Planul lucrării [309030]

Planul lucrării

Introducere 5

Motivarea alegerii temei 7

Reflectarea temei în literatura de specialitate 9

Elevi cu cerințe educaționale speciale (C.E.S.). Context actual și scurte delimitări terminologice 10

Dizabilitatea mintală. Scurt istoric. Caracteristici generale ale deficienței mintale

Nevoile educative speciale. Particularitățile proceselor psihice ale elevilor cu C.E.S.

Profilul psihologic al elevului cu C.E.S., din școala specială

Particularități fizice ale elevului cu C.E.S. Delimitări conceptuale. [anonimizat] C.E.S.

[anonimizat]. [anonimizat], obiective. [anonimizat], [anonimizat] o [anonimizat], o compensare a [anonimizat].

[anonimizat], sintagma elev cu CES, a apărut atunci când criteriul educațional a [anonimizat], [anonimizat] a [anonimizat].

,,[anonimizat] o școlarizare adaptată particularităților individuale și/sau caracteristice unei deficiențe (ori tulburări de învățare), precum și o intervenție specifică prin reabilitare/recuperare corespunzătoare’’. (T.Vrășmaș, 2001).

Particularitățile activităților psihice a deficientului mintal se corelează cu tulburările ce apar în sfera psihomotricității. Specifice pentru elevii cu CES sunt: [anonimizat] a mișcărilor, [anonimizat] a mișcărilor cu reflectarea lor în oglindă care prelungesc timpul de formare a dexterităților manuale și care au semnificație în deprinderile grafice.

Una din cerințele integrării eficiente a [anonimizat]-stimulativ-compensatorii.

Kinetoterapia – [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], în cazul deficiențelor parțial reversibile sau ireversibile. Astfel, conceptul mișcării prin arte și meserii, introduce pe lângă kinetoterapie și tehnicile de stimulare prin mișcare, folosind muzica, dansul, imitații și jocuri, activități de ergoterapie și trasee aplicative adaptate, în scopul dezvoltării psihomotricității, dar și în crearea unui reflex de atitudine corectă a corpului în activitățile statice și dinamice ale elevului în activitățile profesionale. Aceste activități prezintă interes, realizări și mijloace de exprimare proprie, iar materialele implicate satisfac curiozitatea și dezvoltă sentimentul de încredere în sine, de dezvoltare a percepțiilor și reprezentărilor vizuale, a imaginației, și a capacității de concentrare a atenției.

Astfel, psihomotricitatea deține un rol important constituind un aspect esențial al personalității, cu cele mai variate implicații asupra dezvoltării tuturor proceselor psihice: cognitiv, afectiv, volitiv.

Kinetoterapia și ergoterapia se completează reciproc, una este în pregătirea celeilalte, una este etapa superioară celeilalte, pentru că, kinetoterapia reeducă mișcarea și urmărește recuperarea elevilor cu deficiențe locomotori și afecțiuni neuromotorii, pe când ergoterapia reeducă gestul, îndemânarea, dezvoltă expresivitatea, readaptarea la efort și revenirea la o activitate profesională cu efect de resocializare, astfel mișcările ocupaționale fac parte din exercițiile terapeutice. Stimularea prin mișcare vizează parcurgerea unui program structurat conținând activități fizice complexe, care conduc la dezvoltarea psihomotorie, cu scopul de a conduce la conștientizarea corpului și la coordonarea mișcărilor acestuia.

Ca individ, elevul cu CES, își dezvoltă cu ajutorul kinetoterapiei, caracteristicile personale, formându-și o imagine despre sine însuși, asumându-și responsabilități, cooperând cu ceilalți și stabilindu-și obiective personale, ținând seama de reguli, de interesele grupului și ale societății, astfel kinetoterapia îi asigură independența din punct de vedere motric și social, dar și menținerea unei vieți active.

Întregul proces de pregătire practică, al elevilor cu CES, este orientat ergoterapeutic și compensator. Ergon în limba greacă nu înseamnă neapărat muncă ci și activitate fizică, iar munca meseriilor ameliorează starea de sănătate psihică și fizică prin exercițiu. Un rol major în cadrul programelor de recuperare a deficienței mintale în școala profesională specială, îl au abilitățile practice orientate spre abilitatea manuală, activități gospodărești și de autoservire, socializare, pregătire profesională și de dezvoltare a unor aptitudini. În România se simte tot mai acut nevoia de orientare spre alegerea unei cariere și a inserției socio-profesionale a viitorilor absolvenți, în conformitate cu standardele europene.

Școala Profesională Specială Codlea, reușește să ofere șanse egale și să satisfacă nevoia fiecărui elev cu CES, de a se simți util într-un spațiu al respectului față de sine și față de ceilalți, armonizat la ritmul trepidant al societății aflat în permanentă schimbare. Școala are menirea de a asigura servicii educative de calitate din domeniul tehnic, asigurând egalitate de șanse, nondiscriminare și integrare în medii profesionale cerute pe piața munci.

Motivarea alegerii temei

Etapa actuală de ascensiune socio-economică și explozie informațională potențează diversificarea adaptării elevilor cu CES, la viața de zi cu zi și integrarea lor socio-profesională, prin activități și programe de recuperare.

Orice persoană cu handicap care dorește să se integreze sau să se reintegreze în muncă, are acces gratuit la evaluare și orientare profesională, indiferent de vârstă, tipul sau gradul de handicap (art.72, cap.V privind orientarea, formarea profesională, ocuparea și angajare în muncă, legea 448/decembrie 2006).

Integrarea socio-profesională a persoanelor cu dizabilități este o temă de mare actualitate, foarte sensibilă și foarte controversată peste tot în lume. Ea generează dezbateri cu privire la concepte, soluții, eficiența economică și socială a aplicării lor, precum și răspunderea morală și politică ce revine atât guvernanților, cât și societății civile și presei, pentru rezolvarea corespunzătoare a problemei, în spiritul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a principiilor democratice și a normelor și principiilor economiei de piață, a căror viabilitate și valabilitate a fost demonstrată de experiența istorică a țărilor cu o viață democratică și economică dezvoltată.

Fiecare copil prezintă trasături individuale și de relație cu mediul, trasături care necesită o evaluare și o abordare personalizată. Copiii cu deficiențe au și ei aceleași trebuințe în creștere și dezvoltare. Acești copii au în același timp și anumite necesități, particulare, specifice, individualizate. Ei sunt diferiți din punct de vedere al temperamentului, motivațiilor, capacității chiar dacă prezintă același tip de deficiență.

Ca individ, elevul își dezvoltă caracteristicile personale, formându-și o imagine despre sine însuși, asumându-și responsabilități, cooperând cu ceilalți și stabilindu-și obiective personale, ținând seama de reguli, de interesele grupului și ale societății.

Terapia prin mișcare – Kinetoterapia – deschide un capitol interdisciplinar al mișcării, ca element de conexiune între corp și minte. Ea nu mai poate constitui astăzi o activitate de sine stătătoare sau exclusivă, este o știință complexă, interdisciplinaritatea sa fiind dată de elemente de anatomie, fiziologie, biochimie, biomecanică, psihologie etc., pe baza cărora s-a elaborat o metodologie specifică.

Activitatea de Kinetoterapie, aplicată ca terapie și recuperare, în școlile destinate copiilor cu dizabilități urmărește recuperarea elevilor cu deficiențe fiind constituită dintr-un program complex, în cadrul căruia importanță are educarea-reeducarea tulburărilor psihomotrice, având legături cu toate celelalte științe (domenii) implicate și se realizează cu ajutorul tuturor tehnicilor, procedeelor, mijloacelor și metodelor specifice folosite în activități de mișcare.

În cei peste zece ani de activitate kinetoterapeutică desfășurată în Școala Profesională Specială Codlea, am avut oportunitatea de a întâlni și de a lucra cu elevi cu deficiențe mintale, ce prezentau afecțiuni asociate legate de deficiențe ale coloanei vertebrale și/sau membrelor, afecțiuni neurologice, deficiențe senzoriale, autism, sindrom Down etc., cu elevi cu tulburări de comportament, dar și cu elevi fără deficiențe, dar care prezentau manifestări stabile de inadaptare la exigențele școlii și ale societății.

Ca profesor kinetoterapeut al Școlii Profesionale Speciale Codlea, am înțeles nevoia lor de schimbare, de diversitate, dorința lor de a învăța și altceva – nou și atractiv, am înțeles cât de importantă este variația și diversitatea mijloacelor folosite în actul recuperator, astfel elevii sǎ poatǎ participa activ la toate programele fizice, la activități de abililitate manuală, dans, activități extrașcolare sau activități realizate în parteneriat cu elevi din școlile de masă.

Ca urmare a activităților terapeutice desfășurate cu elevii deficienți și în raport cu dezvoltarea lor fizică și psiho-motorie, prin această lucrare, mi-am propus abordarea unor modalități de educare psihomotrică, cu ajutorul mijloacelor nespecifice ale kinetoterapiei – terapie ocupațională/ergoterapie, jocuri și imitații, muzică, elemente de dans, abordând și integrarea competențelor Tic cu cele didactice, în scopul ameliorării/recuperării modificărilor de postură, a conceptelor despre spațiu, timp, ritm, dar și abilităților de adaptare și de urmărire vizuală a elevilor cu deficient psiho-neuro-motor, din școlile profesionale speciale, în scopul formării unui reflex de atitudine corectă a corpului în activitățile statice și dinamice, dar și integrarea lor socio-profesională, prin activități și programe de recuperare.

Reflectarea temei în literatura de specialitate

Frecvența mare a deficiențelor fizice și marea lor diversitate, tulbură creșterea normală a corpului, modificând aspectul exterior al organismului, reducând aptitudinile și capacitatea de muncă sau de adaptare la efort.

Depistarea, prevenirea și corectarea deficiențelor fizice localizate la nivelul aparatului locomotor, la copiii din școlile speciale, constituie o preocupare permanentă atât pentru părinți cât și pentru cadrele didactice, astfel, în cadrul școlilor speciale se realizează programe și activități sistematice de prevenire și corectare a acestora.

Coloana vertebrală reprezintă cel mai important segment al aparatului locomotor. Din totalitatea de 208 oase ce alcătuiesc scheletul osos la om, 34 intră în componența coloanei vertebrale, iar cea mai frecventă deviație a acesteia, specifică adolescenței, este Cifoza.

Această deficiență fizică, este de multe ori determinată de procesele active ale creșterii și dezvoltării fizice, de caracterul activităților desfășurate în școală, de lipsa controlului asupra atitudinii corecte a corpului și de insuficiența controlului neuro-muscular.

Evoluția cifozelor este foarte variată și complexă, rămânând mereu o problematică actuală, fiind determinată de:

cauze și mecanisme de producere diverse,

de localizarea și întinderea lor,

de tendințele de fixare sau de compensare,

de pronosticul și programul de recuperare.

În literatura internă și internațională, există numeroase informații și imagini, despre mijloacele de recuperare a cifozelor prin metode și mijloace kinetice, dar și despre mijloace kinetice asociate (elemente de dans, jocuri, imitații, activități de ergoterapie, etc.), care să poată contribui la tonifierea musculaturii spatelui, în scopul formării unui reflex de atitudine corectă a corpului în activități statice și dinamice, autocontrol și îmbunătățire a stării generale.

De aceea, lucrarea și-a propus să abordeze această temă, a îmbinării mijloacelor kinetice de recuperare a deficienței, cu mijloace nespecifice kinetice, în vederea realizării unor progrese, care să vizeze reducerea curburii coloanei vertebrale, îmbunătățirea elasticității cutiei toracice și dezvoltarea abilităților practice orientate spre dezvoltarea unor aptitudini necesare pregătirii profesionale pentru elevii din Școlile Profesionale Speciale.

Elevi cu cerințe educaționale speciale (CES). Context actual și scurte delimitări terminologice.

Terminologia educației speciale, ca și cea a domeniului mai larg al dizabilității/ handicapului reprezintă un câmp semantic complex și în permanentă schimbare.

Definirea și înțelegerea unor termeni specifici psihopedagogiei speciale în vederea stabilirii unui cadru teoretic adecvat, a identificării criteriilor conform cărora o persoană poate fi considerată ca având deficiențe, tipologia elevilor care prezintă deficiențe multiple asociate/dizabilități și creionarea unui profil de dezvoltare psiho-fizică a acestor persoane cu implicațiile de natură psihopedagogică, au constituit punctul de plecare în realizarea acestei lucrări.

Astfel, în vederea utilizării unei terminologii cât mai neutre, termenii de handicap, persoană cu handicap au fost înlocuiți și nuanțați prin intermediul unor termeni precum: deficiență, incapacitate, dizabilitate, persoană cu deficiențe, persoană cu dizabilități, persoane/copii cu cerințe (educative) speciale (C.E.S.). Termenii de handicap și persoană cu handicap coexistă în prezent cu termenii mai sus menționați, fiind preponderent utilizați în contexte legislative. Organizația Mondială a Sănătății (2004) a adoptat înlocuirea termenului de handicap, considerat a fi insuficient și delimitat, cu alte 3 concepte care au impus următoarele distincții:

infirmitatea sau deficiența – cuprind orice pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri sau a unei funcții anatomice, fiziologice sau psihologice,

incapacitatea – este rezultatul infirmității sau a deficienței și înglobează orice reducere, diminuare, lipsă sau pierdere a aptitudinii de a desfășura o activitate în condiții considerate ca „normale” pentru ființa umană;

handicapul se definește din această perspectivă ca orice dezavantaj suferit de un individ ca urmare a unei infirmități (deficiențe) sau a unei incapacități care îl împiedică să satisfacă total sau parțial sarcinile considerate ca normale pentru el (ținându-se cont de vârstă, sex, factori sociali și culturali).

Cerințele educative speciale constituie un concept care definește cerințele specifice față de educație ale copilului, derivate sau nu dintr-o deficiență. Ele reies din particularitățile individuale de dezvoltare, învățare, relaționare cu mediul, din experiențele anterioare ale copilului, din problemele sociale și de existență a fiecăruia.

O altă categorie în rândul elevilor cu C.E.S., o constituie copiii cu deficiențe multiple asociate/dizabilități multiple.

În literatura de specialitate există diverși termeni prin care este desemnată categoria persoanelor care prezintă asociate două sau mai multe deficiențe. Sintagma cea mai răspândită în literatura de specialitate din România este cea de dizabilități multiple (Hathazi A., 2015) sau de deficiențe asociate/multiple (Gherguț A., 2005).

Există, de asemenea, numeroase sintagme care definesc această categorie de persoane menționate în literatura de specialitate internațională, deficiențele, dizabilitățile au implicații majore asupra desfășurării normale a vieții individului și a dezvoltării sale, atât fizice cât și psihice și mentale, perturbând procesele psihice și având o puternică influență asupra comportamentului, abilităților și a întregii existențe ale persoanei.

Elevii cu dizabilități, constituie o categorie dezavantajată a României, în special cei ce locuiesc în mediul rural sau cei instituționalizați. Prezența handicapului, starea materială precară (în cele mai multe cazuri), izolarea psihologică determinată de statutul de persoană exclusă, lipsa unor servicii alternative adresate acestora, dificultatea accesului la informații, lentoarea legislativă, prezintă dificultăți suplimentare pentru această categorie de persoane.

Nevoile de: educație, instruire, formare, socializare și dobândire a autonomiei personale sunt stringente, astfel domeniul psihopedagogiei specială a elevilor cu deficiență mintală studiază problematica multiplă a cunoașterii aprofundate a instruirii formative și a educației terapeutice a acestor elevi în perspectiva recuperării lor treptate și a integrării sociale în contextele obișnuite ale societății.

Analiza literaturii de specialitate, precum și a termenilor utilizați în practică, evidențiază faptul că există o diversitate în ceea ce privește terminologia folosită în acest domeniu. Aceasta este dată de abordarea deficienței mintale din perspective: medicale, psihologice, pedagogice și social. Aspectul urmărit evidențiază, prin termenul folosit: gravitatea deficitului intelectual, etiologia, prognosticul, tulburările asociate. Este necesară luarea în considerare și a poziției diferitelor școli față de deficiența mintală, ceea ce a determinat utilizarea preferențială a unor termeni diferiți de la o țară la alta.

Educația specială nu mai reprezintă doar forma de intervenție educațională pentru copiii cu deficiențe sau handicap, ea are o sferă mai largă de activitate, extinzându-se la un număr mai mare de copii, respectiv la toți copiii care întâmpină anumite dificultăți sau probleme de învățare. Conceptul de cerințe educative speciale, desemnează acele cerințe ori nevoi speciale față de educație, care sunt suplimentare, dar și complementare a obiectivelor generale ale educației pentru copil. Fără abordarea adecvată a acestor cerințe speciale nu se poate vorbi de egalizarea șanselor de acces, participarea și integrarea școlară, socială și profesională.

Conceptul de cerințe educative speciale, aspiră la depășirea tradițională a separării copiilor pe diferite categorii de deficiențe, printr-o abordare non-categorială a tuturor copiilor. Această sintagmă conturează un continum al problemelor speciale în educație de la deficiențe profunde la tulburările/deficiențele ușoare de învățare.

Dizabilitatea mintală. Scurt istoric. Caracteristici generale ale deficienței mintale

Sintagma elev cu CES a apărut, în anii 1978 în Marea Britanie odată cu Raportul Warnok, document ce a reprezentat fundamentul reformei educației speciale în această țară și atunci când criteriul educațional a reușit să coordoneze criteriile medicale, psihologice și sociologice de evaluare și orientare școlară și profesională a elevilor cu insuficiențe și incapacități.

Etapa actuală de puternică ascensiune socio-culturală, informațională și economică, potențează diversificarea și adaptarea la lumea exterioară elevilor cu C.E.S., la viața socială diversă și la cerințele procesului învățământului instructiv – educativ special.

O privire istorică asupra apariției termenilor care desemnează deficiența mintală evidențiază faptul că în secolul al XVIII-lea J. Esquirol utiliza termenul de “idiotism” pentru a diferenția cazurile de tulburări mintale de cele de demență, iar E.Seguin introduce noțiunile de “idiot”, “imbecil” și “înapoiat sau întârziat mintal” pentru diferitele grade ale deficienței mintale. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în psihiatrie, apare termenul de “oligofrenie”, introdus de E. Kraepelin pentru formele de dezvoltare psihică insuficientă. Ulterior, acestui termen i s-a conferit o semnificație limitată, în sensul definirii ei ca o formă clinică ce se caracterizează printr-o subdezvoltare a activității cognitive, datorită unor leziuni dobândite ale sistemului nervos central.

La începutul secolului al XX-lea, Dupré introduce noțiunea de “debilitate mintală” pentru gradul cel mai ușor de deficit mintal. Ceva mai târziu, specialiștii germani introduc termenul de “sindrom de ax cerebro-organic psihic” prin care se exprimă întârzierea în coordonarea motrică, în integrarea senzorială, în dezvoltarea psihică în urma afectării timpurii a creierului. Busemann operează cu termenii de “deficiență mintală și “deficiență intelectuală”, primul desemnând acei subiecți care, necesitată ajutato în activitățile specifice inteligenței, iar cel de al doilea definește incapacitatea relativă sau totală a unei funcții intelectuale, ce constituie cauza esențială a comportamentului tipic deficientului mintal.

Dizabilitatea face parte din experiența umană, fiind o dimensiune a umanității; ea este una dintre cele mai puternice provocări în ceea ce privește acceptarea diversității, deoarece limitele sale sunt foarte fluide, în categoria persoanelor cu dizabilități putând intra oricine, în orice moment, ca urmare a unor împrejurări nefericite, boli sau accidente; aceasta este un fenomen complex, dinamic și multidimensional, în prezent accentul fiind pus pe înlăturarea barierelor de atitudine și de mediu, care împiedică participarea deplină și afectivă a persoanelor cu dizabilități în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți.

Se promovează utilizarea sintagmei „copii cu dizabilități”, cu scopul unei abordări unitare, însă în relația directă cu copii, se promovează termeni cu conotație pozitivă, precum „copii cu abilități diferite”.

Dizabilitatea denumită în trecut retard mintal, se caracterizează prin inteligența sau capacitatea mentală sub medie și lipsa unor competențe necesare pentru desfășurarea normală a vieții de zi cu zi fiind un concept care cuprinde deficiențele, afectările, limitările de activitate sau restricțiile de participare. Acest termen denotă aspectele negative ale interacțiunii dintre individul/copilul/adultul, care are o problemă de sănătate și factorii contextuali în care se regăsește, respectiv factorii de mediu și factorii personali. Aprecierea dizabilității se face prin aplicarea criteriilor biopsihosociale de încadrare în grad de handicap. Termenul de dizabilitate este echivalent cu termenul de handicap, dar nu toți copiii cu dizabilități sunt încadrați în grad de handicap, acesta din urmă fiind acordat numai la solicitarea părinților/reprezentantului legal.

Deficiența mintală utilizată ca noțiune de gen, cuprinde toate gradele prin care se desemnează severitatea sau gravitatea: deficiență mintală de graniță, deficiența mintală ușoară, deficiența mintală medie (moderată), deficiența mintală severă, deficiența mintală profundă, fiind o formă specifică de patologie în care dezechilibrul este permanent, desemnând o modalitate specifică de organizare a personalității.

Deficiența mintală este concepută ca o deficiență globală ce vizează întreaga personalitate: structură, organizare, dezvoltare intelectuală, afectivă, psihomotrică, comportamental adaptativă, de natură ereditară, care se manifestă din primii ani de viață, în grade diferite de gravitate, cu urmări directe în ceea ce privește adaptarea socioprofesională, gradul de competență și autonomie personală și socială.

Deficiența mintală, fiind una din disfuncțiile psihice majore, este încă o noțiune nedefinită cu precizie, în măsura în care implică aspecte medicale, psihologice, pedagogice, sociologice, juridice, iar dizabilitățile care presupun necesități educaționale suplimentare sunt cele senzoriale, mintale, psihice și asociate, precum și dizabilitățile fizice.

De importanță deosebită este realizarea caracterului recuperator al învățământului profesional special, în vederea asigurării dreptului la educație, a egalizării șanselor precum și în vederea abilitării și reabilitării elevilor cu CES, incluzând colaborarea instituțională și managementul de caz.

Nevoile educative speciale. Particularitățile proceselor psihice ale elevilor cu CES

Cerințe/nevoi educative speciale – CES – se referă la cerințele în plan educativ ale unor categorii de persoane, cerințe consecutive unor disfuncții sau deficiențe de natura intelectuală, senzorială, psihomotrică, fiziologică sau ca urmare a unor condiții psihoafective, socio-economice sau de altă natură; aceste cerințe plasează persoana/elevul într-o stare de dificultate în raport cu ceilalți din jur, stare care nu-i permite o existență sau o valorificare în condiții normale a potențialului intelectual și aptitudinal de care acesta dispune și induce un sentiment de inferioritate ce accentuează condiția sa de persoana cu cerințe speciale.

Sintagma de elev CES, utilizată în principal de U.N.E.S.C.O., ca fiind echivalenta conceptului de educație specială. Folosirea progresivă a acestei formule întrevede importanța conceptului de cerințe educative speciale și locul central al acestuia în câmpul educației speciale și include pe lângă copiii cu deficiențe sau tulburări de învățare și copii din mediile sociale defavorizate, copiii delicvenți, sau anumite grupuri etnice.

Conform principiilor psihopedagogiei speciale:

Elevul cu CES are dreptul de a fi tratat ca persoană și are dreptul de a fi integrat în mediul social,

Elevul cu CES trebuie tratat ca o persoană complexă, măsurile pedagogice trebuie să țină seama de unitatea cognitiv-afectiv-motorie (cap-inimă-mână),

În organizarea educării elevului trebuie să se țină seama de dezvoltarea sa individuală,

Educarea și învățarea pornesc de la ceea ce există și nu de la ceea ce lipsește (principiul compensării),

Factorii răspunzători conlucrează și au în vedere dreptul la asistență și la lărgirea mediului social.

Cerințele educative speciale fac trimitere către acea categorie de nevoi și cerințe de ordin educativ care survin și sunt solicitate de persoane care prezintă disfuncții sau deficiențe ca urmare a unor condiții defavorizante ce condiționează individul și îi oferă un grad mai înalt de specificitate față de cei din jur. Această abordare a învățământului prin prisma cerințelor speciale face trimitere la nevoile, capacitățile și competențele copilului în mod direct, și indirect, secund, la poziția profesorului sau educatorului. Totuși trebuie precizat că cerințele educative speciale nu abordează problematica elevilor care prezintă dificultatea la o anumită materie iar la celelalte face față satisfăcător sau bine și nici a acelora care nu se pot concentra din varii motive, ci se relaționează direct de spectrul larg al dificultăților care intră în competența psihopedagogiei speciale, mai precis, copiii cu dizabilități, afecțiuni de natura neuropsihică, neurofiziologică, ce prezintă dificultăți de învățare pregnante, persistente.

În acest cadru general de prezentare a cerințelor educative speciale este evidentă nevoia unei schimbări în concepția și practica tradițională de abordare a educației, nu doar din nevoia de evoluție la nivelul altor țări ci mai ales la nivelul acoperirii nevoilor unor categorii cât mai variate și diferite de indivizi. S-au dezvoltat astfel o serie de principii moderne ale educației cerințelor speciale:

principiul drepturilor egale ale persoanelor cu deficiențe în planurile îngrijirii,

educației și instruirii, sănătății și recuperării, dezvoltării sociale, culturale, spirituale precum și în cel al perfecționării în vederea obținerii locurilor de muncă;

principiul egalizării șanselor sau accesul la diversele sisteme ale societății – economic, servicii, informații etc.;

principiul intervenției timpurii;

principiul asigurării serviciilor de sprijin (resurse umane, instituționale, materiale, financiare, guvernamentale);

principiul cooperării și al parteneriatului (părinți, profesori, elevi, consilieri).

Educarea psihomotricității deține un loc important în terapeutica educațională și profesională și se constituie ca bază în procesul de recuperare, dacă ținem seama de faptul că deficiența mintală este asociată cu debilitatea motrică, astfel procesul de învățare nu poate fi eficient „dacă copilul nu are conștiința corpului său, nu cunoaște lateralitatea sa, nu se poate situa în spațiu, nu este stăpân pe timp și nu a câștigat o suficientă coordonare și stabilitate a gesturilor și mișcărilor sale”.

