Plata Mijloc de Stingere a Obligatiilor Civile

CUPRINS

Noțiuni introductive

Cap I. Obligația civilă

Definiție

Terminologie

Natură juridică

Obligația civilă – latura pasivă a raportului juridic obligațional

Delimitarea obligației civile față de alte raporturi juridice de obligații

Cap II. Stingerea obligațiilor civile prin executare voluntară

2.1 Principiul executării întocmai a obligațiilor

2.2 Plata – mijloc de executare voluntară a obligațiilor

2.2.1 Reglementare juridică

2.2.2 Noțiune. Natură juridică

2.2.3 Subiectele plății

2.2.3.1 Persoana care poate face plata

2.2.3.2 Persoana care poate primi plata

2.2.4 Condițiile plății (Obiectul

2.2.4.1 Indivizibilitatea plății

2.2.4.2 Locul plății

2.2.4.3 Data plății

2.2.4.4 Cheltuielile pentru efectuarea plății

2.2.5 Proba plății

2.2.6 Imputația plății

2.2.7 Punerea în întârziere a creditorului

Cap III. Stingerea obligațiilor civile în lipsa plății

3.1 Compensația

3.2 Confuziunea

3.3 Remiterea de datorie

3.4 Darea în plată

3.5 Imposibilitatea fortuită de executare

3.6 Prescripția liberatorie

Concluzii

Bibliografie

Anexa 1

INTRODUCERE

Raporturile juridice care au ca și obiect drepturile reale, au un caracter de durată și o anumită stabilitate. În schimb, raporturile obligaționale sunt acelea prin care se realizează dinamica circuitului civil astfel că ele se nasc și se sting imediat sau în anumite intervale de timp, astfel părțile realizîndu-și scopul pentru care a fost stabilit obiectul raportului respectiv.

Atingerea scopurilor urmărite de părți are loc prin realizarea dreptului de creanță al creditorului, lucru care se execută de către debitorul obligațiilor asumate. Mijlocul firesc de realizare a creanțelor se materializează prin executarea în natură de către debitor a obligațiilor asumate. Această executare poate interveni benevol, iar în caz contrar, silit, când instanța de judecată pronunță o hotărâre de executare silită în natură sau în echivalent.

Atât din cele mai vechi timpuri cât și în prezent s-au deosebit două faze de existență a obligațiilor:

– faza de creanță, fază în cuprinsul căreia debitorul datorează ceva creditorului, fază în care protagoniștii se află "față în față", în așteptarea executării creanței născute dar neîndeplinite;

– faza de execuție, fază în cursul căreia, dacă debitorul nu și-a îndeplinit în mod voluntar, sarcinile izvorîte încă din prima fază, creditorul, prin forța de constrîngere a statului, va putea să-și vadă realizată creanță pe seama patrimoniului debitorului său.

În epoca veche, drepturile de creanță erau imprescriptibile, ele nu se puteau stinge prin trecerea timpului, pentru că se opunea principiul simetriei și al corespondenței formei, în sensul că, o obligație se stingea numai prin utilizarea unui act identic în sens invers situației inițiale. Către sfârșitul Republicii, au apărut obligațiile sancționate prin acțiuni pretoriene, care se stingeau dacă nu erau valorificate în termen de un an.

În dreptul roman sunt cunoscute două categorii de stingere a obligațiilor: cele prevăzute de dreptul civil și cele create în dreptul pretorian.

Astfel, modurile prevăzute de dreptul civil sting creanța „de plin drept” – ipso iure, în sensul în care creditorul pierzând acțiunea, nu mai poate urmări pe debitor care este definitiv eliberat, această modalitate purtând amprenta formalismului caracteristic poporului roman pentru stingerea unei formalitățile îndeplinite la nașterea respectivei obligații.

Modurile voluntare de stingere a obligațiilor se numesc astfel, întrucât ele presupun manifestarea de voință a părților și erau în număr de cinci:

– plata;

– darea în plată;

– novațiunea;

– compensațiunea;

– remiterea de datorie.

Plata sau solutio este modul firesc, obișnuit de stingere a obligațiilor, realizându-se prin îndeplinirea prestațiunii care face obiectul raportului juridic respectiv. Prin urmare, prin plată se poate stinge orice obligație și, de regulă, obligațiile se sting prin plată.

Astfel plata va putea avea ca obiect fie remiterea unei sume de bani, fie transmiterea proprietății asupra unui bun, fie executarea unei lucrări, plata putând consta, după obiect, într-o acțiune de dare, facere sau prestare. Plata poate fi făcută de debitor sau de orice altă persoană capabilă, iar în cazul transmiterii proprietățiiii este necesar ca plata să fie executată de proprietarul bunului, putând fi la rândul ei primită de creditor sau de reprezentantul lui legal sau convențional. Dacă este vorba de transmiterea proprietății unui lucru, debitorul recurge la mancipațiune sau la in iure cessio pentru res mancipi și la traditio pentru res nec mancipi. Intenția părților va arătta dacă este vorba despre o plată sau un alt act juridic.

Obiectul plății trebuie să fie chiar obiectul obligației, creditorul nu poate fi silit de debitor să primească altceva. Paul sublinia că nu se poate plăti creditorului, fără voia lui un lucru în locul altuia. Plata în principiu trebuie să fie integrală – debitorul nu poate plăti numai o parte din datorie, dacă creditorul nu consimte, căci a oferi creditorului o plată parțială înseamnă a-i plăti altceva, decât ceea ce i se datorează. Plata trebuie să comporte asupra întregii datorii, iar dacă debitorul, ținut de mai multe debite față de creditor, plătește fără a specifica pe care dintre debite a înțeles să le achite, se va socoti că a plătit datoria cea mai oneroasă pentru el, ca de pildă, o datorie producătoare de dobânzi.

Efectuarea plății se va efectua întotdeauna la domiciliul debitorului, plata fiind querabilă dacă în contract nu se prevede alt loc pentru executarea prestației sau acesta reieșea clar din natura prestației. În cazul în care debitorul întârzie plata, iar creditorul cere efectuarea acesteia în alt loc, va comite o pluris petitio loco acțiunea sa urmând a fi respinsă. Dacă datoria este supusă unui termen, prestația nu poate fi cerută de creditor anterior împlinirii acestuia.

Atunci când debitorul avea mai multe datorii față de același creditor și făcea o singură plată, apărea problema imputației plății, care se soluționa astfel: dacă debitorul preciza care datorie intenționa să o stingă prin plata făcută, atunci se stingea acea datorie, iar dacă nu se preciza, se stingea datoria cea mai oneroasă, adică aceea care producea cele mai mari dobânzi.

Proba plății se făcea în epoca veche fie cu martori, fie prin jurăminte, pentru ca din epoca clasică să fie folosite și înscrisurile numite chitanțe.

Dacă chitanțele proveneau de la debitorul ce utiliza formula "A spus că are!", erau considerate redactate în mod obiectiv și îi erau opozabile creditorului numai dacă purtau sigiliile martorilor.

Dacă chitanțele proveneau de la debitorul ce utiliza formula "Am scris că am primit!", erau considerate redactate în mod subiectiv și îi erau opozabile creditorului chiar dacă nu purtau sigiliile martorilor.

Darea în plată (datio in solutium) este, din punctul meu de vedere, o variețiune a plății și reprezintă operațiunea juridică prin care debitorul se liberează prin efectuarea altei prestații decât cea datorată. Deși creditorul nu poate fi obligat să primească altceva în schimbul creanței sale, acest procedeu a fost utilizat de cei înstăriți, care împrumutând sume de bani urmau apoi să primească în schimb la scadență pământurile debitorilor, acesta fiind un mod de deposedare a micilor proprietari.

Cu privire la efectul acestei modalități de stingere a obligației au existat controverse între școala proculiană și cea sabiniană, ultima afirmând ca obligația se stinge de plin drept, în timp ce proculienii susțineau că ea se stinge pe cale de excepție. Însă, conform lui Justinian, creditorul e obligat să primească pământ în locul banilor din cauză că moneda devenise rară, iar pământurile nu mai erau la preț, deoarece datorită crizei modului de producție sclavagist, mulți își părăseau pământurile neavând cu ce să le lucreze.

Astfel cum anterior am arătat, plata – ca mod de stingere a obligațiilor, mai mult, ca și modul firesc, obisnuit de stingere a obligatiilor, a apărut încă din cele mai îndepărtate timpuri, putem spune chiar că a apărut concomitent cu primele prevederi legale, și a dăinuit până în zilele noastre, importanța acesteia în dreptul civil român fiind de necontestat.

Plata nu trebuie privită doar ca un mod de executare benevolă a unei obligatii, ci poate fi considerată și un act juridic, o adevărată convenție încheiată între cel care o face – solvens, și cel care o primește – accipiens.

Astfel, plata reprezintă un act juridic animo solvendi, realizat cu intenția de a executa o obligație.

Fiind mijlocul juridic principal și firesc de stingere a obligațiilor, plata este supusă unui ansamblu de reglementări ample și detaliate, aspecte pe care le vom analiza în cadrul capitolelor prezentei lucrări.

CAPITOLUL I

OBLIGAȚIA CIVILĂ

A fi obligat este sinonim cu a fi constrâns la o anumită atitudine sau activitate. Cotidian, fiecare dintre noi ne simțim sau suntem obligați să ne comportăm într-un anumit fel, știind că, dacă nu o vom face, vom suporta consecințele.

Din multitudinea de obligații concrete existente, doar unele sunt de natură juridică, iar dintre acestea doar anumite obligații au caracter civil.

Toate obligațiile au ca numitor comun ideea de constrângere, dacă nu sunt îndeplinite benevol, se va exercita o anumită presiune care uneori se materializează chiar într-o sancțiune a neîndeplinirii lor.

Obligația civilă desemnează o categorie juridică aparte, permițând delimitarea de alte obligații sau îndatoriri juridice, dar și de simplele datorii izvorâte din forul interior sau din simplele convenții sociale.

Obligația civilă este un raport de drept, o legătură stabilită între cel puțin doi subiecți de drept distincți, în virtutea căreia unul dintre subiecți datorează ceva concret celuilalt.

În cazul în care nu se achită benevol obligația, adică nu se execută de bună voie ceea ce se datorează, cel care nu o va face va putea fi constrâns – după anumite proceduri și de instituțiile specializate ale statului, să suporte consecințele juridice ale neîndeplinirii obligației.

Executarea silită a obligației civile constituie sancțiunea – mijloc și rezultat – tipică, care individualizează acest tip de obligație, având un regim juridic distinct, atât în raport cu alte obligații juridice, cât și față de simplele îndatoriri non-juridice.

Definiție

La fel ca unele coduri civile moderne, vechiul Cod Civil nu a definit obligația civilă. Acest lucru se explică prin adoptarea de către redactorii codurilor respective a renumitei definiții a obligației din Institutele lui Justinian, care a definit obligația astfel: „obligatio est juris vinculum quo necesitate adstringimur, alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura.” Este motivul pentru care această misiune a fost asumată de doctrina juridică care a formulat diverse definiții.

„Obligația este o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia, o parte, numită debitor, se obligă față de alta, numită creditor, la executarea unei prestațiuni pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstențiune.”
„Obligația este raportul juridic în temeiul căreia o persoană este ținută să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea unei alte persoane.”
„Raportul juridic de obligație poate fi definit ca acel raport în baza căruia o persoană, numită creditor, poate pretinde altei persoane, numită debitor, efectuarea unei anumite prestațiuni.”
„Obligația este raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la altă persoană, numită debitor, o anumită prestațiune, pe care acesta este îndatorat a o îndeplini.”
„Obligația este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute o prestație sau mai multe prestații, ce pot fi de a da, de doctrina juridică care a formulat diverse definiții.

„Obligația este o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia, o parte, numită debitor, se obligă față de alta, numită creditor, la executarea unei prestațiuni pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstențiune.”
„Obligația este raportul juridic în temeiul căreia o persoană este ținută să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea unei alte persoane.”
„Raportul juridic de obligație poate fi definit ca acel raport în baza căruia o persoană, numită creditor, poate pretinde altei persoane, numită debitor, efectuarea unei anumite prestațiuni.”
„Obligația este raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la altă persoană, numită debitor, o anumită prestațiune, pe care acesta este îndatorat a o îndeplini.”
„Obligația este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute o prestație sau mai multe prestații, ce pot fi de a da, a face sau a nu face , de regulă, sub sancțiunea constrângerii de stat.”
„ Obligația este raportul juridic în temeiul căruia o persoană numită debitor este ținută față de alta, numită creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie.”
În raport de definițiile enunțate, putem defini obligația civilă ca fiind raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la o altă persoană, numită debitor, o anumită prestație, pe care aceasta este îndatorat a o îndeplini.

Obligația evocă deci, sub aspect activ, un creditor și o creanță, sub aspect pasiv, un debitor și o datorie, iar sub ambele sale aspecte, legătura juridică dintre creditor și debitor, adică un raport juridic.

Creanța este un drept, un bun incorporal, o valoare, care face parte din patrimoniul creditorului, fiind un element activ al acestuia, iar datoria este o îndatorire, care face parte din patrimoniul debitorului, fiind un element pasiv al acestuia.

Definirea obligației se poate face fie de la creditor către debitor, fie de la debitor către creditor.

Definirea obligației de la creditor către debitor, pe care o preferăm, poate fi motivată astfel: așa cum patrimoniul se definește prin latura sa activă și numai corelativ prin latura sa pasivă, datoriile, tot astfel ar trebui definite toate drepturile patrimoniale, adică atât cele reale, cât și cele de creanță.

Iar definirea obligației de la debitor către creditor poate fi motivată prin aceea că astfel se evidențiază mai pregnant ideea că, atât nașterea, cât și realizarea dreptului de creanță constau în fapta debitorului de a da, a face sau a nu face ceva în folosul creditorului.

Fie că se pornește de la creditor spre debitor, fie că se pornește de la debitor către creditor, definirea completă a obligației să exprime ambele laturi ale raportului juridic de obligație, adică atât latura activă, cât și latura pasivă, atât dreptul de creanță al creditorului, cât și datoria debitorului.

Definițiile care enunță expres numai dreptul creditorului sau numai datoria debitorului sunt deficitare.

Definiția asupra căreia ne-am oprit caută să răspundă cerințelor definirii complete a obligației, întrucât enunță expres ambele laturi ale raportului juridic de obligație.

Noul Cod civil definește obligația în textul art. 1164, ca fiind „o legătură de drept în virtutea căreia debitonil este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată”.

Astfel, prin obligație civilă înțelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva și care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului.

Din definiție rezultă că obligația civilă presupune, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv (iar nu o posibilitate, facultate), care prezintă următoarele trăsături:

– îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită corespunzătoare conduitei pe care o poate avea subiectul activ;

– îndatorirea subiectului pasiv poate consta într-o acțiune sau, după caz, într-o abținere;

– în caz de nevoie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin forța coercitivă a statutului.

Rezultă că obligația este întotdeauna un raport juridic care se naște și există între cel puțin două persoane, alcătuit din două laturi inseparabile: una pasivă, adică un debitor și datoria sa, și una activă, înțelegând pe creditor și dreptul său de creanță.

Definiția legală reprodusă pune pe primul plan latura pasivă a obligației, de la debitor către creditor și de la datorie la creanță. în ce ne privește, credem că ar fi fost mai preferabil să se pornească de la creditor către debitor și de la creanță către datorie. Și aceasta cel puțin din motive de consecvență. Astfel, este cunoscut că patrimoniul se definește prin latura sa activă și numai corelativ prin latura sa pasivă. La fel dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt definite în textele legale și de către doctrină prin atributele pe care le conferă titularului lor și doar corelativ prin îndatorirea generală de abstențiune. Procedând în acest fel, din punct de vedere doctrinar, obligația civilă este raportul juridic în care o parte, numită creditor, are dreptul de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute prestația sau prestațiile la care este îndatorat, sub sancțiunea constrângerii de stat.

Din perspectiva creditorului, raportul de obligații apare ca un drept de creanță, iar din punctul de vedere al debitorului apare ca o datorie. Dreptul de creanță face parte din activul patrimonial al creditorului, fiindcă lui îi profită prestația ce i se datorează; datoria este un element al pasivului patrimonial al debitorului, el fiind ținut să execute o prestație sau mai multe prestații în favoarea creditorului.

Terminologie

Termenul de obligație își are originea în cuvântul obligare sau obligatio, care în latina veche înseamnă a lega (ligare) pe cineva „din pricina” (fob, obs) în vederea obținerii a ceva sau realizării unui anume scop.

La început, în dreptul roman, termenul de obligație însemna o legătură pur materială, corporală (vinculum corporis) între două persoane, adică între debitor și creditorul său. în această concepție, obligația conferea creditorului un drept asupra însăși persoanei debitorului ius in personam, asemănător cu dreptul proprietarului asupra lucrului său (ius in rem). Astfel, creditorul putea, la fel ca proprietarul lucrului, să dispună de persoana debitorului insolvabil, după bunul său plac.

Urmare a evoluției societății romane, după o vreme, noțiunea de obligație se transformă dintr-o legătură corporală (vinculum corporis) într-o legătură juridică (vinculum juris), adică într-un raport juridic în temeiul căruia creditorul putea cere executarea prestației ce i se datorează, iar în caz de neexecutare avea dreptul să recurgă la forța de constrângere (adstringimur), ceea ce însemna executarea silită asupra bunurilor debitorului.

Această stare de lucruri rezultă din definiția romană a obligației formulată în Instituțiile lui Justinian și atribuită jurisconsultului Papinian: „Obligatio est iuris vinculum, quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura”, ceea ce în traducere se formulează astfel: „Obligația este legătura juridică în temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânși să plătim un lucru după dreptul cetății noastre”.

În terminologia juridică actuală, termenul de obligație are două înțelesuri principale. Într-un prim sens, propriu și accesibil numai specialiștilor în drept, se înțelege raportul juridic de obligații, cu ambele sale laturi, activă și pasivă, în cadrul căruia creditorul are dreptul de a cere debitorului să execute prestația la care este îndatorat, sub sancțiunea constrângerii de stat. În cel de-al doilea sens, mai larg, utilizat în limbajul juridic curent, termenul de obligație desemnează orice îndatorire juridică, noțiune generică, prin care înțelegem atât îndatoririle juridice generale, cât și cele speciale, particulare, personale pe care le avem în societate; îndatoririle generale sunt acelea care incumbă tuturor sau unei categorii de persoane nedeterminate, cum ar fi obligația de a respecta drepturile absolute ale fiecăruia (drepturile reale și drepturile personale nepatrimoniale); îndatoririle particulare sau personale sunt acele îndatoriri pe care le are numai o anumită persoană sau le au anumite persoane, determinate, individualizate, și pot rezulta din acte juridice sau fapte juridice, cum este obligația unui debitor de a executa prestația pe care i-o datorează creditorului său. în acest din urmă caz, termenul de obligație desemnează numai latura pasivă a raportului de obligații, care se exprimă prin datoria debitorului.

Și în sfârșit, prin obligație sau „obligațiune” se înțelege și înscrisul constatator al existenței unui drept de creanță, în realitate a unui raport obligațional care are ca obiect o prestație pecuniară; aceste înscrisuri sunt titluri de credit și pot fi emise de societățile comerciale pe acțiuni, unitățile administrativ-teritoriale și de către stat. în asemenea situații, adesea, se confundă raportul obligațional cu înscrisul constatator al existenței sale.

Creditor și debitor

La raportul juridic de obligație, subiectul activ se numește creditor, fiindcă a avut încredere(credere) în persoana debitorului, iar subiectul pasiv se numește debitor, fiindcă datorează (debet) creditorului o anumită prestație.

În dreptul roman, creditorul era numit și reus credendi, iar debitorul reus de bendi; iar cum reus înseamnă pârât, aceste denumiri arătau că, la nevoie creditorul îl putea pârî pe debitor; cu timpul, reus a fost rezervat numai pentru al desemna pe debitor.

Creanță și datorie

Raportul juridic de obligație conferă creditorului un drept de creanță, numit prescurtat creanță și impune corelativ debitorului o prestație de a da sau de a face ceva, sau o abținere, de a nu face ceva, prestație și abținere numite într-un cuvânt datorie.

Obligație. Îndatorire

În limba română, termenii de obligație și îndatorire sunt sinonimi. Termenului de îndatorire i se atribuie însă înțelesuri mai variate decât celui de obligație, atât în vorbirea curentă, cât și în terminologia juridică.

În unele domenii este preferat termenul de obligație, de exemplu în dreptul civil, iar în alte domenii este preferat termenul de îndatorire, de exemplu în dreptul constituțional.

Unii autori fac distincție între obligație, ca termen specific de desemnare a obligațiilor de drept civil care formează instituția juridică a obligațiilor, și îndatorire juridică sau datorie juridică, termen generic de desemnare a numeroase îndatoriri juridice generale și particulare.

Astfel, sunt denumite îndatoriri generale cele care incubă fiecăruia față de toți, de exemplu îndatorirea de a nu aduce atingere drepturilor altora sau îndatorirea de a nu comite infracțiuni, și sunt denumite îndatoriri particulare cele care incumbă numai anumitor persoane, de exemplu îndatoririle dintre soți sau îndatoririle dintre părinți și copii.

