Platile Electronice

=== 7f5fe4037ba6abca896411d903750273c923257e_497037_1 ===

Introducere

In urma progreselor care au avut loc in domeniul informatici și al telecomunicațiilor, relațiile dintre client și bancă s-au schimbat fundamental.

Prin apariția banilor electronici, s-au dezvoltat foarte mult sistemele de plăți, fapt care s-a dovedit foarte avantajos pentru clienți, grație posibilităților de transferare rapidă a fondurilor, precum și a reducerii costurilor tranzacțiilor, dar și autorităților monetar-financiare, care pot astfel supraveghea mai bine activitatea bncilor.

Datorită acestor sisteme și tehnologii noi, banii devin doar o informație digitală, iar trecerea la sistemele de plată electronice este un fenomen natural al evoluției sistemului bancar. Plățile electronice reprezintă forma electronică de organizare a plăților intre participanții la o tranzacție, având la bază o serie de reguli și protocoale de operare. Instrumentele de plată electronice presupun folosirea mijloacelor electronice pentru schimbul de informații, transferul de reprezentări ale valorii financiare și executarea de tranzacții intr-un mediu comercial.

Acest lucru are loc prin intermediul a patru canale: transferul electronic de fonduri, interschimbul de date electronice, transferul de instrucțiuni de plată și confirmarea plății. Prin Regulamentul BNR nr. 4/2002, aflat in acord cu cel comunitar, plata electronică este definită ca reprezentând orice operațiune de plată inițiată prin inermediul instrumentelor de plată electronică, constând in retragea de sume in numerar, efectuarea plăților pentru cumpărarea de bunuri sau servicii, plata obligațiilor către autoritățile administrației publice și transferul de fonduri.

Instrumentul de plată electronică poate fi reprezentat de un card sau alt instrument de plată cu acces la distanță, precum și de instrumentele de plată de tip monedă electronică (e-money).

Capitolul I

Plata electronică

1.1. Privire de ansamblu asupra plăților electronice

Extinderea informaticii în sfera activităților bancare, a făcut posibilă apariția unei noi forme a banilor, „banii electronici”, reprezentând valori stocate magnetic în memoria calculatoarelor și fiind recunoscuți ca având caracteristici corespunzătoare noțiunii generale de bani. În prezent, în România tendința dominantă este ca masa monetară să fie preponderent constituită din „bani electronici”. Marea majoritate a tranzacțiilor tind să fie efectuate utilizând această modalitate de plată, numită și e-cash (numerar electronic).

În figura de mai jos prezentăm schema generală, simplificată, de plată pentru bunuri sau servicii comerciale sau pentru transferuri de fonduri. În cazul plăților electronice, documentul de plată este o factură, care se poate afla sub formă electronică, inițierea plății se face prin instrumente de plată electronice (de exemplu, card), transferul de fonduri între bănci se face conform normelor băncii centrale pe cale electronică (în România, în 2004, a intrat în funcțiune TransFonD, ca procesator de transfer de fonduri și decontări între bănci în timp real), iar documentele de reconciliere (extrase de cont, informații privind plata) se expediază prin mesaje electronice.

Fig. 1. Schema generală de plată

Sursa: Vasilache, D., Plăți electronice. O introducere, Editura Rosetti Educațional, București, 2004, p. 42.

Figura de mai jos înfățișează o schemă sugestivă, de principiu, a plăților electronice. În această figură simplificată apar elementele principale ale unei plăți electronice – punctele de acces (terminalele) la sistemul de plată prin care se inițiază o plată electronică, sistemele de telecomunicații, procesatorii de tranzacții electronice (reprezentați ca funcție, nu ca implementare fizică) și actorii finali care implementează și folosesc plățile electronice (bănci, operatori de telefonie mobilă, furnizori generali de produse și servicii ce pot fi plătite electronic, numiți global comercianți).

Fig. 2. Schema de principiu a plăților electronice

Sursa: Vasilache, D., Plăți electronice. O introducere, Editura Rosetti Educațional, București, 2004, p. 42

Mijloacele de plată fără numerar, respectiv instrumentele de plată (transfer credit, debitare directă, card de plată, cec, cambie și bilet la ordin), permit transferul fondurilor deținute în conturi deschise la instituții de credit sau la Trezoreria Statului, în baza primirii unei instrucțiuni de plată.

Efectuarea unei plăți fără numerar prin transfer de fonduri de la plătitor la beneficiar implică o serie de operațiuni bancare care, în prezent, sunt permise doar instituțiilor autorizate și supravegheate prudențial (respectiv instituțiilor de credit) și Trezoreriei Statului.

Principalele etape ale unei plăți fără numerar sunt descrise în figura următoare.

Fig. 3. Etapele unei plăți fără numerar

Sursa: Bnr.ro:http://www.bnro.ro/Mijloace-de-plata-fara-numerar–305.aspx

Faza tranzacțională cuprinde inițierea, validarea și transmiterea unei instrucțiuni de plată. În funcție de tipul de instrument, instrucțiunea de plată poate fi inițiată de debitor (spre exemplu, în cazul transferului credit), sau de beneficiar (spre exemplu, în cazul debitării directe). În aceasta fază au loc o serie de operațiuni, care vizează în principal verificarea identității părților implicate în tranzacție, a autenticității instrumentului de plată utilizat și a integrității datelor aferente tranzacției.

În faza de compensare și decontare, instituțiile (instituțiile de credit și Trezoreria Statului) schimbă între ele creanțele rezultate din plățile fără numerar, prin intermediul sistemului de plăți pentru plăți de mică valoare și volum mare, și decontează soldurile nete ale acestor creanțe prin intermediul sistemului ReGIS.

Principalul instrument de plată specific monedei electronice este cardul (cartea de plată). Cu ajutorul cardului se pot efectua plăți din conturi personale sau se poate retrage numerar din aceste conturi, utilizându-se infrastructura plăților electronice. Există și carduri cu funcțiuni mai complexe (smart-cardurile).

Ca instrumente de plată, cardurile pot fi emise de bănci, comercianți (magazine) sau diverse instituții și organizații (companii telefonice, de asigurări, cluburi etc.), care au propriul lor sistem de decontare cu clienții. În cazul în care însă plătitorul (deținătorul cardului) și acceptantul cardului (comerciantul sau prestatorul de servicii) au conturi la bănci diferite, este necesară decontarea interbancară a tranzacțiilor. Dacă în cazul instrumentelor de plată pe suport hârtie (cecuri, ordine de plată) decontarea interbancară are loc la nivelul caselor de compensație (în cazul României, sucursalele TransFonD), în cazul cardurilor funcționează sisteme de decontare la nivel internațional. Emiterea de carduri s-a derulat – în cazul tuturor băncilor – în paralel cu extinderea rețelelor de ATM și POS.

Transferul electronic al fondurilor la locul vânzării (Electronic Funds Transfer at Point of Sale – EFTPOS) semnifică transferul electronic al fondurilor la locul vânzării și, așa cum sugerează însuși numele, implică transferul fondurilor din contul unui client direct în contul vânzătorului, simultan cu realizarea operațiunii de vânzare. În acest caz nu mai este necesară emiterea unui cec de către client și nici vânzătorul nu trebuie să mai aștepte primirea banilor în cont; operațiunea se realizează prin utilizarea cardurilor.

Diversificarea și perfecționarea pieței cardurilor din România va contribui la integrarea și mai profundă a acesteia în circuitul internațional al plăților electronice. În sistemul tradițional, plata unei tranzacții prin intermediul cardului are loc astfel: deținătorul cardului prezintă cartea sa de plată comerciantului; comerciantul verifică formal cartea de plată (integritate, concordanța datelor de pe card cu cele din actul de identitate etc.); comerciantul comunică telefonic la centrul de autorizare numărul cardului, identitatea titularului, perioada de valabilitate, valoarea tranzacției; pe baza evidențelor proprii, centru autorizează comerciantul să accepte plata din contul deținătorului de card și transmite tranzacția la centrul internațional; comerciantul întocmește o chitanță în trei exemplare, cu ajutorul unui dispozitiv mecanic (imprinter). Un exemplar îl păstrează pentru evidențele sale, unul îl înmânează plătitorului, iar pe celălalt îl prezintă la banca sa, cu care periodic efectuează decontarea.

În sistemele moderne, etapele menționate (începând cu a 3-a) se derulează prin intermediul echipamentelor electronice care asigură legătura automată între comerciant, bancă și centrul de autorizare. Autorizarea tranzacției și debitarea, respectiv creditarea conturilor au loc automat. În locul telefonului se utilizează un terminal electronic instalat la punctele de vânzare (EFTPOS: Electronic Transfer of Funds at Points of Sale). Cardul este introdus într-un orificiu al terminalului și pe baza datelor înregistrate pe banda magnetică are loc derularea automată a etapelor următoare.

Smart-cardul-ul, în comparație cu cartelele magnetice, poate stoca toate funcțiile și informațiile necesare utilizării.

Într-o accepțiune largă, Smart Card este înlocuitorul portofelului obișnuit. Unul sau mai multe smart-card-uri pot substitui conținutul unui portofel actual, adică acte, cărți de credit, bani numerar, etc. În fapt, din punct de vedere fizic, acest instrument se prezintă sub forma unei cărți de credit, având una sau mai multe microcircuite de tip „microcontroler” incluse. O cartelă inteligentă smart card poate păstra de 10-100 de ori mai multe informații decât o cartelă magnetică, și oferă un grad de siguranță mult mai înalt.

Avantajele cardurilor inteligente sunt multiple, grație memoriei încorporate și dialogului bidirecțional cu POS. În primul rând, cipul conferă un grad mai mare de securitate, astfel încât informația stocată pe card este, după spusele producătorilor de carduri, imposibil de alterat sau de copiat și mult mai greu de accesat. În al doilea rând, proprietatea acestor carduri de a primi și de a stoca date prin intermediul POS semnifică faptul că nu mai este necesară efectuarea unui apel telefonic pentru verificarea fiecărei tranzacții, cardul „cerând” terminalului să contacteze banca doar o dată la câteva operațiuni. Din acest motiv, se reduc atât timpul, cât și costurile aferente fiecărei tranzacții. În al treilea rând, memoria cipului permite înmagazinarea mult mai multor informații. De exemplu, un card inteligent poate înlocui cheile de la apartament, pașaportul, carnetul de conducere și poate înmagazina punctele de loialitate, care sunt acordate de anumite magazine sau companii, clienților fideli.

România a pășit pe calea modernizării sistemului bancar și în privința realizării tranzacțiilor internaționale, dovadă stând implementarea în cadrul B.C.R. a sistemului MoneyGram și, de asemenea, a serviciului Western Union, în cadrul fostei bănci Bancorex. Aceste servicii oferă posibilitatea transferului rapid de sume (în câteva minute) dintr-o localitate în alta (inclusiv în alte țări) și se adresează în primul rând persoanelor fizice. Problemele de securitate inerente unor operațiuni de acest tip sunt rezolvate prin folosirea de parole și coduri, de către operator și prin intermedierea transferurilor doar de către agenți autorizați.

Un pas important în modernizarea activității bancare din țara noastră este și lansarea serviciilor de electronic banking, sub presiunea băncilor străine venite în România, care au avut inițiativa în acest domeniu. Băncile ABN-AMRO (cu serviciile Flashbanking și Bank Station), ING Bank (Electronic BankING), Banque Franco-Roumaine (BFR Direct), Société Générale (Sogecash), Deutsche Bank (DB) și Citi-bank (Pay-link) au determinat și băncile românești să-și concentreze eforturile în această direcție. BCR și Bancorex au fost primele bănci cu capital majoritar autohton care au început să dezvolte servicii de telebanking (furnizarea de informații bancare prin telefon/fax) și electronic banking (Multicash). Au urmat și alte bănci: BRD (cu serviciul MultiX), BancPost (serviciul e-bank) etc. Treptat, toate băncile și-au perfecționat serviciile de electronic banking.

În anul 1999, în România a fost lansat primul serviciu de Internet-banking, de către fosta Banca Turco-Română. Aplicațiile Internet-banking furnizează soluții foarte convenabile pentru operații financiare la distanță, simplificând activitatea clientului și a băncii. Cu un simplu browser și un calculator clienții pot accesa și utiliza serviciile oferite de bancă. Centralizarea datelor introduse de clienți oferă acestora un grad maxim de independență în operare, precum și siguranță și confidențialitate totală a tranzacțiilor prin utilizarea mai multor niveluri de securitate.

Începând cu anii 2000-2001 au apărut și serviciile de mobile-banking. Acesta permite obținerea de informații cu privire la situația contului, cursul valutar etc. BancPost a oferit primul serviciu de acest fel, denumit SmartTel SMS, însă, evident, la scurt timp a fost urmată de alte bănci.

M-banking sau mobile-banking poate fi considerat ca “ansamblul modalităților tehnice sau procedurilor prin care plata sau dovada capacității de plată sunt făcute prin intermediul telefonului mobil, fie ca acțiune de sine stătătoare, fie în cadrul unor tranzacții comerciale sau financiare realizate în regim mobil’.

Având în vedere dezvoltarea rapidă și puternică, din decursul anilor 1990, a rețelelor de telefonie mobilă de tip GSM în România, implementarea acestei tehnologii reprezintă un element important în posibila extindere și îmbunătățire a serviciilor bancare de plăți fără numerar în țara noastră.

Ideea implementării soluției mobile-banking a apărut pornind de la faptul că modalitatea cea mai simplă de a pune în legătură clienții cu un sistem bancar o reprezintă telefonul, prin serviciul numit phone-banking. Acesta permite obținerea de informații de cont și ordonarea de plăți prin intermediul unui apel telefonic, vocal, către un operator al băncii. Pornind de la această situație, ce presupunea folosirea unui post telefonic, s-a considerat că utilizarea unui telefon mobil va conduce la creșterea accesibilității și versatilității serviciului de phone-banking.

În paralel, în ultimii ani s-au dezvoltat și serviciile de comerț electronic, existând deja multe site-uri web care permit vizualizarea on-line a cataloagelor de produse și lansarea comenzilor. În acest sens, este de menționat inițiativa BancPost, care a lansat primul card virtual (sub licență MasterCard), care poate fi folosit pentru cumpărături pe Internet, exemplul său fiind urmat ulterior și de alte bănci. Cardul virtual este alimentat doar cu suma necesară efectuării tranzacției pe Internet,

Băncile recomandă folosirea unui card doar pentru tranzacțiile pe Internet, card alimentat cu sumele necesare respectivei tranzacții, în momentul cel mai apropiat posibil de cel al realizării plății. De asemenea, este de preferat accesarea doar a site-urilor unor comercianți cunoscuți și evitarea celor care nu solicită autentificarea tranzacțiilor prin Card Verification Value (echivalentul pin-ului în tranzacțiile virtuale).

Un rezultat al dezvoltării noilor tehnologii bancare poate fi considerat „banca virtuală”, plasată pe ecranul calculatorului, ai cărei clienți completează cecuri și ordine de plată sau achită chitanțe electronice. Aceasta, deși inexistentă fizic, lasă impresia unei bănci reale, cu funcționari specializați pe departamente: conturi personale, servicii financiare etc..

Conform definiției date de revista „Banking Technology”, o bancă virtuală reprezintă banca în care contactul poate fi făcut printr-o varietate de canale, dar menținând aceeași interfață și accesând aceleași servicii. Pentru accesul la banca virtuală, în scopul efectuării de operațiuni de transfer sau decontare, clientul poate să aleagă între o varietate de canale precum ATM, telefon, terminal la distanță, terminal POS, Video Kiosk, telefon mobil sau Internet.

Caracteristicile importante ale unui sistem de plată prin Internet includ: securitatea, încrederea, scalabilitatea, anonimitatea, acceptabilitatea, baza de clienți, flexibilitatea, convertibilitatea, eficiența, integrarea în aplicații, utilizarea ușoară.

Informatizarea serviciilor bancare, pătrunderea tehnologiilor moderne de telecomunicații și electronice în sfera plăților prin cont vor determina creșterea substanțială a eficienței cu care sectorul financiar-bancar poate sprijini relansarea economiei românești

1.2. Particularitățile plății

1.2.1. Noțiunea de plată

Sistemul de plăți poate fi caracterizat ca un ansamblu de aranjamente în legătură cu descărcarea obligațiilor angajate de către agenții economici, chiar și persoane fizice ca urmare a tranzacțiilor economice cu bunuri incluzând aici și activele financiare sau în urma tranzacțiilor cu servicii.

Privit din perspectiva sistemică, sistemul de plăți constituie totalitatea instituțiilor, metodelor, reglementărilor, formelor de creanță, mijloacelor, canalelor de comunicație etc. folosite în transferurile de fonduri, între diferiți participanți , cu titlu defintiv și irevocabil.

Sistemele de plăți naționale sunt alcătuite din subsisteme interconectate și anume decontarea plăților de mică valoarea, decontarea plăților de mare valoare, decontarea titlurilor de stat etc. Sistemele de plăți la nivel internațional sunt formate pe baza interconectării sistemelor naționale de plăți .

În general sistemul de plăți poate fi redat sub forma unei piramide inversate alcătuită din cinci nivele. La primul nivel se află persoanele fizice și juridice fiind cele care generează obligațiile de plată. Băncile din sistem precum și alți agenți nebancari cum ar fi poșta sau companiile de plăți se află la cel de-al doilea nivel al sistemului de plăți, acestea fiind cele prin intermediul cărora persoanele fizice și juridice derulează relații de plăți. Prin intermediul caselor de compensație aflate la nivelul al treilea se realizează compensarea ordinelor date de bănci, decontarea propriu-zisă derulânu-se prin agenții de decontare aflați la nivelul al patrulea, reprezentați de regulă de bănci de prim rang sau de banca centrală. La ultimul nivel se află banca centrală, ea fiind cea care veghează și stabilește relațiile de plăți, iar prin funcția de împrumutător de ultimă instanță asigură lichidități și, în același timp, se află în poziția de garantor.

Din cele precizate cu referire la sistemele de plăți putem trage concluzia ca acestea au o dublă funcție și anume cea de intermediere a operațiunilor de plăți și de garantare a acestora.

Modalitățile de plată pot fi împărțite în transferul de credit și transferul de debit. Transferul de credit este modalitatea de transfer de fonduri dintr-un cont în altul, realizată prin intermediul băncilor și utilizând instrumente specifice, dată din dispoziția debitorului în favoarea creditorului, acesta putând fi virament sau acreditiv.

Transferul de debit este procedura de transfer de fonduri dintr-un cont în altul, realizată prin intermediul băncilor și utilizând instrumente specifice dar spre deosebire de transferul de credit această procedură se efectuează din dispoziția creditorului și nedepinzând de voința debitorului, putem vorbi aici de cec, direct debit, standing order, procesul cambiei și incasso-ul.

1.2.2. Categorii de plăți electronice

Există două tipuri de instrumente de plată electronică: instrumente de plată la distanță (cardul, ordinul de plată electronic, cecul electronic); instrumente de plată de tip monedă electronică (portofelul electronic).

Instrumentele de plată la distanță dau posibilitatea celui care le deține să aibă acces la fondurile aflate în contul său bancar și intermediază efectuarea de plăți către un beneficiar sau alte tipuri de transfer de fonduri, pe baza folosirii unui un nume de utilizator și a unui cod personal de identificare, așa cum se petrece pentru cardul de debit sau de credit. Aici sunt cuprinse și aplicațiile de tip internet-banking și home-banking bazate pe cardurile clasice.

Instrumentele de plată de tip monedă electronică oferă acces strict la un depozit electronic, și nu direct la contul bancar. Acest depozit a fost constituit anterior, iar instrumentul poate fi sau nu reîncărcabil cu o anumită valoare (unități valorice de monedă electronică). Instrumente de plată de tip monedă electronică pot fi chip-cardul, memoria unui calculator (portofelul electronic) sau alt dispozitiv electronic pe care sunt stocate unități valorice de monedă din care se pot face plăți către altă entitate care acceptă această modalitate de plată.

Plățile electronice includ ansamblul entităților, echipamentelor și metodelor de lucru care concură la efectuarea plății tranzacțiilor. De obicei, un procedeu electronic de plată presupune trei entități aflate în interacțiune (banca, vânzătorul și cumpărătorul), o serie de echipamente hardware și software, o rețea de transmisie (care realizează recepția, validarea și retransmisia), un punct de vânzare (POS), un distribuitor de bani electronici (cont-bani, credit bani, numerar-bani) și o serie de protocoale de plată. Sistemele de plăți electronice funcționează pe baza unor module de codificare/decodificare a operațiunilor de plăți și folosesc chei publice și chei private pentru a asigura integritatea și securitatea plăților.

Caracteristica principlaă a unui sistem electronic de plăți este reprezentată de viteza de circulație a informației-bani, aceasta proucându-se aproape instantaneu, datorită infrastructurii existente, neînregistrânu-se întârzieri între momentul emiterii instrucțiunii de plată și momentul în care are loc înregistrarea transferului de fonduri în conturile bancare. Astfel, dispare riscul in cadrul intervalului în care intermediarul dă curs instrucțiunii de plată, apărân astfel erori, probleme de acuratețe sau întârzieri.

Plățile electronice se pot aplica în foarte multe domenii, începând de la tranzacțiile economice și financiare până la compensări și decontările finale. Există cazuri în care plățile trebuie să se realizeze în momente diferite, dependend de tipul tranzacției sau de preferințele partenerilor, realizarea plății electronice putându-se găsi în una din următoarele situații: plata înainte de tranzacție – pentru avansurile achitate pentru realizarea unor comenzi sau transferul banilor digitali pe un disc sau smart card din care se pot face plăți la momentul stabilit; plata simultană cu tranzacția – este necesar accesul direct la baza de date a băncii și a ofertantului de plată electronică, iar securitatea transferului trebuie să fie implementată mai strict; plata după tranzacție – aceasta fiind cel mai des întâlnit tip de plată, realizându-se cu ajutorul cardului de credit.

Momentul plății reprezintă momentul înregistrării banilor în evidența băncii beneficiarului de fonduri. Plata în sistem electronic produce efecte juridice, economice, financiare, tehnice și chiar psihologice, privind încrederea în monedă (fiduciaritatea) până la finalizarea procesului de plată.

Plățile electronice au evoluat destul de rapid și s-au diversificat într-un interval relativ scurt de timp, în special după anul 1990. In prezent, se cunosc mai multe modalități de plată diferențiate din punct de vedere al tehnologiei folosite și al segmentelor de piață cărora se adresează. Plățile electronice se pot clasifica după mai multe criterii.

După tipul de tehnologie: plăți bazate pe carduri; plăți bazate pe aplicații modem – în special pentru persoanele juridice care efectuează plăți de valori mai mari; plăți bazate pe aplicații internet- în special pentru persoanele fizice; plăți bazate pe telefonia mobilă – în special persoane fizice.

După volumul tranzacției: microplăți (mycropayments), plăți pentru produse și servicii oferite pe web și de valori de până la 5 euro/$; plată de tip consumator (consumer payment) între 5-500 euro/$ reprezentând cumpărăturile de zi cu zi a bunurilor și serviciilor care posedă o valoare mai mare decât a microplăților; plata de tip afaceri (business payment) peste 500 euro/$ pentru cumpărarea unor cantități mai mari de bunuri și servicii, plăți comerciant către comerciant.

După natura informației: plăți bazate pe valoare – se transferă efectiv valoare în format electronic; plăți bazate pe informație – numai informația circulă prin internet, iar tranzacția efectivă are loc în afara conexiunii.

După natura monedei electronice: plăți bazate pe bani electronici de cont – implică înregistrarea în conturile bancare ale utilizatorului și comerciantului; plăți bazate pe bani elctronici semn – valoarea este încorporată într-un soft existent pe un dispozitiv electronic, valoarea circulând de la un dispozitiv la altul fără nicio referință la un cont bancar.

După instrumentele de plată oferite: plăți cu carduri bancare; plăți online (internet); microplăți; plăți prin cecuri electronice.

Evoluția plăților electronice a început cu specializarea plăților instrumentate pe suport hârtie care a condus la apariția mai multor instrumente pe suporți netradiționali (magnetici), care la rândul lor s-au specializat fiecare pe câte un canal de comunicare (transmitere manuală, printr-un suport magnetic-bandă, dischetă, prin telefon sau altă rețea publică, cu sau fără parolare, prin telex, prin rețele de computere special echipate, telecomunicații online) a mesajului de transfer de fonduri și a informațiilor adiacente. Din multitudinea de experiențe, unele aflate încă în curs de testare și perfecționare, o preferință certă o reprezintă instrumentarea plăților electronice prin carduri care deține ponderea cea mai mare în volumul plăților electronice. Canalul de comunicare specializându-se, au apărut alte categorii de plăți, de asemenea dezinstrumentate, ca internetul bancar, telefonia mobilă bancară și altele care încă nu s-au lansat pe piață. Transferul electronic de fonduri este componenta principală a sistemului electronic de plăți și ca urmare, plățile au debutat pe piață mai întâi cu sistemele de transfer intern și internațional care au “comprimat” timpul asigurând legătura între băncile participante în timp real, adică concomitent cu tranzacția.

Instrumentele de plată folosite în sistemele de plăți electronice sunt identice în ce privește informațiile pe care le conțin cu cele pe suport hârtie, dar adaptate transmisiei electronice și au același rol de a transmite informația-bani de la partenerul plătitor către cel beneficiar prin intermediul sistemului bancar. Adaptrea la sistemul electronic constă în transpunerea informațiilor într-un mesaj electronic care se poate cripta și decripta automat și semna electronic. Instrumentele de plată electronică validate până în prezent de practică sunt ordinul de plată electronic și cecul electronic.

Ordinul de plată electronic este o versiune a ordinului de plată pe suport hârtie cu deosebirea că se dematerializează atuci când intr în sistemul de plăți electronice. Ordinul de plată electronic se prezintă sub forma unui mesaj electronic în care sunt cuprinse, într-o anumită ordine, informațiile necesare efectuării plăților.

Mesajul electronic se editează de emitent dacă dispune de infrastructura necesară (PC, echipament de transmisie, echipamente automate de criptare/decriptare și cheile private și publice pentru semnătura elctronică), iar în cazul în care emitentul nu dispune de aceste echipamente se poate emite un instrument de plată pe suport hârtie care se transfomă în mesaj electronic de către banca emitentului. La banca emitentă, ordinul de plată electronic se validează (verificarea autenticității semnăturii și a disponibilului în contul curent de către administratorul de cont) și se supervizează de o altă persoană (șeful de serviciu sau contabilul șef), conform principiului bancar al “celor patru ochi”, după care se transmite centralei băncii comerciale pentru lansarea în sistemul de plăți interbancare.

Cecul electronic (eCheck) este un instrument care se prezintă sub forma unui mesaj electronic semnat electronic și are aceleași funcții ca și cecul pe suport hârtie. Cecul electronic a apărut după legiferarea semnăturii electronice (1998-2000) și este folosit în special în SUA în relațiile cu Trezoreria Statului.

Prin Regulamentul nr. 4/2002 al BNR, cardul este definit ca un instrument de plată electronică, respectiv un suport de informație standardizat, securizat și individualizat, care permite deținătorului său să utilizeze disponibilitățile bănești proprii dintr-un cont deschis pe numele său la emitentul cardului ori să utilizeze o linie de credit, în limita unui plafon stabilit în prealabil, deschisă de emitent în favoarea deținătorului cardului, în vederea efectuării, cumulativ sau nu, a următoarelor operațiuni: retragerea de numerar, respectiv încărcarea și descărcarea unităților valorice în cazul unui instrument de plată de tip monedă electronică, de la terminale precum distribuitoarele de numerar și ATM, de la ghișeele emitentului/băncii acceptante sau de la sediul unei instituții obligate prin contract să accepte instrumentul de plată electronică; plata bunurilor sau a serviciilor achiziționate de la comercianții acceptanți și plata obligațiilor către autoritățile administrației publice, reprezentând impozite, taxe, amenzi, penalități etc., prin intermediul imprinterilor, terminalelor POS sau prin alte medii electronice; transferurile de fonduri între conturi, altele decât cele ordonate și executate de instituțiile financiare, efectuate prin intermediul instrumentului de plată electronică. Ca și cecul, cardul nu este însă monedă, respectiv monedă electronică, ci numai un instrument de plată care mijlocește transferul de monedă de la debitor la creditor, bazat pe un anumit tip de tehnologie. Cardul este un instrument de plată care permite efectuarea unui număr nelimitat de tranzacții spre deosebire de instrumentele de plată pe suport hârtie care erau legate de o singură tranzacție, iar transmiterea informației-bani este electronică și nu prin poștă.

Instrumentul de plată electronică este instrumentul care permite deținătorului să efectueze operațiuni precum: retragerea de numerar, respectiv încărcarea și descărcarea unităților valorice în cazul unui instrument de plată de tip monedă electronică, de la terminale precum distribuitoarele de numerar și ghișeul automat de bancă (Automated Teller Machine denumit prescurtat ATM), de la ghișeele emitentului/băncii acceptante sau de la sediul unei instituții, obligată prin contract să accepte instrumentul de plată electronică; plata bunurilor sau a serviciilor achiziționate de la comercianții acceptanți și plata obligațiilor către autoritățile administrației publice, reprezentând impozite, taxe, amenzi, penalități etc., prin intermediul imprinterelor, terminalelor POS sau prin alte medii electronice; transferurile de fonduri între conturi, altele decât cele ordonate și executate de instituțiile financiare, efectuate prin intermediul instrumentului de plată electronică.

Instrumentul de plată este și rămâne proprietatea emitentului pe toată durata existenței sale. Instrumentul de plată este pus la dispoziția unei persoane fizice sau juridice numai pe baza unei cereri scrise adresate instituții emitente.

Decontarea brută în timp real este un procedeu electronic bazat pe transmiterea de mesaje (ordine de plată) electronice de către participanți, procesarea instrucțiune cu instrucțiune a acestora în limita disponibilului existent în contul de decontare de la banca centrală, asigurarea resurselor de completare a eventualelor deficite prin credite “intraday” și decontarea finală prin conturile curente de la banca centrală. Principalul avantaj al acestui procedeu îl constituie operativitatea transferurilor și reducerea până la eliminare a riscului de credit. După introducerea mesajului în rețea de către participant, procesarea și decontarea se fac la intervale de timp extrem de scurte, aproape insesizabile, de unde vine și numele de “în timp real”. Intrucât avem de a face cu un procedeu cu decontare brută, deci fără compensare, băncile trebuie să mențină un volum destul de mare de disponibilități în conturile de la banca centrală pentru a acoperi cerințele de plăți, ceea ce este un dezavantaj.

Beneficiarul cel mai mare al noului procedeu este furnizorul care poate să-și primească fondurile în aceeași zi cu livrarea bunurilor. In funcție de modul de soluționare a lipsei temporare de fonduri la băncile plătitoare, procedeele cu decontare brută în timp real sunt de două tipuri: cu linie de asteptare la banca remitentă (fără credite “intraday”) și cu linie de așteptare la instituția de gestionare a sistemului (cu credite “intraday”).

Creditele “intraday” se asigură de banca centrală pe termene foarte scurte în timpul zilei cu rambursare la finele zilei sau credite “overnight” cu rambursare în ziua următoare. Procedeele de decontare în timp real sunt proprietatea băncilor centrale care au și rolul principal în asigurarea resurselor și supravegherea funcționării sistemelor de plăți.