Cerințe educative speciale (C.E.S.) – necesitățile educaționale suplimentare, adaptate particularităților individuale și celor caracteristice unei anumite deficiențe sau tulburări/dificultăți de învățare, precum și o asistență complexă (medicală, socială, educațională etc.), astfel:

Elevul cu deficiență mintală este cel care, la evaluarea capacităților cognitive realizată cu ajutorul examinării psihologice standardizate, relevă funcționare net inferioară mediei, alături de deficiențe ale comportamentului de adaptare manifestate la începutul perioadelor de creștere,

În perioada timpurie a creșterii adaptările deficitare sunt considerate ca întârzieri ale dezvoltării. Când întârzierea persistă și incapacitățile se accentuează, deficiența constituită conduce la handicap pe timp nelimitat.

Activitățile de terapie psiho-motrică, care urmăresc pregătirea elevului cu CES, presupun utilizarea unor mijloace și tehnici specifice pentru recuperarea capacităților de muncă, folosite de kinetoterapeut cât și de psiholog/asistent social, constând în dezvoltarea unui proces de sprijinire, orientare și resurse cu grad de individualizare, pentru că pregătirea pentru muncă presupune achiziționarea de cunoștințe teoretice și tehnice, specifice domeniului.

În consecință, diversitatea activităților educative școlare și/sau extrașcolare reclamă noi modalități de proiectare și desfășurare a lor în relație directă cu posibilitățile reale ale elevilor, astfel încât să poată veni în întâmpinarea cerințelor pe care elevii respectivi le resimt în raport cu actul educațional (acest proces presupune, pe lângă continuitate, sistematizare, coerentă, rigoare și accesibilizare a conținuturilor, un anumit grad de înțelegere, conștientizare, participare, interiorizare și evoluție în planul cunoașterii din partea elevilor).

În fiecare generație de elevi există copii cu deficiențe, insuficiență sau anomalie, tranzitorie sau definitivă, a structurilor de funcționare fiziologică sau psihologică. În relație cu mediul școlar, ei pot dobândi un handicap, ca o consecință posibilă dar nu obligatorie a dezavantajului, dat de funcționarea deficitară. Când incapacitatea sau limitarea, rezultată din deficiențe, se transpune în dezavantaj, este necesară orientarea spre instituții speciale de învățământ. Când aceste răspunsuri sunt adecvate și suficiente pentru susținerea dezvoltării personale și adaptării școlare, atunci se poate vorbi de o posibilă integrare socială și profesională. Altfel spus, cerințele educative speciale solicită abordarea actului educațional de pe poziția capacității elevului deficient sau aflat în dificultatea de a înțelege și a valorifica conținutul învățării, și nu de pe poziția profesorului sau educatorului care desfășoara activitatea instructiv-educativă în condițiile unei clase omogene sau pseudo-omogene de elevi.

Conform (C. Albu 2006) politicile și strategiile naționale pentru copii și tineri cu nevoi speciale au la baza idea de educație pentru toți și în același timp educația pentru fiecare. Procesele cognitive îi ajută să cunoască lumea încojurătoare, astfel, orice activitate de învățare, inclusiv cea școlară se realizează prin interrelația funcțiilor și proceselor psihice cu accent predominant pe procesele psihice cognitive. În cunoașterea elementară se distinge îndeosebi rolul senzațiilor, percepției, reprezentărilor, cu ajutorul acestor procese senzoriale, elevii pot prelucra informații despre lumea înconjurătoare, aflată în permanență schimbare.

Senzațiile ca procese de cunoaștere elementare constituie izvorul tuturor cunoștințelor despre lume și stau la baza tuturor celorlalte procese psihice mai complexe: percepții, reprezentări, gândire.

Aprofundarea cunoașterii accentuează rolul reprezentărilor, imginației și gândirii, iar motivația și comunicarea elev-profesor acționează în permanență ca motor al activității psihice. Dezvoltarea intelectuală ca latură a dezvoltării psihice generale este condiționată de felul cum a decurs și cum decurge activitatea de însușire a anumitor cunoștițe și priceperi. Învățarea depinde și de modul de organizare a bazei de cunoștințe prealabile. Activitatea de învățare de tip școlar se desfășoarã într-un cadru situațional extrem de complex care cuprinde componente numeroase ca: potențialități intelectuale, reacții afective, fond motivațional, predispoziții, aptitudini.

Motivația învățării se subsumează sensului general al conceptului de motivație și se referă la totalitatea factorilor care îl mobilizează pe elev la o activitate menită să conducă la asimilarea unor cunoștințe, la formarea unor priceperi și deprinderi. Motivația reprezintă unul din procesele psihice cu o deosebită importanță în orice activitate umană, ea fiind motorul oricărei acțiuni care trebuie cunoscută, formată și dezvoltată în activitatea fizică, astfel, elevii învață mai mult sau mai puțin, cu rezultate mai bune sau mai puțin bune.

Profilul psihologic al elevului cu C.E.S., din școala specială

Sistemul de învățământ special are drept scop educarea, recuperarea și integrarea socio-profesională a elevilor cu cerințe speciale.

Deficiența mintală nu se referă la o entitate, la un sindrom, tablou clinic unitar, deci nu îi corespunde vreo unitate structurală funcțională de ordin psihologic sau biologic. De aceea este dificil dacă nu chiar imposibil să se ofere un profil psihologic general al deficientului mintal.

În literatura psihopedagogică se întâlnesc frecvent mai mulți termeni care, în funcție de modul de abordare a problematicii persoanelor cu cerințe speciale, pot clarifica o serie de delimitări semantice utile în înțelegerea corectă și nuanțată a fenomenelor avute în vedere.

Astfel în literatura de specialitate întalnim termeni, precum: educație specială, psihopedagogie specială, educație integrată, deficiență, incapacitate, handicap, dizabilitate, etc.

Câmpul de acțiune a psihopedagogiei speciale se situează între studierea stării de normalitate și a stării patologice parcurgând un traseu complex care include prevenirea, depistarea, diagnoza, terapia, recuperarea, educarea, orientarea scolară și profesională, integrarea socio-profesională și monitorizarea evoluției ulterioare a persoanei cu dizabilități sau aflate în dificultate.

La elevii cu C.E.S. din școlile speciale toate funcțiile și procesele psihice sunt afectate, într-un fel sau altul, întâmpinând:

1. Dificultăți de ordin general:

dificultăți de deplasare și mișcare, pentru cei cu deficiențe fizice;

dificultăți de exprimare și comunicare, pentru cei cu deficiențe senzoriale;

dificultăți de adaptare la modul de viață cotidian și la rigorile vieții sociale, pentru cei cu deficiențe mintale și intelectuale;

dificultăți de întreținere pentru persoanele lipsite de resurse și venituri sau care au venituri mici.

2. Dificultăți de ordin profesional:

dificultăți legate de instruirea și pregătirea profesională a persoanelor cu diferite forme și grade de deficiență;

3. Dificultăți de ordin psihologic și social:

bariere psihologice care apar între persoanele cu și fără handicap ca urmare a dificultăților întâmpinate în activitățile cotidiene, profesionale sau sociale, precum și datorită unor prejudecăți sau a unor reprezentări deformate cu privire la posibilitățile și activitatea persoanelor cu deficiențe.

Astfel, în planul senzorial-perceptiv se remarcă dificultăți de analiză, ceea ce determină perceperea globală a obiectului sau a imaginii acestuia în detrimentul sesizării elementelor componente. Desele confuzii care apar în asemenea situații sunt cauzate de activismul scăzut al deficientului mintal, față de activitate.

Pe fondul coexistenței handicapului mintal cu alte deficiențe (vizuale, auditive, tactil-kinestezice), nespecificitatea percepțiilor și reconstrucția perceptivă se realizează incomplet, iar în situațiile cu grad ridicat de complexitate devine practic imposibilă. Cunoștințele și experiențele personale reduse îl pun pe subiect în situația de a fi incapabil de ordonări și ierarhizări menite să faciliteze o percepere adecvată a realității, câmpul perceptiv este destul de îngust.

Dificultăți si mai mari întâmpină deficienții mintali în perceperea imaginilor, acestea fiind descrise nesistematic sau "virusate" de elemente nesemnificative sau străine percepute într-o situație anterioară, fiind o percepție nediferențiată, lacunară și cu frecvente tulburări, conținutul tematic al imaginilor nefiind perceput.

O trăsătură definitorie deficientului mintal este caracterul descriptiv al celor percepute, explicația fiind totuși prezența sub forma ei naivă și încărcată de enumerări.

Gândirea deficientului mintal este deficitară la nivelul proceselor superioare ale gândirii, putându-se evidenția anumite trăsături definitorii:

gândirea est situativă, bazată pe clișee verbale, pe imitarea mecanică a acțiunilor și a limbajului celor din jur;

lacune majore în achiziția conceptelor abstracte și o slabă capacitate de discernământ;

dezordini intelectuale;

imposibilitatea de realizare de conexiuni, similitudini, opoziții, succesiuni, incluziuni, operații de reversibilitate sau ireversibilitate;

incapacitate de sinteză, de structurare a formelor și a structurilor parțiale în ansambluri;

raționamente incomplete, care pleacă de la date parțiale, subiective, fără semnificație.

Gândirea deficientului mintal are câteva trăsături distincte. Fragmentară, labilă, lipsită de funcția de elaborare și generalizare, fiind incapabili de a vedea ansamblul, de a se ridica la noțiunea generală. Pe fondul inexistenței relațiilor psihice, activitatea sa se reduce la "viața pur vegetativă", între gesturi si senzații dezvoltându-se o "activitate circulară", însoțită de activitatea în "echo"(reproducerea imediată a gestului sau a sunetului).

Imaginația la toate formele de nedezvoltare cognitivă este săracă, neproductivă, intensitatea ei fiind invers proporțională cu gradul de gravitate al handicapului, mergând până la absența ei. La toate formele de deficiență mintală apar frecvent tulburări ale imaginației, sub forma minciunii și a confabulației.

O caracteristică aparte a deficienților mintal este penuria informațiilor reținute de aceștia comparativ cu normalii, reducere cantitativă explicată prin degradarea calitativă a celulei nervoase si prin funcționalitatea redusă a integrării la nivelul celor trei tipuri de memorie. O altă particularitate a memoriei la deficienții mintal este slabă fidelitate în evocarea informațiilor (lipsa de precizie, introducerea de elemente străine, omiterea de detalii etc.).

Atenția întâmpină dificultăți în distingerea obiectului de fond, a obiectivului activității.

Funcția de pregătire și orientare a subiectului pentru activitate este puternic diminuată, mai ales în debutul școlar al deficientului mintal.

Atenția se caracterizează prin insuficientă concentrare și stabilitate, sau fixare rigidă pe anumite aspecte lipsă de rezistență în fața solicitărilor intense, fuga instinctivă de efort.

dezechilibre între memoria involuntară și cea voluntară, mai ales la nivelul claselor mici.

o lipsă de concentrare a atenției, o stabilitate redusă în timp, distributivitatea și flexibilitatea atenției sunt foarte dificil, adesea dificil de atins.

volumul atenției, adică numărul de elemente asupra cărora se poate concentra simultan, este foarte redus.

Atenția se manifestă diferit în funcție de gravitatea deficienței și se caracterizează printr-o atenție sporită, lipsita de tenacitate, forma voluntară fiind instabilă și cu aparență de normalitate, fiind evidente tulburări cantitative ale atenției precum și incapacitatea de concentrare a atenției sub forma fenomenelor de neatenție, inerție, de indiferență sau falsă uitare. Chiar în condițiile unei atenții spontane, aceștia nu sunt capabili de perseverență, neputând urmări obiectele care se deplasează în fața lor. Această stare îi conduce la izolare, absență totală și nimic nu-i poate sustrage din această autoizolare. Inactivitatea globală a acestora poate fi întreruptă uneori de accente de impulsivitate violentă sau de crize de tip coleric.

Limbajul deficientului mintal poartă amprenta caracteristicilor de concretism, rigiditate și inerție specifice nivelului gândirii. Se poate vorbi despre apariția întârziată a vorbirii și despre dificultățile pe care le întâmpina copilul cu deficiență mintală în folosirea propozițiilor. Dezvoltarea întârziată a limbajului privește toate aspectele sale: fonetic, lexical, semantic, gramatical și atrage după sine frecvența mare a tulburărilor limbajului la această categorie de deficiență.

Cele mai frecvente manifestări ale tulburărilor limbajului pe fondul deficienței mintale sunt cele de tipul dislaliei, disgrafiei si dislexiei.

Multe cercetări arată că deficientul mintal întâmpină serioase dificultăți în reprezentarea realității, prin simboluri și semnificații și în înțelegerea acestuia. Procesul de esențializare (conceptualizare) este în cazul acestui handicap foarte diminuat și neorganizat, așadar cuvântul nu capătă valențe operaționale nici în planul cunoașterii, nici în cel al dirijării comportamentului de învățare școlară și socială.

Limbajul copilului deficient mintal are puternice accente de infantilism, care apar pe fondul imaturității verbale, agramatismul constând în erori de utilizare a cuvintelor după regulile sintaxei gramaticale.

Din punctul de vedere al afectivității, structurile specifice deficientului mintal sunt ușor de depistat, fenomene de emotivitate crescută, de puerilism și infantilism afectiv, sentimente de inferioritate și anxietate accentuate, caracterul exploziv și haotic al reacțiilor în plan afectiv, controlul limitat al acestora. Afectivitatea se caracterizează printr-o mare labilitate, irascibilitate, explozii afective. În stările conflictuale, copilul reacționează diferit, fie prin opoziție exprimată prin descărcări afective violente, fie prin dezinteres, fie prin inhibiție, negativism sau încăpățânare. Deficitul de autonomie afectivă este marcat de nevoia evidentă de dependență, de protecție. Este prezentă, de asemenea, și situația de blocaj afectiv, pe fondul unei frustrări afective de ordin familial sau școlar care conduce la diminuarea, incapacitatea sau pierderea dinamismului de a reacționa la stimuli care, în mod normal, trebuie să declanșeze acțiunea.

Diferențe sesizabile între normal și deficientul mintal se observă și dacă ne raportăm la planul motivațional, la deficientul mintal predominând interesele și scopurile apropiate, trebuințele momentane.

Capacitatea redusă de concentrare a atenției și neputința de a prevedea momentele mai importante ale activității îl fac pe deficientul mintal să aibă dese insuccese. Acest fapt facilitează instalarea negativismului și a descurajării, a lipsei aspirațiilor si a efortului volițional în fața sarcinii. Dacă, pe fondul normalității intelectuale, copilul motivează un potențial eșec printr-o eșuare intelectuală, în cazul deficienței mintale, motivația este oarecum mai "personală" (ex.: "nu am avut bani", "am lipsit mult de la școala").

Aceste particularități ale activității psihice a deficientului mintal se corelează cu tulburările ce apar în sfera psihomotricității. Specifice pentru această deficiență sunt: timpul de reacție scăzut, viteza diminuată a mișcărilor, imprecizia lor dublată de sinkinezii, imitarea deficitară a mișcărilor cu reflectarea lor în oglindă care prelungesc timpul de formare a dexterităților manuale și care au semnificație în deprinderile grafice.

Tulburările psihomotorii ce apar pe fondul deficienței mintale sunt cele care afectează schema corporală, lateralitatea, orientarea, organizarea și structura spațială și temporală și instabilitatea psihomotorie.

Și la nivelul comportamentului instinctual putem vorbi de existența unor tulburări la copilul deficient mintal. Este afectat instinctul alimentar, observându-se cazuri de exagerare a acestuia, cum sunt cele de bulimie – caracterizată prin exagerarea senzației de foame, fără a putea fi potolită, deficientul mintal mâncând mult și fără rost cantități uriașe de mâncare, de polifagie – creștere a apetitului însoțită de ingerarea de materii nealimentare sau obiecte necomestile.

Conduita deficientului mintal este frecvent de tip deviant, fără a putea spune că generează obligatoriu o deviere comportamentală . Tulburări comportamentale frecvente în acest caz sunt cele de tipul vagabondajului sau furtului.

Personalitatea deficientului mintal poartă amprenta caracteristicilor funcțiilor și proceselor psihice descrise anterior, fiind accentuat caracterul imatur al acesteia, predominând forme ce implică manifestări comportamentale instabile, de genul: frica nejustificată, antipatie sau simpatie nemotivate, nervozitate, iritabilitate, pasivitate, crize de furie, labilitate afectivă, etc.

Deficientul mintal este obligat sub acțiunea sistemului de solicitare, să se "decidă" pentru un comportament similar modelului personalității normale, el neputând însă să realizeze acest lucru decât sub influența educațională adecvată. Cu alte cuvinte, deficientul mintal este într-o competiție permanentă cu un model pe care nu-l va putea realiza niciodată.

Particularități fizice ale elevului cu C.E.S. Delimitări conceptuale. Clasificare

Ca ființă socială, omul este dependent de ceilalți oameni. Aceasta dependență înseamnă, de fapt, ajutor, posibilitatea de a comunica și coopera. Acest lucru dă naștere la sentimentul de apartenență și solidaritate umană. Unic prin bagajul său ereditar și prin caracteristicile sale recreative, copilul are nevoie, pe lângă maturizarea funcțională și de o permanentă interacțiune cu ceilalți.

Actualmente noțiunea de „Cerințe educative speciale” este interpretată ca unitate în dezvoltarea copilului:

în ritmul de dezvoltare;

în stilul unic de adaptare, de învățare;

în nivelul individual de dezvoltare fizică și psihică cu caracteristici biologice, fizice, psihice și sociale specifice.

Din categoria copiilor cu C.E.S. fac parte atât copiii cu deficiențe propriu-zise, la care cerințele speciale sunt multiple, inclusiv educative, cât și copiii fără deficiențe, dar care prezintă manifestări stabile de inadapatare la exigențele școlii.

Categoria deficiențelor fizice include o gamă foarte diversă de afecțiuni morfo-funcționale, astfel, deficiențele fizice, sunt modificări patologice ale părții somatice a organismului și apar atât în forma exterioară cât și în funcțiile fizice ale corpului întreg sau ale altor regiuni sau segmente ale sale.

În conceptul lui Adrian N. Ionescu [19] prin deficiență fizică înțelegem ,,orice abatere de la normal în forma și funcțiunile fizice ale organismului care tulbură creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a copilului, îi modifică aspectul exterior, îi reduce aptitudinile și puterea de adaptare la efortul fizic și îi scade capacitatea de muncă”. Sunt socotite deficiențe numai acele abateri de la normal în forma și funcțiile corpului care exercită influențe nefavorabile asupra organismului, împiedicând buna funcționare și scadând randamentul fizic al deficientului. Aceste modificări, apar sub influența mai multor factori: predispoziții ereditare, tipul constituțional, tulburări de motricitate, slăbirea funcțională a musculaturii. Aceste deficiențe fizice ajung să creeze o serie de complexe de inferioritate față de semeni, atât în mediul școlar cât și în mediul social.

Deficiențele fizice se caracterizează prin modificări de natură patologică ce se produc în aspectul și structura corpului, (fig 4.2), manifestându-se printr-o încetinire a creșterii sau printr-o creștere excesivă, printr-o dezvoltare nearmonioasă sau disproporționată, prin deviații, deformații sau alte defecte morfologice. Deficiențele funcționale se produc prin insuficiență sau lipsă, prin exagerare sau hiperfuncție, prin dezechilibru sau necoordonarea funcțiilor fizice și în special cele motrice.

Fig. 4.1 Atitudinea corectă a corpului

Fig. 4.2 Atitudinile deficiente globale ale corpului:

A – total lordotică; B – total cifotică; C – total plană sau rigidă; D și E – total scoliotică sau asimetrică.

Când vorbim de deficiențe fizice, avem în vedere și infirmitățile motorii, în această categorie putând fi incluse și deficiențele funcției cardio-respiratorii, care influențează negativ capacitatea fizică. Slăbirea mușchilor spatelui și ai abdomenului reduce amplitudinea mișcărilor coastelor și diafgramei, scade debitul respirator, iar respirația devine insuficientă sau necoordonată. Fără o funcție respiratorie bună nu poate fi vorba de o funcție circulatorie sau metabolică satisfăcătoare, de o dezvoltare normală a mușchilor, de un echilibru glandular sau de o activitate nervoasă intensă.

Pozițiile defectuoase în flexie ale trunchiului stânjenesc funcționarea cordului, îngreunând circulația, iar în cazul deviațiilor coloanei vertebrale sau a deformațiilor de trunchi, organele abdominale își pierd poziția normală și capătă unele vicii funcționale legate de digestie și circulație.

Deformațiile și tulburările în buna funcționare atât a membrelor superioare cât și a membrelor inferioare, limitează lucrul mâinilor, afectează locomoția, astfel nedepistate la timp aceste deficiențe fizice întrețin o stare de insuficiență funcțională fizică și psihică și de dificultate de adaptare la cerințele vieții, ducând la formarea unor complexe de inferioritate, manifestate prin stări psihice cu evoluție nefavorabilă.

Clasificarea deficiențelor fizice

În Clasificarea Internațională a Deficiențelor, Incapacităților și Handicapurilor, varianta experimentală adoptată de OMS, deficiențele scheletului și ale aparatului de susținere sunt interpretate într-un sens larg, fiind excluse organele interne, incluzând alterările mecanice și funcționale ale feței, capului, gâtului, trunchiului și membrelor, precum și lipsa totală sau parțială a membrelor. Deficiențele și deformările care nu afectează mișcările corpului, cum ar fi diformitățile nasului, ale capului, tumori, depigmentări, cianoze sunt incluse în categoria deficiențelor estetice, acestea fiind considerate a avea consecințe în relațiile sociale. Astfel, principalele deficiențe fizice, după E.Verzea sunt legate de:

deficiențe ale feței,capului, gâtului: deficiențe mecanice și motrice ale  maxilarului, timus (contracție spastică involuntară a mușchilor mandibulei ce împiedică deschiderea gurii; paralizie facială,  mișcări involuntare ale feței (ticuri,mișcări automate), mișcări anormale ale capului, torticolis(fig 4.3);

Fig. 4.3 Schița atitudinilor deficiente ale capului și gâtului: I: A – atitudine corectă; B – cap și gât înclinat înainte; D – cap în hiperextensie; II: A – cap înclinat spre dreapta; B – cap drept; C – cap și gât rasucit; III: A – cap drept; B – cap înclinat spre stânga; C – cap înclinat spre dreapta; D: cap și gât înclinat spre dreapta

deficiențe ale staticii și posturii: devierea coloanei vertebrale în plan sagital ( fig.4.4) și în plan frontal mișcări involuntare ale corpului (fig 4.5), mișcări stereotipe, cum ar fi balansarea sau legănarea;

Fig. 4. 4 Deviațiile coloanei vertebrale în plan sagital: A – curburi normale; B – curbură lordotică lombară; C – curbură cifotică dorsală; D – curbură cifolordotică; E – spatele plan.

Fig. 4.5 Deviațiile coloanei vertebrale în plan frontal: A – curbură scoliotică „în C” dorsolombară stângă; B – curbură scoliotică „în C” dorsolombară dreaptă; C – curbură scoliotică dorsală dreaptă; D – curbură scoliotică „în S” lombară stângă și dorsală dreaptă.

deficiențe ale staturi, formelor de abdomen și corpolenței: nanism, gigantism, obezitate (fig4.6);

Fig. 4.6. Schița formelor de abdomen: A – abdomen proeminent de la apendice xifoidian la simfiza pubiană; B – abdomen proeminent subombilical; C – abdomen proeminent supraombilical; D – abdomen proeminent deasupra și dedesubtul ombilicului (bilobulat); E – abdomen supt.

deficiențe mecanice și motrice ale membrelor superioare: anchiloze, articulații instabile, dislocări și înțepeniri cu reducerea sau pierderea mișcări;

deficiențe mecanice și motrice ale membrelor inferioare, cauzate de lungimea inegală, luxați congenitale de șold, deficiențe ale genunchiului, gleznei, piciorului, etc. (fig.4.7)

Fig. 4.7 Schița deviațiilor genunchilor: A – genunchi în flexie; B – genunchi în hiperextensie (recurbați); C – genunchi în valgum; D – genunchi în varus.

paralizie spastică a mai multor membre (hemiplegii, paraplegii, tetraplegi);

paralizie cu flascitatea membrelor;

alterări ale axei membrelor: restul unui membru asemănător amputării ce se poate manifesta ca un defect de dezvoltare (amelie, facomalie, apodie) sau ca rezultat al intervenției chirurgicale.

Cauzele deficiențelor fizice sunt variate și numeroase, existând astfel un criteriu unic de sistematizare astfel [19]:

după gravitatea lor

– deficiențe fizice de gradul I (ușoare, atitudini deficiente)

– deficiențe fizice de gradul II ( medii)

– deficiențe fizice de gradul III (accentuate)

Deficiențele ușoare nu îi împiedică pe copii să se adapteze cerințelor vieții școlare. Deficiențele funcționale medii, accentuate și grave impun un program diferit, care să conțină măsuri medicale, psihopedagogice și sociale care să creeze cadrul de dezvoltare a potențialului restant. Sunt considerate deficiențe funcționale medii deficiențele posturale, de statică și coordonare unilaterală, în care forța, precizia, viteza mișcărilor sunt în permanență scăzute, precum și hiperkinezia, realizarea dificilă a gesturilor care, potrivit Legii 53/1992 sunt asimilabile gradului III de invaliditate.

Deficiențele funcționale accentuate sunt considerate acele deficiențe de statică și mers în care individul se deplasează cu mare dificultate prin forță proprie, nesprijinit sau cu sprijin în baston sau cârje, deficiențe de manipulare cu imposibilitatea efectuării eficente a gestualității și care sunt asimilabile gradului II de invaliditate.

Deficiențele funcționale grave sunt asimilabile gradului I de invaliditate, necesitând îngrijire și supraveghere permanentă, în această categorie fiind incluși subiecții nedeplasabili prin forță proprie, cu deficiențe de manipulare totală și a căror mobilizare nu se poate face decât cu ajutorul altei persoane.

Deși aceste deficiențe nu sunt în general însoțite de dureri sau alte suferințe, ele creează condiții neprielnice creșterii și dezvoltării corpului. Aspectul exterior este deseori inestetic, iar marile funcții ale organismului sunt stânjenite.

după întinderea lor

– deficiențe fizice totale (globale) care modifică forma și funcțiile întregului corp,

– deficiențe fizice parțiale, care modifică anumite părți ale corpului.