Drept de creanță. Drept personal

Prin tradiție romană, unii autori denumesc drepturile de creanță și drepturi personale, spre a le delimita astfel mai pregnant de drepturile reale.

În dreptul roman clasic, creditorul avea, în caz de neexecutare a obligației, dreptul de al stăpâni pe debitor (de a-i lua libertatea, de a-l întemnița și chiar a-l vinde), adică un drept asupra persoanei debitorului, un drept personal (de la persona) numit ius in persojnam, ce putea fi apărat printr-o acțiune personală, numită actio in personam.

În dreptul civil modern nu i se mai recunoaște însă creditorului nici un drept asupra persoanei debitorului ci numai dreptul de a urmări la nevoie bunurile sale. Debitorul nu se mai angajează și nu mai răspunde față de creditor cu persoana sa ci numai cu patrimoniul său. Aceasta înseamnă că dreptul de creanță se exercită împotriva debitorului, dar că acest drept nu mai poartă asupra persoanei sale, ci numai asupra bunurilor sale. De aceea, nici denumirea drepturilor de creanță ca drepturi personale nu mai corespunde conținutului acestor drepturi. rin care se valorifică drepturile de creanță, deși denumite prin tradiție tot acțiuni personale nu mai au înțelesul din dreptul roman, de urmărire la nevoie a persoanei debitorului.

Denumirea drepturilor de creanță ca drepturi personale este anacronică și neavenită cel puțin pentru următorul argument:

– în accepțiunea largă a cuvântului personal, toate drepturile subiective, patrimoniale și nepatrimoniale, sunt personale, întrucât toate aparțin unor persoane și toate impun altora îndatorirea de a le respecta.

Definiția romană a obligației

În dreptul roman întâlnim și cea mai evocatoare definiție a obligației pentru societatea sclavagistă.

După faimoasa definiție din Institutele lui Iustinian, îndeobște citată (cu toate că este deficitară, întrucât privește obligația numai pasiv, de la debitor către creditor), obligatio est iuris vinculum quo, necessitate ad strin gimur alicujus solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura; (legătura de drept în temeiul căruia suntem constrânși să plătim un lucru după dreptul cetății noastre; iar în traducere largă, complinită, înseamnă legătura de drept în temeiul căreia o persoană, numită debitor, trebuie, sub sancțiunea constrângerii, să dea, să facă sau să nu facă ceva, față de o altă persoană numită creditor.

Natură juridică

Natura juridică a obligației nu ar trebui pur și simplu cercetată, întrucât obligația în sine descrie o categorie juridică ireductibilă.

Din acest punct de vedere este doar de comparat creanța cu drepturile reale. Cele două descriu clasic o summa divisio a raporturilor patrimonaiale.

Esențial este că o creanță se referă juridic la conduita unui subiect determinat (debitorul), iar nu la modalitatea de apropiere a bunurilor. Drepturile reale descriu un sistem de înțelegere juridică a lucrurilor prin recursul la apropiere, ele fiind raporturi dintre subiecți în legătură cu un anumit bun. În lipsa bunului, nu există drepturi reale, după cum nu există creanțe, dacă discuția nu este despre prestația pe care debitorul o datorează. Din acest motiv, creanțele sunt raporturi relative, stabilite între subiecți determinați și concret identificați, care finalist vorbind, se sfârșesc prin plata datoriei, care trebuie pretinsă – în principiu – debitorului, iar nu altcuiva.

Drepturile reale sunt străine de ideea de plată, fiind absolute, întrucât raporturile pe care le descriu nu au determinat decât pe titularul lor, ceilalți trebuind să fie simpli spectatori. Relativitatea și absolutismul drepturilor reale nu se referă la opozabiitatea lor, la respectul pe care îl datorăm unei stări de drept, ci la eficiența lor. Drepturile reale sunt eficiente față de oricine, cele de creanță sunt eficiente doar față de debitor, care este ținut la plată.

Raportul de obligație este suficient juridic pentru a explica posibilitățile juridice pe care le are creditorul și fără a recurge la asimilarea creditorului ca un proprietar al dreptului de creanță. În al doilea rând, este de amintit că o creanță este întotdeauna o realitate incorporală, în ciuda conținutului său patrimonial. Caracterul său relațional obligatoriu explică de ce creditorul poate cere un anumit comportament economic debitorului. Ca orice drept subiectiv, creanța este și o abstracțiune, o categorie juridică, a cărei concretețe depinde exclusiv de prstațiile la care este îndatorat debitorul.

Astfel, creanța, ca orice drept, este incorporală, fără ca aceasta însă, să ne îndreptățească să identificăm creanța cu un bunincorporal. Apoi, fiindcă drepturile imobiliare ar fi o categorie mai strictă, legate fiind de lucrurile imobile, ar rezulta că orice creanță este un drept mobiliar.

Concluzia pare să se desprindă chiar din Noul Cod civil – art. 542 alin. (2), inclusiv pentru creanțele ad rem, ori pentru cele de a da (dare) un imobil. În fine, importanța mobiliarității de principiu a dreptului de creanță ar fi dată de împrejurarea că orice creanță se supune de principiu regimului juridic (substanțial și procedural) dedicat mobilelor, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Obligația civilă – latura pasivă a raportului juridic obligațional

Prin conținutul raportului juridic de obligații înțelegem drepturile de creanță și îndatoririle care aparțin subiectelor acestuia. De regulă este alcătuit din dreptul creditorului de a pretinde și îndatorirea juridică a debitorului de a executa prestația datorată.

Așa cum am arătat, latura activă a raportului juridic de obligații este alcătuită din drepturi de creanță, iar latura pasivă din obligațiile personale sau îndatoririle corelative.

Este de reținut că în conținutul raporturilor de obligații mai pot exista în unele cazuri și drepturi din categoria așa-ziselor drepturi potestative. Dreptul potestativ este puterea conferită unei persoane de a modifica sau stinge o situație juridică preexistentă ori de a recrea o situație juridică prin voința sa unilaterală. Exercitarea unui asemenea drept se obiectivează într-un act juridic unilateral. Dintre drepturile potestative care ar putea fi întâlnite într-un raport juridic de obligații fac parte: dreptul de a alege într-o obligație alternativă, dreptul de denunțare unilaterală a unui contract, dreptul de a revoca o ofertă de a contracta etc.

Îndatoririle debitorului corelative drepturilor de creanță, după natura prestațiilor pe care trebuie să le execute, sunt de trei feluri: a da, a face și a nu face.

Delimitarea obligației civile față de alte raporturi juridice de obligații

Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, raporturile obligaționale în dreptul privat erau de cel puțin trei feluri: raporturi de obligații civile, raporturi de obligații comerciale și raporturi de obligații de dreptul familiei.

Această clasificare se pare că în prezent este caducă. Reglementările care se aplică acestor obligații nu se mai află în coduri separate. Regimul lor juridic este stabilit în corpul de texte al noului Cod civil. Acesta este motivul pentru care, în principiu, problema unor delimitări dintre ele nu se mai pune. Toate sunt și rămân obligații civile, prin care înțelegem întreaga gamă de raporturi juridice obligaționale din spațiul dreptului privat.
Deosebirile care pot fi și astăzi decelate între ele, nu sunt de esență și, prin urmare, nu este necesară abordarea lor în acest moment.

Nu este însă mai puțin adevărat că există raporturi de obligații și în afara dreptului privat. Este vorba de raporturile obligaționale din dreptul public, mai exact din dreptul fiscal. Obligațiile fiscale se deosebesc radical de obligațiile civile prin anumite caracteristici, care le conferă natură proprie și regim juridic adecvat acestei naturi. De aceea, apreciem că este utilă și chiar necesară încercarea de delimitare între obligațiile civile și obligațiile fiscale. Și aceasta cu atât mai mult că doctrinarii dreptului fiscal sunt insensibili la trebuința unui asemenea demers.

Delimitarea obligațiilor civile față de obligațiile fiscale

Făcând parte din multitudinea raporturilor obligaționale existente astăzi în viața juridică, obligațiile fiscale se aseamănă cu obligațiile civile. Asemănările rezultă din structura lor comună. Astfel, subiectele raporturilor obligaționale fiscale poartă aceleași denumiri generice de creditori și debitori. De asemenea, conținutul lor este alcătuit din drepturi de creanță și îndatoriri particulare corespunzătoare acestor drepturi; dreptul de creanță aparține creditorului și îndatorirea sau datoria este în sarcina debitorului. Obiectul raporturilor obligaționale fiscale este însăși prestația la care are dreptul creditorul și este ținut s-o execute debitorul. Și mai mult, toate raporturile de obligații, indiferent de natura lor, dau dreptul creditorului de a obține prestația pe calea constrângerii statale, precum și la alte prerogative pe care le-am analizat în materia sancțiunii obligațiilor.

Totuși obligațiile civile nu se confundă cu obligațiile fiscale; natura și regimul lor juridic sunt în mod esențial diferite. Dintre deosebirile mai importante existente între cele două categorii de obligații reținem următoarele:

a) Obligațiile civile sunt reglementate de normele dreptului civil, prin care astăzi înțelegem, în sens larg, întregul drept privat; obligațiile fiscale sunt reglementate de dreptul administrativ-fiscal, care intră în alcătuirea dreptului public.

b) Obligațiile civile sunt raporturi de drept privat, în care subiectele se află pe o poziție de egalitate juridică, în sensul că niciunul nu are dreptul să dea ordine, dispoziții sau instrucțiuni și nici nu poate să ia măsuri de constrângere în putere proprie față de celălalt subiect. în acest scop, este necesar să se adreseze instanțelor de judecată competente și organelor de constrângere ale statului. Dimpotrivă, obligațiile fiscale sunt raporturi juridice de putere, în care subiectele se află într-o poziție de subordonare; subiectul supraordonat are dreptul să adopte decizii obligatorii și să ia măsuri de constrângere în putere proprie față de celălalt subiect, care îi este subordonat; într-un cuvânt, obligațiile fiscale sunt raporturi de autoritate.

c) Obligațiile civile izvorăsc din acte juridice civile, mai ales contracte de drept privat, și din fapte juridice civile. Obligațiile fiscale se nasc din acte administrative fiscale, care sunt acte de putere. Conform legislației fiscale (art. 4 C. pr. fisc.), actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale; el se emite numai în formă scrisă, cu numele și semnătura persoanei împuternicite și aplicarea ștampilei organului fiscal emitent.

d) Subiectele raporturilor de obligații civile pot fi persoanele fizice și persoanele juridice. Subiectele obligațiilor fiscale sunt, pe de o parte, statul sau, după caz, unitățile administrativ-teritoriale și, pe de altă parte, contribuabilul, precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestor raporturi. Statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile sale teritoriale, care se numesc organe fiscale. Contribuabilul este orice persoană care, potrivit Codului fiscal, datorează impozite și taxe.

e) Conținutul raporturilor obligaționale civile este alcătuit din drepturi de creanță și îndatoriri corelative de drept comun. Conținutul raporturilor obligaționale fiscale este alcătuit exclusiv din creanțe fiscale și datorii fiscale.

Creanța fiscală constă în dreptul creditorului fiscal de a stabili impozitele și taxele legale în sarcina contribuabililor și de a pretinde acestora să plătească sumele de bani datorate cu acest titlu. Corelativă dreptului de creanță este îndatorirea contribuabilului de a plăti, în termenele legale, impozitul sau taxa stabilită de autoritățile competente. Dacă legea nu prevede altfel, raporturile obligaționale fiscale, adică drepturile și obligațiile fiscale se nasc în momentul în care se constituie baza de impunere.

f) Obiectul raporturilor obligaționale civile constă într-o prestație, care poate fi de a da, a face sau a nu face. Obiectul obligației fiscale este întotdeauna o prestație de a da o sumă de bani.

g) Neexecutarea de către debitor a prestației într-un raport de obligații civile dă dreptul creditorului să ceară și să obțină concursul forței de constrângere a statului (acțiune în justiție, amenzi cominatorii, executare silită etc.).

În schimb, atunci când debitorul dintr-un raport juridic de obligații fiscale nu plătește sumele datorate, organele fiscale competente pot proceda la executare silită, care se face de către organele care administrează creanțele fiscale, numite organe de executare silită.

Așadar, în cazul obligațiilor fiscale, realizarea creanțelor pe cale silită se face direct de către creditor în putere proprie.

Nu este necesară acționarea în justiție a debitorului și nici recurgerea la procedura executării silite din dreptul comun.

Instanțele de judecată sunt competente doar să soluționeze contestația la executare silită în condițiile prevăzute de Codul de procedură fiscală, contestație promovată de către contribuabil; competența aparține instanței de judecată de contencios administrativ, iar soluția pronunțată poate fi atacată cu recurs.

CAPITOLUL II

STINGEREA OBLIGAȚIILOR CIVILE PRIN EXECUTARE VOLUNTARĂ

Vechiul Cod Civil reglementa modalitățile de stingere a obligațiilor în art. 1091. Potrivit acestui text de lege, obligațiile se puteau stinge prin: plată, novație, remitere voluntară, compensație, confuziune, pieirea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul realizării condiției rezolutorii și prin prescripție. Vechea alegere a legiuitorului a fost aceea de a indica în textele dedicate stingerii obligațiilor și modalități care duc la stingere reglementate în capitole/părți ale codului referitoare la alte instituții juridice, cu rezultatul vizibil că se omiteau astfel importante moduri de stingere a obligațiilor – de exemplu, se omite astfel executarea silită în natură, executarea prin echivalent, caducitatea etc. De aceea, considerăm că este preferabilă alegerea legislativă prezentă în această privință în noua reglementare și care se referă în textul introductiv doar la modalitățile care urmează să fie expres reglementate în titlul care anunță reglementarea stingerii obligațiilor, toate celelalte modalități fiind rezervate unor alte secțiuni, dar acoperite de sintagma „alte moduri expres prevăzute de lege”. Legiuitorul se abate de la această metodă de reglementare enumerând plata printre mijloacele de stingerea a obligațiilor (aceasta face obiectul unei reglementări distincte de Titlul VII, în Titlul V, secțiunea a 2-a. art. 1472-1509 C. civ.).

Spre deosebire de raporturile juridice în al căror conținut se află drepturi reale și care au un caracter de durată și stabilitate, raporturile obligaționale se nasc, se derulează și se sting, în scopul de a se realiza dinamica circuitului civil. Aceasta este explicația faptului că ele se nasc, de cele mai multe ori, pentru a se stinge imediat sau după anumite intervale de timp. Atingerea scopurilor urmărite de părțile raportului obligațional, mai ales ale creditorului, poate avea loc numai prin realizarea drepturilor de creanță și executarea obligațiilor corelative care intră în conținutul juridic al acestor raporturi juridice1. Mijlocul firesc de realizare a creanțelor constă în executarea în natură a obligațiilor de către debitor. Când o asemenea executare voluntară nu intervine, același scop poate fi realizat prin executarea silită în natură sau prin echivalent a obligațiilor. De asemenea, legea prevede și alte mijloace juridice de stingere a obligațiilor care operează în temeiul acordului de voință al părților sau în temeiul legii.

Mijloacele de stingere a obligațiilor fac obiectul unui întreg Titlu VII, intitulat „Stingerea obligațiilor”, din Cartea a V-a („Despre obligații”). Legiuitorul enumeră în art. 1615 C. civ., ca moduri de stingere a obligațiilor: plata, compensația, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare, precum și „alte moduri expres prevăzute de lege”. Prin alte moduri expres prevăzute de lege, legiuitorul înțelege să trimită la reglementări cuprinse în alte texte legale care menționează,de asemenea, cauze de stingere a raportului obligațional, deși nu sunt expres reglementate și în titlul dedicat stingerii obligațiilor. Poate fi vorba, de exemplu, de executarea silită în natură (art. 1527-1529 C. civ.), de executarea prin echivalent (art. 1530-1548 C. civ.), de rezoluțiunea sau rezilierea contractului (art. 1549-1554 C. civ.), de novație (art. 1609-1614 C. civ.), de nulitate (art. 1246-1265), de împlinirea condiției rezolutorii (art. 1407 C. civ.), de prescripția dreptului la acțiune (art. 2500-2544 C. civ.), de decăderea din drepturi (art. 2545-2550 C. civ.), toate ducând și la o încetare sau dispariție a raportului obligațional, cu efecte diferite însă, ceea ce i-a determinat pe unii autori să critice intenția de includere în sfera cazurilor de stingere a obligației unele din modurile enumerate mai sus.

S-a spus astfel că nulitatea și rezoluțiunea nu ar putea fi considerate mijloace de stingere a obligațiilor, deoarece ele au ca efect desființarea retroactivă a raportului juridic obligațional, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Or, nulitatea și rezoluțiunea nu pot stinge un raport juridic care nu există. De asemenea, s-a mai spus și că prescripția extinctivă are ca efect stingerea doar a dreptului la acțiune în sens material, dreptul de creanță continuând să existe. Cu alte cuvinte, împlinirea termenului de prescripție extinctivă nu duce la stingerea raportului obligațional, ci doar la așa-zisa degenerare a lui dintr-o obligație civilă, perfectă într-o obligație naturală, imperfectă, fară drept la acțiune în justiție. Prescripția extinctivă ar putea fi, mai degrabă, inclusă în categoria mijloacelor de transformare a obligațiilor civile.
Deși observațiile de mai sus nu pot fi contestate, trebuie să observăm că, în toate cazurile, avem de a face cu o dispariție a raportului obligațional în sensul că creditorul nu mai poate pretinde cu succes executarea obligațiilor debitorului. Din punct de vedere practic, nu credem că are relevanță faptul că unele cauze dintre cele enumerate antrenează o desființare retroactivă a raportului obligațional (cazul nulității sau al rezoluți unii), sau doar transformarea lor într-un raport obligațional imperfect (cazul prescripției). Esențial este că, în toate cazurile, obligația nu mai trebuie executată și de aceea trebuie sau poate fi considerată stinsă. Pe de altă parte, este perfect adevărat că „stingerea” implică o formă de executare directă sau indirectă a obligațiilor existente. Din această perspectivă, o parte din cauzele enumerate mai sus (nulitatea, rezoluțiunea, prescripția) nu ar trebui incluse în sfera cauzelor de stingere a obligațiilor.
Cel mai important mijloc de stingere a obligațiilor, enumerat de art. 1615 C. civ., și reglementat în detaliu, este plata. Prin plată se înțelege, în literatura de specialitate, executarea voluntară și în natură a obligației de către debitor. Sunt situații însă, când debitorul nu face plata, fiind necesar să se recurgă la procedura executării silite în natură a obligațiilor. Mai mult, în ipoteza în care obligația nu poate fi executată în natură, voluntar sau silit, creditorul poate recurge la procedura executării silite prin echivalent bănesc, adică prin despăgubiri. De aceea, considerăm că termenul de plată este insuficient de cuprinzător pentru a acoperi toate posibilitățile creditorului de a obține realizarea creanței sale prin executarea obligației. Este motivul pentru care, acest mod de stingere a obligațiilor îl vom desemna și prin colocuțiunea de „executarea obligațiilor”, noțiune largă în care, așa cum vom vedea, este inclusă și plata.
Având în vedere cele arătate mai sus și caracterul discutabil al includerii în sfera stingerii obligațiilor a unora din modalitățile de mai sus, în cele ce urmează vom analiza mijloacele de stingere a obligațiilor reglementate expres de art. 1615 C. civ., la care vom adăuga câteva precizări legate de executarea silită în natură și executarea prin echivalent (care sunt, în realitate, remedii ale neexecutării analizate deja în cadrul studiului contractului1), deoarece acestea trebuie incluse în sfera generală a plății care este modalitatea esențială de stingere a obligației. în realitate, cele două cazuri nu reprezintă altceva decât o plată forțată și de aceea trebuie pomenite și alături de plată.

2.1 Principiul executării întocmai a obligațiilor

Materia executării obligațiilor este guvernată de principiul executării în natură, ceea ce presupune executarea obiectului avut în vedere de părți, debitorul neavând posibilitatea de a înlocui obiectul obligației cu o altă prestație.

În conformitate cu acest principiu, debitorul este ținut sa execute obligația având în vedere natura ei specifică si nu se poate libera prin plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.

Orice raportul juridic obligațional, indiferent de izvorul său, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva. Debitorul este ținut de această prestație, pozitivă sau negativă, sub sancțiunea constrângerii sale de către organele de executare ale statului.

Efectul oricărei obligații este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde și de a obține de la debitor îndeplinirea exactă a prestației la care acesta s-a obligat . În cazul executării necorespunzătoare sau a neexecutării, totale sau parțiale, creditorul are dreptul la despăgubiri.

Însă, se pot ivi numeroase cazuri în care executarea unei alte prestații de către debitor să nu mai prezinte același gard de interes pentru creditor. De asemenea, nicio despăgubire bănească acordată nu poate asigura direct și nemijlocit satisfacerea intereselor materiale și spirituale ale participanților la circuitul civil, deoarece nu se obține obiectul specific și exact avut în vedere la nașterea raporturilor obligaționale.

Aceste argumente solide au transformat executarea în natură a obligațiilor într-un principiu fundamental al dreptului civil.