In România, procedeul preconizat se referă numai la decontarea plăților de mare valoare și a plăților urgente indiferent de valoare și este gestionat de TransFonD ca agent operator al băncii centrale. Plățile de mare valoare sunt definite de normele bancare (Regulamentul BNR nr.1/2002), ca instrucțiuni de transfer-credit, în general de mare valoare, inclusiv cele aferente piețelor valutară/monetară, între participanți, efectuate de aceștia în nume propriu sau al clienților. In prezent, plățile de mare valoare sunt considerate cele peste 500 milioane lei și care se decontează prin instrumente de plată de credit, respectiv ordinul de plată. Se pot efectua însă plăți si sub această limită dacă emitentul decide să folosească sistemul de tranfer de fonduri de mare valoare. Deosebit de decontarea acestor plăți, procedeul asigură și decontarea pozițiilor nete ale procedeelor cu decontare prestabilită/amânată (casele de compensații, decontarea titlurilor de stat etc).

Participanții la acest procedeu sunt: banca centrală, băncile comerciale române și sucursalele băncilor străine autorizate să opereze în România, Trezoreria Statului, modalitățile de transfer de fonduri administrate de BNR, procedeul de înregistrare, transfer și decontare a titlurilor de stat, casele centrale ale cooperativelor de credit, casele de compensare administrate de TransFonD, alți titulari de conturi de decontare. Fiecare participant este conectat la rețea printr-un singur punct de acces, de regulă sediul central al participantului.

In cadrul procedeului se procesează instrucțiuni de plată de tipul transfer credit și în cazuri bine definite (decontarea pozițiilor nete ale caselor de compensații, decontarea operațiunilor cu titluri de stat etc) instrucțiuni de tipul debit direct. In ce privește tipurile de tranzacții care generează instrucțiuni de plată prin sistem se vor derula plăți ale clienților, plăți ale băncilor (operațiuni pe piața monetară, plăți în lei aferente pieței valutare, precum și plăți aferente pieței titlurilor de stat), plăți în relația cu Trezoreria Statului și operațiuni ale băncii centrale (pe piața monetară, furnizarea de lichiditate “intraday”, operațiuni în calitate de împrumutător de ultimă instanță etc).

Pentru efectuarea decontărilor, participanții trebuie să deschidă un cont de decontare la banca centrală, altul decât contul curent, prin care se derulează operațiunile de încasări și plăți pe parcursul zilei. Contul de decontare are la începutul și sfârșitul zilei operative sold zero. La începutul zilei, participanții transferă sumele necesare plăților din contul curent în cel de decontare, iar la sfârșitul zilei, sumele rămase în contul de decontare se tranferă de operator în contul curent al participantului. Dacă este necesar, participanții pot efectua transferuri din conturile curente în cele de decontare și pe parcursul zilei.

Instrumentul de plată care se folosește în cadrul plăților de mare valoare este mesajul electronic (ordinul de plată electronic), care tinde să se generalizeze pentru toate categoriile de plăți electronice. In general, un mesaj electronic cuprinde aceleași elemete înscrise pe ordinul de plată pe suport hârtie, plus unele elemente specifice pentru criptare.

In cadrul plăților electronice sunt acceptate numai mesajele (ordinele de plată) inițiate de participanți (centralele băncilor comerciale și alți participanți). Mesajele băncilor comerciale sunt recepționate de TransFonD între orele 8-13 iar decontarea finală are loc la ora 17 după care plata devine irevocabilă. Având în vedere că ordinul de plată este un instrument revocabil, plata se poate revoca de participantul plătitor fără acordul participantului beneficiar în intervalul de recepție stabilit în baza unei notificări transmise TransFonD.

1.2.3. Avantajele și dezavantajele plății electronice

Avantajele utilizatorilor de carduri sunt reprezentate de creșterea securității utilizatorilor fondurilor proprii, prin eliminarea utilizării numerarului, posibilitatea de a beneficia de credite precum și posibilitatea de a beneficia de servicii suplimentare. Banca emitentă va fideliza clienții deja existenți prin acordarea a diverse facilități, va beneficia și ea de siguranța cu carduri și, de fapt va beneficia de creșteri ale încasărilor din comisioane, dobânzi, etc, asemenea oricăror operații bancare curente. Principalele avantaje ale utilizării cardurilor se vor regăsi mai ales la nivelul comercianților. Acestia își vor putea crește numărul de clienți și volumul de vânzări datorită creșterii securității operațiilor și pocedurilor de plată simple și comode, precum și prin posibilitatea de a oferi avantaje diverse utilizatorilor de carduri. Dezavantajele sunt reprezentate de posibila utilizare frauduloasă a cardurilor pierdute sau furate atunci cand nu se declară imediat pierderea acestora, precum și posibilitatea ca utilizatorii acceptați ai cardului să poată folosi fonduri cu mult peste limitele acceptate de proprietar.

Utilizarea cardurilor bancare de credit și de debit oferă o serie de avantaje în comparație cu numerarul. Iata cateva din aceste avantaje oferite de cardurile din plastic.

Securitate: Numerarul pierdut este pierdut pentru totdeauna, de el se poate folosi oricine îl găsește. În cazul în care a fost pierdut cardul de credit sau de debit, este destul să fie contactată rapid banca care a emis cardul și se poate preveni utilizarea nesancționată a cardului. La diferite bănci regulile de împărțire a responsabilităților în astfel de situații sunt diferite.

Universalitate: Unele carduri de credit și de debit sunt acceptate în peste 20 de milioane de întreprinderi de comerț și de servicii din întreaga lume. Numerarul se poate obține în reprezentanțele băncilor și la bancomate, de asemenea, din orice țară.

Evidența cheltuielilor: Cu ajutorul extraselor lunare de pe contul cardurilor de credit și de debit este foarte ușor de urmărit unde și câți bani s-au cheltuit.

Protecția consumatorilor: Dacă s-au platit mărfuri si servicii care nu satisfac clientul, atunci acesta are mai multă ”greutate” în situații de conflict, deoarece banca care a eliberat cardul poate oferi ajutor în anumite situații.

În România, Revista Link a realizat un studiu privind gradul de utilizare al serviciilor de e-banking în rândul companiilor. Cercetarea s-a desfășurat în perioada 14-29 iulie 2005, pe un eșantion de 198 de companii naționale (mai mult de jumătate din acestea fiind corporații cu o cifră de afaceri de peste 2 milioane EUR). Potrivit studiului, numai 24 din cele 198 de companii care au făcut parte din eșantion folosesc, în mod curent, serviciile de e-banking, ceea ce reprezintă 12,12%.

Dintre acestea, utilizarea instrumentelor de plată cu acces la distanță a crescut, mai ales, în rândul companiilor care își desfășoară activitatea în IT&C. În același timp, gradul de utilizare al serviciilor de e-banking a crescut în rândul corporațiilor, întreprinderile mici utilizând mai puțin serviciile de plată electronică. Principalele motive, conform studiului, pentru care se utilizează sau nu e-banking-ul: comoditatea și economia de timp sunt principalele motive pentru care companiile utilizează un serviciu e-banking; efectuarea tranzacțiilor în timp real; siguranța acestora; evitarea aglomerației pe drumul până la bancă și în incinta acesteia

De remarcat este faptul că, din cele 24 de companii care utilizează e-banking, numai 8,33% motivează alegerea lor din perspectiva comisioanelor reduse la realizarea operațiunilor. Așadar, nu costurile mai mici atrag companiile în utilizarea instrumentelor de plată cu acces la distanță, factorii prioritari fiind comoditatea și economia de timp. De cealaltă parte, companiile care nu folosesc e-banking își motivează opțiunea prin lipsa de informații despre aceste servicii, majoritatea considerând ca e-banking-ul nu este suficient promovat în România. Principalii vinovați, în opinia companiilor, fiind în primul rând băncile, care nu își promovează corespunzător pachetele de servicii și în al doilea rând, presa nu mediatizează suficient subiectul. De aceea informația este precară, iar gradul de utilizare al serviciilor este redus. În același timp, lipsa informației conduce la neîncrederea în siguranța sistemelor informatice și a tranzacțiilor în sine, fapt care dă naștere unui cerc vicios Conform studiului, companiile folosesc serviciul e-banking pentru a ordona, în primul rând, plăți și transferuri. De asemenea, o incidență destul de mare o au operațiunile de schimb valutar, consultarea conturilor, viramente între conturi și extrasele de cont. În ceea ce privește plățile, cele mai frecvente plăți sunt cele efectuate prin ordine de plată către parteneri și plățile pentru utilități (telecom, asigurări), o incidență mai mică având plățile internaționale.

Conform studiului, atât companiile care folosesc acest tip de serviciu, cât și cele care nu îl folosesc consideră că e-banking-ul este un instrument util, notându-l pe o scala de la 1 la 10 cu 8,32 de puncte. Cei care folosesc deja serviciile de plăți electronice sunt, în general, mulțumite de acestea și consideră că activitatea le-a fost mult ușurată în urma alegerii acestui serviciu.

De cealaltă parte, companiile care nu folosesc, încă, e-banking-ul, ar dori și ele să îl utilizeze, cu condiția ca să le fie explicate, pe larg, avantajele acestuia.

Analiza atuurilor serviciilor bancare on-line trebuie efectuată atât din perspectiva instituției bancare, cât și din punctul de vedere al clientului/utilizator, sub cele două forme în care se prezintă acesta: clientul individual și clientul instituțional.

Din punctul de vedere al băncii furnizoare, serviciile de electronic-banking comportă următoarele avantaje: creșterea gradului de satisfacere a cerințelor clientului, datorită faptului că acest serviciu este disponibil 24 de ore pe zi și 7 zile pe săptămână, lăsând clientului posibilitatea să aleagă când și unde să își efectueze tranzacțiile; creșterea ratei de fidelizare clienților prin eliminarea condiționării față de locația fizică a unei bănci sau de numărul de filiale și personalul disponibil, având în vedere că un contact direct cu reprezentanții unei bănci este mult mai rar; posibilitatea extinderii regionale cu investiții mult reduse în locațiile fizice ale filialelor sau agențiilor; Internet-ul, prin intermediul marketingului bazelor de date, prezintă oportunități unice de oferte personalizate pentru un număr mult mai mare de clienți. Spre exemplu, în momentul în care un client accesează website-ul, cunoscând serviciile pe care clientul respectiv le folosește și interesele pe care le are, prin intermediul unui software personalizat, clientului i se poate oferi noul produs/serviciu, fie al băncii, fie al unui partener; identificarea clienților sau segmentelor profitabile de clienți. O bază de date cu informații complexe despre clienți, ce pot fi obținute prin site-ul de internet, poate facilita analiza detaliată a fiecărui client sau a unor grupe de clienți și măsurarea profitabilității acestora. Acestor clienți profitabili li se pot face oferte speciale pentru a-i reține; tranzacțiile bancare on-line au costurile cele mai reduse dintre toate tipurile de tranzacții; imagine bună pe piață. Băncile care oferă astfel de servicii sunt percepute ca lideri în implementarea tehnologiei, având o imagine mai bună pe piață.

Pentru utilizatorul-persoană fizică online, banking-ul prezintă următoarele avantaje: costuri reduse pentru accesul și folosirea diferitelor produse și servicii bancare; comoditate – toate tranzacțiile bancare pot fi efectuate de acasă sau de la birou, fără a fi necesară deplasarea la sediul băncii; viteză – răspunsul mediului este foarte rapid, astfel încât clientul poate aștepta până în ultimul minut pentru a iniția un transfer de fonduri; administrarea fondurilor – clientul poate avea istoricul diferitelor conturi și poate face analize pe propriul computer înainte de a realiza o tranzacție pe web.

Pentru clienții instituționali, avantajele sunt: costuri reduse pentru accesarea și utilizarea diferitelor produse și servicii, solicitarea de credite, deschiderea de acreditive etc.; acces la informații – corporațiile pot avea acces la informații, putând vedea situația conturilor printr-un simplu click de mouse; managementul lichidităților – serviciile bancare prin internet permit clienților instituționali să-și transfere banii dintr-un cont într-altul pentru a face plăți, având și o imagine permanentă asupra lichidităților.

Capitolul II

Instrumente de plată electronică

2.1. Cardul Bancar

cardul este definit ca un instrument de plată electronică, respectiv un suport de informație standardizat, securizat și individualizat, care permite deținătorului său să utilizeze disponibilitățile bănești proprii dintr-un cont deschis pe numele său la emitentul cardului ori să utilizeze o linie de credit, în limita unui plafon stabilit în prealabil, deschisă de emitent în favoarea deținătorului cardului, în vederea efectuării, cumulativ sau nu, a următoarelor operațiuni: retragerea de numerar, respectiv încărcarea și descărcarea unităților valorice în cazul unui instrument de plată de tip monedă electronică, de la terminale precum distribuitoarele de numerar și ATM, de la ghișeele emitentului/băncii acceptante sau de la sediul unei instituții obligate prin contract să accepte instrumentul de plată electronică; plata bunurilor sau a serviciilor achiziționate de la comercianții acceptanți și plata obligațiilor către autoritățile administrației publice, reprezentând impozite, taxe, amenzi, penalități etc., prin intermediul imprinterilor, terminalelor POS sau prin alte medii electronice; transferurile de fonduri între conturi, altele decât cele ordonate și executate de instituțiile financiare, efectuate prin intermediul instrumentului de plată electronică. Ca și cecul, cardul nu este însă monedă, respectiv monedă electronică, ci numai un instrument de plată care mijlocește transferul de monedă de la debitor la creditor, bazat pe un anumit tip de tehnologie. Cardul este un instrument de plată care permite efectuarea unui număr nelimitat de tranzacții spre deosebire de instrumentele de plată pe suport hârtie care erau legate de o singură tranzacție, iar transmiterea informației-bani este electronică și nu prin poștă.

Cardul conține elemente de securizare și de individualizare încorporate pe suprafața sa care să asigure următoarele caracteristici obligatorii: suport fizic din material plastic și cu dimensiuni standard; aversul care conține elemente confecționate în relief (numărul cardului redactat în cifre arabe, numele și prenumele posesorului în redactare cu caractere latine, data expirării valabilității [LL/AA] conform calendarului gregorian, card internațional sau local); și elemente destinate informării (sigla proprietarului de marcă, denumirea sau sigla emitentului, eventual o hologramă de securitate, tridimensională, vizibilă la lumină naturală); reversul care conține o bandă magnetică standard pentru înregistrare cu cel puțin trei piste și/sau un microprocesor integrat (chip); un panel de semnătură, având elemente de siguranță în desen care să îngrădească posibilitatea ștergerii sau modificării semnăturii; pentru asigurarea interoperabilității sistemelor de plăți electronice emitenții trebuie să folosească numai standarde EMV (Europay, Mastercard, VISA).

Inițial, cardurile nu aveau bandă magnetică, datele transmițându-se telefonic către un centru unde se introduceau într-un terminal de calculator pentru a se verifica autenticitatea cardului ți existența disponibilului în cont. Această operațiune necesita un timp de răspuns și făcea ca vânzarea să sufere o anumită întârziere. Ulterior, cardurile s-au perfectionat foarte mult și în prezent sunt de două feluri: carduri cu bandă magnetică; carduri cu microprocesor.

Cardurile cu banda magnetică sunt cele care au pe verso o bandă magnetică prin care se realizează procesul de citire și de transmitere prin linie telefonică a datelor (codul BIN – engl. Bank Identification Number, codul PIN – engl. Personal Identification Number, numele și prenumele deținătorului, caracteristicile cardului – debit, credit, cu/fără PIN, data expirării, alte date privind securitatea cardului). La centrul de autorizare există un cititor de carduri care introduce automat în rețea informațiile cuprinse în bandă. In acest fel, viteza de procesare este destul de mare și se înlătură inconvenientul întârzierii tranzacției. Cardurile cu bandă magnetică au însă dezavantajul că pot fi furate sau falsificate și utilizate în mod fraudulos, ceea ce reprezintă un risc pentru posesor. Codul PIN este un număr atribuit de emitent pentru identificarea deținătorului și se utilizează de acesta atunci când folosește cardul la un terminal. In cazul în carea plata se face prin transfer electronic, PIN are rolul de semnătură electronică a deținătorului cardului.

Cardurile cu microprocesor, cunoscute și sub numele de SMART CARDS sau chip-carduri, sunt cele dotate cu o memorie (circuite integrate) încorporată într-o capsulă de dimensiuni mici. Această tehnologie aparține unui jurnalist francez, Roland Moreno, care în anul 1973 a inserat într-un card un microprocesor integrat (chip) cu o memorie de câteva zeci de kilobyts. Memoria cardului cuprinde patru zone de stucturare a informației, după cum urmează: informații neconfidențiale (elemente de identificare a emitentului, numărul de cont al titularului, termenul de valabilitate etc.); informații confidențiale (disponibilul în cont); informații inaccesibile (PIN, alte chei de codificare); înregistrări care cuprind informații unice privind tranzacțiile și care se regăsesc într-o “agendă”.

Cardul cu microprocesor prezintă certe avantaje față de cardul cu bandă magnetică și este suficient să ne referim la: securitatea pe care o oferă în sensul reducerii la minim a riscului falsificării și întăririi controlului în momentul folosirii; capacitatea de a primi și stoca date într-un volum destul de mare pentru a permite extinderea serviciilor electronice. Băncile sunt cele mai interesate în extinderea acestui nou tip de card, întrucât reduce riscul de falsificare și deci pierderile care s-ar înregistra în asemenea situații, inclusiv disconfortul în relațiile cu clienții determinat de apariția falsurilor, iar pe de altă parte cresc posibilitățile de a extinde gama serviciilor față de clienți și deci noi oportunități de comisioane, respectiv de venituri și implicit de profituri. Comercianții au mai multă încredere în noul instrument de plată întrucât acesta este mai sigur și mai operativ, iar posesorii pot extinde folosirea cardului la mai multe operații, deosebit de siguranța sporită conferită de acesta.

In practică există o diversitate destul de mare de carduri care răspund cerințelor tot mai complexe ale clienților. Aceste carduri se pot împărți în mai multe tipuri în funcție de următoarele criterii: funcțiile specifice pe care le îndeplinesc, emitentul, zona de acceptabilitate.

In raport de funcțiile specifice se disting mai multe tipuri de carduri. Cardul de credit, un instrument prin care plățile se fac dintr-un credit acordat de banca emitentă sub forma unei linii de credit revolving. Limita de creditare se stabilește la emiterea cardului în funcție de solvabilitatea clientului și de istoricul pe care acesta îl are în relațiile cu banca, pe baza unei fișe scoring. La persoanele fizice, limita de creditare este de 2-3 venituri nete lunare sau mai mult în cazul unor persoane cu venituri mai mari. Creditele se garantează cu veniturile nete a 1-2 giranți sau cu un depozit bancar colateral. Rambursarea se face lunar, în proporție de cca. 20% din creditul existent în sold la finele lunii, astfel că pentru creditele primite și rambursate în cursul lunii nu se percepe dobândă. Dobânda este cea practicată la creditele pe termen scurt iar comisioanele sunt cele standard ale băncii (taxă emitere card, taxă anuală de utilizare, comisioane pentru operațiuni de plăți interbancare și eliberări de numerar, taxă eliberare extras cont la cerere etc.). Valabilitatea liniei de credit este de 1-4 ani. Operațiunile se evidențiază într-un cont de card de credite. Acesta poate fi conexat cu contul pentru cardul de debit, banca preluând automat fondurile pentru rambursarea ratelor scadente la credit și plata taxelor și comisioanelor. Rambursarea în totalitate a creditului la termenul stabilit se folosete în cazul cardului de călătorie și divertisment (engl. travel and entertainment card), iar rambursarea parțială, în cazul liniei de credit, partea rămasă considerându-se o extensie a creditului anterior (engl. charge card). Cardul de credit este destinat cu prioritate pentru plata mărfurilor și serviciilor.

Cardul de debit este un instrument prin care plata se face în limita disponibilului existent în contul de card și se folosește atât la efectuarea plăților pentru bunuri și servicii, cât și la retragerile de numerar. In cont trebuie păstrat un sold minim intangibil care se majorează prin transfer din contul curent. Pentru disponibilități, posesorul primește dobânda la vedere iar pentru operațiunile de plăți și retrageri de numerar se percep comisioane și taxe pentru diverse servicii (utilizare card, înlocuire, magnetizarea benzii, eliberare extras cont etc). Cardurile de debit se emit atât în lei pentru tranzacții locale, cât și în valută pentru tranzacții în străinătate, dar sunt și unele carduri în lei valabile și în străinătate, conversia leu/valută făcându-se automat la centrele de procesare (VISA). Cardurile de debit sunt cele mai des utilizate, mai ales în țările în care rata dobânzii la credite este ridicată.

Cardul de debit cu descoperit de cont (engl. overdraft) permite efectuarea plăților peste disponibilitățile bănești din contul de card, într-o anumită suma asimilată creditului. Se folosește în cazul cardurilor pentru salarii care se alimentează direct cu sumele virate periodic de firmele angajatoare. Descoperitul de cont pentru salarii se limitează la cca. 75% din salariu și se rambursează la virarea salariului în luna următoare. Garanția rambursării este asigurată de firma angajatoare.

Carduri de numerar – acestea sunt cărți de debit care se folosesc numai pentru retrageri de numerar dintr-un aparat automatizat și cu un program informatic de casierie, numit automat de distribuire de numerar (engl. ATM, cash dispencer). Retragerile se fac dintr-un cont de card care trebuie să se alimenteze periodic de către titular.

Cardurile multifuncționale sunt acele carduri de debit care se folosesc la plăți, retrageri de numerar, garantare și alte operațiuni de debit.

Din punct de vedere al emitentului, cardurile sunt de următoarele tipuri. Carduri emise de bănci (carduri bancare). Băncile emit o gamă largă de carduri și intră în competiție pentru câștigarea unui segment cât mai mare de piață. Pentru a facilita accesul clienților, băncile încheie între ele convenții de plăți prin carduri, astfel că un client al unei bănci poate apela la bancomatele altor bănci cu care banca sa are încheiată o convenție. De asemenea, comercianții încheie aranjamente cu băncile pentru folosirea cardurilor emise de acestea. Asistăm astfel la un fenomen de interbancaritate a cardurilor care este în continuă extindere cu tendință de globalizare.

Carduri emise de comercianți (cărți private). Marile firme comerciale emit propriile cărți de plată clienților săi pentru a permite sau facilita plăți în vederea achiziționării de bunuri sau servicii exclusiv de la comercianții emitenți fără a acorda accesul la un cont bancar. Aceste carduri sunt însă valabile numai în magazinele sau lanțul de magazine ale comerciantului sau a unui grup de comercianți. Pentru a atrage clienții, cardurile private trebuie să fie mai atractive decât cele bancare și în acest scop se oferă unele facilități și servicii financiare (discount la vânzare, neaplicarea de comisioane, livrări pe credit, asigurarea gratuită a bunurilor vândute etc). Cardul se emite de comerciant, gratuit, pe baza unei convenții încheiate de acesta cu clientul. Plata se face fie din disponibilitățile clientului existente în contul de card la bancă, fie din credit acordat de comerciant pe o perioadă de până la un an. Toate aceste elemente se stabilesc prin convenție. Plata din disponibilități poate fi imediată, în care caz în convenție se menționează banca și contul clientului, precum și acordul acestuia pentru solicitarea plății de către comerciant sau plata amânată la sfârșitul lunii când datoria se stinge prin cec pe baza extrasului de cheltuieli transmis de comerciant. Plata din credit se poate face în mai multe variante: credit comercial acordat gratuit pe 10-15 zile de la livrare; credit pe 1-3 luni, în limita unei anumite sume, cu rambursarea în 2-3 tranșe; credit pe perioade mai mari de până la 1 an, cu rambursarea lunară; linie de credit permanentă cu reîntregirea acesteia de către client. Pentru atragerea clienților, marile magazine mai oferă celor care folosesc cardurile lor diverse facilități ca bonuri gratuite de cumpărături de sărbători, reduceri de prețuri în anumite perioade, parcări gratuite la magazinele firmei etc.

Cardul hibrid (engl. dual card) este cardul care conține atât banda magnetică, cât și microprocesor și care permite efectuarea unor operațiuni combinate, specifice fiecărui tip de card.

Cardul co-branded este emis de o bancă împreună cu o entitate care, de regulă, are ca obiect principal de activitate comerțul sau prestările de servicii.

Carduri emise de alte instituții sau organizații. Deosebit de bănci și comercianți sunt numeroase alte instituții care emit carduri, ca de exemplu: instituții internaționale specializate în carduri, instituții de credit, companii de transporturi, în special cele aeriene, agenții de turism, cluburi etc. Acestea emit carduri cu aceptablitate redusă, specifice domeniului lor de ativitate, cu excepția instituțiilor internaționale de specialitate și a instituțiilor de credit care emit carduri cu acceptabilitate largă. Dintre instituțiile internaționale specializate cele mai importante sunt American Express, American Express Gold și Diners Club. Acestea au o clientelă cu resurse financiare mai mari, cărora le eliberează carduri acreditive însoțite de numeroase servicii ca garanții pentru pierderea sau furtul cărților, asigurări medicale pe timpul călătoriei, garanții pentru rezervare hotelieră, precum și alte facilități speciale. Costul acestor carduri este însă destul de ridicat. Societățile comerciale mai emit carduri selective cum sunt cardurile pentru abonamente telefonice, carduri de asigurare, carduri pentru a cumpăra benzină (stații de benzină), deci carduri care se folosesc pentru anumite servicii prestate de compania respectivă. Companiile de transport aeriene și rutiere mai oferă carduri de abonament care nu sunt carduri de plată, dar asigură anumite facilități ca reduceri de tarife, bonusuri la un anumit punctaj (număr de km parcurși), prioritate la lista de așteptare sau la rezervare hotelieră etc.

In funcție de zona de acceptabilitate cardurile pot fi: carduri naționale. Aceste carduri au o valabilitate numai pe teritoriul național și se pot emite de băncile locale, fie sub marca și firma lor, fie sub marca și denumirea unei instituții internaționale specializate. Cardurile au o utilizare tipică, adică pentru eliberări de numerar și efectuarea de plăți din disponibil sau din credite; carduri internaționale. Asemenea carduri se emit de instituțiile internaționale sau de băncile locale care au devenit membre ale sistemelor internaționale pentru carduri, dar numai sub marca și firma sistemului internațional folosit. Cele mai cunoscute sisteme internaționale sunt VISA INTERNATIONAL și EUROPAY INTERNATIONAL, sisteme folosite și în țara noastră. Cardurile se folosesc la retrageri de numerar, plăți din disponibil sau din credite, în funcție de tipul cardului, atât pe plan național cât și internațional.

Anul 1990 a marcat apariția unui sistem bancar adaptat realităților unei economii de piața S-a accentuat preocuparea tot mai mult a băncilor pentru produse și servicii diversificate, moderne, la nivelul standardelor internaționale.

Debutul tranzacțiilor cu cardul in România îl reprezintă anul 1992. Inițiativa a aparținut unui grup de cinci bănci comerciale (Banca Comercială Română, Banca Română pentru Dezvoltare, Banca Română de Comerț Exterior, Banca Agricolă și Banca Comercială „Ion Țiriac”) la care s-a adăugat și BancPost din 1995. Aceste bănci au pus bazele programelor de carduri în țara noastră, angajându-se în direcția acceptării la decontare a cardurilor emise de bănci străine și ulterior a emiterii de carduri naționale și internaționale.

După acest prim pas, a urmat aderarea celor șase bănci la sistemele mondiale VISA International și, din 1994, Europay International. În paralel, fiecare bancă și-a creat departamente specializate pentru dezvoltarea serviciilor de decontări prin carduri și – beneficiind și de consultanța organismelor internaționale specializate – au elaborat strategii de urmat.

Pentru derularea tranzacțiilor cu carduri internaționale era nevoie de crearea unui centru național care să prelucreze, să autorizeze și să transmită operațiunile de plată efectuate. Aceste atribuții au revenit ROMCARD, societate capabilă să autorizeze tranzacțiile în maximum 30 de secunde (inițial telefonic) și să faciliteze decontările valutare.

După ce au devenit membrii VISA International, cele mai importante cinci bănci din România la acel moment : Banca Comercială Româna (BCR), Banca Romana de Comerț Exterior BANCOREX, BRD, Banca Agricolă și Banca „Ion Țiriac” au fondat la începutul anului 1994, cu o contribuție inițială de 10 milioane lei și 40.000 USD din partea fiecărei bănci acționare, societatea comercială pe acțiuni ROMCARD S.A., având ca obiect de activitate procesarea tranzacțiilor cu carduri bancare. Acționarii menționați mai sus au fondat Romcard ca o companie capabilă de a oferi întreg domeniul de servicii pentru prelucrarea tranzacțiilor cu cardurilor bancare, către toate băncile care doresc acest lucru. Partenerii Romcard sunt în principal bănci importante, iar toate serviciile sunt furnizate în conformitate cu standardele internaționale, sub reguli stricte bazate pe certificările de confirmare a compatibilității Romcard, semnate cu organizațiile internaționale: MasterCard, VISA, American Express, Diners Club, JCB.

Sistemul bancar este una din cele mai importante structuri ale economiei de piață, sau mai bine zis, cea mai importanta, băncile fiind mediatorii redistribuirii capitalului, contribuind esențial la creșterea Produsului Intern Brut al României. Băncile moderne acordă un spectru larg și multilateral de servicii clienților săi – de la cele tradiționale (de credit, depozite și decontare), care constituie baza business-ului bancar, până la cele moderne ce țin de instrumentele financiare noi, serviciile fiduciare, operațiunile investiționale. Pentru a exista , băncile au nevoie de clienți – “deponenți și dependenți”. Diferitele tipuri de clienți au cerințe diferite, în concordanță cu afacerile lor sau cu nevoile personale, oferind un potențial important pentru dezvoltarea activității bancare. Analiza numărului total de clienți ne indică faptul că o mare parte din clienții bancari sunt persoanele fizice, pe lângă persoane juridice, firme cu capital privat și de stat. Totuși, un client persoană fizică nu poate fi descris decât ca o persoană ce conține un cont bancar, pentru uzul personal, de obicei cu un card atașat. Ca pondere în total clienți, se poate constata o mare diferență între clienții persoane fizice și clienții persoane juridice. Persoanele juridice au ponderi relativ mici față de persoanele fizice. Dintre alți clienți se evidențiază societățile de asigurări și se constată un trend crescător a numărului acestora, mai accentuat decât la societățile cu capital de stat.

Cardurile reprezintă instrumente cu ajutorul cărora se poate efectua plata unui produs sau serviciu, având la bază un sistem organizat pe baze contractuale între deținător, emitent și comerciantul sau prestatorul de servicii. Este un instrument de credit modern, utilizat de clienții bancari atât în lei cât și în valută.

Ordonanța de urgenta nr. 193 din 12 decembrie 2002, privind introducerea sistemelor moderne de plată, prevede obligativitatea ca furnizorii de servicii de utilitate publică precum și instituțiile publice care încasează impozite, taxe, amenzi, penalitatea și alte obligații de plată să accepte încasări și prin intermediul cardurilor începând cu 1 februarie 2003, pentru cei care își desfășoară activitatea in municipii și 1 noiembrie 2003, pentru cei care își desfășoară activitatea in orașe. Tot de la 1 februarie, OUG 193 prevede ca persoanele juridice care realizează acte și fapte de comerț și depășesc o anumita cifra de afaceri, stabilita prin hotărâre a Guvernului, vor accepta ca mijloc de plata și cardurile.