În funcție de intensitatea deficitului funcțional, aceste deficiențe fizice globale și /sau parțiale ale corpului nu ajung decât în cazuri foarte grave, să scoată pe deficient din mediul familial sau profesional, creându-i complexe de inferioritate față de semeni.

după natura cauzelor

deficiențe fizice de cauză internă, condiționate de procesele de creștere și dezvoltare

deficiențe fizice de cauză externă, legate de condiții de viață și mediu

după mecanismul de producere

deficiențe fizice directe ce intereseză elementele proprii ale deficienței

deficiențe fizice indirecte se produce întâi o afecțiune, apoi apare deficiența morfologică

după pronostic

deficiențe fizice staționare, neevolutive

deficiențe fizice progresive, evolutive

după momentul instalării

deficiențe fizice congenitale: malformații, deformații

deficiențe fizice obstetricale (produse la naștere)

deficiențe fizice dobândite pe parcursul vieții în urma îmbolnăvirilor, traumatismelor, etc.

Terapia prin mișcare – Kinetoterapia – s-a dezvoltat de-a lungul timpului, pe baza relației reciproce dintre practică și observație, necesitățile practice se bazează pe criteriul posibilităților de corectare a deficiențelor fizice, cu ajutorul exercițiilor speciale, sau a unui program de exerciții, executate prin mijloacele specifice kinetoterapiei, sau în cazul deficiențelor accentuate cu ajutorul diferitelor mijloace ale medicinii de recuperare.

Pentru specialiștii domeniului câmpul de investigație a dezvoltării psihomotricității la elevii CES, a reprezentat o provocare, aceștia, formulând diverse modele explicative. Este certă evoluția copilului și nu se poate exclude comportamentul motric, abilitățile de mișcare, capacitatea de efort ca elemente esențiale ale atingerii unei stări optime de sănătate și de reducere a deficitului funcțional sau cognitiv al acestor elevi.

Principii care stau la baza pregătirii socio- profesionale ale elevilor cu CES

Orice persoană cu handicap care dorește să se integreze sau să se reintegreze în muncă, are acces gratuit la evaluare și orientare profesională, indiferent de vârstă, tipul sau gradul de handicap. (art.72, cap.V privind orientarea, formarea profesională, ocuparea și angajare în muncă, legea 448/decembrie 2006).

În anul 1994, Organizația Internațională a Muncii (OIM), UNESCO și Organizația Mondială a Sănătății (OMS) au elaborat un Document de poziție comună cu privire la reabilitarea bazată pe comunitate. Aceasta reprezintă o strategie din cadrul de dezvoltare generală a comunității pentru reabilitarea, îmbunătățirea calității vieții, egalizarea șanselor și incluziunea socială a tuturor persoanelor cu dizabilități. Reabilitarea bazată pe comunitate se referă la toate categoriile de vârstă și este implementată prin eforturile concertate ale persoanelor cu dizabilități, familiilor acestora și comunităților de care aparțin, precum și cele ale serviciilor de educație, medicale, sociale și profesionale existente la nivelul comunității. Obiectivul principal constă în dezvoltarea și valorificarea abilităților persoanelor cu dizabilități prin intermediul serviciilor și oportunităților create la nivelul comunității, în beneficiul tuturor membrilor acesteia.

Incluziune socială se referă la schimbarea atitudinilor și practicilor din partea indivizilor, instituțiilor și organizațiilor, astfel încât toate persoanele, inclusiv cei percepuți ca fiind „diferiți” datorită unor deficiențe, apartenenței etnice, condițiilor socio-economice de viață etc. să poată contribui și participa în mod egal la viața și cultura comunității din care fac parte. Operațional, acest termen poate fi înțeles și astfel: non-discriminare + acțiune pozitivă = incluziune socială.

Șanse egale pentru persoanele cu deficiențe, reprezintă rezultatul prin care diferite sisteme ale societății și mediului, precum serviciile, activitățile, informarea și documentarea, sunt puse la dispoziția tuturor, în particular a persoanelor cu dizabilități. Termenul de egalizare a șanselor (crearea de șanse egale) este procesul prin care diferitele sisteme sociale și de mediu (infrastructură, servicii, activități informative, documentare) devin accesibile fiecăruia și, în special, persoanelor cu dizabilități

Servicii de sprijin se referă la acele servicii care asigură atât independență în viața de zi cu zi a persoanei cu dizabilități cât și exercitarea drepturilor ei (dispozitive de asistare, servicii de interpretare, asistent personal, servicii de îngrijire comunitară etc.).

Protecția specială cuprinde totalitatea acțiunilor întreprinse de societate în vederea diminuării sau chiar înlăturării consecințelor pe care deficiența cauzatoare de handicap (considerată factor de risc social) o are asupra nivelului de trai a persoanei cu dizabilități. În acord cu noile măsuri instituite pe plan mondial privind protecția și educația persoanelor cu dizabilități și în conformitate cu prevederile Constituției și a Legii învățământului, țara noastră a intrat într-o etapă de transformări radicale a sistemului de educație, în spiritul egalizării șanselor, pentru copiii, tinerii și adulții cu deficiențe sau incapacități. Din perspectiva noilor reglementări adoptate de statul român, copii cu cerințe educative speciale pot fi integrați, fie în unități distincte de învățământ special, fie în grupe și clase speciale din unități preșcolare și școlare obișnuite, fie, în mod individual, în unități de învățământ obișnuite. Analizând organizarea și funcționarea procesului de asistență și educație adresat persoanelor cu dizabilități se pot desprinde următoarele observații:

pe timpul școlarizării, copiii cu cerințe educative speciale au acces la toate sursele de reabilitare/recuperare psihopedagogică, medicală și socială, la serviciile de asistență necesare și disponibile în comunitate sau în unitățile specializate, inclusiv în cele de învățământ special conform noului ORDIN Nr. 1985/1305/5805/2016 din 4 octombrie 2016 privind aprobarea metodologiei pentru evaluarea și intervenția integrată în vederea încadrării copiilor cu dizabilități în grad de handicap, a orientării școlare și profesionale a copiilor cu cerințe educaționale speciale, precum și în vederea abilitării și reabilitării copiilor cu dizabilități și/sau cerințe educaționale speciale emitent: MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI, PROTECȚIEI SOCIALE ȘI PERSOANELOR VÂRSTNICE Nr. 1.985 din 4 octombrie 2016, MINISTERUL SĂNĂTĂȚII Nr. 1.305 din 17 noiembrie 2016, MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE Nr. 5.805 din 23 noiembrie 2016 PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL NR. 1019 din 19 decembrie 2016, evaluarea, expertizarea, orientarea și reorientarea școlară și profesională a copiilor cu cerințe educative speciale, precum și stabilirea tipului și gradului de handicap revin unor comisii de expertiză complexă;

Principiile evaluării, expertizării, orientării și reorientării școlare și profesionale a copiilor cu cerințe educative speciale vor avea în vedere:

examinarea globală și individualizată a fiecărui copil în parte cu privire la întregul său potențial de dezvoltare și învățare;

expertiza și evaluarea complexă care include examinarea medicală, psihologică, pedagogică și socială a copilului;

categoriile de copii sau elevi cu cerințe educative speciale (tipuri de handicap și/sau dificultăți de învățare) care intră în competența comisiilor de expertiză complexă sunt :

copii/elevi cu deficiențe mintale;

copii/elevi cu deficiențe senzoriale (vizuale și auditive);

copii/elevi cu deficiențe fizice;

copii/elevi cu deficiențe sau tulburări de limbaj;

copii/elevi cu dificultăți sau tulburări de învățare;

copii/elevi cu deficiențe sau tulburări socio-afective și de comportament (inclusiv copii cu autism);

copii/elevi cu deficiențe asociate;

copii și tineri cu dizabilități, nedeplasabili, în vârstă de până la 30 de ani, care nu se pot integra în structurile învățământului obișnuit.

Este recunoscut faptul că procesul de formare a deprinderilor la deficienții mintali este mai dificil de realizat datorită nivelului intelectual scăzut, a dezvoltării mai slabe a motricității, precum și a unor deficiențe de natură medicală. În procesul muncii fizice, deficienții mintali sunt mai puțin deficitari decât în activitatea școlară.

Integrarea și socializarea persoanelor cu handicap presupune formarea unor abilități comportamentale și socio-profesionale în așa fel încât acestea să poată desfășura o activitate și să ducă o viață alături de persoanele normale sau cât mai aproape de acestea. Pregătirea copiilor cu CES, cu forme ușoare se realizează prin sisteme asemănătoare cu cele ale normalilor, începând de la grădinițe, școli inclusive, terminând cu școli profesionale, în care ei dobândesc, pe lângă cunoștințe, și comportamente legate de socializare și profesionalizare.

Învățământul special face parte integrantă din sistemul instructiv-educativ general. Sistemul recuperativ educațional vizează, în egală măsură, instruirea, adică însușirea de informații și formarea de deprinderi operaționale, ca și dezvoltarea însușirilor de personalitate și formarea unor comportamente adaptative.

Pregătirea pentru muncă a deficienților mintal nu constă în asimilarea unor cunoștințe, în însușirea unor deprinderi, ea trebuie însoțită de o acțiune educativă care să realizeze socializarea deficientului, integrarea sa în societate, dezvoltarea capacităților sale și în formarea aptitudinilor necesare activității sale în societate.

Folosirea muncii fizice ca mijloc de corectare a unor deficiențe fizice, se desfășoară, în special, pe linia dezvoltării funcției organelor de percepere și a celei din sfera psiho-motrică. Muncind, copilul își exersează capacitățile senzoriale, intelectuale existente și prin aceasta și le dezvoltă. Munca fizică are un efect pozitiv și asupra îmbunătățirii stării somatice a copiilor deficienți.

1. Formarea deprinderilor

Deprinderile sunt implicate în diverse și complexe forme de activitate umană.

Cunoscând particularitățile deficienților mintal precum și faptul că aceștia se prezintă mai bine în condițiile de muncă, decât în condițiile școlare, ca urmare a unei motivații mai puternice și mai adecvate, școlii îi revine sarcina de a organiza activitatea în raport cu problemele specifice ale copiilor deficienți, pentru a le putea asigura nivelul de cunoștințe, priceperi și deprinderi care să permită integrarea în activitatea productivă, în viața socială.

Pentru ca deprinderea să se formeze este necesară îndeplinirea câtorva cerințe în formularea condițiilor de formare a deprinderilor de muncă și anume:

înainte de a începe procesul de formare a deprinderilor este important trezirea interesului pentru activitatea ce urmează a se executa. Un stimulent puternic, pentru unele deficiențe, este sublinierea faptului că prin însușirea corectă a deprinderilor de muncă își pot asigura existența în viitor;

important, mai ales pentru deficienții mintali, este cunoașterea acțiunii și a mijloacelor de realizare. Cercetările din acest domeniu stabilesc că orice deprindere, chiar și de ordin motor, se însușește rapid și temeinic dacă subiectul înțelege scopul acțiunii.

2. Motivația în formarea deprinderilor de muncă

Motivația este una din condițiile esențiale, dar și cea mai complexă, care asigură dobândirea de noi cunoștințe, ușurează formarea unor comportamente adoptate. Ea ne arată pentru ce se desfășoară o oarecare activitate într-un anumit fel și nu în altul, ce îl determină pe un individ „să vrea” să învețe ceva: un interes pentru o disciplină sau o activitate, dezvoltat pe baza unei experiențe anterioare pozitive, dorința de autorealizare și autodepășire, dorința de a depăși pe alții, etc.

Motivația întregii activități umane o constituie totalitatea motivelor care, în calitatea lor de condiții interne ale personalității, determină, orientează, organizează și potențează intensitatea efortului de învățare. Motiv al învățării elevilor poate fi o dorință, un sentiment, un interes, o aspirație ca rezultat al reflectării în conștiința lor a lumii exterioare, a cerințelor societății în care trăiesc, raportate la trebuințele lor. Când scopurile sunt exterioare activității, ele pot fi propuse atât de elevi cât și de profesori și părinți și obținerea lor constituie mijlocul de satisfacere a motivelor care susțin activitatea.

O formă superioară a motivației, în activitatea omului, o constituie motivația intrinsecă, foarte rar întâlnită la elevii deficienți mintal.

Cunoașterea motivelor reale ale activității elevilor dă posibilitatea profesorului să intervină în mod adecvat și oportun pentru asigurarea succesului în activitatea fiecăruia. Ea permite profesorilor să dirijeze procesul de formare a diferitelor categorii de motive, eficiente, ale căror conținuturi să corespundă motivelor societății noastre.

3. Interesele profesionale

Interesul este o formă specifică a motivației, care tinde să orienteze conduita spre anumite obiecte, fenomene sau domenii de activitate.

Motivația este determinată de interese, înclinații, aspirații care nu decurg din activitatea propriu-zisă de învățare, ci din efectele indirecte pe care le putem obține. Motivația intelectuală a deficienților mintal, fiind slabă, volumul intereselor intelectuale este mai mic, persistența în timp este redusă, intermitentă și prezintă o mare instabilitate și o diversificare redusă. Lipsa unor interese diversificate, conform domeniilor multiple de activitate, se datorează și caracterului amorf al structurii intelectuale a deficientului mintal.

La deficienții de intelect, sarcina de bază a orientării profesionale revine școlii, datorită deficienței lor intelectuale, existența unei familii, care de cele mai multe ori sunt dezorganizate, incapabile să dea îndrumări adecvate. Spre deosebire de elevii normali, deficienții mintali, în cele mai multe cazuri, și-au motivat alegerea meseriei pentru faptul că „este mai ușoară”, sau faptul că meseria dorită le permite să călătorească, sau că le aduce un câștig mare.

Școlilor profesionale le revine misiunea de a dezvolta în ansamblu însușirile psihofizice ale tânărului deficient, în vederea însușirii unei meserii. La noi în țară deficienții de intelect sunt pregătiți pentru meseriile de zugravi, croitori, vopsitori, țesători, viticultori, îngrijitori de animale, grădinari, ceramiști, tapițeri, etc.

Interesele profesionale ale elevilor se dezvoltă și se fixează prin munca instructiv-educativă din școală. Profesorii vor urmări formarea unor interese profesionale realiste, conforme cu posibilitățile fizice și psihice ale deficienților.

Predomină preferințele pentru profesiunile din domeniul muncilor manuale. Formarea preferințelor profesionale, pe o motivare social-morală, este slab experimentată la aceștia. La ei predomină motivarea „neprofesională”, un câștig de bani mai mulți sau că este o meserie ușoară.

Copiii deficienți mintal sunt, în mică măsură, conștienți de conținutul și particularitățile viitoarei profesiuni, nu își dau seama de ceea ce ar fi sau nu ar fi capabili să realizeze. Printr-o muncă de compensare, cu dăruire și responsabilitate, școala profesională, poate contribui la rezolvarea cu succes a viitorului majorității deficienților mintal, la asimilarea acestora cu cât mai puține dificultăți în procesul de producție și societate.

Unul dintre cercetătorii care s-a ocupat de problema intereselor profesionale la deficienții mintali, M.Silverman, afirmă că interesele și opțiunile profesionale ale acestora sunt cruciale, pentru succesul adaptării într-o instituție ocupațională. M.Silverman s-a ocupat de evidențierea trăsăturilor dezvoltării intereselor profesionale la copiii și adolescenții deficienți mintal, în raport cu subiecții normali de aceeași vârstă cronologică. Dintre concluziile cercetării reținem:

1) la ocupațiile cu caracter „aventuros”, toate grupurile de deficienți au dat răspunsuri mai puține, în comparație cu normalii. Acest rezultat ar putea fi interpretat ca rezultat al experiențelor timpurii ale indivizilor etichetați ca deficienți, care au învățat, trăind într-un mediu supraprotector, să fie mai prudenți decât normalii.

2) pentru ocupațiile care implică cel puțin un nivel coborât de aptitudine mecanică și utilizarea mâinilor, deficienții dădeau răspunsuri semnificativ mai multe. Explicația: prin etichetarea unui copil ca deficient, el primește în viață, de timpuriu, un tratament diferențiat care îl determină să facă alegeri ocupaționale corespunzătoare capacităților sale. În contrast, normalul învață statutul ocupațiilor respective și manifestă mai puțin interes pentru asemenea posturi.

Realități și perspective la Școala Profesională Specială Codlea.

Școala Profesională Specială Codlea este o instituție de învățământ profesional special unde sunt școlarizați elevi cu deficiențe mintale ușoare, moderate și asociate. Școala se afla în orașul Codlea, jud Brașov, oraș situat în partea de N-V a Țării Bârsei, la poalele muntelui Măgura Codlei.

Școala noastă oferă servicii educaționale și de recuperare individualizate, în scopul formării abilităților de viață necesare integrării școlare, sociale și profesionale optime.

Școala are o bază materială corespunzătoare atât în ceea ce privește spațiile de desfășurare a tuturor activităților școlare, cât și în ceea ce privește dotarea cu echipamente.

Fig. 4.8

Pentru evenimentele importante din an, școala noastră organizează activitǎți cultural-artistice și sportive, activități desfășurate sub forma atelierelor de lucru (bricolaj, confecționare mărțișoare, confecționare obiecte decorative, ouă încondeiate, broderie), excursii, vizite, competiții sportive, mese rotunde cu tematici de actualitate, în scopul dezvoltării spiritului de autodepǎșire și creșterea gradului de socializare.

Elevii sunt angrenați în activități de predare-învățare-evaluare, beneficiind de:

psihodiagnoză și consiliere psihologică, atât pentru elevi cât și pentru părinți,

terapie a tulburărilor de învățare, a celor comportamentale și de limbaj,

programe instructiv – educative adaptate nivelului psiho-cognitiv,

terapii cognitive, psiho-motrice, ocupaționale, ludice,s.a.,

sprijinirea și consilierea părinților în probleme de cunoaștere a nevoilor copilului deficient intelectual, autist sau cu alte tipuri de deficiențe (neurologice, neuropșihice, etc.),

pregătirea pentru integrarea socio – profesională pentru copilul deficient intelectual,semi- autist sau cu alte tipuri de deficiențe.

programe instructiv – educative și instruire practică,

pregătirea pentru integrarea socio – profesională,

profesionalizare pe trei niveluri de calificare.

Sub acest aspect elevii școlii noastre prezintǎ urmǎtoarele caracteristici:

dezvoltare psihomotorie aparent normalǎ;

retard ușor în dezvoltarea senzorio-motorie și a limbajului;

dezvoltarea bunǎ a contactelor sociale;

autonomie satisfǎcǎtoare;

necesitatea acordǎrii unei asistențe moderate;

existența unei inteligențe net inferioare mediei;

capacitatea achiziționǎrii cunoștințelor nu depǎșește nivelul claselor aVIIa;

posibilitatea practicǎrii unor meserii simple –în perioade dificile necesitǎ îndrumare;

formarea unor competențe socio-profesionale – în cazul elevilor care prezintǎ deficiențǎ mintalǎ ușoarǎ.

Conturarea acestui portret întǎrește faptul cǎ asupra personalitǎții individului își pun amprenta influențele provenite din douǎ surse: în primul rând, structura biologicǎ, iar în al doilea rând, experiențele vieții. Structura biologicǎ este în mare mǎsurǎ moștenitǎ, datoritǎ acțiunii genelor și a cromozomilor, dar, din momentul nașterii, trǎim într-un mediu care ne poate influența dezvoltarea. Acest proces complex – dezvoltarea – presupune trecerea de la inferior la superior, de la simplu la complex, printr-o succesiune de etape, fiecare etapa reprezentând o unitate funcționalǎ închegatǎ sau nu, cu un specific calitativ propriu.

Dezvoltarea personalitǎții se manifestǎ prin încorporarea și constituirea de noi conduite și atitudini care îi permit individului adaptarea la cerințele mediului natural și socio-cultural, proces care se contureazǎ în cadrul familiei încǎ din primii ani de viațǎ. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul acțiunii contradicțiilor care apar între capacitǎțile de care dispune individul la un moment dat și cerințele din ce în ce mai complexe pe care le relevǎ factorii socio-culturali cu care se confruntǎ acesta în devenirea sa.

Astǎzi, existǎ totuși familii care nu pot oferi soluții alternative copilului sau tânǎrului și gǎsesc abandonul sau instituționalizarea ca fiind cea mai ușoarǎ și rapidǎ soluție, rǎpindu-i-se astfel copilului dreptul la o viațǎ normalǎ în cadrul unei familii naturale. Cu elevii și tineri aflați în astfel de situații lucreazǎ întregul colectiv de cadre didactice al Școlii Profesionale Speciale Codlea ( elevi orfani sau abandonați și elevi aparținând unor familii, dar care prezintǎ probleme sociale). Astfel, unitatea noastǎ, vine în întâmpinarea cerințelor elevilor cu C.E.S. cu o paletǎ cât mai largǎ de meserii, care acoperǎ foarte multe domenii de activitate în funcție de specificul zonal ( estetica și igiena corpului omenesc, fabricarea produselor din lemn, industrie textilă și pielărie, turism și alimentatie, agricultură ). Obiectivul major al profesionalizǎrii elevilor, în școala noastrǎ, îl reprezintǎ faptul că, la sfârșitul perioadei de instruire – care are o duratǎ mai mare decât S.A.M.–ul 3 ani și jumǎtate – tinerii absolvenți sǎ fie capabili sǎ se integreze socio-profesional.

Tânǎrul orfan sau abandonat nu are sprijinul familiei sau al rudelor care ar contribui la crearea unei identitǎți sociale, la dezvoltarea sentimentului de apartenențǎ, dimpotrivǎ lipsa contactelor familiale, a mediului familial contribuie la slaba capacitate de adaptare socialǎ a acestuia. La toate acestea se adaugǎ faptul cǎ, acești elevi sunt obligați sǎ pǎrǎseascǎ instituția – Direcția pentru Protecția Copilului – imediat dupǎ terminarea studiilor, adesea fǎrǎ sǎ aibǎ un plan de viitor. Soluția pentru supraviețuire este gǎsirea unei slujbe și a unui adǎpost pentru a avea posibilitatea organizǎrii vieții personale, iar când acestea nu existǎ el se înscrie în rândul „ tinerilor strǎzii”. Abia în momentul în care a pǎrǎsit instituția, tânǎrul post-instituționalizat conștientizeazǎ dificultǎțile de integrare în grupuri, organizații sau colectivitǎți formate din persoane cu familie. Singur în drumul sǎu spre independențǎ, tânǎrul se confruntǎ cu stǎri de depresie, apatie, absența inițiativelor, dispariția responsabilitǎții. Integrarea socio-profesionalǎ este foarte importantǎ pentru tinerii care aspirǎ la autonomie și independențǎ socialǎ.

Din pǎcate, mulți nu au pregǎtirea necesarǎ pentru a face fațǎ cerințelor profesionale actuale legate de abilitățile de comunicare sau cunoștințe de informaticǎ.

Particularitățile psihomotricității la elevii cu CES

De-a lungul anilor, conceptul de corp a suferit numeroase modificări. Inițial, studiat doar din punct de vedere psihologic, iar ulterior studiat și din punct de vedere fiziologic, s-a remarcat necesitatea și dorința de estetizare a acestuia, astfel, corpul nu trebuie studiat izolat, ci în relație cu sine, cu cei din jur și cu mediul înconjurător, fără a omite obiectivul artistic din sistemul de exerciții fizice. O persoană se manifestă prin intermediul propriului corp, care este instrumentul conștiinței de sine.

Studiul psihomotricității ne relevă acele aspecte care îi permit copilului să-și formeze sistemul de mișcări prin intermediul cărora poate acționa în orice condiții pe baza propriilor decizii, cu eficiență, spontaneitate și rapiditate.

Activitatea motorie joacă un rol de importanță deosebită în procesul complex de construcție, modelare și dezvoltare a psihicului. Formarea psihicului se realizează prin intermediul procesului de cunoaștere umană, care se realizează (după Brener) pe trei nivele supraordonate precum straturile unei piramide (C.Păunescu, 1977):

Cunoașterea prin activitate care reprezintă nivelul bazal,

Cunoașterea prin imagini,

Cunoașterea prin limbaj.

Rolul motricității nu se limitează numai la activitățile care au caracter motor, ci se extinde și asupra proceselor intelectuale prin intermediul celor senzoriale.

Implicarea motricității în sfera celorlalte procese psihice ale individului se exteriorizează în actele sale comportamentale legate de sfera personalității.

Componentele esențiale ale motricității ( forța, viteza, precizia, coordonarea mișcărilor, etc.) sunt elemente esențiale care deosebesc o personalitate de alta în funcție de gradul de specificitate determinând un tablou unic, irepetabil în fiecare individ.

Dezvoltarea și organizarea motorie generală este deficitară la majoritatea deficienților mintal, deoarece o bună parte a acestora sunt hiperkinetici și manifestă mișcări stereotipe. Atât mișcarea excesivă, cât și lentoarea în mișcări, balansarea trunchiului, fluturarea mâinilor în fața ochilor, săriturile ritmice sau ticurile și ritualurile frecvent întâlnite la deficienții mintali, sau încetineala și pasivitatea, le formează un tablou mai puțin echilibrat în mișcarea propriului corp.

Deficitul motor, asociat frecvent deficienței mintale, are o influență negativă în organizarea psihică, creând dificultăți în conduita eupraxică (de a executa mișcări coordonate), ceea ce determină o scădere a informației, cu implicații negative asupra dezvoltării cognitive și se constată că acest deficit este mai grav la deficienții care prezintă leziuni organice. Însă și la deficienții mintali fără leziuni cerebrale importante, eficiența praxică este frecvent diminuată, datorită posibilităților cognitive reduse care afectează precizia, suplețea și rapiditatea mișcărilor. Chiar și în absența tulburărilor motorii mai grave, se constată la deficienții mintali o slabă dezvoltare a mișcărilor complexe, în special a mișcării mâinilor și incapacitatea de a executa mișcări pe baza indicațiilor verbale.

Frecvența și gravitatea dificultăților psihomotorii crește, în cele mai multe cazuri, direct proporțional cu gravitatea deficienței mintale.

Schema tulburărilor psihomotrice ( după D. Moțet) se clasifică astfel:

Tulburări motorii:

Întârzieri în dezvoltarea motorie

Mari deficite motorii

Debilitate motorie

Tulburări de echilibru

Tulburări de coordonare

Tulburări de sensibilitate

Tulburări de schemă corporală

Tulburări de lateralitate

Tulburări de orientare,organizare și structurare spațială

Tulburări de orientare,organizare și structurare temporală

Instabilitate psihomotorie

Tulburări de realizare motrică: apraxia, dispraxia, disgrafia motrică

Tulburări psihomotorii de natură afectivă.