Executarea obligațiilor se poate realiza prin două moduri principale: executarea voluntară sau plata (care este o executare directă sau în natură voluntară) și executarea silită (sau „plata silită” care poate fi o executare directă în natură sau indirectă, adică prin echivalent).

Executarea directă sau în natură a obligațiilor are loc, de cele mai multe ori, de bunăvoie, adică prin plată. Totuși, în cazul în care debitorul a refuzat executarea de bunăvoie, creditorul poate să ceară și să obțină executarea în natură prin intermediul forței de constrângere publice. Așadar, executarea directă sau în natură a obligațiilor poate avea loc prin plată, făcută de bunăvoie de către debitor, sau prin executarea silită a prestației, împotriva voinței debitorului, prin constrângere.

Executarea indirectă a obligațiilor intervine atunci când, din anumite motive, executarea directă sau în natură nu mai este posibilă sau nu mai prezintă interes pentru creditor. Menționăm că nu este vorba de o imposibilitate fortuită de executare (caz în care obligația se stinge ca urmare a producerii evenimentului fortuit). De aceea, în acest caz, creditorul poate pretinde de la debitor plata de despăgubiri sau daune-interese, în scopul reparării prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării culpabile sau executării necorespunzătoare a obligației. 

Prin realizarea drepturilor de creanță, precum și a celorlalte drepturi subiective, subiecții raportului juridic urmăresc satisfacerea unor interese.

Atingerea acestui scop poate avea loc, în mod firesc, numai atunci când debitorul execută prestația pe care o datorează în natura ei specifică. Mai mult, sunt cazuri în care executarea unei alte prestații de către debitor, prin înlocuirea celei inițiale, nu prezintă interes pentru creditor.

De asemenea, chiar o despăgubire bănească, acordată pentru a înlocui executarea în natură a unei obligații, prin ea însăși, nu poate asigura în mod direct și nemijlocit satisfacerea diverselor interese din cele mai variate ale participanților la circuitul civil.

Toate aceste motive, precum și altele, au făcut ca executarea în natură a obligațiilor să constituie un principiu fundamental al dreptului civil continental.

Executarea în natură a obligațiilor înseamnă executarea întocmai a prestației însăși, la care este îndatorat debitorul, prestație ce nu poate fi înlocuită cu o altă prestație sau cu despăgubiri bănești, fară acordul creditorului.

Acest principiu este în manieră directă consacrat de art. 1516 alin. (1) C. civ., conform căruia „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației”. Principul cunoaște trei coordonate pozitive.

Executarea obligațiilor debitorului pentru a corespunde exigențelor principiului citat, trebuie să satisfacă trei criterii și reguli, în același timp:

a) obligațiile trebuie să fie executate în întregime, astfel cum rezultă acestea din actul sau faptul juridic care le-a dat naștere (expresia cantitativă a principiului);

b) obligațiile trebuie executate exact cum acestea rezultă din actul sau faptul juridic ce constituie izvorul lor (expresia calitativă a principiului) și

c) obligațiile trebuie executate în termenul care rezultă din actul sau faptul juridic ce a dat naștere obligației (expresia temporală a principiului).

Acest principiu își extinde expresia și asupra altor instituții. Prioritatea executării în natură este vizibilă și în situația unui potențial concurs între executarea silită în natură și executarea prin echivalent care este soluționat de Codul civil în sensul priorității executării silite în natură, cu condiția ca aceasta să prezinte interes pentru creditor.

Astfel, din prevederile art. 1516 alin. (2) C. civ., rezultă că creditorul are dreptul să treacă la executarea silită a obligației sau să utilizeze alte remedii pentru neexecutare. Oricât de oneroasă ar fi executarea în natură pentru debitor, creditorul are dreptul la aceasta. Pe de altă parte, art. 1527 C. civ., prevede expres: „Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă”.

În concluzie, principiul executării în natură a obligațiilor stabilește o ierarhie în cadrul modalităților de stingere a obligațiilor. Are prioritate executarea exactă și voluntară în natură (adică plata) iar, mai departe, creditorul (și numai creditorul, nu și debitorul) are un drept de opțiune între a cere executarea silită în natură (plata silită) sau executarea silită prin echivalent (o altă formă de plată silită) sau a utiliza o altă modalitate legală pusă la dispoziție ca mijloc de satisfacere a creanței sale (poate utiliza în materie contractuală, de exemplu, de dreptul de a solicita rezoluțiunea, rezilierea sau reducerea prestațiilor).

2.2 Plata – mijloc de executare voluntară a obligațiilor

Fiind mijlocul juridic principal și firesc de stingere a obligațiilor, plata este supusă unui ansamblu de reglementări ample și detaliate, aspecte pe care le vom analiza în subcapitolele ce urmează din prezenta lucrare.

2.2.1 Reglementare juridică

Plata este reglementată în art. 1499-1515 Noul Cod Civil, care compun Capitolul I intitulat „Plata”, din Titlul V („Executarea obligațiilor”) din Cartea a V-a („Despre obligații”). Fiind mijlocul juridic principal și firesc de stingere a obligațiilor, plata este supusă unei reglementări ample și detaliate. Codul civil cuprinde reguli privitoare la noțiunea de plată (art. 1469-1471), la subiectele plății (art. 1472-1479), la condițiile plății (art. 1480-1498), la dovada plății (art. 1499-1505), la imputația plății (art. 1506-1509) și la punerea în întârziere a creditorului (art. 1510-1515).

În vechiul Cod civil, plata beneficia de o reglementare minuțioasă, cuprinsă în Cartea a III-a, titlul III, cap. VIII (art. 1092-1121).

2.2.2 Noțiune. Natură juridică

În sensul art. 1469 alin. (1) noul Cod Civil, „Obligația se stinge prin plată atunci când prestația datorată este executată de bunăvoie.” În consecință, plata reprezintă, în terminologia legală, executarea benevolă a obligației care duce la stingerea acesteia.

Prin alin. (2) al art. 1469, legiuitorul detaliază definiția, indicând obiectul plății care poate să constea în: remiterea unei sume de bani sau executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației'. în ce privește sfera obligațiilor la care se poate referi plata, trebuie să subliniem că acestea pot avea ca obiect orice prestații: poate fi vorba de executarea prestației de a da (varianta curentă și în limbajul juridic, mai ales dacă se vorbește de prestația de a da o sumă de bani), de executarea benevolă a unei obligații de a face sau chiar de a nu face.
O executare benevolă a obligației presupune preexistența unei obligații valabile. Tocmai de aceea, art. 1470 noul Cod Civil, prevede că „Orice plată presupune o datorie”. Lipsa temeiului plății are drept consecință calificarea operațiunii în plată nedatorată care reprezintă un fapt juridic licit reglementat de art. 1341-1344 noul cod civil

Cu toate acestea, executarea unei obligații naturale nu va fi considerată plată nedatorată, ci va consolida obligația preexistentă, făcând imposibilă repetițiunea, conform art. 1471 noul Cod Civil: „Restituirea nu este admisă în privința obligațiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”.

Noțiunea de plată a suscitat discuții îndelungate sub imperiul vechiului Cod civil legate de natura juridică a acestei instituții. Noua reglementare nu soluționează conflictul teoretic existent (și nici nu intenționează se pare, să tranșeze o chestiune atât de delicată).

Din punct de vedere practic, noțiunea de plată are două înțelesuri: mijloc de executare voluntară a unei obligații și, în accepțiunea tradițională a acestui mecanism juridic, de act juridic.

La fel, plata ca mijloc de executare a unei obligații are două sensuri: în sens larg, în terminologia juridică, prin plată se înțelege executarea voluntară a oricărei obligații pozitive sau negative, de a da sau de a face sau a nu face (transmiterea unui drept, constituirea unui drept, remiterea unui bun, efectuarea unei reparații, confecționarea unui bun, încheierea unui contract, abținerea de la o acțiune etc.); în sens restrâns și în vorbirea curentă, cuvântul plată desemnează numai executarea unei obligații de a da o sumă de bani. In cele ce urmează, ne referim în înțelesul său larg, de executare voluntară a unei obligații, indiferent de natura și obiectul ei.

Dacă, în această privință legată de fapt de conținutul noțiunii, nu există discuții complexe, nu același lucru se poate spune despre calificarea plății ca tehnică juridică.

În ceea ce privește calificarea plății ca act juridic, o clasificare tradițională și împărtășită și astăzi de mulți autori, aceasta a suportat numeroase discuții și recalificări. In opinia unor autori, plata constă într-un act juridic care împrumută schema unui contract, subliniindu-se, astfel, pe lângă valoarea actului unilateral al debitorului, și semnificația extinctivă a acceptării plății de către creditor, în timp ce, în concepția altor autori, plata reprezintă un act juridic unilateral menit să ducă la stingerea unei obligații. în sfârșit, caracterul de act juridic singular al plății este contestat de alți autori care susțin ideea de plată – fapt juridic (subliniind că plata reprezintă în același timp un mijloc de executare și unul de stingere a datoriilor) sau pe aceea a unei suprapuneri în mecanismul plății a unui fapt juridic și a unui act juridic – faptul juridic rezidă în executare iar actul juridic unilateral în acceptarea executării de către creditor; adițiunea acestora atrage stingerea obligației și întregește mecanismul plății. în sfârșit, se poate spune că acești autori optează pentru o calificare distributivă și alternativă a mecanismului plății – act juridic sau fapt juridic, după caz.

În ce privește sfera obligațiilor la care se poate referi plata, trebuie să subliniem că aceasta poate avea ca obiect orice prestație : poate fi vorba de executarea obligației de a da, de executarea benevolă a unei obligații de a face sau chiar de a nu face.

Plata nu trebuie privită doar ca un mod de executare benevolă a unei obligatii, ci poate fi considerată și un act juridic, o adevărată convenție încheiată între cel care o face – solvens, și cel care o primește – accipiens. Astfel, plata este un act juridic animo solvendi, realizat cu intenția de a executa o obligație.

În cazul plății benevole, voința celui care face plata se întâlnește cu voința celui care o primește, ambii având în vedere aceeași cauză, respectiv stingerea obligației. În schimb, atunci când executarea se face pe cale silită, nu se mai poate vorbi de un acord de voință, chiar dacă în final, aceasta va duce tot la stingerea obligației.

Plata are drept efect stingerea obligației, a raportului obligațional însuși, raport care poate fi stins și prin alte moduri reglementate de codul civil, însă, în aceste cazuri creditorul nu primește prestația reală, promisă de debitor în momentul nașterii raportului juridic.

Fiind prestația lucrului datorat, orice plată presupune existența unei datorii, acest temei al plății regăsindu-se în art. 1470 : „ Orice plată presupune o datorie”. De asemenea, art. 1471 aduce în prim- plan obligațiile naturale, adica acele obligații pentru a căror realizare creditorul nu poate obtine sprijinul fortei de constrangere a statului, impotriva vointei debitorului, în privința cărora nu este admisă restituirea dacă au fost executate de bunăvoie.

Indiferent de calificarea pe care o dăm plății, este cert că mecanismul acesteia include un act juridic sau un fapt juridic a cărui cauză imediată constă în intenția de a stinge o obligație (animo solvendi), prin executarea prestației datorată de debitor creditorului. Pe de altă parte, nu putem să negăm rolul consimțământului creditorului la stingerea obligației. în cazul în care acesta refuză plata, deși ea este conformă, raportul obligațional nu se stinge decât dacă debitorul utilizează tehnici de obligare a creditorului la preluarea executării (punerea în întârziere prin consemnare și apoi validarea consemnării).

Pe de altă parte, acceptarea expresă a creditorului cu privire are semnificația unei renunțări la invocarea neconformității plății. în sfârșit, nu se poate să nu observăm că, în noua reglementare a plății și nu numai, este reglementată cu titlu destul de evident existența unei obligații a creditorului de preluare a executării.

2.2.3 Subiectele plății

2.2.3.1 Persoana care poate face plata (solvens)

Conform art. 1472 noul Cod Civil, „Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație”.

În primul rând, calitatea de plătitor (solvens) o are cel interesat să facă plată și, de cele mai multe ori, persoana care o face este debitorul care poate face plată personal sau prin reprezentantul său și, în subsidiar, orice terț, persoană interesată sau neinteresată.

În categoria terților pot fi incluse mai multe persoane. Astfel:

a) plata poate fi făcută și de o persoană ținută împreună cu debitorul (codebitorul solidar sau indivizibil);

b) de o persoană ținută pentru debitor (fidejusorul, comitentul pentru prepus, părinții pentru copiii lor minori);

c) plata poate fi făcută de un terț care are intenția să se subroge în drepturile creditorului, cum ar fi dobânditorul unui imobil ipotecat care dorește să salveze bunul de la urmărirea silită (terțul devine astfel creditor al debitorului în condițiile prevăzute de art. 1593-1598 noul Cod Civil);

d) plata poate fi făcută de un terț neinteresat (caz în care plata poate fi făcută în numele debitorului în temeiul gestiunii de afaceri sau a unui contract de mandat, când terțul se va subroga în drepturile creditorului plătit, sau poate face plata în nume propriu, făcând o liberalitate debitorului, ipoteză în care el nu se subrogă în drepturile creditorului).

Deci plata poate fi făcută, în principiu, de orice persoană. în consecință,, nici creditorul nu are dreptul să refuze o asemenea plată [art. 1474 alin. (2) noul Cod Civil]. De la această regulă există următoarele excepții',

a) în cazul în care natura obligației (de exemplu obligațiile intuitu personae) impune ca plata să fie făcută numai de către debitorul acelei obligații, în afară de situația când creditorul își dă acordul;

b) în cazul în care s-a stipulat în convenția părților că executarea poate fi făcută numai de către debitor [art. 1474 alin. (2) noul Cod Civil];

c) în cazul obligațiilor de a da un lucru cert. conform art. 1482 alin. (1) și (2) noul Cod Civil, plata poate fi făcută numai de proprietarul acelui bun, care trebuie să fie o persoană cu capacitate de exercițiu deplină (în cazul în care debitorul nu este titularul dreptului asupra bunului individual determinat, obligația sa nu se stinge și se aplică regulile art. 1230 noul Cod Civil, referitoare la obiectul contractului);

d) în sfârșit, creditorul este obligat să refuze plata care îi este oferită de un terț dacă debitorul l-a încunoștințat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepția cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor [art. 1474 alin. (1) noul Cod Civil].

Cu privire la efectele plății făcute de un terț, în principal, plata efectuată de un terț, dacă nu ne aflăm într-unul din cazurile de excepție prevăzute în paragraful precedent, atrage stingerea obligației debitorului față de creditor dacă este făcută pe seama debitorului [art. 1474 alin. (3) teza I noul Cod Civil].

Cu toate acestea, în cazul în care plata a fost efectuată de terț fără intenția de a face o liberalitate, se pune întrebarea dacă plata va avea ca efect o subrogație de drept a terțului în drepturile vechiului creditor. Răspunsul de principiu este negativ: „în acest caz (cel al plății făcute pe seama debitorului – s.n.), terțul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege.” [art. 1474 alin. (3) teza a Il-a noul Cod Civil]. în consecință, odată făcută plata de către un terț pe seama debitorului: a) subrogația se produce de drept în cazurile de subrogație legală prevăzute de art. 1596 noul Cod Civil1; b) subrogația se produce pe cale convențională dacă sunt respectate condițiile prevăzute de art. 1594 noul Cod Civil (pentru subrogația consimțită de creditor), respectiv de art. 1595 noul Cod Civil (pentru subrogația consimțită de debitor); c) subrogația nu se produce dacă nu sunt respectate condițiile legale ale subrogației (art. 1593-1598 noul Cod Civil).

În sfârșit, un ultim aspect este legat de ipoteza plății efectuate de un incapabil. Conform art. 1473 noul Cod Civil, „Debitorul care a executat prestația datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării.”

Această schimbare de atitudine a legiuitorului atestă o concluzie importantă: plata poate fi efectuată chiar și de către un debitor incapabil. Acesta nu va avea dreptul la repetițiune în ipoteza plății, în cazul în care reținem că plata este un act juridic, avem de a face cu o excepție de la regimul general al capacității în materie de acte juridice, chiar și pentru ipoteza actelor de dispoziție.

Cu toate acestea, este important să se aibă în vedere corelarea care trebuie să existe între situația plății efectuate de un incapabil și aceea a leziunii ca viciu de consimțământ, care are o portanță aparte atunci când victima leziunii este un minor (așadar o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă).

Conform art. 1221 alin. (3) și art. 1222 alin. (2) noul Cod Civil, existența unei leziuni în actul care reprezintă sursa obligației ce face obiectul plății, ca și în actul juridic al plății, poate atrage anularea contractului sau reducerea prestațiilor. Desigur că valabilitatea plății în sine, ni se pare că ar putea fi afectată doar în ipoteza în care leziunea atrage desființarea contractului care a generat obligația de a cărei plată vorbim.

Cu toate acestea, în legătură cu aceeași plată făcută de un incapabil, ni se pare că rămâne în afara regulii instituite de art. 1473 noul Cod Civil, situația în care plata trebuie să se concretizeze într-un nou act/contract cu valoarea unui act de dispoziție.

De exemplu, credem că obligația de a constitui o garanție (luată în discuție în mod expres de art. 1487 noul Cod Civil), nu poate să fie executată fară respectarea regimului general al actelor juridice ale incapabilului, fără a atrage sancțiunea nulității relative.

Aceeași observație ar trebui să fie făcută și pentru ipoteza în care plata presupune obligația de a transfera dreptul de proprietate asupra unui bun sau un alt drept real (ipoteză avută în vedere de art. 1483 noul Cod Civil), dacă aceasta presupune încheierea efectivă a unui nou contract și nu se produce ca efect automat în materie imobiliară.

În concluzie, putem afirma faptul că, de la principiul că plata poate fi făcută de orice persoana sunt mai multe exceptii, și anume :

în cazul obligațiilor de a face intuituu personae, plata nu poate fi făcută decât de debitorul acelei obligații.

când părțile au stabilit expres, prin acordul lor de voință, că plata nu poate fi făcută de o altă persoană decât debitorul. În acest sens art.1.474 aln.2 dispune că : „În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terț decât dacă natura obligației sau convenția părților impune ca obligația să fie executată numai de debitor”.

dacă minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani, deoarece nu are capacitatea de exercițiu, plata făcându-se de către reprezentantul său.

alienatul sau debilul mintal pus sub interdicție nu poate face o plată valabilă, aceasta efectuându-se de către tutore.

2.2.3.2 Persoana care poate primi plata (accipiens)

Persoanele care pot avea calitatea de accipiens sunt prevăzute de art. 1475 noul Cod Civil, care dispune că plata trebuie să se facă:

a) creditorului;

b) reprezentantului său, legal sau convențional;

c) persoanei autorizată de instanță să o primească;

d) persoanei indicate de creditor să primească plata. în plus, accipiens-ul trebuie să fie o persoană capabilă pentru ca plata să fie considerată valabilă, cu excepția cazului în care plata făcută către incapabil a profitat creditorului și numai în măsura în care i-a profitat acestuia (art. 1476 noul Cod Civil).

Într-o atare situație, plata este considerată valabilă dacă și în măsura în care a profitat creditorului, în caz contrar, putând fi solicitată din nou.

Plata făcută unui terț.

Sunt situații de excepție când plata este valabilă chiar dacă a fost făcută altor persoane decât cele indicate de art. 14752. Astfel, art. 1477-1478 noul Cod Civil, prevăd că plata făcută altor persoane este valabilă în următoarele cazuri:

când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fară drept de a o primi [art. 1477 alin. (1), lit. a)]. Prin ratificarea plății de către creditor, terțul care a primit-o devine retroactiv mandatarul creditorului.

O asemenea ratificare poate să fie expresă sau tacită, important fiind ca manifestarea de voință a creditorului să ateste renunțarea acestuia la dreptul de a invoca nulitatea relativă a actului juridic al plății;

când cel care a primit plata fară a avea acest drept, devine ulterior titularul creanței [art. 1477 alin. (1) lit. b)].

De exemplu, ulterior plății față de sine, terțul moștenește pe creditorul inițial sau devine cesionarul contractant, dobândind, astfel, și creanța;

c) când plata a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanțe liberatorii semnate de creditor (în principiu, este vorba de situația unui terț care deține, indiferent sub ce formă, un act care atestă că are dreptul să primească plata și să-l libereze de obligațiile sale pe debitor – situația trebuie asimilată celei a creditorului aparent);

d) când plata a fost făcută unui terț în alte condiții decât cele menționate mai sus și nici nu este considerată valabilă ca urmare a împrejurărilor prevăzute mai sus (nu a fost ratificată, terțul nu a dobândit calitatea de creditor ulterior plății, terțul nu deținea o chitanță semnată de creditor), ea poate fi totuși considerată valabilă și va stinge obligația, dacă și numai în măsura în care a profitat creditorului [art. 1477 alin. (2) noul Cod Civil].

Este astfel, de exemplu, plata făcută de solvens unui creditor al creditorului fară ca acesta din urmă să fi inițiat o poprire a creditorului;

e) când plata s-a făcut unui creditor aparent.