Profilul utilizatorilor de carduri pune in evidenta o inclinație sporita de utilizare a cardurilor in rândul tinerilor intre 18 și 24 ani (13.8% fata de 9.9% media), a studenților și angajaților cu studii superioare (20.5% respectiv 16.7%) și a persoanelor care provin din familii cu venituri mari (26.2% in cazul persoanelor cu venituri de peste 125 USD pe membru de familie). Penetrarea cardurilor personale in Ardeal este semnificativ mai mare decât în Moldova și Muntenia (exceptând Bucureștiul ).

Tabel nr 1: Număr de carduri la finalul anului 2016 unități

Sursa: bnro.ro

Aproape un sfert (24,87%) din cardurile de plata active sunt emise in București, potrivit raportului băncii centrale asupra comportamentului financiar al populației și agenților economici pentru luna septembrie, doar 2,23% din aceste carduri sunt emise in valuta.

Raportul dintre numărul de carduri bancare și populația din România era de peste 60%, însa este foarte diferit de la județ la județ. Astfel, in București și Ilfov sunt emise 2.131.140 carduri, la o populație care, potrivit Institutului National de Statistica, este de aproximativ 2,2 milioane locuitori.

Datele prezentate in tabel relevă faptul că, la finele lui 2016, existau în circulație un număr de 13,3 milioane carduri valide, dintre care aproximativ 10,8 mil. (80%) sunt active. Daca analizam evoluția cardurilor in perioada 2012 -2016 putem deduce următoarele concluzii: numărul total de carduri a crescut cu aproximativ un milion bucata; creșterea a fost reprezentata de mărirea numărului de carduri de debit (11.26 % comparativ cu martie 2012); numărul cardurilor de credit au avut o scădere de aproximativ 54.000 bucata ( 2.54 % comparativ cu 2012); in totalul cardurilor se observă că numărul de carduri active s-a mărit. Dacă în 2012 cardurile active aveau o pondere de 65.96 % din numărul total de carduri, în decembrie 2016 acestea aveau o pondere de 80.69 %, înregistrându-se o creștere de aproximativ 32 %; observăm o tendință ușoară de creștere în segmentul cardurilor de debit începând cu a doua jumătate a anului 2014, tendința care va continua și în anul curent.

Județele în care s-au emis cele mai multe carduri în raport cu numărul locuitorilor sunt Cluj, unde sunt emise 445.300 carduri la o populație de aproximativ 684.000 de locuitori (65,1%), Sibiu – cu 216.145 carduri la 423.000 locuitori (51%), Brașov – cu 301.957 carduri pentru 595.000 locuitori (50,7%) și Timiș, in care s-au emis 332.552 carduri la o populație de 661.000 locuitori (50,3%).

Județele cu cea mai mică rată de penetrare a cardurilor sunt Giurgiu, cu 42.712 carduri emise la o populație de 289.000 locuitori (15%) și Călărași, cu 54.075 carduri la 319.000 locuitori (17%), arata datele Băncii Naționale a României (BNR).

Comparativ cu numărul de carduri (de debit și credit) care a crescut cu 8.47 % , numărul de ATM-uri a crescut constant în perioada analizată cu 3.60 de unități, (o creștere de 38 %). Pe ranga funcția de baza, băncile au început să investească în softuri specializate menite să conducă ATM-ul într-un ghișeu multifuncțional (plăți furnizori, depunere in conturi, etc.). Acest lucru are un efect semnificativ asupra performanțelor financiare ale băncilor optimizându-le costurile cu personalul.

Băncile care dețin în portofoliu cel mai mare număr de carduri sunt Banca Transilvania, BCR, Raiffeisen Bank și UniCredit Tiriac Bank. In anul 2014, Raiffeisen Bank a înregistrat cea mai mare creștere a portofoliului de carduri (+160.000), Unicredit si-a mărit cel mai mult rețeaua de acceptare a cardurilor la comercianți (peste 3.400 de POS-uri și aproape 4.000 de noi contracte semnate cu comercianții, inclusiv cei online), însa BCR a câștigat titlul de Banca Anului in piața cardurilor, fiind lider la trei dintre cei șase principali indicatori de evaluare.

Tabel 2 – Portofoliilor principalilor 10 emitenți pe cardurile de debit

(SEM I, 2016)

Sursa: băncile comerciale și ARB

Urmărind portofoliile băncilor din semestrul I al anului 2016, constatăm că 10 bănci dețin peste 92% din piața cardurilor de debit. Cauza principală este că aceste bănci au cele mai mari depozite atrase (în special de la populație). In ultima vreme, cam orice depozit la vedere are atașat minim un card de debit.

O evoluție spectaculoasa o putem observa la Banca Transilvania, “Banca Oamenilor Întreprinzători” cea mai mare bancă cu capital majoritar romanesc, dezvoltare datorată strategiilor ofensive de marketing din ultima perioadă. Banca Transilvania a reușit, în ultimii ani, să urce 5 locuri în topul băncilor după nivelul activelor.

Chiar daca băncile puternice si-au redus sensibil din portofolii in perioada 2012-2014, ponderea lor a rămas destul de mare, la peste 70%. In această categorie a marilor emitenți, cu portofolii de peste un milion de carduri, a intrat ING devansând Bancpostul.

Tabel 3. Concentrarea pieței de carduri

Sursa: băncile comerciale

Raportându-ne la zona Euro, in 2015, scăderi ale portofoliului de carduri au mai înregistrat o serie de alte 13 state europene. Din perspectiva dimensiunii contracției consemnate în acest an, România se clasează pe locul trei după Grecia (13%) și Irlanda (8%), cu o diminuare de 5,%, a numărului de carduri din circulație (exact ca și in cazul Bulgariei).

Evoluția din ultimii 10 ani per ansamblul pieței Uniunii Europene este relativ similara – grafic următor – însa cu o creștere de numai 70% și o corecție mai lină în 2015 având în vedere ca emitenții mari, cu portofolii naționale de cel puțin 100 de milioane de carduri (Germania, și Franța), nu au înregistrat scăderi in acest an.

Dacă raportăm portofoliul de carduri valide din circulație la populația activă, cu vârsta cuprinsa intre 15 și 59 de ani, constatam ca România a încheiat anul 2015 cu o medie statistică de 0.9 carduri pe locuitor. Media este foarte încurajatoare pentru viitorul plaților electronice având în vedere că țara noastră deține prima poziție in UE din perspectiva ponderii populației din mediul rural – peste 45%.

Gradul de penetrare este însă sensibil diferit în funcție de mediul în care trăiește populația. Cele mai recente studii din 2015 relevă faptul că peste jumătate (54%) din populația urbană, cu vârsta de minim 15 ani, deține un card, în vreme ce pentru întreaga tara procentul scade la numai 41% (vezi MasterIndex). Procentul celor care utilizează cardul bancar crește până la 85% pentru românii care trăiesc în orașe cu peste 50.000 locuitori. Procentele diferă foarte mult și în funcție de nivelul de educație, de la 20%, în rândul respondenților cu studii primare, la 86% în cazul celor cu studii superioare.

În anul 2014, majoritatea băncilor din România (21 din 39 autorizate) ofereau celor circa 28.000 de utilizatori, un număr total de 28 de servicii bancare electronice avizate, incluzând practic toate tipurile de servicii, respectiv: informații despre cont, informații asupra tranzacțiilor, precum și transferuri și plăți intra-și interbancare. Toate aceste bănci pun la dispoziție un canal de acces prin voce, adică o conectare prin telefon la propriul Centru de Asistența Telefonica (ceea ce este obligatoriu pentru toate băncile care sunt emitente de carduri). Majoritatea acestor bănci oferă diverse variante de acces la informații prin Internet și prin telefonul mobil, iar trei dintre ele oferă și posibilitatea de a face transferuri de fonduri și plăți. Serviciile bancare electronice avizate în mod curent pot fi vizionate pe site-ul MCTI, iar descrierea lor amănunțită se află pe site-urile băncilor.

Tabel 1.1 Sistemele E-banking in România

Sursa: web-site MCTI și băncile din România

În prezent, 26 de bănci din totalul de 39 de bănci din România au implementate sisteme de e-banking, așa cum rezultă și din tabelul 1.1

Din analiza tabelului, se observă ca cele mai răspândite sisteme de e-banking sunt cele de Internet banking (21 bănci), urmate de home banking (15 bănci) și mobile banking (3 bănci). Chiar dacă băncile au adoptat o atitudine rezervată față de piața de e-Banking, susținând ca aceasta este încă în formare, potrivit datelor furnizate de MCTI, anul trecut tranzacțiile prin instrumentele de plăți electronice au depășit 35 de miliarde EUR.

În România, Revista Link a realizat un studiu privind gradul de utilizare al serviciilor de e-banking în rândul companiilor. Cercetarea s-a desfășurat în perioada 14-29 iulie 2005, pe un eșantion de 198 de companii naționale (mai mult de jumătate din acestea fiind corporații cu o cifră de afaceri de peste 2 milioane EUR). Potrivit studiului, numai 24 din cele 198 de companii care au făcut parte din eșantion folosesc, în mod curent, serviciile de e-banking, ceea ce reprezintă 12,12%.

Dintre acestea, utilizarea instrumentelor de plată cu acces la distanță a crescut, mai ales, în rândul companiilor care își desfășoară activitatea în IT&C. În același timp, gradul de utilizare al serviciilor de e-banking a crescut în rândul corporațiilor, întreprinderile mici utilizând mai puțin serviciile de plată electronică. Principalele motive, conform studiului, pentru care se utilizează sau nu e- banking-ul: comoditatea și economia de timp sunt principalele motive pentru care companiile utilizează un serviciu e-banking; efectuarea tranzacțiilor în timp real; siguranța acestora; evitarea aglomerației pe drumul până la bancă și în incinta acesteia

De remarcat este faptul că, din acele companii care utilizează e-banking, numai 8,33% motivează alegerea lor din perspectiva comisioanelor reduse la realizarea operațiunilor. Așadar, nu costurile mai mici atrag companiile în utilizarea instrumentelor de plată cu acces la distanță, factorii prioritari fiind comoditatea și economia de timp. De cealaltă parte, companiile care nu folosesc e-banking își motivează opțiunea prin lipsa de informații despre aceste servicii, majoritatea considerând ca e-banking-ul nu este suficient promovat în România. Principalii vinovați, în opinia companiilor, fiind în primul rând băncile, care nu își promovează corespunzător pachetele de servicii și în al doilea rând, presa nu mediatizează suficient subiectul. De aceea informația este precară, iar gradul de utilizare al serviciilor este redus. În același timp, lipsa informației conduce la neîncrederea în siguranța sistemelor informatice și a tranzacțiilor în sine, fapt care dă naștere unui cerc vicios Conform studiului, companiile folosesc serviciul e-banking pentru a ordona, în primul rând, plăți și transferuri. De asemenea, o incidență destul de mare o au operațiunile de schimb valutar, consultarea conturilor, viramente între conturi și extrasele de cont. În ceea ce privește plățile, cele mai frecvente plăți sunt cele efectuate prin ordine de plată către parteneri și plățile pentru utilități (telecom, asigurări), o incidență mai mică având plățile internaționale.

Conform studiului, atât companiile care folosesc acest tip de serviciu, cât și cele care nu îl folosesc consideră că e-banking-ul este un instrument util, notându-l pe o scala de la 1 la 10 cu 8,32 de puncte. Cei care folosesc deja serviciile de plăți electronice sunt, în general, mulțumite de acestea și consideră că activitatea le-a fost mult ușurată în urma alegerii acestui serviciu.

De cealaltă parte, companiile care nu folosesc, încă, e-banking-ul, ar dori și ele să îl utilizeze, cu condiția ca să le fie explicate, pe larg, avantajele acestuia.

Analiza atuurilor serviciilor bancare on-line trebuie efectuată atât din perspectiva instituției bancare, cât și din punctul de vedere al clientului/utilizator, sub cele două forme în care se prezintă acesta: clientul individual și clientul instituțional.

Din punctul de vedere al băncii furnizoare, serviciile de electronic-banking comportă următoarele avantaje: creșterea gradului de satisfacere a cerințelor clientului, datorită faptului că acest serviciu este disponibil 24 de ore pe zi și 7 zile pe săptămână, lăsând clientului posibilitatea să aleagă când și unde să își efectueze tranzacțiile; creșterea ratei de fidelizare clienților prin eliminarea condiționării față de locația fizică a unei bănci sau de numărul de filiale și personalul disponibil, având în vedere că un contact direct cu reprezentanții unei bănci este mult mai rar; posibilitatea extinderii regionale cu investiții mult reduse în locațiile fizice ale filialelor sau agențiilor; Internet-ul, prin intermediul marketingului bazelor de date, prezintă oportunități unice de oferte personalizate pentru un număr mult mai mare de clienți. Spre exemplu, în momentul în care un client accesează website-ul, cunoscând serviciile pe care clientul respectiv le folosește și interesele pe care le are, prin intermediul unui software personalizat, clientului i se poate oferi noul produs/serviciu, fie al băncii, fie al unui partener; identificarea clienților sau segmentelor profitabile de clienți. O bază de date cu informații complexe despre clienți, ce pot fi obținute prin site-ul de internet, poate facilita analiza detaliată a fiecărui client sau a unor grupe de clienți și măsurarea profitabilității acestora. Acestor clienți profitabili li se pot face oferte speciale pentru a-i reține; tranzacțiile bancare on-line au costurile cele mai reduse dintre toate tipurile de tranzacții; imagine bună pe piață. Băncile care oferă astfel de servicii sunt percepute ca lideri în implementarea tehnologiei, având o imagine mai bună pe piață.

Pentru utilizatorul-persoană fizică online, banking-ul prezintă următoarele avantaje: costuri reduse pentru accesul și folosirea diferitelor produse și servicii bancare; comoditate. Toate tranzacțiile bancare pot fi efectuate de acasă sau de la birou, fără a fi necesară deplasarea la sediul băncii; viteză. Răspunsul mediului este foarte rapid, astfel încât clientul poate aștepta până în ultimul minut pentru a iniția un transfer de fonduri; administrarea fondurilor. Clientul poate avea istoricul diferitelor conturi și poate face analize pe propriul computer înainte de a realiza o tranzacție pe web.

Pentru clienții instituționali, avantajele sunt: costuri reduse pentru accesarea și utilizarea diferitelor produse și servicii, solicitarea de credite, deschiderea de acreditive etc.; acces la informații. Corporațiile pot avea acces la informații, putând vedea situația conturilor printr-un simplu click de mouse; managementul lichidităților. Serviciile bancare prin internet permit clienților instituționali să-și transfere banii dintr-un cont într-altul pentru a face plăți, având și o imagine permanentă asupra lichidităților.

Dezvoltarea activității cu carduri a scos în evidență și unele inperfecțiuni în ce privește securitatea operațiunilor și a modului de utilizare de către posesori. Măsurile de securitate ca holograma, PIN-ul, verificarea specimenului de semnătură nu s-au dovedit suficiente și au fost introduse măsuri în operare ca limitarea sumei autorizate, a numărului zilnic de tranzacții la un comerciant, verificarea elementelor de identificare cu cele existente în baza de date și alți parametri specifici băncilor emitente.

In același timp, perfecționările tehnologice au condus la înlocuirea suportului hârtie cu cel electronic și la extinderea transmisiei telefonice, care, în unele zone, rămân vulnerabile la încercările de fraudă. Măsurile de protecție mai noi prevăd codificarea mesajelor transmise prin circuitul telefonic dar acest sistem este mai complicat și mai scump și nu este invulnerabil. In cazul tranzacțiilor de valori mai importante, comercianții au luat măsura de a interoga banca emitentă și aceasta pe deținătorul cardului asupra realității operației, măsură care presupune un răspuns suplimentar și o autorizare întârziată, dar care s-a dovedit a fi foarte eficientă.

Practica bancară cu carduri a arătat că frauda se produce de cele mai mule ori în activitatea de acceptare, determinată de posesorii cardurilor sau de terțe persoane.

Fraude determinate de posesorii cardurilor: utilizarea cardului de către posesor fără existența disponibilului în cont pentru mai multe operațiuni care nu sunt supuse autorizării (sub limita de autorizare), speculând faptul că operațiunea nu se verifică; banca emitentă refuză plata, urmând ca banca acceptantă să se îndrepte împotriva comerciantului; soluția este impunerea autorizării în toate cazurile în care se operează în mediu de risc; utilizarea cardului pentru tranzacții pe care ulterior posesorul nu le mai recunoaște, din rea intenție sau alte motive (folosirea cardului de către un alt membru al familiei fără știrea posesorului); în acest caz se ridică problema calității activității de triere a clienților de către banca emitentă și a preocupării pentru formarea unei culturi bancare; transmiterea cardului altor persoane care efectuează tranzacții (de regulă în străinătate) fără ca deținătorul să le recunoască; de asemenea, apare o problemă de relații cu clienții, în special în perioada de început a folosirii cardurilor.

Fraude determinate de terțe persoane: aflarea numărului cardului de către o terță persoană în diverse împrejurări și folosirea acestuia în operațiuni frauduloase, ca de exemplu, folosirea cardului la un magazin, restaurant, hotel, cazinou pentru tranzacții pe care le recunoaște, însă numărul cardului a fost furnizat de un angajat al firmei unor persoane care utilizează aceste informații în tranzacții frauduloase sau transmiterea prin internet a numărului de card și data valabilității pentru a beneficia de acces la un site ori pentru a plăti un bun/serviciu, aceste informații ajungând la un hacker care le folosește în detrimentul deținătorului de card; din acest considerent multe bănci emitente limitează accesul cardurilor la tranzacții pe internet; copierea benzii magnetice a unui card valid al cărui cont atașat este alimentat cu un alt card pentru tranzacții comerciale, procedură care se numeste “skiming’’ și este foarte greu de depistat; folosirea unor carduri pierdute/furate sau contrafăcute, profitând de ignoranța comerciantului sau de complicitatea acestuia cu infractorul; de exemplu, în cazul cardurilor pierdute/furate comerciantul acceptă operațiuni sub limita de autorizare fără a consulta lista cardurilor nevalabile, iar în cazul cardurilor contrafăcute, în care se cumpără bunuri de valori mai mari (bijuterii, produse electronice, haine de lux etc), comerciantul fie că nu verifică cu atenție cardul care se poate depista că nu este autentic, fie nu este prudent ca să solicite consultarea posesorului real; asemenea fraude se recuperează, la sesizarea deținătorului real, de către banca emitentă, aceasta de la banca acceptantă și apoi de la comerciant; în vederea contracarării acestor situații, băncile acceptante procedează fie la încheierea de contracte de asigurare, fie la obligarea comerciantului de a constitui un depozit colateral prin care să garanteze eventuale tranzacții frauduloase.

In general, cardurile cu procesor s-au dovedit a fi mult mai sigure, fraudele fiind nesemnificative. Datele statistice demonstrează acest lucru și este de așteptat elaborarea unor procedee de securizare mai performante pe baza acestor carduri.

În cadrul procesului de monitorizare a tranzacțiilor cu carduri efectuate la comercianții acceptanți, instituțiile acceptante au obligația de a identifica activitatea frauduloasă.

Ele vor identifica cel puțin următoarele tipuri de fraudă: acceptarea repetată la plată, cu bună-credință sau nu, de carduri contrafăcute; furnizarea către persoane neautorizate de informații cu privire la carduri valide acceptate la plată (prin copierea benzii magnetice sau a informațiilor embosate ori gravate pe suprafața cardului și transmiterea acestor date către aceștia); dublarea de către comerciantul acceptant a chitanțelor aferente unor tranzacții și remiterea acestora spre încasare băncii acceptante.

Instituțiile acceptante au obligația de a constitui baze de date privind comercianții acceptanți ale căror contracte de acceptare la plată a cardurilor au fost reziliate din cauza numărului excesiv de fraude înregistrate sau asupra cărora există suspiciunea că desfășoară o activitate frauduloasă, fără să fi fost luată nici o decizie de reziliere a contractelor de acceptare la plată a cardurilor.

Pentru realizarea acestor baze de date instituțiile acceptante vor fi obligate să insereze în contractele de acceptare la plată a instrumentelor de plată electronică, încheiate cu comercianții acceptanți, clauze privind informarea comercianților acceptanți asupra dreptului instituției acceptante de a folosi anumite date de identificare ale acestora (codul fiscal, numărul de înregistrare la oficiul registrului comerțului, numărul unic de înregistrare la Camera de comerț și 15 industrie, denumirea societății), în situația în care comercianții acceptanți desfășoară o activitate frauduloasă.

2.2. Cecul electronic

Necesitatea ca transferurile de fonduri între cei care produc bunuri și prestează servicii și cei care le consumă să se efectueze cât mai operativ a determinat diversificarea instrumentelor de plată. Astfel a apărut cecul, care a înlocuit în bună parte decontarea prin numerar și a devenit unul din instrumentele de plată larg acceptate, atât pe piețele locale, cât și în decontările internaționale. In țara noastră, cecul a fost reglementat prin Legea nr. 59/1934 asupra cecului, lege care a fost valabilă până în 1994 când a fost modificata prin Legea nr. 83/1994.

Normele bancare interne definesc cecul ca un instrument de plată care se utilizează de titularii de conturi cu disponibil corespunzător în aceste conturi. Disponibilul în cont se poate crea printr-un depozit bancar la vedere, prin operațiuni de încasări sau prin acordarea unui credit bancar. Intr-o formulare mai concretă, cecul este un instrument de plată, scris și subscris, prin care titularul dă o instrucțiune băncii sale de a pune la dispoziție o anumită sumă de bani unei alte entități/ persoane nominalizate sau pentru retragere de numerar de către titular.

Cecul nu este monedă, el este un instrument de plată purtător al unei creanțe care dă accesul la monedă în momentul prezentării la plată. Ca urmare, cecul este un instrument de plată la vedere, orice mențiune contrară fiind nulă.

Operațiunile cu cecuri implică cel puțin trei părți: trăgător, tras și beneficiar. Trăgătorul este partea care emite (scrie) cecul pe baza disponibilului aflat în cont și care dă o dispoziție de plată, necondiționată, băncii la care are deschis contul. Trasul este întotdeauna o bancă la care trăgătorul are deschis contul și care efectuează plata pe baza cecului primit, numai dacă trăgătorul are suficient disponibil în cont, către o terță parte sau chiar către trăgător dacă acesta solicită să i se elibereze numerar. Banca pune la dispoziția trăgătorului carnete de cecuri care conțin file necompletate, denumite și blanchete, pe care acesta le folosește în limita disponibilului din cont. Beneficiarul este partea care primește suma transmisă de trăgător iar în situația în care trăgătorul a dispus să i se elibereze numerar, acesta apare și în postura de beneficiar.

Cele trei părți efectuează operațiuni legate de cec în nume propriu, respectiv fiecare poartă răspunderea pentru participarea la acest circuit: trăgătorul este responsabil pentru asigurarea disponibilului, respectiv acesta să fie lichid (depozit), cert (utilizabil imediat) și exigibil (adică să nu existe niciun impediment de ordin juridic sau material care să împiedice efectuarea plății); emiterea unui cec fără ca trăgătorul să dispună de fondurile necesare atrage sancțiuni civile și penale; trasul (banca) răspunde pentru efectuarea plații la prezentarea cecului și de întârzierile care eventual pot avea loc; beneficiarul răspunde pentru neprezentarea la bancă în termenul de valabilitate al cecului în vederea primirii sumei în numerar.

In circuitul bancar se folosesc mai multe feluri de cecuri diferențiate prin anumite particularități dar care păstrează principiile cecului standard. Aceste cecuri se pot clasifica după două criterii: al beneficiarului și al modalității de plată.

Din punct de vedere al beneficiarului:

Cec nominativ care are înscris în textul său numele beneficiarului și după dispoziția pe care o cuprinde este de două feluri: cec plătibil unei anumite persoane cu sau fără clauza “la ordin” (girabil), ceea ce înseamnă că cecul poate fi transmis altei persoane, prin gir, cu toate drepturile care decurg din aceasta; clauza “la ordin” nu este obligatoriu să fie menționată pe cec întrucât simpla înscriere a cuvântului “cec” implică prin ea însăși posibilitatea transmiterii prin gir; cec plătibil unei anumite persoane cu clauza “nu la ordin”, înseamnă ca cecul nu poate fi transmis prin gir, ci numai prin cesiune ordinară de creanțe.

Cec la purtător care în momentul emiterii nu se indică expres beneficiarul sau se menționează “la purtător”, “plătiți purtătorului”; acest cec este plătit purtătorului instrumentului care se prezintă la bancă; un astfel de cec prezintă un risc mare de pierdere sau furt ceea ce îl face mai puțin atractiv.

Cecul postdatat este o variantă a cecului nominativ care are înscrisa ca dată a emiterii o dată ulterioara prezentării sale la plata și este plătibil în ziua prezentării, data de emitere considerându-se ca și cum nu ar fi fost scrisă (se folosește în cazul unor livrări în mai multe partizi, cecul având rol de garantare a plății). După modalitatea de plată, cecurile pot fi: cec pentru numerar; cec virament, cec barat; cec circular; cec de călătorie.

Cecul pentru numerar se folosește pentru obținerea de numerar de la bancă pe baza disponibilului din contul curent al titularului.

Cecul virament se utilizează pentru plata prin cont a bunurilor sau a serviciilor. Dintre toate tipurile de cecuri, cecul virament este cel mai larg utilizat în relațiile de decontare comerciale și necomerciale pentru că este valabil în orice tranzacție. Întrucât în practică există, deseori, anumite suspiciuni cu privire la capacitatea de plată a partenerului, beneficiarul solicită trăgătorului o confirmare bancară pe cec din care să rezulte expres existența disponibilului și astfel să fie sigur că la prezentarea pentru încasare va primi imediat suma datorată de partener. Această confirmare se dă de către tras prin expresia “cec certificat” menționată pe cec, sub semnătură autorizată și stampila băncii, înaintea remiterii cecului către beneficiar. Banca blochează suma certificată care nu mai poate fi retrasă de trăgător până la expirarea termenului de prezentare la plată a cecului. Prin certificare, trasul are obligația ca în caz de neplată, să despăgubească pe posesorul cecului.

Cecul barat este tipul de cec care are două linii paralele, verticale sau oblice, între care se înscrie banca către care se va face plata. Bararea se face de trăgător la emiterea cecului sau pe parcursul circulației acestuia de către oricare din posesori. Cecul barat este de două feluri: cec cu barare generală și cec cu barare specială.

Cecul cu barare generală este acela care în spațiul dintre cele două linii nu are înscrisă nicio banca și poate circula prin girare, fiind valabil la plată în posesia ultimului giratar care completează spațiul dintre linii cu denumirea și adresa băncii sale. Acesta prezintă cecul la banca unde are deschis contul care trimite cecul la încasare la banca aflată în poziția de tras.

Cecul cu barare specială este acela care are înscrisă între cele două linii denumirea băncii către care se va face plata. Bararea generală se poate transforma în barare specială prin înscrierea denumirii unei bănci între cele două linii paralele. Beneficiarul cecului cu barare specială depune cecul la banca sa care îl trimite pentru încasare la banca aflată în poziția de tras. Cecurile cu barare specială se folosesc în cazul instrumentului, care prin primirea cecului semnat de trăgător, are certitudinea încasării sumei datorate într-un termen scurt.

Cecul circular este un titlu de credit la ordin emis de o bancă asupra unităților sale bancare sau asupra altei bănci. Cecul circular se folosește în cazul unor plăți în numerar în alte localități decât cea a clientului. Pentru a se evita transportul personal de bani, care reprezintă un risc destul de mare, clientul obține de la banca unde are contul un cec circular de o anumită valoare cu care se prezintă în localitatea de destinație la o unitate a aceleiași bănci sau dacă nu există la o bancă corespondentă aflată în relații cu banca clientului și încasează cecul. Prin cecul circular, banca emitentă se obligă să plătească cecul în favoarea beneficiarului care este și clientul sau. Plata se poate efectua la oricare din locurile indicate pe cec de către banca emitentă. Sursa de fonduri o constituie disponibilitățile aflate în contul beneficiarului la banca emitentă.

Cecul de călătorie este tipul de cec care are înscrisă o anumită sumă care se poate ridica în numerar de la o bancă sau o agenție de turism ca mandatară a unei bănci. Cecul de călătorie, așa cum arată și numele, se folosește în activitatea de turism și înlocuiește transportul banilor, fiind un instrument de transformare a banilor scripturali în bani efectivi, respectiv numerar. Cecul de călătorie se poate emite în monedă locală sau valută și poate fi pe durată determinată sau nedeterminată. In acest circuit, succesiunea operațiunilor este următoarea: trăgătorul (banca) vinde cecurile de călătorie unei persoane, denumită posesor, debitând contul acesteia; posesorul semnează fiecare cec în fața trăgătorului; posesorul prezintă cecurile la încasare la o unitate bancară sau la o agenție de turism; posesorul semnează din nou pe cec pentru încasarea sumei de bani; identitatea dintre cele două semnături confirmă legalitatea cecului; trasul încasează contravaloarea cecurilor de la unitatea bancară trăgătoare.

Circuitul cecului bancar implică cel puțin două părți, trăgător și beneficiar, care de cele mai multe ori au conturi la unități bancare diferite. Aceste unități bancare îndeplinesc roluri diferite, în funcție de poziția în care se află cei doi clienți, una plătitoare (banca plătitorului) și alta încasatoare (banca beneficiarului). Circuitul cecului pe linie bancară începe cu banca beneficiară care se mai numește și banca colectoare. Procesarea cecurilor are loc în mod diferit în funcție de modalitatea de plată: în numerar sau prin cont. Procesarea în numerar presupune ca ambii parteneri să aibă relații numai cu o singură bancă, cea a trăgătorului. In acest caz, beneficiarul care a devenit posesorul cecului, trebuie să se prezinte la banca indicată pe cec pentru încasarea sumei în numerar. Acest procedeu se folosește când partenerii sunt în aceeași localitate și există o anumită preferință pentru numerar, iar sumele sunt relativ mici. Instrumentul de plată folosit este cecul pentru numerar iar procesarea bancară (recepția, autentificarea, acceptarea și executarea) este similară cu cea prezentată la operațiunile cu numerar pe bază de cec din cadrul casieriei bancare. Procesarea prin cont este cea mai des folosită și se referă la Plățile de valori mai importante sau la Plățile curente pentru servicii sau bunuri achiziționate de la unitățile comerciale. In țările dezvoltate predomină acest sistem, majoritatea cumpărăturilor efectuându-se prin cecuri până la apariția cardurilor. Beneficiarii care primesc cecurile se adresează sistemului bancar care le introduc în circuit și asigură decontarea, fiind o modalitate destul de comodă care s-a transformat într-o practică curentă larg răspândită. Totodată, cecurile s-au diversificat acoperind o gamă destul de largă de activități, dar toate păstrează aceleași principii de redactare, circulație, decontări și securitate. Controlul bancar al cecurilor la cele două bănci se efectuează de administratorii de cont, iar dacă implică și operațiuni în numerar și de către casieri, urmărindu-se: la banca colectoare: (recepție) respectarea condițiilor obligatorii de redactare; scrierea cu cerneală neagră, albastră sau pix; nu se admit cecuri cu alterări de informații ca ștergeri, modificări etc.; (autentificare) înscrierea corectă a numelui beneficiarului, alte elemente prevăzute în convenția dintre bănci; (acceptare) concordanța dintre suma în cifre și litere; încadrarea în perioada de prezentare la încasare; respectarea normelor de barare și girare; (executare) transmiterea cecului la încasare iar la sosirea transferului de fonduri de la banca trăgătorului se creditează contul beneficiarului. La banca plătitoare: (recepție) respectarea condițiilor obligatorii de redactare; (autentificare) semnătura trăgătorului trebuie să fie explicită și olografă și să corespundă cu specimenul din bancă; (acceptare) concordanța dintre suma în cifre și litere – în caz de neconcordanță se ia în considerare suma în litere; încadrarea în perioada de încasare – după expirarea acestei perioade cecul se decontează numai cu acordul expres al plătitorului; existența disponibilului în cont pentru efectuarea decontării; (executare) dacă aceste condiții sunt îndeplinite se face transferul de fonduri de la banca plătitoare la banca colectoare iar cecul se arhivează la banca plătitoare.