Principalele aspecte ce caracterizează psihomotricitatea deficienților mintal, sub aspectul gravității deficienței mintale sau a structurii psihomotricității ( conform I. Radu și Ghe. U.), se desfășoară astfel:

Dezvoltarea fizică are, uneori, influență asupra dezvoltării intelectuale și psihomotorii, existând o corelație între creșterea fizică și inteligență, fapt ce nu este totdeauna acceptat.

Se constată, la deficienții mintal o slabă dezvoltare a mișcărilor complicate chiar în absența tulburărilor motorii mai grave (mai ales ale mâinilor și a celor ce se realizează pe baza indicațiilor verbale).

Uniformitatea mișcărilor, inerția, lipsa de expansivitate, greutatea trecerii de la o mișcare la alta, greutăți în executarea mișcărilor în situații imaginate.

Dificultăți datorate emotivității crescute, a tulburărilor de lateralitate și schemă corporală.

Dezorganizare spațio-temporală.

Dificultăți de ordin neurologic (lipsa de îndemânare, inabilități motrice, senzori-motrice, stângăcie în gesturi și mișcări, mai ales în cele digitale, alternative, de echilibru și în cele impuse a se executa rapid sau lent).

La deficienții mintal ușor dificultățile de psihomotricitate, comparativ cu copii normali, sunt mai mult de natură calitativă și mai puțin de natură cantitativ-măsurabilă.

La deficienții mintal medii și profunzi sunt mai pregnante următoarele caracteristici:

tulburări grave ale echilibrului static și postural;

schimbări frecvente ale dominației cerebrale;

tulburări accentuate de organizare, orientare și structurare spațio-temporală;

coordonare ineficientă a mișcărilor în spațiu;

imposibilitatea structurării unui comportament adaptativ, pe baza acțiunii motorii;

tulburări în precizia mișcărilor;

imposibilitatea sau dificultatea relaxării voluntare (segmentară și/sau globală);

tulburări ale ritmului respirator (inspirație-expirație);

dificultăți accentuate ale funcțiilor motorii ale membrelor superioare;

mers târât și cu picioarele depărtate.

Corelație semnificativă între inteligență și aptitudinile psihomotrice, care sunt mult diminuate la persoanele cu deficiență mintală accentuată.

Planul de organizare al psihomotricității deficienților mintal este diferit de cel al copiilor normali, datorită:

imaturității sau leziunilor structurilor morfo-funcționale răspunzătoare de activitatea motorie generală și specială;

leziunilor subcorticale care nu permit o coordorare de sinteză integratoare a comportamentului motor;

autonomiei accentuate a structurilor somatice față de structurile psihice;

lipsei unei organizări ierarhice ascendent;

descendent în transmiterea și prelucrarea informațiilor;

slabei forțe de dominare a intelectului.

Printre principalele caracteristici ale psihomotricității deficienților mintal, sintetizate după literatura de specialitate, se menționează:

disritmie și disfuncționalitate în dezvoltarea comportamentului motor;

hipokinezii și hiperkinezii;

imaturitate sau debilitate motrică;

conduitele motorii de bază;

tulburări de schemă corporală asociate cu tulburări de orientare și structurare spațială;

lateralitate ambiguă;

insuficiență de ritm respirator;

inhibiție involuntară;

mișcări necoordonate a diferitelor segmente ale corpului;

perturbări ale echilibrului static și dinamic;

posibilități reduse de control muscular;

dificultăți de ritm (simțul ritmului afectat);

lentoare motorie;

postură deficitară;

expresivitate redusă a posturii, gesturilor și mimicii

Obiectivele psihomotricității, Conform opiniei autorilor A. Albu și C. Albu, obiectivele psihomotricității se împart în:

obiective generale

obiective particulare

Obiectivele generale vizează:

– cunoașterea și înțelegerea elementelor componente ale psihomotricității,

– cunoașterea și înțelegerea instrumentelor cu ajutorul cărora se acționează (pentru dezvoltarea psihomotricității),

– cunoașterea, înțelegerea și stăpânirea comportamentelor de bază ale psihomotricității și îndrumarea procesului de reeducare către diminuarea efectelor negative.

Ca obiectiv particular psihomotricitatea urmărește dezvoltarea kinesteziei, a percepției și reprezentării complexe a mișcării, perfecționarea capacității de mișcare îndreptată către stăpânirea corpului, evaluarea potențialului psihomotric, dezvoltarea priceperilor și deprinderilor motrice de bază și aplicative: mers, alergare, săritură, aruncare, echilibru, cățărare, tracțiune, perfecționarea calităților mortice: forță, viteză, rezistență, îndemânare.

Obiectivele particulare vizează:

dezvoltarea kinesteziei, a percepției complexe a mișcării,

dezvoltarea capacității de mișcare a organismului,

evaluarea potențialului psihomotric al copilului,

dezvoltarea priceperilor și deprinderilor motrice de bază și aplicative,

dezvoltarea corespunzătoare a calităților motrice de bază.

Problematica psihomotricității în ansamblul ei, are ca țintă atât copiii cu o dezvoltare normală, cât și copiii cu dificultăți în stabilirea relației cu sine și cu mediul înconjurător.

Definire, caracteristicile generale ale psihomotricității

Noțiunea de psihomotricitate a fost introdusă de Ernest Dupre’, atunci când a prezentat sindromul de debilitate motrică, manifestat prin dereglări ale funcțiilor motrice, în care sistemul nervos joacă un rol esențial. În perioada de creștere copilul dobândește treptat componentele de bază ale psihomotricității, într-o manieră de strânsă intercondiționare.

De-a lungul timpului și a teoriilor legate de evoluția conceptului de psihomotricitate și a aspectelor legate de particularitățile motricității, s-a ajuns la concluzia, că interacțiunea dintre elementul psihic și cel fizic al copilului scoate în evidență legătura dintre motricitate, intelect și afectivitate.

În realitate, corpul este o unitate complexă prin intermediul căreia, omul simte și acționează, iar mișcarea nu este o simplă deplasare a segmentelor corporale, ci o funcție complexă ce integrează aspectele motrice și psihice, elemente ce vor influența comportamentul.

Fig. 5.1

Componentele psihomotricității nu numai că depind unele de altele sau se influențează reciproc, ele se și presupun reciproc, existând unele prin altele. Realitatea a arătat că între componentele psihomotricității există multiple legături și relații de interdependență.

Elementele componente ale psihomotricității, după M. Epuran, sunt:

schema corporală

lateralitatea

rapiditatea mișcărilor

coordonarea dinamică segmentară și generală

coordonarea statică

echilibrul

coordonarea perceptiv – motrică (percepția spațiului, ritmului și a mișcărilor proprii).

La intrarea în școală, elevul este pregătit să-și folosească și să-și dezvolte în mod independent aptitudinile locomotorii și psihomotorii, astfel, problematica psihomotricității pornește de la considerația conform căreia sistemul psihocomportamental uman funcționează ca un sistem hipercomplex, care se bazează pe unitatea dintre fizic-motric și spiritual. Cele două concepte fundamentale (psihic si motric) se află într-o continuă interrelație, influențându-se sau chiar determinându-se reciproc. Astfel, abordarea aspectului motric nu se poate realiza fără aducerea în discuție a aspectului psihic deoarece, psihicul îndeplinește funcția cognitivă, motivatorie și reglatorie. Același lucru este valabil și invers, construcția și evoluția psihică, echilibrul psihic fiind determinate de mișcare.

În procesul de educare psihomotrică acțiunile și activitatea educativă sunt orientate prioritar spre acumularea unor conduite și elemente de cunoaștere a capacităților motrice ale copiilor cu cerințe educaționale speciale.

Astfel, educația specială are ca și coordonate majore patru arii de dezvoltare:

aria de dezvoltare fizică, având ca obiectiv central mișcarea cu componentele: kinetoterapia motricitatea grosieră, imaginea corporală,etc.;

aria de dezvoltare perceptivă, având ca obiectiv central percepția motorie și cunoașterea senzorială (vizuală, auditivă, gustativă, olfactivă, proprioceptivă);

aria de dezvoltare intelectuală, având ca obiectiv central formarea abilităților cognitive (abilități logico-matematice, formarea conceptelor, înțelegerea situațiilor, formarea proceselor cognitive), precum și a comunicării (receptivă sau expresivă);

aria de dezvoltare socială și personală, având ca obiectiv central independența copilului în cadrul mediului, cu componentele: autonomia personală (autoservirea, autoîngrijirea), autonomia socială (adaptarea la viața cotidiană) și competențele sociale.

Procesul instructiv-educativ merge de la simplu la complex, de la subiectiv la obiectiv. Procesul de recuperare cuprinde și învățarea și educația. Astfel, integrarea copilului în școală se bazează pe evaluarea și diagnosticul capacităților sale.

Activitatea de terapie și recuperare în vederea integrării elevilor cu deficient psiho-neuro-motor, este constituită dintr-un program complex, în cadrul căruia importanță are educarea-reeducarea tulburărilor psihomotrice, având legături cu toate celălalte științe (domenii) implicate și se realizează cu ajutorul tuturor tehnicilor, procedeelor, mijloacelor și metodelor specifice folosite în activități de stimulare, prin activități ocupaționale și de mișcare. Aceste activități prezintă interes, realizări și mijloace de exprimare proprie, iar materialele implicate satisfac curiozitatea și dezvoltă sentimentul de încredere în sine, a deprinderilor manuale, de dezvoltare a percepțiilor și reprezentărilor vizuale, a imaginației, și a capacității de concentrare a atenției. Importanță în utilizarea uneltelor sau a materialului ce trebuie prelucrat depind și de aspectul întârzierii unor componente ale motricității cum sunt:

Viteza de desfășurare a mișcărilor,

Precizia mișcărilor care este evidentă în mișcările fine ale mâinii,

Imitarea mișcărilor, care se realizează cu dificultate, când se solicită orientarea în spațiu,

Indicațiile verbale îi ajută în mică măsură în realizarea comportamentului motor,

Anomaliile tonusului muscular sunt reprezentate de hipotonii, hipertonii,

Abilitatea, dexteritatea manuală prezintă dificultăți,

Asigurând-se condiții de exersare, motricitatea se poate ameliora, mai ales în coordonarea ochi-mână și abilitatea manual.

Într-o viziune mai modernă, motricitatea este considerată un instrument, în timp ce psihomotricitatea este conectată la personalitate, sub toate formele ei de exprimare, astfel o problemă psihomotrică poate afecta personalitatea în totalitate.

Tulburările psihomotorii FLOARE se împart într-o paletă extrem de variată și anume :

Fig. 5.2

Principalele structuri și conduite perceptiv-motrice care includ schema corporală, lateralitatea, percepția culorii și formei, a spațiului și timpului sunt afectate aproape direct proporțional cu profunzimea deficienței mintale, prezentând anumite particularități.

Schema corporală

La elevul deficient psihomotor, o dificultate motorie se va repercuta asupra structurii schemei corporale, acesta se remarcă prin aceea că nu-și recunoaște părțile propriului corp, chiar și atunci când le desenează; de asemenea nu-și situează corect membrele, nici atunci când trebuie să execute un gest. Corpul prin structura sa, prin modul în care se exteriorizează, prin realitatea pe care o prezintă, prin posibilitățile sale de exprimare, prin capacitatea sa de acumulare și redare a experienței acumulată, își motivează pe deplin evoluția sa.

În vederea adaptării și a integrării, este esențială conștientizarea de către fiecare subiect a propriului corp, perturbările în evoluție reflectând tulburările comunicării cu mediul extern și cu sine, tulburări care se manifestă la trei niveluri: motric, cognitiv și al relațiilor sociale.

În reeducare, accentul este pus nu numai pe reabilitarea psihomotrică a subiecților, ci și pe reabilitarea socială a acestora, prin mișcare sau prin dans (P. Vayer 1971) folosește pentru educarea schemei corporale la copiii cu dizabilități mai multe mijloace: dialogul tonic (adultul se joacă cu brațele și picioarele copilului pentru a învața sa le cunoască, să le diferențieze și progresiv să le coordoneze acțiunea; în prima etapă, dialogul este adult-copil, în a doua copil-copil, iar în a treia copilul devine capabil să execute singur sau la comanda adultului mișcarea), jocul corporal ( care se bazează la început pe plăcerea copilului de a acționa și intervenind progresiv cu reguli se ajunge la controlul propriilor acțiuni), echilibrul corporal ( prin care se tinde la educarea reflexelor de echilibrare prin informații proprioceptive și care este un mod de educație globală, ce se realizează cu ajutorul obiectelor și este în același timp un joc cu propriul corp și o investigare în lumea materială), controlul respirației ( care este eficient la copiii cu retard la care respirația este scurtă si bucală, produsă de starea de anxietate si angoasă, incompatibilă cu fixarea atenției).

În domeniul antrenării motorii, Odett Dejiager se bazează pe mișcări lente, balansări, poziții de plecare și de sosire în exercițiile dinamice de deplasare, considerând că în acest fel copilul simte și conștientizează activitatea corpului, precizându-și schema corporală.

Schema corporală este imaginea complexă pe care fiecare persoană o are despre propriul corp și care îi permite acesteia aprecierea relației existente între segmentele corporale și a raporturilor corpului cu mediul înconjurător. Referitor la această noțiune, Arcan (1980) introduce două elemente: imaginea de sine (reprezentarea mentală a propriului corp) și percepția de sine (cunoașterea corpului în relație cu spațiul și obiectele înconjurătoare). Schema corporală este elementul de bază al dezvoltării psihice a copilului, deoarece face legătura dintre senzații și primele impresii legate de mediul înconjurător și reprezintă corpul real al unei persoane, pe care se va structura imaginea inconștientă a corpului (de natură psihologică).

Schema corporală trebuie percepută atât în condiții statice cât și în condiții dinamice, fapt ce permite o mai bună adaptare la spațiu, cât și îndeplinirea corespunzătoare a activităților curente, dublate de o eficientă colaborare cu cei din jur.

Cunoașterea propriului corp constituie punctul de plecare în situarea subiectului în spațiu, punct de reper în cunoașterea mediului înconjurător și ordonarea acțiunilor. El trebuie să fie capabil de a se mișca degajat, de a se simți în largul său, de a executa mișcările cu mai multă siguranță în toate direcțiile și sensurile posibile.

Percepția schemei corporale prin cunoașterea sa presupune :

să cunoască, să denumească și să indice părțile corpului său,

să cunoască, să denumească și să indice schema corporală a partenerului,

să situeze corect obiectele în spațiu în raport cu propriul sau corp sau cu alte obiecte,

să imite mișcări realizate de kinetoterapeut

să se orienteze în spațiu

Orice perturbare în schema corporală conduce, la deficite în relația subiect mediul înconjurator, deficite care se manifestă în triplu plan : perceptiv, motric și al relației cu cei din jur.

În general deficiența mintală se caracterizează prin tulburări ale schemei corporale de la cele mai ușoare până la absența totală a conștiinței corpului.

A doua caracteristică a deficientului mintal se referă la incapacitatea de a utiliza noțiunile sus, jos, înainte, înapoi ca repere de orientare în mediul înconjurator deși acestea sunt recunoscute pe propriul corp .

Pentru tratarea tulburărilor de schemă corporală, relația elev-kinetoterapeut este foarte importantă, deoarece angajează relații de natură afectivă, ce trebuie să stea la baza cooperării lor.

Lateralitatea

Poate fi definită ca predominanta funcțională a unei părți a corpului asupra celeilalte, în sensul de inegalitate funcțională în favoarea jumătății drepte sau stângi a corpului. De cele mai multe ori, termenul de lateralitate este utilizat în raport cu manualitatea.

Deși tulburările de lateralitate nu sunt specifice numai deficienței mintale, se observă, totuși, o frecvență mai mare a lateralității manuale stângi și a ambidextriei la deficienții mintali. Tulburările lateralității sau dislateralitatea se manifestă prin stângăcie contrariată, ambidextrie și lateralitate încrucișată. În ceea ce privește reflectarea predominanței funcționale motorii, dreptacii au o dominanta cerebrala stângă, iar stângacii o dominantă cerebrală dreaptă. Lateralitatea este determinată și de factori sociali și culturali, care au mai mult un rol de nuanțare a acestei componente a psihomotricității.

Terapia lateralității este complexă și variată, având mare importantă în învățarea scrisului și chiar în învățarea și practicarea unor meserii.

Percepția culorii

Deficienții mintali întâmpină dificultăți în cunoașterea unor culori și manifestă frecvente confuzii în aprecierea culorilor, iar exersarea în direcția discriminării culorilor cere un timp îndelungat și modalități variate de antrenament.

Achizițiile în perceperea culorii sunt mult mai bune la copiii deficienți mintal în comparație cu perceperea formei, greutății, a spațiului și a timpului, fapt pentru care se recomandă exploatarea acestui lucru în procesul de învățământ, avându-se în vedere marcarea efectivă prin culoare, care ajuta la mobilizarea psihicului.

Dirijarea sistematică a percepției vizuale, în general, duce la un salt calitativ foarte mare în perceperea și înțelegerea mediului, în localizarea propriului corp în raport cu mediul si, în final, la îmbunătățirea conștiinței de sine.

Percepția formei

Procesul de formare al structurii de formă se realizează în timp, prin intervenția simultană a mai multor analizatori, mai ales a celor vizual, motric și kinestezic.

Alături de structura perceptiv-motrică de culoare, structura perceptiv-motrică de formă are un rol important de pregătire pentru structurile perceptiv-motrice complexe.

Deficientul mintal confundă sau nu recunoaște o anumită formă dacă i se modifică poziția uzuală în care este, de obicei, prezentat obiectul, constanța percepției de formă și mărime realizându-se într-un ritm lent și cu dificultăți, constituindu-se ca o structură specifică a acestuia.

Percepția spațiului

Percepția spațiului este o structură perceptiv-motrică complexă, putând fi realizată numai ca urmare a sesizării pozițiilor, direcțiilor, distanțelor și deplasărilor care, la rândul lor, se structurează mai ales pe baza schemei corporale proprii și a partenerului, precum și a diverselor poziții ale obiectelor între ele.

Organizarea și structurarea spațiului este un proces complex, iar la deficientul mintal, orientarea în spațiu este perturbată datorită îngustimii câmpului perceptiv și a capacității reduse de a stabili, pe plan intuitiv, relația dintre obiecte, motiv pentru care în cadrul activităților de cunoaștere a mediului înconjurător și geografic se dirijează observarea mediului și spațiului pentru compensarea acestor deficiențe.

Percepția timpului

Tulburările structurii temporale se realizează cu dificultate, manifestându-se prin incapacitatea lui de a găsi și ordona succesiunea evenimentelor, incapacitatea de a percepe intervale de timp și de regim regulat și incapacitatea de a-și organiza timpul.

Cu cât gravitatea deficienței mintale este mai mare, cu atât perceperea timpului și formarea noțiunilor de timp se realizează mai greu.

Nedezvoltarea psihomotorie se întâlnește de obicei la deficiența mintală profundă, fiind vorba de o psihomotricitate foarte puțin dezvoltată, datorită mai ales gravelor deficiențe motorii, care permit totuși, o coordonare rudimentară a mișcării, lipsa de precizie, multe mișcări involuntare, necoordonate.

În debilitatea psiho-motorie este afectată precizia, suplețea și rapiditatea mișcărilor.

Întârzierea psihomotorie constă într-un „exces cantitativ de mobilitate printr-o irezistibilă nevoie de mișcare”. La deficienții mintali, instabilitatea devine generalizată, fiind tipic psihomotorie, prin influența reciprocă a dezvoltării intelectuale cu cea motorie.

Agitația psihomotorie este o conduită precipitată, spasmodică, hiperactivă, dar ineficientă, împiedicând sau îngreunând finalizarea acțiunilor, care rezultă dintr-o slabă integrare și insuficientă coordonare a funcțiilor psihomotori.

Prehensiunea

Evoluția omului și adaptarea la situațiile mereu schimbătoare, este legată de perfecționarea mișcărilor executate de mână. Mâna este segmentul membrului superior căruia îi revine executarea celor mai complicate acțiuni asigurând omului condiția existenței sale.

Mâna acest ’’creier exterior’’ prilejuiește cunoaștere și investigație și nu este considerat doar organul prehensiunii și al celei mai importante sensibilități discriminative – ea este organul personalității umane, al expresivității, al profesionalității celei mai elaborate (Debesse 1970).

Prehensiunea este un gest adaptat, precis, conștientizat sau reflex, care pe baza informațiilor instantanee extero și propioceptive se automatizează prin repetare și determină coordonarea optimă a mîinii prin prindere sau apucare. Capacitatea de a apuca, prinde și manevra obiectele folosind degetele mâinii, exprimă prehensiunea, iar valoarea acesteia depinde de forma, greutatea, volumul, viteza de deplasare, dar și de consistența materialului sau materialelor ce urmează a fi utilizate. Esențial în acest gest motric este acțiunea policelui, cu rol de opozant, dispunând de posibilități ample de mișcare. Mișcările policelui (degetul mare) se caracterizează printr-o mare mobilitate, acestea fiind independente față de celelalte degete, iar valoarea deosebită a policelui este pusă în evidență prin opozabilitatea sa, asigurând 60% din valoarea funcționalității mâinii. Mișcările pe care le execută policele cu ajutorul exercițiilor de mobilizare pasivă a degetelor (2-5), sunt mișcări de flexie-extensie/abducție-adducție/circumducție/opoziție, mișcări ce se pot executa analitic pentru fiecare deget și articulație, dar și grupate câte două: index-median, median-inelar, inelar-auricular, în final trecerea la mobilizarea celor patru degete în același timp, asociată cu mișcări de extensie a mâinii (vezi fig. 5.3).

Mâna este arhitectural și funcțional astfel structurată să poată dispune de trei forme principale de prehensiune:

prehensiunea dintre două și ultimele patru degete

prehensiunea dintre ultimile patru degete împeună sau izolat și podul palmei

prehensiunea cea mai complexă și cea mai utilă, între coloana policelui pe de-o parte și restul degetelor și palmei, pe de altă parte.

a b c d

e f g h i

Fig. 5.3 Exerciții de mobilizare pasivă a mâinii și degetelor.

Aceste particularități permit realizarea unor mișcări, ale căror forță și precizie pot fi controlate. Prehensiunea pune în evidență abilitățile manuale, atunci când sunt executate acțiuni de finețe, în care degetele au rol determinant, astfel se poate vorbi de varianta fină a prehensiunii. Mâna mai dispune și de posibilitatea de a susține și de a împinge, completând sau uneori chiar suplinind, până la un punct prehensiunea. Susținerea se realizează fie cu fața dorsală, fie cu fața palmară a mâinilor, în ambele sensuri se poate asemăna cu o cupă care păstrează mai bine obiectele în echilibru. Mâna propiu-zisă constituie suprafața cea mai întinsă de care ne servim pentru susținere, degetele fiind numai accesorii. Împingerea se realizează cu podul palmei, care permite transmiterea unei forțe însemnate spre obiectul de împins, fără a se provoca tulburări sau striviri. În afara prehesiunii, susținerii și împingerii, membrul superior mai are posibilitatea de a arunca, de a lovi, acțiuni care reprezintă forme mai deosebite de împingerere și care pun în joc un întreg lanț articular și muscular al membrului ce execută mișcarea. Pozițiile atârnat și sprijinit sunt posibile tot prin intrarea în acțiune a mecanismelor prehensiunii. Reeducarea prehensiunii este în strânsă concordanță cu modul în care se formează și se dezvoltă echilibrul și coordonarea.

Un principiu general în reeducarea prehensiunii, rămîne faptul că întotdeauna trebuie început cu mișcările de flexie-extensie și mai ales de abducție-adducție ale articulațiilor metacarpofalagiene, astfel din punct de vedere calitativ și cantitativ, prehensiunea poate fi apreciată conform ( C. Baciu 1981), astfel :

prehensiune globală cilindrică (digito-palmară), care se realizează prin mișcări secundare executate de fiecare segment al mâinii

pensa adductoare și abductoare dintre police și index, care reprezintă o mișcare cu grad mare de libertate

mișcarea de opoziție, caracteristică mâinii omului, prin dispariția căreia mâna pierde peste 40% din capacitatea funcțională

mișcarea de agățare

prehensiunea în ciocan, cu policele situat pe axul obiectului.

Formele cantitative ale prehensiunii se împart în:

prindere cu frecare, mai slabă ca intensitate

prindere fără frecare, care se realizează prin agățare și este mai puternică.

Programele de reeducare se axează pe forma calitativă a prehensiunii, iar reeducarea prehensiunii este dependentă de diversele afecțiuni ale mâinii.

Mâna reprezintă cel mai complicat segment din organism. Atât structura cât și funcțiile sale sunt adaptate complexității activității umane. Suprafața proporțional enormă din cortexul cerebral care controlează această activitate este o dovadă a complexității acestui adevărat ’’organ’’. Aptitudinea de a folosi cu pricepere și finețe mâinile pune în valoare factorii senzitivo-senzorio-motori și evidențiază disponibilitățile temperamentale și mai ales procesele intelectuale ale unui individ, astfel mâna nu este doar organul prehensiunii – pentru prize globale sau pentru cele de mare finețe, ci și al celei mai importante sensibilități descriptive, fiind organul personalității umane, al expresivității, ca și mimica feței, al profesionalității celei mai elaborate

Modalități de educare psihomotrică

Sportul și societatea. Efectele exercițiului fizic la nivelul organismului

Interesul pentru sănătate este enorm

Cunoștințele despre sănătate sunt mediocre

Comportamentul față de sănătate este mizerabil.

Christian Morgenstern ( 1871-1914)

Indiferent de condițiile economice în care trăim, orele consacrate mișcării și activităților recreative ocupă și vor ocupa cu siguranță parte din timpul și din existența fiecăruia dintre noi. Evoluția tehnico-științifică rapidă, în societatea noastră, are un mare inconvenient și anume, acela al eliminării efortului fizic și înlocuirea lui cu suprasolicitarea neuropsihică. Pe măsură ce anumite aspecte negative ale civilizației moderne, stressul, sedentarismul juvenil, hipochinezia, se manifestă tot mai evident, tot mai mulți oameni înțeleg necesitatea intervenției optimului de mișcare și creșterea contribuției mijloacelor sportului.