Dacă solvens a plătit cu bună-credință posesorului creanței, care apare public ca fiind titularul acesteia (art. 1478 noul Cod Civil), atunci plata este valabilă și obligația este stinsă, chiar dacă creditorul nu a profitat de ea.

Astfel se întâmplă, de exemplu, în ipoteza unui moștenitor aparent, căruia îi este făcută plata în virtutea unui certificat de moștenitor care este ulterior anulat, sau fară a se cunoaște că acest act a fost deja anulat. în această ipoteză, urmând regulile plății nedatorate și implicit pe acelea ale restituirii prestațiilor, creditorul aparent este, bineînțeles, obligat să restituie adevăratului creditor plata primită.

În toate cazurile în care plata nu se încadrează în situațiile descrise mai sus, ea nu poate fi considerată valabilă, nu stinge obligația și poate fi cerută a doua oară.

De fiecare dată când o asemenea plată nevalabilă este efectuată, solvens are dreptul să ceară restituirea plății nevalabile de la cel care a primit-o fară a avea acest drept.

Temeiul restituirii îl constituie plata nedatorată (art. 1341-1344 noul Cod Civil), sau îmbogățirea fără justă cauză (art. 1345-1348 noul Cod Civil), sau chiar răspunderea civilă delictuală, în măsura în care acțiunile terțului îmbracă forma unui delict (art. 1349 și urm. noul Cod Civil), iar restituirea plății se va realiza după regulile prevăzute de art. 1635-1649 noul Cod Civil, respectiv după cele prevăzute de art. 1381-1395 noul Cod Civil, pentru ipoteza răspunderii delictuale.

Cu atât mai mult, plata trebuie considerată nevalabilă dacă este „făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei opoziții formulate, în condițiile legii, pentru a opri efectuarea plății de către debitor” – conform art. 1479 noul Cod Civil, creditorii care au obținut luarea unei asemenea măsuri pot cere plata din nou, iar debitorul păstrează dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută.

2.2.4 Condițiile plății (Obiectul)

O consecință a principiului executării în natură a obligațiilor este regula instituită de art. 1492 alin. (1) noul Cod Civil, conform căruia, „Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestației oferite ar fi egală sau mai mare decât dacă creditorul consimte la aceasta”.

Rezultă că debitorul este obligat să plătească exact lucrul sau prestația pe care o datorează. în executarea prestațiilor sale, el „este ținut să își execute obligațiile cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel”, iar, în cazul unui debitor aflat în executarea unor obligații profesionale, „diligența se apreciază ținând seama de natura activității exercitate” [art. 1480 alin. (1) și (2) noul Cod Civil].

Această regulă este detaliată de legiuitor în funcție de tipul obligației ce face obiectul raportului juridic.

Creditorul are facultatea de a primi o altă prestație, iar în această situație obligația se va stinge prin dare în plata si nu prin plată.

Pentru a-si îndeplini obligația față de creditor, debitorul „este ținut să își execute obligația cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel”, iar pentru debitorul aflat în executarea unei obligații profesionale „diligența se apreciază ținând seama de natura activității exercitate” ( art. 1480 C. Civ.).

Legiuitorul a adaptat această regulă raportului juridic ținând cont de tipul obligației ce face obiectul acestui raport, aspect pe care îl vom prezenta în continuare.

Noul Cod civil face, în primul rând, referire în art. 1481 la obligațiile de rezultat, în cazul cărora „debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis”, precum și la obligațiile de mijloace, pentru care „ debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”.

Astfel:

a) în cazul obligațiilor de rezultat, „debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis”, iar în cel al obligațiilor de mijloace, „debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis” [art. 1481 alin. (1) și (2) noul Cod Civil].

Pentru a distinge între cele două tipuri de obligații, art. 1481 alin. (3) noul Cod Civil oferă câteva criterii de urmat:

i. stipulațiile contractuale referitoare la obligație și celelalte prevederi contractuale (din redactarea contractului se poate desprinde sensul pe care părțile au dorit să îl dea unei anumite obligații);

ii. existența și natura contraprestației (în funcție de existența sau inexistența, precum și de valoarea contraprestației se poate stabili amploarea angajamentului asumat de către debitor și, implicit, se pot trage concluzii legate de natura obligației asumate);

iii. gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului (existența unui risc obiectiv major în privința posibilității obiective de executare a obligației poate să indice, de exemplu, intenția părților de a desemna o obligație de mijloace);

iv. influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației (posibilitatea creditorului de a condiționa rezultatul prestațiilor debitorului de voința sa, este un indiciu al caracterului de mijloace al obligației debitorului).

Distincția de mai sus are importanță cu privire la aprecierea plății ca fiind efectuată valabil sau nu. Neatingerea rezultatului promis, în cazul obligațiilor de rezultat, are drept consecință considerarea plății ca nefiind efectuate, ceea ce nu se întâmplă în cazul obligațiilor de mijloace. Consecințele sunt și de natură probatorie, astfel cum vom observa la analiza acestui aspect al plății;

b) dacă obiectul obligației este prestația de a preda un bun cert, debitorul trebuie să-l remită în starea în care se găsește în momentul nașterii obligației [art. 1482 alin. (1) noul Cod Civil], așadar nu în starea în care acesta se găsește în momentul plății.

El nu răspunde de pieirea totală sau parțială a lucrului, dacă aceasta se datorează cazului fortuit ori forței majore. Totuși, debitorul va răspunde de pieirea ori deteriorarea bunului, dacă aceasta a intervenit după punerea sa în întârziere și în toate cazurile, fară distincții dacă pierderea sau deteriorarea a fost cauzată de culpa debitorului.

În cazul pieirii fortuite (situației îi este asimilată și scoaterea din circuitul civil a bunului), debitorul este obligat să cedeze creditorului „drepturile sau acțiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv” (art. 1484 noul Cod Civil).

În ipoteza în care debitorul nu are calitatea de titular al dreptului transmis sau nu poate dispune de acesta în mod liber, plata nu se consideră efectuată decât atunci când se realizează efectiv acest transfer al dreptului [art. 1482 alin. (2) noul Cod Civil].

Pe de altă parte, dacă „în executarea obligației sale, debitorul predă un bun care nu îi aparține sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestația datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune” [art. 1491 alin. (1) noul Cod Civil], deși, într-o atare situație, creditorul de bună-credință poate totuși restitui bunul și solicita daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit [art. 1491 alin. (2) noul Cod Civil];

c) când obiectul obligației este „strămutarea” proprietății (este vorba, așadar, de o formă a obligației de a da), debitorul are și obligațiile complementare de a preda bunul și de a-1 conserva până la predare, iar obligația de a preda un bun cert o cuprinde și pe aceea de a-1 conserva până la predare [art. 1483 alin. (1) și 1485 noul Cod Civil].

Totodată, obligația de a transfera proprietatea în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, presupune și obligația debitorului de a preda creditorului înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii (art. 1483 noul Cod Civil);

d) când obiectul obligației de a constitui o garanție (asimilabilă aceleiași obligații de a da) „fără ca modalitatea și forma acesteia să fie determinate”, debitorul „poate oferi, la alegerea sa, o garanție reală sau personală ori o altă garanție suficientă” (art. 1487 noul Cod Civil). Așadar, obligația generică de a constitui o garanție se consideră stinsă prin plată, în momentul constituirii unei garanții reale sau personale, la alegerea debitorului, cu condiția ca această constituire a garanției să fie acoperitoare pentru creanța garantată sau acoperitoare pentru limita asumată a fi garantată prin actul din care rezultă obligația de a constitui o garanție. Obligația de a constitui o garanție poate să rezulte și din lege – și acestui caz îi este aplicabilă regula instituită de art. 1487 noul Cod Civil;

e) atunci când obiectul obligației este prestația de a da bunuri generice, legiuitorul stabilește două reguli subsidiare de efectuare a unei plăți valabile:

i. debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce urmează a fi predate și,

ii. debitorul trebuie să remită creditorului întotdeauna bunuri de o „calitate cel puțin medie”, dacă părțile nu au convenit altfel; în plus, se mai poate adăuga și o regulă desprinsă din reglementarea generală a urmărilor pieirii fortuite și anume că,

iii. în principiu, pieirea bunurilor de gen, nu are ca efect stingerea datoriei, deoarece genera non pereunt.

Art. 1274 noul Cod Civil, totuși, nu mai prevede nimic în acest sens;

f) pentru cazurile în care obiectul obligației este prestația de a da o sumă de bani, art. 1488-1489 noul Cod Civil, stabilesc o serie de reguli:

i. debitorul trebuie să plătească suma nominală datorată, indiferent de fluctuațiile valorice survenite după momentul nașterii obligației monetare (este o consacrare de principiu a nominalismului monetar, consecință a forței obligatorii a contractului);

ii. pentru efectuarea plății se poate utiliza orice mijloc, în mod obișnuit folosit la locul plății (e vorba de manierele diverse în care se poate realiza plata și care pot să constea în remiterea efectivă a banilor, efectuarea unui virament bancar, depunerea în cont, utilizarea de instrumente de plată cum ar fi cecul etc.);

iii. dacă sumele de bani sunt purtătoare de dobânzi, dobânda este cea stabilită de părți prin contract sau, în lipsă, cea stabilită de lege;

g) în cazul obligațiilor de a face nu se ridică probleme deosebite. Debitorul trebuie să execute întocmai faptul la care s-a obligat. Dacă este vorba de o obligație de rezultat, debitorul se consideră că a făcut plata numai în situația în care acel rezultat a fost obținut.

2.2.4.1 Indivizibilitatea plății

Acest principiu este prevăzut expres de art. 1490 alin. (1) noul Cod Civil, care dispune: „Creditorul poate refuza să primească o executare parțială, chiar dacă prestația ar fi divizibilă”.

Așadar, datoria trebuie plătită în întregime și printr-o singură prestație. Plata este indivizibilă. Dacă, de exemplu, debitorul datorează creditorului o cantitate X, la scadență nu va putea pretinde creditorului să accepte o plată parțială de X/2 din întreaga marfă datorată, urmând ca ulterior să îi predea sau nu și restul.

În cazul obligațiilor alternative, datoria se va considera stinsă în momentul în care debitorul va preda oricare din cele două lucruri, dar nu va putea sa-l oblige pe creditor sa accepte o parte dintr-o prestație și o altă parte din cealaltă prestație.

Dacă obiectul prestației este reprezentat de prestații succesive, la termenele stabilite, fiecare prestație e considerată o plată distinctă, ca de exemplu, plata unei chirii.

Principiul indivizibilității plății cunoaște și unele excepții când executarea poate fi fracționată și acceptată ca atare, generând o stingere parțială a obligației.

Aceste excepții sunt:

a) atunci când creditorul consimte ca plata să fie divizibilă, adică să se facă fracționat, pentru o parte din datorie;

b) când debitorul încetează din viață și datoria se divide între doi sau mai mulți moștenitori cu vocație universală, în afară de cazul când obligația este indivizibilă;

c) când o parte din datoria debitorului se stinge prin compensație legală;

d) când instanța de judecată acordă debitorului termen rezonabil pentru a putea face plata, în cazul în care creditorul însuși nu a acordat un termen suplimentar de executare debitorului;

e) posesorul unei cambii, al unui bilet la ordin sau al unui cec nu poate refuza o plată parțială;

f) când există doi sau mai mulți fidejusori ai aceleași datorii și unul dintre ei invocă beneficiul de diviziune cu succes.

În toate cazurile în care este permisă o plată parțială, debitorul este ținut să suporte toate cheltuielile generate de efectuarea fracționată a plății [art. 1490 alin. (2) noul Cod Civil].

2.2.4.2 Locul plății

Art. 1494 noul Cod Civil instituie o serie de reguli succesive și graduale de determinare a locului plății. Nerespectarea acestora va avea drept consecință o abatere de la principiul executării întocmai a obligațiilor, consecință a principiului executării în natură a obligațiilor.

Locul plății se determină după cum urmează:

a) plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de voință al părților (este vorba de determinarea convențională a locului plății [art. 1484 alin. (1)].

Plata ce se face la domiciliul debitorului este cherabilă. Plata ce trebuie făcută la domiciliul creditorului este portabilă.

Părțile pot determina însă și un al treilea loc pentru efectuarea plății – de exemplu, locul unde bunul se află în momentul plății;

b) în cazul în care natura prestației (de exemplu, furnizarea de curent electric, apă, ridicarea gunoiului menajer nu pot fi efectuate decât la domiciliul creditorului acestei prestații) sau practicile stabilite de părți (este vorba de practicile convenționale generate de executarea unor obligații anterioare într-un anumit mod – deci ținând seama și de un anumit loc care este presupus că va guverna și noua executare) ori uzanțele (de exemplu, regulile generale care sunt aplicabile în mod obișnuit într-o anumită branșă comercială, într-un anumit loc și care includ și stabilirea locului plății), permit determinarea unui anumit loc pentru efectuarea plății, atunci plata va trebui efectuată în acel loc [art. 1494 alin. (1) noul Cod Civil];

c) atunci când părțile nu au stabilit locul plății, când acesta nu poate fi determinat în funcție de natura prestației sau cu ajutorul practicilor convenționale sau uzanțelor și dacă nu există o stipulație contrară, ea trebuie făcută, conform art. 1494 alin. (1), lit. a)-c) noul Cod Civil, urmându-se aceste distincții:

i. dacă este o obligație bănească (monetară), ea trebuie executată la domiciliul sau sediul creditorului de la data plății, fiind, așadar, portabilă,

ii. dacă obligația privește prestația de a da un bun individual determinat, atunci plata trebuie executată în locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului; iii. în sfârșit, regula reziduală este aceea că, în cazul oricăror alte obligații (deci cu excepția celor monetare și de a preda un bun cert), plata se va efectua, în principiu, la domiciliul sau sediul debitorului de la data plății, fiind așadar, în general, cherabilă.

Deci, regula generală (putem spune, de drept comun) este aceea că plata este cherabilă și nu portabilă, adică trebuie cerută la domiciliul debitorului.

Uneori, legiuitorul stabilește reguli specifice pentru executarea anumitor obligații, în materia contractelor speciale;

în sfârșit, în ce privește domiciliul sau sediul părților, ca loc determinant pentru efectuarea plății, trebuie să reținem că, acesta este cel din momentul efectuării plății.

Cu toate acestea, dacă schimbarea domiciliului sau sediului determinat ca loc al plății se produce după momentul încheierii contractului, partea care a generat această schimbare este ținută să suporte, în lipsa unei stipulații contrare, eventualele cheltuieli suplimentare pe care această schimbare le cauzează [art. 1494 alin. (2) noul Cod Civil].

2.2.4.3 Data plății

Plata trebuie făcută în momentul în care creanța devine exigibilă și, respectiv, datoria debitorului a ajuns la scadență. în cazul obligațiilor pure și simple, neafectate de un termen suspensiv, dacă nici practicile convenționale sau uzanțele nu determină o altă interpretare, plata trebuie făcută imediat după nașterea raportului obligațional — sau „de îndată”, în terminologia legală (art. 1495 noul Cod Civil).

În mod excepțional, art. 1495 alin. (2) noul Cod Civil, prevede că „instanța poate stabili un termen atunci când natura prestației sau locul unde urmează să se facă plata o impune”.

Acest text este esențial să fie corelat cu dispozițiile art. 1555 noul Cod Civil, care prevede reguli referitoare la ordinea executării prestațiilor (obligațiile trebuie executate, în principiu, simultan).

Dacă obligația este afectată de un termen suspensiv, plata trebuie făcută la expirarea acelui termen – adică la scadență.

Subliniem că, potrivit art. 1413 noul Cod Civil, termenul se prezumă a fi stabilit în beneficiul debitorului, astfel că acesta poate renunța oricând la beneficiul său suspensiv de executare.

Într-o asemenea situație, debitorul poate face o plată anticipată, cu condiția să nu existe o prevedere contractuală contrară sau să nu se deducă din circumstanțe că plata nu se poate face anticipat [art. 1496 alin. (1) noul Cod Civil].

Dimpotrivă, atunci când termenul a fost stabilit prin acordul de voință al părților în beneficiul exclusiv al creditorului, debitorul poate face plata datoriei cu anticipație numai cu consimțământul acestuia.

Aceeași regulă se aplică și în toate celelalte cazuri în care creditorul are un interes legitim ca plata să fie executată la scadență și nu anticipat [art. 1496 alin. (2) noul Cod Civil]. în sfârșit, eventualele cheltuieli suplimentare generate de posibila plată anticipată sunt în sarcina debitorului care face o astfel de plată [art. 1496 alin. (3) noul Cod Civil].

Codul civil cuprinde și două reguli speciale legate de plata prin virament bancar,

a) prima este aceea că data plății efectuate prin virament bancar este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plății (art. 1497 noul Cod Civil);

b) a două regulă este aceea că plata prin virament bancar se prezumă relativ a fi fost efectuată dacă există un ordin de plată semnat de debitor și vizat de instituția de credit plătitoare [art. 1504 alin. (1) noul Cod Civil].

În cazul executării cu întârziere a obligației, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat (în condițiile generale stabilite pentru acordarea de daune-interese de art. 1530 și unn. noul Cod Civil). în materie contractuală, acordarea de daune-interese moratorii este, de regulă, condiționată de prealabila punere în întârziere a debitorului [art. 1516 alin. (1) și art. 1521-1522 noul Cod Civil].

2.2.4.4 Cheltuielile pentru efectuarea plății

Potrivit art. 1498 noul Cod Civil, cheltuielile pentru efectuarea plății sunt în sarcina debitorului. Prevederea de mai sus are caracter supletiv. Prin urmare, părțile pot cădea de acord ca aceste cheltuieli să fie suportate de creditor sau deopotrivă de creditor și debitor, în părți egale, ori în alte cote.

Prevederea art. 1498 noul Cod Civil, trebuie completată și cu alte texte ale noul Cod Civil, care reglementează anumite materii, astfel:

a) în cazul ofertei reale de plată, toate cheltuielile ocazionate de oferta reală de plată și ale consemnațiunii făcute valabil sunt în sarcina creditorului;

b) în materia contractului de vânzare, potrivit art. 1666 noul Cod Civil, spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulație contrară.

În ce privește cheltuielile ce se fac cu individualizarea prin măsurare sau cântărire a bunului vândut și cu predarea lucrurilor mobile vândute, art. 1666 alin. (2) noul Cod Civil, dispune că acestea sunt în sarcina vânzătorului (cu o completare semnificativă indicată de art. 1667 noul Cod Civil), în timp ce cheltuielile aferente preluării și transportului de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu este stipulație contrară. în fine, art. 1666 alin. (3) noul Cod Civil, revine la regula obișnuită a plății, în sensul că toate cheltuielile aferente operațiunilor de plată a prețului sunt în sarcina cumpărătorului;

c) în materia contractului de depozit, potrivit art. 2116 alin. (1) teza I noul Cod Civil, se stabilește următoarea regulă în materie de cheltuieli: „Dacă nu s-a convenit altfel, restituirea bunului primit trebuie să se facă la locul unde acesta trebuia păstrat, iar cheltuielile legate de restituire sunt în sarcina deponentului.”

2.2.5 Proba plății

În practica judiciară se pot ivi numeroase situații în care creditorul să conteste executarea obligației de către debitorul său, astfel că se pune problema probei plății.

Plata este considerată atât un act juridic, cât și un fapt juridic, dovada acesteia realizându-se potrivit regulilor dreptului comun.

Dacă considerăm plata un act juridic, iar obiectul prestației este mai mare de 250 de lei, aceasta poate fi dovedită numai prin înscris. În cele mai multe cazuri, creditorul eliberează debitorului un înscris sub semnătură privată prin care atestă plata.

Fiind un mijloc de executare a obligațiilor și totodată o cauză de încetare a raportului obligațional dependentă de manifestarea de voință a părților raportului obligațional, plata este, în același timp, un fapt juridic și un act juridic.

De aceea, dovada plății se va face după regulile dreptului comun, astfel încât, art. 1499 noul Cod Civil dispune: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face prin orice mijloc de probă”, întărind astfel ideea că plata are natura unui fapt juridic privită din perspectiva debitorului. în principiu, sarcina probei incumbă debitorului, deoarece el afirmă că a efectuat-o.

Legat de proba plății, este natural că debitorul, făcând plata, are dreptul să obțină de la creditor „o chitanță liberatorie” sau, dacă este cazul, chiar remiterea înscrisului original al creanței, iar dacă acesta refuză emiterea acestei chitanțe, debitorul este îndreptățit să suspende plata [art. 1500 alin. (1) și (3) noul Cod Civil]. Cheltuielile întocmirii chitanței liberatorii sunt în sarcina debitorului [art. 1500 alin. (2) noul Cod Civil].

Sarcina probei incubă debitorului, aplicându-se principiul general conform căruia „ cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.”

Pentru a ușura sarcina probei plății, Codul civil a instituit câteva prezumții de plată, în funcție de modalitatea de plată utilizată și de natura înscrisului emis de creditor ca probă a plății, precum și de maniera de remitere a acestuia.

