, regional și nețional, sunt luate în considerare. În cazul în care se adaugă problema referitoare la dreptul elevilor de a lua parte la aceste concursuri (elevi sportivi sau cei care nu sunt membrii ai cluburilor sportive) datele aceastei problem sunt cu totul altele.

Problema este reflectată de dezavantajele activității profesorului în însăși baza structurii piramidale a sportului școlar, școala în sine. Nu se evaluează rezultatele profesorului în școala lui și nici nu se insistă pe fundația piramidei. Până nu se aplică acest principiu, nu se poate aștepta să se obțină vreo îmbunătățire în sportul școlar. Desigur, în accentuarea conștientizării, cel mai important rol aparține organizațiilor de expertiză în domeniu, ale profesorilor și ministerului responsabil pentru sportul școlar (Ionescu I., 1995, 35-37).

Acestea sunt motivele pentru a începe cu ora de sport de la școală și gradul de școală ca unitate de bază atunci când se organizează competiții sportive care arată progresul elevilor. Acest lucru trebuie să fie temelia când ne gândim la sportul școlar și sistemul organizat de concursuri.

În organizarea sistematică a sportului școlar, desigur, este foarte important să avem un sprijin din partea statului prin intermediul ministerelor lui. Practic, se ia în considerare ministerele educației și tineretului si sportului. Dar, acest sprijin este important nu numai din cauza sprijinului financiar, dar, de asemenea, din cauza posibilelor reglementări legislative ale însăși organizării sportului școlar și a competițiilor sportive școlare, care au și avantaje, dar au și dezavantaje.

Aceste neajunsuri luate din punctul de vedere al statului sunt identificarea competițiilor sportive școlare, cu competiții sportive înregistrate. Acest fapt determină formarea opiniei, nu numai a profesorilor, ci și a copiilor, că rezultatele sportive sunt valoroase pentru ei și că, pentru a le atinge, toate mijloacele de obținere a acestora sunt permise. Acest lucru este complet greșit și tragic (Hanţiu I, 2011, pp. 34-36).

Sportul școlar este o șansă și trebuie să fie o șansă de a satisface nevoia de mișcare și de socializare și de a ocupa timpul liber al tinerilor. Prin urmare, trebuie să se acorde o atenție egală competițiilor regionale și naționale, precum și celor școlare, deoarece scopul prezenței sportului școlar este satisfacerea nevoilor tinerilor, iar acestea sunt tot mai accentuate. Noile tehnologii și noile concepte de dezvoltare (programată) a omului și a societății în mare ofertă rezultatul destul de opus – individualizare și umanizare distructivă. În scopul sfidării aceastei tendințe, sportul școlar și școala poate, cu ajutorul părinților, încetini și opri cu totul astfel de înclinații ale acestei ideologii.

• Profesorul nu poate fi doar un antrenor, ci va oferi dezvoltarea personalității elevilor.

• Profesorul de educație fizică trebuie să fie conștient că toate competițiile elevilor din timpul orelor sunt cele mai importante; mai importante decât toate concursurile și olimpiadele regionale și naționale.

 • Profesorul de educație fizică trebuie să implice toți elevii de la ora lui / ei, astfel încât acestora să le fie dezvoltat instinctual de competitivitate.

• Profesorul de educație fizică va trebui să rumprească abordarea antropocentrică în abordarea domeniului educației fizice. El va trebui să găsească în fiecare elev acea scânteie care va contribui la creșterea abilității de socializare și la instinctual de competivitate.

• Profesorul de educație fizică trebuie să fie conștient toate competițiile și întâlnirile sportive școlare sunt tipice vieții școlare a elevilor. El sau ea îi va învăța să nu se laude cu succesul lor sau să nu se simtă rușinați de eșecurile lor. El sau ea îi va învăța să câștige succesul lucrând și antrenâdu-se.

Într-un cuvânt, profesorul va arăta elevilor că sportul școlar (și celor aleși pentru sportul de performanță) este doar o parte din propria lor tinerețe și viață, sportul școlar este parte componentă a creșterii și dezvoltării lor.

Profesorul va fi un model pentru elevii săi și, astfel, va promoca valorile sportului școlar, care nu sunt doar câștiguri și premii, puncte și rezultate sportive bune, ci socializare, amtrenament regulat, vise sportive, toate amestecându-se pentru bunăstare fizică. El sau ea vor avea grijă în procesul de predare elevii lor, să nu se câștige prin fraudă și violență, ci cu propriile lor eforturi și capacități.

Ei vor arăta, prin propriul lor exemplu, că nu le pasă de recompense și premii și că acestea nu trebuie să primeze în fața elevilor. De aceea, el sau ea vor decora sala lor de predare cu fotografiile elevilor lor, și nu cu recompensele și premiile lor.

Ei vor arăta tuturor că competițiile lor de la școală sunt cele mai importante și că toți elevii lor trebuie să ia parte la ele; că instalațiile din sala de sport sunt deschise și pline de elevi care sunt incluși în activitățile grupurilor sportive. Ei vor arăta că pentru ei este cel mai important ca toți elevii să facă exerciții, încearcând să se stăpânească și să se perfecționeze și că este bine să încerce să fie cel mai bun, dar de asemenea nu vor rușina școala, părinții și prietenii lor, dacă nu vor reuși.

Acest lucru nu este o utopie, aceasta este sarcina unui profesor bun. Aceasta este sarcina pe care profesorul a acceptat-o atunci când a trecut pe pragul școlii și este o sarcină importantă a fiecărui professor de sport. La ora lor, toți elevii se pot antrena, iar cei mai buni vor reprezenta clasa și școala. Aceasta este obligația profesorului de sport (Predescu, Teodora; Moanţă, Alina, 2001, pp. 45-48).

În lumea în care trăim și care, de dragul unor obiective greșite, se folosește toate mijloacele permise pentru îndeplinirea sarcinii, ne gândim la rolul și importanța sportului școlar. În plus, evoluția omului, omniprezentă și întrețesută în toate aspectele vieții noastre, distruge în mod constant și acest segment al educației școlare, ora de sport. Aceasta folosește cuvinte ca: „luptă, fi cel mai bun!” și încearcă să includă toate caracteristicile sportului de performanță și toate părțile sale negative în sportul școlar. Și, prin forțarea competițiilor regionale și naționale și prin recompensarea profesorilor numai pentru rezultatele obținute acolo, se încearcă să se estompeze rolul sportului școlar și astfel se urmează o evoluție greșită a lumii de azi.

Prin urmare, profesorul de sport și pedagogul, purtătorul torței în domeniului nostru specific de cunoaștere, știe bine ce trebuie să facă. Există o corelație directă între participarea cu regularitate la activitatea fizică și sănătatea la copii de vârstă școlară, ceea ce sugerează că activitatea fizică oferă beneficii importante în mod direct fiecărui copil. Activitatea fizică în timpul unei zile de școală poate fi, de asemenea, asociată cu beneficii de învățare, sociale și bunăstarea emoțională a copiiilor.

Educația fizică, împreună cu alte oportunități pentru activitatea fizică în mediul școlar, este importantă pentru sănătatea și dezvoltarea optimă la copii de vârstă școlară. Aceasta poate servi, de asemenea, ca o măsură preventivă pentru condițiile adulte, cum ar fi bolile de inimă, hipertensiune arterială, si diabet de tip 2.

Puțin s-a cunoscut despre eficiența pe termen scurt și pe termen lung a educației fizice în abordarea problemelor de sănătate publică. Deoarece obiectivele de învățare ale educației fizice nu au inclus o îmbunătățire a stării de sănătate, ca măsură directă, măsuri indirecte și corelările au fost folosite ca înlocuitori. Cu toate acestea, unele cercetări promițătoare, cum ar fi cel realizat de Morgan și colegii (2007), a demonstrat că elevii sunt mai activi fizic în zilele când aceștia participă la orele de educație fizică.

În plus, nu există nicio dovadă a unui efect de compensare, astfel încât copiii care au fost activi în timpul educației fizice aleg să nu participe la activitatea fizică suplimentară în acea zi. În consecință, educația fizică de calitate contribuie la acumularea zilnică de cătrea copil a activității fizice și este de o importanță deosebită pentru copiii care sunt supraponderali sau care nu au acces la aceste oportunități în mediul de acasă.

Spre deosebire de alte activități fizice în școală, educația fizică reprezintă singurul loc unde fiecare copil înveță cunoștințele și abilitățile legate de activitatea fizică și unde poate să fie activ fizic în timpul zilei la școală. De asemenea, este în prezent singurul loc pentru toți copiii, unde pot să se angajeze într-o activitate fizică de intensitate moderată în conditii de siguranță, din cauza mediului de instruire structurat și supravegheat de către profesor.

Este de așteptat că copiii vor folosi abilitățile și cunoștințele dobândite în educație fizică în alte oportunități de activitate fizică în școală, cum ar fi vacanța, mersul pe jos, etc. Din aceste motive, educația fizică a fost identificată ca fiind baza pe care abordările multicomponente sau coordonate care includ alte oportunități de activitate fizică pot fi proiectate și promovate.

Abordări coordonate într-o formă sau alta au existat încă de la începutul anilor 1900, dar doar în secolul 21 educația fizică a fost recunoscută ca fundament pentru aceste abordări. Educația fizică oferă elevilor instrumentele necesare pentru a stabili și menține un stil de viata activ fizic de-a lungul întregii vieți. Cercetarea privind dezvoltarea abilităților motorii a furnizat dovezi privind corelarea nivelurilor de competență de calificare fizică pentru participarea la activitatea fizică și de fitness (Stodden et al., 2008, 2009). De asemenea, cercetarea psihologică a identificat competențe de calificare, percepute de către copiii ca motivație pentru participarea la activitatea fizică (Sallis și colab., 2000, 102-103).

Atunci când intervențiile multicomponente bazate pe școală includ activități fizice din educația fizică, care sunt plăcute și adecvate, astfel de eforturi coordonate sunt plauzibile și susceptibile de a fi eficiente în producerea de beneficii pentru sănătate (Corbin, 2002, 30-32). În consecință, două dintre obiective pentru activitatea fizică în rândul tinerilor se referă la educația fizică: creșterea proporției în școlile publice și private, a educație fizice zilnice pentru toți elevii și creșterea proporției adolescenților care participă la educația fizică școlară zilnică.