Cecul, după ce a efectuat circuitul direct, trăgător – beneficiar sau indirect, trăgător – beneficiar – girant, devine exigibil prin prezentarea la plată. Prin plata se închide circuitul cecului și în același timp circuitul economic pe care l-a mijlocit. Orice dată înscrisă pe cec privind o anumită scadență sau perioadă de plată, devine nulă, cecul păstrându-și calitatea de instrument plătibil la vedere. In unele cazuri, trăgătorul poate solicita trasului ca plata săa se efectueze numai după avizarea cecului de trăgător. Aceasta este o măsură suplimentară care se ia numai în cazurile în care apar unele falsuri în scopul de a limita acțiunile unor persoane de rea credință.

Cecul eletronic a fost dezvoltat ca urmare a unui proiect FSTC (Financial Services Technology Consortium). FSTC este compus din aproxiativ 100 de membri, inclusiv toate băncile mari din lume, universități, laboratoare de cercetare. Partea tehnică a Proiectului Cec Electronic a fost făcută în mai multe faze: generarea conceptelor originale, cercetarea preliminară, construirea și demonstrarea prototipului, formularea specificațiilor pentru un sistem pilot, implementarea sistemului pilot.

Cecul electronic este destinat pentru plăți și alte funcții financiare ale cecului de hârtie, dar folosește semnături criptate și mesagerie securizată pe .Internet. Design-ul cecului electronic, ale cărui proprietăți principale sunt integritatea mesajului, autentificarea și ne-repudierea, este suficient pentru a asigura împotriva fraudelor fraudelor bancare și ale clienților săi. Rezultatul este un sistem de plăți electronice extrem de eficient, cu o bază tehnologică care este extensibilă unei mari varietăți de instrumente financiare cât și altor aplicații de procesare a documentelor care necesită o mare integritate și siguranță, documente necesare industriei financiare.

Cecul electronic, sau e-cecul, este bazat pe idea că documentele electronice pot constitui un substituent pentru documentele pe suport de hârtie. De aceea e-cecul poate înlocui cecul pe hârtie fără a fi nevoie de crearea unui instrument de plată nou, fiind deja acceptat de către marea majoritate a băncilor, fără a fi nevoie de instrumentele legale, de practică comercială în plus, sau cunoștiințe economice noi din partea clienților. Astfel că design-ul e-cecului este de așa natură încât impactul negativ al acestuia să fie cât mai mic.

Cursul normal al e-cecului este următorul: plătitorul scrie cecul, completând un document electronic cu informațiile legale necesare și îl semnează; cel plătit verifică semnătura, împachetează cecul, îl remite băncii; banca verifică semnăturile debitează contul plătitorului și banii se vor regăsii în contul celui plătit. Semnăturile electronice pot fi verificate de fiecare dată, în timp ce semnăturile de mână nu.

Deoarece un e-cec trebuie să conțină informații specifice acesta este scris în FSML (Financial Services Markup Language), un limbaj specific care folosește SGML (Standard Generalized Markup Language). SGM este un limbaj standard pentru FSML mentionat. Structura documentelor este asemănătoare cu cea folosită în HTML.

E-cecul scris în FSML va conține toate informațiile găsite în mod normal pe cecurile pe suport de hârtie, incluzând aici pe cele scrise de mână, preimprimate cu cerneală magnetică, sau alte forme. În particular va mai conține informații necesare pentru a lucra cu sistemul bankar DDA (Demand Deposit Account) pentru e-cec și depozite și semnătura electronică. Mecanismul semnăturii electronice a fost documentat separat ca SDML (Signet Documen Markup Language). Certificate X.509 sunt folosite împreună cu e-cecul pentru a furniza verificarea semnăturilor cu cheie publică și privată. Banca emite un certificat clientului odată cu înscriere în sistem și va reânnoi acest certificat înainte de expirare, dovedind astfel că contul este în regulă și nu s-a raportat nici o tentativă de fraudă.. Dar certificatul X.509 nu garantează e-cecul în nici un sens. Doar banca care a emis certificatul cunoaște situația contului și ultimele plăți care s-au efectuat din cont, de aceea doar banca poate garanta că cecul este original și valid.

Un smart card este folosit pentru a verifica și proteja semnătura electronică a clientului. Deoarece folosirea unui suport hard dă semnăturii electronice mai multă încredere și legitimează folosirea acesteia de către deținătorul orinal al acesteia, semnătura electronică nefiind niciodată transferată pe computer, sigurața acesteia este extrem de ridicată.

Pentru a asigura compatibiltatea cu poșta electronică, HTTP și alte tipuri de transport, FSML specifică o lungime limitată a liniilor și o folosire restricționată a codurilor ASCII pentru codarea datelor din e-cec – uri.

ECCHO (Electronic Check Clearing House Organization) a adoptat o serie de reguli pentru folosirea interbancară a acestor instrumente de plată, reguli menite să asigurare uniformitatea cecurilor, acceptarea lor de către bănci, și de asemenea concordanța cu Codul Comercial Internațional. De asemenea s-a stabilit și compatibilitatea acestor formulare cu alte sisteme de transfer interbancar de exemplu Automated Clearing _House sistem de transfer al fondurilor folosit în rețelele interbancare.

Tranzacția începe prin emiterea unei facturi , care este procesată de către sistemul celui care trebuie plătit. Această factură este remisă plătitorului, care la data stabilită primește un mesaj sub forma unui e-cec, mesaj care conține date familiare extrase din facturi. Aceste date pot fi numele serviciului (debitului), numele celui care trebuie plătit, contul din bancă al acestuia, data, suma de achitat etc.

Pentru a putea fi efectuată plata, plătitorul semnează electronic documentul și îl remite celui care trebuie să încaseze suma. Acesta elimină datele referitoare la factură, semnează la rândul său formularul electronic împachetează acest formular și îl remite băncii. Banca verifică existența semnăturilor electronice și va comunica cu banca plătitorului, care la rândul său va verifica existența semnăturilor, validitatea contului, unicitatea plății (să nu existe vreun duplicat al acesteia). După ce toate aceste verificări s-au executat formularul e-cec va fi introdus în sistemul de plăți DDA (Demand Deposit Account).

Concomitent banca plătitorului va înregistra în contul acestuia datele referitoare la cecul emis și va debita suma înscrisă pe acesta. După ce toate aceste verificări au fost executate plătitorul primește confirmarea executării plății via (cel mai frecvent) e-mail, iar fondurile vor fi transferate în

E-cec-urile au un astfel de design încât să se asigure integritatea, autenticitatea și non-repudierea acestora, proprietăți suficiente pentru a proteja împotriva fraudelor. De asemenea se asigura protecția semnăturilor lucru imposibil la cecurile pe suport de hârtie. De asemenea, e-cecul poate fi folosit și pe liniile de trasmitere de date fără a se ține cont de specificațiile de criptare al acestora sau al nodurilor de transmitere de date deoarece acestea sunt valide doar în cazul folosirii semnăturii criptografice unice.

Cecurile electronice pot fi folosite și în alte moduri, asemănător cecurilor de hârtie. De exemplu în cazul cecurilor electronice certificate plătitorul trimite ceul, prima dată, băncii acestuia. Banca verifică existența semnăturii, determină existența fondurilor în contul plătitorului și oprește aceste fonduri în cont. Banca plătitorului contrasemnează cecul pentru al certifica, și trimite ceul înapoi, plătitorului.Alternativ banca poate trimite cecul certificat și către persoana care trebuie să încaseze acest cec. Este posibil ca prin intermediul unui canal de comunicare sigur, codificat, să asigure acestuia cel mai mare grad de confidențialitate.

2.3. Cambia și biletul la ordin

Cambia este un instrument de plată și titlu de credit negociabil prin care o persoană denumită trăgător ordonă unui debitor al său denumit tras, să plătească unei a treia persoane denumită beneficiar sau la ordinal acesteia, o sumă de bani determinată, la vedere sau la o scadență fixată și la locul stabilit. O cambie, ca document, trebuie să conțină: denumirea de cambia în limba în care a fost redactat înscrisul; ordinul necondiționat de plată/ de a plăti o sumă determinată (exprimată în cifre și litere); numele trasului; scadența (termenul de plată, care poate fi exprimat ca dată calendaristică fixă, la un anumit număr de zile de la data emiterii); locul efectuării plății; beneficiarul (numele și adresa); data și locul emiterii; trasul (numele și adresa); semnătura autografă a trăgătorului.

Cambia este unul din cele mai vechi instrumente de plata folosit in activitatea comerciala interna și internaționala, care sub diverse forme și cu unele modificări funcționale se folosește și astăzi. Din punct de vedere istoric, cambia a apărut in China prin anii 500 – 600, apoi s-a extins in Italia. Comerțul dintre Extremul Orient și Europa era mijlocit de arabi și italieni și cambiile au devenit un instrument de plata International pentru comercianți. Perfecționarea cambiei a dus la apariția bancnotei de hârtie prin anii 1600, care in principiu este tot o cambie, dar o cambie bancara. In tara noastră, primele informații scrise despre efectele comerciale datează de la începutul secolului al XVIII-lea, cambia fiind denumita “poliță”.

Noțiunea de cambie vine de la un cuvânt de origine italiană, cambio, care înseamnă schimb. Acest aspect apare normal, întrucât Italia era în acea perioadă țara cu cea mai dezvoltată activitate comercială și locul unde au apărut primele bănci comerciale.

In țara noastră, cambia este reglementată prin Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994 și de unele regulamente și norme emise de Banca Națională a României. In normele bancare, cambia este definită ca un instrument de plată ce exprima obligația asumată de un debitor de a plăti la vedere sau la scadență o sumă de bani în favoarea unui beneficiar. Intr-o accepțiune mai concretă, cambia se poate defini ca un înscris formal, prin care trăgătorul dă o dispoziție necondiționată trasului de a plăti beneficiarului, la vedere sau la termen, o anumită sumă de bani. Ambele definiții reflectă esența procesului cambial, cea de a doua făcând însa referire și la cele trei părți implicate în procesul cambial, caracteristica de bază a cambiei care o deosebește de alte instrumente de plată. Cambia este mai puțin folosită ca instrument de plată, ponderea acesteia, fiind în țările dezvoltate din Europa de 1% – 3% din volumul plaților fără numerar iar în România sub 2% și se folosește sub anumite forme care diferă de cea inițială.

Cambia, ca instrument de plată are mai multe caracteristici principale, după cum urmează: Titlu de credit. Cambia este in primul rând un titlu de credit cu o anumită valoare nominală. Furnizorul vinde marfa cu plata ulterioară, deci pe credit, urmând să încaseze la scadență contravaloarea mărfii și dobânda aferentă. In schimbul mărfii, cumpărătorul acceptă o cambie prin care se obligă să achite la scadență creditul comercial și datoria atașată. După cum se poate observa, cambia are la bază o tranzacție reală între doi parteneri care s–a transformat într-o creanță exigibilă. Tranzacțiile pot fi comerciale sau financiare, de unde și denumirea de cambii comerciale sau cambii financiare, ambele fiind în esență un titlu de credit.

Caracteristica principală a cambiei care o deosebește de alte instrumente de plată este transferabilitatea acesteia, adică posibilitatea de a se schimba creditorul de mai multe ori, realizând astfel stingerea unor obligații în lanț cu același instrument. Astfel, creditorul inițial care este în posesia unui document de creanță asupra debitorului inițial are la rândul lui anumite obligații de plată către un creditor pe care le poate stinge prin predarea, sub semnătură, a cambiei. Creanța debitorului inițial rămâne valabilă ca sumă și termen, numai că datoria se va plăti noului creditor. In continuare, pot avea loc mai multe circuite, deci cambia se transferă de la un creditor la altul și implicit are loc transferul de creanțe sau cesiunea de creanțe. Această calitate de transfer a făcut din cambie un instrument deosebit de util în relațiile comerciale și financiare, în special internaționale, și așa se explică extinderea și longevitate a acesteia în condițiile în care au apărut și alte instrumente de plată mai operative.

Cambia are o anumita valoare care este dată de valoarea mărfii vândute și dobânda aferentă până la data plății. Prin intrarea în circuitul comercial, cambia stinge unele obligații înainte de scadența acesteia și ca urmare în fiecare tranzacție are o anumită valoare care se poate negocia între părți în funcție de perioada rămasă până la scadență, nivelul dobânzii pe piață care va fi altul decât cel inițial și alte criterii specifice tranzacției comerciale și atitudinii părților. De regulă, cambiile negociate înainte de scadență au o valoare mai mică decât cea nominală și cele negociate după scadență o valoare mai mare, părțile având latitudinea să stabilească un preț convenit de comun acord.

O particularitate a cambiei o constituie faptul că toate persoanele care au avut calitatea de posesori ai cambiei, deci beneficiari temporari ai acesteia, răspund solidar în cazul neplății cambiei la scadență. Acesta este un principiu din dreptul cambial care a fost preluat de legislația internațională și legislațiile naționale. Răspunderea solidară a determinat din partea participanților la procesul cambial cel puțin două reacții diferite: de încredere în cambie prin participarea mai multor creditori care și-au asumat această răspundere și de prudențialitate în acceptarea noului creditor care într-o situație nedorită trebuie să aibă capacitatea de plată și dorința de soluționare potrivit angajamentelor asumate. Răspunderea solidară determină însă și numeroase rezerve ale creditorilor, întrucât aceștia nu se cunosc între ei și mai ales nu cunosc plătitorul. Pentru reducerea riscului, se dorește ca în procesul cambial să se implice o instituție bancară în calitate de garant al plătitorului, ceea ce dă mai multă încredere creditorilor. Aceste caracteristici definesc mai bine cambia ca instrument de plată între parteneri. Din punct de vedere economic, rolul principal al cambiei rămâne acela de a contribui la transferul fondurilor de la destinatari la utilizatori și la o utilizare mai eficientă a capitalurilor disponibile. In practică, cambia se întâlnește sub două forme: trata (cambia propriu-zisă) și biletul la ordin.

Trata (engl. promissory note) este denumirea istorică a cambiei și în relațiile internaționale de plăți circulă sub această formă; în legislația noastră prin OG nr. 11/1993 s–a adoptat noțiunea de cambie care este similară cu trata.

Cambia pune în legătură cel puțin trei persoane: trăgătorul, trasul și beneficiarul. Trăgătorul este persoana care emite (trage) cambia, respectiv creditorul care dă ordin trasului (debitorului) să plătească o sumă fixă beneficiarului, față de care trăgătorul are o anumită obligație de plată. Trasul este debitorul, cel care va trebui sa plătească beneficiarului suma înscrisă pe cambie. Beneficiarul este persoana care va primi banii.

Relațiile dintre participanți sunt următoarele: beneficiarul are o creanță asupra trăgătorului; trăgătorul trage o cambie asupra trasului în favoarea beneficiarului; trasul plătește suma către beneficiar și prin aceasta se sting obligațiile trasului față de trăgător și ale trăgătorului față de beneficiar.

In unele situații, vânzătorul poate trage o cambie asupra lui însuși, în care caz acesta apare în dubla ipostază de trăgător și de beneficiar iar cumpărătorul de tras. In practică se întâlnesc și alte variante în care vânzătorul apare în calitate de beneficiar, cumpărătorul angrosist în poziție de trăgător și comerciantul cu amănuntul de tras. Intre beneficiar și tras pot interveni și alți participanți (o succesiune de beneficiari până la scadența cambiei) care au obligații unii față de alții și care se sting prin circulația cambiei, ultimul dintre ei fiind cel care încasează cambia.

Deosebit de cambia standard prezentată mai înainte în practică se mai folosesc și alte variante (tipuri) determinate de anumite situații specifice în care se pot trage cambii, după cum urmează: Cambia în alb. Aceasta este un titlu care cuprinde numai semnătura trăgătorului și o parte din mențiunile obligatorii, celelalte mențiuni urmând a fi completate de posesorul acesteia înaintea prezentării la plata. Dreptul de completare a cambiei trece de la posesor la posesor fără a mai fi necesară intervenția trăgătorului. Înainte de predarea cambiei, trăgătorul menționează una din următoarele formule: “înaintea plății posesorul va completa cambia”, deci un drept nelimitat de completare a cambiei în alb; “înaintea plății posesorul va completa cambia, fără a depăși….”, deci un drept limitat de completare. Completarea cambiei în alb se poate face într-un interval de trei ani de la data emiterii, termen care nu mai poate fi prelungit prin convenții dintre părți.

In situația în care o cambie nu este plătită la scadență și beneficiarul dorește să intre cât mai repede în posesia banilor, acesta poate trage o contracambie (o cambie nouă) asupra unuia dintre giranți. Contracambia va cuprinde aceleași mențiuni ca și cambia precedentă, cu deosebirea că plata se va face la vedere, iar domiciliul cambiei va fi locul persoanei asupra căreia s-a tras. Cambia financiara. Cambiile care se trag de bănci între ele sau alte instituții financiare și au la bază tranzacții de natură financiar-bancară se numesc cambii financiare. Cambia de complezență sau de favoare. In situația în care o firma este în incapacitate temporară de plată și are o scadență imediată poate prin bună înțelegere cu o alta firmă să tragă o cambie asupra acesteia fără sa existe o tranzacție comercială sau o obligație financiară. Trăgătorul poate folosi cambia pentru stingerea obligației scadente, dar rămâne obligat față de tras ca la scadență să-i transfere fondurile primite.

Cambia se emite de trăgător, cel care creditează debitorul pe perioada convenită până la scadență. Cambia este un document formal, adică oficial și standardizat, care pentru a fi valabil trebuie să folosească anumite formule consacrate care exprimă clauze cu valoare juridică. In redactare, cambia trebuie să cuprindă o serie de mențiuni obligatorii care au rolul de a satisface cerințele de informații, precum și cerințele de reflectare a obligațiilor cambiale asumate de către părți. Lipsa oricărei mențiuni obligatorii determină nulitatea de drept a cambiei. Redactarea cambiei se face după reguli precise care s-au confirmat în practică după o îndelungată experiențaă și confruntarea cu numeroase aspecte de natura economică, bancară și juridică.

Acceptarea este actul prin care trasul se obligă sa plătească, la scadență, suma arătată în cambie, posesorului titlului. Trăgătorul stabilește un termen pentru acceptare, perioadă în care beneficiarul sau posesorul cambiei trebuie să o prezinte la acceptare. Dacă nu se stabilește un termen, acceptarea se poate face în interval de un an de la emitere, după care trasul este exonerat de răspundere. Acceptarea se dă prin semnarea cambiei de către tras pe fața titlului sau pe verso prin una din formulele “acceptat”, “voi plăti”, “voi onora” urmata de semnătura. Acceptarea reprezintă angajamentul ferm al trasului de a plăți și da încredere beneficiarului pentru încasarea sumei cuvenite. In cele mai multe cazuri acceptarea este obligatorie și daca nu este stabilit un termen aceasta se poate face in orice moment pana la data scadentei, inclusiv in ziua scadentei. In unele situații, acceptarea este hotărâtoare ca in cazul cambiilor cu scadenta la un anumit timp de la vedere, întrucât prin acceptare se stabile stă momentul vederii și deci se determina și data scadentei. Datarea acceptării mai este necesara și pentru a se dovedi înscrierea in termenul de acceptare. Neacceptarea în cadrul acestui termen duce la pierderea dreptului de regres împotriva girantului care a stabilit termenul și implicit a giranților urmatori. Ca și obligația de plată, acceptarea este necondiționată, orice condiție fiind interpretată ca refuz de plată. Singura excepție admisă este restrângerea acceptării la o sumă mai mică decât aceea prevăzută în cambie. Prin acceptare, trasul se obligă a plăti cambia la scadență. Trasul devine astfel obligatul principal în lanțul obligațiilor cambiale.

Scontarea este operațiunea de vânzare a unei cambii către o bancă sau o instituție financiară cu scopul de a obține lichiditate înainte de scadență. Noțiunea de scont vine din limba italiană de la cuvântul “sconto” care înseamnă suma de bani reprezentând dobânda la un împrumut pe care o banca și-o reține cu anticipație la acordarea împrumutului. In activitatea agenților economici se întâlnesc foarte des situații de lipsa de lichiditate care se pot rezolva prin diverse oportunități oferite de piață printre care și scontarea. Agenții economici se adresează băncilor comerciale oferindu-le spre vânzare cambiile din portofoliu. Dacă băncile acceptă cambiile, tranzacția se face prin cumpărarea acestora la valoarea actuală, adică la o valoare mai mica cu suma scontului și a comisioanelor percepute decât valoarea nominală. Suma scontului este determinată de taxa scontului, respectiv dobânda practicată de bănci la împrumuturile pe termen scurt. Valoarea actuală se obține prin formula clasică:

Va = Vn – Sc

Va = valoarea actuala

Vn = valoarea nominala

Sc = scontul

Băncile comerciale mai oferă ca variante cambiile primite în pensiune, adică cumpărarea de către bancă a cambiei cu condiția răscumpărării de beneficiar înainte de scadență. Astfel, beneficiarul își asigură lichiditatea necesară, urmând să se preocupe de încasarea la scadență a cambiei. După cum am văzut, băncile se implică în procesul cambial, atât prin asigurarea lichidității cât și prin credite și oferă un sprijin important clienților lor, manifestând însă prudențialitate necesară.

Scadența este termenul la care cambia este exigibilă și trebuie plătită. Scadențî este un moment cheie în procesul cambial i pentru a se evita unele interpretări, aceasta trebuie să fie: certă, adică sa indice cu precizie ziua sau termenul până la care beneficiarul trebuie să se prezinte la încasare; unică, respectiv nu se admit scadențe succesive; posibilă, să nu fie înaintea emiterii sau o zi neidentificabilă; să rezulte precis din textul cambiei.

Complexitatea procesului cambial, ca urmare a diversității de situații dintre agenții economici, a determinat mai multe forme ale scadenței, după cum urmează:

Scadența la vedere înseamnă la prezentarea beneficiarului care poate fi la orice dată după emiterea cambiei dar nu mai târziu de un an de zile, termenul maxim prevăzut de lege. Dacă beneficiarul nu solicită plata timp de un an, debitorul este exonerat de obligația de plată din cambie.

Scadența la un anumit timp de la vedere. Trăgătorul are latitudinea să stabilească data scadenței la un anumit timp de la vedere. Trăgătorul menționează că o cambie plătibilă la vedere nu poate fi prezentată la plată înaintea unei anumite date, termenul de prezentare a cambiei, urmând să curgă de la acea dată. Scadența la un anumit termen de la emitere. Trăgătorul poate stabili un anumit termen convențional (zile, săptămâni, luni de la emitere) la care beneficiarul se poate prezenta pentru încasarea cambiei. Exprimarea în luni nu ține seama de numărul de zile din lună, ci are în vedere data din lună la care s-a emis cambia (ex. o cambie emisă la 2 februarie cu scadența la două luni va fi prezentată la plată la 2 aprilie). Termenul poate fi prelungit sau redus de către trăgător și numai redus de giranți. Scadența la o data fixă reprezintă o anumită dată formată din zi, lună și an.

Biletul la ordin (promissory note) este socotit a fi o variantă a cambiei și este un înscris prin care o persoană fizică sau juridică (emitentul) își ia angajamentul să plătească unei alte personae (beneficiarul), sau la ordinal acestuia, o sumă de bani la scadență.

Biletul la ordin este un titlu comercial de valoare asemănător cambiei. De aceea, reglementarea sa se află în aceeași lege care reglementează cambia, adică ”Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin”.

Pentru a putea trata în continuare acest subiect precum și asemănările și deosebirile existente între termenul ”bilet la ordin” și cambia, trebuie să definim acești doi termeni, astfel:

Biletul la ordin este denumit uzual instrument de plată, fiind un înscris cu conținut și formă consacrat pe baza unor norme acceptate, reprezentând pentru cel ce o deține (beneficiar) drepturi ce pot fi încasate, la vedere sau la termen, în funcție de valoarea lor determinată. Cambia este un înscris care conține un ordin scris și necondiționat dat de către o persoană (trăgător) unei alte persoane (tras) pentru a plăti o anumită sumă de bani, la vedere sau la o anumită scadență și într-un anumit loc, unei a treia persoane (beneficiar).

Deși se aseamănă, între cele două titluri există și anumite deosebiri. Aspectele particulare ale biletului la ordin sunt reglementate în Titlul II al legii (art. 104 – 107). Pornind de la asemănările și deosebirile care există între aceste titluri de valoare, art. 106 din lege stabilește principiul potrivit căruia dispozițiile referitoare la cambie sunt aplicabile și biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu.

Legea nu dă o definiție a biletului la ordin. Ea cuprinde însă anumite dispoziții pe baza cărora se poate formula o definiție.

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent ori subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani la scadență unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.

Spre deosebire de cambie, utilizarea biletului la ordin ca instrument de plată, implică două persoane (emitentul și beneficiarul). Acesta este creat de emitent, în calitate de debitor, care se obligă să plătească o sumă de bani la vedere, sau la o anumită dată, unui beneficiar, care are calitatea de creditor. Formula consacrată este ”voi plăti în schimbul acestui bilet la ordin suma de … ”, deci, spre deosebire de cambie, nu conține ordinul de plată adresat unei alte persoane, ci numai asumarea propriei obligații de plată. Din punct de vedere juridic, biletul la ordin este este considerat tot instrument de debit ca și cambia, și este compensat și decontat ca și aceasta, în conformitate cu Regulamentul BNR (nr. 10/1994). La nivelul Centralei Incidentelor de Plăți este organizat Fișierul Național al biletului la ordin.

Cum se poate observa, spre deosebire de cambie, care implică raporturi juridice între trei persoane (trăgător, tras și beneficiar), biletul la ordin presupune raporturi juridice numai între două persoane: emitentul (subscriitorul) și beneficiarul.

Biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaștere de datorie de către debitor, față de creditorul său. Emitentul are calitatea de debitor; prin emiterea titlului, el se obligă să plătească o sumă de bani la scadență. Beneficiarul are calitatea de creditor; el este îndreptățit să primească plata ori plata se face la ordinul său. Emiterea biletului la ordin este determinată de ecistența între părți a unui raport juridic (raportul fundamental). Specificul raporturilor juridice care se nasc din emiterea biletului la ordin determină și particularitățile acestui titlu de credit.

Fiind un titlu comercial de valoare, biletul la ordin este un titlu de credit, la ordin, formal și complet, care încorporează o obligație abstractă, autonomă și necondiționată, de plată a unei sume de bani de către semnatarii săi, ținuți solidar pentru executarea obligației.

Biletul la ordin este un titlu formal; el trebuie să îmbrace forma scrisă și să cuprindă mențiunile prevăzute de lege. Mențiunile obligatorii ale biletului la ordin sunt prevăzute de art. 104 din Legea nr. 58/1934, astfel: biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată, se admite și folosirea formularelor tipizate, cu condiția ca semnătura sa fie manuscrisă; denumirea de bilet la ordin trecută în însuși textul titlului și exprimată în limba folosită pentru redactarea acestui titlu [art. 104, alin. (1), Legea nr. 58/1934]; promisiunea necondiționată de a plăti o sumă de bani determinată. Înscrisul trebuie să cuprindă promisiunea (angajamentul) emitentului de a plăti o sumă de bani, care este menționată în titlu. Deci spre deosebire de cambie, în care trăgătorul dă ordin altei persoane (trasului) să plătească o sumă de bani, în cazul biletului la ordin, neexistând un tras, chiar emitentul se obligă să plătească suma de bani arătată în titlu.

Promisiunea de plată asumată de emitent trebuie să fie necondiționată și să privească o sumă de bani determinată in titlu. Obligația de plată asumată de emitent trebuie să fie necondiționată și să privească o sumă de bani determinată în titlu. Indicarea scadenței. Înscrisul trebuie să arate scadența obligației de plată asumate de emitent. Modalitățile de stabilire a scadenței sunt reglementate de art. 36 – 40 din lege. Dacă nu se arată scadența în scris, plata se va face ”la vedere” .

Locul unde trebuie făcută plată. Înscrisul trebuie să arate locul und eemitentul trebuie să facă plata. În abesența unei mențiuni speciale, locul plății va fi locul emiterii titlului, care este prezumat și ca loc al domiciliului amitentului [art. 105, alin. (3) din lege].

Numele aceluia căreia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să menționeze persoana care va primi plata. Această persoană este beneficiarul arătat în înscris de către emitent, care va avea dreptul să pretindă suma de bani ori să indice persoana care, la ordinul său, va primi plata (giratarul).

Data și locul emiterii biletului la ordin. Înscrisul trebuie să arate data și locul emiterii titlului. Data va fi determinată prin arătarea zilei, lunii și anului emiterii titlului. Locul se determină prin arătarea localității unde a fost emis titlul. În absența unei mențiuni, locul emiterii titlului este socotit locul arătat lângă numele emitentului.

Semnătura emitentului. Înscrisul trebuie să poarte semnătura personală a emitentului (manu proprio).

Datorită caracterului său formal, titlul căruia îi lipsește vreuna din mențiunile arătate de art. 104 din lege nu va avea valoarea juridică a unui bilet la ordin, afară de cazurile expres admise de lege.

Articolul 105 din legea cu privire la biletul la ordin consacră anumite remedii pentru evitarea consecințelor nevalabilității titlului, determinată de lipsa unor mențiuni ale înscrisului. Astfel, nearătarea scadenței nu afectează valabilitatea titlului. În acest caz, biletul la ordin este socotit plătibil ”la vedere”. Apoi, în absența menționării locului plății, plata se va face la locul emiterii titlului, care este considerat și locul domiciliului emitentului. În sfârșit, în lipsa locului emiterii titlului, biletul la ordin se socotește semnat în locul arătat lângă numele emitentului.

În România, reglementările care guvernează emiterea și utilizarea biletului la ordin sunt: Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin; Ordonanța Guvernului nr. 11/1993 prin care se modifică Legea nr. 58/1934; Legea nr. 83/1994 care aprobă și modifică Ordonanța Guvernului nr. 11/1993, Normele cadru nr. 6/1994 emise de BNR, privind comerțul făcut de societățile bancare și celelalte societăți de credit cu cambii și bilete la ordin; Normele tehnice nr. 10/1994 privind cambia și biletul la ordin.