Aceste reguli sunt cuprinse în art. 1501-1505 noul Cod Civil:

a) chitanța prin care s-a confirmat primirea plății principale generează prezumția relativă a executării prestațiilor accesorii (art. 1501);

b) chitanța prin care se confirmă plata unei prestații periodice generează prezumția relativă că toate prestațiile periodice cu scadență anterioară celei la care se referă chitanța liberatorie au fost, de asemenea, executate (art. 1502);

c) când creditorul a remis debitorului titlul original al creanței sale, care este un înscris sub semnătură privată sau un înscris autentic, se prezumă relativ că debitorul a fost eliberat prin plată [art. 1503 alin. (1)].

Totuși, dacă titlul original al creanței este un înscris autentic, deși se prezumă liberarea debitorului prin plată, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligației [art. 1503 alin. (2)]. în ce privește deținerea înscrisului original al creanței, se prezumă că intrarea persoanei interesate să facă dovada plății [debitor, codebitor, fideiusor -este vorba numai de persoanele desemnate direct de art. 1503 alin. (1)] în posesia titlului s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului;

d) dacă plata se face prin virament bancar, se prezumă relativ efectuarea plății dacă ordinul de plată este semnat de către debitor și vizat de instituția de credit plătitoare. în plus, debitorul are oricând dreptul să solicite o confirmare scrisă a efectuării plății de la instituția de credit și aceasta va face proba absolută a plății -conform art. 1504 alin. (1) și (2) (presupunem că, în ultimul caz, prezumția funcționează până la înscrierea în fals);

e) prezumția de liberare a debitorului prin plată se extinde și asupra celorlalți debitori obligați solidar și asupra fideiusorilor [art. 1503 alin. (1)], dar și asupra garanților care au constituit garanții reale, astfel încât creditorul are obligația ca, după efectuarea plății, „să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanțiile reale constituite pentru satisfacerea creanței sale, precum și să restituie bunurile deținute în garanție, dacă este cazul” (art. 1505). 

2.2.6 Imputația plății

Există situații când un debitor are mai multe datorii, având ca obiect prestații de aceeași natură, față de unul și același debitor, și face o plată care este insuficientă pentru a le stinge pe toate prin executare voluntară. într-o astfel de ipoteză, se pune problema de a ști care dintre aceste datorii se consideră plătite.

Cu alte cuvinte, asupra căror datorii se impută plata. Este problema desemnată, de legiuitor și doctrină, ca imputația plății.

Soluționarea ei prezintă un mare interes practic, mai ales în ce privește cheltuielile (obținerii titlului, executării începute împotriva debitorului, plății etc.), precum și în ce privește dobânzile și garanțiile care însoțesc creanțele care fac obiectul imputației.

Debitorul are interes să stingă datoriile care produc dobândă și, uneori, pe acelea care sunt însoțite de garanții reale constituite asupra bunurilor sale sau ale terților.

Dimpotrivă, creditorul are interesul opus de a considera stinse, prin plata făcută, pe acele creanțe care încă nu produc dobânzi, precum și creanțele neînsoțite de garanții. Dat fiind antagonismul pozițiilor părților într-o atare situație, legiuitorul a prevăzut o serie de reguli graduale de realizare a imputației plății (art. 1506-1509 Noul Cod Civil).

Codul civil a instituit o serie de reguli de soluționarea a imputației plății, având drept punct de plecare antagonismul existent între pozițiile părților în această materie.

Din textele legale se deduce, în primul rând, că imputația plății este de două feluri: convențională, unilaterală (efectuată prin acordul părților, făcută de debitor sau făcută de creditor) și legală (în lipsa imputației convenționale).

Imputația convențională și imputația unilaterală. 

Imputația plății poate interveni fie ca urmare a acordului părților, fie doar prin voința uneia dintre părți, respectiv a debitorului sau a creditorului.

Imputația plății poate fi făcută prin acordul părților sau prin voința uneia din ele. De regulă, ea se face prin acordul părților. În acest caz, imputația nu cunoaște limite (părțile pot conveni imputarea plății direct asupra capitalului, înainte de dobânzi și cheltuieli sau doar asupra cheltuielilor și capitalului, să stabilească plăți parțiale ale unor creanțe diferite, ajunse sau neajunse la scadență etc.), doar că, fiind vorba de un acord patrimonial, în ipoteza în care este încheiat în frauda anumitor creditori, el poate fi atacat printr-o eventuală acțiune pauliană (art. 1562-1565 noul Cod Civil). în lipsa acordului de voință, imputația poate fi făcută de debitor sau de creditor prin voință unilaterală.

Atunci când imputația plății se face de debitor, el va arăta care datorii înțelege să fie plătite. Debitorul poate face imputația plății în următoarele limite, stabilite de art. 1507 noul Cod Civil:

a) când creanța este producătoare de dobânzi și/sau a presupus cheltuieli, nu poate impune creditorului plata capitalului înaintea plății dobânzilor și nici pe acestea înaintea plății cheltuielilor [art. 1507 alin. (1) noul Cod Civil];

b) dacă unele datorii sunt scadente, iar altele n-au ajuns la scadență, iar termenul a fost stipulat în beneficiul creditorului, debitorul poate face imputația numai asupra datoriilor scadente [art. 1507 alin. (2) noul cod civil – textul este necesar să fie completat cu cel al art. 1496 noul Cod Civil, referitor la plata anticipată];

c) în cazul plății efectuate prin virament bancar, imputația trebuie făcută de către debitor prin mențiunile corespunzătoare consemnate de el însuși pe ordinul de plată [art. 1507 alin. (3) noul Cod Civil];

d) în sfârșit, ca regulă de principiu, dedusă din principiul indivizibilității plății consacrat de art. 1490 noul Cod Civil, debitorul nu are dreptul să impună creditorului o plată fracționată.

În cazul în care plata nu a fost imputată convențional, dacă nici debitorul nu a făcut imputația plății, atunci creditorul poate face imputația plății. în acest sens, „creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa.” [art. 1508 alin. (1) teza I noul Cod Civil].

În situația în care plata nu a fost imputată convențional și nici prin voința debitorului, atunci ea poate fi efectuată de creditor, care va preciza prin chitanța liberatorie ce datorie s-a stins prin prestația sa.

Debitorul va trebui să respecte imputația făcută de creditor și nu o va putea contesta decât în situația în care creditorul l-a surpsins sau l-a indus în eroare prin manoperele folosite. Așadar, există dol sau surprindere când creditorul a abuzat de buna-credință a debitorului, care a semnat cu încredere, sau de simplitatea și ignoranța sa.

Art. 1508 alin.1 teza I C.civ. dispune ca imputația plății poate fi făcută de creditor într-un termen rezonabil de la data primirii plății, arătând datoria asupra căreia aceasta se va imputa prin intermediul unei chitanțe liberatoare.

În principiu, creditorul are dreptul de a face imputația plății în mod nelimitat, dar nu și asupra unei datorii neexigibile sau litigioase, conform art. 1509 alin.1 teza a II- a C.civ.

În principiu, creditorul are dreptul de a face imputația plății în mod nelimitat. Totuși, el nu va putea imputa plata asupra unei datorii neexigibile sau litigioase, conform art. 1509 alin. (1) teza a Il-a noul Cod Civil (decât, bineînțeles cu acordul debitorului, caz în care imputația redevine convențională). în sfârșit, dacă creditorul remite o chitanță liberatorie, el este dator să indice în cuprinsul acesteia asupra cărei datorii înțelege să facă imputația [art. 1509 alin. (2) noul Cod Civil].

Imputația legală.

Atunci când imputația plății nu s-a făcut de părțile raporturilor obligaționale, ea se va face de drept, în puterea legii.

Astfel, art. 1509 noul Cod Civil prevede regulile după care se face imputația legală a plății, și anume:

a) în primul rând, se consideră plătită datoria ajunsă la scadență;

b) se sting prioritar datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are mai puține garanții față de cele garantate sau față de cele cu garanții suficiente;

c) dacă toate datoriile sunt scadente, sub rezerva regulii de la lit. b), imputația se face asupra celei mai oneroase dintre datorii;
d) dacă toate datoriile sunt scadente și la fel de oneroase, dar și garantate în egală măsură, se va considera plătită datoria cea mai veche;

e) dacă toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase și au aceeași vechime, plata se impută proporțional asupra fiecăreia, înfrângându-se principiul indivizibilității plății. Așadar, creditorul va primi o plată parțială pentru fiecare din creanțele sale.

f) în toate cazurile însă, „plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată și executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor și penalităților, în ordinea cronologică a scadenței acestora și, în final, asupra capitalului, dacă părțile nu convin altfel.” [art. 1509 alin. (2) noul Cod Civil].

Dispozițiile mai sus-menționate nu se vor aplica în situația în care judecătorii vor aprecia că voința părților a fost ca imputația să privească o anumită datorie, deoarece aceste reguli sunt bazate pe voința prezumată a părților.

2.2.7 Punerea în întârziere a creditorului

Punerea în întârziere a creditorului este o instituție juridică de reglementare nouă, preluată din codificările modeme de legiuitorul român și care reprezintă o inovație în dreptul civil român, nefiind existentă sub actuala întindere juridică în vechiul cod. în concepția modernă a raportului obligațional, se reține că plata este constituită dintr-un mecanism complex.

Pentru ca efectul extinctiv al plății să se producă, este necesar ca executarea din partea debitorului să fie conformă, adică să respecte principiul executării întocmai a obligației [consacrat, între altele de art. 1510 alin. (1) și de art. 1492 alin. (1) Noul Cod Civil], urmare a principiului executării în natură a acestuia (pentru sistemele de drept continental).

Pe lângă executarea conformă, este necesară și preluarea executării de către creditor, dublată de acceptarea executării de către același creditor.

Dacă executarea conformă și acceptarea ei se produc, obligația este stinsă prin plată. Pe de altă parte, în cazul în care executarea este conformă, acceptarea din partea creditorului este obligatorie. Mai mult, uneori, executarea din partea debitorului nu se poate produce dacă nu există concursul creditorului care refuză să preia sau să efectueze actele pregătitoare executării.

Tocmai aceasta este situația la care se referă instituția punerii în întârziere a creditorului: în cazul în care debitorul face creditorului o ofertă de executare conformă, dar acesta din urmă refuză să preia executarea și să accepte oferta, debitorul este îndreptățit să treacă la punerea în întârziere a creditorului, somându-1 să accepte oferta sa și, dacă nici în acest fel nu produce efecte, trecând la consemnarea bunului la dispoziția creditorului, la oferta de plată urmată de consemnațiune sau la vânzarea publică.

Efectul acestor mecanisme juridice este divers: debitorul va putea proba intenția sa de executare conformă și, dacă trece mai departe de simpla notificare a creditorului (la consemnarea sau vânzarea publică), se produce efectul extinctiv obligațional al plății.

Atunci când am analizat sancțiunea obligației am arătat că într-o interpretare largă se apreciază că ea constă nu numai în mijloacele juridice aparținând creditorului pentru realizarea dreptului său, ci și din mijloace juridice aflate la dispoziția debitorului pentru a se libera de datorie în cazul în care creditorul refuză să primească prestația.

Un astfel de mijloc juridic recunoscut debitorului este procedura punerii în întârziere a creditorului în vederea preluării executării.

Punerea în întârziere a creditorului este reglementată de art. 1510-1515 noul Cod Civil, cu scopul de a da posibilitatea debitorului de a se libera de obligația sa față de creditor. Definiția este sugerată de chiar art. 1510 noul Cod Civil, care prevede că punerea în întârziere a creditorului poate fi utilizată de debitor, atunci când creditorul „refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător, sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fară de care debitorul nu își poate executa obligația.”

Condițiile punerii în întârziere

Condițiile necesare a fi îndeplinite pentru a putea fi pus în întârziere creditorul se referă, în primul rând, la existența unei oferte de plată conformă din partea debitorului, iar în al doilea rând, la refuzul nejustificat al creditorului de a accepta plata astfel oferită de debitor.

Punerea în întârziere a creditorului se poale face prin intermediul oricărui act menit să aducă la cunoștința creditorului intenția de executare din partea debitorului, Codul civil necuprinzând prevederi legale referitoare la forma notificării.

Având drept model, punerea în întârziere a debitorului (art. 1522 C. civ.), somarea creditorului poate avea loc printr-o notificare, comunicată creditorului prin intermediul executorului judecătoresc sau prin intermediul oricărui alt mijloc ce asigură dovada comunicării.

Debitorul este îndreptățit să treacă la una din fazele ulterioare ale mecanismului punerii în întârziere a creditorului, doar dacă punerea în întârziere nu a produs efectele urmărite de acesta.

Astfel, efectul extinctiv obligațional al plății se va produce apelând fie la consemnarea bunului la dispoziția creditorului, fie prin intermediul ofertei reale de plată urmată de consemnațiune, fie prin vânzare publică.

Consemnarea bunului la dispoziția creditorului este prevăzută de art. 1512 C. civ. și presupune depunerea bunului cert sau bunurilor generice consemnabile pe care debitorul îl/le datorează creditorului, în depozit, la dispoziția creditorului care poate să îl ridice atunci când consideră, realizând astfel și preluarea executării oferite de debitor.

Oferta reală de plată urmată de consemnațiune privește obligația debitorului de a plăti o sumă de bani sau de a preda bunuri de gen și cuprinde trei faze:

oferta reală de plată făcută de debitor creditorului prin intermediul executorului judecătoresc, somându-l să se prezinte într-un anumit loc și la o anumită dată;

consemnarea sumei de bani sau a lucrului la dispoziția creditorului , atunci când nu se prezintă la somație sau se prezintă, dar refuză a primi plata;

validarea consemnării de către instanța de judecată prin hotărâre rămasă definitivă.

Oferte reală de plată urmată de consemnațiune este liberatoare pentru debitor și, ca urmare, acesta nu va mai fi ținut să plătească daune moratorii pentru executare cu întârziere a plății și nici să suporte riscul pieirii fortuite a bunului, care cu toate ca este de gen, prin consemnare se individualizează.

Această ofertă reală trebuie să fie pură și simplă, însă, debitorul, are, totuși, facultatea de a insera anumite condiții pe care le-ar fi putut impune în momentul efectuării plății.

Până în momentul obținerii unei hotărâri definitive prin care oferta reală de plată este considerată valabilă, debitorul poate retrage suma depusă înainte ca aceasta să fie acceptată de creditor.

Cel de-al treilea mecanism ulterior punerii în întârziere – vânzarea publică- este reglementat ca manieră de liberare forțată a debitorului de art 1514 C.civ. Ea constă în posibilitatea debitorului de a vinde în mod public bunurile datorate creditorului, pentru ca apoi să consemneze la dispoziția sa prețul obținut din vânzare.

Condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se trece la vânzare sunt următoarele :

natura bunului datorat creditorului să facă imposibilă consemnarea (bunul este perisabil sau depozitarea lui necesită costuri de conservare considerabile);

debitorul să comunice, în prealabil creditorului intenția sa de a trece la vânzarea publică a bunului datorat. În acest caz, art. 1514 alin.2 stabilește o excepție, și anume : „Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piață reglementată, dacă are un preț curent sau are o valoare prea mică față de cheltuielile unei vânzări publice, instanța poate încuviința vânzarea bunului fără notiticarea creditorului.”

debitorul să obțină încuviințarea instanței judecătorești pentru efectuarea vânzării publice.

Efectele punerii în întârziere a creditorului

Efectele punerii în întârziere a creditorului sunt graduale, în funcție de faza până la care debitorul a înaintat în cadrul acestui mecanism juridic:

a) în primul rând, punerea în întârziere prin intermediul notificării unei oferte de executare conforme, atrage după sine prezumția de bună-executare (faptului că debitorul este gata la un anumit moment să își îndeplinească obligațiile sale). Astfel, punerea în întârziere astfel efectuată, va fi un bun mijloc de probă' pentru îndeplinirea condițiilor invocării excepției de neexecutare sau existenței unei neexecutări rezolutorii și invocării subsecvente a rezoluțiunii;

b) în al doilea rând, de la data notificării, creditorul preia riscul imposibilității fortuite de executare, iar debitorul nu este ținut să restituie creditorului fructele bunului datorat culese după data punerii în întârziere a creditorului [art. 1511 alin. (1) noul Cod Civil];

c) în al treilea rând, creditorul este ținut să repare prejudiciul generat de întârzierea în executarea obligației sale de preluare a executării, precum și să suporte cheltuielile de conservare a bunului datorat și pe care a refuzat nejustificat să îl preia [art. 1511 alin. (2) noul Cod Civil];

d) efectul extinctiv. în cazul în care, în urma notificării, creditorul se prezintă la locul indicat în somație și preia executarea (încasând suma de bani sau preluând bunul cert sau bunurile generice oferite de debitor), obligația se stinge de la această dată (art. 588 C. pr. civ.). în sfârșit, utilizarea ofertei conforme de executare (adică reale) urmată de consemnațiune, atrage după sine stingerea obligației debitoruluii.

Stingerea are un caracter definitiv dacă operațiunea consemnării bunului a fost validată de instanța de judecată, sau dacă aceeași consemnare a fost acceptată de către creditor.

Până la validarea acesteia, sau până la acceptarea din partea creditorului, efectul extinctiv este provizoriu și se prezumă doar că debitorul și-a executat obligația (este vorba de o prezumție relativă de executare).

Tocmai de aceea, debitorul poate să retragă bunul consemnat până la momentul validării (și să revoce astfel efectele ofertei sale de executare conformă, cu privire la stingerea obligației, dar nu și cu privire la alte efecte ale punerii în întârziere a creditorului).

În acest caz, „creanța renaște cu toate garanțiile și toate celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului” (art. 1515 noul Cod Civil).

CAPITOLUL III

STINGEREA OBLIGAȚIILOR CIVILE ÎN LIPSA PLĂȚII

Art. 1615 C.civ. prevede că obligațiile se pot stinge prin plată, prin novațiune, prin remitere voluntară, prin compensație, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, precum și prin alte moduri prevăzute de lege.

Vom cerceta, în continuare, acele împrejurări – altele decât plata – care au ca efect încetarea raportului juridic obligațional.

Modurile de stingere a obligațiilor se clasifică:

După rolul voinței părților în încetarea raportului juridic în:

moduri voluntare: remiterea de datorie, compensația convențională etc., și

moduri care acționează în afara voinței părților: imposibilitatea fortuită de executare, confuziunea.

B. După cum stingerea obligației a dus sau nu la realizarea creanței creditorului pot fi:

moduri care duc la stingerea creanței: compensația, confuziunea, darea în plată.

moduri care nu duc la stingerea creanței: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare.

3.1 Compensația

Compensația este reglementată de art. 1616-1623 Noul Cod Civil, care compun Capitolul II („Compensația”), din Titlul VII („Stingerea obligațiilor”) al Cărții a V-a („Despre obligații”).

Compensația este definită ca fiind un mijloc de stingere a două obligații reciproce și de aceeași natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor și debitor al celeilalte'. Așadar, compensația are ca efect stingerea reciprocă a celor două obligații până la concurența valorii celei mai mici dintre ele. Dacă obligațiile sunt de valoare egală, ele se sting în întregime.

Utilitate practică.

Acest mod de stingere a obligațiilor prezintă o mare utilitate practică pentru ambele părți ale raporturilor obligațional. Astfel:

a) compensația este un mod simplificat de executare a obligațiilor, evitând efectuarea a două plăți cu cheltuielile, pierderea de timp și riscurile pe care le presupune orice plată;

b) compensația asigură egalitatea între cele două părți, având astfel și rolul unei garanții, deoarece creditorul, compensând creanța sa împotriva debitorului, care este în același timp și creditorul său, cu creanța acestuia din urmă, este sigur că o va realiza, cel puțin până la concurența propriei datorii față de cealaltă parte.

În acest fel, fiecare parte evită riscul insolvabilității celeilalte. în lipsa compensației, dacă debitorul solvabil ar plăti datoria sa, iar celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci cel ce a făcut plata trebuie să suporte concursul celorlalți creditori ai lui accipiens, inclusiv riscul insolvabilității acestuia.

Prin compensarea creanțelor și datoriilor reciproce, el evită aceste riscuri, plătindu-se singur cu creanța pe care o are împotriva celuilalt.

Astfel, cei doi creditori, în același timp debitori reciproci, au o situație privilegiată, unul în raport cu celălalt, deoarece compensația constituie pentru ei o adevărată cauză de preferință.

Se evită în acest fel concursul celorlalți creditori ai fiecăruia în realizarea reciprocă a creanțelor unuia împotriva celuilalt și invers.

Creanțele ce pot face obiectul compensației.

Prin compensație se pot stinge orice fel de obligații, indiferent că au izvor contractual sau extracontractual, cu condiția să aibă ca obiect prestația de a da sume de bani sau la alte bunuri fungibile de aceeași natură [art. 1617 alin. (1) C. civ.].

Ea prezintă o mare importanță mai ales în cadrul relațiilor comerciale. Comerțul trăiește adesea din credit, ceea ce presupune și chiar face necesară simplificarea, pe cât posibil, a plăților. Toate operațiile comerciale se desfășoară prin conturi curente, iar contul curent este reglementat și funcționează pe principiul compensației. Uneori însă natura creanței exclude posibilitatea operării compensației. Alteori, această imposibilitate este generată de situația părților. în sfârșit, în funcție de natura creanțelor reciproce, compensația poate fi de două feluri: legală și convențională.