Importanța educației fizice în aspectele fizice, cognitive și sociale de dezvoltare ale copilului, a fost recunoscută de către mai multe agenții naționale și locale de sănătate și educație. Multe entități private din întreaga țară, de asemenea, au oferit sprijin și recomandări pentru consolidarea educației fizice.

Astfel, educația fizică contribuie la rezolvarea problemelor de greutate ale copiiilor, indică necesitatea de a consolida educația fizică pentru a ne asigura că toți copiii se angajează în 60 de minute sau mai mult, de activitate fizică pe zi la școală.

În mod similar, planul național de activitate fizică, elaborat de un grup de organizații naționale ce au în prim-plan sănătatea publică și activitatea fizică, cuprinde un set complex de politici, programe și inițiative care vizează creșterea activității fizice în toate segmentele de școli. Planul este menit să creeze o cultură națională care susține un stil de viata activ fizic, astfel încât viziunea sa că „într-o zi, toată populația va fi activă fizic și va trăi, munci, și juca în medii care facilitează activitatea fizică regulate” poate fi realizată.

Pentru a realiza acest obiectiv final, planul prevede îmbunătățirea cantității și calității educației fizice pentru copiii de la grădiniță, până în clasa a 12-a, prin inițiative politice semnificative la nivel național, care să ghideze programa de educație fizică și alte programe de activitate fizică (Predescu, Teodora; Moanţă, Alina, 2001, pp. 45-48).

Asociații profesionale medicale, au recunoscut de mult importanța educației fizice și au aprobat politici menite să-l consolideze. O declarație de poziție privind educația fizică din școli solicită sprijin pentru educație fizică de calitate și susține, inclusiv educația fizică ca o parte importantă a programului cuprinzător al unui elev, educație bine definită, din cauza impactului său pozitiv asupra sănătății și bunăstării pe tot parcursul vieții. În plus, politica privind educația fizică în școli ar trebui să facă din cantitate o prioritate în timp ce, de asemenea, scopul ar fi de a crește calitatea educației fizice care este oferită în școli.

Recent, organizațiile din sectorul privat, au aderat la mai multe eforturi pentru a se asigura că elevii îndeplinesc perioada de cel puțin 60 de minute de mișcare sau activitate fizică de intensitate moderată pe zi. O astfel de inițiativă este cea a unei companii private concepută ca o agendă de acțiune privind activitatea fizică, un cadru pentru îmbunătățirea accesului la activitatea fizică pentru toți copiii din școli. Deși cadrul nu se concentrează exclusiv pe educația fizică, aceasta implică rolul important al educației fizice pe ordinea de zi a activităților școlare.

Activitatea fizică în orice școală este destinată să realizeze două obiective: să ofere o varietate de oportunități de activități fizice bazate pe școală, care să permită tuturor elevilor să participe la cel puțin 60 de minute de activitate fizică moderată până la intensă in fiecare zi și să asigure o coordonare între componentele ei pentru a maximiza înțelegerea, aplicarea și practica cunoștințelor și abilităților învățate în educația fizică, astfel încât toți elevii vor fi pe deplin educați fizic și bine echipați pentru o activitate fizică pe toată durata vieții.

Cele cinci component ale activității fizice, considerate vitale pentru dezvoltarea unui copil educat fizic și activ fizic, sunt educația fizică, activitatea fizică în timpul școlii, activitatea fizică înainte și după școală, implicarea personalului didactic și a familiei și implicarea comunității. Școlilor li se permite să pună în aplicare toate sau anumite componente selectate.

Un sondaj a indicat că 16 la sută din școlile primare, 13 la sută din școli gimnaziale, iar 6 la sută din licee (dintr-un eșantion național, care au răspuns, nu alese sistematic) au pus în aplicare o strategie privind activitatea fizică, când programul a fost lansat. Cu toate că majoritatea școlilor din eșantion (90 la sută), au un program de educație fizică, procentul a scăzut la gimnaziu și liceu, astfel încât în doar 44 la sută din licee se țin orele de educație fizică conform programei. În cele mai multe școli (92 la sută), corele au fost predate de către profesori certificați pentru a preda educația fizică.

După cum s-a menționat, orele de educație fizică de înaltă calitate pot ajuta pe elevi să îndeplinească recomandarea de a face cel puțin 60 de minute de activitate fizică viguroasă sau de intensitate moderată pe zi. Această activitate fizică trebuie să fie echilibrată, acordând o atenție adecvată dezvoltării abilităților și standardelor educaționale naționale pentru educație fizică de calitate. Într-un studiu recent în literatura de specialitate, (Bassett et al., 2013, 20-24) a constatat că educația fizică contribuie la realizarea de către elevi a unei medii de 23 de minute de activitate fizică viguroasă sau de intensitate moderată pe zi.

Cu toate acestea, timpul activității fizice poate fi mărit cu 6 minute în cazul în care curriculum-ul de educație fizică ae incorpora un curriculum standardizat (Bassett et al., 2013, 20-24). Astfel, este posibil ca educația fizică să contribuie la atingerea de către elevi a cel puțin unei jumătăți (30 de minute) din cerința zilnică pentru activitate fizică de intensitate moderată. Pentru a ajuta copiii să crească armonios, cu toate acestea, educația fizică trebuie să atingă și alte obiective de învățare atunci când copiii fac mișcare.

În acest scop, programele de educație fizică trebuie să posede caracteristicile calitative specificate în programa școlară. Proiectarea și implementarea unui program de educație fizică cu aceste caracteristici în minte ar trebui să se asigure că timpul și materialele curriculare ale programului permit studenților să atingă obiectivele de a practica exerciții în cunoștință de cauză, în mod iscusit, cu scopul de a adopta un stil de viață activ fizic, sănătos.

Descoperirile din cercetarea privind educația fizică eficientă au sprijinit aceste caracteristici ca puncte de referință pentru exercițiile fizice de calitate. Într-o încercare de a înțelege ceea ce privește educația fizică eficientă, (Castelli și Rink, 2003, 48-49) a realizat o comparație de metode ale 62 de programe de educație fizică în care un procent ridicat de elevi au atins standardele de învățare a educației fizice, cu programe ale căror elevi nu au atins standardele.

Date cuprinzătoare derivate din performanțele elevilor, studiile profesorilor și observațiile la fața locului, au demonstrat că programele extrem de eficiente de educație fizică au fost coezive, de lungă durată și au prezentat mai mulți facilitatori (de exemplu, politica educațională pozitivă, susținerea administrativă) decât inhibitori (de exemplu, statutul marginalizat ca subiect în cadrul școlii al activității fizice).

În plus, programele eficiente au avut modificări curriculare înainte de adoptarea acestora la nivel de școală, în timp ce programelor ineficiente nu li s-au făcut aceste modificări adaptate fiecărei școli. Cadrele didactice din programele ineficiente au avut concepții greșite despre performanța elevilor și, în general, așteptări mai mici de performanțe și comportament din partea elevilor.

Învățământul românesc trece printr-un proces de reformă important, conceput cu scopul de al face compatibil cu sistemul educațional european.

Această compatibilitate are în vedere atât structura sistemului educațional, cât și modificarea duratei studiilor la care studenții trebuie să participe obligatoriu, precum și finalitățile urmate de procesul educațional.

La aceste aspecte putem adăuga cele legate de conținutul formării și de posibilitatea de a oferi nu numai o educație unitară, ci și una care să permită delimitarea unor căi de formare specifice. Educația fizică trebuie să respecte aceste transformări – disciplina prezentă în curricula tuturor ciclurilor de studiu.

Educația fizică se formează în principal, avându-se în vedere formarea subiecților pentru viață și subliniind dezvoltarea fizică armonioasă, îmbunătățirea calităților motrice de bază necesare existenței zilnice, capacitatea de transfer a competențelor motorii dobândite în lecțiile din viața de zi cu zi și De asemenea, asupra dezvoltării caracteristicilor de personalitate.

Educația fizică este o componentă importantă a educației globale. Prin conținutul și sarcinile sale specifice, prin influențele sale sistemice asupra individului, atât în ​​planul motor cât și în planul fizic, intelectual, afectiv, estetic, acesta reprezintă o cale către educația generală.

Conceptul de educație fizică reprezintă o abstractizare și o generalizare a experienței dobândite în acest domeniu, începând din timpuri străvechi și până în zilele noastre. Conceptul de educație fizică reprezintă evaluarea conceptului de educație fizică, prin aplicarea acesteia la condițiile concrete ale anumitor societăți. Ea ilustrează sistemul de gândire căruia îi aparține conceptul, precum și notele care îi diferențiază conținutul, dar mai ales finalitățile sale.

În România, expresia acestor concepte se materializează în "Legea educației fizice și a sportului". Conform acestui document prin educație și sport se înțelege că toate formele de activitate fizică, prin participarea organizată sau independentă, au ca scop exprimarea sau ameliorarea stării fizice și a confortului spiritual, stabilirea relațiilor sociale civilizate și conducerea la realizarea Duce la concursuri de orice nivel. Practica educației fizice și a sportului este un drept al persoanei, fără nici o discriminare garantată de stat, iar autoritățile administrative și instituțiile sportive au obligația de a susține educația fizică, sportul pentru toată lumea și sportul de performanță și de a asigura condiții pentru practica sa . O atenție deosebită este acordată persoanelor cu deficiențe fizice, senzoriale și psihice, nevoii de recuperare și (re) inserție socială.

Educația fizică, considerată modus vivendi, îmbunătățește condițiile unei națiuni care devine mai capabilă să se exprime, să exploreze și să se dezvolte într-o relație echilibrată cu mediul în care trăiește. Educația fizică se adresează în același timp corpului și psihicului, deoarece persoana se mișcă, crede, simte că se exprimă. El / ea este, de asemenea, o educație prin mișcare.

Datorită complexității sale, educația fizică trebuie definită din mai multe puncte de vedere: teoria acțiunii, ca activitate motoro-biologică, a didacticului, ca proces instructiv-educativ, a teoriei sistemelor, ca sistem de concepte și acțiuni , A managementului educației, ca formă organizatorică, a sociologiei, ca factor de integrare socio-culturală.

Educația fizică tradițională, asimilată pedagogiei tradiționale, pedagogiei performanței, este compusă din strategiile de aplicare practică a cunoașterii. Concepția umanistă subliniază dezvoltarea sinelui prin acțiune și ca mijloc de dezvoltare echilibrată și integrată a personalității umane.

Educația fizică și sportul sunt realizate din și pentru oameni, în anumite condiții sociale și materiale, ceea ce face ca cele două tipuri de activități motrice să se unească în elementele educaționale de înaltă valoare.