Ca instrument de plată și stingere a creanțelor, biletul la ordin este introdus în compensarea multilaterală a plăților interbancare fără numerar pe suport hârtie, începând cu data de 2 octombrie 1995. Circuitul biletului la ordin, conform prevederilor Legii nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994 este următorul: in baza unui contract comercial încheiat între Firma X și Firma Y, aceasta din urmă devine creditor al Firmei X; pentru a-și achita datoria față de Firma Y (beneficiarul biletului la ordin), Firma X (emitentul) emite un bilet la ordin pe care îl transmite beneficiarului; beneficiarul remite biletul la ordin spre încasare băncii sale; banca beneficiarului prezintă biletul la ordin la o casă de compensații băncii plătitorului (emitentului); banca emitentului debitează contul acestuia cu suma înscrisă pe biletul la ordin; in cadrul ședinței de compensare, banca emitentului introduce scriptic în compensare biletul la ordin; banca beneficiarului creditează contul beneficiarului cu suma înscrisă pe biletul la ordin; stingerea creanțelor asumate de către participanții la circuitul biletului la ordin.

CIRCUITUL BILETULUI LA ORDIN

(conform reglementărilor naționale)

Scadența biletului la ordin poate fi:

1. La vedere;

2. La un anume timp de la vedere;

3. La un anume timp de la data emisiunii;

4. La o zi fixă.

Biletele la ordin cu alte scadențe sau cu scadențele succesive sunt nule. Scadența este termenul la care biletul la ordin este exigibil și trebuie platit. Pentru a nu obliga pe debitor să păstreze suma de plată fără limită de timp, scadența trebuie să fie certă, adică să indice cu precizie ziua sau termenul maxim în interiorul căruia creditorul trebuie să se prezinte la plată. Scadența trebuie să fie posibila. Titlurile care poartă o scadență anterioară datei de emitere sau o scadența ce nu se poate verifica sunt nule.

Scadența trebuie să rezulte cu precizie din textul titlului. Biletul la ordin la vedere este plătibil la prezentare. El trebuie prezentat spre plată în termen de un an de la data sa. Acest termen pot fi redus. Scadența la vedere, e socotită la data corespunzatoare din luna în care plata trebuie să fie făcută.În lipsa datei corespunzătoare, scadența va fi în ultima zi a acestei luni.

Dacă scadența este la un anume timp de la data emiterii, ea poate fi exprimată în zile, saptamani, luni și ani de la data emiterii. Dacă scadența este fixă la începutul, la mijlocul sau la sfârșitul lunii, prin aceste termene se vor înțelege prima, a cincisprezecea sau ultima zi a lunii. Expresii ca “opt zile” sau “cincisprezece zile” se înțeleg nu în sensul de o săptămână sau doua, ci ca opt sau cincisprezece zile calendaristice efective.

Dacă scadența este fixată pe luni, prin expresii ca “trei luni de la data…”, scadența se calculează fără a ține seama de variația numărului de zile calendaristice ale fiecărei luni. În cazul concret considerat, scadența are loc în ziua calendaristică corespunzătoare a lunii stabilite.

Dacă un bilet la ordin este scadent la una sau mai multe luni și jumătate de la o anumită dată sau de la vedere, se calculează mai întâi lunile întregi și apoi jumătatea. Dacă un bilet la ordin este scadent într-un anumit an sau peste un an sau peste un număr de ani, atunci scadența va fi în ziua și luna anului indicat, care vor corespunde numărului zilei și lunii emiterii. Când un bilet la ordin este plătibil la o zi fixă într-un loc unde calendarul este deosebit de acela al locului de emisiune, data scadenței se consideră făcută după calendarul locului de plată.

Numărul de zile calendaristice, în cazul biletelor la ordin plătibile la un anumit termen de la data emiterii, nu se va socoti ca multiplu matematic de 24 de ore (ceea ce ar putea genera neregularități în cazul trecerii de la orarul de vară la cel de iarnă și invers). Posesorul unui bilet la ordin plătibil la o zi fixă sau la un anume termen de la data emisiunii sau de la vedere trebuie să o prezinte la plată, fie în ziua în care ea este plătibilă, fie în una din cele două zile lucrătoare ce urmează. Posesorul biletului la ordin plătibil la o zi fixă sau la un anume termen de la data emiterii sau de la vedere trebuie să ceară debitorului plata fie în ziua în care este plătibil biletul, fie în una din cele doua zile lucrătoare care urmează zilei plății.

Dacă în intervalul celor două zile lucrătoare admise pentru amânarea plății peste ziua scadenței intervine o sărbătoare legală de o zi sau mai multe, numărul de zile reprezentând sărbătoarea legală se adaugă toleranței de două zile lucrătoare menționate. Posesorul biletului la ordin va prezenta titlul la scadență, la locul și adresa indicate pentru plată. Plata va fi cerută la locuința debitorului persoană fizică sau la sediul principal al debitorului persoană juridică.Nu va fi considerată ca o prezentare valabilă aceea facută în stradă sau la bursă. O astfel de prezentare nu poate autoriza dresarea protestului pentru neplată. În cazul în care locuința sau sediul debitorului nu poate fi găsit, atunci posesorul trebuie să ceară plata la ultimul domiciliu cunoscut sau sediu al debitorului. În situatia în care nici prin acest mijloc debitorul nu este găsit, atunci se va dresa un “protest in vânt”.

Când biletul la ordin nu este prezentat spre plată în termenul fixat, orice debitor are dreptul de a consemna suma la Casa de Economii și Consemnațiuni sau la alta instituție legal abilitată să efectueze astfel de operațiuni, pe cheltuiala și riscul posesorului biletului la ordin, recipisa depunându-se la judecătoria locului de plată. Prin aceasta, debitorul se eliberează legal de obligația de plată pe care o avea față de beneficiarul biletului la ordin.

În absența scadenței, biletul la ordin este plătibil “la vedere” și trebuie prezentat la viza emitentului, în termenul legal de un an. Locul emisiunii este considerat că este și locul plății, dacă această mențiune lipseste. Dacă nu s-a scris locul emiterii se consideră că acesta este cel arătat lăngă numele emitentului.

Operațiile facultative care sporesc garanția plății și caracterul ”lichid” a biletului la ordin sunt următoarele: andosarea (sau girul), avalul și plata.

Andosarea sau girul este operația prin care se asigură atât garanția plății, cât și caracterul ”lichid” al biletului la ordin, adică ușoara mobilizare a creanței pe care încorporează titlul de credit respectiv.

Din perspectiva dreptului comercial, andosarea este un act juridic prin care posesorul biletului la ordin (girantul) transmite altei persoane (giratar), printr-o declarație scrisă și semnată pe titlu și prin predarea titlului toate drepturile izvorâte din titlu.

Girul biletului la ordin este reglementat de dispozițiile art. 13 -23 din lege. Beneficiarul biletului la ordin (deținătorul inițial) poate păstra titlul repsectiv până la scadență, când o va prezenta spre încasare, poate s-o transmită unei terțe persoane pentru acoperirea unei datorii, sau băncii pentru primirea unui credit.

Transmiterea biletelor la ordin altor persoane pentru acoperirea unor datorii se face prin operația de gir sau andosare. Ea constituie forma tipică de circulație, a biletului la ordin, permițând beneficiarului să nu fie obligat să aștepte scadența, dacă are o datorie către un partener de afaceri sau dorește să intre în posesia sumei mai devreme.

Girantul se poate descărca de responsabilitatea de garantare a acceptării și a plătii, menționând înaintea semnăturii sale, o formulă corespunzătoare: ”fără regres”, ”fără obligo”, ”fără garanție”, etc.

Avalul este actul juridic prin care o persoană (avalistul) se obligă să garanteze obligația asumată de unul dintre debitorii biletului la ordin (avalizatul). Avalul este reglementat de dispozițiile art. 33 – 35 din lege. Avalul trebuie să arate pentru cine este dat. Dacă avalul nu menționează pentru cine a fost dat, el se consideră dat emitentului. Se exprimă prin formula ”pentru aval” sau o formă echivalentă, urmată de semnătura avalistului.

Regulile care guvernează plata biletului la ordin sunt cele stabilite de art. 41 – 46 din lege pentru plata cambiei, astfel. La scadență biletul la ordin se prezintă emitentului direct pentru plată. Potrivit legii, emitentul unui bilet la ordin este ținut în același mod ca acceptantul unei cambii (art. 107 din lege). Deci, emitentul este obligat, la scadență, să plătească suma prevăzută în titlu.

Excepțional, dacă biletul la ordin are scadența la un anume timp de la vedere, posesorul titlului trebuie să prezinte emitentului biletului la ordin pentru viză într-un termen de un an de la data emiterii titlului. Formalitatea vizei are drept scop numai stabilirea datei exigibilității obligației.

Refuzul emitentului de a pune viza datată pe titlu se constată prin protest, a cărui dată servește ca punct de plecare pentru termenul de la vedere [art. 107, alin. (2) din lege]. În cazul refuzului de plată, protestul se întocmește în condițiile prevăzute de art. 66 – 73 din lege.

Neplata la scadență a sumei de bani prevăzute în biletul la ordin deschide posesorului titlului dreptul la acțiunile directe sau de regres, ca și la executarea nemijlocită a biletului la ordin (art. 47 – 55; art. 57 – 65 din lege).

Față de ordinul de plată, efectuarea plății prin bilet la ordin are un mare avantaj și anume că la scadență, biletul la ordin devine titlu excecutoriu. Din punct de vedere practic aceasta însemnă că dacă debitorul nu și-a achitat datoria, creditorul poate să treacă la executarea silită a acestuia, eliminându-se faza îndelungată a judecății și obținerii unei hotărâri definitive care să fie ulterior învestită cu formulă executorie. Singura cale de atac împotriva executării biletului la ordin, opoziția la executare, poate fi intentată potrivit art. 62 din Legea nr. 58/1934 asupra acestuia în termen de 5 zile de la data primirii somației de executare de către debitor, iar nu de la data comunicării actului de procedură, cum este prevăzut în general.

Cu privire la emiterea biletelor la ordin fără acoperire în cont, se constată că, în cazul în care biletul la ordin nu este emis în conditiile prevăzute în art. 104 pct. 2 din Legea nr. 58/1934, sunt aplicabile dispozițiile acestei legi privitoare la gir, scadență, plată, acțiunea sau executarea cambială, regres în caz de neplată și protest, fapta neconstituind infracțiune, ci se situează în domeniul dreptului civil. În cazul în care, însă, prin emiterea biletului la ordin fără acoperire creditorul este indus în eroare, în scopul obținerii unui folos material injust și dacă s-a cauzat acestuia o pagubă, fapta constituie infracțiunea de înșelăciune în convenții prevazută în art. 215 alin. 3 C. pen.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin decizia nr. 338 din 13 decembrie 2004 că „Emiterea unui bilet la ordin pentru a cărui valorificare la data scadenței nu exista acoperirea necesară, nu constituie infracțiune în lipsa unor elemente subiective sau obiective corespunzătoare conținutului constitutiv al unei fapte penale.

Când beneficiarul este indus sau menținut în eroare, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, prin prezentarea ca fiind adevărat faptul mincinos că exista acoperire în cont pentru încasare, în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fi incheiat sau executat contractul, fapta constituie infracțiunea de înșelaciune prevăzută in art. 215 alin. 3 C. pen" .

O noutate în materia executării biletului la ordin este adusă de Legea 459/2006 care modifică în decembrie 2006 Codul de Procedură Civilă. Astfel, se introduce articolul 374 indice 1 în Codul de Procedura Civila care are următorul cuprins: „Înscrisurile cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără investirea cu formulă executorie"

Întrucat art. 61 din legea 58 din 1934 (care se aplică și biletului la ordin) prevede: "Cambia are valoare de titlu executor pentru capital și accesotii", nu mai este nevoie de investirea cu formulă executorie a biletului la ordin, acesta putând fi executat direct.

În cazul în care lipsește una din mențiunile amintite, biletul la ordin nu este valabil, decât în cazul în care: dacă lipsește scadența, biletul la ordin e plătibil la vedere; dacă lipsește locul plății, plata se va efectua la locul unde a fost emis titlul respectiv; dacă lipsește locul emiterii, acesta se considera a fi cel menționat lângă numele semnatarului.

Emitentul unui bilet la ordin este obligat în același mod ca și acceptantul unei cambia. Într-un bilet la ordin plătibil la vedere sau la un anume timp de la vedere, se poate stipula că suma va fi producătoare de dobândă. În orice alt bilet la ordin aceasta stipulațiune se socotește nescrisă. Cifra dobânzii va trebui să fie arătată în biletul la ordin; în lipsa acestei arătări, stipulațiunea se socotește nescrisă. Dobânda curge de la data emisiunii biletului la ordin dacă o altă dată nu este arătat.
Biletul la ordin nu este decât o cambie simplificată, în care nu intervin niciodată decât două persoane, pentru că trăgătorul este în același timp și tras, adică cel care emite își dă de fapt, lui, însuși, ordin de a plăti o sumă cuiva. Această trăsătură se evidențiază în modul de redectare a biletului la ordin: ”La 1 februarie 2010 eu voi plăti suma de … ” și urmată de semnătura emitentului debitor.

Biletul la ordin este o promisiune scrisă, semnată de cel care se angajează (emitentul), prin care acesra își ia obligația să plătească la vedere sau la termenul indicat, unei anumite persoane (beneficiarul), sau la ordinul acestuia, suma indicată.

Biletul la ordin este mult mai puțin utilizat în lichidarea creanțelor comerciale internaționale, dar a luat mare extindere în relațiile de credit bancar.

Biletul la ordin se prezintă în două forme: biletul la ordin simplu și biletul la ordin garantat.

Biletul la ordin simplu este cel emis de o persoană care datorează cuiva o sumă de bani, prin chiar emiterea și înmânarea angajamentului de plată creditoruluii său, persoana respectivă garantând, de fapt, plata sumei. Biletul la ordin simplu are la bază garanția personală (creditul personal), adică se întemeiază pe calitatea persoanei care semnează promisiunea de plată. De aceea, acceptarea unui bilet la ordin de către un creditor este facultativă, calitatea persoanei emitente determinând calitatea creditorului încorporat în biletul la ordin respectiv.

Biletul la ordin garantat este cunoscut în practică sub denumirea engleză de varant (warrant).

Garanția semnăturii emitentului este asigurată prin dovada (recipisa) depunerii unor mărfuri în depozit sau în gaj comercial. Varantul este în general legat de existența unor magazii generale sau antrepozite, unde comercianții pot păstra mărfurile cumpărate sau pe cele pe care nu le-au putut vinde imediat. La depozitarea mărfurilor, depozitarul emite un certificat de depozit, numit recipisă – varant, prin care își recunoaște obligația de a restitui mărfurile primite sau contravaloarea lor. Varantul cuprinde elemente caracteristice biletului la ordin, cu difereța că el este garantat, se sprijină pe un gaj, mărfurile depozitate jucând acest rol de gaj.

Bilete la ordin pot fi interne și internaționale, între aceste categorii de bilete l aordin existând deosebiri de conținut, nu de formă: moneda în care sunt exprimate reprezintă, cel puțin față de unul din parteneri, valută, adică este o monedă simplă, iar cei doi parteneri aparțin unor țări diferite.

În principiu, biletul la ordin este un titlu de credit comercial, așa luând, de regulă, naștere și impunându-se în practică. Dar, prin diferite operațiuni pe care tot practica le-a evidențiat necesitatea, iar legiuitorul le-a prevăzut, acest titlu de credit comercial poate fi folosit în alte două calități: ca instrument de plată; ca instrument de garantare a diferitelor obligații (contractuale de plată, de constituire de avansuri, etc.)

2.4. Alte instrumente de plată

2.4.1. Incasso-ul documentar

Importantă formă de decontare în relațiile comerciale international incasso-ul este reglementat prin documentul intitulat "Reguli uniforme privind incasoo-urile" revizuit în 1995 de Camera Internațională de Comerț de la Paris sub denumirea de "Publicația nr.522".

Spre deosebire de plata prin AD, decontarea prin incasso este relativ simplă, ieftină, dar negarantată bancar, ea bazându-se, în esență, pe obligația de plată a cumpărătorului asumată prin contractul comercial international, fără să comporte nici un angajament de plată din partea băncilor care sunt antrenate în derulare.

Elementele esențiale care sunt specifice incasso-ului, sunt următoarele: operațiunea este o simplă vehiculare a documentelor, ca atare, obligația băncilor ce intervin se rezumă la prestarea unui serviciu în anumite condiții impuse de instrucțiunile primite de la exportator; documentele vehiculate de bănci pot fi de două feluri: comerciale (factura, documentele de transport, de proprietate etc.) și financiare (cambii; bilet la ordin, cec, chitanțe etc., utilizate pentru a obține sume de bani). În funcție de documentele vehiculate, se disting două tipuri de incasso-uri: simplu și documentar; scopul operațiunii este transmiterea documentelor comerciale sau financiare, de la beneficiarul plății la plătitor, contra plată, acceptare sau în alte condiții.

Indiferent însă, de felul incasso-ului, simplu sau documentar, se poate vorbi de un caracter documentar al plății, în sensul că, prin vehicularea documentelor de bănci, mecanismul incasso-ului permite, în final, să se obțină o plată pe bază de documente. În cazul incasso-ului documentar, caracterul documentar este mai pronunțat, în sensul că importatorul efectuează plata, nu contra marfă, ci contra documentelor care atestă livrarea potrivit condițiilor stabilite în contractul comercial internațional.

Cel puțin teoretic, incasso-ul oferă o anumită certitudine partenerilor privind îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul comercial internațional Cumpărătorul, văzând documentele înainte de a le onora, are siguranța că efectuează plata numai după ce exportatorul și-a îndeplinit obligațiile asumate și a exportat marfa. În același timp, vânzătorul, la rândul său, are siguranța că importatorul nu va intra în posesia documentelor pentru a-și ridica marfa decât după ce le va achita.

Cu toate acestea, incasso-ul nu prezintă nici o garanție pentru exportator că importatorul va achita sau nu va achita de îndată documentele. Singura obligație de plată a importatorului fiind cea asumată prin contractul comercial, riscurile de neîncasare sunt cele specifice unei astfel de obligații. Dacă la aceste elemente se adaugă și faptul că potrivit uzanțelor, spezele si comisioanele bancare sunt suportate de exportator, reiese clar că în cadrul acestei modalități de plată avantajele sunt în principal de partea importatorului.

În aceste condiții, exportatorul rămâne însă supus următoarelor riscuri: riscul întârzierii la plată; riscul de neplată a sumei datorate de importator, dacă acesta, dintr-un motiv sau altul, refuză în final să-și onoreze obligația contractuală; riscul diminuării încasării din motive valutare sau de altă natură (deprecierea mărfii pe perioada de întârziere a plății, efectuarea unor cheltuieli suplimentare în sarcina exportatorului pentru manipulare, depozitare si protecția mărfii etc., plata de către exportator a unor dobânzi neluate în calculul de eficiență a exportului în cazul în care operațiunea comercială este finanțată de o bancă până în momentul încasării); riscul pierderii mărfii.

Datorită acestor neajunsuri, incasso-ul documentar este recomandat a se folosi când există suficientă încredere între parteneri, și anume: când cumpărătorul extern prezintă o bonitate recunoscută pe plan mondial; când marfa care face obiectul exportului este mai puțin competitivă la extern; când legislația țării cumpărătorului impune pentru importul anumitor mărfuri, utilizarea incasso-ului ca modalitate de decontare.

Riscurile de neplată pot fi înlăturate sau atenuate prin luarea diferitelor măsuri de garantare a plății, prin combinarea mecanismului incasso-ului cu unele elemente din alte modalități de plată sau prin modificarea mecanismului clasic.

Părțile implicate, în derularea unui incasso, sunt următoarele:

1. Ordonatorul (exportatorul) – clientul care încredințează operațiunea de incasso băncii sale. EI este cel care inițiază operațiunea, și după expedierea mărfii într-un interval de timp optim (documentele să ajungă în termen cât mai scurt la cumpărător, înaintea sosirii mărfii la destinație), depune la banca ce îl deservește setul de documente prin care atestă expedierea mărfii în concordanță cu condițiile contractuale. Exportatorul, fiind inițiatorul operațiunii de incasso, este acela care stabilește condițiile concrete de derulare a acesteia, considerându-se că întreaga operațiune se desfășoară din ordinul său, pe riscurile și răspunderea sa. Din acest motiv, documentele la incasso trebuie să fie însoțite de instrucțiuni de încasare, pe care exportatorul, pentru protejarea propriilor sale interese, trebuie să le dea cât mai clar, concret și precis.

2. Banca remitentă primește de la ordonator documentele însoțite de instrucțiuni privind încasarea și are rolul de a remite documentele unei alte bănci, dându-i totodată dispoziții de lucru conform instrucțiunii ordonatorului și practicii bancare.

3. Banca însărcinată cu încasarea, care primește documentele cu dispozițiile de încasare de la banca remitentă, având sarcina de a asigura prezentarea documentelor și de a obține încasarea (acceptarea, îndeplinirea altor condiții), transmițând în sens invers, conform instrucțiunilor primite, rezultatele incasso-ului (sume de bani, efecte de comerț acceptate etc.).

4. Banca prezentatoare, este banca însărcinată cu încasarea, efectuând prezentarea documentelor trasului. Băncile îndeplinesc rolul de prestator de servicii la ordinul exportatorului, percepând pentru aceasta comisioane bancare. Singura obligație fermă a băncilor este ca, în caz de neacceptare sau neplată în cel mai scurt timp, să anunțe ordonatorul, dacă nu s-au dat alte instrucțiuni, și să-i țină documentele la dispoziție.

5. Trasul (importatorul), este destinatarul documentelor vehiculate prin incasso, căruia, conform instrucțiunilor exportatorului, banca îi solicită să îndeplinească o anumită condiție (plată, acceptare, alte condiții) în schimbul eliberării documentelor. În practica activității de comerț exterior există tendința, din partea importatorilor, de a amâna cât mai mult plata.

Banca însărcinată cu încasarea și banca prezentatoare pot fi practic una și aceeași bancă, dacă documentele sunt trimise direct băncii care deservește afacerile trasului.

Fluxul informațional al decontărilor în baza incasou-lui documentar este prezentat în figura de mai jos, cu următoarele semnificații:

Fluxul informațional al decontărilor în baza incasso-ului documentar

1. Încheierea contractului de export-import între partenerii comerciali;

2. Livrarea mărfurilor conform condițiilor contractuale;

3. Remiterea către banca exportatorului a documentelor de livrare;

4. Remiterea acestor documente către banca importatorului (banca prezentatoare);

5. Avizarea importatorului de sosirea documentelor în vederea acceptării plații;

6. Acordul importatorului și efectuarea plății către banca sa prin debitarea contului, în monedă națională

7. Transmiterea către cumpărător a documentelor doveditoare că importatorul este proprietarul mărfurilor pentru că le-a achitat;

8. Efectuarea concomitentă de către banca importatorului a plății în devize prin creditarea contului băncii exportatorului;

9. Confirmarea creditării de către banca exportatorului și debitarea contului băncii importatorului, în devize;

10. Avizarea exportatorului de către banca sa asupra încasării documentelor de expediție și creditarea contului sau în moneda națională.

Mecanismul incasou-lui simplu este identic cu mecanismul derulării incasso-ului documentar, teoria comportând anumite modiflcări conceptuale și de terminologie:

Astfel, în locul documentelor comerciale sunt utilizate documente financiare, respectiv cambii, bilete la ordin, cecuri, chitanțe de plată sau alte instrumente analoge, utilizate pentru a obține sume de bani. Totodată, prestația trasului (importatorului) nu rezultă ca în cazul incasso-ului documentar, numai dintr-o operație comercială, ci sumele de încasat prin incasso simplu pot fi rezultatul unor obligații comerciale, necomerciale, financiare și obligații cambiale etc.

Documentele financiare se trimit la încasare însoțite de ordinul de încasare prin care ordonatorul instructează banca însărcinată cu încasarea, asupra modului în care va proceda în caz de plată (în ce cont va remite suma, la ce bancă etc.) sau în caz de refuz de plată din partea trasului (desemnează un mandatar pentru a acționa în caz de neplată, apelează la procedura de protest pentru neplată etc.).

2.4.2. Acreditivul documentar

Acreditivul bancar este un procedeu de decontare prin care Plățile se efectuează pe măsura livrării mărfurilor/prestării serviciilor dintre o suma transferata de plătitor la o unitate bancara, de regula a furnizorului. Deschiderea acreditivului se face de către banca plătitorului, pe baza unei cereri a cestuia in care se menționează: suma acreditivului, denumirea furnizorului, sediul acestuia și unitatea bancara la care are deschis contul; felul și cantitatea mărfurilor/serviciilor prevăzute in contract; documentele pe care furnizorul trebuie sa le prezinte la banca sa pentru decontare; perioada de valabilitate a acreditivului; eventual alte condiții prevăzute in contract. Acreditivul se deschide din disponibilitățile aflate in contul plătitorului sau din credite bancare iar suma se virează la banca furnizorului împreuna cu un exemplar din ordinul de plata și o copie după cererea de deschidere a acreditivului (un set similar de documente se trimite și furnizorului). După livrarea produselor, furnizorul prezintă băncii sale documentele de livrare prevăzute in acreditiv pe baza cărora se va efectua decontarea. Banca furnizorului are obligația de a verifica daca documentele corespund cu condițiile din cererea de deschidere a acreditivului și transfera suma in contul furnizorului. Fluxul operațional al unui acreditiv este următorul:

Încheierea contractului și alegerea modalității de plata prin acreditiv;

Depunerea cererii de deschidere a acreditivului și a ordinului de plata;

Banca plătitorului comunica deschiderea acreditivului și transmite exemplare vizate din cerere și ordinul de plata;

Banca plătitorului virează suma băncii furnizorului și transmite exemplare vizate din cererea de deschidere a acreditivului și ordinul de plata;

Banca furnizorului îl informează pe acesta de deschiderea acreditivului s i transmite exemplare vizate din cerere și ordinul de plata;

Are loc livrarea mărfurilor/prestarea serviciilor;

Furnizorul depune ordinul de plata și documentele privind bunurile livrate;

Banca furnizorului restituie acestuia un exemplar vizat din ordin ul de plata și creditează contul furnizorului;

Banca furnizorului remite băncii comparatorului un exemplar din ordinul de plata și documentele de expediere a mărfurilor;

Banca comparatorului transmite acestuia exemplarul din ordinul de plata și documentele de expediere a mărfurilor.

La sosirea bunurilor, comparatorul se prezintă la societatea de transport cu documentele de expediere primite de la banca și intra in posesia mărfurilor. Acreditivul poate fi revocabil sau irevocabil așa cum se stabilește prin contract. In situația in care acreditivul a expirat, banca furnizorului restituie suma băncii comparatorului, daca in prealabil cele doua parți nu au convenit pentru prelungirea valabilității. Acreditivul se folosește când furnizorul nu are suficienta încredere in comparator și dorește ca fondurile sa fie asigurate înainte de livrarea mărfii. Aceasta forma de decontare se folosește de regula in relațiile de comerț exterior, dar a început sa fie utilizata și in tara noastră, in special in cazul unitarilor cu o capacitate de plata discutabila.

Larga utilizare a acreditivului documentar pe plan internațional este determinată, pe de o parte, de avantajele pe care le prezintă, atât pentru importator, cât și pentru exportator, iar pe de altă parte, de suplețea acestei tehnici care permite adaptarea sa la diferite forme pe care le pot îmbrăca schimburile internaționale.

Derularea acreditivului este reglementată pe plan internațional prin documentul intitulat "Reguli și uzanțe uniforme referitoare la acreditivele documentare", revizuite în 1993 de Camera Internațională de Comerț de la Paris sub denumirea de "Publicația 500".

Acreditivul documentar este un angajament ferm asumat de o bancă de a asigura plata contravalorii unui export contra documentelor prezentate de exportator în condițiile și termenele stabilite de ordonatorul acreditivului documentar.

În derularea unui acreditiv documentar apar mai multe părți implicate, între care există relații obligaționale directe, și anume:

– ordonatorul (importatorul) este cel care inițiază relația de acreditiv documentar prin instrucțiunile pe care le dă băncii sale de a efectua plata numai pe baza documentelor întocmite de beneficiar în strictă concordanță cu clauzele acreditivului;

– banca emitentă (banca importatorului) care la solicitarea ordonatorului își asumă angajamentul de plată pe bază de documente în favoarea unei terțe persoane – exportatorul – beneficiarul acreditivului;

– beneficiarul acreditivului este cel în favoarea căruia a fost deschis acreditivul și care, prezentând documentele la bancă, poate încasa contravaloarea mărfii exportate;

– banca exportatorului care deservește beneficiarul acreditivului. În funcție de rolul pe care îl are în derularea plăților prin acreditiv, ea poate fi: notificatoare, plătitoare, negociatoare și uneori confirmatoare.

Siguranța pe care o conferă utilizarea acreditivului documentar părților implicate în derularea sa, și de aici utilizarea preponderentă în decontările internaționale, rezultă din caracteristicile acestuia:

1. Formalismul sau caracterul documentar, constă în faptul că plata se face numai în baza prezentării unor documente care fac dovada îndeplinirii stricte a anumitor condiții făcute în acreditiv;

2. Independența față de relația contractuală de bază. El este considerat o tranzacție independentă de orice contract comercial sau înțelegere între părțile care au inițiat relația;

3. Fermitatea angajamentului bancar. Indiferent de tipul acreditivului, revocabil sau irevocabil, banca acționează la cererea și în conformitate cu instrucțiunile ordonatorului, față de care se angajează să efectueze o plată;

4. .Adaptabilitatea. În funcție de modul în care orice operațiune comercială sau necomercială poate să îmbrace o formă documentară, acreditivul are suplețea necesară adaptării și la alte operații decât cele de import-export și a cunoscut în practica internațională o permanentă diversificare; .

5. Siguranța oferită tuturor părților implicate în derularea lui: exportatorul – are siguranța încasării contravalorii mărfii livrate; importatorul – are siguranța că plata nu se va face decât pe bază de documente; pentru banca emitentă, angajată ferm să plătească exportatorului din ordinul importatorului, siguranța operațiunii izvorăște din gajul asupra documentelor de expediție.

Trebuie precizat, în același timp, că acreditivul, comparativ cu alte modalități de plată, presupune o derulare relativ mai complicată și costuri ridicate.

Prin mecanismul derulării unui acreditiv documentar se înțelege succesiunea etapelor de valabilitate ale angajamentului bancar și acțiunile ce trebuie întreprinse de părțile implicate în relația de acreditiv documentar pe parcursul fiecărei etape.

(1) (2) – dispoziția de deschidere a acreditivului documentar dată de ordonator băncii emitente (2) care se face pe baza unui contract comercial internațional în care a fost stipulată această modalitate de plată ( 1 );

(3) – deschiderea acreditivului documentar de către banca emitentă;

( 4) – notificarea sau avizarea exportatorului de către banca acestuia; (5) – livrarea mărfii;

(6) (7) – prezentarea documentelor de către exportator băncii sale privind expedierea mării (6) și plata contravalorii acesteia de către bancă (7);

(8) – remiterea documentelor de către banca exportatorului, băncii emitente și solicitarea rambursării sumei datorate;

(9) – rambursarea sumei pe baza documentelor primite de către banca importatorului către banca exportatorului;

(10) (11) – remiterea documentelor de către banca emitentă, ordonatorului (10) și achitarea lor de importator (11);

(12)- importatorul, intrând în posesia documentelor, poate ridica marfa.

Fig. 5.5. Fluxul informațional al decontărilor în baza acreditivului documentar domiciliat în țara exportatorului

Privit în ansamblu, mecanismul derulării acreditivului documentar comportă două momente esențiale: deschiderea; utilizarea.