Compensația judiciară, reglementată de vechiul cod civil nu a mai fost reținută de actuala reglementare.

Cazuri în care compensația nu operează.

Ipotezele în care, datorită naturii creanței sau situației în care se află părțile, respectiv atitudinii acestora, compensația nu este posibilă sunt expres reglementate expres de art. 1618 C. civ., sau poate rezulta din alte dispoziții legale.

Astfel:

a) creanța rezultă dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi (de exemplu, victimei unui furt nu i se poate opune compensația unei datorii pe care o are față de autorul acelui furt);

b) când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat (de exemplu, când creanța constă în dreptul de a cere restituirea unor bunuri date în depozit neregulat, depozitarul nu poate opune deponentului compensația obligației de restituire a bunurilor cu obligația deponentului de a-i plăti cheltuielile de conservare și alte cheltuieli ocazionate de depozit);

c) când una din creanțe are ca obiect un bun insesizabil (de exemplu, nu poate face obiectul compensației creanța privind pensia de întreținere cu o altă creanță a întreținutului față de întreținător);

d) din prevederile aferente popririi (art. 452-462 C. pr. civ.) se desprinde ideea că debitorul care a suferit o poprire nu poate opune creditorului popritor compensația datoriei sale cu cea a debitorului poprit, întrucât, art. 457 alin. (2) teza a Il-a C. pr. civ., prevede că „Din momentul indisponibilizării și până la achitarea integrală a obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării executării silite prin poprire, terțul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operațiune (s.n.) care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede altfel”. Credem că sintagma „altă operațiune” ar trebui să acopere și prohibiția efectuării compensației. O prevedere se aplică și dacă obiectul popririi îl constituie titluri de valoare sau alte bunuri mobile corporale urmăribile [art. 457 alin. (3) C. pr. civ.]. în sfârșit, ideea este prevăzută expres de art. 1622 alin. (2) noul Cod Civil, care prevede că „debitorul care, fiind terț poprit, dobândește o creanță asupra creditorului popritor nu poate opune compensația împotriva acestuia din urmă”.

Compensația legală.

Este acea compensație care operează de drept, în temeiul legii, fără a fi nevoie de acordul de voință al părților sau de o hotărâre judecătorească. în acest sens, art. 1617 noul Cod Civil, dispune: „Compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură”.

Din chiar textul legal se desprind condițiile în care compensația poate să opereze:

a) obligațiile să fie reciproce [art. 1617 alin. (1) noul Cod Civil], adică să existe între aceleași persoane, fiecare având, una față de cealaltă, atât calitatea de creditor, cât și de debitor. Astfel, părintele debitor al obligației de întreținere nu poate opune copilului său compensarea unei creanțe pe care o are împotriva celuilalt părinte, căruia copilul i-a fost încredințat, căci titularul întreținerii este copilul. De asemenea, creditorul unui minor aflat sub tutelă, nu poate opune compensația tutorelui, deoarece creanțele nu sunt reciproce între aceleași persoane;

b) datoriile să fie certe, lichide și exigibile [art. 1617 alin. (1) noul Cod Civil], adică să întrunească toate condițiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin echivalent să fie actual (cu excepția punerii în întârziere prealabile a celeilalte părți care nu este necesară în cazul compensației, din moment ce aceasta se produce de drept). De aceea, creanțele trebuie să fie neîndoielnice, determinate în întinderea lor și să poată fi cerută executarea acestora. Acordarea în favoarea uneia dintre părți a unui termen de grație de către instanța de judecată, nu amână exigibilitatea creanței și deci nu împiedică opunerea compensației legale (art. 1619 noul Cod Civil); el constituie doar o favoare acordată debitorului care urmează să dobândească mijloace pentru a-și plăti datoria ori dacă devine creditor al creditorului său, rezultă că are mijloace de plată. Compensația constituie, pentru cel în cauză, mijlocul de plată cel mai adecvat. Art. 1617 alin. (2) noul Cod Civil, prevede și că „o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensația.” (în acest fel, creanța va satisface, de la data obținerii hotărârii judecătorești, condiția caracterului său lichid);

c) datoriile să aibă ca obiect prestația de a da sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile și de aceeași natură [art. 1617 alin. (1) noul Cod Civil]. Compensația legală nu este posibilă când obiectul obligațiilor reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie diferită, cum ar fi grâul și porumbul. Prin efectul compensației, părțile trebuie puse în aceeași situație în care s-ar afla dacă prestațiile reciproce ar fi fost executate efectiv;

d) părțile să nu fi renunțat expres sau tacit la beneficiul compensației -conform art. 1617 alin. (3) noul Cod Civil: „Oricare din părți poate renunța, în mod expres ori tacit, la compensație”. Codul nu stabilește care sunt limitele (mai ales temporale și subiective în care poate opera o asemenea renunțare). Astfel, de exemplu, nu este limpede dacă, renunțarea la compensație în manieră unilaterală (mai ales dacă este făcută de un debitor în pragul falimentului și care este conștient de inabilitatea sa de a-și mai executa propria creanță), după nașterea creanței făcută de debitorul acesteia, poate sau nu produce un efect? Ar fi totuși nerezonabil, să admitem că un asemenea efect s-ar putea produce, întrucât renunțarea trebuie să vină din partea creditorului creanței în cauză, compensația trebuind a fi considerată o modalitate de plată.

Compensația judiciară.

Varietate a compensației de specificul căreia este faptul că operează în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Pentru ca instanța să hotărască c.j. nu este necesar a fi întrunite condițiile prevăzute de lege pentru compensația legală.

Instanța de judecată poate decide compensarea datoriilor reciproce dintre părțile litigante ori de câte ori la acțiunea principală introdusă de reclamant, pârâtul formulează cerere reconvențională, emițând pretenții proprii față de acesta. în cazul în care pretențiile reciproce au fost dovedite, instanța procedează la compensarea datoriilor pe care părțile le au una față de alta, până la valoarea cea mai mică dovedită și dispune obligarea debitorului având cea mai mare datorie la plata numai a diferenței rămase neacoperită prin compensare.

Compensația convențională.

Prin compensația convențională înțelegem acea compensație care operează prin acordul de voință al părților.

Se recurge la această compensație atunci când nu sunt întrunite condițiile compensației legale și părțile au interes, totuși, să stingă anumite obligații reciproce pe această cale. De cele mai multe ori, ea se confundă cu o dare în plată reciprocă.

Deși nu este expres reglementată în capitolul dedicat compensației, putem deduce că operațiunea se poate realiza și pe cale convențională din regulile aferente imputației convenționale a plății [art. 1506 alin. (1) noul Cod Civil].

Din moment ce imputația plății se poate face, în principiu, fără limite, înseamnă că părțile pot să convină asupra compensației și în ipotezele în care nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1618 alin. (1) noul Cod Civil.

De exemplu, deși creanțele reciproce nu sunt încă exigibile, părțile convin la compensarea lor. Sau convin la lichidizarea unei obligații de a da bunuri generice și la compensarea acesteia cu obligația de a plăti o sumă de bani.

În anumite situații însă, compensația convențională se confundă cu o dare în plată sau, mai precis, cu o sumă de dări în plată, atunci când datoriile se sting prin compensarea cu datorii purtând asupra unor prestații de altă natură. în cazul în care compensația convențională operează (în limitele în care operează și imputația convențională a plății), efectele ei sunt similare celei legale, doar că ea nu operează de drept, ci în temeiul și de la momentul acordului părților.

Efectele compensației.

Potrivit art. 1616-1617 noul Cod Civil, compensația legală operează de plin drept, în puterea legii. Prin urmare, operează automat. Totuși, ea nu poate opera împotriva voinței părților.

Această constatare rezultă, printre altele, din prevederea art. 1582 alin. (3) noul Cod Civil, care dispune că atunci când s-a făcut o cesiune de creanță și aceasta a fost acceptată de către debitorul cedat, acesta „nu mai poate opune cesionarului compensația pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul”.

Prin acceptarea cesiunii, se prezumă că a renunțat la compensație [prevederea este reluată și de art. 1623 alin. (1) noul Cod Civil]. Pe de altă parte, astfel cum am anticipat, părțile pot renunța la compensație. Renunțarea poate avea loc expres sau tacit confonn art. 1618 alin. (3) noul Cod Civil, astfel, de exemplu, un debitor care plătește datoria fară a opune compensația se consideră că a renunțat la aceasta.

Potrivit dispozițiilor Codului civil, compensația produce următoarele efecte:

a) stinge cele două datorii reciproce, până la concurența obligației care are valoarea cea mai mică (art. 1616 noul Cod Civil);

b) compensația operează ca o plată dublă. Consecințele sunt următoarele: i. compensația stinge implicit și garanțiile și accesoriile obligației principale; ii. în plus, debitorul care „putea să opună compensația și care a plătit datoria nu se mai poate prevala, în detrimentul terților, de privilegiile sau de ipotecile creanței sale” [art. 1622 alin. (3) noul Cod Civil]; iii. cu toate acestea, compensația nu poate opera sau nu poate face obiectul renunțării în detrimentul drepturilor dobândite de un terț [art. 1622 alin. (1) noul Cod Civil]. Astfel, de exemplu, nu poate opera compensația între cedent și debitor cedat după momentul efectuării cesiunii de creanță;

c) când între părțile compensației există două sau mai multe datorii reciproce și compensabile, se aplică regulile de la imputația plății (art. 1620 noul Cod Civil);

d) fideiusorul poate opune creditorului compensația creanței pe care debitorul principal, a cărui datorie o garantează, o dobândește față de creditorul obligației garantate [art. 1621 alin. (1) noul Cod Civil]. în schimb, debitorul nu poate opune compensația creanței fidejusorului împotriva creditorului său [art. 1621 alin. (2) noul Cod Civil];

e) în cazul solidarității pasive, compensația care se produce între creditor și un codebitor solidar produce efectul extinctiv de obligație numai în limita părții de datorie a codebitorului solidar cu care se realizează compensația, iar ceilalți codebitori solidari rămân obligați pentru partea de datorie rămasă după ce a operat compensația (art. 1450 noul Cod Civil);

f) în cazul indivizibilității, compensația intervenită între unul dintre debitorii obligați indivizibil și creditor „stinge obligația indivizibilă și îi liberează pe ceilalți debitori, aceștia rămânând însă ținuți să plătească celui dintâi echivalentul părților lor.” [art. 1432 alin. (1) noul Cod Civil];

g) în cazul compensației convenționale și a celei judiciare, aceste efecte se produc de la data când s-a încheiat convenția privitoare la compensație.

3.2 Confuziunea

Reglementare. Noțiune.

Confuziunea este reglementată de art. 1624-1628 Cod Civil, care compun Capitolul III („Confuziunea”), din Titlul VII („Stingerea Obligațiilor”) al Cărții a V-a („Despre Obligații”).

În literatura de specialitate, confuziunea definită ca fiind acel mod de stingere a obligațiilor care constă în întrunirea în aceeași persoană, deopotrivă, a calității de creditor și de debitor al aceleiași obligații.

Obligația se stinge deoarece un raport juridic este o legătură juridică între cel puțin două persoane.

De aceea, creditorul care devine și debitorul aceleași obligații sau invers s-ar afla – în cazul menținerii obligației – în raport juridic cu sine însuși, ceea ce este de neconceput. Definiția legală actuală a preluat în totalitate definiția anterior existentă în doctrină, astfel cum se poate observa din lectura art. 1624 alin. (1) noul Cod Civil.

Condiții.

Confuziunea intervine indiferent de calitatea de persoană fizică sau juridică a celui care dobândește una din calitățile de debitor sau creditor avănd-o anterior pe cealaltă. în cazul persoanelor fizice, cea mai frecventă cauză de confuziune își are sursa în succesiune, când creditorul succede debitorul sau invers, ca succesor legal sau legatar universal, și acceptă moștenirea. între persoane juridice, confuziunea intervine în procesul reorganizării lor prin comasare sau divizare.

Codul civil, pe lângă condiția dobândirii și a calității de creditor sau debitor după deținerea anterioară a celeilalte calități decât cea dobândită, mai impune și condiția ca, în unna dobândirii și a calității de creditor sau debitor datoria și creanța să se găsească în același patrimoniu și în aceeași masă patrimonială. Dacă datoria și creanța se găsesc în mase diferite din același patrimoniu, confuziunea nu operează [art. 1625 alin. (2) noul Cod Civil].

Efecte.

Unele dintre efectele confuziunii sunt expres indicate de textele dedicate acestei figuri juridice, altele sunt deduse pe cale de interpretare.

Astfel, reținem că:

a) confuziunea stinge obligația principală [art. 1624 alin. (1) noul Cod Civil], cu toate garanțiile și accesoriile sale (chestiune nespecificată expres, dar dedusă din context). Astfel, confuziunea îl liberează și pe fidejusor și pe garantul ipotecar sau gaj ist. Stingerea operează însă numai în limita în care executarea obligației s-a stins și nu se mai poate realiza, adică în limita în care o parte a obligației a devenit propriul său creditor sau debitor;

b) „ipoteca se stinge prin confuziunea calităților de creditor ipotecar și de proprietar al bunului ipotecat” (art. 1625 noul Cod Civil) Dacă, de exemplu, creditorul ipotecar

cumpără imobilul asupra căruia este constituită ipoteca, aceasta încetează. în cazul în care dobânditorul imobilului este evins din orice cauză independentă de el, adică pierde proprietatea asupra imobilului, atunci ipoteca renaște [art. 1625 alin. (2) noul Cod Civil];

c) în situațiile în care confuziunea se produce între patrimoniile creditorului și debitorului principal sau codebitorului sau fideiusorului: i. când confuziunea operează între creditor și debitorul principal, atunci ea profită și fideiusorilor a căror garanție se stinge; ii. atunci când confuziunea se realizează între creditor și un fideiusor, ea nu profită debitorului principal și nici celorlalți fideiusori (art. 1626 noul Cod Civil); iii. atunci când confuziunea se produce între persoana unui codebitor solidar și un codebitor ea profită și celorlalți codebitori, însă numai în proporția părții de creanță care revine acelui codebitor (art. 1439 noul Cod Civil). înseamnă că obligația se stinge numai cu privire la partea de datorie a acelui debitor, ceilalți codebitori rămânând obligați în solidar pentru restul datoriei; iv. confuziunea care operează între debitorul obligat indivizibil și creditor stinge datoria și profită și celorlalți codebitori care trebuie totuși să plătească celui devenit și creditor echivalentul părților lor [art. 1432 alin. (1) noul Cod Civil];

d) confuziunea nu poate aduce atingere drepturilor dobândite de terți cu privire la creanța care face obiectul confuziunii dacă acest drept s-a născut anterior confuziunii (art. 1627 noul Cod Civil). De exemplu, terțul care a dobândit o ipotecă asupra creanței o va putea invoca și împotriva unui fost creditor devenit și debitor garant ipotecar ca urmare a confuziunii;

e) în toate cazurile de desființare a confuziunii ca urmare a dispariției cauzei care a determinat confuziunea atrage după sine renașterea obligației inițiale cu efect retroactiv (art. 1628 noul Cod Civil).

Retroactivitatea presupune și renașterea accesoriilor, cu excepția cazului în care această retroactivitate este afectată de drepturi ale terților constituite asupra unor bunuri afectate de această retroactivitate.

De exemplu, nu vor putea renaște garanțiile asupra unor bunuri asupra cărora s-au constituit între timp alte garanții sau care au fost dobândite de terți deja.

3.3 Remiterea de datorie

Reglementare. Definiție.

Remiterea de datorie este reglementată de art. 1629-1633 Noul Cod Civil, care compun Capitolul IV („Remiterea de datorie”), din Titlul VII („Stingerea obligațiilor”) al Cărții a V-a („Despre obligații”).

În doctrină, remiterea de datorie a fost definită ca fiind un mod voluntar de stingere a obligației care constă în renunțarea creditorului, cu consimțământul debitorului, la dreptul său de creanță. Așadar, remiterea de datorie este un contract a cărui încheiere face necesară existența consimțământului debitorului.

De observat că, o eventuală renunțare unilaterală a creditorului la dreptul său de creanță este inopozabilă debitorului. în lipsa consimțământului său, debitorul are oricând facultatea de a executa prestația ce o datorează chiar și împotriva voinței creditorului, recurgând la procedura ofertei reale de plată, unnată de consemnațiune.

Felurile remiterii de datorie.

Remiterea de datorie poate fi totală sau parțială. Dacă nu există stipulații contrare, se prezumă că ea este totală [art. 1629 alin. (2) noul Cod Civil].

Remiterea de datorie este, de regulă, un contract sau un act juridic cu titlu gratuit'. De aceea se numește, cu alte cuvinte, „iertare de datorie”.

Nu este, însă, exclus ca remiterea de datorie să opereze și cu titlu oneros [art. 1630 alin. (1) noul Cod Civil]. În această ipoteză, remiterea de datorie este, în realitate, o novație prin schimbarea obiectului obligației sau, după caz, o tranzacție. în sfârșit, remiterea de datorie mai poate fi expresă sau tacită [art. 1630 alin. (1) noul Cod Civil].

Condițiile remiterii de datorie.

Am afirmat deja că remiterea de datorie este, în principiu, cu titlu gratuit, adică o liberalitate. Ea poate fi făcută prin acte între vii – donație – sau prin acte mortis causa – legat.

Atunci când se face prin acte între vii, ea constituie o donație, fiind necesar să îndeplinească toate condițiile de validitate a acesteia.

Totuși, remiterea de datorie nu trebuie să îmbrace forma solemnă a înscrisului autentic. Urmează că ea este o donație indirectă și poate fi realizată în orice formă scrisă sau verbală, expresă sau tacită.

Cu toate acestea, astfel cum se desprinde din prevederile art. 1630 alin. (2) noul Cod Civil, remiterea de datorie se poate realiza prin intermediul unui act juridic cu titlul oneros, ceea ce înseamnă că, în schimbul remiterii de datorie, creditorul inițial primește o altă prestație.

Ni se pare, astfel cum au subliniat și alți autori, că, într-o atare situație, remiterea de datorie nu are individualitate juridică, ci se confundă cu alte figuri juridice, cum ar fi darea în plată (debitorul este „iertat” de datorie deoarece debitorul execută o altă prestație de îndată ce creditorul acceptă oferta unei alte executări) sau novația prin schimbare de obiect (debitorul se obligă să execute o altă prestație într-un anumit termen, cu consecința stingerii imediate a vechii datorii).

Remiterea de datorie poate fi făcută și prin acte mortis causa, adică prin testament. în acest caz, ea reprezintă o dispoziție a unui legat și trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă pentru validitatea testamentului.

Efectele remiterii de datorie.

Efectele remiterii de datorie sunt similare plății. La aceasta se adaugă efecte specifice reglementate expres în capitolul dedicat acestei figuri juridice sau deduse din contextul legal. Astfel:

a) iertarea de datorie stinge obligația principală și liberează pe debitor (art. 1629 noul Cod Civil). Obligația se stinge împreună cu garanțiile și accesoriile sale. înseamnă că iertarea de datorie acordată debitorului liberează și pe fidejusor și pe debitorii ipotecari [art. 1633 alin. (1) noul Cod Civil];

b) în schimb, în cazul iertării de datorie făcută unui fidejusor, debitorul principal rămâne mai departe obligat – o asemenea remitere de datorie, echivalează cu o renunțare a creditorului la una din garanțiile specializate ale creanței sale [art. 1633 alin. (2) noul Cod Civil]. Din text, trebuie să deducem, în mod rezonabil, că, dacă există mai mulți fideiusori și numai unul a fost iertat de datorie, ceilalți fideiusori nu sunt liberați.

Cu toate acestea, art. 1633 alin. (3) noul cod civil distinge între două situații pentru ipoteza cofideiusorilor:

i. dacă ceilalți fideiusori au consimțit expres la iertarea de datorie a fideiusorului, atunci ei rămân obligați și pentru partea care era anterior garantată de fideiusorul liberat;

ii. dacă nu au consimțit la liberarea cofideiusorului, nu răspund pentru partea acestuia din datorie. Aceleași efecte trebuie avute în vedere și cu privire la debitorii ipotecari – remiterea de datorie a unuia dintre aceștia nu va avea niciun efect asupra datoriei principale și nici asupra celorlalte garanții ale creanței principale;

c) dacă creditorul a primit de la un fideiusor o prestație în scopul liberării acestuia de datorie, art. 1633 alin. (4) noul Cod Civil, prevede că aceasta se impută asupra datoriei principale și profită, în proporția valorii acestei prestații executate de fideiusor, atât debitorului principal, cât și fideiusorilor.

Ceea ce presupune că prestația fideiusorului se impută asupra datoriei principale cu toate consecințele ce decurg din aceasta. Aceeași regulă trebuie să se aplice și în cazul în care prestația oferită aparține unui alt garant al datoriei principale (garantul ipotecar, de exemplu);

d) când iertarea de datorie a fost făcută în favoarea unui codebitor solidar, aceasta nu îi liberează pe ceilalți codebitori, cu excepția cazului în care creditorul declară aceasta în mod expres sau remite voluntar debitorului înscrisul constatator al creanței sale care este un înscris sub semnătură privată [art. 1451 alin. (1) noul Cod Civil].