Rolul și locul profesorului de educație fizică în sistemul educațional românesc contemporan

În contextul social real, statutul educației fizice și sportive este prezentat ca un ansamblu de atribuții date în primul rând de poziția de educator și, pe de altă parte, de profilul specialității, care este educația fizică și sportul, diferențierea activității motorii Prin alte activități cu caracter instructiv-formativ.

Studiul științific al profesorilor de educație fizică și sport trebuie să fie Includ aspecte care privesc totalitatea comportamentelor așteptate de persoana care ocupă această funcție de la elevi, colegi, de la conducătorul școlii, adică de la persoanele în care se definește pe sine.

Potrivit acestora, profesorul trăiește cu satisfacție aprecierea și acceptarea de către ceilalți. Sentimentul satisfacției personale este protector și îi permite să avanseze cu încredere în viață. Totalitatea statutului profesorului de educație fizică și sport ocupă forma sa de statut

Documentul care stipulează drepturile și îndatoririle profesorului de educație fizică și sport este "Statutul personalului didactic", componentă intrinsecă a Legii învățământului. Acest normativ prevede îndatoririle generale ale cadrelor didactice din toate ramurile învățământului, de la profesorul de grădiniță, formatori, maeștri din școli profesionale, profesori la instituțiile academice. Respectarea statutului personalului didactic este garanția disciplinei profesionale de la toate nivelurile de învățământ.

Volumul muncii oferite de profesorul de educație fizică și sport este stabilit prin "normalizarea cadrelor didactice". Statutul psiho-social al profesorului de educație fizică și sport este puternic influențat de activitatea extracurriculară, în cadrul unor acțiuni organizate cu elevii: excursii, drumeții, tabere și concursuri sportive sportive etc., astfel acțiuni care sunt plasate în domeniul extracurricular .

Profesorul de educație fizică poate fi postmaster, membru în consiliul de administrație, director sau inspector, situații în care statutul său dobândește grade de valoare specială, concretizând capacitățile sale de bun organizator. Volumul de lucru extracurricular al profesorului de educație fizică crește și datorită participării, alături de alți profesori, la organizarea de târguri școlare sau alte acțiuni cultural-educative.

O atribuire care îndeplinește statutul profesorului constă în dezvoltarea sistematică a selecției și a orientării elevilor cu abilități pentru diverse ramuri sportive. Principala sursă de talente pentru sportul românesc este reprezentată de școală; Evaluarea în cluburile sportive sau în clasele cu programe sportive ale elevilor talentați este legată de profesionalismul profesorilor.

1.3. Particularitatile dezvoltarii competentelor specifice la clasele V-VI

Copiii la vârsta de 10-11 ani ating un nou stadiu de dezvoltare, sunt la o piatră de hotar. Gândirea lor este acum mai rațională, deși încă mai inflexibile; căile lor de legătură sunt mai reciproce, sau „reversibile”. Aceasta este vârsta de distracție maximă și de rezolvare a problemelor în toate aspectele vieții.

Copii de 10-11 ani se angajeză în activități fizice dificile, cum ar fi patinajul și înotul. În același timp, ei se bucură când au ocazia să facă puzzle-uri, sau asamblări complexe cum ar fi lego. Le place, de asemenea, să împărtășească și să facă schimburi, precum și să se compare cu colegii. Copiii în varstă de 10-11 ani știu că toți oamenii nu simt, sau gândesc, în modul în care ei fac asta.

Mai mult decât atât, ei fac acum presupuneri destul de bune cu privire la „modul în care” ceilalți gândesc diferit. Focarele spontane anterioare de creativitate dau naștere unor forme din ce în ce mai multe, de expresii artizanale. În general, copiii la această vârstă, se bucură de jocuri, scrierea de „poezii”, sau jocul de colaborare cu colegii (Dragnea, Adrian; Bota, Aurel, 1999, pp. 34-35).

La vârsta de 10-11 ani, copiii au conștiința de sine dezvoltată. Imaginea corpului și abilitățile, ating niveluri noi. Stăpânesc mișcarea corpului în timp și spațiu, precum și în coordonare cu alte persoane, prin indicii vizuale și tangibile rafinate. Ca rezultat coordonarea ochi-mână se îmbunătățește în continuare, astfel încât copilul are agilitate, flexibilitate, echilibru și precizie. Toate aceste abilități merg mână în mână cu atingerea obiectivelor provocatoare, de la fotbal și până la cântatul la pian (Mitra Gh., Mogoş A., 1977, pp. 25-27).

Copilul în vârstă de 10-11 ani profită de îmbunătățirea gradului de conștientizare fizică și abilități pe măsură ce încep să-și asume activități sportive și de joc, cum ar fi patinajul, skateboardingul, înotul, dansul și să cânte. Unii copii se vor alătura concursurilor organizate și sporturilor de echipă. Alții, mai recent, se angajeză în jocuri virtuale – în mod individual sau colectiv.

Abilitățile motorii fine, sunt dezvoltate până la punctul în care este posibil să învețe cum să coase și tricota, sau folosi ciocanul. În școală copiii încep să scrie cursiv și să acorde atenție echilibrului și perspective, în timp ce desenează. În același timp, propriul lor sentiment de echilibru și de perspectivă, sau poziție în lume, crește (Vincent, Rose, 1972, pp. 50-51).

La această vârstă, imitația și jocurile de improvizație sunt încă apreciate. Totuți, este important să se implice copiii în urmărirea unei activități fizice de specialitate, de a lungul timpului. În cazul în care copiii se bucură de înot sau de dans, trebuie să le dăm șansa de a deveni bună la acea activitate, fără a-i forța să o practice. Trebuie lăsați să facă această activitate cu alți copii, având momente alternative de muncă în echipă și competiție. În cazul în care copiii sunt interesați de muzică, trebuie ajutați să încercec diferite instrumente. Copiii trebuie să-și aleagă instrumental preferat și locul în orchestra (Mitra Gh., Mogoş A., 1977, pp. 25-27).

Obiectivele predării educației fizice (Mitra Gh., Mogoş A., 1977, pp. 25-27):

• învățarea educației fizice are ca scop înțelegerea conținutului educației fizice și a conceptelor disciplinare legate de dezvoltarea unei persoane educate fizic.

• învățarea educației fizici are ca scop înțelegerea modului în care indivizii învață și se dezvoltă și poate oferi oportunități care să sprijine dezvoltarea fizică, cognitivă, socială și emoțională a elevilor.

• în predarea educației fizice trebuie să se înțeleagă modul în care indivizii diferă în abordarea lor a învățării, și astfel trebuie create instrucțiuni adecvate, adaptate acestor diferențe.

• profesotul de educație fizică trebuie să demonstreze o înțelegere a motivației și a comportamentului individual și de grup prin crearea unor medii de învățare în condiții de siguranță care să încurajeze interacțiunea socială pozitivă, implicare activă în procesul de învățare și auto-motivare.

• profesorul de educație fizică trebuie să folosească tehnici verbale, non-verbale, și mass-media de comunicare eficiente pentru a spori învățarez și implicarea în activitatea fizică.

• Profesorul de educație fizică trebuie să pună în aplicare o varietate de strategii de instruire adecvate nivelului de dezvoltare, pentru a dezvolta indivizii educați fizic, pe baza unor standarde de predare.

• profesorul de educație fizică trebuie să demonstreze o înțelegere a evaluării și a modul de folosire a ei pentru a stimula dezvoltarea fizică, cognitivă, socială și emoțională a studenților în activitatea fizică.

• profesorii de educație fizică sunt practicieni care evaluează efectele acțiunilor lor asupra altora (de exemplu, elevi, părinți / tutori, colegi), și căută oportunități de a se dezvolta profesional.

• profesorul de educație fizică demonstrează capacitatea de a utiliza tehnologia informației pentru a îmbunătății procesul de învățare și pentru a spori productivitatea personală și profesională.

• profesorul de educație fizică demonstrează capacitatea de a încuraja relațiile cu colegii, părinți / tutori, și agenții din comunitare pentru a sprijini creșterea și bunăstarea elevilor.

CAPITOLUL II PARTICULARITATILE ACTIVITATII DE EDUCATIE FIZICA LA CICLUL ACHIZITII FUNDAMENTALE

2.1. Modalitati de formare a depreinderilor specifice unor ramuri sportive (joc sportiv)

Îmbunătățirea abilităților de învățare necesită timp. Este necesar ca cei care învață să treacă printr-un proces de învățare. Dacă cel care este cadru didactic înțelege diferitele etape ale procesului de învățare, va putea să evalueze în mod corect elevii și modul în care aceștia și-au dezvolat competențețele. Oferirea de feedback contribuie trecerea la diferiete etape de învățare (Epuran, 1988, pp. 25-29)..

Într-o primă etapă, elevii trebuie să înțeleagă ceea ce este necesar. Trebuie să știe care este scopul practicii și să aibă o imagine clară în mintea asupra a cee ace trebuie să realizeze. Cadrele didactice trebuie să mențină practicile într-un mod cât mai simplu, astfel încât să ele evidențieze elevilor natura sarcinii, mai degrabă decât să obțină un anumit rezultat.

La nivelul celei de-a doua etape, elevii cunosc deja ideea de bază a sarcinii și cum trebuie să se antreneze pentru a-și îmbunătăți tactica. Dimensiunea și numărul erorilor ar trebui să fie din ce în ce mai reduse. Elevii ar trebui să înceapă să se corecteze automat. Prin urmare ar trebui să fie încurajați să își folosească propriile simțuri, de exemplu vederea, sunetul și atingerea, pentru a obține un feedback cu privire la acțiunile lor.

La a treia etapă, elevii nu trebuie să își analizeze abilitatea în mod conștient, ei înșiși vorbesc prin ea. Elevii sunt experți, în sensul că își pot utiliza în mod automat abilitatea. De asemenea, acești sunt de obicei capabili să detecteze propriile erori și să facă corecții corespunzătoare. Cu toate acestea, nevoia de perfecționare rămâne.

În timpul procesului de formare, comunicarea este esențială. Cadrele didactice oferă informații, iar elevii pot solicita explicații suplimentare în cazul în care nu înțeleg ceva. Comunicare eficientă este vitală în predarea sportului; acesta implică vorbitul și și ascultarea. Cadrele didactice utilizează comunicarea pentru a corecta grupurile, pentru a le încuraja etc..

În acest process există o serie de reguli (Dragnea, Adrian; Bota, Aurel, 1999, pp. 45-46).