În esență, deschiderea acreditivului documentar se referă la ansamblul operațiunilor prin care ordonatorul (importatorul), inițiază derularea plăților prin AD, iar utilizarea se referă la acțiunile pe care trebuie să le realizeze beneficiarul (exportatorul) pentru a putea încasa contravaloarea mărfurilor livrate.

Orice deschidere de acreditiv trebuie să conțină anumite mențiuni și, în principal, acestea sunt: părțile implicate (banca emitentă – ordonatoare, banca exportatorului notiticatoare, negociatoare, plătitoare sau confirmatoare, ordonatorul acreditivului – importatorul, beneficiarul acreditivului – exportatorul); natura angajamentului bancar (revocabil, irevocabil. și irevocabil confirmat); domicilierea AD (țara exportatorului, țara importatorului sau într-o terță țară); valoarea acreditivului documentar; utilizarea acreditivului documentar și alte precizări privind plățile; valabilitatea AD și alte limite de timp fixate pentru prezentarea documentelor; natura, cantitatea și starea mărfurilor; condiția de livrare și alte precizări privind expedierea și transportul mărfurilor; costul plății prin AD; documente și alte precizări (principale: factura comercială, documente de transport, documente de asigurare; secundare: certificatul de origine al mărfii, cambia și biletul la ordin, certificatul de calitate, certificatul fitosanitar etc.)

Utilizarea acreditivului documentar se face prin depunerea de către exportator a documentelor stipulate în deschiderea acreditivului documentar la ghișeele băncii plătitoare, negociatoare sau acceptante. Aceasta se face, de regulă, pe canal bancar. În cazul în care documentele prezentate la banca plătitoare sunt în bună regulă și toate condițiile din deschiderea AD au fost respectate întocmai, exportatorul remite documentele și încasează banii, aceasta fiind de fapt utilizarea AD.

Controlul asupra documentelor este realizat atât de exportator și de importator, cât și de băncile acestora (controlul bancar).

Acreditivul documentar (creditul documentar) se clasifică astfel:

În funcție de angajamentele asumate de banca importatorului (emitentă) avem: credit documentar revocabil, dacă poate fi pus în cauză, în orice moment, înainte de data prezentării documentelor de către banca emitentă, la inițiativa ei proprie sau la inițiativa clientului importator; creditul documentar irevocabil, dacă nu poate fi modificat sau anulat cu acordul tuturor părților, din momentul în care banca emitentă se angajează în mod irevocabil să plătească documentele prezentate.

În funcție de angajamentele asumate de banca exportatorului (notificatoare), există: credit documentar notificat, dacă banca notiticatoare nu garantează clientului (exportatorului) buna desfășurare a plății și nu face decât să se oblige la un transfer de fonduri provenind de la banca emitentă; credit documentar confirmat, dacă banca notificatoare garantează clientului (exportatorului), buna desfășurare a plății. Această garanție se acordă numai în cazul creditelor documentare irevocabile iar riscul băncii notiticatoare este limitat la riscul de insolvabilitate al băncii importatorului.

Excepție de la mecanismul obișnuit al derulării acreditivului: mai întâi deschiderea și apoi utilizarea lui, o are AD stand-by, care are o funcție diferită: de garantare.

Banca garantează pentru un client al său (ordonatorul) obligația plății asumate prin contractul comercial. Astfel, AD stand-by diferă de un AD prin acea că beneficiarul lui nu apelează la utiIizarea AD decât în măsura în care ordonatorul nu și-a îndeplinit obligația asumată prin contract (deci, nu se constituie un depozit în prealabil).

Capitolul III. Sisteme de transferuri electronice de fonduri

3.1. Plăți interbancare

3.1.1. SWIFT

SWIFT s-a înființat în 1973, în Belgia, ca o societate privată pe acțiuni, non-profit, prin participarea a 239 de bănci din 15 țări. Scopul acestei companii era de a oferi instituțiilor financiare din întreaga lume, servicii de transfer rapid de fonduri pe o bază standardizată. La sfârșitul anului 2000 la SWIFT erau conectate 192 de țări cu peste 3000 de bănci membre și 7125 de utilizatori care au transmis 1,3 mld. mesaje. Băncile românești (BRD, BCR, BA și BRCE) au aderat la SWIFT, ca membre, în 1992 iar în prezent sunt 25 de bănci membre și 13 bănci utilizatoare (bănci care nu sunt membre SWIFT dar care lucrează prin intermediul băncilor membre). Din totalul transferurilor de fonduri efectuate de țările europene prin SWIFT, România deținea la finele anului 2002 o cotă de piață de 6%.

SWIFT are o rețea structurată pe patru nivele:

primul nivel are trei centre de procesare, la Bruxelles (Belgia), Amsterdam (Olanda) și Capple Town (SUA);

al doilea nivel cuprinde zece centre regionale (centre de comutare), răspândite pe tot globul, care colectează mesajele de pe o anumită zonă geografică și le transmit la unul din centrele de procesare;

al treilea nivel se referă la ordinatoarele cu rol de supraveghere la nivelul fiecărei țări (concentrator național) care mențin legătura cu membrii și afiliații rețelei (în țările cu un volum mai mare de mesaje sunt mai multe concentratoare naționale ca de ex. patru în SUA, trei în Anglia, două în Franța) ;

al patrulea nivel include terminalele instalate la băncile care au aderat la SWIFT.

Băncile din România transmit și primesc mesaje prin centrul regional de la Viena. Utilizatorii care transmit sau primesc mesaje nu pot dialoga direct, ci numai prin centrele regionale și cele de procesare.

În prezent sunt cunoscuți 7 algoritmi de codificare, bazați pe chei private și publice, cel mai performant fiind RSA creat de unele companii din SUA. Din anul 2004, SWIFT a introdus un nou model FIN ISO de codificare și validare, fiind considerat mai rapid. Rețeaua SWIFT este accesibilă non stop prin linii telefonice speciale cu partenerii de rețea iar mesajele asigură trei tipuri de operațiuni: transferuri de credit prin ordine de plată care sunt cele mai numeroase, confirmări de schimb valutar și tranzacții cu titluri. Prin rețeaua SWIFT se fac și transferurile on-line internaționale sau locale.

Decontarea în sistemul SWIFT

Sursa: Stoica, Ovidiu , Tehnologii financiar-bancare, suport curs, Iași, 2005, p.2.

Fluxul operațiilor de transmitere, validare și autorizare este următorul:

operatorul de la banca conectată la rețea introduce mesajul în terminal, potrivit unui format standard (ecran preformat) și tipului de instrument de plată (ordin de plată, confirmare tranzacție valutară, deschidere acreditiv etc.) și îl plasează într-un fișier de așteptare;

operatorul controlor verifică mesajul și îl trece în fișierul de plecare;

ordinatorul băncii emitente verifică mesajul din punct de vedere al completării datelor prevăzute și îl transmite la concentratorul național de care aparține expeditorul;

concentratorul național verifică formal mesajul (completarea datelor) și îl retransmite la centrul de comutare de care aparține;

centrul de comutare validează mesajul și îl transmite la centrul de procesare de care aparține;

centrul de procesare autorizează tranzacția, înregistrează datele acesteia și transmite mesajul de plată la centrul de procesare al beneficiarului (dacă ambii parteneri sunt la același centru de procesare, autorizarea se transmite centrului de comutare);

centrul de procesare de care aparține beneficiarul transmite mesajul la centrul de comutare, iar acesta îl retransmite la concentratorul național și apoi la terminalul beneficiarului.

În cazul în care banca destinatară nu poate efectua plata, aceasta trebuie să înștiințeze în aceiași zi banca emitentă și să returneze fondurile primite. Potrivit normelor internaționale, banca emitentă răspunde de elaborarea corectă a mesajului și de asigurarea la timp a fondurilor de plată, banca destinatară de efectuarea plății conform instrucțiunilor primite, iar compania de transfer de transmiterea mesajelor între băncile partenere.

Transmiterea mesajelor în sistemul SWIFT se poate realiza în unul din următoarele regimuri: normal sau ordinar, adică mesajele se transmit în ordinea introducerii în sistem; urgent, adică înaintea celorlalte mesaje din regimul normal; sistem, mesaje cu circuit limitat pentru transmiterea unor informații cu caracter general numai membrilor SWIFT.

Transferurile de fonduri prin sistem SWIFT sunt destul de apreciate de utilizatori, datorită următoarelor avantaje:

Siguranța în funcționare – în acest sistem toate operațiunile sunt computerizate de la expeditor la destinatar și transferurile se execută automat. Programele de transmisie au detectori de erori, deci elimină posibilitatea apariției acestora iar mesajele sunt codificate. Standardizarea mesajelor elimină interpretarea greșită a acestora și reduce aproape la zero unul din riscurile cele mai frecvente.

Rapiditate – timpul de transmise este de câteva secunde, deci aproape în timp real. Anumite decalaje de timp se datoresc numai diferenței de fus orar între băncile partenere. Acesta este considerat avantajul cel mai important în sistemul de plăți și de multe ori rapiditatea este mai mare la transferurile externe bazate pe SWIFT decât la cele interne care folosesc alte sisteme.

Costuri scăzute – costurile sunt, în medie, de până la 1$ pentru un mesaj, față de 30$-50$ prin telex. Acestea sunt diferențiate în funcție de urgența și confirmarea mesajului, dar rămân foarte avantajoase. Acesta este un motiv pentru care, în unele țări, sistemul SWIFT este folosit și la transmisia mesajelor interne pentru decontări multilaterale și compensări.

Fiabilitatea – funcționarea sistemului este asigurată 24 de ore din 24 și 7 zile pe săptămână din 7, fiind deci accesibil în orice moment.

Instituțiile financiare internaționale folosesc, de asemenea, SWIFT-ul în transferurile de fonduri iar mai recent prin acest sistem se realizează decontările între băncile centrale din comunitatea europeană participante la transferurile anuale mijlocite prin serviciul FIN a atins în 2003 pragul de 2 miliarde de mesaje și se estimează pentru viitorul apropiat o cifră de 10 miliarde mesaje, ceea ce demonstrează agrearea acestui sistem de comunitatea bancară și a companiilor de afaceri.

3.1.2. TARGET

Implementarea unei politici monetare uniforme presupune atât armonizarea instrumentelor monetare, cât și integrarea piețelor naționale interbancare. Băncile trebuie să fie în măsură să efectueze tranzacții bănești transfrontaliere, în euro, la fel de bine ca și pe piața internă. De aceea, Institutul Monetar European a elaborat un nou sistem de plăți, denumit TARGET (Trans European Automated Real Time Gross Settlement Express Transfer) care permite decontarea cu sistemele naționale RTGS în întreg spațiul EURO.

Înființat în baza Directivei nr. 97/5/EC/27 ianuarie 1997 a Parlamentului European, sistemul TARGET asigură o derulare, extrem de rapidă, a plăților între țările membre ale Uniunii Europene.

TARGET (Transeuropean Automated Real-Time Gross-Settelment Express Transfer) reprezintă un sistem de transfer interbancar de fonduri, care a stat la baza integrării monetare și punerii în aplicare a politicii monetare unice în Uniunea Europeană.

Sistemul trans-european automat de decontare brută în timp real a transferurilor exprese (TARGET), este mai mult decât o infrastructură pentru plăți, oferind un serviciu de plată de calitate care depășește granițele naționale dintre sistemele de plăți din Uniunea Europeană. Target și-a început operațiile la 4 ianuarie 1999 și are o structură descentralizată fiind alcătuit din 15 sisteme naționale de achitare globală în timp util (RTGS) și mecanismul de plată al Băncii Centrale Europene, care sunt interconectate astfel încât să furnizeze o platformă uniformă pentru prelucrarea plăților transfrontaliere în euro.

De asemenea, prin înființarea acestui sistem s-au urmărit:

asigurarea funcționării unei piețe monetare europene;

promovarea unei politici monetare comune;

eficientizarea plăților internaționale în cadrul uniunii;

asigurarea unui mecanism sigur pentru plățile din cadrul uniunii;

realizarea unui management eficient al lichidităților.

La sistemul TARGET au acces și țările membre ale uniunii monetare care și-au ajustat propriile sisteme astfel încât să poată efectua plăți, atât în monedele lor naționale, cât și în euro.

La începutul anului 1997 a demarat, simultan, construirea sistemului TARGET în cadrul fiecărei bănci naționale, iar din semestrul al doilea al aceluiași an a început testarea fiecărui modul a sistemului, testare ce s-a realizat pe parcursul a 18 luni.

Sistemul TARGET este conceput astfel încât o plată inițială să se finalizeze în maximum câteva minute. Acest interval de timp, denumit timp de operare, începe în momentul în care se realizează debitarea contului celui ce trimite banii și se finalizează în momentul în care se creditează contul beneficiarului transferului.

Sistemul TARGET, prin modul în care este conceput, asigură o gestiune zilnică, corespunzătoare, a lichidităților băncilor centrale naționale. Pe baza principiului conform căruia încasările din cursul unei zile operative aparțin băncii receptoare, sumele primite de la un sistem național pot fi utilizate pentru plăți către același sistem, în aceeași zi.

În scopul asigurării unei operativități sporite derulării plăților, prin acest sistem, și pentru a putea beneficia de facilitățile de plată prin poziții deschise, băncile participante trebuie să dispună de garanții colaterale. În baza acestor garanții, băncile participante pot beneficia zilnic de credite gratuite, acordate de către băncile centrale naționale.

Garanțiile aferente creditelor acordate în euro se stabilesc de către fiecare bancă centrală națională și pot proveni și de la alte bănci centrale. Mecanismul de creditare, prezentat succint mai sus, reprezintă o componentă principală a sistemului de politică monetară implementat de băncile centrale naționale la recomandarea Băncii Centrale Europene.

Principalele avantaje ale utilizării sistemului Target sunt:

managementul flexibil al lichidității. Lichiditățile sunt în mare măsură disponibile în sistemul Target, întrucât rezervele minime sunt disponibile pentru reglementarea plăților pe parcursul zilei, iar creditul imediat (intraday credit) este oferit fără dobândă de către Eurosistem. Lichiditățile sunt disponibile în orice moment și sunt administrate într-o manieră flexibilă. Fondurile care intră sunt disponibile pentru refolosire imediat.

reducerea riscurilor. Target furnizează o bază solidă pentru managementul riscurilor plăților. Oferă participanților posibilitatea efectuării plăților în banii băncii centrale, cu finalitate imediată, eliminând astfel riscul reglementării plăților între participanți, care este inerent în alte mecanisme de plată. Plățile în sistemul Target se finalizează pentru participanții receptori odată ce au fost creditați în conturile lor deținute la banca centrală națională.

operații în timp util. Rapiditatea cu care se desfășoară prelucrarea plăților transfrontaliere în sistemul Target facilitează și îmbunătățește managementul lichidităților. Pentru plățile transfrontaliere, în circumstanțe normale, durata medie dintre debitarea contului participantului expeditor și creditarea contului beneficiarului este de câteva minute. Cu Target, managementul lichidităților corporatiste internaționale crește substanțial în eficiență.

posibilitatea de a ajunge la orice instituție de credit din UE. Este posibil să se ajungă la toate instituțiile de credit din UE și, deci, la toți deținătorii de conturi. Toate instituțiile de credit care pot fi accesate prin sistemul Target sunt identificate cu ajutorul Codului de Identificare Bancară. Codurile de identificare ale participanților la Target sunt înscrise în ghidul Target.

program de lucru convenabil tuturor participanților. Pentru a satisface nevoile clienților săi și cele ale piețelor financiare, în general, Target funcționează 11 ore/zi. Sistemul este disponibil de la 7 a.m. până la 6 p.m., cu o limită pentru plățile clienților până la 5 p.m.

Target este un sistem fiabil. Target a fost dezvoltat de toate băncile centrale naționale ale țărilor din UE, majoritatea acestora fiind instituții solide și cu experiență, lucruri dovedite de-a lungul timpului.

costul efectuării unei plăți. Utilizarea Target este susținută de o structură transparentă de prețuri, în care plățile transfrontaliere se supun următoarelor taxe:

1,75 euro pentru fiecare din primele 100 tranzacții/lună;

1,00 euro pentru fiecare din următoarele 900 tranzacții/lună;

0,80 euro pentru fiecare tranzacție ulterioară care depășește cifra de 1.000 tranzacții/lună.

Importanța TARGET din perspectiva BCE și a politicii monetare unice derivă din faptul că acesta nu este doar un canal pentru plata tranzacțiilor, ci și un canal pentru a se îndatora sau a deveni creditor pe piața interbancară, la nivel european, contribuind și la distribuirea fondurilor pe termen scurt între țări și la convergența ratelor dobânzii overnight în zona euro.

TARGET este un sistem descentralizat care constă în:

sisteme naționale de decontări brute în timp real;

mecanismul de plăți al Băncii Centrale Europene;

sistem de interconectare între aceste verigi.

În esență, sistemul TARGET coordonat de Banca Centrală Europeană este un sistem în care plățile se fac pe bază bilaterală între băncile centrale. Banca Centrală Europeană nu se implică în sistemul de plăți, dar dispune de un sistem de control care asigură închiderea zilei de lucru într-o poziție finală și irevocabilă.

Rolul principal revine băncilor centrale naționale care colectează mesajele de plată de la participanții interni și le transmite numai în limita fondurilor disponibile ale acestora și a facilităților de creditare acordate. La sfârșitul zilei, soldurile debitoare ale băncilor sunt considerate automat bază pentru cererea de creditare. Creditul acordat în cadrul facilității este pentru 24 de ore. Pentru participanții direcți la sistemul TARGET, creditul este rambursat în ziua următoare când sistemul național RTGS și sistemele naționale de reglementare – livrare de titluri sunt operaționale la deschidere.

Fiecare sistem de decontare, pe bază brută, în timp real, ce este interconectat în sistemul TARGET, își menține caracteristicile legate de procesarea plăților interne. Totuși, TARGET solicită îndeplinirea unor condiții suplimentare privind armonizarea anumitor caracteristici privind conducerea unitară a politicii monetare și eliminarea distorsiunilor în procesul competițional dintre băncile participante la operațiunile TARGET, aflate pe teritoriul statelor membre.

Băncile centrale pot autoriza și alte instituții să participe la sistem ca departamentele de trezorerie ale statelor membre, casele de compensații și instituțiile de decontări, firmele de investiții financiare, alte instituții din sectorul public care pot deschide conturi clienților, toate autorizate și supravegheate de banca centrală sau alte autorități recunoscute în domeniu.

TARGET a contribuit la un grad înalt de lichiditate în piața monetară unică. Acoperirea largă a pieței a facilitat armonizarea practicilor de afaceri în Uniunea Europeană, de exemplu cu privire la zilele de operare ale pieței monetare euro și tranzacțiile de schimb valutar ce implică euro.

Procedeul TARGET administrează, aproape în exclusivitate, numai plățile de mare valoare care se transmit între participanți, fără a exista limite inferioare sau superioare. În concluzie, în cadrul TARGET se derulează următoarele tipuri de operațiuni, reprezentând de regulă transferuri de credit: plăți directe conectate cu operațiunile băncilor centrale din Eurosistem; decontarea soldurilor pentru sistemele de plăți de valori mari; plăți interbancare și plăți comerciale.

Funcționarea sistemului TARGET se bazează pe o structură de forma următoare:

Sursa: Paraschiv, D.M., Tehnica plăților internaționale, Editura Economică, București, 2003, p. 98.

Plățile cu amănuntul care nu necesită o viteză de execuție prea mare sunt procesate de alte sisteme europene de transfer de fonduri care au și costuri mai mici ca Euro-Giro și altele.

În mod excepțional, băncile din afara zonei care finanțează tranzacții în zonă pot participa la sistemul TARGET pe baza unor conturi de decontare deschise la băncile centrale, plățile făcându-se în limita soldului creditor, și nu beneficiază de facilitățile oferite băncilor comunitare. Orarul de funcționare a fost stabilit pentru intervalul cuprins între ora 7 și ora 18 (ora Europei Centrale), urmând ca până la ora 17 să se închidă operațiunile la nivelul sistemelor naționale și apoi, până la ora 18 să se realizeze transferuri de lichiditate la nivel intern și extern între participanți, pentru acoperirea deficitelor.

Schimbările care se produc în domeniul sistemelor de plăți, atât din punct de vedere tehnologic, cât și al practicii de afaceri, fac necesară dezvoltarea noii generații a TARGET, lucru care derivă din procesul continuu de integrare și consolidare a sistemului financiar european.

Un transfer transfrontalier ce tranzitează prin TARGET este inițiat atunci când o instituție de credit emitentă trimite un ordin de plată băncii centrale naționale locale prin sistemul de plată brută locală. Presupunând că instituția de credit emitentă are suficiente fonduri disponibile, valoarea plății va fi irevocabil și imediat debitată din contul instituției băncii centrale naționale. Banca centrală națională emitentă va transfera ordinul de plată prin rețeaua de interconexiune către banca centrală primitoare. Aceasta din urmă va credita contul instituției de credit primitoare.

Absența unei contrapartide centrale este una dintre caracteristicile sistemului TARGET. De regulă, întregul sistem de plată interbancar al unei zone monetare integrate are drept agent de reglementare banca centrală, adică organismul emitent al monedei acestei zone.

În continuare este prezentat sistemul tradițional de plăți, precum și sistemul TARGET în raport cu cel tradițional.

În cazul unei crize sistemice, se pune problema referitoare la asistența autorităților monetare oferită instituțiilor financiare în dificultate. Banca Centrală Europeană nu este creditorul Uniunii Europene. Această funcție este delegată băncilor centrale naționale. Or, acestea din urmă au o viziune națională și nu europeană a unei situații de criză. Absența unui coordonator clar desemnat poate implica persistența crizei. Băncile comerciale ale diferitelor țări membre pot decide punerea în aplicare a unui sistem bazat pe reglarea netă a pozițiilor debitoare. Dacă agentul de decontare al acestui sistem întâmpină dificultăți, sistemul este, prin urmare, amenințat. Băncile centrale naționale care nu iau parte la acest sistem nu pot identifica problemele și, prin urmare, nu pot interveni. Existența conflictelor de interese atât la nivelul supravegherii, cât și al intervenției incită la crearea unei situații în care aceste două funcții să fie centralizate. Crearea unei agenții supranaționale ar putea fi o soluție eficace. Ea ar permite armonizarea controlului într-un cadru multinațional și existența acestei agenții ar evita o gestiune macroeconomică a riscurilor. Funcția de creditor ar fi astfel încredințată Băncii Centrale Europene. În caz de criză, BCE exercită funcția de agent de reglementare în TARGET. Acesta ar fi deci un sistem de plată centralizat.

Sistem tradițional:

Sursa: Paraschiv, D.M., Tehnica plăților internaționale, Editura Economică, București, 2003.

Figura nr 3.4 Sistemul TARGET în raport cu cel tradițional

Sursa: Paraschiv, D.M., Tehnica plăților internaționale, Editura Economică, București, 2003.

Rețelele interbancare de plată au un caracter colectiv suficient afirmat pentru ca organizarea și gestiunea lor să nu fie total abandonate mecanismelor pieței. Banca centrală are un loc, în același timp, particular și preponderent în sistemele interbancare de plată. Ea nu urmărește profitul maxim. Obiectivul său constă mai degrabă în regularizarea funcționării rețelelor de plată. Această instituție are un rol de arbitru ce reflectă triplul său mandat: asigură buna reglare a plăților, stabilitatea sistemului bancar și financiar și eficacitatea politicii monetare.

Pe 25 octombrie 2005, Consiliul Guvernatorilor Băncii Centrale Europene a luat o decizie strategică cu privire la direcția de dezvoltare a generației următoare a sistemului TARGET (TARGET2). Deși TARGET și-a îndeplinit cu succes obiectivele principale, s-ar translata în timp într-un număr crescător și care așteaptă un serviciu mai armonizat.

Noua generație – TARGET2 – va înlocui actualul sistem, prin centralizarea tuturor sistemelor RTGS (Real Time Gross Settlement) locale într-un sistem central RTGS. TARGET2 va asigura un nivel armonizat al serviciilor, în baza unei infrastructuri IT integrate.

TARGET2 va fi un sistem multiplatformă constituit din componente naționale și o componentă comună (share). Componenta comună va fi o platformă IT utilizată în comun de un număr de bănci centrale pe bază de voluntariat. În primii trei ani de la începerea operațiunii TARGET2 se va evalua dacă unica componentă shared poate să satisfacă necesitățile tuturor băncilor centrale și ale comunităților lor bancare care nu doresc să mențină o platformă la nivel național.

Va fi adoptată o structură de preț unică, aceleași mecanisme de preț aplicându-se pentru plăți domestice și internaționale. TARGET2 va fi un sistem capabil să se adapteze rapid la schimbările viitoare, generate de lărgirea zonei euro.

Principalele inovații aduse de TARGET2 sunt:

consolidarea infrastructurii tehnice, prin realizarea unei platforme tehnice unice, numită Single Shared Platform (SSP);

servicii flexibile și instrumente de administrare a lichidităților;

suport pentru plăți programate;

interacțiunea cu sistemele vechi, prin interfețe standardizate;

măsuri sporite de asigurare a continuității operaționale, prin adoptarea arhitecturii multi regiune / multi-site;

servicii de informații, control și monitorizare.

TARGET2 va oferi tuturor băncilor europene, indiferent de țara în care se află, aceeași calitate a serviciilor, aceeași funcționalitate și interfețe, precum și aceeași structură de preț.

Conectarea la TARGET2 se va face utilizând serviciile și standardele SWIFTNet: SWIFTNet FIN pentru schimbul de plăți și serviciile SWIFTNet InterAct, Browse și FileAct pentru informații, control și monitorizare.

Vor exista două tipuri de participanți în TARGET2: direcți și indirecți. Participanții direcți vor avea un cont RTGS în modulul de plăți al TARGET2, cu acces la informații în timp real și monitorizare, fiind responsabili pentru administrarea lichidităților proprii și capabili să ofere o conexiune pentru alte instituții ca participanți indirecți.

Sistemul RTGS asigură decontarea instrucțiunilor de plată de mare valoare sau urgente, transmise on-line de către bănci, de tip transfer credit, “ bucată cu bucată”, în limita disponibilului existent în contul lor curent. Dacă acesta nu este suficient pentru efectuarea plății, mesajul de plată este trecut în coada de așteptare, urmând a fi efectuată decontarea atunci când disponibilul băncii va permite acest lucru. Administrarea mesajelor se face conform unor reguli prestabilite de ordonare a acestora. O plată va fi considerată finală și irevocabilă în momentul decontării sale în sistemul RTGS. Pentru acest tip de plăți, sistemul actual decontează în aceeași zi, dar la sfârșitul acesteia, nu pe parcursul ei, iar băncile beneficiarilor creditează conturile beneficiarilor în dimineața zilei următoare. Prin noul sistem pe bază brută, decontarea se realizează în timp real, în aceeași zi, lucru avantajos pentru beneficiari.

Sistemul de decontare pe bază brută, în timp real, se adresează numai decontărilor prin ordin de plată, de mare valoare, nu și celor pe bază de cecuri, cambii, bilete la ordin sau ordine de plată de mică valoare.

Sistemul cu decontare brută în timp real, RTGS va procesa zilnic instrucțiunile de tip transfer credit de mare valoare sau urgente și, în situații bine definite, instrucțiuni de tip direct debit pentru decontarea pozițiilor nete calculate de casele de compensare interbancare și decontarea transferurilor aferente tranzacțiilor cu titluri de stat.

Sistemul va procesa plăți în moneda națională, urmând ca ulterior sã fie inițiate aranjamente tehnice care sã permitã migrarea la euro. Decontarea este efectuatã în limita disponibilitãților existente în conturile de decontare ale participanților.

3.1.3. Transfond

În România există două sisteme de plăți interbancare, unul pentru plăți de valoare mare (ReGIS) și unul pentru plăți de valoare mică și volum mare (SENT).De asemenea, există un sistem de depozitare și decontare pentru titluri de stat și certificate de depozit emise de banca centrală (SaFIR) și un sistem de compensare/decontare a valorilor mobiliare tranzacționate pe piața bursieră (RoClear). Toate sistemele menționate decontează prin conturi ale instituțiilor de credit deschise la BNR

Arhitectura Sistemului Electronic de Plăți și interdependențele componentelor sale

Sistemul Electronic de Plăți

Subsistemul ReGIS – Romanian electronic

Gross Interbank

Settlement

Subsistemul SENT -Sistemul Electronic cu decontare pe bază Netă

Subsistemul

SaFIR

Sistem de

înregistrare

și decontare a

operațiunilor

Prin Circulara nr.9/2001, Banca Națională a României a înființat Transfond S.A., societate cu capital privat ai cărei acționari sunt toate băncile românești, în calitate de agent al BNR însărcinat cu compensarea plăților și încasărilor interbancare, transferul de fonduri între bănci, între bănci și BNR, între bănci și casele de compensații interbancare, etc.

Participanții la sistemul Transfond sunt BNR, băncile, Trezoreria Statului, casele de compensare autorizate și alți titulari de conturi de decontare. Sistemul Transfond este un sistem de tip RTGS (Real Time Gross Settlement system) destinat în principal transferurilor de mare valoare (peste 500 milioane lei) care se fac în aceiași zi bancară , individual, adică tranzacție cu tranzacție, dar poate fi folosit și pentru transferul unor sume de valoare mai mică.

Odată ce a fost procesată de centrul de procesare al Transfond, o tranzacție de transfer este considerată finală și irevocabilă. Sistemul va fi folosit și pentru transferurile electronice naționale între băncile românești acceptatoare și emitente care își fac decontarea interbancară a tranzacțiilor cu carduri în sistemele de carduri Visa și MasterCard.

TRANSFOND este principalul furnizor de servicii de plăți interbancare fără numerar de mică valoare. Exceptând plățile cu carduri (compensate de Visa și Mastercard), toate plățile de mică valoare sunt compensate prin intermediul unui sistem operat de STFD – TRANSFOND S.A., respectiv SENT și sistemul caselor de compensare pe suport hârtie .
TRANSFOND este responsabil pentru procesarea plăților interbancare din România. Transferurile de mică valoare din România au însumat circa 96% din volumul total al plăților în anul 2008. Începând cu luna iulie 2009, sistemul a devenit furnizor autorizat și acreditat de servicii de arhivare electronică, în conformitate cu prevederile legii 135/2007.
În cadrul TRANSFOND securitatea informației este guvernată printr-o structură complexă de documente, relații, acorduri și responsabilități de ordin operațional, împreună cu cerințe de ordin juridic, de reglementare și conformitate.

În această perspectivă TRANSFOND acordă importanță următoarelor aspecte: cunoașterea legilor, reglementărilor și criteriilor de conformitate aplicabile, cu rol critic în asigurarea securității informației la nivel global; cunoașterea documentelor companiei, a angajamentelor și a așteptărilor părților interesate, cu privire la asigurarea securității informației la nivelul companiei; informării permanente a personalului asupra posibilelor pericole la adresa securității informației în cadrul companiei.

Toate aceste acțiuni pe care TRANSFOND le întreprinde sunt menite să asigure un mediu sigur de operare pentru toți participanții la Sistemul Electronic de Plăți (SEP).Structura SC TransFonD SA îndeplinește (încă) în țara noastră, rolul de Casă de compensare, abilitată să asigure cadrul necesar decontării instrucțiunilor de plată de debit în numele clienților societăților bancare.