Ceilalți codebitori solidari rămân, în acest caz, obligați față de creditorul principal pentru partea de datorie rămasă după scăderea proporțională a cotei de datorie a debitorului față de care s-a făcut remiterea, cu excepția cazului în care, cu ocazia remiterii de datorie, creditorul și-a rezervat dreptul de a-i urmări pe ceilalți debitori pentru întreaga datorie [art. 1451 alin. (2)]. în această ultimă situație, codebitorilor care au executat datoria le rămâne dreptul de regres față de codebitorul iertat de datorie;

e) Spre deosebire de ipoteza anterioară, în cazul obligației indivizibile pasiv, remiterea de datorie „care operează în privința unui debitor stinge obligația indivizibilă și îi liberează pe ceilalți debitori, aceștia rămânând însă ținuți să plătească celui dintâi (debitorului care a beneficiat de remiterea de datorie – completarea n.), echivalentul părților lor.” [art. 1432 alin. (1) noul Cod Civil];

f) remiterea de datorie făcută cu titlu gratuit produce efectele pe care orice liberalitate le produce. Astfel, o remitere de datorie, reprezentând o donație indirectă, poate fi supusă regulilor reducțiunii liberalităților excesive și tuturor celorlalte reguli aplicabile liberalităților, mai ales în contextul dreptului succesoral.

Proba remiterii de datorie.

Potrivit art. 1631 noul Cod Civil, iertarea de datorie, este supusă în privința probei, prevederilor art. 1499 noul Cod Civil, adică regulilor de la proba plății.

Considerăm că, deși nu se prevede expres, prezumțiile instituite de legiuitor în textele art. 1499-1504 noul Cod Civil, și care sunt legate de emiterea chitanței liberatorii, de executarea prestațiilor accesorii, a celor periodice, de remiterea voluntară a titlului creanței și de liberarea garanților trebuie aplicate mutatis mutandis și ipotezei remiterii de datorie.

În completarea acestor prezumții, cel interesat va trebui să dovedească faptul că remiterea de datorie s-a făcut cu titlu gratuit, dacă este cazul.

3.4 Darea în plată

Reglementare. Definiție.

Darea în plată, alături de cesiunea de creanță în locul datoriei, sunt reglementate cu titlu indirect în cadrul plății, prin art. 1492 și 1493 C. civ.

Primul text legal consacră în paragraful 1, principiul plății conforme [pe care îl regăsim și în prevederile art. 1516 alin. (1) C. civ.] și din care se desprinde limpede posibilitatea creditorului de a refuza orice altă prestație oferită de către debitor dacă nu este cea datorată.

Darea în plată este operațiunea juridică dedusă din interpretarea per a contrario a acestui text legal care ne permite să constatăm că plata se poate efectua și prin oferirea unei alte prestații în locul celei datorate, dacă creditorul o acceptă'.

Darea în plată este acel contract și totodată mijloc de stingere a obligațiilor care constă în acceptarea de către creditor la propunerea debitorului, de a primi o altă prestație în locul celei pe care debitorul era obligat inițial să o execute.

Așadar, darea în plată se poate face numai cu consimțământul creditorului, el neputând fi ținut să primească un alt lucru decât cel ce i se datorează, chiar atunci când valoarea lucrului oferit este egală sau mai mare [art. 1492 alin. (1) C. civ.]. Pe de altă parte, darea în plată reprezintă un act de dispoziție menit să asigure o plată.

Condiții.

Din textele legale aferente dării în plată, dar și dintr-o analiză coordonată și deductivă a textelor legale, deducem existența următoarelor condiții ale dării în plată:

a) acceptarea înlocuirii prestației inițiale de către creditor, pentru a fi vorba de o dare în plată, trebuie să fie concomitentă cu plata. Dacă acordul lui a intervenit, la propunerea debitorului, înainte de momentul executării, nu mai suntem în prezența dării în plată. în acest caz se realizează novația prin schimbare de obiect;

b) pe de altă parte, deși textele legale nu prevăd, doctrina în materie a subliniat că, pentru ca darea în plată să opereze, este necesar ca între prestația datorată și cea oferită în schimb, cu titlu de dare în plată, să existe o echivalență valorică relativă, în caz contrar, fiind în prezența unei alte operațiuni juridice pentru tot ceea ce excede limitele unei echivalențe rezonabile;

c) în sfârșit, darea în plată fiind un contract intervenit în faza plății, trebuie să întrunească toate condițiile de fond pentru validitatea contractului [art. 1179 alin. (1) C. civ.]. în plus, dacă darea în plată presupune executarea unei obligații de a da un imobil – adică pe aceea de a transfera dreptul de proprietate asupra unui imobil în contul plății datorate, este necesară și îndeplinirea condițiilor de formă necesare acestui transfer de proprietate (forma autentică necesară pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate – art. 885 alin. (2) C. civ. și art. 1244 C. civ.

Efectele dării în plată.

Din cele arătate, rezultă că darea în plată operează ca o variantă a plății și deci, în principiu, produce aceleași efecte, stingând obligația cu toate garanțiile și accesoriile ei.

Dacă prestația inițială a avut o valoare mai mare decât prestația executată, depășind astfel condiția echivalenței rezonabile, debitorul este obligat să plătească o sultă, altfel operația ar putea fi considerată o liberalitate, adică o iertare parțială de datorie, cu titlu gratuit (eventual, o remitere de datorie cu titlu gratuit).

Dacă, dimpotrivă, noua prestație are o valoare superioară, creditorul inițial poate deveni debitor al excedentului față de prestația care îi este datorată și plăti astfel o diferență de valoare.

Darea în plată se poate realiza prin transferul în contul datoriei a unui drept de proprietate sau unui alt drept real. în acest caz, se aplică mutatis mutandis dispozițiile de la vânzare privind garanția de evicțiune și vicii ascunse [art. 1492 alin. (2) C. civ.]. în cazul în care se pune problema operării garanției pentru evicțiune sau pentru vicii ascunse, din textul aceluiași paragraf, se deduce că creditorul are un drept de opțiune în sensul că poate să aleagă invocarea garanției specifice vânzării sau poate să solicite prestația inițială (caz în care renunță practic, cu efecte retroactive, la darea în plată și efectul extinctiv de obligație al acesteia nu se mai produce).

În cazul exercitării opțiunii în sensul solicitării prestației inițiale, deși aceasta desființează retroactiv efectul extinctiv de datorie, acest efect retroactiv nu se produce și cu privire la garanțiile oferite de terți, motiv pentru care art. 1492 alin. (2) teza a 11-a C. civ., prevede că, în ipoteza alegerii prestației inițiale, „garanțiile oferite de terți nu renasc”.

Diferența față de contractul de vânzare.

Natura juridică a procedeului dării în plată a generat o oarecare discuție în doctrină legată de calificare.

Atunci când prestația inițială a constat în plata unei sume de bani, iar creditorul acceptă în locul ei plata unui lucru, darea în plată apare ca o vânzare-cumpărare. Asemănările sunt date de condițiile de valabilitate și de garanțiile specifice care sunt similare în cazul ambelor figuri juridice.

Pentru valabilitatea ei, darea în plată trebuie să îndeplinească și condițiile generale de valabilitate a oricărei plăți. De asemenea, atunci când se înfățișează ca o vânzare, este supusă acelorași cerințe legale și condițiilor de validitate ca și vânzarea, în funcție de regimul juridic al bunului dat în plată.

Totuși, darea în plată se consideră că se deosebește de vânzare prin următoarele:

a) vânzarea-cumpărarea se face la un preț care este întotdeauna o sumă de bani; darea în plată se poate efectua fară existența unui preț, când, de pildă, o obligație de a face este stinsă prin plata unui lucru;

b) vânzarea-cumpărarea poate avea ca obiect bunuri viitoare; în schimb, darea în plată nu poate opera fară transferul proprietății și predarea lucrului concomitent cu acceptarea de către creditor a înlocuirii prestației inițiale. Or, transferul proprietății și predarea bunurilor viitoare poate avea loc numai la o dată ulterioară, pe măsura realizării lor.

3.5 Imposibilitatea fortuită de executare

Reglementare. Noțiune.

În contextul imposibilității fortuite de executare, obligația se stinge datorită faptului că debitorul este în imposibilitate absolută de executare a prestației pe care o datorează, din cauză de forță majoră sau, uneori, caz fortuit. în esență, imposibilitatea fortuită de executare poate fi definită ca fiind acea cauză de stingere a obligației care se datorează imposibilității fortuite absolute și perpetue de executare din partea debitorului. în cadrul definiției se vorbește de imposibilitatea „fortuită” care trebuie necesarmente să fie distinsă de o eventuală imposibilitate subiectivă sau generată de un fapt propriu al debitorului, deci de o eventuală imposibilitate imputabilă acestuia.

Imposibilitatea fortuită de executare este reglementată expres în art. 1634 Noul Cod Civil, care constituie singur, textul Capitolul V („Imposibilitatea fortuită de executare”), din Titlul VII („Stingerea obligațiilor”) al Cărții a V-a („Despre obligații”). Textul art. 1634 C. civ., trebuie însă corelat cu o sumă de alte texte legale care se referă toate la imposibilitatea fortuită de executare.

Astfel: art. 1351 noul Cod Civil, definește forța majoră și cazul fortuit, motivele imposibilității fortuite de executare; art. 1274 noul Cod Civil, definește riscul în contractele translative de proprietate și se referă la ipoteza pieirii fortuite a bunului – obiect derivat al prestației, așadar tot la o ipoteză de imposibilitate fortuită de executare; art. 1557 noul Cod Civil, care prevede imposibilitatea de executare în contextul cauzelor justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale.

Pentru o imagine completă a imposibilității de executare care atrage stingerea obligațiilor este necesară o interpretare sistematică a tuturor acestor texte. întrucât o asemenea interpretare excede exigențelor studiului de față, ne vom rezerva la o analiză schematică a textelor în discuție.

Condiții de aplicare.

Acest mod de stingere a obligațiilor presupune întrunirea necesară a mai multor condiții:

a) intervenția unei cauze de forță majoră sau a unui caz fortuit sau a unei alte cauze asimilate acestora, cum ar fi fapta terțului sau fapta victimei care întrunesc toate condițiile forței majore [art. 1634 alin. (1) noul Cod Civil];

b) imposibilitatea să fie absolută și perpetuă [art. 1634 alin. (3) noul Cod Civil]. Dacă imposibilitatea este doar relativă, în sensul că nu privește întreaga întindere a obligației, liberarea își produce doar un efect parțial. Dacă ea este doar temporară, atunci efectul său nu constă în stingerea obligației, ci doar în suspendarea executării acesteia;

c) este necesar ca debitorul să nu fi fost pus în întârziere în sensul somării sale la executare [art. 1634 alin. (1) noul Cod Civil]. De la data punerii în întârziere, debitorul este ținut să suporte riscul neexecutării fortuite, astfel cum prevede chiar art. 1525 noul Cod Civil, cu privire la efectele punerii în întârziere a debitorului. Prin excepție [instituită de art. 1634 alin. (2) noul Cod Civil], riscul neexecutării nu va fi suportat de către debitor, chiar și pus în întârziere, dacă acesta dovedește că oricum creditorul nu ar fi putut să beneficieze de executare din cauza forței majore sau cazului fortuit;

d) este necesar ca debitorul să notifice creditorului survenirea evenimentului fortuit, într-un termen rezonabil. Neîndeplinirea acestei condiții nu va avea ca efect pierderea dreptului de a invoca această cauză de stingere a obligației, ci doar pe aceea că debitorul va putea fi ținut la repararea posibilului prejudiciu cauzat de necomu-nicarea survenirii evenimentului fortuit [art. 1634 alin. (5) noul Cod Civil];

e) debitorul să nu-și fi asumat răspunderea pentru neexecutările surx’enite din cauze fortuite [art. 1634 alin. (2) noul Cod Civil], caz în care va trebui să repare prin echivalent pierderea suferită prin neexecutare de către creditor;

f) obiectul obligației trebuie să îl constituie orice prestație, cu excepția aceleia care are ca obiect bunuri de gen [art. 1634 alin. (6)]. în acest ultim caz, debitorul nu va putea invoca imposibilitatea fortuită de executare, deoarece genera non pereunt.

Efecte.

Imposibilitatea fortuită de executare are efecte diverse, după cum avem de a face cu o îndeplinire totală sau parțială a condițiilor de mai sus. Astfel:

a) imposibilitatea fortuită de executare stinge obligația împreună cu garanțiile și accesoriile sale, cu excepția acelor ipoteze când debitorul și-a asumat expres răspunderea și pentru unele cazuri de forță majoră;

b) dacă imposibilitatea este doar temporară, ea suspendă doar executarea obligației până la încetarea evenimentului fortuit; dacă imposibilitatea privește doar o parte a obligației, efectul extinctiv al acestei cauze se întinde doar la acea parte a obligației;

c) în ipoteza obligațiilor contractuale, imposibilitatea fortuită de executare, absolută și perpetuă, atrage desființarea automată a contractului cu aplicarea subsecventă a teoriei riscurilor, astfel cum aceasta este instituită de art. 1274 noul cod civil [art. 1557 alin. (1) noul Cod Civil];

d) pe parcursul imposibilității fortuite temporare sau parțiale de executare a obligației, creditorul nu poate trece la invocarea niciunui alt remediu oferit lui de legiuitor pentru neexecutarea obligației (art. 1557 noul Cod Civil). Totuși, creditorul poate invoca rezoluțiunea (dar nu și daune-interese) în cazul în care își pierde interesul în primirea prestației din cauza întârzierii sau din cauza faptului că ceea ce a rămas de executat nu mai prezintă interes;

e) în sfârșit, imposibilitatea fortuită de executare poate să genereze o pieire a bunului obiect al prestației. în acest caz, se va aplica teoria riscurilor în contractele translative de proprietate, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 1274 noul Cod Civil.

3.6 Prescripția liberatorie

Creanțele nu există decât în timp, iar dacă ar fi să le raportăm la drepturile reale, am putea ajunge la concluzia că ele sunt simple efemeride juridice. Curgerea timpului, în incidență cu instituția prescripției extinctive, are un efect liberatoriu pentru debitor. Datornicul nu va mai putea fi constrâns, după împlinirea termenului de presripție, să își execute obligațiile.

Debitorul este astfel liberat de plată, deși creanța nu este stinsă, ci doar lipsită de acțiune, adică de posibilitatea de a fi exxecutată forțat.

Obligația prescrisă extinctiv se transformă într-una naturală, lipsită de acțiune, dar încă dotată cu o anumită forță juridică, întrucât excepția restituirii este proprie și obligațiilor prescrise: odată plata facută debitorul nu va mai putea recupera ceea ce a plătit – art. 1471 Noul Cod Civil.

Creditorul – accipiens este îndreptățit, deci, să ridice debitorului – solvens excepția nerestituirii: i s-a plătit de bună voie ceea ce de jure i se datora.

Mecanismul de mai sus este posibil deoarece Noul Cod Civil a optat pentru continuarea înțelegerii prescripției extinctive ca un mecanism mai mult procedural, decât de drept substanțial.

Astfel, se prescrie extinctiv nu obligația, care nu se stinge prin aceasta, ci dreptul material la acțiune care însoțește orice creanță.

Dacă dreptul material la acțiune nu a fost exercitat în temenul legiuit, el se stinge prin prescripție. Efectul fiind acela că titularul creanței pierde dreptul de a constrânge debitorul “cu ajutorul forței publice, să execute o anumita prestație, să resptecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz – art. 2500 Noul Cod Civil”.

În concluzie, este de notat că orice creanță este prescriptibilă extinctiv, termenul general fiind cel de trei ani, iar efectul este nu stingerea obligației, ci lipsirea ei de acțiune în justiție pentru plată, cu efectul liberării debitorului.

CONCLUZII

Teoria generală a obligațiilor este cheia de boltă a dreptului civil, baza întregiiconstrucții a științei dreptului, mai ales a dreptului privat. Nu există instituție a dreptului încare să lipsească influența principiilor generale ale obligațiilor.

Prezenta lucrare de licență și-a propus drept scop detalierea instituției plății ca mijloc de stingere a obligațiilor civile, care nu implică intervenția justiției și prezentând astfel beneficiul executării benevole a obligației care duce la stingerea acesteia

Subiectul complex al lucrării de față prezintă numeroase aspecte teoretice și practice importante în teoria generală a obligațiilor.

Am cautat, în primul rând să delimitez foarte clar domeniile de interes, respectiv:

– definirea conceptuală a originii obligațiior;

– prezentarea importanței raporturilor obligaționale în dreptul civil;

– prezentarea sistemului de stingere a obligațiilor în sistemul juridic român;

– analiza efectelor stingerii raporturilor obligaționale;

– descrierea instrumentelor și mecanismelor de intrare în raporturile obligaționale;

– analiza fiecărei instituții care joacă un rol în stingerea raporului juridic obligațional;

– identificarea trăsăturilor comune dintre instituția plății și celorlalte modalități de stingere a obligațiilor civile ș.a.m.d.

Obligațiile sunt cele mai importante instituții ale dreptului civil român, iar modalitățile în care raportul obligațional este dus la bun sfârșit joacă un rol important în sistemul juridic românesc.

Rolul obligațiilor în viața juridică este determinat de faptul că ele stau la baza oricărui raport de drept, fiind întâlnite în toate materiile dreptului. În dreptul roman, noțiunea de obligație a fost înțeleasă inițial ca o legătură pur materială între debitor și creditor – vinculum corporis, dar dezvoltarea societății romane a făcut ca această noțiune să devină o legătură pur juridică – vinculum juris – care permitea creditorului să-i pretindă debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, având posibilitatea de a recurge la executarea silită asupra bunurilor debitorului.

În principal, obligația este analizată ca un raport juridic stabilit între creditor și debitor. Creditorul este subiectul activ al raportului obligațional, iar debitorul este subiectul pasiv, care se îndatorează față de creditor la executarea unei prestații.

În partea introductivă a lucrării am caracterizat terminologia folosită și originea acesteia, clarificând locul normei de drept în sistemul juridic românesc. În același timp s-a subliniat rolul pe care obligațiile îl îndeplinesc în activitatea zilnică a indivizilor, dicutându-se diferite variante de stingere a raportului juridic obligațional. S-a pus astfel în dicuție principiul libertății contractuale, ca temelie a dreptului civil.

Libertatea contractuală poate fi privită ca o componentă a libertății individuale, ca un drept subiectiv de a contracta în conformitate cu dreptul pozitiv și în limitele prevăzute de acesta. Din principiul libertății contractuale se poate deduce că efectele contractului se produc numai între părțile contractante și succesorii lor. Terții care sunt străini de încheierea contractului trebuie să fie străini și de efectele sale – res inter alios. Libertatea de a contracta și poziția de egalitate juridică sunt caracteristici de mare importanță ale ramurii civile a dreptului românesc.

Capitolul al doilea este un prilej pentru dezvăluirea originii mecanismului celei mai utilizate maniere de stingere a obligațiilor prin care se atinge efectul dorit al inițierii raportului obligațional – executarea obligațiilor prin plată, așa cum se găsește acesta tratat în Codul Civil în vigoare.

Stingerea obligației presupune considerarea unei obligații ca fiind executată și liberarea de plată a debitorului. Mijloacele juridice prin care se realizează stingerea obligației sunt enumerate parțial de catre Cod civil în vigoare.

În sens larg, prin plată se înțelege executarea oricărei obligații pozitive. În sens restrâns și în limbajul curent, prin plată se înțelege executarea unei obligații de a da o sumă de bani. În concepția redactorilor codului civil, plata este considerată un act juridic civil, adică o convenție între cel care face plata și cel care o primește. Plata beneficiază de o reglementare minuțioasă, cuprinsă în art. 1499-1515 Noul Cod Civil, care compun Capitolul I intitulat „Plata”, din Titlul V („Executarea obligațiilor”) din Cartea a V-a („Despre obligații”).

Principiul autonomiei de voință care stă la baza relativității efectelor convențiilor limitează categoria persoanele care pot fi atinse de efectele actelor juridice civile.

Din punctul de vedere al efectelor unui contract, acestea se produc față de acele persoane care, prin manifestarea lor de voință, l-au creat, modificat sau stins. Pentru că el își trage forța din voința contractanților, este normal ca el să producă efectele obligatorii față de părțile care au vrut aceste efecte, iar aceste efecte nu pot atinge terții, care prin ipoteză, nu le-au vrut. Relativitatea efectului obligatoriu este în armonie cu doctrina individualistă a autonomiei de voință. Contractul nu poate crea obligații pentru terți, așa cum anumite voințe particulare nu pot comanda altor voințe particulare.

Pentru a fi raport juridic civil, relația socială trebuie să fie reglementată de o normă juridică de drept civil. Cu alte cuvinte, relația socială devine raport juridic civil, pătrunde în ordinea de drept, numai în măsura în care a făcut obiectul de preocupare al legiuitorului, sub forma edictării unei norme juridice civile, care s-o reglementeze.