• Este important să se pună întrebări și să se asculte cu atenție răspunsurile.

• Cadrele didactice trebuie întâi să capteze atenția grupului înainte de a vorbi.

• Este important să se câștige și să se mențină contactul cu ochii.

• Cadrele didactice trebuie să vorbească sufficient de tare, astfel încât toată lumea să audă.

• Este important ca cei care îi formează pe elevi să știe că faptele motivează mai mult decât cuvintele.

• Cadrele didactice nu trebuie să utilizeze cuvinte complexe și nu trebuie să ofere prea multe informații dintr-o dată.

• Vârsta elevilor și capacitatea lor de înțelegere este importantă în procesul de comunicare. Cadrele didactice trebuie să adapteze mesajul la nivelul lor de înțelegere.

• Elevii se vor simți mai în largul dacă profesorul utilizează termini cunoscuți de ei. Ele pot fi mai receptivi, în timp ce cadrul didactic vorbește.

• Cadrele didactice trebuie să îi încurajeze pe elevi să învețe și să întrebe dacă nu înțeleg ceva.

• Este necesar ca în timpul trainingului, cadrele didactice să folosească cuvinte simple și clare, de exemplu, "stop", pentru a atrage atenția.

• Este necesar ca în timpul trainingului, cadrele didactice să folosească comenzi scurte pentru a atrage atenția elevilor.

Faptele vorbesc mai tare decât vorbele, cu alte cuvinte, cadrele didactice trebuie să le arate mai întâi elevilor cum se execute anumite exerciții. Acest lucru înseamnă că demonstrația este un instrument de predare extrem de puternic, deși trebuie utilizat în mod corespunzător.

Prin urmare, cadrele didactice trebuie să poziționeze grupul, astfel încât toată lumea să poată vedea demonstrația în mod clar și să audă ce are de spus profesorul de sport. În același timp, profesorul de sport trebuie să se asigure că demonstrația este destul de simpluă pentru grup, astfel încât să fie copiată de elevi.

Nu este indicat ca profesorul de sport să le facă elevilor toate demonstrațiilor în același timp. Este bine ca acesta să selecteze una sau două puncte-cheie și apoi să repete demonstrația de cel puțin două ori. După ce o anumită demonstrație este făcută, profesorul de sport trebuie să le ofere răgazul necesar pentru a practica cee ace au învățat. Practicarea unor exerciții trebuie să se facă în grup, astfel încăt să fie exemplificat în mod practice tehnica de joc. Doar în acest mod elevii sunt încurajați să observe și să învețe pe alții din acțiunile lor.

Educația fizică și sportul fac parte dintr-un sistem lung de tradiții și activități care pun omul în domeniul armoniei dintre minte și corp, pentru a-l construi, educa și modela pentru performanță, de asemenea în perspectiva învățării pe tot parcursul vieții, conservarea Energia și potențialul biologic, tehnicile specifice sportului individual și abilitatea de a coopera într-o echipă. Prin astfel de activități, indivizii preocupați de sport în mod regulat (viteză, reziliență, putere, (Curaj, inițiativă, decizie, perseverență și răbdare), combinate cu afectivitate, cu abilități de comunicare și cu experiență, (Sentimente și emoții). Toți își construiesc personalitatea și temperamentul, modelează psihicul și dezvoltă competențele necesare pentru o stiluri de viață exigente, care sunt tot mai stresante pentru omul de azi.

Înainte de a explora modul în care educația și sportul se amestecă cu o serie de perspective pedagogice, în special cele inovatoare, este vital să se sublinieze principalele direcții pe care această activitate le-a adus omenirii din perspectiva funcțiilor pe care le joacă:

Funcții fizice, în special pentru această activitate în comparație cu alte subiecte umane. Pornind de la Aristotel, în funcție de cine

Exerciții fizice cu alți indivizi care împărtășesc interese similare. Educația fizică și sportul reușesc astfel să-i facă pe oameni să devină prieteni sau pot duce la aversiune personală. În cazul învățământului superior, tinerii gestionează prin simpla participare la educația fizică integritatea nu numai în grupul în care sunt alocați, ci și în alte grupuri de activități, cum ar fi distracția și divertismentul. În plus, activitatea fizică formează corpul, care oferă un stimulent estetic și servește interesului uman pentru a arăta un corp armonios în fața comunității. Modernitatea a transformat frumusețea corpului prin educație fizică într-o activitate economică prosperă de mare impact în societate, astfel încât tinerii să fie din ce în ce mai atrase de centrele de fitness, exerciții care își construiesc mușchii și corpul atrăgător estetic.

Funcția economică, care ar putea fi numită și una industrială, deoarece educația fizică și sportul nu pot rămâne în afara economiei oricărei națiuni. Sarcinile fizice și sportul sprijină economia statelor și sunt susținute în mod regulat prin subvenții guvernamentale. Această funcție ocupă trei direcții principale: cheltuielile, producția și forța de muncă. Din perspectiva finanțelor există atât investiții, cât și profituri substanțiale din producția de articole sportive, cosmetice și echipamente pentru corpul clădirilor, precum și materiale promoționale asociate celebrităților. Astfel de activități ocupă o gamă clară în cadrul unei economii naționale, încurajând tinerii să participe la activitățile făcute populare de vedetele locale și internaționale de la sporturile profesionale sau de cei care lucrează în culturism, relaxare și bunăstare fizică.

Se gândește la suflet2.

"Nu este

Este necesar să se întrebe dacă sufletul și trupul sunt una, la fel cum nu este necesar să ne întrebăm dacă ceara și forma ei sunt una, și, în general, dacă chestiunea fiecărui lucru și cea a cărei cauză este una sunt una. Căci chiar dacă unul și ființa sunt vorbite în mai multe moduri, ceea ce este corect vorbit este realitatea "1 sau ideea de a avea grijă de corp înainte de a fi

Sau mulți autori demonstrează efectele reale asupra corpului și intelectului. O funcție conexă este cea sanitară. Pornind de la vârsta reformei, diferite lucrări de medicină și biologie evidențiază efectele benefice ale educației fizice asupra sănătății (cum ar fi stimularea creșterii pentru copii, îmbunătățirea circulației sângelui și a digestiei etc.) În epoca contemporană, după al doilea război mondial, Studii riguroase întreprinse de cercetătorii anglo-saxoni din anii cincizeci și șaptezeci au demonstrat că persoanele care practică sportul sunt mai puțin susceptibile de a avea o boală și de a trăi mai mult în comparație cu persoanele sedentare. De asemenea, în anii șaptezeci, conform studiilor efectuate de cercetătorii americani, sa constatat că activitatea fizică poate duce la vindecarea anumitor afecțiuni, cum ar fi

Tuberculoză, schizofrenie și altele.

C) Funcția culturală. Educația fizică și sportul au un impact grav asupra persoanelor. Din perspectiva sportului, ea folosește popularitatea popularităților sportive pentru a influența oamenii în societate, ceea ce conferă o valoare culturală, simbolică pentru această zonă. În al doilea rând, sportul are o capacitate demonstrată de a sprijini integrarea și incluziunea socială, de la persoanele care își petrec timpul liber într-o comunitate în care persoana poate efectua fizic deoarece educația fizică continuă să dezvolte și să dezvolte zona prin încurajarea oamenilor să-și lucreze corpul, numărul și gama de teme de cercetare din acest domeniu a crescut semnificativ. În ciuda unor astfel de evoluții, schimbările în modul de gândire a predării și practicii în sala de clasă nu au cunoscut o cale fără probleme, fără obstacole. Având în vedere că educația fizică și sportul coexistă pe cele două fronturi ale muncii – kineziologie și cercetare educațională – activitatea specialiștilor care explorează acest domeniu în învățământul superior a reușit să influențeze ambele domenii. Educația fizică a rămas închisă pedagogiei adulților. Mai mult, pedagogia educației fizice și a sportului în învățământul superior european își extinde actuala literatură de profil, influențând practica de clasă în universitățile de stat și private3. Acest cadru de referință este unificat ca o abordare educațională în cadrul conceptului de "sport pentru toți" folosit de Adrian Dragnea4, un motto esențial în formarea studenților, precum și a profesorilor și instructorilor educației fizice.

Acordarea feedback-ului în mod pozitiv

Interesul pentru un anumit tip de sport crește în funcție de modul în care profesorul de sport oferă feedback elevilor. Comentariile elevilor sunt în măsură să inspire competitivitate, să inspire și să încurajeze. Dacă feedback-ul este unul negative, elevii îl pot percepe în mod distructiv. Feedback ajută procesul de învățare, deoarece poate întări bunele practici și poate evidenția modul în care să este îmbunătățită performanța. îmbunătățească în continuare (Dragnea, Adrian; Bota, Aurel, 1999, pp. 45-46).

Prea adesea oamenii sunt înclinați să se concentreze doar asupra a ceea ce este greșit, care poate fi foarte demoralizant. Feedbackul pozitiv se pate acorda în funcție de anumite reguli (Mitra Gh., Mogoş A., 197, pp. 29-30).

Profesorul de sport rebuie să evidențieze cee ace este correct și cee ace este greșit în timpul executării unor exerciții.

Să încurajeze repetarea unor exerciții până ce elevii ajung să execute exercițiile în mod corect, chiar dacă la început aceștia nu le execută în mod potrivit.

Să se asigure că feedback-ul este corect și frecvent; acest lucru ajută la procesul de învățare și reduce probabilitatea consolidării unor practici proaste.

Este esențial ca feedbackul nu trebuie să fie oferit în mod exagerat, deoarece elevii pot să fie descurajați în acest mod.

De asemenea, profesorii de sport trebuie să ofere recompense și laude doar atunci când elevii le merită, dar trebuie să recunoască în permanență efortul.

În egală măsură este important ca elevii să fie încurajați să își ofere feedback reciproc și să se automotiveze, dar pentru a face acest lucru, ei trebuie să fie formați.

2. 2. Strategii didactice (metode, mijloace) de formare a deprinderilor sportive elementare

În cadrul orelor de sport planificarea este importantă. Planificarea este deosebit de importantă atunci când se predă grupuri mari, grupuri cu abilități variate, vârste și studenții cu care nu sunt familiarizați cu anumite tactici de joc. De asemenea, este vitală în cazul în care accesul la resurse, echipamente și spațiul sunt limitate. Timp investit în planificarea minuțioasă este timpul petrecut bine. Aceasta îi ajută pe profesorii de sport să profite la maximum timpul de predare și împiedică ca acest timp să fie irosit pe activități irelevante.