Sistemul ReGIS este un sistem cu decontare pe bază brută în timp real național (Real Time Gross Settlement – sistem cu decontare pe bază brută în timp real), care asigură decontarea finală și irevocabilă, în timp real, a plăților de mare valoare și urgente, indiferent că este vorba de plăți între participanți, instrucțiuni recepționate de la sistemele (case) de compensare sau de la sisteme care asigură decontarea tranzacțiilor cu instrumente financiare.

Acest sistem se distinge prin numărul relativ redus de tranzacții zilnice (de ordinul miilor), valorile individuale mari ale tranzacțiilor, precum și prin utilizarea rețelei SWIFT pentru transmiterea ordinelor de transfer.

Sistemul a fost dezvoltat și implementat în cadrul proiectului Phare RO 0005.02 Interbank Payment System derulat de BNR și TRANSFOND S.A. și a intrat în funcțiune la 8 aprilie 2005.

De la implementare, ReGIS a furnizat un serviciu de procesare a plăților în lei în timp real și cu finalitate în cursul zilei pentru toate instituțiile de credit care operează în România.

Principalele funcționalități ale sistemului ReGIS sunt: procesarea și decontarea instrucțiunior de plată de mare valoare sau urgente; acceptarea și procesarea instrucțiunile de decontare pe bază netă recepționate de la casele de compensare și decontarea finală a pozițiile nete ale participanților; efectuarea decontării transferurilor de fonduri aferente operațiunilor cu titluri de stat pe baza brută sau netă (ca urmare a interfațării on-line cu sistemul SaFIR).

La sfârșitul anului 2009, sistemul ReGIS a avut înregistrați ca participanți: 41 de instituții de credit, Trezoreria Statului, BNR și 6 sisteme auxiliare.

Următoarele instrucțiuni de plată sunt procesate și decontate definitiv în sistemul :

a) instrucțiuni de plată de tip transfer credit aferente plăților de mare valoare (ce exced 50.000 RON) sau urgente inițiate de participanți;

b) instrucțiuni de plată pentru decontarea pozițiilor nete (NSI – Net Settlement Instructions) rezultate din sistemele de compensare;

c) instrucțiuni de plată pentru decontarea fondurilor aferente operațiunilor cu instrumente financiare: decontarea instrucțiunilor “livrare contra plată” (DvP – delivery versus payment) pe bază brută, în timp real, pentru operațiunile cu titluri de stat și instrucțiuni pe bază brută emise de alte sisteme de valori mobiliare;

d) instrucțiuni de plată aferente anumitor operațiuni efectuate de Banca Națională a omâniei.

În anul 2015, sistemul ReGIS a procesat un număr de 2.521.876 plăți, în valoare totală de 5.116.057 mil. lei. Numărul mediu zilnic al plăților procesate în ReGIS a fost de 9.928 tranzacții, cu o valoare medie zilnică de 20.167 mil. lei, valoarea medie a unei plăți inițiate în sistem fiind de 2,03 mil. lei.

Înaintea decontării unei instrucțiuni de plată, sistemul ReGIS verifică dacă există suficiente fonduri disponibile în contul/conturile de decontare în cauză.

Etapele parcurse în procesarea unei instrucțiuni de plată în sistemul ReGIS sunt următoarele:

a) Inițierea, respectiv transmiterea instrucțiunii de plată de către participant sistemului

b) Validarea, respectiv aplicarea de către sistemul ReGIS a unei serii de procedurI, eraționale asupra instrucțiunii respective, al căror scop este validarea acesteia;

c) Acceptarea tehnică, respectiv momentul din care sistemul consideră instrucțiunea ca fiind intrată în sistem;

d) Verificarea disponibilității fondurilor în contul/conturile de decontare și introducerea instrucțiunii de plată în coada de așteptare dacă nu există suficiente disponibilități în contul/conturile de decontare;

e) Acceptarea instrucțiunii de plată spre decontare de către ReGIS, dacă există suficiente

fonduri disponibile în contul/conturile de decontare, care să permită efectuarea decontării;

f) Decontarea imediată adică definitivă (finală), respectiv plătitorul este debitat și beneficiarul este creditat.

SENT este denumirea casei de compensare automată, care este un sistem electronic de compensare multilaterală a plăților ce asigură schimbul de instrucțiuni de plată între participanți, pe parcursul mai multor sesiuni zilnice, calcularea pozitiei nete ale participantilor prin compensare multilaterală și inițiază decontarea în sistemul REGIS a unei instrucțiuni pe bază netă (IDN – instrucțiuni de plată pentru decontarea pozitiilor nete).

Participanți sistemului sunt : bănci, Casele centrale ale cooperativelor de credit sau alte instituții de credit (ex: societățile de credit ipotecar) autorizate de BNR si Trezoreria Statului . Sistemul SENT procesează ordine de plata de mica valoare (OPV) si instructiuni de debitare directa transmise de participanti sub forma de fisiere, ambele în format electronic. Participanții în sistem transmit instrucțiunile de plată prin intermediul unei rețele de telecomunicații interbancare (rețea virtuală privată – VPN), sub formă de fișiere.

Fiecare participant trebuie să dețină un cont curent în evidențele Băncii Naționale a României și un cont de decontare deschis pe numele său în sistemul ReGIS.

Sistemului SENT pune la dispoziția participanților următoarele servicii principale: asigurarea chimbului e instrucțiuni de plată între participanți; gestiunea automată a garanțiilor (SENT este conectat prin interfețe automate în sistemele ReGIS și/sau SaFIR unde participanții constituie garanțiile necesare); calcularea pozițiilor nete ale participanților prin compensare multilaterală (continuă pe parcursul sesiunii) și generarea unei instrucțiuni de plată pentru decontarea pozițiilor nete; inițierea automată a decontării finale în sistemul ReGIS a pozițiilor nete la sfârșitul fiecărei sesiuni de compensare prin transmiterea acestor poziții la sistemul ReGIS pentru a fi operate în conturile de decontare ale participanților.

Sistemul funcționează numai în zilele de operare ReGIS întrucât decontarea finală a IDN (Instrucțiune de Decontare Netă) are loc în acest sistem.

Sistemul SENT asigură un număr important de facilități de pregătire a fișierelor, de transmitere, administrare, monitorizare și informare pentru participanți și TransFonD: pregătire a fișierelor în formatul acceptabil, de semnare a fișierelor, de transmitere a fișierelor la sistemul central SENT, instrumente de administrare a parametrilor sistemului (orarul, calendarul, perioadele aferente procesării instrucțiunilor de debit direct) disponibile administratorului sistemului; administrarea detaliilor privind participanții și utilizatorii, precum și drepturile de acces ale acestora în sistemul SENT (profile); instrumente de raportare a datelor zilei curente și a celor istorice (pâna la cel puțin 65 de zile lucrătoare în urmă); instrumente de interogare privind nivelul garanțiilor, stadiul procesării instrucțiunilor transmise de participanți, evoluția pozițiilor nete ale acestora pe parcursul sesiunilor de compensare.

Specific SENT este și faptul că transmiterea instrucțiunilor de către participanți către sistem se face în forma de fișiere (pachete), fiecare fișier conținând maxim 1000 de instrucțiuni.

TransFonD este proprietarul infrastructurii IT a SENT, administratorul și operatorul tehnic al sistemului. În această calitate, TransFonD: elaborează și gestionează regulile de sistem ale SENT, procedurile și documentația sistemului; încheie contractele de participare la sistem cu instituțiile eligibile; asigură operarea zilnică a sistemului; asigură aplicarea procedurilor în cazuri de urgență care afectează sistemul în întregul său sau activitatea unuia sau mai multor participanți; asigură servicii de asistență tehnică și funcțională; asigură servicii de instruire și atestare a utilizatorilor SENT.

Sistemul SaFIR a fost de asemenea dezvoltat și implementat în cadrul proiectului Phare RO-0005 "Interbank Payment System", derulat de BNR și TRANSFOND S.A. și a intrat în funcțiune la 3 octombrie 2005.

SAFIR este un sistem de depozitare și decontare a titlurilor de stat. Banca Natională a Romaniei, în calitate de depozitar central pentru titlurile de stat organizează și administrează întreaga activitate de înregistrare a drepturilor de proprietate și a altor drepturi asupra titlurilor de stat și respectiv activitatea de decontare finală și irevocabilă a operatiunilor derulate cu titlurile de stat prin sistemul SAFIR.

Sunt eligibile pentru a participa la sistemul SaFIR următoarele categorii de instituții:

-instituții de credit din Spațiul Economic European, inclusiv când acestea acționează printr-o sucursală înființată în Spațiul Economic European;

-instituții de credit din afara Spațiului Economic European, cu condiția ca acestea să acționeze printr-o sucursală înființată în Spațiul Economic European;

-Banca Națională a României;

-Ministerul Economiei și Finanțelor;

-societăți de servicii de investiții financiare admise pe piața primară și/sau secundară administrată de Banca Națională a României.

Administratorul de sistem poate accepta, de la caz la caz, participarea la sistemul SaFIR și a următoarelor categorii de instituții: -depozitari centrali pentru instrumente financiare din Spațiul Economic European, care prestează servicii de compensare și/sau decontare și sunt supravegheați de o autoritate competentă; contrapărți centrale din Spațiul Economic European, care prestează servicii în cadrul unor sisteme de compensare pentru tranzacții cu instrumente financiare și care sunt supravegheate de o autoritate competentă; organizații din Spațiul Economic European care prestează servicii de compensare și/sau decontare și sunt supravegheate de o autoritate competentă.

La sfârșitul anului 2014, în sistemul SaFIR au fost înregistrați un număr de 35 participanți.

Funcții specifice sistemului SaFIR:

1. Evidența instrumentelor financiare.Se referă, în principal, la organizarea și gestionarea registrului principal (evidența emisiunilor de titluri de stat, a participanților, a operațiunilor cu instrumente financiare, reconcilierea cu registrele secundare și cu alți depozitari conectați cu SaFIR, precum și reconcilierea cu emitenții instrumentelor depozitate în SaFIR).

2. Decontarea operațiunilor cu instrumente financiare. Sistemul SaFIR procesează operațiuni derulate de participanți pe piața secundară (tranzacții de vânzare/cumpărare, înregistrarea, radierea și executarea contractelor de garanție financiară, operațiuni repo și reverse repo, transferuri de portofoliu).

3. Funcții complementare.Evaluarea zilnică a emisiunilor; managementul colateralului; gestionarea cozilor de așteptare; mecanism de deblocare a decontării; monitorizarea funcționalității sistemului; arhivarea datelor; calculul automat al comisioanelor; rapoarte către autoritățile competente; rapoarte statistice.

3.2. Western Union și MoneyGram

Western Union a fost înființat în 1851 și este una din cele mai vechi și renumite companii americane. În 1870 compania a creat prima modalitate de transfer rapid a fondurilor pe distante mari, a introdus primul telegraf la New York și a utilizat pentru prima data telexul în anii ’50. Sistemul WESTERN UNION derulat prin rețeaua Eurogiro asigură transferul rapid al sumelor de bani în orice parte a lumii în care operează agentii proprii.

În prezent pe piața din România din 1996, Western Union este mereu aproape de clienții săi oferind modalități rapide, fiabile și ușoare de a trimite/primi bani în destinații din întreaga lume. Western Union are o experiență de peste 150 de ani. Astăzi, prin cele 380.000 de locații aflate în peste 200 de țări și teritorii din întreaga lume, milioane de oameni folosesc cu încredere serviciile Western Union pentru a trimite și a primi bani oriunde s-ar afla.

În România, Western Union colaborează cu 6 bănci: Banca Românească Membră a Grupului National Bank of Greece, Banca Transilvania, Bancpost, BRD – Groupe Société Générale, Credit Europe Bank și Raiffeisen Bank. Acestora li se adaugă rețeaua de subagenți care include bănci precum Carpatica, Piraeus. În plus, serviciul Western Union este disponibil și prin Poșta Română și Angelo Costa România Group SRL.

Western Union este disponibil în peste 600 de localități din România, de la Capitală și marile orașe și până la sate din zone rurale îndepărtate.

Banii trimiși din România prin Western Union pot fi ridicați în peste 370.000 locații ale agenților de peste tot în lume.

Sursa.http://www.westernunion.ro/WUCOMWEB/staticMid.do?method=load&pagename=mtIntraFees

Elementele cheie ale strategiei Western Union: extinderea constantă a rețelei de locații ale agenților astfel încât serviciul Western Union să fie accesibil unui număr cât mai mare de clienți, atât în țările de adopție pentru emigranții români, cât și în România.

MoneyGram este un lider mondial în rândul serviciilor de transfer de bani în întreaga lume, lucrând în strânsă asociere cu un număr de agenți selectați, în 207.000 de locații din 190 de țări și teritorii.

Serviciul MONEY GRAM reprezintă o modalitate rapidă și sigură de a trimite și primi bani în orice țară prin rețeaua proprie de agenți.

MONEY GRAM se caracterizează prin faptul ca :

Este rapid – banii ajung acolo unde este nevoie de ei în numai 10 minute.*

Este la îndemână – având peste 207.000 de agenți în toată lumea

Este disponibil pentru oricine – fara a fi nevoie de un cont bancar și de un card de credit

Este ușor de utilizat – rebuie completat un simplu formular la agentie.

Este personal – se poate adăuga un mesaj gratuit de 10 cuvinte.

Disponibilitatea serviciilor de transfer MONEY GRAM intră sub incidența legilor valutare din țara de destinație a sumei. Sumele transferate sunt convertite în USD la cursul de schimb în momentul procesării tranzacției.

Comisionul depinde de suma transferată și se plăteste de expeditor.

Serviciul MONEY GRAM este disponibil la banci, case de schimb valutar, agenții de turism, oficii postale, agenții THOMAS COOK și AMERICAN EXPRESS și în unele țări în supermarket, aeroport și autogară.

Western Union și MoneyGram sunt probabil cele mai cunoscute sisteme de transfer electronic de fonduri între persoane. Atât expeditorul cât și receptorul trebuie să fie de regulă prezenți într-una din agențiile care poartă însemnul unuia din cele două sisteme (locațiile agențiilor sunt de regulă în bănci).

3.3. Electronic Banking și Internet Banking

Băncile de pe piața românească oferă clienților lor o gamă variată de produse și servicii clienților săi, fiecare făcând cat mai atractivă această ofertă și cat mai bine adaptată pentru nevoile și cerințele clienților săi. În prezent, majoritatea produselor și serviciilor oferite nu mai necesită prezența clienților la bancă, operațiunile putând fi efectuate și de acasă cu ajutorul Electronic Banking-ului sau e-banking-ului.

Serviciile de electronic banking sunt oferite clienților cu ajutorul internetului și este o modalitate prin care acestea sunt mult mai accesibile clienților. De asemenea, electronic banking-ul este o modalitate inovatoare pentru efectuarea operațiiunilor, acesta urmând să se dezvolte mult mai mult în viitor, odată cu dezvoltarea tehnologiei. Cu ajutorul alestui serviciu pus la dispoziție de către bănci, clienții pot efectua plăți, transferuri, servicii de depozit, schimb valutar etc. Tot în cadrul electronic-bankingului sunt integrate și împrumuturile.

Modalitățile prin care putem accesa serviciul de Electronic banking sunt bazate pe telefonul fix sau mobil și pe un calculator. Toate acestea contribuie la menținerea relației bancă-client.

Electronic bankingul este compus din mai multe servicii, cum ar fi: Internet banking, Mobile banking, Tele-banking, Voice Teller, SmatTel SMS, SMS Banking, Home Banking, transferul electronic al fondurilor ETF precum și altele.

Citybank este banca care folosește acest tip de serviciu de mai bine de 20 de ani, fiind printre primele bănci din România care a introdus electronic-bankingul.

În ceea ce privește avantajele folosirii electronic banking-ului acestea sunt:

Serviciile e-banking au costuri mai reduse decât cele efectuate prin intermediul sucursalelor, agențiilor băncilor

Legătura permanentă care se stabilește cu banca pentru a se obține informații

Transferul rapid al sumelor de bani

Electronic-banking-ul este la dispoziția clienților 24 din 24 de ore, 7 zile pe săptămână

Operațiunile pot fi efectuate de acasă sau din altă parte fără a fi necesară deplasarea la bancă

Clienții pot verifica situația contului

Mobile banking-ul este un serviciu bancar prin care se pot accesa informații financiar-bancare cu ajutorul telefonului mobil. Câteva bănci din România le oferă clienților săi posibilitatea să acceseze informații cu privire la suma de bani de pe card.

Un pas important în modernizarea activității bancare din țara noastră este și lansarea serviciilor de electronic banking, sub presiunea băncilor străine venite în România, care au avut inițiativa în acest domeniu. Băncile ABN-AMRO (cu serviciile Flashbanking și Bank Station), ING Bank (Electronic BankING), Banque Franco-Roumaine (BFR Direct), Société Générale (Sogecash), Deutsche Bank (DB) și Citi-bank (Pay-link) au determinat și băncile românești să-și concentreze eforturile în această direcție. BCR și Bancorex au fost primele bănci cu capital majoritar autohton care au început să dezvolte servicii de telebanking (furnizarea de informații bancare prin telefon/fax) și electronic banking (Multicash). Au urmat și alte bănci: BRD (cu serviciul MultiX), BancPost (serviciul e-bank) etc. Treptat, toate băncile și-au perfecționat serviciile de electronic banking.

În anul 1999, în România a fost lansat primul serviciu de Internet-banking, de către fosta Banca Turco-Română. Aplicațiile Internet-banking furnizează soluții foarte convenabile pentru operații financiare la distanță, simplificând activitatea clientului și a băncii. Cu un simplu browser și un calculator clienții pot accesa și utiliza serviciile oferite de bancă. Centralizarea datelor introduse de clienți oferă acestora un grad maxim de independență în operare, precum și siguranță și confidențialitate totală a tranzacțiilor prin utilizarea mai multor niveluri de securitate.

Începând cu anii 2000-2001 au apărut și serviciile de mobile-banking. Acesta permite obținerea de informații cu privire la situația contului, cursul valutar etc. BancPost a oferit primul serviciu de acest fel, denumit SmartTel SMS, însă, evident, la scurt timp a fost urmată de alte bănci.

M-banking sau mobile-banking poate fi considerat ca “ansamblul modalităților tehnice sau procedurilor prin care plata sau dovada capacității de plată sunt făcute prin intermediul telefonului mobil, fie ca acțiune de sine stătătoare, fie în cadrul unor tranzacții comerciale sau financiare realizate în regim mobil’.

Având în vedere dezvoltarea rapidă și puternică, din decursul anilor 1990, a rețelelor de telefonie mobilă de tip GSM în România, implementarea acestei tehnologii reprezintă un element important în posibila extindere și îmbunătățire a serviciilor bancare de plăți fără numerar în țara noastră.

Ideea implementării soluției mobile-banking a apărut pornind de la faptul că modalitatea cea mai simplă de a pune în legătură clienții cu un sistem bancar o reprezintă telefonul, prin serviciul numit phone-banking. Acesta permite obținerea de informații de cont și ordonarea de plăți prin intermediul unui apel telefonic, vocal, către un operator al băncii. Pornind de la această situație, ce presupunea folosirea unui post telefonic, s-a considerat că utilizarea unui telefon mobil va conduce la creșterea accesibilității și versatilității serviciului de phone-banking.

În paralel, în ultimii ani s-au dezvoltat și serviciile de comerț electronic, existând deja multe site-uri web care permit vizualizarea on-line a cataloagelor de produse și lansarea comenzilor. În acest sens, este de menționat inițiativa BancPost, care a lansat primul card virtual (sub licență MasterCard), care poate fi folosit pentru cumpărături pe Internet, exemplul său fiind urmat ulterior și de alte bănci. Cardul virtual este alimentat doar cu suma necesară efectuării tranzacției pe Internet,

Băncile recomandă folosirea unui card doar pentru tranzacțiile pe Internet, card alimentat cu sumele necesare respectivei tranzacții, în momentul cel mai apropiat posibil de cel al realizării plății. De asemenea, este de preferat accesarea doar a site-urilor unor comercianți cunoscuți și evitarea celor care nu solicită autentificarea tranzacțiilor prin Card Verification Value (echivalentul pin-ului în tranzacțiile virtuale).

Un rezultat al dezvoltării noilor tehnologii bancare poate fi considerat „banca virtuală”, plasată pe ecranul calculatorului, ai cărei clienți completează cecuri și ordine de plată sau achită chitanțe electronice. Aceasta, deși inexistentă fizic, lasă impresia unei bănci reale, cu funcționari specializați pe departamente: conturi personale, servicii financiare etc..

Conform definiției date de revista „Banking Technology”, o bancă virtuală reprezintă banca în care contactul poate fi făcut printr-o varietate de canale, dar menținând aceeași interfață și accesând aceleași servicii. Pentru accesul la banca virtuală, în scopul efectuării de operațiuni de transfer sau decontare, clientul poate să aleagă între o varietate de canale precum ATM, telefon, terminal la distanță, terminal POS, Video Kiosk, telefon mobil sau Internet.

Caracteristicile importante ale unui sistem de plată prin Internet includ: securitatea, încrederea, scalabilitatea, anonimitatea, acceptabilitatea, baza de clienți, flexibilitatea, convertibilitatea, eficiența, integrarea în aplicații, utilizarea ușoară.

Informatizarea serviciilor bancare, pătrunderea tehnologiilor moderne de telecomunicații și electronice în sfera plăților prin cont vor determina creșterea substanțială a eficienței cu care sectorul financiar-bancar poate sprijini relansarea economiei românești

În anul 2014, majoritatea băncilor din România (21 din 39 autorizate) ofereau celor circa 28.000 de utilizatori, un număr total de 28 de servicii bancare electronice avizate, incluzând practic toate tipurile de servicii, respectiv: informații despre cont, informații asupra tranzacțiilor, precum și transferuri și plăți intra-și interbancare. Toate aceste bănci pun la dispoziție un canal de acces prin voce, adică o conectare prin telefon la propriul Centru de Asistența Telefonica (ceea ce este obligatoriu pentru toate băncile care sunt emitente de carduri). Majoritatea acestor bănci oferă diverse variante de acces la informații prin Internet și prin telefonul mobil, iar trei dintre ele oferă și posibilitatea de a face transferuri de fonduri și plăți. Serviciile bancare electronice avizate în mod curent pot fi vizionate pe site-ul MCTI, iar descrierea lor amănunțită se află pe site-urile băncilor.

Tabel 1.1 Sistemele E-banking in România

Sursa: web-site MCTI și băncile din România

În prezent, 26 de bănci din totalul de 39 de bănci din România au implementate sisteme de e-banking, așa cum rezultă și din tabelul 1.1

Din analiza tabelului, se observă ca cele mai răspândite sisteme de e-banking sunt cele de Internet banking (21 bănci), urmate de home banking (15 bănci) și mobile banking (3 bănci). Chiar dacă băncile au adoptat o atitudine rezervată față de piața de e-Banking, susținând ca aceasta este încă în formare, potrivit datelor furnizate de MCTI, anul trecut tranzacțiile prin instrumentele de plăți electronice au depășit 35 de miliarde EUR.

În România, Revista Link a realizat un studiu privind gradul de utilizare al serviciilor de e-banking în rândul companiilor. Cercetarea s-a desfășurat în perioada 14-29 iulie 2005, pe un eșantion de 198 de companii naționale (mai mult de jumătate din acestea fiind corporații cu o cifră de afaceri de peste 2 milioane EUR). Potrivit studiului, numai 24 din cele 198 de companii care au făcut parte din eșantion folosesc, în mod curent, serviciile de e-banking, ceea ce reprezintă 12,12%.

Dintre acestea, utilizarea instrumentelor de plată cu acces la distanță a crescut, mai ales, în rândul companiilor care își desfășoară activitatea în IT&C. În același timp, gradul de utilizare al serviciilor de e-banking a crescut în rândul corporațiilor, întreprinderile mici utilizând mai puțin serviciile de plată electronică. Principalele motive, conform studiului, pentru care se utilizează sau nu e- banking-ul: comoditatea și economia de timp sunt principalele motive pentru care companiile utilizează un serviciu e-banking; efectuarea tranzacțiilor în timp real; siguranța acestora; evitarea aglomerației pe drumul până la bancă și în incinta acesteia

De remarcat este faptul că, din acele companii care utilizează e-banking, numai 8,33% motivează alegerea lor din perspectiva comisioanelor reduse la realizarea operațiunilor. Așadar, nu costurile mai mici atrag companiile în utilizarea instrumentelor de plată cu acces la distanță, factorii prioritari fiind comoditatea și economia de timp. De cealaltă parte, companiile care nu folosesc e-banking își motivează opțiunea prin lipsa de informații despre aceste servicii, majoritatea considerând ca e-banking-ul nu este suficient promovat în România. Principalii vinovați, în opinia companiilor, fiind în primul rând băncile, care nu își promovează corespunzător pachetele de servicii și în al doilea rând, presa nu mediatizează suficient subiectul. De aceea informația este precară, iar gradul de utilizare al serviciilor este redus. În același timp, lipsa informației conduce la neîncrederea în siguranța sistemelor informatice și a tranzacțiilor în sine, fapt care dă naștere unui cerc vicios Conform studiului, companiile folosesc serviciul e-banking pentru a ordona, în primul rând, plăți și transferuri. De asemenea, o incidență destul de mare o au operațiunile de schimb valutar, consultarea conturilor, viramente între conturi și extrasele de cont. În ceea ce privește plățile, cele mai frecvente plăți sunt cele efectuate prin ordine de plată către parteneri și plățile pentru utilități (telecom, asigurări), o incidență mai mică având plățile internaționale.

Conform studiului, atât companiile care folosesc acest tip de serviciu, cât și cele care nu îl folosesc consideră că e-banking-ul este un instrument util, notându-l pe o scala de la 1 la 10 cu 8,32 de puncte. Cei care folosesc deja serviciile de plăți electronice sunt, în general, mulțumite de acestea și consideră că activitatea le-a fost mult ușurată în urma alegerii acestui serviciu.

De cealaltă parte, companiile care nu folosesc, încă, e-banking-ul, ar dori și ele să îl utilizeze, cu condiția ca să le fie explicate, pe larg, avantajele acestuia.

Analiza atuurilor serviciilor bancare on-line trebuie efectuată atât din perspectiva instituției bancare, cât și din punctul de vedere al clientului/utilizator, sub cele două forme în care se prezintă acesta: clientul individual și clientul instituțional.

Din punctul de vedere al băncii furnizoare, serviciile de electronic-banking comportă următoarele avantaje: creșterea gradului de satisfacere a cerințelor clientului, datorită faptului că acest serviciu este disponibil 24 de ore pe zi și 7 zile pe săptămână, lăsând clientului posibilitatea să aleagă când și unde să își efectueze tranzacțiile; creșterea ratei de fidelizare clienților prin eliminarea condiționării față de locația fizică a unei bănci sau de numărul de filiale și personalul disponibil, având în vedere că un contact direct cu reprezentanții unei bănci este mult mai rar; posibilitatea extinderii regionale cu investiții mult reduse în locațiile fizice ale filialelor sau agențiilor; Internet-ul, prin intermediul marketingului bazelor de date, prezintă oportunități unice de oferte personalizate pentru un număr mult mai mare de clienți. Spre exemplu, în momentul în care un client accesează website-ul, cunoscând serviciile pe care clientul respectiv le folosește și interesele pe care le are, prin intermediul unui software personalizat, clientului i se poate oferi noul produs/serviciu, fie al băncii, fie al unui partener; identificarea clienților sau segmentelor profitabile de clienți. O bază de date cu informații complexe despre clienți, ce pot fi obținute prin site-ul de internet, poate facilita analiza detaliată a fiecărui client sau a unor grupe de clienți și măsurarea profitabilității acestora. Acestor clienți profitabili li se pot face oferte speciale pentru a-i reține; tranzacțiile bancare on-line au costurile cele mai reduse dintre toate tipurile de tranzacții; imagine bună pe piață. Băncile care oferă astfel de servicii sunt percepute ca lideri în implementarea tehnologiei, având o imagine mai bună pe piață.

Pentru utilizatorul-persoană fizică online, banking-ul prezintă următoarele avantaje: costuri reduse pentru accesul și folosirea diferitelor produse și servicii bancare; comoditate. Toate tranzacțiile bancare pot fi efectuate de acasă sau de la birou, fără a fi necesară deplasarea la sediul băncii; viteză. Răspunsul mediului este foarte rapid, astfel încât clientul poate aștepta până în ultimul minut pentru a iniția un transfer de fonduri; administrarea fondurilor. Clientul poate avea istoricul diferitelor conturi și poate face analize pe propriul computer înainte de a realiza o tranzacție pe web.

Pentru clienții instituționali, avantajele sunt: costuri reduse pentru accesarea și utilizarea diferitelor produse și servicii, solicitarea de credite, deschiderea de acreditive etc.; acces la informații. Corporațiile pot avea acces la informații, putând vedea situația conturilor printr-un simplu click de mouse; managementul lichidităților. Serviciile bancare prin internet permit clienților instituționali să-și transfere banii dintr-un cont într-altul pentru a face plăți, având și o imagine permanentă asupra lichidităților.

Prima utilizare a serviciului de home banking s-a realizat pe la începutul anilor 1980, urmând ca acesta să se dezvolte din ce în ce mai mult datorită în principal dezvoltării tehnologiei.

Home banking-ul este un serviciu oferit de către bănci prin care clienții săi pot avea o relație în permanență cu banca cu ajutorul telefonului,computerului ca mijloace de a comunica. Acesta va trebui să se identifice cu ajutorul unei parole pentru a putea efectua operațiunile dorite. Prin intermediul acestui serviciu, clienții pot obține informații cu privire la situația conturilor sale, pot realiza operațiuni bancare fără să se deplaseze la bancă.

Toate aceste servicii bazate pe utilizarea internetului furnizate de către bănci clienților săi au luat amploare în ultimii ani ca urmare a dezvoltării tehnologiei, dar și a intensificării concurenței, băncile dorind să se plieze cât mai bine pe nevoile și cerințele clienților săi oferindu-le acestora servicii cât mai complexe.

În ceea ce privește evoluția numărului de utilzatori ai acestui serviciu pe piața bancară românească în perioada 2010-2013, aceasta este reprezentată în graficul 2.4.

Evoluția numărului de utilizatori ai serviciului de Home banking în perioada 2010-2013

Sursa: Prelucrare proprie după datele oferite de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale (http://www.mcsi.ro/Minister/Domenii-de-activitate-ale-MCSI/Tehnologia-Informatiei/Servicii-electronice/internet-banking )

Conform graficului 2.4 se observă că numărul utilizatorilor de Home banking din România a înregistrat un trend descendent în perioada 2010-2011, numărul acestora reducându-se treptat de la 138282 de utilizatori în 2010, în anul 2011 s-a ajuns la un număr de 158801 utilizatori, diferența fiind una considerabilă.

Această scădere a numărului clienților poate fi pusă pe seama dezvoltării unor servicii mult mai performante, care perimit realizarea mai multor tipuri de operațiuni.

În anul 2013 se înregistrează un progres, numărul utilizatorilor crescând în 2013 și ajungând la 107690 față de 104177 cât s-a înregistrat în 2012.