Deci, dacă orice raport juridic este o relație socială, nu orice relație socială este un raport juridic.Sunt relații precum cele de prietenie care nu constituie obiect de reglementare pentru drept, în general, și, deci, nici pentru dreptul civil. Asemenea relații rămân de domeniul moralei. Trăsătura distinctivă, deosebitoare a unui raport juridic față de o relație socială care nu este reglementată de norma juridică (aparținând moralei, de exemplu) constă în aceea că, în caz de nevoie, realizarea unui asemenea raport juridic este asigurată prin forța de constrângere a statului.

Astfel, în capitolul al treilea se descriu succint caracteristicile fiecărui tip de metode de stingere ale obligațiilor civile, în lipsa plății; evidențiindu-se, pentru fiecare metodă în parte, noțiunea, utilitatea practică, creanțele ce pot face sau ce nu pot face obiectul mijlocului de stingere al obligației în discuție, efectele, ș.a.

Importanța acestor instituții în sistemul nostru juridic este demonstrată și de faptul că dreptul civil, cel comercial și cel fiscal folosesc anumite elemente care fac parte din cele ce compun întregul mecansim al mijloacelor de stingere a obligațiilor civile.

În încheierea prezentei lucrări de licență, pentru dovedirea și, totodată, susținerea importanței practice a executării benevole a obligației care duce la stingerea acesteia, am ales, să detaliem în Anexa 1, o speță acutală de pe rolul Tribunalului București și anume, Sentința civilă nr. 1498 din 14 februarie 2012.

Prin urmare, putem cochide prin a spune că, fiind mijlocul juridic principal și firesc de stingere a obligațiilor civile, plata este supusă unui ansamblu de reglementări ample și detaliate, aspecte pe care,credem noi, le-am analizat în cuprinsul capitolelor prezenei lucrări.

BIBLIOGRAFIE

Prof. Univ. Dr. Teodor Bodoașcă, Lect. Univ. Dr. Sorin Ovidiu Nour, Drd. Ioan Puie – Teoria generală a obligațiilor, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Paul vasilescu, Drept civil. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012.

Ioan Adam, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor,Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2011.

Adrian Constantin Manea, Stingerea obligațiilor în dreptul roman, Facultatea de Drept – Universitatea Transilvania, Brașov, România.

Alina Ostroveanu, Noul Cod civil: Executarea obligațiilor. Plata și executarea silită a obligațiilor, Curierul fiscal, București, 2011.

M. Ioan, A.D. Dumitrescu, I. Iorga, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Universul Juridic, București, 2011.

C.Stătescu, C.Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Hamangiu, București, 2008.

Liviu Pop, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, vol. I și II, Editura Universul Juridic, București, 2012.

F. A. Baiaș ș.a. – Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Edit. C.H. Beck, București, 2012.

Gabriel Boroi, Carla Alexandra Aghelescu, Curs de Drept Civil. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2012.

Noul cod civil. Note. Corelații. Explicații, Edit. C.H. Beck, București, 2011.

C. JORA -Drept civil. Drepturile reale, Edit. Universul Juridic, București, 2012.

Cristina Elisabeta Zamsa, Efectele obligatiilor civile, Editura Hamangiu, București, 2013.

Iosif R. Urs, Petruța-Elena Ispas, Drept civil. Teoria Obligațiilor Civile, Editura Titu Maiorescu, București, 2012.

M.L. Mathieu-Izorche, St. Benisli, Paiement, în Rep. De dr civ. Dalloz, mai 2009 (dern. Mise a jour. Juin 2011), nr. 1.

N. Catala, La nature juridique du paiement, în LGDJ, Paris 1961.

Ph. Malaurie, L Aznes, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, Editura Wolters Kluwer, București, 2010.

Liviu Pop, Ființa obligațiilor civile, Editura C.H. Beck, București, 2006.

B. Fages, Droits des Obligations, Ed. LGDJ, Paris, 2009.

M.N. Costin, Marile instituții ale dreptului civil român, ediția a 3-a, Editura Dacia, Cluj, 1993.

F. Roșioru, Datoriile de valoare, principiu reformator al obligațiilor pecuniare, în Dreptul nr. 4/2006.

M. Nicolae, Prescripția extinctivă, Editura Rosetti, București, 2005.

V. D. Zlătescu, Garanțiile creditorului, Editura Academiei RSR, București, 1970.

Bodgan David, Drept civil. Teoria Obligațiilor, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Ph. Malaurie, P. Crocq, Les suretes. La publicite fonciere, Ed. Defrenois, Paris, 2006.

Eduard Dragomir, Noul Cod Civil – comentat și adnotat, Editura Nomina Lex, București, 2013.

Viorel Mihai Ciobanu, Noul Cod de Procedura Civilă – comentat și adnotat, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Drept civil. Drept procesual civil. Drept execuțional civil, Editura Național, București, 2012.

Vl. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1977.

Codul Civil și Codul de Procedură Civilă, Editura Hamangiu, București, 2010.

Constituția României, republicată, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Surse electronice:

http://www.dreptonline.ro

http://legestart.ro

http://legeaz.net

http://www.curierulfiscal.ro

http://www.euroavocatura.ro

http://e-juridic.manager.ro

http://www.avocatnet.ro

http://www.scritube.com

Anexa 1

Sentința civilă nr. 1498 din 14 februarie 2012

Obiect: Pretenții

Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. …. la data de …., reclamantul SMN a chemat în judecată pe pârâții IM și ID, pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții la plata sumei de 5000 lei reprezentând împrumut nerestituit, precum și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de …. a încheiat cu pârâtul o înțelegere scrisă având ca obiect împrumutul unei sume de 5000 lei, părțile convenind și termenele de plată, dar deși pârâtul a fost somat să-și execute obligatiile scadente.

În dovedirea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1469-1470 C.civ., reclamantul a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri și interogatoriul pârâtului.

Acțiunea a fost legal timbrată.

La dosar au fost depus în copie înscrisul sub semnătură privată din data de ….(f.8).

Pârâții, legal citati cu mențiunea personal la interogatoriu, nu au depus întâmpinare și nu s-au prezentat în fața instanței.

În temeiul art. 167 C.pr.civ., instanța a încuviințat pentru reclamant probele cu înscrisuri, și interogatoriul pârâtului, considerând aceste probe pertinente, concludente și utile pentru soluționarea cauzei.

Pârâții, legal citați cu mențiunea de a se prezenta la interogatoriu, nu s-a prezentat și nu a motivat absența sa.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:

La data de ….., pârâta IM a semnat un înscris sub semnătură privată, scris în întregime de aceasta, prin care arăta că ID și IM au împrumutat suma de 5000 lei de la reclamant și se obligau să restituie această sumă până la data de ….(f.8).

Instanța reține că înscrisul redactat la data de ….. a fost scris în întregime, semnat și datat de pârâtă, fiind îndeplinite cerințele art. 1180 C.civ. cu privire la înscrisurile ce constată contractele unilaterale, și că acest înscris, nefiind contestat de pârâtă, are între părți același efect cu un act autentic (art. 1176 C.civ.).

De asemenea, în condițiile art. 225 C.pr.civ., instanța consideră atitudinea pârâtului, care nu s-a prezentat în mod nejustificat la interogatoriu, ca un început de dovadă, care se coroborează cu actul sub semnătură privată depus la dosar.

Întrucât împrumutătorul a făcut dovada existenței creanței sale, revine împrumutatului sarcina dovedirii stingerii creanței prin vreunul din modurile de stingere prevăzute de lege, dovadă pe care pârâta nu a făcut-o în prezenta cauză.

Față de considerentele mai sus aratate si avand in vedere intregul material probator administrat in cauza, precum si atitudinea paratului de refuz de prezentare in fata instantei in vederea raspunsului la interogatoriu, instanta apreciaza ca sunt pe deplin incidente dispozitiile art. 1584 Cod civil, care stabilesc ca principala obligatie a imprumutatului este de a restitui la scadenta lucruri de acelasi gen, in aceeasi cantitate si de aceeasi calitate, ca o consecinta fireasca a predarii bunurilor cu titlu de imprumut.

Instanța constată că înscrisul sub semnătură privată este scris și semnat doar de pârâta IM, astfel că face dovada existenței convenției de împrumut doar cu privire la aceasta.

În ceea ce-l privește pe pârâtul ID, având în vedere că acesta nu s-a obligat în scris și nu s-a dovedit prin alte mijloace de probă că acesta ar fi împrumutat suma de bani de la reclamant, prin prisma dispozițiilor art.1169 Cod civil, care instituie sarcina probei pentru reclamant, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea, constatând că nu s-a făcut în nici un mod dovada existenței raporturilor contractuale între părți.

Pe cale de consecinta, instanta retine ca, prin probele administrate in cauza, in temeiul art. 1169 Cod civil, reclamantul a reusit sa faca dovada pozitiva, verosimila si demna de crezare a faptului alegat, in sensul existentei unei obligatii de plata a paratei IM in suma de 5000 lei, urmare acordarii unui imprumut in cursul anului 2008.

În raport de considerentele ce preced, acțiunea este în parte fondată, urmând ca în temeiul art. 1076, art. 1077, art. 1576, art. 1584 C.civ., pârâta să fie obligată la plata către reclamant a contravalorii sumei împrumutate, respectiv 5000 lei.

În temeiul art.274 C.pr.civ., instanța va obliga pârâta IM la plata cheltuielilor de judecată, respectiv a taxei judiciare de timbru, a timbrului judiciar în cuantum total de 411 lei, către reclamant.

BIBLIOGRAFIE

Prof. Univ. Dr. Teodor Bodoașcă, Lect. Univ. Dr. Sorin Ovidiu Nour, Drd. Ioan Puie – Teoria generală a obligațiilor, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Paul vasilescu, Drept civil. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012.

Ioan Adam, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor,Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2011.

Adrian Constantin Manea, Stingerea obligațiilor în dreptul roman, Facultatea de Drept – Universitatea Transilvania, Brașov, România.

Alina Ostroveanu, Noul Cod civil: Executarea obligațiilor. Plata și executarea silită a obligațiilor, Curierul fiscal, București, 2011.

M. Ioan, A.D. Dumitrescu, I. Iorga, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Universul Juridic, București, 2011.

C.Stătescu, C.Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Hamangiu, București, 2008.

Liviu Pop, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, vol. I și II, Editura Universul Juridic, București, 2012.

F. A. Baiaș ș.a. – Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Edit. C.H. Beck, București, 2012.

Gabriel Boroi, Carla Alexandra Aghelescu, Curs de Drept Civil. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2012.

Noul cod civil. Note. Corelații. Explicații, Edit. C.H. Beck, București, 2011.

C. JORA -Drept civil. Drepturile reale, Edit. Universul Juridic, București, 2012.

Cristina Elisabeta Zamsa, Efectele obligatiilor civile, Editura Hamangiu, București, 2013.

Iosif R. Urs, Petruța-Elena Ispas, Drept civil. Teoria Obligațiilor Civile, Editura Titu Maiorescu, București, 2012.

M.L. Mathieu-Izorche, St. Benisli, Paiement, în Rep. De dr civ. Dalloz, mai 2009 (dern. Mise a jour. Juin 2011), nr. 1.

N. Catala, La nature juridique du paiement, în LGDJ, Paris 1961.

Ph. Malaurie, L Aznes, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, Editura Wolters Kluwer, București, 2010.

Liviu Pop, Ființa obligațiilor civile, Editura C.H. Beck, București, 2006.

B. Fages, Droits des Obligations, Ed. LGDJ, Paris, 2009.

M.N. Costin, Marile instituții ale dreptului civil român, ediția a 3-a, Editura Dacia, Cluj, 1993.

F. Roșioru, Datoriile de valoare, principiu reformator al obligațiilor pecuniare, în Dreptul nr. 4/2006.

M. Nicolae, Prescripția extinctivă, Editura Rosetti, București, 2005.

V. D. Zlătescu, Garanțiile creditorului, Editura Academiei RSR, București, 1970.

Bodgan David, Drept civil. Teoria Obligațiilor, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Ph. Malaurie, P. Crocq, Les suretes. La publicite fonciere, Ed. Defrenois, Paris, 2006.

Eduard Dragomir, Noul Cod Civil – comentat și adnotat, Editura Nomina Lex, București, 2013.

Viorel Mihai Ciobanu, Noul Cod de Procedura Civilă – comentat și adnotat, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Drept civil. Drept procesual civil. Drept execuțional civil, Editura Național, București, 2012.

Vl. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1977.

Codul Civil și Codul de Procedură Civilă, Editura Hamangiu, București, 2010.

Constituția României, republicată, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Surse electronice:

http://www.dreptonline.ro

http://legestart.ro

http://legeaz.net

http://www.curierulfiscal.ro

http://www.euroavocatura.ro

http://e-juridic.manager.ro

http://www.avocatnet.ro

http://www.scritube.com

=== anexa ===

Anexa 1

Sentința civilă nr. 1498 din 14 februarie 2012

Obiect: Pretenții

Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. …. la data de …., reclamantul SMN a chemat în judecată pe pârâții IM și ID, pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții la plata sumei de 5000 lei reprezentând împrumut nerestituit, precum și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de …. a încheiat cu pârâtul o înțelegere scrisă având ca obiect împrumutul unei sume de 5000 lei, părțile convenind și termenele de plată, dar deși pârâtul a fost somat să-și execute obligatiile scadente.

În dovedirea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1469-1470 C.civ., reclamantul a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri și interogatoriul pârâtului.

Acțiunea a fost legal timbrată.

La dosar au fost depus în copie înscrisul sub semnătură privată din data de ….(f.8).

Pârâții, legal citati cu mențiunea personal la interogatoriu, nu au depus întâmpinare și nu s-au prezentat în fața instanței.

În temeiul art. 167 C.pr.civ., instanța a încuviințat pentru reclamant probele cu înscrisuri, și interogatoriul pârâtului, considerând aceste probe pertinente, concludente și utile pentru soluționarea cauzei.

Pârâții, legal citați cu mențiunea de a se prezenta la interogatoriu, nu s-a prezentat și nu a motivat absența sa.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:

La data de ….., pârâta IM a semnat un înscris sub semnătură privată, scris în întregime de aceasta, prin care arăta că ID și IM au împrumutat suma de 5000 lei de la reclamant și se obligau să restituie această sumă până la data de ….(f.8).

Instanța reține că înscrisul redactat la data de ….. a fost scris în întregime, semnat și datat de pârâtă, fiind îndeplinite cerințele art. 1180 C.civ. cu privire la înscrisurile ce constată contractele unilaterale, și că acest înscris, nefiind contestat de pârâtă, are între părți același efect cu un act autentic (art. 1176 C.civ.).

De asemenea, în condițiile art. 225 C.pr.civ., instanța consideră atitudinea pârâtului, care nu s-a prezentat în mod nejustificat la interogatoriu, ca un început de dovadă, care se coroborează cu actul sub semnătură privată depus la dosar.

Întrucât împrumutătorul a făcut dovada existenței creanței sale, revine împrumutatului sarcina dovedirii stingerii creanței prin vreunul din modurile de stingere prevăzute de lege, dovadă pe care pârâta nu a făcut-o în prezenta cauză.

Față de considerentele mai sus aratate si avand in vedere intregul material probator administrat in cauza, precum si atitudinea paratului de refuz de prezentare in fata instantei in vederea raspunsului la interogatoriu, instanta apreciaza ca sunt pe deplin incidente dispozitiile art. 1584 Cod civil, care stabilesc ca principala obligatie a imprumutatului este de a restitui la scadenta lucruri de acelasi gen, in aceeasi cantitate si de aceeasi calitate, ca o consecinta fireasca a predarii bunurilor cu titlu de imprumut.

Instanța constată că înscrisul sub semnătură privată este scris și semnat doar de pârâta IM, astfel că face dovada existenței convenției de împrumut doar cu privire la aceasta.

În ceea ce-l privește pe pârâtul ID, având în vedere că acesta nu s-a obligat în scris și nu s-a dovedit prin alte mijloace de probă că acesta ar fi împrumutat suma de bani de la reclamant, prin prisma dispozițiilor art.1169 Cod civil, care instituie sarcina probei pentru reclamant, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea, constatând că nu s-a făcut în nici un mod dovada existenței raporturilor contractuale între părți.

Pe cale de consecinta, instanta retine ca, prin probele administrate in cauza, in temeiul art. 1169 Cod civil, reclamantul a reusit sa faca dovada pozitiva, verosimila si demna de crezare a faptului alegat, in sensul existentei unei obligatii de plata a paratei IM in suma de 5000 lei, urmare acordarii unui imprumut in cursul anului 2008.

În raport de considerentele ce preced, acțiunea este în parte fondată, urmând ca în temeiul art. 1076, art. 1077, art. 1576, art. 1584 C.civ., pârâta să fie obligată la plata către reclamant a contravalorii sumei împrumutate, respectiv 5000 lei.

În temeiul art.274 C.pr.civ., instanța va obliga pârâta IM la plata cheltuielilor de judecată, respectiv a taxei judiciare de timbru, a timbrului judiciar în cuantum total de 411 lei, către reclamant.

Anexa 1

Sentința civilă nr. 1498 din 14 februarie 2012

Obiect: Pretenții

Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. …. la data de …., reclamantul SMN a chemat în judecată pe pârâții IM și ID, pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții la plata sumei de 5000 lei reprezentând împrumut nerestituit, precum și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de …. a încheiat cu pârâtul o înțelegere scrisă având ca obiect împrumutul unei sume de 5000 lei, părțile convenind și termenele de plată, dar deși pârâtul a fost somat să-și execute obligatiile scadente.

În dovedirea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1469-1470 C.civ., reclamantul a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri și interogatoriul pârâtului.

Acțiunea a fost legal timbrată.

La dosar au fost depus în copie înscrisul sub semnătură privată din data de ….(f.8).

Pârâții, legal citati cu mențiunea personal la interogatoriu, nu au depus întâmpinare și nu s-au prezentat în fața instanței.

În temeiul art. 167 C.pr.civ., instanța a încuviințat pentru reclamant probele cu înscrisuri, și interogatoriul pârâtului, considerând aceste probe pertinente, concludente și utile pentru soluționarea cauzei.

Pârâții, legal citați cu mențiunea de a se prezenta la interogatoriu, nu s-a prezentat și nu a motivat absența sa.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:

La data de ….., pârâta IM a semnat un înscris sub semnătură privată, scris în întregime de aceasta, prin care arăta că ID și IM au împrumutat suma de 5000 lei de la reclamant și se obligau să restituie această sumă până la data de ….(f.8).

Instanța reține că înscrisul redactat la data de ….. a fost scris în întregime, semnat și datat de pârâtă, fiind îndeplinite cerințele art. 1180 C.civ. cu privire la înscrisurile ce constată contractele unilaterale, și că acest înscris, nefiind contestat de pârâtă, are între părți același efect cu un act autentic (art. 1176 C.civ.).

De asemenea, în condițiile art. 225 C.pr.civ., instanța consideră atitudinea pârâtului, care nu s-a prezentat în mod nejustificat la interogatoriu, ca un început de dovadă, care se coroborează cu actul sub semnătură privată depus la dosar.

Întrucât împrumutătorul a făcut dovada existenței creanței sale, revine împrumutatului sarcina dovedirii stingerii creanței prin vreunul din modurile de stingere prevăzute de lege, dovadă pe care pârâta nu a făcut-o în prezenta cauză.

Față de considerentele mai sus aratate si avand in vedere intregul material probator administrat in cauza, precum si atitudinea paratului de refuz de prezentare in fata instantei in vederea raspunsului la interogatoriu, instanta apreciaza ca sunt pe deplin incidente dispozitiile art. 1584 Cod civil, care stabilesc ca principala obligatie a imprumutatului este de a restitui la scadenta lucruri de acelasi gen, in aceeasi cantitate si de aceeasi calitate, ca o consecinta fireasca a predarii bunurilor cu titlu de imprumut.

Instanța constată că înscrisul sub semnătură privată este scris și semnat doar de pârâta IM, astfel că face dovada existenței convenției de împrumut doar cu privire la aceasta.

În ceea ce-l privește pe pârâtul ID, având în vedere că acesta nu s-a obligat în scris și nu s-a dovedit prin alte mijloace de probă că acesta ar fi împrumutat suma de bani de la reclamant, prin prisma dispozițiilor art.1169 Cod civil, care instituie sarcina probei pentru reclamant, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea, constatând că nu s-a făcut în nici un mod dovada existenței raporturilor contractuale între părți.

Pe cale de consecinta, instanta retine ca, prin probele administrate in cauza, in temeiul art. 1169 Cod civil, reclamantul a reusit sa faca dovada pozitiva, verosimila si demna de crezare a faptului alegat, in sensul existentei unei obligatii de plata a paratei IM in suma de 5000 lei, urmare acordarii unui imprumut in cursul anului 2008.

În raport de considerentele ce preced, acțiunea este în parte fondată, urmând ca în temeiul art. 1076, art. 1077, art. 1576, art. 1584 C.civ., pârâta să fie obligată la plata către reclamant a contravalorii sumei împrumutate, respectiv 5000 lei.

În temeiul art.274 C.pr.civ., instanța va obliga pârâta IM la plata cheltuielilor de judecată, respectiv a taxei judiciare de timbru, a timbrului judiciar în cuantum total de 411 lei, către reclamant.