Mediul și modul de viață actual au condus treptat la diminuarea practicării mișcării, copiii trăiesc mare parte a timpului în camere mici, lipsiți de spații corespunzătoare pentru joacă, mișcare sau plimbare.

Organizația Mondială a Sănătății a definit sănătatea fizică ca un fenomen dual: starea completă de bine din punct de vedere biologic (fizic-somatic), psihic (mintal) și social, omul fiind o ființă bio-psiho-socială. În acest fel, starea de sănătate indică funcționarea eficientă a organismului a structurilor sale normale de la nivel microcelular la nivel macrosocial. În acest context, activitatea și exercițiul fizic devin obligatorii pentru asigurarea sănătății și menținerea ei la un nivel optim.

În viața socială contemporană, atât oamenii obișnuiți cât și personalitățile din diferite domenii, apreciază sportul ca fiind un fenomen cu funcții speciale în dezvoltarea individului și prin implicațiile sale socio-economice și economico-financiare (industria de echipamente și tehnologie sportivă, reclame etc.), juridice (reglementări naționale și internaționale), politice (probleme de competiție între țări, „mândrie națională”), culturale („mass-media”, spectatori, „fanism”), de sănătate (obsesia „stilului de viață sănătos”) și altele, se poate afirma că, în zilele noastre sportul este un fenomen social major.

Atât educația fizică cât și sportul îndeplinesc diverse misiuni: educativă, socială, de sănătate, psihologică, de imagine, economică. Este cunoscut faptul că mișcarea practicată sub diverse forme -sport de masă- aduce beneficii reale în contextul stilului de viață modern, cum sunt cele de menținerea sănătății fizice sau de relaxare sau întreținerea unor relații sociale. Este cunoscut faptul că rata obezității în România la vârstele de 7-18 ani înregistrează o creștere semnificativă. Din păcate, la noi în țară se investesc bani în nutriție și în tratarea obezității, în timp ce, despre prevenție nu se accentuează mare lucru.

Statisticine recente semnalează o creștere semnificativă a numărului de copii ce se nasc cu probleme, din cauze multiple, chiar de la naștere copilul este supus agresiunii factorilor de mediu (alimentația nesănătoasă, stressul, poluarea), fapt ce conduce la o dereglare a metabolismului și a unei creșteri și dezvoltări normale, în aceste situații mișcarea trebuie să acționeze ca factor important de echilibru. Tehnicile de îngrijire și medicație moderne fac posibilă supraviețuirea unui număr mare dintre acești copii, care au însă nevoie de o îngrijire specială, îmbinată cu mișcare în scop terapeutic. Formarea unei imagini corecte despre propriul corp și mai ales despre posibilitățile de care dispune pentru a se plasa în mediu și de a efectua anumite acte motrice, în acord cu țelul propus, se constituie într-un obiectiv major al procesului de educare sau reeducare pe plan motric, abordat de kinetoterapie. Clasificarea formelor de mișcare nu este ceva bine stabilit, ci în continuă reajustare, în pas cu modernitatea zilelor noastre.

Astfel, cu referire la kinetoterapie, lipsa de mișcare se poate prezenta într-o gamă ce are la o extremitate imobilismul total, impus de anumite situații în care se poate află o persoană și cealaltă extremitate la care se găsește solicitarea la efort, care poate depăși nivelul mediu de adaptare al organismului. În toate aceste cazuri, de imobilism- mai mult sau mai puțin prelungit- în organism, scăderea activității musculare are consecințe nefavorabile, ce se caracterizează prin (Whaley și Wong 1987): scăderea activității metabolice musculare și hipotrofia musculară de repaus, demineralizare osoasă, angrenarea în acest proces a marilor funcțiuni, cele mai afectate fiind aparatele cardiovascular și respirator.

Fig. 6.1

Fiind cea mai reprezentativă și cea mai complexă specialitate, kinetoterapia, abordează mișcarea atât la persoanele sănătoase cât și la persoanele cu infirmități/ incapacități sau /și handicapuri dezvoltându-și o serie de abordări interdisciplinare pe problema ’’mișcării’’, astfel:

Mișcarea și științele biologice, cu abordarea studierii aprofundate a fiziologiei exercițiilor terapeutice,

Mișcarea și coordonare-echilibru, cu aspect ce analizează componentele fizice, neurofiziologice, psihologice, ca și efecte ale perturbării acestor elemente și modalitățile de rezolvare a acestora,

Mișcarea ca dualism corp-minte,

Mișcarea în contextual societății și culturii, componentă foarte largă a raporturilor interdisciplinare a activității fizice și a preocupării pentru un stil de viață, în vederea modului de a câștiga performanța psihică,

Mișcarea și medicina a determinat apariția profesiei de kinetoterapeut, tot mai răspândită într-o serie de domenii precum armată, cluburi sportive, școli de masa sau școli speciale, centre de cercetare.

O altă mare barieră în calea formării deprinderii de a practica sistematic una din formele de mișcare, în contextul actual al lumii moderne, este reprezentată de tentațiile la care ar trebui să reziste tinerii, în „detrimentul mișcării”. În captarea atenției și în focalizarea atenției pe sănătate, tinerii pot fi canalizați indirect prin intermediul activităților nonformale, prin activități de outdoor.

Activitățile în aer liber sunt o provocare din punct de vedere educațional, deoarece se dorește descoperirea impactul lor asupra personalității tinerilor. Dezvoltarea unei personalități echilibrate, atât fizic cât și spiritual, propune de asemenea menținerea unei stări de sănătate adecvate creând cadrul propice unor activități de timp liber independente, în același timp luptând împotriva unui timp liber pasiv și încercând să se găsească o mulțime de activități atractive de petrecere a timpului liber, incluzând activități sportive. Astfel, capacitatea aerobă se poate îmbunătăți luând parte la exerciții fizice sistematice care implică întregul corp (alergare, înot sau mergem cu bicicleta), exercițiul fizic trebuie să fie continuu și repetitiv.

Lipsa de mișcare sau inactivitatea fizică a fost identificată de Organizația Mondială a Sănătății drept unul din cei 5 factori majori de risc, iar cauzele care determină această lipsă de activitate rezidă:

– în felul în care se petrece timpul liber – de ex. un studiu recent arată că românii își petrec aproximativ 5 ore/ zi la televizor;

– activitățile casnice;

– numărul mare de mijloace de transport “pasive”;

– dezvoltarea accelerată a tehnologiei moderne.

Problema este și mai acută în țările cu dezvoltare urbană accelerată prin factorii care țin de un mediu care descurajează activitatea fizică precum:

– violența pe străzi și lipsa de siguranța;

– traficul intens;

– calitatea redusă a aerului, poluarea de diverse forme;

– lipsa parcurilor și a zonelor în care se pot practica activități fizice în condiții rezonabile.

Paul Neveanu definește în Dicționarul de psihologie (1978) efortul fizic drept “o conduită conativă de mobilizare, concentrare și accelerare a forțelor fizice și psihice în cadrul unui sistem de autoreglaj conștient și aconștient în vederea depășirii unui obstacol, a învingerii unei rezistențe a mediului și a propriei persoane.”

Relația dintre calitatea vieții și exercițiile fizice în societățile moderne și odată cu generalizarea ideii de sport ca sursă de sănătate, a dezvoltat o întreagă „industrie a activităților fizice” care să-i ’’servească’’ pe cei care prețuiesc sănătatea, frumusețea sau pur și simplu au plăcerea de a practica sport.

Clasificarea formelor de mișcare nu este ceva bine stabilit, ci în continuă reajustare, în pas cu modernitatea zilelor noastre.

Începând cu celebrele lucrări ale lui J. Dumazedier (1950, 1962), unii sociologi subliniază că funcția „fizică” a sportului, adică beneficiile lui asupra sănătății organismului, conduce la o funcție indirectă, și anume aceea de stare de bine social. Raționamentul este următorul: întrucât activitățile fizice și sportul produc un tonus fizic și psihic ridicat, senzația de relaxare și bună dispoziție, constituie un fel de compensare pentru constrângerile, anxietatea și alienarea generate de activitatea zilnică propriu-zisă. Un loc aparte în discuția despre funcțiile sportului îi este rezervată celei de socializare și educație. Foarte importante în angrenajul social contemporan sunt funcțiile economice sau sportul ca spectacol.

Conform studiilor privind efectele activităților fizice asupra calității vieții, există încă o lipsă de informații integrate care să delimiteze mai clar efectele pe termen mediu și lung ale mișcării fizice în calitatea vieții.

Astfel, s-a demonstrat că activitățile aerobice și de fitness, practicate sub forma exercițiului fizic, au efecte asupra psihicului propriu-zis, dar și sporturile competitive, reduc atât anxietatea pe termen scurt, cât și depresia (de termen mai îndelungat), cu condiția ca exercițiul fizic să aibă loc de cel puțin două ori pe săptămână în mod regulat și să dureze mai mult de șase săptămâni. Cercetări riguroase atestă, de asemenea, o influență pozitivă a exercițiilor fizice și sportului asupra bunei dispoziții. S-a arătat că în cazul fitness-ului și aerobicului funcționează modelul „echilibrării”, în sensul că stările psihice negative (depresie, anxietate, confuzie, oboseală, proastă dispoziție în general) dinaintea exercițiilor se transformă în relaxare și bună dispoziție după terminarea acestora. Când e vorba însă de sporturi competitive, instalarea relaxării sau bunei dispoziții depinde și de rezultat. Oricum, cercetările evidențiază faptul că pe termen lung toate genurile de activități de recreere prin sport au consecințe benefice asupra formării și întreținerii unui tonus psihic robust (Abele și Brehm,1993).

Kinetoterapia -scop, obiective. Mijloace specifice și nespecifice ale recuperării

Prin educație specială se oferă o formă de educație și intervenție terapeutică adaptată și destinată copiilor cu cerințe educative speciale, care nu reușesc singuri să atingă un nivel de educație corespunzător vârstei și cerințelor societății pentru un om activ, autonom și independent. Finalitatea educației speciale este aceea de a crea condițiile unei bune integrări sociale și profesionale a elevilor cu nevoi speciale.

În prezent, kinetoterapia, ca parte activă a învățământului special, deschide un capitol interdisciplinar al mișcării, fiind element de conexiune între corp și minte, aducând în discuție studiul structurilor și mecanismelor neuromusculare și articulare care asigură omului activități motrice normale, înregistrând, analizând și corectând mecanismele deficitare.(T. Sbenghe, 2008).

Kinetoterapia – parte a kinetologiei medicale, are drept scop definit de specialiștii domeniului recuperarea somato-funcțională, motrică și psihică și/sau reeducarea funcțiilor secundare, de compensație în cazul afecțiunilor reversibile, parțial reversibile sau ireversibile.

Recuperarea funcțională cuprinde mai multe domenii de intervenție:

reeducarea motorie, obținută prin utilizarea mijloacelor specifice kineto-terapiei și efs, urmărește recuperarea funcționalității la nivelul sistemului NMAK;

recuperarea profesională, urmărește maxima recuperare posibilă a tuturor activităților funcționale sau învățarea unora compensatorii care să permită reinserarea/reintegrarea profesională;

recuperarea abilităților/capacităților necesare pentru o viață autonomă în comunitate (reintegrarea socială);

recuperarea autonomiei individuale pentru evitarea sau reducerea necesi-tății de asistență continuă.

Ca multe alte ramuri ale cunoașterii umane, kinetoterapia rămâne în primul rând o știință aplicativă, având o componentă teoretică, una științifică și una practică, ea nu mai poate constitui astăzi o activitate de sine stătătoare sau exclusivă, este o știință complexă; interdisciplinaritatea sa fiind dată de elemente de anatomie, fiziologie, biochimie, biomecanică, psihologie etc., pe baza cărora s-a elaborat o metodologie specifică pentru cercetarea științifică.

Reprezintă de asemenea și o terapie psihică, prin mijloacele și metodele sale contribuind la înlăturarea complexului de inferioritate generat de starea de boală. Este o terapie socială ce ajută la integrarea/reintegrarea în societate.

În accepțiunea sa cea mai largă, kinetoterapia, sistematizată sub forma exercițiilor fizice, vizează restabilirea sau menținerea stării de sănătate având ca obiectiv, un scop terapeutic. Important în parcurgerea unui program terapeutic, este respectarea regulii non-durerii, care, dacă nu poate fi stăpânită, exclude mișcarea, iar principiul de bază al practicii kinetoterapeutice se regăsește în dozarea și gradarea efortului fizic.

Terapia prin mișcare – Kinetoterapia – s-a dezvoltat pe baza relației reciproce dintre practică și observație, vechimea impresionantă a acestei terapii, se regăsește în trecuturi îndepărtate, fiind sesizate cu mult timp înainte, beneficiile pe care i le aduceau exercițiile de mișcare, omului, pentru refacerea stării de sănătate.

Scopul kinetoterapiei este „bine definit, fiind reprezentat de vindecarea integrală, anato-funcțională, până la „restitutio ad integrum”, a structurilor afectate de boală, cu reintegrarea cât mai rapidă a pacientului în activitatea socio-profesională”( M. Bratu, 2011). Scopul urmărit de ședința de kinetoterapie impune stabilirea, alegerea obiectivelor în funcție de care sunt stabilite mijloacele ce urmează a fi folosite.

Primele referiri la kinetoterapie se găsesc în scrierile chinezești de acum 4700 ani, apoi în Vedele indiene de acum 3000 de ani. Grecia antică este considerată leagănul exercițiului fizic, al gimnasticii profilactice și terapeutice. Hipocrate a dezvoltat ideea și practica gimnasticii, fiind primul care sesizează relațiile de mișcare-mușchi, imobilizare-atrofie musculară precum și valoarea exercițiului fizic pentru refacerea forței musculare.

După o perioadă destul de îndelungată, mai mult de un mileniu, deoarece atenția acordată forței și frumuseții corpului era dezavuată de canoanele bisericești, kinetoterapia, începe să aibă un rol important în profilaxie, tratamentul și recuperarea bolii, iar astăzi are un rol deosebit de important în menținerea și refacerea stării de sănătate.

Cele mai importante obiective ale tratamentului kinetic ( după M. Bratu, 2011) pot fi sintetizate astfel:

Combaterea durerii și controlul procesului inflamator;

Recuperarea mobilității articulare;

Recâștigarea elasticității musculare;

Recuperarea forței musculare;

Recâștigarea echilibrului și a coordonării;

Creșterea rezistenței musculare;

Ameliorarea capacității de efort;

Reducerea la minim a efectelor induse de suspendarea activității kinetice;

Reintegrarea în activitatea sportivă.

Pornind de la cele mai importante obiective, kinetoterapia, reprezintă o incursiune prin evaluarea creșterii și dezvoltării fizice a individului, cu mijloace, tehnici și metode specifice. În stabilirea obiectivelor se va ține cont de diagnostic, de etapa de evoluție a afecțiunii și de particularitățile individuale ale pacientului, pentru a se obține cele mai bune rezultate în timpul cel mai scurt și cu un minim de efort.

Premiza în construirea demersului didactic, îl constituie diagnosticul precizat de medicul specialist, astfel programul de recuperare kinetică se elaborează în funcție de caz (patologie), vârstă (posibilități de mișcare) și posibilități de înțelegere și răspuns/ reacție.

Obiectivele de bază ale kinetoterapiei sunt:

Corectarea posturii și aliniamentului corpului ce abordează:

Defectele posturale din copilărie și adolescență – se consolidează la adult devenind factori determinanți pentru degradarea ulterioară degenerativă a aparatului locomotor,

Diverse afecțiuni ce determină deposturări și dezalinieri ale corpului

Recuperarea unui deficit funcțional, care nu poate fi concepută decât în cadrul restabilirii raporturilor fiziologice ale corpului.

Relaxarea în sens larg semnifică deconectare generală a individului de activitatea sa cotidiană prin odihnă activă sau modalități statice; în kinetoterapie este un proces psihosomatic cu valoare terapeutică ce se adresează concomitent atât stării de tensiune musculară crescută, cât și stării psihice tensionate.

Creșterea mobilității articulare în cadrul acestui obiectiv se urmărește redobândirea pe cât posibil a amplitudinii unei mișcări.

Creșterea forței musculare depinde de mai mulți factori: diametrul de secțiune al mușchiului, numărul unităților motorii în acțiune, frecvența impulsurilor nervoase, sincronizarea activității unității motorii active. Contracțiile musculare sunt izotonice, izometrice, izokinetice.

Creșterea rezistenței musculare, capacitatea de a susține un efort reprezintă rezistența musculară, aceasta depinde de forța musculară și este importantă în timpul muncii, fiind starea contrară oboselii musculare.

Creșetrea coordonării, controlului și echilibrului se adresează reeducării mobilității, stabilității, mobilității controlate și abilității.

Corectarea deficitului respirator se realizează printr-o gamă largă de obiective, metode și metodologii: relaxarea, posturarea, gimnastica corectoare, reeducarea respiratorie, antrenamentul la efort dozat, educarea tusei, vorbitului și terapia ocupațională.

Antrenamentul la efort reprezintă principala măsură pentru aprecierea capacității de muncă și folosește ca metode: mersul, urcatul scărilor și pantelor, activități de autoîngrijire și casnice, bicicleta ergonometrică și covorul rulant, alergarea, înotul, munca, terapia ocupațională, sportul terapeutic.

Reeducarea sensibilității este în strânsă legătură cu recuperarea motorie, făcând parte din aceasta.

Mijloace specifice și nespecifice ale recuperării

Kinetoterapia studiază mecanismele neuromusculare și articulare, preocupându-se de înregistrarea, analizarea și corectarea mecanismelor neuromusculoarticulare deficitare. Limitarea activității motrice poate fi determinată de:

scăderea forței musculare sau contractura/ spasticitatea musculară,

redoarea articulară,

lipsa coordonării mișcărilor.

Caracterul de interdisciplinaritate al kinetologiei medicale se manifestă și la nivelul mijloacelor utilizate în realizarea scopului propus; acestea sunt multiple, aparțin efs și kinetoterapiei, și sunt sistematizate în mijloace specifice și nespecifice (Dr.G.Cârstea și Dr.M.Cordun), astfel:

Fig. 6.2 Sistematizarea mijloacelor educației fizice, sportului și kinetoterapiei, după Dr.M.Cordun și Dr.Gh.Cârstea

Sistematizarea mijloacelor kinetoterapiei (Dr.M.Cordun):

mijloace specifice :

a) mișcarea activă:

– exerciții fizice simple (fără aparate sau obiecte);

-exerciții fizice cu rezistență – directă (manuală a kinetoterapeutului, autorezistență etc);

– indirectă (gravitație, scripeți cu contra-greutăți, cicloergometru etc);

– exerciții cu facilitarea mișcării prin :

– mecanoterapie;

– apă;

– gravitație – mobilizare pe direcția și sensul gravitației;

– mersul codificat cu intervale (Schllussel).

b) mișcarea pasivă:

-exerciții de mobilizare pasivă;

-posturări sau poziționări;

-gimnastica Burger;

-masajul – sub variatele sale forme.

mijloace nespecifice:

a) agenți fizici:

– naturali : – apă – hidroterapie ;

– ape minerale – în cura externă – balneoterapie ;

– în cură internă – crenoterapie ;

– nămoluri – peloidoterapie ;

– temperatură – termoterapie.

– artificiali – curent electric – electroterapie ;

– unde electromagnetice – vibroterapie.

b) mijloace psihice;

c) imobilizare;

d) dietă.

mijloace asociate

a) gimnastica;

b) elemente de atletism etc.;

c) elemente de mijloace apartinand efs, jocurilor sportive, dans etc.

mijloace complexe, rezultate din asocierea celorlalte, și care constituie prin administrarea lor completă și corectă, după un algoritm științific adaptat individului și afecțiunii căreia se adresează, elementul cheie în cadrul ședintelor de kinetoterapie.

Domeniile de acțiune ale kinetoterapiei, abordează menținerea/recuperarea sănătății fizice cu ajutorul mijloacelor în vederea optimizării efectelor induse de mișcarea organizată astfel:

Mijloace fundamentale

exercițiul fizic

masajul

Mijloace ajutătoare kinetoterapiei

termoterapia

electroterapia

hidroterapia

terapia ocupațională

activități fizice adaptate

Mijloace asociate kinetoterapiei

factori naturali: apă, aer, soare

factori de igienă și alimentație.

La mijloacele specifice, exercițiul fizic și masajul, administrate sub forma gimnasticii, jocurilor, turismului și dansului, sunt asociate mijloace din categoria factorilor naturali de călire a organismului (apă, aer, soare), odihnei active (legea inducției negative a proceselor psihice), ergoterapiei, mecanoterapiei, manipulărilor vertebrale și periferice etc.

Exercițiul fizic, ca mijloc principal al mișcării, reprezintă o acțiune preponderent corporală cu valențe deosebit de complexe: adaptative, de dezvoltare, învățare intelectuală, cu scopul:

învățării, reînvățării și perfecționării deprinderilor și priceperilor motrice,

dezvoltării capacităților condiționale și coordonative,

redobândirii și perfecționării funcțiilor aparatului neuro-mio-artrokinetic și a celorlalte aparate și sisteme,

ameliorării calității vieții și supuse continuu procesului de feed-back.

Din punctul de vedere al activităților motrice „exercițiul fizic reprezintă o acțiune motrică cu valoare instrumentală, conceput și programat în vederea realizării obiectivelor proprii diferitelor activități motrice” (A. Dragnea, A. Bota, 1999).

Ca și indicații metodice, aspectele particulare de efectuare a exercițiilor fizice în kinetoterapie, vizează următoarele aspecte:

mișcările care trebuie concepute și selecționate astfel încât să contribuie la realizarea obiectivelor,

dozarea efortului fizic să fie în concordanță cu posibilitățile fizice individuale,

să producă influențe pozitive asupra dezvoltării organismului,

organizarea diferențiată a modalităților de repetare,

insistarea pe anumite aspecte care pot denatura mișcarea și astfel ar afecta îndeplinirea obiectivului exercițiului.

„Exercițiul fizic terapeutic constă din repetarea sistematică a unor cicluri de mișcări cu scopul influențării dezvoltării fizice și a capcității de mișcare a individului, fără producerea unor modificări morfologice vizibile” (M. Cordun, 1999).

Exercițiile fizice teraputice sunt exerciții preluate din kinetoterapie și aplicate în scop pregătitor; vor fi astfel concepute, încât să țină seama atât de scopurile tratamentului, cât și de capacitatea fizică a elevului.

Obiectivele exercițiilor fizice terapeutice (D. Ciocoi-Pop, 2009):

Să conștientizeze mișcarea normală și să amelioreze răspunsul motor voluntar și automat.

Să dezvolte forța și rezistența în schemele de mișcare necesare activităților practice.

Să amelioreze coordonarea.

Să crească forța mușchilor izolați și a grupelor musculare.

Să ajute la remedierea limitărilor de mobilitate articulară.

Să crească forța mușchilor care utilizează orteze, suporturi mobile și alte dispozitive

Să crească rezistența fizică și capacitatea de muncă.

Să prevină/elimine contracturile provocate de dezechilibrul de forță musculară, prin întărirea antagoniștilor.

Parametrii pe care îi putem utiliza pentru a obține creștere/contracție musculară la capacitate maximă sunt:

– tipul exercițiilor utilizate,

– intensitatea ( rezistența) opusă contracției,

– numărul de repetări în perioada de timp,

– frecvența exercițiilor ( nr. de exerciții/zi).

Pornind de la planul muscular, masajul stimulează reactivitatea tuturor componentelor sistemului nervos, realizând o comunicare dincolo de cuvinte.

Masajul reprezintă un domeniu deosebit de complex, care a suferit permanent modificări și îmbunătățiri, reprezentând un domeniu terapeutic important în recuperarea medicală, kinetoterapie și medicină sportivă.

Acest mijloc de recuperare trebuie asociat cu acțiunea favorabilă a mobilizării articulare, al contracțiilor musculare și întiderilor aponevrotice. Trebuie de asemenea asociat cu o bună igienă de viață: activitate generală, bună activitate abdominală, activatoare a cordului. Efectele urmărite sunt asupra contracției musculare și asupra relaxării.

Relația terapeutică implicată în recuperarea kinetică necesită și o abordare legată de mecanismele psihologiei, precum și modificările psihologice induse de boală și demersuri pe care kinetoterapia le poate aborda pentru a optimiza procesul de recuperare medicală.

Pentru kinetoterapeuții din școlile profesionale speciale, cunoștințele legate de unele particularități psihologice asociate tulburărilor, dar și cunoștințele de specialitate, sunt esențiale pentru a îmbunătăți relația cu elevii, dar și pentru a optimiza procesul de recuperare medicală și kinetică. Psihismul uman, ca și sistem hipercomplex, dispune de mecanisme plurifuncționale și intersistemice de reglare și autoreglare.

Tehnicile de psihoterapie cu aplicație în kinetoterapie, ce pot îmbunătăți rezultatele recuperării kinetice sunt:

antrenamentul mental

exercițiile de respirație

relaxarea

exerciții de imaginare cu scopul dezvoltării capacităților imaginative, în vederea creșterii abilității elevului de a lucra cu repetarea reprezentărilor pornind de la activități profesionale, cu trecere spre teme mai puțin familiare

tehnici ale antrenamentului mental – sugestia/gândirea pozitivă.

Astfel, recuperarea medicală și kinetoterapeutică poate fi optimizată prin asocierea cu mijloace specifice psihologiei legate de tehnici de psihoreglare și de antrenament mental, care favorizează reînvățarea mișcărilor pe calea reprezentărilor ideomotorii, precum și controlul gândurilor negative și al tulburărilor de tip anxietate, fobie sau depresie determinate de boală. Antenamentul mental constă în repetarea simbolică, pe plan verbal și imaginar a unei acțiuni motrice în afara execuției sale reale. Scopul antrenamentului mental în kinetoterapie se referă la:

clarificarea sarcinii motrice în stadiile inițiale ale învățării,

descompunerea unei secvențe motrice în vederea identificării etapelor,

corectarea unor părți ale deprinderii motrice în curs de formare/reeducare,

întărirea unei execuții,

controlul atenției și stărilor emoționale, dobândirea încrederii și atitudinii pozitive.

Partea esențială a antrenamentului mental în kinetoterapie este legat de formarea deprinderii de repetare a mișcărilor în forma reprezentărilor ideomotorii, devenind posibilă clarificarea componentelor cognitive ale unei deprinderi motrice. Componentele antrenamentului mental sunt:

starea de relaxare a elevului,

reprezentările ideomotorii,

limbajul interior, autoevaluare și autocomenzi,

stabilirea, organizarea, urmărirea și evaluarea scopurilor.