Planificarea se face cel mai bine pe hârtie. În cadrul orelor de sport, profesorii trebuie să utilizeze planificarea, deoarece elevii vor observa dacă sesiunile sunt prost planificate și vor deveni plictisiți și demotivați. În plus, prin intermediul planificării, profesorii de sport pot să include varietatea. Pot fi incluse sesiuni de exerciții de încălzire de câte cinci minute, iar conținutul principal al unei ore de sport trebuie să aibă 20 de minute, iar răcirea trebuie să dureze cinci minute.

O astfel de organizare îl va ajuta pe profesorul de sport să planifice în mod eficient aspecte importante ale sesiunii fiind pierdute din cauza lipsei de timp. Este mult mai bine să fie organizate mai multe activități decât prea puține. Activitățile care nu sunt utilizate într-o sesiune pot fi utilizate în altele. Este bine ca în cadrul procesului de planificare, profesorul de sport să țină cont de următoarele Mitra Gh., Mogoş A., 197, pp. 29-30):

Cine va lua parte la sesiune?

Care sunt obiectivele sesiunii?

Cum se vor începe sesiunile?

Ce activități ar trebui incluse?

Cum pot fi păstrate în siguranță sesiunile?

Cum se vor termina sesiunile?

Obiectivele sesinii sunt acelea ca elevii să poată arunca și captura: ținte, bile etc.

Atunci când le este predate educația fizică elevilor este bine să se înceapă cu unele competențe de bază. Acestea sunt vitale indifferent de vărstă. Multe sporturi sunt o combinație de competențe de bază. Combinând aceste abilități se poate ajunge la abilități complexe. Aceasta este o metodă didactică utilă, deoarece în caz contrar, dacă elevii sunt forțați să încerce jocuri care sunt prea dificile pentru ei, ei își vor pierde încrederea și entuziasmul.

Prin urmare, înainte de învățarea unui joc sportiv, profesorul de sport ar trebui să-i încurajeze pe elevi să învețe abilitățile de bază înainte de a încerca să joace diverse sporturi. Este foarte important ca elevii să fie ajutați să experimenteze succesul în primele câteva sesiuni, în special, astfel încât imaginea lor asupra sportului să fie una pozitivă. Abilitățile de bază oferă elevilor baza pentru învățare mai multor jocuri tradiționale. Ei vor găsi activitățile din acest capitol provocator, dar la un nivel în care se pot bucura. Abilitățile de bază pot fi grupate în următoarele categorii (Vincent, Rose, 1972, pp. 35-37):

• flexibilitate și sărituri, care includ feritul, urmaritul, țopăitul și săritul peste ceva;

• aruncarea și prinderea, care includ jocul cu minge;

• lovirea (unei mingi).

În fiecare grup de competențe, există un număr de etape. Etapa finală indică punctul în care elevii ar trebui să fie pentru a trece la abilități mai avansate, care îi va pregăti pentru sporturile specifice

Alergarea și săriturile

Alergatul și abilitățile pot oferi pregătirea esențiale pentru atletism sau pentru sprinturi, obstacole, săritura în lungime și săritura în înălțime. Cu toate acestea, mai multe sporturi necesita aceste tipuri de abilități atletice, săritul în sus pentru o captură, marcare, găsirea de spațiu liber etc.. Aceste abilități sunt, de asemenea, foarte eficiente în dezvoltarea unei baze pentru practicarea fitnessului. Ele pot îmbunătăți rezistența, forța și viteza, coordonarea generală și mișcarea corpului.

În prima etapă

Etapa 1

Obiectivul primei etape este acela de a-i face pe elevi să învețe să schimbe direcția. Pentru această etapă este necesar ca elevii să își exerseze abilitățile de bază ale sportului. În egală măsură, siguranța elevilor trebuie să fie asigurată. În cazul jocurilor de grup, elevii sunt împărțiți pe echipe concurente. Fiecare echipă trebuie să își apere propriul teren și să marcheze. Atacul teritoriului adversarilor implică înscrierea de goluri sau încercare. Dat fiind faptul că jocurile invazive au obiective similare – marcarea de goluri find obiectivul jocului – multe dintre abilitățile exersate în cazul unui joc invaziv sunt utile și pentru alte jocuri.

Prin urmare, profesorul de sport trebuie să predea și să îi învețe pe elevi aceste jocuri împreună. Aptitudinile și tacticile necesare, de exemplu, pentru a marca sau pentru a apăra, pot fi transferate mai multor jocuri diferite. Abilitățile necesare pentru a juca jocuri de invazive includ aruncarea, prinderea, rotitul, atacul, marcatul.

În jocurile invazive, jucătorii au responsabilități diferite în echipe, iar în unele jocuri au restricții cu privire la cazul în care li se permite să joace. Jocurile invazive necesită abilități individuale pentru marcarea de goluri și un accent puternic pe spiritual de echipă pentru realizarea diferitelor tactici.

Profesorii de sport nu trebuie să fie tentați să îi implice de la început pe elevi în jocuri complete, ci în minijocuri. Acest lucru se datorează faptului că elevii au mai multe șanse în mini-jocuri pentru a-și exersa abilitățile, deoarece sunt în general mai puține persoane implicate într-o zonă în cazul jocurilor mici. În această situție, elevii se pot bucura mai mult de joc și își pot exersa mai bine abilitățile pentru practicarea acestor sporturi.

În cadrul predării jocurilor invasive, profesorii de sport trebuie să acorde atenție următoarelor aspecte:

aruncarea mingii – aceste jocuri includ baschet, handbal, volei;

lovirea mingii – unde țelul este marcarea de goluri, prin lovirea mingii, fără a utiliza brațele; aceste jocuri includ fotbal și hochei.

Trecerea de o linie cu mingea, deoarece în cazul jocurilor precum rugby, trecerea de o anumită linie se cuantifică ca marcarea unui gol.

În cadrul fiecărei secțiuni, activitățile generale, dezvoltă în primul rând abilitățile de care elevii au nevoie în jocurile invazive. În egală măsură, elevii învață prin intermediul acestor jocuri și să se supună regulilor, dar și să lucreze în echipă. Rolul profesorului de sport este foarte important și atunci cțnd vine vorba de valorificarea resurselor disponibile.

Jocurile în cadrul cărora obiectivul este aruncarea

Există două tipuri de jocuri în cazul cărora obiectivul jocului este aruncarea. În primul caz, când un elev aruncă mingea este limitat de lipsa deplasării. Elevul nu are voie să se deplaseze mai mult de un picior. Al doilea tip permite deplasarea cu mingea. De exemplu, în baschet și handbal, elevilor li se permite să se miște cu mingea.

Obiective ale lecției: mutarea și trecerea

Profesorul de sport îi ânvață pe elevi cum să se miște și să treacă mingea, în același timp, de adversari, în direcții diferite. În egală măsură, elevii sunt învățați să își îmbunătățească viteza și precizia. Pentru astfel de jocuri este nevoie de o minge și de păstrarea siguranței elevilor. Elevii trebuie să aibă grijă să nu se rănească sau să cadă și să se deplaseze cu mingea spre poarta adversarilor.

În cadrul acestei lecții, clasa poate fi împărțită în patru echipe egale și le numesc A, B, C și D – astfel încât echipa A se confruntă echipa C și Echipa B se confruntă echipa D. Jucătorii din Echipa A trebuie să treacă de jucătorii din echipa B și să marcheze.

Dacă elevii din echipa A pierd mingea, trebuie să se deplaseze în direcția deplasării mingii. Jocul poate continuă până când fiecare jucător a avut cel puțin două ture. Pentru a face mai ușoară activitatea, echipele pot sta mai aproape; jucătorii arunca mai încet și să să le ia mai mult timp între aruncări.

Pentru a face activitatea mai dificilă: echipele pot sta mai departe; jucătorii primesc și trec mingea mai repede. Jocul poate fi competitiv dacă o echipă scapă controlul mingii. Echipa cu cele mai multe goluri marcate este echipa câștigătoare.

După eveniment (joc)

Este important ca elevii să meargă departe de sentimentul de competiție și să aibă un sentiment pozitiv. Fie că vor câștiga sau pierde, vor joacă bine sau prost, elevii ar trebui să fie încurajați să: mulțumească/ să felicite echipa adverse pentru meciul jucat; se gândească la ceea ce au învățat din meci și ce poate fi îmbunătățit; să urmărească meciurile rămase, care sunt în acțiune; să se simt mulțumiți cu rezultatele obținute; să își ofere sprijin pentru a păstra echipamentul în mod adecvat; să își schimbe îmbrăcămitea dacă îmbrăcămintea este umedă; să bea multe lichide și au unele alimente pentru a înlocui energia pierdută.

Este important ca profesorul de sport să îi cunoască pe elevi și să înțeleagă că fiecare dintre aceștia este unic. Odată ce profesorul își cunoaște elevii va avea posibilitatea să îi încurajeze, astfel încât să le utilizeze abilitățile în mod corespunzător. Cu toate acestea, sportul nu este doar despre predarea abilităților complicate.

Rolul profesorului de sport implică următoarele aspecte: profesorul de sport se asigură că sesiunile sunt distractive, sigure și corecte; profesorul de sport este un organizator, deoarece acesta se asigura că fiecare elev elev este implicat maxim în timpul în fiecărei sesiuni; îi motivează pe elevi pentru stabili o atmosferă pozitivă și entuziastă a fiecărui elev; profesorul are rolul de instructor, deoarece îi ajută pe elevi să dobândească abilități într-un mediu competitiv și non-competitiv; profesorul de sport este antrenor, deoarece contribuie la îmbunătățirea abilităților fizice și sănătății.

Importanța motivării în timpul orelor de sport

Unul dintre rolurile profesorului de sport este acela de a motiva grupurile. Nu toți elevii sunt entuziasmați atunci când participă la orele de educație fizică, mai ales cei care nu au încredere în abilitățile lor de execuție a tehnicilor de joc. De aceea, profesorul de sport trebuie să depună eforturile necesare pentru a-i face pe elevi să-și îndeplinească potențialul lor, și, de asemenea, să îi ajute la ajuta menținerea entuziasmulului.