Serviciile bancare electronice cum ar fi Internet banking-ul si Electronic banking-ul au beneficiat de o dezvoltare rapidă în România permițând persoanelor fizice și celor juridice să realizeze operațiuni cu ajutorul unui telefon fix, mobil sau prin Internet fără a mai fi necesară deplasarea acestora la unitatea bancară. Aceste două servicii oferite de către majoritatea băncilor oferă clienților posibilitatea să-și verifice conturile bancare, să poată efectua plăți, dar și să realizeze tranzacții. Toate acestea sunt la costuri mai reduse fiind foarte accesibile clienților și prin prisma faptului că acestea se pot realiza de acasă.

Electronic banking-ul este compus din mai multe tipuri de servicii bancare, printre care Internet banking, Mobile banking și Home banking. În ceea ce privește numărul de tranzacții efectuate prin aceste trei servicii oferite de către băncile de pe piața românească în perioada 2009-2013, acestea sunt reprezentate în graficul 3.1.

Numărul tranzacțiilor efectuate prin Internet banking, Mobile banking și Home banking în perioada 2009-2013:

Sursa: Prelucrare proprie după datele oferite de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale (http://www.mcsi.ro/ )

Conform graficului 3.1 se poate observa că Internet banking-ul deține cel mai ridicat nivel al numărului tranzacțiilor efectuate în perioada 2009-2013. Acest serviciu este singurul dintre cele analizate care a înregistrat un trend ascendent pe toată perioada analizată. În anul 2009 acesta a obținut un număr de 3.018.307, iar la sfârșitul perioadei analizate a obținut 62.808.702 de tranzacții efectuate, diferența față de anul 2009 fiind una enormă.

Celelalte servicii de Mobile banking și Home banking sunt în umbra serviciului de Internet banking, având o evoluție fluctuantă în perioada 2009-2010 de scăderi și creșteri.

Internet bankingul este foarte folosit de către întreaga populație oferind o gamă variată de moduri în care se pot realiza diferite operațiuni.

În ceea ce privește valoarea tranzacțiilor în lei efectuate prin Inernet banking și Electronic banking la băncile de pe piața românească desfășurate în perioada 2009-2013, acestea sunt reprezentate în graficul 3.2.

Valoarea tranzacțiilor în lei efectuate prin Internet banking, Home banking și Mobile banking în perioada 2009-2013(lei)

Sursa: Prelucrare proprie după datele oferite de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale (http://www.mcsi.ro/)

Având în vedere graficul, valoarea tranzacțiilor în lei efectuate prin intermediul serviciilor de Internet banking și Electronic banking au înregistrat evoluții fluctuante pe perioada analizată. Și în acest caz, Internet bankingul este superior celorlalte servicii home banking și mobile banking înregistrat valori mari ale tranzacțiilor. În perioada 2009-2011, valorile tranzacțiilor prin Internet banking au cunoscut un trend ascendent, în anul 2009 atingând un nivel de 138.472.989.264 lei, iar în 2011 848.933.992.794 lei. În anul 2013, valoarea tranzacțiilor a atins cel mai ridicat nivel și anume 1.055.653.316.623 lei.

Mobile banking-ul a avut o evoluție fluctuantă, iar cea mai mare valoare a tranzacțiilor s-a obținut în anul 2011 și anume 746.562.431 lei. În ceea ce privește home bankingul în anul 2012, acest serviciu a avut valoarea cea mai ridicată a tranzacțiilor, 439.901.021.826 lei.

Valoarea tranzacțiilor în valută efectuate prin Internet banking, home banking și mobile banking înregistrată în perioada 2009-2013 este reprezentată în graficul 3.3.

Valoarea tranzacțiilor în valută efectuate prin Internet banking, Home banking și Mobile banking în perioada 2009-2013 (echivalent EURO)

Sursa: Prelucrare proprie după datele oferite de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale (http://www.mcsi.ro/)

Potrivit graficului 3.3 se observă că tot Internet banking-ul este cel care deține cel mai ridicat nivel al valorii tranzacțiilor în valută (echivalent EURO). Anul 2012 a fost cel mai favorabil pentru Internet banking înregistrând o valoare a tranzacțiilor foarte mare și anume 720.799.359.218 EUR. Mobile banking-ul a avut un trend descendent în perioada 2009-2010, în anul 2009 a înregistrat tranzacții de o valoare de 869.422.890 EUR, iar în 2010 5.924.437.690 EUR.

Home banking-ul a avut o evoluție fluctuantă în perioada de analiză cu creșteri și scăderi, dar a înregistrat valori superioare serviciului de Mobile banking.

Având în vedere acestea, utilizatorii serviciilor bancare electronice preferă Internet bankingul pentru efectuarea operațiunilor dorite conform evoluțiilor prezentate.

Serviciile bancare electronice tind să înregistreze din ce în ce mai mulți clienți, dar cu toate acestea, România se află pe penultimul loc în Europa. În anul 2014, acestea au crescut cu 4% față de ultimii trei ani. În ceea ce privește evoluția numărului de clienți ai acestor servicii în perioada 2009-2013 în România pe întreg sistemul bancar, aceasta este reprezentată în graficul 3.4.

Evoluția numărului de clienți ai Internet bankingului și Electronic bankingului în perioada 2009-2013 în România

Sursa: Prelucrare proprie după datele oferite de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale (http://www.mcsi.ro/ )

Conform graficului, se observă că și în cazul numărului de clienți ai acestor servicii, Internet bankingul este cel care deține cel mai mare număr al clienților în toată perioada analizată.

Numărul utilizatorilor de Internet banking, precum și ai celorlalte servicii a înregistrat un trend ascendent în perioada 2009-2011, urmând ca mai apoi să scadă. Internet bankingul a avut cel mai mare număr de utilizatori în anul 2011 și anume 13.528.192, iar în anul 2012 numărul acestora a scăzut la 10.762.443.

În ceea ce privește Home bankingul, acesta a avut cei mai puțini utilizatori dintre serviciile analizate. Mobile bankingul a înregistrat un trend ascendent în perioada 2009-2011. Anul 2013 a fost unul favorabil pentru acest serviciu, deoarece în acest an a înregistat cel mai mare număr de utilizatori din perioada analizată și anume 1.232.728.

Capitolul IV. Semnătura electronică

4.1. Noțiune

O semnătură electronică nu este decât un fișier criptat, care conține în interiorul ei numele, prenumele, email-ul și țara utilizatorului. La cererea utilizatorilor s-au mai introdus încă două câmpuri noi, funcția și societatea. Astfel, fiecare posesor de semnătură electronică poate acționa și ca reprezentant al unei persoane juridice.

Semnătura electronică reprezintă informații în format electronic și care sunt atașate sau logic asociate unor documente în formă de asemenea electronică. Semnătura electronică servește ca metodă de identificare a semnatarului și este înmagazinată pe suport magnetic securizat.

Orice persoană care, în baza unui contract încheiat cu un furnizor de servicii de certificare, deține o pereche funcțională cheie publică/cheie privată și are o identitate probată printr-un certificat digital emis de acel furnizor poate semna electronic.

Cheia privată este un cod digital cu caracter de unicitate, generat printr-un dispozitiv hardware și/sau software specializat.

Cheia publică este un cod digital, perechea cheii private necesară verificării semnăturii electronice.

Cheia privată reprezintă datele de creare a semnăturii electronice, iar cheia publică – datele de verificare ale acesteia. Cheia privată nu poate fi dedusă în nici un fel din cheia sa publică pereche.

Certificatul digital reprezintă o colecție de date în formă electronică ce atestă legătura dintre datele de verificare a semnăturii electronice și o persoană, confirmând identitatea acelei persoane.

Mențiunile certificatelor calificate:

indicarea faptului că certificatul a fost eliberat cu titlu de certificat calificat;

datele de identificare a furnizorului de servicii, respectiv cetățenia (persoane fizice) sau naționalitatea (persoane juridice);

numele semnatarului sau pseudonimul acestuia, precum și alte atribute relevante;

codul personal de identificare a semnatarului;

datele de verificare a semnăturii;

indicarea exactă a perioadei de valabilitate a certificatului calificat;

codul de identificare a certificatului calificat;

semnătura electronică extinsă a furnizorului de servicii care emite certificatul calificat;

limitele utilizării certificatului calificat sau limitele valorice ale operațiunilor pentru care acesta poate fi utilizat.

Legătura dintre o anumită persoană și o semnătură electronică extinsă/ un cod sau o cheie criptografică este confirmată printr-un certificat, eliberat de un furnizor de servicii de certificare. Acesta poate fi o persoana fizică sau juridică, care deși nu are nevoie obligatorie de acreditare, are obligația de a notifica autoritatea de reglementare și supraveghere specializată în domeniu cu 30 de zile înainte de începerea activității (acreditarea voluntară – are ca scop asigurarea unui grad sporit de securitate). Până la înființarea acesteia, maxim 18 luni de la publicarea legii, atribuțiile sale sunt îndeplinite de Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informațiilor. Evidența acestor certificate se face într-un Registru electronic, special creat în acest sens, disponibil permanent pentru consultare (art. 17 din lege).

Pentru a putea emite certificate calificate furnizorii de servicii trebuie să îndeplinească condiții de natură financiară, tehnică și organizatorică, cum ar fi:

să dispună de resurse financiare de acoperire a eventualelor prejudicii suferite de o persoană ce-și întemeiază conduita pe efectele juridice ale certificatelor calificate; vor trebui să depună o scrisoare de garanție din partea unei instituții financiare de specialitate sau o poliță de asigurare la o societate de asigurare, în favoarea autorității, în valoare de cel puțin echivalentul în lei a 500.000 de euro;

să aibă posibilitatea achiziționării unor echipamente tehnice care să permită securitatea, fiabilitatea , operarea rapida și sigură a datelor;

să folosească numai dispozitive securizate de creare a semnăturilor electronice;

să adopte măsuri împotriva falsificării;

personal cu cunoștințe de specialitate și experiență;

să păstreze secretul datelor stocate (detalii în art. 20 al legii și art. 14 din norme)

Orice furnizor are obligația de a suspenda sau revoca certificatul în cazurile arătate explicit de lege în art. 23, urmând a înscrie mențiunea în registrul electronic de evidență a acestora, în maxim 24 de ore din momentul în care a aflat sau trebuia și putea să ia cunoștință despre vreuna din aceste cauze. Din acel moment al înscrierii în registru, suspendarea sau revocarea devin opozabile terților.

Autoritatea, respectiv Ministerul Comunicațiilor, va autoriza, înregistra și controla (cel puțin o dată la 2 ani), echipamentele și serviciile de certificare ale furnizorilor.

Suspendarea certificatelor:

la cererea semnatarului, după o verificare prealabilă a identității acestuia;

ca efect al unei hotărâri judecătorești definitive;

informațiile conținute în certificat nu mai corespund realității.

Revocarea certificatelor:

la cererea semnatarului, după o verificare prealabilă a identității acestuia;

la decesul sau punerea sub interdicție a semnatarului;

ca efect al unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile;

informațiile esențiale conținute în certificat nu mai corespund realității;

încălcarea confidențialității datelor de creare a semnăturii;

utilizarea frauduloasă a certificatului;

probarea faptului că certificatul a fost emis în baza unor informații false sau eronate. 

Persoana interesată să semneze electronic documente trebuie să se prezinte cu cartea de identitate sau buletinul la un furnizor de servicii de certificare în domeniul semnăturii electronice.

 Furnizorul de servicii de certificare joacă rolul unui martor virtual care confirmă identitatea unei persoane.

 În urma plății unei sume stabilite de furnizor veți intra în posesia unui dispozitiv securizat, necesar pentru a vă putea semna electronic, ca, spre exemplu, eToken sau smart card. Pentru a accesa aceste dispozitive tastați un cod PIN, pe care puteți să îl schimbați și care e cunoscut doar de dvs.

 Principiul a avea + a ști = a utiliza se traduce astfel:

am dispozitiv securizat + știu PIN = utilizez dispozitivul în vederea creării semnăturii electronice.

 Se conectează dispozitivul securizat fie la calculatorul furnizorului de servicii de certificare, fie la calculatorul dvs. sau la orice alt calculator. Accesați site-ul furnizorului și completați formularul pentru obținerea certificatului digital. Veți primi prin e-mail un cod de identificare care va permite eliberarea acestuia.

De asemenea, se primește un certificat digital care atestă dreptul dvs de a va semna electronic și care conține: cheia publică; datele personale. Certificatul digital emis este semnat electronic de către furnizorul de servicii de certificare, cu cheia lui privată. Certificatul digital leagă persoana de cheia publică. Certificatul dvs. digital va fi disponibil pentru accesare pe site-ul furnizorului pentru care ați optat. Durata valabilității unui certificat este de maximum 1 an de la data comunicării către client.

Mecanismul de creare a semnăturii electronice este reprezentat de eToken-ul, smart card-ul sau orice alt dispozitiv specializat conține un microprocesor care generează cele două chei: publică și privată.

Generarea semnăturii electronice se realizează astfel:

1.      Asupra documentului se aplica un algoritm și se obține amprenta documentului;

2.      Amprenta documentului este o înșiruire de biți;

3.      Amprenta documentului intră în dispozitivul securizat;

4.      Printr-un alt algoritm se aplică cheia privată peste amprenta documentului, rezultând semnătura electronică.

Cheia privată rămâne în memoria eTokenului, nu părăsește niciodată dispozitivul, așadar poate să fie utilizată doar de posesorul dispozitivului.

Ofertantul folosește cheia sa privată pentru semnarea contractului și îl expediază, iar destinatarul ofertei decriptează documentul transmis cu ajutorul cheii publice a ofertantului. Acceptarea ofertei lansate se realizează prin semnarea contractului de către destinatar cu cheia sa privată și înapoierea lui ofertantului, care va lua cunoștință de acceptare prin utilizarea cheii publice a destinatarului.

Documentul semnat electronic va pleca via Internet spre destinatar, care are posibilitatea să verifice dacă, într-adevăr, expeditorul a semnat acel document. Mecanismul de verificare a semnăturii electronice se bazează pe utilizarea cheii publice, a unui algoritm de calcul și a semnăturii electronice primite . Verificarea semnăturii este o operație automată.

Spre deosebire de cheia privată care este cunoscută doar de semnatar, cheia publică poate să fie aflată de toți cei care primesc mesajele dvs. dacă accesează site-ul furnizorului de servicii de certificare în domeniul semnăturii electronice.

Astfel, se pot consulta datele din certificatul digital de care dispuneți, verificând identitatea expeditorului. Să nu uităm că semnătura electronică se creează cu ajutorul cheii private și se verifică prin cheia publică. 

Înscrisul în formă electronică, ce cuprinde și semnătura electronică extinsă are valoarea probatorie a unui înscris sub semnătură privată. Dacă respectivul înscris este și recunoscut de către partea căreia i se opune (de către persoana cu care a fost încheiat contractul), în eventualitatea ivirii unui litigiu, atunci înscrisul se va bucura de regimul juridic al unui act autentic.
Exigența încheierii unui act juridic în formă scrisă, ad validitatem sau ad probationem, este satisfăcută de înscrisul electronic cu semnătură electronică încorporată, bazată pe un certificat calificat și generată cu ajutorul unui dispozitiv de creare a semnăturii. Nerecunoașterea de către una dintre părți a înscrisului sau a semnăturii va obliga instanța, în fața căreia a fost dedus litigiul, să dispună verificarea celor contestate, prin efectuarea unei expertize tehnice de specialitate. Expertul va solicita certificatele calificate, acte de natură să identifice autorul înscrisului, semnatarul sau titularul de certificat.

Partea care invocă în apărarea sa o semnătură electronică extinsă, trebuie să facă dovada că respectiva semnătură:

este legată în mod unic de semnatar;

asigură identificarea semnatarului;

este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar;

este legată de datele în formă electronică la care se raportează, astfel încât orice modificare ulterioară a acestora este identificabilă.

Semnătura electronică se aplică unui document în format electronic, redactat sau obținut prin intermediul programelor informatice, ca de exemplu:

Documente MS Word (contracte, documente, notificări, rețete medicale, etc.) Spread-sheet Excel (rapoarte financiare, state de plată a salariilor, note de comandă, etc.)

Documente Adobe Acrobat (la fel ca și cele în MS Word, însă superioare ca și aspect și securitate a integrității informațiilor)

Fotografii digitale (constatări, mostre, comandă de produse, etc.)

Programe expert de gestiune a documentelor (documente ale administrației publice și locale, documente care urmează sa fie arhivate în cadrul arhivelor electronice din cadrul unor Data Center, etc.)

Documente rezultate din prelucrarea datelor contabile și fiscale (declarații de impunere, documente de plată către Bugetul de Stat, etc.)

Există câteva sectoare care au adoptat mai repede decât altele certificarea electronică. Un exemplu ar fi sectorul financiar-bancar, care răspunde în general mai repede la cerințele de securitate.

Legea bancară din România permite utilizarea certificatelor digitale de semnătură electronică în aplicațiile de tip Internet Banking. În prezent, câteva bănci au lansat astfel de aplicații, bazate pe certificate digitale, însă acestea nu sunt conforme legii semnăturii electronice, iar conceptul de non-repudiere (recunoașterea legală) nu poate fi aplicat. Mai exact, în cazul unei fraude, banca nu-l poate face pe utilizator să răspundă în fața legii.

Certificarea electronică este folosită și în cazul magazinelor virtuale. În cazul comerțului electronic putem vorbi de securizarea tranzacției electronice, cu ajutorul certificatului de server, și de autentificarea domeniului față de utilizatori, posesori de carduri bancare. Astfel, transmiterea datelor confidențiale, inclusiv cele legate de cartea de credit se transmit în deplină siguranță. Autentificarea domeniului sau site-ului este necesară pentru a evita posibile fraude și este un factor de încredere față de utilizatori.

Și pentru notari a apărut o lege privind regimul juridic al activității electronice notariale. Legea notarului electronic a apărut de curând, însă normele nu au apărut și sunt în curs de reglementare. Totuși, o serie de documente sunt specificate în lege și pot fi semnate electronic. Este un sistem care va fluidiza anumite documente notariale între avocat și notar, persoane și notar.

Avantajele semnăturii electronice sunt:

Securizarea tranzacțiilor electronice prin:

Autentificare – atestă identitatea semnatarului în mod legal;

Integritate – documentele sau mesajele semnate electronic nu pot fi modificate;

Confidențialitate – este asigurată prin criptarea informației, iar conținutul mesajului nu poate fi citit de altcineva în afara destinatarului ;

Non-repudiere – recunoașterea legală a semnăturii electronice, conferindu-i astfel aceeași valoare cu cea a semnăturii olografe.

Sferă de aplicații largă:

Internet

Autentificare pe Internet, Extranet sau Intranet

E-commerce, E-business

Reduceri importante de timp cât și de resurse financiare și umane prin:

Realizarea tranzacțiilor între persoane aflate la distanță

Eliminarea lucrului cu hârtii și a costurilor aferente acestora.

Gestionarea și utilizarea cheilor publice și private pentru servicii de certificare

1 – Client, deținător ai unui Certificat; 2 – Registrul Furnizorilor de Servicii de Certificare (RFSC) ținut de ARS; 3, 4 – Furnizori de Servicii de Certificare (pot exista mai mulți, în exemplu sunt doar doi furnizori: FSC1 și FSC2); 5 – Destinatarul unui document semnat electronic; 6- RC1- Registrul electronic de evidență a certificatelor eliberate de către FSC I.

Faza I: Înființarea ARS și a RFSC

Faza II: Clientul consultă RFSC, își alege (în urma analizei informațiilor puse la dispoziție de furnizori conform Art. 14 din Lege) FSC din cele existente (în cazul nostru alege FSC1) și semnează contractul cu acesta. Clientului i se eliberează certificatul (creat pe baza datelor din formularui de solicitare a certificatului) și dispozitivul de creare a semnăturii electronice; Certificatul este inclus în RC1.

Faza III: Clientul expediază documentul ce poartă semnătura sa electronică. Cel ce îl receptionează verifică semnătura folosind cheia publică a clientului (din certificatul acestuia) Suplimentar, pentru o mai mare siguranță, el poate consulta RFSC pentru a obține cheia publică a FSC1 (necesară verificării semnăturii FSC1 de pe certificatul clientului).

4.2. Cadrul legal

In prezent, recunoașterea juridică a documentelor schimbate prin Internet este dată de semnătura electronică. Cea mai răspândită și mai sigură tehnologie utilizată in acest scop este semnătura digitala. Aceasta tehnologie permite semnatarilor sa fie identificati de catre destinatari prin intermediul unei terte parti de incredere, cunoscuta ca Autoritate de Certificare.

Sistemul se bazează pe o pereche asimetrica de chei digitale generate de catre semnatar: o cheie privata, cunoscuta numai de semnatar si de Autoritatea de Certificare si o a doua cheie, publica, ce permite destinatarului sa verifice (tot cu ajutorul Autoritatii de Certificare) ca semantura este a persoanei identificata prin cheia privata.

"Semnătura" consta intr-un mesaj criptat cu ajutorul cheii digitale private, asociat semnăturii reale, ce se va atasa mesajului principal. Interventia unei terte parti este indispensabila in stabilirea increderii si securitatii in schimburile electronice, cata vreme partile contractante nu se intalnesc fizic la semnarea contractului.

Asadar, tehnologia exista. Cadrul legal de utilizare a semnăturii electronice exista de asemenea: "Legea nr. 455 din 18 iulie 2001 privind semnătura electronică", publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 429 din 31 iulie 2001.

Legea semnăturii electronice este considerata piesa de rezistenta a cadrului legislativ al noii economii. Din punct de vedere al comertului electronic, elementul de baza este cartea de plata (de debit sau de credit), existenta acesteia fiind suficienta pentru o economie in care afacerea se rezuma la sume banesti.

Pentru ca omul de rand sa poata insa sa-si plateasca taxele si impozitele prin Internet, semnătura electronică este singura componenta ce ii permite acestuia accesul la site-urile organizatiilor guvernamentale.

Pe langa aceasta caracteristica, semnătura electronică poate contribui si la
cresterea eficientei comunicarii si la diminuarea considerabila a birocratiei, prin eliminarea din circuit a hartiilor si a drumurilor catre diverse organe fiscale cu care toti ne-am obisnuit.

In cazul semnăturii electronice extinse, la semnătura electronică se adauga patru conditii, menite sa asigure identificarea celui care semnează si integritatea documentului.
ai tehnic, dar si juridic, intre cele doua concepte exista diferente. Astfel, numai semnătura electronică extinsa, bazata pe un certificat calificat si generata cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii este asimilata, in privinta conditiilor si efectelor sale, cu semnătura manuscrisa (olografa).

Deschiderea romanilor fata de certificarea electronică a ramas limitata, chiar daca legea semnăturii electronice a fost adoptata inca din 2001. In Romania, exista 30-35.000 de semnături electronice, iar sectoarele care au adoptat-o cel mai repede au fost cel financiar-bancar, energetic si de e-guvernare. O semnătura electronică nu este decat un mic fisier criptat, care contine in interiorul ei numele, prenumele, email-ul si tara utilizatorului. O astfel de semnătura este eliberata de companii specializate, care functionează ca un tert intre utilizatorii de semnături electronice.

In ceea ce privese proba încheierii contractelor prin mijloace electronice si a obligatiilor care rezulta din aceste contracte, aceasta este supusa dispozitiilor dreptului comun în materie de proba si prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică. Insa, desi o semnătura electronică nu este prea costisitoare – aproximativ 50 euro pe an -, iar in strainatate este deja larg utilizata, romanii nu se prea inghesuie sa semneze electronic. Posesorii acestor instrumente sunt indeosebi salariatii bancilor sau ai altor institutii care presupun o securizare sporita a circulatiei informatiilor.
Conform Legii 455/2001, „inscrisul în forma electronică, caruia i s-a încorporat, atasat sau i s-a asociat logic o semnătura electronică extinsa si generata cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveste conditiile si efectele sale, cu înscrisul sub semnătura privata”. Daca acest inscris este recunoscut de catre emitent, are acelasi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris si între cei care le reprezinta drepturile.

Printre serviciile bazate pe semnătura electronică este si marca temporala. Aceasta consta intr-un set de tehnici prin care se permite oricarei persoane sa constate daca un document electronic a fost creat sau semnat la un moment dat. In practica, majoritatea sistemelor de tipul marcii temporale folosesc o a treia parte de incredere. Marca temporala este o atestare digitala a acestei parti de incredere ca un document electronic exista la un anumit moment. Marca temporala este formata din cel putin urmatoarele elemente: amprenta atasata documentului electronic supus marcarii; data si momentul de timp aferente documentului supus marcarii, exprimate in timp universal; informatii care identifica in mod unic furnizorul de servicii de marcare temporala; numarul de ordine din registrul furnizorului de servicii de marcare temporala.
Spre deosebire de notarii electronici, exista deja mai multi furnizori de semnătura electronică si de marca temporala.

In anul 2001 a aparut Legea semnăturii electronice nr. 455 ca urmare a Directivei Uniunii Europene 93/1999. De la promulgarea legii si pana la aparitia primului furnizor de servicii de certificare au trecut doi ani, mai precis in aprilie 2003, cand Autoritatea de Certificare E-Sign Romania S.A. si-a inceput activitatea oficial. Compania a fost infiintata in noiembrie 2002, cu o investitie initiala de 800.000 USD in afara garantiei de 500.000 Euro constituita conform legii.

Prin cooperarea cu Adacom (Grecia), membra a VeriSign Affiliate Trust Network, E-Sign Romania, utilizează Infrastructura PKI si platforma tehnologica a VeriSign, care sustine emiterea de certificate calificate în concordanta cu Directiva UE EC/99/93 cu privire la cadrul comun pentru semnătura electronică. VeriSign este liderul mondial in furnizarea de servicii bazate pe Infrastructura de Chei Publice. Serviciile digitale de încredere VeriSign creează un mediu de încredere prin trei oferte esentiale: servicii de telecomunicatii, servicii de securitate si servicii de înregistrare – sustinute de o infrastructura globala care administrează zilnic miliarde de conexiuni la retea si tranzactii.

Principala linie de activitate a companiei E-Sign Romania S.A. este data de serviciile de certificare, implementare si consultanta PKI. Ele acopera trei zone privind certificarea: a user-ului, server-ului sau a altor echipamente incluse intr-un VPN (ex. firewall, router, switch).

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Din momentul apariției primelor carduri, instituțiile de credit au realizat avantajele acestor instrumente moderne de plată, astfel încât s-au făcut demersuri din ce în ce mai concertate și mai revoluționare pentru a facilita și dezvolta plățile prin intermediul acestora.

Inițial, băncile utilizau cardurile doar ca un mod de a acorda credite, propunând clienților împrumuturi fără a mai fi nevoie ca aceștia să se prezinte la bancă, crescând astfel veniturile băncii prin intermediul dobânzii încasate de la cei care făceau credite pe care le rambursau în tranșe lunare sau prin comisioanele achitate de comercianți pentru prestarea serviciilor aferente plăților.

Programele de carduri bancare au apărut în România în 1992, deși cardurile internaționale erau acceptate încă in 1972 prin intermediul Organizației Naționale de Turism, exclusiv în cazul persoanelor fizice nerezidente.

La început, volumul tranzacțiilor era relativ scăzut în comparație cu țările vecine, ponderea cea mai mare a tranzacțiilor constând în ridicarea salariilor de pe conturile de card. Pentru lărgirea bazei de utilizare a cardurilor este necesară dezvoltarea acceptării lor la comercianți.

De asemenea, se recomandă realizarea de parteneriate cu rețelele naționale de benzinării și supermarket-uri cu scopul acceptării la plată a cardurilor, asfel încât se poate dezvolta piața cardurilor și crește, totodată, volumul vânzărilor comercianților.

O altă recomandare este dotarea cu POS-uri a tuturor hotelurilor care au mai mult de două stele și a restaurantelor, atrăgându-se astfel numeroase unități turistice în rețeaua de acceptare a cardurilor.

O modalitate de extindere a utilizării cardurilor poate fi constituită și de obligativitatea agenților economici cu capital parțial sau majoritar de stat de a plăti salariile prin intermediul cardurilor.

Se observă că băncile romanești încep să se concentreze, pe lângă creșterea numărului de carduri, pe o acceptare mai mare, pe folosirea mai frecventă și pe strategii mai eficiente de emitere a cardurilor. În România, piața de carduri tinde spre o maturitate și o dezvoltare la nivelul celorlalte țări europene.

Bibliografie:

Basno, C., Dardac, N., Monedă, credit, bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

Basno, C., Dardac, N., Sisteme de plăți, compensări și decontări, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003

bnr.ro

Cărpenaru, D.S., Drept comercial român, Universul Juridic, București, 2007

Curiac, D., Drăgan, F., Sisteme informatice pentru comerț electronic, Editura Orizonturi universitare, Timișoara, 2004

Dardac N., Operațiuni bancare – instrumente și tehnici de plata, E.D.P., București, 1996

Diaconescu, M., Bănci, sisteme de plăți, riscuri, Ed. Economică, București, 1999

Dobre, E., Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003

Drăgoescu., E., Relațiile valutare, financiare și de credit internaționale, Editura ”Dimitrie Cantemir”, Târgu – Mureș, 2005

Filip, B., Dezvoltarea tehnologiilor bancare bazate pe instrumentele electronice, în vol. Mecanismele financiar-monetare în procesul tranziției la economia de piață, coordonator Voinea, Gh., Editura Sedcom Libris, Iași, 1999

Filip, B., Tehnologii financiar – bancare, Editura Junimea, Iași, 2003

http://ligiagolosoiu.ro/content/Servicii_bancare_electronice.pdf

http://www.bnro.ro/Sistemul-ReGIS-307.aspx

http://www.efinance.ro/download/BankingTech2014.pdf

http://www.link2ec.ro

http://www.marketwatch.ro

Ionescu, L., Băncile și operațiunile bancare, Editura Economică, București, 1996

Ionescu, M., Mobile-Banking în România, în revista „Piața Financiară”, supliment e-Fin@nce, iulie-august 2000

Ionescu, M., Mobile-Banking în România, în revista „Piața Financiară”, supliment e-Fin@nce, iulie-august 2000

Legea nr. 58/1934

Paraschiv, D.M., Tehnica plăților internaționale, Editura Economică, București, 2003

Pascariu, Gh., Moneda electronică și informatizarea plăților. Cardul, în vol. România și problemele integrării europene coordonator Ștefura, G., Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2005

Socol, A., Repere ale utilizării cardurilor inteligente în activitatea bancară, în vol. România și problemele integrării europene,coordonator Ștefura, Gabriel, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2005

Stoica, O. (coord.), Căpraru, B., Filipescu, D., Efecte ale integrării europene asupra sistemului bancar românesc, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2005

Stoica, O. (coord.), Căpraru, B., Filipescu, D., Efecte ale integrării europene asupra sistemului bancar românesc, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2005

Stoica, O., Integrare financiar-monetară europeană-curs „Jean Monnet”, Suport de curs, Iași, 2006

Stoica, O., Tehnologii financiar-bancare, suport curs portal, curs 6, Iași, an universitar 2005 – 2006

Studiu GfK Romania, 25 noiembrie 2010 www.gfk-ro.com

Văcaru, V., Carduri și smart-carduri, Catalogul de tehnologii informaționale și bancare, în revista „Piața Financiară”, 1998

Voinea, Gh.M., Mecanisme si tehnici valutare si financiare internationale, Editura SEDCOM LIBRIS, Iasi 2004, editia a III-a