Relaxarea, în sens larg semnifică deconectarea generală a individului de activitatea cotidiană, prin odihnă activă sau modalități statice. În sens restrâns, relaxarea este o tehnică psihoterapeutică și autoinformativă care urmărește decontracturarea musculară și detensionarea nervoasă, având ca efect un repaus cât mai eficient.

În cadrul programului kinetoterapeutic, relaxarea se poate realiza la începutul activității sau pe parcursul acesteia, utilizându-se relaxarea simplă, relaxarea sintetică Schultz, relaxarea analitică (progresivă) Jacobson.

Pentru autoreglarea stărilor psihice sunt recomandate practicarea exercițiilor de respirație asociate cu formule sugestive sau autosugestive.

Exercițiile de respirație, sunt recomandate pentru calmarea durerilor, diminuarea emoțiilor negative sau pentru concentarea atenției.

Kinetoterapia la elevii din școlile profesionale speciale

Una din cerințele integrării eficiente a copiilor cu CES este asigurarea de servicii specifice recuperativ-stimulativ-compensatorii.

Kinetoterapia se plasează printre principalele forme de recuperare, fiind cuprinsă în Aria Curriculară Terapii Specifice și de Compensare, fiind indispensabilă recuperării fizice, readaptării psihice, reeducării profesionale și readaptării sociale, contribuind alături de celălalte discipline cu caracter terapeutic-recuperator la creșterea gradului de adaptabilitate prin corectarea, ameliorarea și/ sau compensarea afecțiunilor aparatului locomotor.

Ca individ, elevul își dezvoltă caracteristicile personale, formându-și o imagine despre sine însuși, asumându-și responsabilități, cooperând cu ceilalți și stabilindu-și obiective personale, ținând seama de reguli, de interesele grupului și ale societății.

El trebuie să-și asume trei roluri importante: de persoană, de ofertant de resursa de muncă (angajat, salariat) și de consumator. Ca resursă de muncă, el învață despre valoarea muncii, despre diversitatea profesiilor și despre așteptările patronilor sau ale antreprenorilor. În calitate de consumator, el învață să decidă rațional cum să folosească resursele limitate pe care le are pentru a obține satisfacție maximă.

Pregătirea elevului cu CES, din școala profesională specială, pentru integrare pe piața muncii, presupune achiziționarea de cunoștințe teoretice și tehnice specifice domeniului de muncă, deprinderi operaționale adecvate domeniului sau profilului și o gimnastică profesională-kinetoterapie-, adică pregătirea corpului în ansamblul său și a segmentelor corpului pentru diferite servicii de muncă; astfel demersurile pentru îndrumarea sau orientarea profesională urmăresc două obiective majore:

1) aptitudinile fizice și psihice, capacitatea de înțelegere și de muncă,

2) dorințele și nădejdile părinților.

Fig. 6.3 Conexiunea dintre Ergoterapie (dreapta) și Kinetoterapie (stânga) în Școala Profesională Specială Codlea

În recuperarea gestuală, ergoterapia se transformă într-o gimnastică utilă, care folosită

metodic și progresiv duce la o muncă organizată de la cele mai simple, la cele mai complexe

forme, astfel, pentru dezvoltarea deprinderilor motrice de bază și a calităților fizice necesare activității profesionale, în procesul de pregătire, se pornește de la însușirea celor mai elementare gesturi, pe care se clădesc apoi tehnicile specifice unei anumite activități. Prin exerciții de abilitate manuală înțelegem o serie de mișcări active sau pasivo- active, cu ajutorul cărora căutăm să educăm sau să reeducăm diverse funcții motoare ale mâinilor; în anumite cazuri trebuie să redăm mâinilor mobilitatea și forța, suplețea și abilitatea, mai ales pentru prehensiune și pentru alte mișcări uzuale executate de degete. Analiza gestului manual vizează: amplitudine, forță, direcție, ritm și calități motrice-forță, viteză, îndemânare, rezistență, timpul gestului scripturoplastic.

Fiecare copil prezintă particularități individuale și de relație cu mediul, trăsături care necesită o evaluare dar și o abordare personalizată, copiii cu CES, au și ei aceleași trebuințe

de bază în creștere și dezvoltare ca toți copiii:

Nevoia de afecțiune și securitate;

De apreciere și întărire pozitivă;

De încredere în sine;

De responsabilitate și independență.

Categoria deficiențelor fizice include o gamă diversă de afecțiuni morfo-funcționale,

astfel se impune individualizarea demersului terapeutic prin raportarea permanentă la tipul și

gravitatea afecțiunii. Pentru realizarea unui program de intervenție personalizat adaptat la posibilitățile individuale, importantă este colaborarea dintre kinetoterapeut, psiholog, asistent social și maistru instructor, kinetoterapeutul centrându-și intervenția pe corectarea, ameliorarea, reeducarea funcțională și recuperarea motrică, creând condiții care să permită participarea neîngrădită la activitățile zilnice (ADL), în scopul integrării profesionale și sociale a elevului cu CES (vezi fig.).

Fig. 6.4 Importanța kinetoterapeutului, psihologului / asistentului social și a maistrului instructor în crearea unui program complex de intervenție în scopul integrării elevului cu CES

Pentru eficiența programelor de kinetoterapie este importantă o bună cunoaștere a

caracteristicilor și manifestărilor medicale ale bolii, a particularităților psihice atât ale elevilor

cu insuficiențe/ incapacități fizice, dar și ale elevilor cu afecțiuni ale sistemului nervos central, astfel pentru a lucra eficient kinetoterapeutul trebuie să cunoască atât profilul psihologic cât și manifestările asociate limitărilor fizice induse de boală, urmărind, pe lângă corectarea deficiențelor lor morfologice și funcționale și o stimulare a dezvoltării psihice.

Principalele demersuri urmărite în programul de recuperare sunt:

îngustarea perspectivei asupra pierderii fizice / morale și focalizarea capacităților și

posibilităților;

valorizarea propriei persoane și accentuarea valorilor proprii pornind de la experiența

suferinței și a limitărilor; să participe activ și conștient la programul terapeutic de recuperare;

să adopte un regim de viață sănătos privind igiena posturală în școală dar și în activitățile zilnice (ADL);

formarea imaginii de sine, imitarea și adoptarea unor poziții indicate de kinetoterapeut în organizarea schemei corporale.

Mijlocul principal utilizat în cadrul programului de kinetoterapie este exercițiul fizic terapeutic concretizat în lucrul practic și executat în limitele anatomice și fiziologice ale corpului. Exercițiile fizice corective statice, dinamice (de forță și rezistență) sau complexe (cu caracter aplicativ) fac parte din programul terapeutic personalizat propus de kinetoterapeut și au caractere proprii adresate diferitelor categorii de deficiențe. Acestea sunt considerate ca o expresie funcțională a aparatului locomotor. Nu excludem importanța și ușurința utilizării tehnologiei asistive dar și a obiectelor portative (bastoane, mingi de diferite forme și culori, conuri,etc.) mult agreate de elevi. Abilitățile kinetoterapeutului trebuie să reprezinte un factor esențial în procesul de tratament. El poate transforma acele exerciții kinetoterapeutice în adevărate ore de joacă pentru copii, în acest fel ei vor fi motivați să revină la orele de kinetoterapie din școală.

Deoarece ergon în limba greacă nu înseamnă doar muncă ci și activitate fizică, ergoterapia face legătura dintre recuperarea medicală și cea socio-profesională este implicit inclusă în programul terapeutic de recuperare pentru tulburările psiho-motrice sub forma activităților fizice combinate cu meloterapia.

În organizarea și desfășurarea procesului terapeutic, se va ține seama de ritmul de execuție, care cunoaște o mare variabilitate, iar educația mâinii dominante reprezintă o prioritate atât în procesul de educare prin și pentru muncă, cât și în contextul terapeutic general.

Deficientul mintal se caracterizează prin ritmul general de muncă lent, prin viteză de execuție lentă, lipsă de organizare, lipsă de concentrare în muncă, utilizarea timpului de muncă fără eficiență, lipsa de continuitate, atenție labilă.

Ergoterapia se adresează diverselor tulburări fizice și psihice și utilizează exerciții și procedee fizice dar și tehnici din ADL (Activities of Daily Living). Exemplu, activitatea referitoare la Tehnica încondeierii ouălelor (care se realizează la noi în școală cu ajutorul prof. de religie) este fost una din activitățile care pune în evidență abilitatea manuală în întreaga sa complexitate : abilitatea digitală, percepția motrică, finețea gestuală (motricitatea fină), dominanta manuală, coordonarea bimanuală, îndemânarea, dibăcie. Elevii noștri au învățat să realizeze motive decorative tradiționale precum frunza de stejar, pomul vieții, creanga de brad, grebla. Ei au fost fascinați să descopere acest meșteșug al încondeierii ouălor, au fost încântați de realizări și totodată ambiționați de dorința de a lucra cât mai bine. Mai mult, se simt mult mai aproape, an de an de Sărbătoarea Paștelui. Reeducarea, în practică, se aplică tulburărilor globale de echilibru, coordonare, tulburări de mers, mișcarea corpului și activitatea manuală, scopul programului de recuperare este multilateral și asigură elevilor cu deficiențe activități motoare antrenându-i zilnic prin exerciții de dezvoltare globală.

Fig. 6.5

Kinetoterapia este și va rămâne o știință aplicativă, permițând sistematizarea exercițiilor fizice, a procedeelor și metodelor și gruparea lor în funcție de măsura în care ele exercită aparatele, sistemele și marile funcțiuni ale organismului. Astfel, grupate după intensitatea efortului fizic, pentru elevii deficienți pot fi folosite în lecțiile de gimnastică, exerciții care îngreuiază poziția și mișcarea, prin sarcini și rezistențe mărite, în scopul dezvoltării volumului, forței și rezistenței sau lungimii și elasticității mușchilor, cu ajutorul exercițiilor fizice simple sau complexe, asociate de cele mai multe ori cu alte mijloace și metode, care ajută la:

învățarea sau recăpătarea deprinderilor motrice de bază

controlul și înfrânarea mișcărilor anormale

corectarea mișcărilor care se execută greșit

Exercițiile de gimnastică medicală folosite pentru corectarea deficiențelor fizice sunt uneori destul de monotone și lipsite de atacție. Lucrând cu stăruință, o mare parte dintre deficienți ajung după o perioadă de tratament la rezultate satisfăcătoare din punct de vedere corectiv și la o stare generală bună din punct de vedere fizic; ei simt în acest stadiu nevoia unui regim de mișcare mai variat și mai complex. Astfel, se pot introduce în lecțiile de gimnastică sau în programul lor zilnic exerciții fizice ajutătoare, împrumutate din jocuri, sporturi, gimnastică, dans. Acest tip de exerciții trebuie să fie simple, ușor de executat, fără caracter de performanță sau de întrecere.Trecerea de la exercițiile analitice bine dozate ale gimnasticii medicale la exercițiile vii și antrenante ale jocurilor, gimnasticii trebuie să se facă treptat și cu prudență, evitând oboseala.

Jocurile indicate sunt cu un dinamism redus, dar cuprind suficiente elemente emoționale și exerciții pentru dezvoltarea intelectuală( de memorie, asociere,etc.), dezvoltând calitățile fizice de forță și rezistență, viteză și îndemânare, combativitate, tenacitate.

Mecanismele educării și reeducării neuro și psiho-motoare sunt complexe și interesează pe de o parte elementele aparatului de sprijin și mișcare și pe de altă parte sistemul nervos și toți factorii psihici care pot contribui la consolidarea sau normalizarea funcțiilor neuromotoare. Pentru a cruța forțele reduse ale unor deficienți și a exercita totuși segmentele corpului care necesită un tratament prin mișcare, folosim exerciții procedee și metode bazate pe scăderea efortului fizic sub nivelul de intensitate al mișcării active libere. Putem scădea acest efort folosind acțiunea gravitației, ajutorul manual sau mecanic dat deficientului în poziții și mișcări executând contracții și relaxări ale mușchilor fără deplasarea segmentelor și prin mișcări pasive.

În scopul de a crește, menține sau îmbunătăți capacitățile funcționale ale organismului, tehnologiile adaptive cu referire la produse, dispozitive sau echipamente cumpărate ca atare sau modificate după nevoi, sunt folosite și agreate de elevi în lecțiile de kinetoterapie. Produsele din categoria tehnologii asistive pot permite elevilor cu deficiențe să ducă la bun sfârșit activitățile zilnice,îi sprijină în educație, în activitățile lucrative și recreative, de fapt, îi ajută să-și dobândească o mai mare independență și să-și îmbunătățească standardul de viață.

Studiile recente au demonstrat faptul că gimnastica Pilates nu reprezintă doar o metodă prin care oricine își poate îmbunătăți condiția fizică, tonificându-și și dezvoltându-și musculatura, cu îmbunătățirea considerabilă a circulației sangvine. În combinație cu respirația si realizate corect, exercițiile Pilates sunt ideale în recuperarea medicală, fizică și psihică. Prin gimnastica Pilates se poate lucra controlat asupra fiecarei părti a corpului și cuprinde exerciții ce se realizează pe saltea sau cu ajutorul unor echipamente speciale. Scopul acestor exerciții este acela de a stabiliza coloana vertebrală, postura corpului, în special în zona centrală care implică abdomenul și centura pelvină mărind elasticitatea mușchilor și flexibilitatea articulațiilor. Acest echilibru între forță și flexibilitate reduce riscul de accidentare. Pilates combină mai multe mișcări antrenând simultan mai multe grupe musculare.

Traseele Aplicative Adaptate au ca scop antrenarea deprinderilor motrice și a competențelor dobândite analiticși valorificarea acestora în mediul socio-integrativ. Rolul lor integrativ și atractiv, provocările pe care le generează, similitudinile cu realitățile și provocările mediului, creează efecte ce plasează traseele aplicative adaptate în zonă principală de interes pentru kinetoterapeuți.

Traseele aplicative se pot remarca prin:

posibilitățile de adaptare și combinare,

multitudinea conținutului și diversitatea conținutului,

accesibilitate,

flexibilitatea promovării în cadrul unor concursuri/antrenamente/parteneriate între instituții.

În vederea realizării și aplicării Traseelor Aplicative Adaptate, elevii trebuie să fie capabili să realizeze activități în grup, să coopereze,să acționeze împreună, să se autoevalueze, să pună în aplicare cerințele dar și exigențele, să respecte ceilalți elevi participanți.

În concluzie, activitățile de terapie și recuperare în vederea integrării elevilor cu deficiențe psiho-neuro-motorii este constituită dintr-un program complex în cadrul căreia importanță are educarea-reeducarea psihomotricității.

Programul terapeutic de recuperare se realizează individual crescând gradul de independență motrică și funcțională și se aplică în funcție de potențialul neuromotor al elevului.

Reeducarea funcțională a deficienților fizici urmărește un număr important de

obiective:

prevenirea și corectarea deficienților fizici în vederea dezvoltării fizice armonioase

atitudine corectă a corpului, exprimare clară prin vorbe și gesturi, autocontrol al tuturor manifestărilor în mers și în folosirea mâinilor;

Terapia Ocupațională. Abilitatea manuală. Tehnici de stimulare prin arte combinate

„Actul terapeutic urmărește restabilirea stării de sănătate și asigurarea independenței funcționale a individului” (M. Bratu, 2011).

Kinetoterapia poate fi aplicată sub diverse forme, indiferent de tipul și gravitatea deficienței astfel:

imitații și jocuri

gimnastică medicală selectivă

dans curativ

terapie ocupațională/ergoterapie

Terapia Ocupațională este o specialitate, în continuă interferență cu kinetoterapia. Se constată preluări bilaterale de activități specifice unuia sau altuia dintre domenii. Aceasta nu înseamnă că cele două specialități își pierd personalitatea sau specificul, ele având tendință de contopire. Activitățile organizate din domeniul motricității și psihomotricității sunt strâns legate între ele și au ca scop refacerea mobilității și evidențierea creșterii independenței în propria capacitate lucrativă sub toate aspectele și componentele ei.

Definiția oficială dată de AOTA (American Occupational Therapy Association) în anul 1968: ’’Terapia Ocupațională este arta și știința de a dirija modul de răspuns al omului față de activitatea selecționată, destinată să promoveze și să mențină sănătatea, să împiedice evoluția spre infirmitate, să evalueze comportamentul și să trateze sau să antreneze subiectul cu disfuncții fizice sau sociale’’.

’’Terapia ocupațională este o metodă sintetică, globală, specială a kinetoterapiei care se preocupă de integrarea familială, socială și profesională a handicapaților și care cere o particularitate comandată ți întreținută psihic.’’ (T.Sbenghe 1987).

Elementul comun și general al tuturor definițiilor date terapiei ocupaționale se bazează pe utilizarea conceptului de activitate sau ocupație, realizând astfel o sinteză informațională între cunoștințe provenite din diverse domenii, mai ales cele care studiază comportamentul uman, constituindu-se ca o știință interdisciplinară, mereu deschisă spre înnoire și cu o bază teoretică aflată în continuă schimbare.

’’Terapiile ocupaționale sunt de mai multe feluri, dar pentru handicapați,cele mai semnificative se referă la ludoterapie, muzicoterapie, terapie prin dans și ergoterapie.’’ (E. Verzea 1994).

În mod tradițional, terapia ocupațională folosește artele și meseriile ca modalități terapeutice. În 1934 Willard și Shackmann afirmau că ’’ în terapia ocupațională contracția musculară și mișcarea articulară sunt obținute prin folosirea segmentului lezat, în cursul unor activități constructive’’. Terapia ocupațională nu se limitează numai la folosirea artelor și meseriilor ca mijloace terapeutice ci folosește și exerciții terapeutice, tehnici facilitate și de inhibiție, în scopul stimulării abilității de a desfășura activități practice.

Activitățile practice utilizate în terapia ocupațională au un scop terapeutic, autonom și intrinsec, pe lângă funcția motoare necesară îndeplinirii unei sarcini, iar unul din principiile de bază stabilit de Danton în 1918 este acela că activitățile ocupaționale, trebuie să aibă o finalitate utilitară sau mintală cu următoarele obiective terapeutice:

să dezvolte și să mențină forța, rezistența, toleranța la efort, mobilitatea, coordonarea,

să utilizeze mișcări automate și voluntare în timpul executării unei sarcini direcționate spre un anumit scop,

să utilizeze deprinderile profesionale,

să amelioreze senzația, percepția și funcția cognitivă,

să îmbunătățească socializarea și să sisțină echilibrul emoțional,

să crească independența în desfășurarea rolurilor ocupaționale.

Principalele arii de acțiune în terapia ocupațională, după opinia autoarei Peggy L. Denton(1987), se exercită în următoarele direcții:

Stimularea responsabilității în diferite situații de viață,

Formarea deprinderilor de autoîngrijire și igienă personală,

Cultivarea deprinderilor de muncă,

Formarea imaginii de sine și stimularea încrederii în propria persoană,

Cultivarea autocontrolului și expresivității personale,

Organizarea de jocuri și distracții,

Antrenarea integrării senzoriale,

Sprijinirea relațiilor interpersonale,

Educarea capacității de acțiune, în funcție de constrângerile și resursele de mediu,

Educarea capacității de reacție la diverse situații de viață,

Educarea integrării senzoriale.

Rezumând elementele prezentate anterior se poate spune că terapia ocupațională acționează pe trei mari domenii, astfel:

Formarea deprinderilor de viață,

Formarea capacităților și aptitudinilor pentru muncă,

Educarea capacităților și aptitudinilor pentru muncă, în vederea obținerii unor rezultate performante specifice și a unui nivel de funcționare maxim.

În ultima jumătate de secol, sau chiar mai mult, în țările europene a fost răspândit conceptul francez de ergoterapie, care pornea de la analiza gesturilor umane observată în activitatea celor mai variate meserii și activități. Școala franceză, prin promotorii Lobet și Delaet au studiat peste 1300 de meserii, constatând că există doar 43 de gesturi diferite în executarea lor, dintre care 24 sunt ale mâinii. Școala franceză denumește activitățile utilizate în terapia ocupațională ca tehnici, adică părți gestuale extrase din ocupațiile practice umane, astfel:

Fig. 6.6

Ocupația este recunoscută ca fiind unicul proces ce implică performanța motorie individuală, funcții integrate ale sistemului nervos, atenție mentală, soluționarea problemei și satisfacția emoțională în sarcini diferite și puse în valoare de cultură.

Majoritatea specialiștilor, atât din domeniul medical, cât și din cel educațional, consideră ca principalele forme de ocupații ale ființei umane sunt: munca, jocul si activitățile de viață cotidiană.

Activitățile de muncă  includ toate formele de activități productive, indiferent dacă sunt recompensate sau nu. Prin specificul lor, contribuie la structurarea statutului și rolului persoanei în viața socială, determinând instalarea unui echilibru psihic, creșterea încrederii în sine și conștientizarea valorizării sociale ca urmare a utilității rezultatului muncii în comunitatea din care face parte. Efectele pozitive ale activităților de muncă sunt vizibile și la persoanele cu diferite tipuri de dizabilități, unde procesul de recuperare a deficiențelor acestora trebuie să includă și activitati de muncă și de profesionalizare, iar mai tarziu, în cazul imposibilității integrării lor profesionale, este necesar să fie menținute în cadrul unor activități de ergoterapie.

Având la bază, definiții ale terapiei ocupaționale, după T. Sbenghe, terapia ocupațională poate fi clasificată astfel:

Terapia ocupațională recreativă ce cuprinde :

tehnici de exprimare: desen, pictură, mânuit

tehnici sportive

tehnici recreative/ jocuri distractive adaptate

Terapia ocupațională funcțională ce are ca scop executarea unor anumite mișcări în cadrul muncii sau ocupației în care se regăsec :

– tehnici de bază, considerate cele mai vechi activități practice în cadrul cărora mâinile prelucrează materia primă ( lemn, lut, etc)

– tehnici complementare ce reprezintă totalitatea restului activităților lucrative ( marochinăria, strungăria, etc.)

3. Terapia ocupațională profesională cu aplicație în școlile profesionale specializate sau în ateliere școală cu două subcategorii:

– Terapia ocupațională pregătitoare pentru activitatea școlară și orientarea profesională a elevilor

– Terapia ocupațională de reprofesionalizare sau profesionalizare a adulților în sensul reinserției sau reintegrării în muncă.

4. Terapia ocupațională retribuită utilizată ca formă economică pentru bolnavii care recuperează spontan o paralizie.

Scopul terapiei ocupaționale exprimat de Al. Popescu este primordial cel medical și apoi cel economic, urmărindu-se efectul terapeutic prin muncă, prin activitate, iar T. Sbenghe consideră că principalul scop urmărit este refacerea mobilității articulare, sub toate aspectele și componentele ei: amplitudine articulară, forță și rezistență musculară, coordonare și abilitate. În acest sens prin ocupație se realizează orice activitate, terapia ocupațională stimulând încredere în sine și dezvoltarea personalității, organizează un program de mișcări dirijate în condiții de lucru, constată capacitățile și înclinațiile restante ale elevului cu CES, corelează recuperarea medicală cu cea profesională și nu în ultimul rând realizează reinserția în viața socială și profesională. Gradarea activităților practice trebuie să se refere la alegerea unui ritm adecvat dar și la modificarea activității în funcție de performanța și capacitățile elevului, astfel această gradare are ca scop creșterea forței musculare, a mobilității, rezistenței și toleranței, creșterea coordonării, dezvoltarea abilităților sociale, cognitive și de percepție.

Forța musculară poate fi gradată prin creșterea rezistenței:

schimbarea planului mișcărilor din planul fără gravitație în contragravitație și adăugare de greutăți

folosind instrumente cu greutate crescândă

gradând textura materialelor

schimbarea cu o altă activitate mai mult sau mai puțin rezistentă.

Mobilitatea articulară:

pentru creșterea sau menținerea mobilității activitățile pot fi gradate prin poziționarea materialului sau a echipamentului astfel încât să solicite o mai amplă mișcare articulară.

Rezistența și toleranța:

rezistența poate fi gradată prin trecerea de la o muncă grea la o muncă ușoară și creșterea duratei activității

creșterea toleranței la mers și poziția ortostatică se face prin creșterea timpului de activitate care se desfășoară în picioare și prin creșterea duratei și distanței în activitate.

Coordonarea și controlul muscular:

pot fi gradate prin reducerea mișcărilor grosiere rezistente și creșterea mișcărilor de finețe necesare în activitate.

Deprinderi sociale, percepțiile și cognitive:

pentru gradarea deprinderilor cognitive, programul începe cu activități simple, în etape, prin elaborare de decizii și capacitate de rezolvare a problemelor.

Pentru realizarea unei recuperări cât mai eficiente ale diferitelor dizabilități prin intermediul terapiei ocupaționale, un rol deosebit îl reprezintă stabilirea corectă și directă a unor obiective astfel: reeducarea mijloacelor de exprimare, implicând vorbirea, atitudinea comportamentul, restabilirea independenței sub aspect psiho-somatic, prevenirea injuriilor și a disfuncțiilor, creșterea performanței ocupaționale pentru ADL-uri, menținerea sănătății generale vizînd dezvoltarea armonioasă, creșterea calității vieții.

Deficiențele determinate de diverse afecțiuni, handicapuri sau întârzieri în dezvoltare, necesită interveția prin metodele terapiei ocupaționale, accesând domenii de viață, capacități de muncă, loisir, joc, artterapie, în vederea restabilirii nivelului de funcționare legate de performanțele senzorio-motorii, cognitive, psihosociale ale individului în programe de recuperare.

Caracterul recuperator al învățământului special previne, diminuează, anihilează manifestările fizice, psihice și sociale ale deficienței în vederea integrării. Dizabilitățile neuromotorii pot fi reduse crescând gradul de independență motrică și funcțională folosind activități terapeutice specifice.

Mijloacele de recuperare la elevii cu CES, prin intermediul terapiei ocupaționale sunt multiple și diferite, astfel, un loc important pe lângă activitățile de viață cotidiană și muncă, îl ocupă jocul.

Activitățile de muncă determină instaurarea unei imagini de sine pozitivă, iar munca cu unelte ajută la dezvoltarea membrelor superioare, contribuind la progresul capacităților de coordonare individuale.