Pentru a-i motiva pe elevi, profesorul de sport trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: să păstreze sesiunile distractive; să se asigure că elevii sunt entuziasmați în orice moment; să se asigure că exercițiile fizice au un efect pozitiv asupra altora; să mențină elevii implicați; să evite situațiile în care elevii s-ar putea plictisi; să-i ajute pe elevi să își utiizeze propriile abilități atunci când este necesar; să îi ajute pe elevi să se bazeze pe propriile experiențe și abilități; să îi ajute pe elevi să se autoevalueze; să îi încurajeze pe elevi să depună efort nu doar pentru a câștiga; să păstreze informații scurte și simple, în special pentru elevii mai mici; să dezvolte abilitățile de grup; să îi ajute să își dezvolte forța fizică; să schimbe activitățile în mod frecvent pentru a preveni plictiseala.

Este ideal ca profesorul de sport să facă în așa fel încât toți elevii să simtă un sentiment de realizare și să acorde atenție presiunilor și anxietăților venite din partea elevilor. Profesorul de sport trebuie să reacționează pozitiv la greșelile elevilor și să încurajeze grupurile să facă la fel. În aceeași ordine de idei, profesorul de sport nu trebie să le pemită elevilor să își aleagă colegii de echipă, deoarece acest lucru poate fi foarte demoralizant pentru cei care nu sunt atât de buni.

Elevii vor fi mai motivați să joace dacă joacă pe o miză, prin urmare jocul trebuie să pară unul echitabil, astfel încât elevii să nu fie demotivați. În același context, elevii care nu respectă regulile jocului trebuie să fie penalizați pentru faptul că au jucat incorect. O astfel de abordare a profesorului de sport va contribui la prevenirea repetării greșelii.

Favorizarea fair-playului

În sport, mulți elevi sunt motivați de dorința lor de a câștiga. Acest lucru poate fi pozitiv, cu condiția ca regulile jocului să fie respectate. De asemenea, elevilor trebuie să li se evidențieze importanța fair-playului. Pentru aceasta, elevii trebuie să simtă că a fi echitabil este mult mai benefic, deoarece vine cu mai multe recompense.

De exemplu, cei care joacă corect vor fi respectați, nu pentru că sunt buni sportive, ci că sunt oameni corecți. Astfel, influența profesorului de sport va avea un efect notabil asupra a cât de bine elevii vor înțelege importanța fair-playului și punerea sa în practică. Prin urmare, în cadrul orelor de educație fizică este importantă menținerea unor standarde de fair-play în orice moment; evidențierea importanței participării; menținerea consecvenței și tratarea în mod egal a elevilor.

Comportamentul sportiv adecvat indică elevior să depună eforturi și să obțină performanță; să predea elevilor și să joace după reguli, să accepte decizii și, în cazul în care aceștia nu se joacă în mod corect, să explice de ce întotdeauna comportamentul lor este inacceptabil și sunt penalizați.

Încălzirea elevilor înainte de orele de sport

Înainte de începerea oricărui sport, este necesar ca elevii să înceapă cu un ritm lent și crescând treptat, pe măsură ce sângele începe să circule mai repede și mușchii articulațiilor s-au încălzit. De exemplu, profesorul de sport poate utiliza trei cărți de culori diferite (cum ar fi roșu, galben și verde) pentru a indica o activitate ce trebuie făcută. Acesta poate afișa un cartonaș galben și elevii vor face jogging încet; poate utiliza un cartonaș roșu și ei se opresc și să sară în aer; poate utiliza cartonașe roșii și galbene și jogging pentru jogging si sărituri sau pași lungi; poate arăta un cartonaș verde pentru a le cere elevilor să execute rapid anumite mișcări.

Pentru a face orele mai distractive poate introduce activități distractive care implică o anumită întindere și îndoire blândă, de exemplu, de genunchi, glezne, brațe etc. De exemplu, elevii ar putea fi încurajați să facă un mare cerc încet în jurul taliei și să traseze o linie imaginară a rundă într-o parte și apoi cealaltă (cu mâna dreaptă și apoi cu stânga); apoi să se ghemuiescă și să facă același lucru pe podea.

Lecția de educație fizică se poate termina cu o activitate mai viguroasă. Dacă este posibil vor fi implicate exercițiile mai ușoare executate în sesiunile precedente. De exemplu, în cazul în care se joacă fotbal se pot forma achipe de câte trei și se pot exersa pasele scurte, medii și lungi; fiecare elev va trebui să execute toate cele trri pase. Pot fi situații în care anumiți elevi să aibă o experiență mai mare. În cazul acestora, aceștia pot dori să urmeze liniile directoare mai tradiționale de încălzire:

• utilizarea cu grijă a întregului corp pentru a ridica temperatura, de exemplu jogging, jocuri simple de rotire;

• întinderea ușoară mușchii;

• exerciții de încălzire.

Exemple de exerciții de întindere pentru majoritatea activităților sportive

Succesiunile de exerciții trebuie făcute întotdeauna atunci când organismul este cald. Acestea ar trebui să aibă loc timp de aproximativ 10 secunde și nu ar trebui să fie forțate într-un punct care este incomod. Profesorul de educație fizică trebuie să îi atenționeze pe elevi să nu facă sărituri bruște sau nenaturale, deoarece acest lucru poate cauza un prejudiciu. Înaunte de executarea unei manevre este bine ca aceasta să se repete de cel puțin de două ori.

Întinderea umărului și a antebrațelor

Elevii trebuie să își împerecheze degetele și să își întoarcă palmele spre exterior. Apoi trebuie să își întindă mâinile în față până ce se simte un discomfort ușor al umărului la mijlocul părții superioare a spatelui, brațelor, mâinilor, degetelor și încheietura mâinii.

Întinderea superioară a brațelor deasupra de umeri

Elevii trebuie să țineți cotul brațului drept cu mâna stângă și să tragă cotul în spatele capului, până ce resimt un disconfort ușoar în partea din spate a brațului superior și în partea de sus a umerilor. Apoi trebuie să revină încet la poziția de pornire.

Întinderea lateral a brațelor

Elevii trebuie să stea picioarele îndreptate înainte. Cu brațul drept extins deasupra capului, îndoit lateral spre stânga, de la șold. De asemenea, aceștia trebuie să folosească mâna stângă ca suport până când simt un disconfort ușoar pe partea dreaptă a corpului. Aceștia trebuie să revină eveni încet la punctul de plecare și se repete mișcarea pe partea opusă.

2.3. Jocul-mijloc de dezvoltare a motricității la școlarul de vârstă mică

Cele mai multe abilități utilizate în activități sportive și în mișcare sunt versiuni avansate ale abilităților motorii fundamentale. De exemplu, aruncarea mingii la jocul de de baseball, aruncarea suliței, tenisul, fotbalul. Relații similare pot fi detectate în alte abilități motorii fundamentale și abilități sportive și mișcările specifice.

În mod normal, copiii își dezvoltă abilitățile motorii într-un mod secvențial. Abilitățile fundamentale motorii se dezvoltă în mod continu. Copiii se mișcă în timpul jocurilor sportive în conformitate cu nivelul de calificare. Aceștia se bazează pe mișcările învățate anterior și pregătirea pentru dobândirea de competențe mai avansate.

Dezvoltarea abilităților motorii și aptitudinilor fizice, precum și a cunoștințelor trebuie să înceapă în primii ani de școală primară. Pe parcursul acestor ani, studenții sunt fizic și intelectual capabili să beneficieze de instruire în educație fizică și sunt foarte motivați și entuziasmați de învățare. Cu toate acestea, pe tot parcursul vieții școlare, instruirea elevilor trebuie să se facă conform vârstei.

Pe parcursul primilor ani de școală primară, elevii trebuie să aibă posibilitatea de a învăța abilitățile motorii esențiale pe care, ulterior, vor fi implicate în învățare dependentă. Aceste abilități fundamentale motorii sunt adesea utilizate de către copii la joacă. Printre acestea se numără aruncarea captura, lovitul cu piciorul, lovitul cu capul, utilizarea brațelor, prinderea mingii, alergatul, saltul, săritul pe verticală. Aceste abilități ar trebui să fie introduse și stăpânite de copii.

Stăpânirea acestor abilități de către copii este necesară pentru dezvoltarea optimă a abilităților de nivel superior. Copiii care nu stăpânesc aceste abilități sunt mai puțin capabili și adesea mai puțin dispuși participe la sarcini dificelie, pentru a învăța abilități motorii mai complexe motorii. Mai mult, aceștia vor evita activități care îi vor expune la un "eșec public". În cele din urmă, acești copii vor respinge participarea la activitatea fizică, ca parte a stilului lor de viață.

Pe parcursul clasei a treia, elevii ar trebui să fie învățați o gamă largă de exerciții de care vor contribui la abilități de tranziție. Ca exemple de aptitudini și activități din acest grup menționăm: driblatul, pasele din baschet, servitul din tenis. Abilitățile și activitățile la acest nivel pot fi combinate sau modificate în diverse moduri, practicate cu sau fără echipamente și predate prin practica individuală sau prin încorporarea acestora în structurile de joc.

Pe parcursul anilor secundari, elevii ar trebui să beneficieze de educație fizică care să permită și să le încurajeze să dezvolte în continuare abilitățile motorii, cum ar fi aruncarea, prinderea în activități mai complexe și specifice sporturilor de echipă.

Zeci de ani de cercetare au arătat că jocul este un mediator important în dezvoltarea fizică, socială, cognitivă și în limbajul copiilor mici. În ciuda acestui fapt, jocul se confruntă cu amenințări din mai multe direcții în viața modernă. Accentul tot mai mare pe standarde, evaluare și responsabilitate în școli a condus la o reducere a activității fizice în aer liber și activă. În multe școli și centre, jocul a fost eliminat de tot, pentru a face loc învățării academice.

Grădinițele din cadrul școlilor publice au devenit deosebit de direcționate către alte activități, cu profesori obligați să crească sentimentul de alfabetizare și instruire în detrimentul timpului de joacă. Privitul pasiv la televizor și utilizarea altor mijloace media înlocuiesc, de asemenea, joaca activă și chiar au fost găsite vinovate pentru întreruperea jocului copiilor de vârstă mică.

Aceast subcapitol se va concentra pe examinarea literaturii de specialitate revizuire examinează următoarea literatură de specialitate cu privire la joc și dezvoltarea cognitivă a tinerilor și copiiilor. Studiile citate în această secțiune sunt importante, deoarece acestea arată că reducerea timpului de joc în școală pentru a promova educarea academică este greșită.

De fapt, acest studiu demonstrează că jocul are un impact pozitiv asupra gândirii și învățării. O secțiune finală prezintă studii privind importanța jocului în dezvoltarea emoțională și socială a copiilor mici. Aceste investigații demonstrează că jocul este un context ideal pentru copil ca să învățe cum să formeze relații calde, de încredere cu alte persoane.

Joaca activă și dezvoltarea fizică

A fost mult timp înțeles că jocul activ contribuie la dezvoltarea fizică sănătoasă. Cu toate acestea, un volum tot mai mare de noi cercetări clarifică modurile în care se întâmplă acest lucru. Investigații recente au identificat abilități specifice motorii, care sunt îmbunătățite prin joc. Alte studii arată modul în care părinții, profesorii și îngrijitorii pot îmbogăți joaca pentru a consolida efectul acesteia asupra dezvoltării fizice.

Capitolul 3. Consolidarea plecari cu start de jos în lecția de EFS la clasele V-VI

3.1. Metodologia cercetării

Scopul cercetării

În realizarea cercetării de față mi-am propus drept scop stabilirea metodelor și exercițiilor care contribuie consolidarea plecării cu start de jos în lecția de EFS la clasele V-VI.

Obiectivele cercetării

Un obiectiv important al intervenției a fost ca elevii să se simtă motivați și să se bucure de participarea la activități fizice. Înainte de începerea experimentului toți părinții au fost informați pentru a-și da consimțământul scris; doar doi elevi nu au participat la studiu datorită faptului că părinții nu și-au dat acordul. În total, 11 de elevi au fost incluși în studiu.

În scopul studierii dezvoltării abilităților motorii în legătură cu activitatea fizică în școală, observațiile privind abilitățile motorii au fost realizate de către mine. Modul în care copiii au evoluat de la începutul exercițiilor fizice a fost un un interes deosebit.

Ipoteza cercetării

În realizarea cercetării de față am pornit de la următoarele ipoteze de lucru:

1. După executarea unor exerciții specifice, timp de 2 ore / săptămână, elevii din clasa a III a își vor îmbunătăți abilitățile motrice.

2. După executarea unor exerciții specifice, timp de 2 ore / săptămână, elevii din clasa a V-VI vor reuși să-și consolideze plecării cu start de jos în lecția de EFS.

Eșantion

În realizarea cercetării de față am pornit de la un eșantion de 31 de resondenți, elevi din clasa a V a și a VI a, din Școala nr. X din Constanța. Lotul este format din 19 fete și 12 băieți, cu vârste cuprinse între 10 și 12 ani. Toți elevii au fost apți pentru participarea la orele de educație fizică și sport.

Toți eleviii erau dezvoltați corespunzător, din punct de vedere fizic, iar acest lucrur a fost verificat prin faptul că fiecare elev a fost analizat din următoarele perspective:

Greutate;

Înălțime;

Măsurare talie;

Măsurare umeri;

Măsurare brațe.

Metoda cercetării

Cercetarea de față este una de tip experimental, în care pe parcursul unei luni, timp de 8 ore/ lună am realizat o serie de exerciții fizice specifice consolidării plecării cu start de jos în lecția de EFS la clasele V-VI.

În acest sens, exericițiile selectate pentru utilizare sunt:

Alergarea – în rezistență;

Alergarea în viteză;

Săritura în lungime de pe loc.

3.2. Instrumente de cercetare

Experimentul:

Observația;

Experimentul

Este nevoie urgentă de o descriere cuprinzătoare a tehnicilor utilizate în cercetarea educațională. Există un număr mare de texte care se referă la metodele statistice, în special cele mai elementare, dar procedurile statistice reprezintă doar un grup de tehnici de cercetare educațională.

Dintre tehnicile pentru care nu avem un tratament adecvat, nevoia este probabil cea mai urgentă pentru cei care se ocupă de înființarea și desfășurarea de experimente. Cercetarea experimentală este un mijloc de evaluare a procedurilor educaționale și, prin urmare, ocupă o poziție de importanță. În general, procedura este simplă, dar o analiză dezvăluie complexitatea acesteia. Ideea de "experimentare controlată" este ușor de înțeles, însă nu este ușor să se precizeze exact ce implică menținerea unui grup de control.

În acest buletin se face o încercare de a descrie în detaliu procedura de experimentare controlată și, pe baza cerințelor revelate, este evaluat un mic grup de experimente. Analiza factorilor care afectează realizarea elevilor și evaluarea factorilor luați în considerare sunt în mare parte subiective. Sa făcut o încercare de a utiliza cele mai bune date obținute, dar aprovizionarea este inadecvată și, în unele cazuri, informațiile nu sunt foarte fiabile.

În consecință, atât analiza, cât și evaluarea trebuie să fie considerate tentant și supuse revizuirii în lumina viitoarelor investigații. Scriitorii cred, totuși, că au reușit să demonstreze că experimentarea controlată este un tip foarte complex și un tip de cercetare complicată, mai degrabă decât una care poate fi realizată cu succes de către orice novice care este suficient de interesat.

Buletinul ar trebui să fie de interes pentru profesori, supraveghetori și administratori, precum și pentru cercetători. Acesta din urmă va fi util ca ghid în planificarea și desfășurarea unui experiment și în interpretarea rezultatelor. Pentru ceilalți, ar trebui să dea un set de criterii care pot fi folosite în evaluarea investigațiilor experimentale raportate în literatura noastră educațională.

Trecerea speculațiilor și a autorității. Până de curând, metoda tipică de a răspunde întrebărilor legate de educație a fost cea a speculațiilor, iar declarațiile recunoscute ca autorități au fost acceptate, în general, ca fiind definitive. Dar istoria înregistrează o serie de încercări de a rezolva întrebări de gândire în educație prin intermediul procesului și observării rezultatelor. De exemplu, Vittorino da Feltre (1378-1446) a urmat această procedură în elaborarea metodelor de predare care au atras atenția asupra școlii sale, Casa Giocosa de la Mantua. Wolfgang von Ratke sau Ratich (1571-1635) a încercat, de asemenea, să demonstreze valoarea metodei sale printr-un proces real, pus în practică.

Teoriile lui Comenius și a lui Rousseau au fost exprimate în practică prin fondarea Filantropinei la Dessau de către Johann Bernhard Basedow (1723-1790). Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827) a pus în practică teoriile sale educaționale în școlile sale din Stanz, Burgdorf și Yverdun. Johann Friederich Herbart (1776-1841) a fost un credincios ferm al valorii procedurii experimentale și a inaugurat o școală practică împreună cu seminarul său pedagogic de la Universitatea din Konigsberg.

Evaluarea teoriei pedagogice prin procesul de practică a fost obiectivul mai multor școli experimentale de pionierat din Statele Unite. Printre cele mai notabile dintre acestea au fost Școala de formare a cadrelor didactice primare Oswego, cu modelul ei de observare, înființată de Edward A. Sheldon în 1861; Școala experimentală inaugurată de Francis W. Parker când a asigurat directoratul școlii normale din Cook County în 1883 și Scoala de laborator de la Universitatea din Chicago, înființată de John Dewey în 1896.

Experimentele timpurii sunt afectate de concepția inadecvată a controlului factorilor educativi și de lipsa instrumentelor de măsurare a materialelor elevilor și a realizării elevilor.

Experimentarea pionieră în educație nu a reușit să obțină rezultate fiabile din cauza unei concepții inadecvate de control al factorilor educativi. Un singur grup de elevi a fost supus unui complex de influențe educative, inclusiv procedeul lecturii a fost încercat, iar după încheierea experimentului, rezultatele au fost atribuite, în multe cazuri eronate, doar procedurii lecturii. O repetare a experimentului cu un alt grup de elevi a obținut rezultate contrare. Acest lucru este bine ilustrat de succesul reformatorilor entuziaști care, în școlile proprii, au arătat o superioritate aparentă a metodelor lor. Repetarea de cercetători mai puțin entuziasmați nu a reușit să demonstreze adesea argumentele reformatorilor.

Un al doilea handicap în aceste experimente timpurii a fost lipsa de instrumente pentru măsurarea materialului elevului și a realizării elevilor. Măsurarea este fundamentală pentru experimentare. Cercetătorul trebuie să măsoare starea inițială a elevilor care participă la experiment, să să îi supună la procedura experimentală și să îi măsoare din nou. Experimentele pioniere au fost afectate de incapacitatea lor de a asigura măsurători cantitative ale statutului inițial al elevilor și a statutului lor final după ce au fost supuși procedurii experimentale.

Dezvoltarea conceptului de control al condițiilor experimentale. Cercetările efectuate de Rice, care au fost făcute între 1894 și 1897, au fost tranzitorii în tehnicile utilizate. Rezultatele obținute cu un grup de elevi au fost comparate cu rezultatele obținute de la alte grupuri de elevi. Comparația rezultatelor obținute printr-o procedură, cu rezultatele obținute prin alte proceduri este un mijloc de a asigura o măsură de control a condițiilor experimentale a căror importanță a fost recunoscută de Rice în următoarea afirmație:

„Printr-un studiu comparativ al rezultatelor, chiar și pe o bază mult mai restrânsă decât am arătat, ar fi posibil să se realizeze foarte mult într-o perioadă foarte scurtă de timp pentru rezolvarea problemei metodelor”.

Influența lui Rice este evidentă în raportul unei investigații experimentale de ortografie efectuată de Cornman. Această cercetare avea ca obiect determinarea eficacității relative a instruirii formale și a predării incidentale în ortografie. Rezultatele obținute în cele două școli experimentale au fost comparate cu cele obținute în școlile care păstrează instruirea formală.

Înainte de 1910, utilizarea grupurilor de control a fost cea mai răspândită metodă în experimentele de învățare efectuate de psihologi în condiții de laborator, dar s-au efectuat mai multe experimente notabile cu utilizarea grupurilor de control în condiții școlare. Trei pot fi menționate din domeniul transferului formării.

Bagley, W. C. și Squire, C. R. în „Experimentul privind transferul idealurilor de ordine”, realizat în 1905 și raportat de Bagley, W. C. în „Valorile educaționale”, New York: Compania Macmillan, 1911, p. 188-89.

Ruediger, W. C. „Îmbunătățirea indirectă a funcțiilor mentale prin idealuri”, Education Review, 36: 364-71, noiembrie, 1908.

Winch, W. H. „Transmiterea îmbunătățirii memoriei în copiii școlari”, British Journal of Psychology, 2: 284-93, ianuarie 1908; 3: 386-405, decembrie 1910.