Jocul pentru copii cu CES, are puternice valențe formative și educative, prin conținut, formă și efecte și prezintă mari avantaje față de alte mijloace și sisteme de acționare. Varietatea mișcărilor și sunetelor, din timpul desfășurării jocurilor, îl determină pe copilul cu CES, să-și dezvolte un anumit comportament social, analiza desfășurării jocului dinamic cu reușita participării fiecărui elev, în funcție de sarcinile primite, contribuie la dezvoltarea trăsăturilor de personalitate și în autocunoașterea posibilităților proprii și valorificarea lor în activitatea școlară și extrașcolară. Cele mai utilizate sunt jocurile derivate din contactele fizice simple (ghemuire, gâdilat, mângâiere), jocurile vizuale, care constau în apropierea și depărtarea fețelor, mișcarea buzelor, a ochilor și a capului, jocuri colective, care au la bază cîntatul, șoptitul, producerea unor sunete cu ajutorul limbii și buzelor, bătutul din palme, mototolirea unei coli de hârtie.

Prin conținutul, forma și efectele lor, jocurile dinamice oferă condiții favorabile de dezvoltare simultană a proceselor psihice și a trăsăturilor de personalitate ale elevilor, obținându-se un beneficiu emoțional prin satisfacții de ordin senzorial ( kinetic, kinestezic, audtiv, vizual), de aceea jocul are și importante funcții informativ-formative, educative, terapeutice.

Pentru recuperarea psihomotorie, elevul cu CES are nevoie de activități de plasare și transfer ale corpului, de mobilizare a segmentelor corporale, de apucare, manipulare și transformare a obiectelor, de educare a atenției, de urmărire a gestului, în scopul formării și dezvoltării motivației, abilităților și aptitudinilor necesare adaptării și integrării în societate.

Intervenția realizată prin intermediul unor activități de muncă, joc și viață cotidiană urmăresc obiective legate de dezvoltarea, menținerea, recuperarea nivelului de funcționare al fiecărui individ, compensarea deficiențelor funcționale, asigurarea unei stări de sănătate și încredere în propriile forțe.

Pornind de la conceptul ’’mișcării prin arte și meserii’’, americanul F. C. Reid, creează termenul de Ergoterapie, din domeniul cărora se preluau cu scop terapeutic diverse meserii. Concepută ca o educație funcțională ce urmărește învățarea unor activități de muncă punând accent pe formarea abilităților manuale, incluzând în sfera sa de acțiune toate cazurile de la insuficiență motrică și gestuală, până la debilitate motrică prezentă la copiii deficienți mintal.

În sens larg, ergoterapia este sinonimă cu terapia prin muncă, ca metodă în cadrul terapiei ocupaționale, fiind prezentată ca o activitate complexă educațională și socio-profesională, prin care se urmărește restabilirea capacităților funcționale reduse sau pierdute, fiind destinată să trezească interesul elevilor pentru diverse activități.

Cuprinde formarea și educarea gesturilor de bază ale mâinii, dezvoltarea capacităților normale de bază ale mișcării, precizie, forță, coordonare, viteză de execuție, organizarea activităților de formare a abilităților manuale generale, fiind inclusă direct în procesul de recuperare, în cel de abilitate manuală, îndeletniciri practice, lucrări practice prevăzute în planul de învățământ al școlilor profesionale speciale.

În sens restâns, este un procedeu de recuperare ce se desfășoară în cadrul atelierelor din cadrul școlilor profesionale speciale, școli speciale, instituții de asistență socială.

În acepțiunea românească, ergoterapia este orice activitate fizică cu rol educativ și recreativ în scop terapeutic și de readaptare.

Scopurile ergoterapiei se referă la stimularea încrederii în sine și dezvoltarea firească a personalității, dar și la organizarea unor programe de mișcări dirijate în condiții de lucru, reinserția rapidă în viața socială, economică, profesională, înlăturarea stării de dependență, corelarea recuperării medicale cu cea profesională.

Fiind în esență o activitate ordonată și activă, terapia prin activități practice și muncă se opune inactivității sau izolării, efectelor boliilor, astfel atragerea elevilor în activitățile de muncă îi mobilizează energia, voința și dorința, asfel putem enumera câteva efecte ale ergoterapiei și anume: scăderea anxietății, utilizarea deprinderilor cognitive ca memorie, planificare, concentrare, creșterea respectului de sine, posibilitatea achizițiilor deprinderilor și abilităților, în ciuda disfuncționalității, posibilitatea efectuării lucrului în comun, îmbunătățind deprinderile de comunicare.

Din punct de vedere fizic, efectele ergoterapiei se manifestă, crescând forța musculară și rezistența la oboseală, dezvoltă coordonarea motorie și viteza mișcării. În plan psihic, activitatea eliberează energia potențială, dezvoltând atenția, micșorează emotivitatea, înlocuind tendințele psihice negative dominatoare, dezvoltând inițiativa. Din punct de vedere social se dezvoltă responsabilitatea de grup și de cooperare, iar din punct de vedere economic se consolidează reacții profesionale, creând obișnuința activității în ateliere.

Al.Popescu(2003) analiza din punct de vedere al factorilor neurofiziologici și neuropsihologici implicați următoarele aspecte:

Aspecte motorii legate de: mișcări ale corpului și capului, balanța și echilibrul morfostatic, mobilitatea și stabilitatea în timpul lucrului, natura deprinderilor normale.

Aspecte senzoriale legate de nivelul de dezvoltare al componentelor senzoriale, natura stimulării tactile și auditive, cerințe vizuale și auditive, impulsul proprioceptiv în activitate.

Aspecte perceptuale: atenția îndreptată spre mișcare, percepția unilaterală ți bilaterală, percepția îndreptată către corp sau spațiul extrapersonal, recunoaștere, selecție și manipulare de obiecte

Aspecte cognitive: memoria, concentrarea, atenția, deprinderi verbale și de calcul, rezolvare de probleme, adaptabilitate și înțelegerea cauzei și efectului evenimentului.

Principiul fundamental este că toți copiii deficienți mintal sunt educabili, astfel programul de activități trebuie ales încât să ofere copilului satisfacție personală și în același timp să-i permită o reîntoarcere progresivă la un anumit grad de independență. Ținând cont de nevoia și preferința copilului, terapia ocupațională se va axa pe :

Ocupații pasive – muzică, povești, fotografii, proiecții de film, desene animate,

Ocupații ușoare – jocuri de construcție, jocuri colective.

Terapia ocupațională contribuie la recuperarea psihosomatică a copilului cu CES, spre câștigarea autonomiei, abilității acestuia de a se autoservi sub toate aspectele. Între terapiile ocupaționale recomandate pentru a fi incluse în programul de recuperare a elevilor cu deficient psihoneuromotor amintim (Moțet D. 2001):

Activități care să formeze relaxarea musculară, în cazul spasticilor

Activități care să stimuleze contracția musculară în vederea tonifierii treptate, în cazul paraliziilor faciale

Activități practice – distractiv-recreatoare, care să dezvolte forța mușchilor cu deficit, toleranța și rezistența la efort

Activități de muncă și sportive, care să contribuie la recâștigarea mobilității articulare și generale ( de mișcare, de deplasare- acțiune), precum și recâștigarea și îmbunătățirea componentelor coordinative

Activități care să vizeze executarea mișcărilor voluntare, până la automatizarea acestora, folosind componente ale activităților de muncă corespunzătoare particularităților individuale

Activități recreativ- sportive și de întrecere, cu scopul îmbunătățirii stării moral-volitive și afectivă, asigurând condițiile unei integrări sociale și profesionale

Activități cotidiene, profesionale și recreative, care să reducă starea de dependență asigurându-i posibilități pentru realizarea de diferite sarcini în familie sau societate.

În concluzie, în proiectarea și realizarea activităților destinate copiilor cu CES, se va ține seama de tipul și profunzimea deficienței și de necesitatea pregătirii acestor copii pentru meserii accesibile categoriei de deficiență din care fac parte.

Educarea și reeducarea abilităților manuale

Evoluția omului este legată de perfecționarea mișcărilor executate de mână, iar mâna în același timp conduce la dezvoltarea și perfecționarea ființei umane.

Educația specială, reprezintă forma de intervenție educațională pentru copiii cu deficiențe, cu sferă largă de activitate, ce cuprinde un număr mare de copii cu dificultăți sau probleme de învățare. În perioada de creștere și dezvoltare copilul dobândește treptat componentele de bază ale psihomotricității, în cadrul căreia se abordează studiul funcțiilor motrice, integrate și coordonate de funcțiile psihice. Acestui releu neuromotor i se asociază și concluzia că, arta de a coordona corpul este condiția de stăpânire a comportamentului.

Evoluția este legată de perfecționarea mișcărilor executate de mână, iar mâna în același timp conduce la dezvoltarea ființei umane, fiind considerată un act intelectual. Astfel, dobândirea, educarea și reeducarea abilităților manuale implică funcționalitatea și aptitudinea de a folosi cu ușurință și eficiență mâinile și evidențiază disponibilitățile temperamentale ale copilului cu CES, ajutându-l să-și dezvolte identitatea.

Consolidarea abilității manuale, ca parte a unui program combinat de activități stimulative și terapeutice, reușește să îmbunătățească și să dezvolte potențialul copilului cu CES, sub toate aspectele, să încurajeze creșterea autonomiei personale și formarea de gesturi simple.

Prin intermediul degetelor și al mâinii se percep o gamă largă de aspecte și se pot executa cele mai complicate acțiuni, vizând mișcarea sub aspect teoretic, dar mai ales practic, astfel kinetoterapia- terapia prin mișcare- intervine activ și pasiv, punînd în evidență prin mijloace specifice valoarea practică a funcțiilor mâinii.

În procesul de educare și reeducare funcțională, abilităților manuale li se acordă o atenție deosebită, întrucât mâna îndeplinește trei funcții importante:

Informare ( sensibilitate)

Execuție (motorie)

Exprimare ( comunicare).

Aceste funcții permit și impun dobândirea de abilități care să permită exprimarea corectă și eficientă, prin intermediul mâinilor, iar în ansamblul lor aceste funcții trebuie să dispună de mobilitate/ suplețe articulară corespunzătoare.

Analiza acestor funcții, oferă argumente, care au decis adoptarea termenului ’’abilitate manuală’’.

Funcția de informare

Prin intermediul degetelor, mâna permite, ca omul să poată percepe o gamă largă de aspecte privitoare la forma, greutatea, mărimea obiectelor sau consistența materialelor. Acest fapt permite mâinii să evalueze precizia, sensul mișcărilor sau greutatea obiectelor.

Copilul cu tulburări sau dificultăți psihomotrice nu manifestă suficientă abilitate de manevrare a obiectelor, consecință firească a dereglării capacității de coordonare și de orientare a atenției asupra acțiunilor sale.

Funcția de execuție

Această funcție a scos în evidență rolul pe care mâna îl are în organizarea unor mișcări, evidențiind importanța degetelor în economia mișcărilor, mâna fiind segmentul membrului superior, căruia îi revine executarea celor mai complicate acțiuni asigurănd condițiile existențiale. Aceste acțiuni sunt:

Fig. 6.7

Marea varietate de mișcări cu sau fără obiecte portative, oferite de domeniul vast al kinetoterapiei, pentru reeducarea abilităților manuale, au la bază coordonatele psihomotricității, legate de coordonarea vizio-motrică, păstrarea imaginii obiectului în orice poziție și recunoașterea relațiilor spațiale.

Funcția de exprimare

Se poate spune că în absența comunicării verbale, gândurile, sentimentele, trăirile sufletești pot fi exprimate cu ajutorul mâinilor.

Activitatea motorie legată de comunicare cuprinde activitatea motorie și limbajul, în cadrul căreia importanță are motricitatea fină a degetelor, activitatea motorie de manipulare și afectivitatea.

Gestica manuală poate comunica idei, sentimente simple și sunt modalități de exprimare a unor stări sufletești; când lucrăm cu copii lucrăm, cu propriile lor emoții, ceea ce ei exprimă, este exteriorizarea lumii lor interioare. Activitățile lucrative, implică gândire, planificare, presupunere si alegere, pentru ca la finalul activității, copii să aibă posibilitatea de a-și aprecia obiectele create și testa capacitatea de lucru, punctualitatea, capacitatea de înțelegere, atenția, ritmul și ajutorul reciproc. Acest lucru le dă un sentiment revigorant și le conferă un simț al realizării și al încrederii în sine, dar și o apreciere realistă asupra rezultatelor muncii lor, atât fizică cât și materială. Activitățile practice, manuale, încearcă să ajute la dezvoltarea copilului cu CES per întreg, fiind un mod excelent de a promova flexibilitatea, schimbul de idei și stimularea stimei de sine, iar finalizarea cu succes a acestor activități, va da un sentiment de împlinire și mulțumire. Cu cât copiii încep să exploreze mai multe activități cu atât vor primi încrezători și alte activități cu conținut variat și se vor distra realizându-le împreună.

Tehnici de stimulare prin arte combinate

Experiențele trăite în primii ani de viață, mișcarea, jocul și stimularea au rol deosebit în dezvoltarea psihică, fizică și socială a copilului. Un copil cu nevoi speciale poate să nu fie la fel de doritor să încerce experiențe sau stimuli noi precum un copil obișnuit. Astfel, se încearcă recreerea unui mediu stimulativ pentru copilul cu CES în care copilul trebuie să dobîndească, să stăpânească și să diferențieze eul său corporal față de lumea exterioară, care se derulează și se desfășoară progesiv, prin experiențe senzoriale și motrice, ajutându-l să se adapteze și să se implice în activități, cu întreaga personalitate.

Societatea noastră a suferit schimbări majore la nivelul dinamicii familiei, iar nevoia de educație, instruire, formare, socializare și dobândirea autonomiei la copiii cu dizabilități sunt stringente, iar lipsa de stimulare, are efecte negative asupra dezvoltării proceselor cognitive. Astfel, scopul utilizării unui program combinat de activități stimulative și terapeutice este acela, să trezească respectul de sine și încrederea, să încurajeze recunoașterea potențialului fiecărui copil, într-un mediu de exprimare adecvat.

Abordarea din punct de vedere al stimulării prin metode creative – artă, muzică, mișcare și joc- identifică abilitățile copilului cu CES și le dezvoltă, iar abordarea din punct de vedere medical și terapeutic este esențială și se concentrează asupra dizabilității și a metodelor de recuperare sau tratării acesteia.

Stimularea prin artă combinată, este o metodă de intervenție structurată, recuperatorie, care presupune realizarea, utilizarea și îmbinarea unor secvențe/sesiuni de stimulare prin artă, muzică, mișcare, dans, teatru și lucru manual. Astfel, pentru recuperarea psiho-neuro-motorie, în lucrul cu copiii cu CES, se utilizează anumite elemente de stimulare prin artă combinată; fie că este vorba de folosirea muzicii pentru a obține relaxare, fie că este vorba despre folosirea jocului în a atrage și a motiva copilul să participe activ, fie că se folosește desenul în scopul învățării și utilizării culorilor, formelor și mărimilor.

Terapia prin dans și mișcare face parte nu doar din categoria abordărilor psiho-corporale, dar și din aceea a terapiilor expresiv-creative, alături de terapia prin muzică, terapia prin arta vizuală și dramaterapia. Ea are ca fundament, principiul care arată că mișcările și emoțiile sunt într-o permanentă conexiune.

Mișcarea este folosită pentru a permite copiilor să devină mai conștienți de comportamentul lor interpersonal și astfel să modifice modul în care își stabilesc și mențin relațiile cu alții. Muzica foarte bine aleasă, ritmurile, combinațiile de mișcări, securitatea oferită de grup și spațiul ambiental, toate acestea pe fundalul unor stări emoționale pozitive, vibrante, constant-liniștite sau dezlănțuite, conduc foarte repede copiii către o implicare majoră în mișcări și către o puternică integrare grupală.

Obiectivele stimulării prin arte combinate sunt (Bîtleanu Raluca,2009):

Consolidarea deprinderilor motrice de bază

Consolidarea calităților mortice de bază

Consolidarea abilităților manuale

Corectarea atitudinilor vicioase și evitarea apariției deviațiilor

Exersarea dominanței laterale și formarea de gesturi simple

Dezvoltarea motricității generale în context social-integrator

Însușirea corectă a schemei corporale

Scăderea/dispariția unor mișcări stereotipe

Imitarea gesturilor simple

Dezvoltarea motricității fine

Creșterea capacității de coordonare oculo-motorii

Stimularea creativității

Creștera gradului de sociabilitate

Susținerea afectivă și furnizarea de reguli de respectat

Dezvolatrea capacității de a realiza sarcini împreună cu alți copii.

Tehnici de stimulare prin mișcare

În procesul de educare psihomotrică acțiunile și activitatea educativă sunt orientate prioritar spre acumularea unor conduite și elemente de cunoaștere a capacităților motrice ale copiilor cu cerințe educaționale speciale, iar educația specială, reprezintă forma de intervenție educațională pentru copiii cu deficiențe, cu sferă largă de activitate.

Activitatea de terapie și recuperare în vedera integrării elevilor cu deficient psiho-neuro-motor, este constituită dintr-un program complex, în cadrul căruia importanță are educarea-reeducarea tulburărilor psihomotrice, având legături cu toate celălalte științe (domenii) implicate și se realizează cu ajutorul tuturor tehnicilor, procedeelor, mijloacelor și metodelor specifice folosite în activități de stimulare, prin activități ocupaționale și de mișcare.

Aceste activități prezintă interes, realizări și mijloace de exprimare proprie, iar materialele implicate satisfac curiozitatea și dezvoltă sentimentul de încredere în sine, de dezvoltare a percepțiilor și reprezentărilor vizuale, a imaginației, și a capacității de concentrare a atenției.

Programele de mișcare încearcă să recreeze primul mediu stimulativ prin implicarea copilului în experiențe de mișcare, astfel stimularea prin mișcare vizează parcurgerea unui program structurat conținând activități fizice care să conducă la recuperarea și dezvoltarea psihomotorie a copilului cu CES. Scopul acestor programe, este acela de a conduce la conștientizarea propriului corp, poziționarea lui în spațiu și la coordonarea mișcărilor acestuia, în vederea obținerii calității mișcării.

Fig. 6.8

Metodele de lucru se bazează pe mișcări naturale, ample și simple care să antreneze cât mai multe părți ale corpului și dorința copiilor de a interacționa unii cu alții.

Tipuri de activități:

stimulare prin mișcare fără aparate de gimnastică, folosind materiale auxiliare (mingi, cercuri, panglici, elastic, figurine, parașuta, voaluri, etc.) și coordonând mișcări ce se pot transforma în dans cu ajutorul ritmului, repetiției și folosirii spațiului.

stimulare prin mișcare folosind aparatele de gimnastică, care se bazează pe un program structurat de activități fizice desfășurat sub forma circuitelor cu aparate și articole mici de echipamente ce pot fi asamblate. Copii sunt încurajați să privească, să imite, să asculte și să răspundă.

Exercițiile fizice, mișcarea și jocurile sunt importante în dezvoltarea fizică și în dezvoltarea coordonării și în același timp sunt și mijloace de comunicare, exteriorizare și petrecere a timpului cât mai utilă. Pentru a se evita plictiseala, important este să se varieze aceste circuite.

Stimulare prin joc

Indiferent de vârstă, jocul este fundamental pentru comunicare, eliberează stresul, stimulează creativitatea, iar pentru copii este un mediu sigur de exprimare a sentimentelor, de explorare a relațiilor și de mărturisire a dorințelor.

Jocul rămâne pentru copii deficienți mintal o componentă importantă în procesul de recuperare, pentru că oferă mișcare, plăcere, eliberarea emoțiilor, contact uman, scoaterea din izolare, făcând posibilă comunicarea. Ei au nevoie de încurajare pentru a participa la jocurile creative, prin cântece și jocuri, au nevoie de povești.

Unul din drepturile de bază ale copilului este acela de joc și recreere, iar stimularea prin joc, vizează parcurgerea unui program structurat ce conține activități ludice, iar scopul principal al utilizării stimulării prin joc este acela de a conduce la dezvoltare în plan fizic, psihic și motor.

Ca instrument pedagogic, jocul aduce tot ce este nou, folosindu-se de vechi sau folosindu-se de ceea ce știe copilul, introducând ceea ce nu știe sau ceea ce îl provoacă.

Obiective principale sunt:

Consolidarea deprinderilor motrice de bază,

Dezvoltarea motricității generale,

Creșterea capacităților de comunicare și a gradului de sociabilitate,

Dezvoltarea capacității de a realiza sarcini împreună cu alți copii.

Stimulare prin muzică

,,Dansează ca și cum nu te vede nimeni, iubește ca și cum nu ai fost niciodată rănit, cântă ca și cum nu te-ar auzi nimeni, trăiește ca și cum ai fi singurul om de pe pământ.’’(M. Twain)

Stimularea prin muzică, vizează exprimarea sentimentelor și ideilor cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică. Pentru copiii cu CES muzica are un alt rol – pentru ei unitatea sunetului, a mișcării și a limbajului corporal au rol central în joc și în procesul de învățare.

Muzica reprezintă o altă modalitate de prevenire și corectare a unor sechele funcționale, selectând și combinând mijloace analitice, ceea ce asigură o diversificare a formelor de mișcare.

Rolul stimulării prin muzică se referă la încurajarea emoțională, mentală, socială și starea de bine în general, stimularea și consolidarea capacitătilor expresive ale copiilor prin mișcare, termeni regăsiți și centralizați în literatura de specialitate sub denumirea de Euritmie.

Considerată termen principal alături de armonie și simetrie, euritmia este definită ca fiind o combinare armonioasă de sunete, linii și mișcări; reprezintă sinteză a gimnasticii și dansului, cu acompaniament muzical, în cadrul căreia mișcarea devine o punte de legătură între suflet și lumea exterioară. Este o formă de comunicare artistică complexă care folosește game variate ale tehnicii mișcării sub formă de simboluri din gimnastica ritmică, balet sau dans cu forme coregrafice, care exersate în mod constant și repetitiv răspunde la tot ceea ce necesită o stimulare a copilului în trei aspecte ale personalității: gândire, simțire și voință.

Prin gestul artistic complex și mișcările care redau un conținut, copii interpretează prin mișcări sugestive, ritmuri sau sunete mici întâmplări sau povestiri care pretind atitudini specifice, iar felul în care povestea este exprimată gestual depinde foarte mult de felul în care e înțeles mesajul ei.

În plan educațional, prin apelul la euritmie se urmărește realizarea unei armonii între elementele biologice și cele psihice ale copilului sau adultului. Ramura didactico-pedagogică

a euritmiei valorifică sintetic manifestările copilului, promovând încrederea în propriile posibilități de exprimare, cu scopul de a transmite gânduri și emoții, precum și disponibilitatea pentru conștientizarea propriului potențial (fizic, cognitiv, emoțional) necesar exprimării artistice.

Spre deosebire de alte forme artistice muzica se adresează și este receptată de oameni în mod direct și diferit și prezintă obiective clare de percepere și reflectare a stării sufletești, atingând practic toate aspectele fundamentale ale sensibilității umane.

Fig. 6.9 Obiective principale ale stimulării prin muzică

Domeniul terapeutic – latură de sine stătătoare, folosit în tratarea diferitelor deficiențe, reprezintă o ramură activă a terapiei prin muzică și artă. Euritmia terapeutică este un domeniu special, exercițiile curative, astfel îmbinate ajută la exprimarea sentimentelor și ideilor cu ajutorul sunetelor, comunicând astfel, cu propriile emoții ale copiilor.

Elevii Școlii Profesionale Speciale, au realizat, cu diferite ocazii, scurte coregrafii cu acompaniament muzical actual, cu exerciții și ritmuri, care a apelat la abilități de coordonare și abilități motorii, care au avut rol în stimularea imaginației și a procesului gândirii prin forme de mișcare. Elevii au învațat și învață să se exprime cu ajutorul muzicii și să facă vizibile propriile trăiri prin mișcări. Deasemeni, ei învață să se antreneze împreună, făcând să dispară mișcările stereotipe și să-și formeze în interiorul lor propriile experiențe și sentimente.

Fig. 6.10 Exemplu de aplicare a euritmiei cu elevii cu CES din Școala Profesională Specială Codlea – Brașov

Se poate afirma că euritmia încearcă să ajute la dezvoltarea copilului per întreg, gestul artistic este unul complex, mișcările care redau un conținut nu sunt aleatorii și lipsite de înțeles, iar felul în care povestea este exprimată gestual depinde foarte mult de felul în care e înțeles mesajul ei. Când folosim activități ce implică muzica, conștientizăm modul în care activitatea fizică contribuie la socializare și exteriorizare.

Stimulare prin arta vizuală

Activitățile ocupaționale de lucru manual- construcția, desenul, modelajul, reprezintă pentru copilul cu CES mijloace de exprimare, conducând în același timp la dezvoltarea proceselor gândirii. Materialele implicate satisfac curiozitatea, stimulează activitatea și modul de exprimare.

Activitățile lucrative, implică gândire, planificare, presupunere si alegere, pentru ca la finalul activității, copii să aibă posibilitatea de a-și aprecia obiectele create și testa capacitatea de lucru, punctualitatea, capacitatea de înțelegere, atenția, ritmul și ajutorul reciproc. Acest lucru le dă un sentiment revigorant și le conferă un simț al realizării și al încrederii în sine, dar și o apreciere realistă asupra rezultatelor muncii lor, atât fizică cât și materială.

Efectele psihologice ale culorilor se regăsesc în autocontrol și răbdare, reducerea oboselii, crearea unei atmosfere cromatice plăcute cu efecte reconfortante pentru sistemul nervos, iar aptitudinea de a folosi mâinile cu pricepere și finețe evidențiază disponibilitățile temperamentale și crearea de bună dispoziție.

Legătura dintre activitatea fizică și muncă, respectiv recuperarea medicală și recuperarea socio-profesională, a fost punct de plecare în mai multe activitatăți de tip lucrativ în colaborare cu maistrul instructor, la clasa de tâmplari a Școlii Profesionale Speciale Codlea-Brașov. Activitatea a fost legată de lucrul mânilor cu lemnul, combinat cu program de exerciții fizice kinetice specifice, care a completat angrenarea și încurajarea participării active.