Măsura în care utilizarea grupurilor de control a fost recunoscută de către experții în educație este indicată de faptul că grupurile de control au fost angajate în treizeci și cinci din cele șaptezeci și două de investigații experimentale raportate în Journal of Educational Research din ianuarie 1920 până în iunie , 1927, și în șaptesprezece din cele douăzeci și șase de expuneri raportate ca Contribuții ale Colegiului Profesorilor din Educație între anii 1918-1926. Este evident că această tehnică este aproape universal recunoscută ca fiind esențială, chiar dacă o mare parte a experimentelor contemporane nu reușesc să o folosească.

Dezvoltarea instrumentelor de măsurare a materialelor elevilor. Utilizarea grupurilor de control, ca tehnică experimentală, se bazează pe presupunerea că pot fi asigurate grupuri echivalente. Pentru ca echivalența să poată fi asigurată, este esențial să se măsoare elevii în ceea ce privește caracteristicile care influențează învățarea în experiment.

Materiale utilizate

În realizarea experimentului de față am recurs la următoarele materiale:

Fluierul;

Cronomentru;

Ruletă;

Minge de volei.

Etape ale cercetării:

1. Identificarea clasei experimentale;

2. Obținerea acordului din partea directorului școlar;

3. Obținerea acordului din partea învățătoarei;

4. Pregătirea exercițiilor și a planului de lecție;

5. Realizarea experimentului;

6. Analiza datelor;

7. Redactarea datelor;

8. Emiterea concluziilor.

3.3. Analiza rezultatelor obținute

Rezultatele din observațiile privind abilitățile motorii au confirmat prima ipoteză a studiului că consolidarea plecării cu start de jos în lecția de EFS la clasele V-VI. După o lună, elevii aveau abilități motorii mai bune față de momentul inițial, iar diferențele dintre grupuri erau semnificative. Atunci când proiectul a început, elevii aveau abilități motorice mai slabe, decât la momentul finalizării experimentului.

Atât băieții, cât și fetele s-au îmbunătățit semnificativ în ceea ce privește abilitățile motorii, iar diferențele dintre ele au scăzut cu o activitate fizică extinsă și cu o pregătire suplimentară.

Totuși, diferențele dintre abilitățile motorii ale băieților și fetelor au crescut de la faza inițială, până a finalul experimentului. Dar în grupul de intervenție nu au existat diferențe semnificative, nici în coordonarea echilibrată / bilaterală, nici în coordonarea ochilor-mâinilor dintre băieți și fete. În acest moment, 90% dintre băieți și 94% dintre fete au avut bune abilități motorii. Valorile corespunzătoare fazei inițiale au fost de 46% și respectiv 83%.

După realizarea experimentului, elevii cu deficiențe de atenție s-au îmbunătățit semnificativ în deprinderile motorii. La începutul experimentului, elevii care făceau foarte puțină mișcare au înregistrat deficite mici și mari în abilitățile motorii. Acest lucru indică faptul că deficitele de abilități motorii nu dispar de la sine și că două lecții educație fizică nu sunt eficiente pentru a stimula îmbunătățirea abilităților motrice pentru acești elevi.

Concluzii

Aceste rezultate sunt în concordanță cu alte studii, care confirmă că, fără vreun program de remediere, mulți copii cu deficiențe în abilitățile motorii vor păstra aceste probleme de mai mulți ani.

Cea de-a doua ipoteză a studiului conform căreia atenția copiilor se va îmbunătăți prin activități fizice extinse și pregătire suplimentară cu motor în școală, ar putea fi confirmată doar de rezultatele privind fetele și copiii cu deficite de abilități motorii mari. Elevii din grupul de intervenție s-au îmbunătățit semnificativ (testul și au avut o atenție semnificativă mai mare.

Acest lucru a fost valabil atât pentru elevii cu o atenție deosebită, cât și pentru elevii cu deficite mici sau mari de atenție la începutul proiectului. Au existat diferențe semnificative între grupul de intervenție dinainte de experiment și de după experiment.

Pentru fete a existat o schimbare pozitivă în ceea ce privește atenția. Nu au existat diferențe semnificative la fete înainte de începerea experimentului și după finalizarea acestuia.

Pentru băieți, rezultatele au arătat că activitatea fizică extinsă și instruirea suplimentară în școală ar putea fi importantă pentru atenție. În acest sens, au existat, de asemenea, diferențe semnificative între băieți în față inițială și lotul experimental de după finalizarea experimentului.

Pentru elevii cu deficiențe în abilitățile motorii, rezultatele au arătat diferențe semnificative între cele două perioade, dinainte de experiment și de după experiment. grupuri. Elevii cu deficiențe mici și mari în abilitățile motorii la începutul proiectului, care au extins activitatea fizică și instruirea suplimentară cu motor în școală, au avut rezultate semnificativ mai bune atunci când vine vorba de atenție.

Rezultatele studiului sunt încurajatoare. Cu toate acestea, grupul experimental nu a fost eșantionat randomizat și, prin urmare, nu este strict reprezentative pentru o populație mai mare. De asemenea, nu știm dacă efectele pozitive în realizările academice observate în această anchetă vor fi susținute și alți elevi din alte școli. Prin urmare, sunt necesare mai multe studii controlate pentru a putea face concluzii generale cu privire la efectele educației motrice sporite în școală.

Un efect al proiectului ar putea fi acela că mai multă activitate fizică și plăcerea de mișcare în școală au dus la un spirit de comunitate și o creștere generală a confortului în activitatea școlii, ceea ce ar fi putut avea efecte pozitive și pentru realizările academice ale elevului.

În plus, nu se poate exclude faptul că profesorii au așteptat o dezvoltare intelectuală pozitivă și, prin urmare, au fost mai atenți și au încurajat elevii din grupul de intervenție. Această atenție pozitivă ar putea contribui la motivarea elevilor, astfel încât ei să fi învățat mai mult.

Rezultatele indică faptul că activitatea fizică extinsă și instruirea suplimentară cu exerciții motrice în școală sunt de o mare importanță pentru elevii cu deficite mici și majore în abilitățile motorii, dar și pentru elevii cu deficite mici și majore de atenție atunci când vine vorba de dezvoltarea lor în abilitățile motorii.

Formarea motorului pare să fie mai importantă cu cât sunt mai mari deficitele în abilitățile motorii afișate de elevi; În mod similar în ceea ce privește realizările în privința creșterii atenției.

Se poate presupune că observațiile privind abilitățile motorii la începutul școlii ar putea fi un instrument pedagogic util pentru a prezice realizările academice și, de asemenea, pentru atenție, în primii trei ani școlari. În plus, rezultatele au arătat că diferențele în ceea ce privește realizările academice între elevii cu abilități motorii bune și elevii cu deficiențe în deprinderile motorii pot să scadă odată cu activitatea fizică extinsă și cu pregătirea suplimentară în școală.

Anexa I

CLASA: a – III – a

OBIECTUL: EDUCAȚIE FIZICĂ

SUBIECTUL: Dezvoltarea vitezei de reacție. Dezvoltara vitezei de execuție și îmbunătățirea avilităților motrice complexe: alergare pentru viteză, alergare pentru rezistență, alergare în triunghi,

OBIECTIVE:

– Influențarea modului în care se dezvoltă aromonios organismul și îmbunătățirea calităților motrice de bază;

– Îmbunătățirea abilităților motrice de bază.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

– Elevi să execute cu promptitudine cerințele învățătoarei;

– Elevi trebuie să-și îmbunătățească viteza de reacție și abilitățile motrice.

– Elevi trebuie să învețe spiritul de echipă și să înțeleagă spiritul fair play, în raport cu cei din echipa adversă.

Metode utilizate: observația, conversația, explicația, demonstrația, exersarea, exercițiul, jocul

Mijloace de învățământ: cronometru, fluier, echipament sportiv.

Moduri de organizare: frontal, pe echipe, individual.

Durata: 50 minute

Anexa II

BIBLIOGRAFIE

Albu C., „Educaţia fizică la clasele V-VIII”, Edit. Sport – Turism, Bucureşti, 1977;

Albu C., Educaţia fizică în liceu”, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1981;

Adams, Gerald R., Psihologia adolescenței. Manualul Blackwell, Editura Polirom, Iași;

Badiu, Toma, Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului (culegere de texte), Ed. Evrica, 1998;

Boţiu, Valentin, Mihailiuc, Hanelore, Copilul şi lumea sa, Editura de Vest, Timişoara, 1993;

Brata, Maria, „Metodica educaţiei fizice şi sportului”, vol. I, Universitatea Oradea, 1996;

Brătianu, Ionel; Roșca, Cristinel; Copilul instituționalizat între protecție și abuz, Editura Lumen, Iași, 2005;

Butu, Oana; Macovei, Sabina, Metodica predării gimnasticii ritmice în şcoala, Editura Bren, Bucureşti, 2007;

Csudor, G. –Handbal, Instruirea echipelor şcolare, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1986;

Dragnea, Adrian; Bota, Aurel; Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999;

Dumitrescu Gheorghe, Legile jocului de fotbal pe înţelesul tuturor, Edit. Universităţii din Oradea, 2007;

Firea, E. – Metodica educaţiei fizice şcolare(Bazele generale) vol.I Bucureşti,1984;

Hanţiu I., Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2011;

Ionescu I., Football Tehnica şi tactica jocului, Timişoara, Editura Helicon, 1995;

Hrişcă, Aristeia; Predescu, Teodora, Dârjan, Constantin, Baschet la copii şi juniori, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985;

Mitra Gh., Mogoş A., Dezvoltarea calităţilor motrice, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1977;

Motroc, Ion, Fotbal la copii şi juniori, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996;

Muntean, Ana, Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iași, 2006;

Predescu, Teodora; Moanţă, Alina, Baschetul în şcoală. Instruire – învăţare, Editura Semne, Bucureşti, 2001;

Radu, Ioan, (coord.), Psihologia educației și dezvoltării, Editura Academiei R.S.R., București;

Siclovan I., „Teoria educaţiei fizice şi sportului”, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1979;

Stoian I., 2001, Handbal – Curs de bază, Ed.Alma Mater, Sibiu;

Tatu, Titus, Alexandrescu, Dumitru, Ardeleanu, Tiberiu, Atletism, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;

Vieru, Nicolae, Manual de gimnastică sportivă, Editura Driada, Bucureşti, 1997;

Vincent, Rose, Cunoaşterea copilului, E.D.P., Bucureşti, 1972;

*** Conceperea unor sisteme de acţionare pentru învăţarea poziţiei fundamentale şi a deplasării în teren(V ,H,F);