Calitățile motrice necesare lucrului cu lemnul, din punct de vedere kinetoterapeutic, au fost abordate sub forma exercițiilor de motricitate generală și motricitate fină, tonus muscular necesar păstrării poziției de lucru, dozarea forței și coordonarea mișcărilor, dar și păstrarea posturii corecte a corpului și echilibrului în activități statice, deoarece efortul fizic depus pentru a da o formă este relativ mare, iar pentru lucrul în picioare tot corpul este solicitat.

Fig. 6.11

Pregătirea unei astfel de activități a presupus cunoașterea câtorva calități ale lemnului, considerat un material natural, rigid și aspru, cu miros plăcut, combinat cu mijloace sistematizate sub forma exercițiilor fizice, executate pe fond muzical.

Materialele utilizate, muzica și mișcarea, tehnicile creative, îmbinate cu posibilitățile de prelucrare, în cazul nostru utilizarea uneltelor și a mașinăriilor specifice, a presupus abordarea calităților speciale de îndemânare, precauție și concentrare. Tehnicile folosite au fost: tăiat, șlefuit, lipit, vopsire, pictat, vedere în spațiu a obiectului, planificarea exactă a lucrului.

Abilitățile practice au cunoscut mai multe etape, la bază se află ideea că lucrul produce îndeletnicire, bucurie, destindere, iar formarea unor priceperi și deprinderi în lecția de abilitate practică constituie un bun prilej de aplicare în practică a cunoștințelor, contribuind la formarea trăsăturilor morale, dezvoltarea spiritului de observație, atenție, dezvoltarea gândirii, imaginației și spiritului de inițiativă.

Hârtia și cartonul sunt materiale de largă și frecventă întrebuințare, fiind materiale ușor de procurat și prelucrat, având largă întrebuințare.

Fig. 6.12

Iscusința de a apuca și manevra obiectele, prin angrenarea mâinii în acțiuni, s-a realizat cu ajutorul mijloacelor folosite pornind de la simpla mobilizare a degetelor, mâinii și pumnului, extinzând treptat către gesturile grosiere, în vederea creșterii capacității de coordonare și a exersării gesturilor fine

Stimularea prin artă vizuală vizează parcurgerea unui program structurat conținând activități creative care să conducă la consolidarea unor deprinderi specifice în mânuirea materialelor, la o mai bună coordonare oculo-manuală, dezvoltarea motricității fine și la conștientizarea mediului înconjurător printr-o mai bună observare a frumosului. Această metodă de stimulare folosește arta ca manieră de exprimare personală, pentru comunicarea trăirilor, oferind, prin intermediul materialelor oportunități de explorare în legătură cu diversele trăiri sau relații personale. Produsele activității ’’vorbesc’’ în locul persoanei.

Fig. 6.13

Stimulare prin teatru

Se ocupă de aplicarea tehnicilor și proceselor specifice teatrului în procesul de intervenție, cu scopul de a utiliza metode și tehnici teatrale în vederea îmbunătățirii comunicării.

Obiective principale ale stimulării prin teatru sunt:

Dezvoltarea inteligenței emoționale

Reducerea anxietății

Dezvoltarea sentimentului de încredere în sine și realizare

Îmbunătățirea cooperării cu alți copii în realizarea unor activități de grup

Îmbunătățirea limbajului și vocabularului

Dezvoltarea capacităților de a se exprima mai ușor

Dezvoltarea simțului aprecierii artistice și de exprimare artistică

Diminuarea stărilor conflictuale.

Fig. 6.14

Metodologia cercetării

Tendințele actuale în învățământul special se pronunță în favoarea principiilor moderne, de alternativă a educării și instruirii copiilor cu dizabilități, iar accentul se pune pe alegerea celor mai potrivite programe dezvoltative pentru copil și pe crearea condițiilor pentru aplicarea acestora. Psihomotricitatea la copii cu nevoi speciale poate fi realizată prin activități bine structurate, sub forma intervențiilor kinetoterapeutice complexe.

Astfel, respectând programa școlară de kinetoterapie, cercetarea am pornit-o de la crearea și realizarea unui experiment formativ și constatativ, ce vizează dezvoltarea personală a elevilor cu deficit psiho-neuro-motor, în scopul stimulării auto-exprimării, a creativității, a comunicării artistice, dar și a recuperării psihomotricității prin programe complexe de kinetoterapie, cu exerciții kinetice executate pe fond muzical, elemente de dans și activități de abilitate manuală.

Scopul, ipoteza și obiectivele cercetării

Scopul acestei lucrări este acela de a evalua impactul și de a sublinia rolul și influența muzicii, dansului, jocurilor și imitațiilor, ergoterapiei, în ameliorarea/recuperarea modificărilor de postură, a conceptelor despre spațiu, timp, ritm, dar și abilităților de adaptare și de urmărire vizuală a elevilor cu deficient psiho-neuro-motor, din școlile profesionale speciale.

Ipoteza lucrării:

Dacă programului de kinetoterapie, în corectarea modificărilor de postură la elevii deficienți psihoneuromotor se asociază mijloace kinetice asociate din dans, ergoterapie, imitații și jocuri, trasee aplicative adaptate pentru dezvoltarea psihomotricității, atunci crește eficiența și eficacitatea acestuia, creștere evidențiată prin formarea unui reflex de atitudine corectă a corpului în activitățile statice și dinamice, prin diminuarea curburilor coloanei vertebrale, îmbunătățirea capacității respiratorii și ca o condiție esențială – adaptare și relaționare cu lumea externă și cu propriul corp.

Direcțiile de intervenție au avut în vedere:

acumularea și sistematizarea cunoștințelor și a datelor generale și specifice din literatura de specialitate;

vârsta mintală și cronologică a elevilor din eșantionul propus;

alegerea unor probe semnificative, din literatura de specialitate, care evaluează potențialul psihomotric adaptat vârstei respective, precum și specificul psihologic al elevilor investigați;

întocmirea unei fișe, care să cuprindă: nume, prenume, vârstă, sex, greutate, talie, diagnostic.

selectarea metodelor și mijloacelor, în sensul dezvoltării psihomotricității elevilor cu nevoi speciale;

conceperea și adaptarea programelor de recuperare, după principiul abordării individuale și diferențiate, în acord cu informațiile obținute din evaluările inițiale în dependență de specificul psihologic al subiecților;

programele complexe de recuperare au fost întocmite și aplicate ținându-se cont de diagnostic, vârstă, sex, lucrându-se individual și diferențiat. Aceste programe s-au executat de 2 ori pe săptamână în sala de kinetoterapie a școlii, recomandându-se continuarea executării programului și acasă;

îmbinarea metodelor studiate în scopul constituirii activităților structurate și orientate spre dezvoltarea psihomotricității la copii cu nevoi speciale;

pentru o cât mai bună desfășurare a programului, au fost necesare următoarele materiale din dotarea sălii: saltele, scara fixă, banca de gimnastică, bastoane, oglinda necesară pentru exercițiile de redresare, casetofon, conuri, mingi colorate de mici dimensiuni, șotron, jaloane, palete, eșarfe colorate, gantere de mici dimensiuni, baloane, bârnă/bandă adezivă,cercuri.

Tulburările psihomotorii ce apar pe fondul deficienței mintale sunt cele care afectează schema corporală, lateralitatea, orientarea, organizarea și structura spațială și temporală, debilitatea motrică și instabilitatea psihomotorie. Copiii iubesc mișcarea, muzica, iar elementul emoțional implicat în acest gen de activitate oferă mișcării atractivitate și motivație, mobilizează forțele copilului, îi produce bucurie și mulțumire.

Pentru verificarea ipotezei ne-am propus următoarele sarcini:

acumularea și sistematizarea cunoștințelor și a datelor generale și specifice din literatura de specialitate, internă și internațională;

alcătuirea loturilor supuse cercetării;

selecționarea metodelor de evaluare;

întocmirea fișelor individuale;

individualizarea programelor de kinetoterapie;

selectarea metodelor statistico-matematice în vederea interpretării rezultatelor obținute.

Obiective ale programului de recuperare:

crearea unui reflex de atitudine corectă a corpului în activitățile statice și dinamice ale elevului;

tonifierea în regim de scurtare a musculaturii planului posterior al trunchiului pentru corectarea curburii toracale mai accentuate la nivelul coloanei vertebrale;

restabilirea poziției corecte a umerilor și omoplaților, prin scurtarea musculaturii fixatoare a centurii scapulare;

reducerea deficitului de mobilitate articulară a coloanei vertebrale;

creșterea capacității vitale;

executarea acasă corect și cu plăcere a exercițiilor folosite în sală;

realizarea emulației de grup;

cultivarea încrederii în sine;

dezvoltarea abilităților sociale;

terapie ocupațională/ergoterapie, sub forma exercițiilor de abilitate manuală si exerciții cu obiecte portative (mărgele, cuburi, flexoare palmare, agrafe, plastilină);

dezvoltarea motricității fine.

Organizarea și desfășurarea cercetării

Cercetarea a urmărit:

apariția diferențelor în funcție de gen și vârstă, achiziții psihofizice;

constituirea unui grup de dans modern, în vederea promovării imaginii școlii în comunitate.

stabilitatea sau instabilitate efectelor recuperării kinetice pe perioada vacanțelor;

relevanța statisticii;

îmbunătățirea motricității datorită marii varietăți a mișcărilor repetate în condiții variate, cu influență asupra calităților motrice, cu precădere asupra îndemânării, rezistenței generale;

dezvoltare a abilităților mentale, emoționale, creșterea autonomiei personale și a capacităților de concentrare a atenției;

autocontrol al tuturor manifestărilor în activități statice și dinamice și în folosirea mâinilor.

Descrierea și structura eșantioanelor de subiecți

Subiecții cercetării prezente, au fost elevii claselor IX-XII, de la Școala Profesională Specială Codlea.

Eșantionul de cercetare, l-a constituit 24 elevi, cu vârstă cronologică diferită – de la 15 la 19 ani.Variabila independentă în cercetare a constituit-o nivelul intelectual al subiecților. Elevii participanți la cercetare au fost aleși în mod aleator și au beneficiat de program de recuperare kinetic, în perioada martie 2017-martie 2018 desfășurat în sala de kinetoterapie a școlii.

Dintre cei 24 de elevi implicați în cercetare, 15 sunt de sex feminin, iar 9 de sex masculin. Repartiția elevilor pe clase: elevii de clasa a IX-a – 6, de clasa a X-a –5 , de clasa a XI-a -9 și de clasa a XII-a – 4. Această distribuție în funcție de vârstă și sex a avut la bază tipul de deficiență fizică, premiza în construirea demersului didactic, l-a constituit diagnosticul precizat de medicul specialist, cifoză dorso-lombară, astfel programele de recuperare kinetică le-am elaborat în funcție de caz (patologie), vârstă (posibilități de mișcare) și posibilități de înțelegere și răspuns/ reacție, grad de colaborare.

Elevii participanți la cercetare au fost împărțiți în mod aleator în două loturi de lucru:

Lotul de control (LC) – a lucrat un program kinetoterapeutic care a cuprins doar program de exerciții kinetice specifice deficienței,

Lotul experimental (LE) – a lucrat un program de exerciții kinetice specifice deficienței asociat cu un program complex kinetoterapeutic bazat pe tehnici de stimulare prin mișcare folosind muzica, dansul, imitații și jocuri și trasee aplicative adaptate pentru dezvoltarea psihomotricității.

S-au respectat principiile oferite de C.Stănică și E.Vrăjmaș, de a crea o atmosferă destinsă, de relaxare, de încurajare a unor relații socio-afective favorabile între kinetoterapeut și copii, colaborare permanentă cu copiii, crearea unei motivații necesare participării active, în vederea dezvoltării psihomotricității și a abităților manuale.

Intervenția de natură kinetică a debutat cu activitatea de evaluare a potențialului fizic al elevilor prin:

depistarea deficiențelor fizice și tulburărilor neuromotorii,

stabilirea grupelor de terapie,

evaluarea aliniamentului coloanei vertebrale și a poziției ortostatice,

stabilirea testelor de evaluare (inițială și finală) psiho-motrică,

realizarea programului de intervenție personalizat (din perspectiva kinetică), în colaborare cu psihologul școlii.

Pentru fiecare dintre subiecții cuprinși în experiment s-a efectuat o testare inițială și una finală, în scopul investigării posibilităților de dezvoltare a funcțiilor potențiale printr-o metodologie recuperativă, specifică și diferențiată, în raport cu vârsta și nivelul achizițiilor psihofizice.

Acestor elevi li s-au întocmit fișe individuale de evaluare cu următoarele mențiuni:

– măsurători antropometrice (talie, greutate, perimetrul toracal, perimetrul abdominal),

– vârsta,

– diagnostic,

– testare psiho-motrică;

Instalarea cifozei dorso-lombare, sub aspect funcțional afectează:

mobilitatea coloanei vertebrale, conturul spatelui fiind arcuit posterior, această afecțiune se menține mai mult pe baza elementelor pasive, întrucât mușchii planului posterior și mușchii trunchiului sunt întinși, iar mușchii situați în plan anterior sunt relaxați,

micșorează perimetrul toracic timpul respirației (cea mai afectată prin poziția în flexie a trunchiului),

funcția cordului este stânjenită prin atitudinea defectuoasă a coloanei și cutiei toracice, ceea ce determină o stânjenire a circulației sangvine,

la scăderea în înălțime a întregului corp și în special la micșorarea cutiei toracice,

musculatura abdominală slabă, influențează mișcările coastelor și diafragmului.

În cercetare, s-a ținut cont de principiul abordării individuale și diferențiate, luând în considerație posibilitățile individuale.

Individualizarea vine să valorifice diversitatea identităților psihice, fizice și experiențiale ale copiilor, respectând copilul în procesul educațional și de recuperare.

Organizarea procesului de recuperare prin individualizare s-a realizat prin selectarea metodelor, procedeelor, materialelor, luând în considerare deosebirile individuale, vârsta, nivelul de dezvoltare a capacităților de recuperare, tempoul etc.

Dotarea sălii de kinetoterapie

Sala de kinetoterapie a școlii Profesionale Speciale Codlea este amenajată și dotată astfel încât să corespundă necesităților activității practice, astfel, chiar dacă nu este foarte modernă sala deține:

Spalierul (scara fixă)

Un aparat des utilizat în kinetoterapie, acesta regăsindu-se poziționat pe perete în patru puncte fixe. Cu ajutorul lui se pot realiza complexe de exerciții specifice, pentru dezvoltarea tuturor grupelor musculare, în mod special a celor care realizează poziția atârnat și variantele sale, sau din ortostatism prin mișcări de aducere a segmentelor corpului (membre inferioare, superioare) la diferite unghiuri sau curbarea trunchiului in diferite poziții. Ajută la formarea șipăstrarea ținutei corecte a corpului și în special la corectarea coloanei vertebrale.

Saltea pentru exerciții

Este folosită pentru efectuarea diferitelor exerciții de gimnastică care presupun realizarea mișcărilor la sol. Se poate utiliza cu mare eficiență în executarea unei varietăți foarte mari de exerciții, atât pentru exerciții fizice de dezvoltare fizică generală, cât și pentru exerciții orientate spre corectarea deficiențelor fizice funcționale.

Oglinda corectoare

Este un echipament de reabilitare ce se utilizează în kinetoterapie cu scopul, reeducării poziției în timpul desfășurării exercițiilor terapeutice. În mod tradițional unul dintre utilizările ei principale este de a oferi o imagine asupra propriului corp sau numai asupra unui segment.

Banca de gimnastică

Este un aparat de origine suedeză, multifuncțional, confecționat din lemn, fiind folosit în sala de kinetoterapie la reeducarea și reabilitarea afecțiunilor coloanei vertebrale, reeducarea neuro-motorie a copiilor cu afecțiuni neurologice congenitale sau dobândite, afecțiuni reumatismale și permite executarea atât a mișcărilor cu caracter de forță, cât și a celor cu caracter de întindere musculară. Ea poate fi folosită în diferite exerciții împreună cu spalierul pentru a nu suprasolicita articulațiile și coloana vertebrală la elongații.

Aparat multifuncțional

Este folosit pentru recuperarea spatelui și abdomenului, putându-se executa extensie și flexie a membrelor superioare și inferioare. Se poate actiona pentru toate grupelee de exerciții cu ajutorul plăcilor de greutăți reglabile. Acest aparat oferă posibilitatea efectuării celor mai eficiente exerciții cu rezistență sub forma unor mecanisme cu scripeți pentru a forma întreg corpul,având un bun efect în recâștigarea și creșterea forței musculare. Este utilizat pentru reabilitarea spatelui, membrelor inferioare cât și a celor superioare, urmărind în permanență înlaturarea restantului funcțional.

Aparate portative

cercuri,
mingi medicinale,

mingi de diferite dimensiuni și culori pentru exercițiile analitice, ajută la creșterea rezistenței și a forței musculare,

bastoane, corzi, jocuri cu diverse piese pentru reeducarea mâinii și îmbunătățirea motricității fine.

7. Dispozitive pentru recuperare funcțională din grupa ,,dipozitive ajutătoare” – bicicleta ergonomică, covor rulant, mini-stepper, mingi fizioball, gantere, conuri, set motricitate, eșarfe colorate, șotron, benzi elastice.

8. Cântar mecanic pentru controlul greutății.

Fig. 7.1 Imagini cu sala de kinetoterapie a Școlii Profesionale Speciale Codlea

Recuperarea psihomotorie urmărește printre alte scopuri și:

1. maximalizarea funcțiilor și abilităților până la aducerea lor la nivelul, sau cât mai aproape de nivelul corespunzător vârstei copilului;

2. promovarea independenței de mișcare și acțiune;

3. asistarea copilului și ajutorarea lui pentru facilitarea și însușirea mișcărilor de bază;

4. asigurarea mediului și echipamentului adecvat;

5. educația și sprijinirea părinților, educatoarelor, etc. pentru a ști și a putea să participe activ la procesul de recuperare prin mișcare și exerciții fizice;

6. investigarea și evaluarea permanentă a posibilităților de mișcare;

7. aplicarea unor exerciții tehnice și metode adecvate stadiului atins și scopului urmărit în perspectivă;

8. planificarea acțiunilor, etapelor, evaluărilor și mijloacelor.

Metodele de cercetare și evaluare

Evaluarea reprezintă un proces care susține un program de recuperare pe baza unor obiective, presupunând un ansamblu de teste, tehnici, metode de evaluare destinate recoltării datelor și informațiilor, în vederea cunoașterii cât mai exacte a efectelor programelor de recuperare aplicate. Se poate defini ca: ’’procesul de stabilire a valorii sau meritului datelor culese, prin judecarea după anumite criterii a rezultatelor măsurătorilor’’.

Măsurarea – procesul prin care culegem informațiile.

Testarea motrică – probă determinantă ce implică o sarcină de îndeplinit identică pentru toți subiecții, în scopul aprecierii succesului sau eșecului.

Programele de recuperare pentru subiecții cuprinși în cercetare, au respectat principiile kinetoterapiei: individualizare și progresivitate, elevii participând în mod activ și conștient.

După documentarea bibliografică adecvată demersului propus, am apelat la observație. Prin observație am obținut date și informații relevante, din activitățile de natură statică și din activitățile de natură dinamică, urmărind atent și intenționat diferitele aspecte ale programului de recuperare.

Metodele statistico-matematice ne-au oferit argumente științifice valide în interpretarea datelor obținute din cercetarea întreprinsă.

Programul “Excel” a fost utilizat pentru calcularea următorilor indicatori statistici:

Diferențele între evaluări;

Media artimetică;

Metoda grafică abordată în lucrarea prezentă a permis o examinare intuitivă a rezultatelor

cercetării efectuate și compararea mai multor grafice pe aceași figură. Evaluarea susține programul de recuperare și presupune culegerea unui ansamblu de teste, tehnici, metode de evaluare destinate recoltării datelor și informațiilor, în vederea cunoașterii cât mai exacte a efectelor programelor de recuperare aplicate.

Stabilirea metodelor corective impune efectuarea unui examen clinic.

Astfel, cercetarea a debutat cu anamneza:

date personale de identitate a elevului, ce permit orientarea asupra afecțiunii, furnizate prin studierea dosarelor de orientare școlară;

antecedente personale fiziologice, boli sau intervenții chirurgicale care au determinat apariția afecțiunii în mod direct sau indirect;

antecedente privind fondul genetic al subiectului sau antecedente cu caracter familial;

debutul, istoricul și evoluția afecțiunii;

tratamentele efectuate până la data examinării.

Metodele de evaluare aplicate nu necesită echipamente :

1) Somatoscopia pentru a stabili aspectele generale privind creșterea și dezvoltarea, deficiențe fizice existente la nivelul centurii scapulo-humerale, a coloanei vertebrale, a toracelui, membrelor superioare și a membrelor inferioare;

2) Evaluare bioantropometrică:

Am realizat următoarele măsurători/evaluări:

– greutatea corpului și talia cu cântarul medical și respectiv taliometrul, în aceleași condiții pentru toți elevii;

– perimetrele au fost măsurate cu banda metrică (centimetrul), astfel:

perimetrul toracelui, l-am măsurat pe sub axilă plasând banda metrică posterior sub vârful omoplaților, iar anterior la baza apendicelui xifoid, în cazul băieților și la nivelul articulației coastei a patra cu sternul, pentru fete, cu scopul depistării supleții cutiei toracice,

perimetrul abdominal, l-am măsurat în picioare, poziționând banda metrică orizontal subombilical, prin această măsurătoare determinăm tonicitatea peretelui abdominal;

3) Testarea motrică a subiecților cuprinși în experiment a constat în teste aplicate legate de:

Mobilitate testul degete –sol, test de evaluare a mobilității coloanei lombare care se validează prin creșterea distanței dintre cele două repere luate în poziție ortostatică prin flexia trunchiului,

Coordonarea membrelor superioare, care a avut ca obiectiv dezvoltarea abilității de a executa scheme de mișcare,

Coordonare fină, evaluată prin intermediul abilităților de înșiruire a obiectelor pe o suprafață plană, evaluată prin intermediul abilităților de înșiruire a obiectelor pe o suprafață plană, înșiruire a mărgelelor pe un fir astfel :

Înșiruirea corectă a 20 de agrafe pe o hârtie într-un min;

Înșiruirea de mărgele pe o ață în intervalul a 15 sec.

Se acordă puncte de la 1 la 10 în funcție de numărul obiectelor înșirate în unitatea de timp.

Test de echilibru Berg, cu obiectiv de menținere a stabilității și a posturii verticale în activitățile statice și dinamice,

Test pentru determinarea simțului de ritmicitate, observarea ritmului și frecvenței mișcărilor în procesul de lucru,

Chestionarul Michigan cuprinde întrebări referitoare la funcționalitatea mâinilor (dreapta și stânga) și se referă la abilitatea mâinilor pentru a îndeplini diverse sarcini.

Am considerat că aceste teste sunt cele mai concludente pentru a confirma sau nu aportul terapeutic, deoarece întreg procesul de pregătire profesională și practică a elevilor cu CES este orientat ergoterapeutic, iar etapa actuală de ascensiune socio-economică și explozie informațională, potențează diversificarea adaptării elevilor la viața de zi cu zi, importanță având abilitățile practice orientate spre abilitate manuală, activități gospodărești și de socializare.

Obiective, mijloace și metode de acționare corectivă

Demersurile terapeutice și recuperarea funcțională a elevilor cu CES, urmăresc redarea posibilităților fizice perturbate, să creeze compensări și adaptări motrice, individualizate fiecărui caz în parte, în funcție de particularitățile individului. Fiecare perioadă a vieții își pune amprenta asupra coloanei vertebrale, prin afecțiuni specifice vârstei, manifestate mai mult sau mai puțin prin durere, astfel în adolescență întâlnim modificări structurale și congenitale sau căpătate, care pe lângă durere produc contractura musculaturii paravertebrale, tulburări de statică cu redori articulare. În aceste cazuri se realizează gimnastică corectivă cu program de exerciții specific, care-și propune pe lângă dezvoltarea musculaturii trunchiului și corectarea tulburărilor de statică.

Scopul exercițiilor corective au ca obiectiv:

Crearea sau imprimarea unui reflex de atitudine corectă a corpului în activitățile statice și dinamice ale elevului

Prevenirea instalării unei curburi lordotice cu caracter secundar, compensator

Tonifierea și scurtarea mușchilor planului posterior al trunchiului pentru îndreptarea curburii toracale mai accentuate a coloanei vertebrale

Corectarea toracelui îngust și înfundat la bază, restabilirea poziției corecte a umerilor și omoplaților, prin scurtarea musculaturii fixatoare a centurii scapulare

Corectarea membrelor inferioare, îndeosebi a genunchilor în flexiune, atât în menținerea poziției cât și în timpul mersului.

Obiective generale de recuperare a cifozei dorso-lombare:

1. Asuplizarea coloanei vertebrale;

2. Corectarea atitudinii de flexie a toracelui și de înclinare anterioară a bazinului.

3. Tonifierea în regim de scurtare a grupelor musculare ale spatelui din regiunea dorsală și în regim de alungire a celei din regiunea lombară.

4. Tonifierea în condiții de alungire a grupelor musculare anterioare ale toracelui.

5. Tonifierea în regim de scurtare a musculaturii abdominale, a marilor fesieri și a ischiogambierilor.

6. Prevenirea creării unei curburi compensatorii.

7. Corectarea atitudinilor deficiente ale umerilor, omoplaților, ale toracelui, bazinului și membrelor inferioare care însoțesc cifoza.

8. Dezvoltarea funcției respiratorii.

9. Antrenarea generală a organismului.

10.Formarea unui reflex stabil de atitudine corectă a corpului în condiții statice și dinamice.

11.Organizarea schemei corporale și formarea imaginii de sine, imitarea și adoptarea unor poziții indicate de profesor.

12. Dezvoltarea lateralității.

Metode folosite:

comunicarea ca și modalitate de interacțiune psihosocială,

demonstrația,

observația,

explicația,

metoda exercițiului (lucrul practic),

climatul afectiv.

Plan general de exerciții corective pentru cifoza dorso-lombară

Programe complexe de kinetoterapie

PROGRAM COMPLEX DE ACTIVITATE DIDACTICĂ I

Tipul lecției: Exerciții de cunoaștere a shemei corporale proprii /a partenerului

Titlul lecției: Jocuri de mișcare-Activitate de abilitate manuală

Locul de desfășurare: Cabinetul de kinetoterapie

Obiectivele programului de recuperare:

inducerea activității motorii voluntare;

dezvoltarea deprinderilor motrice de bază;

ameliorarea capacității de efort ca element pregătitor în activitățile fizice adaptate.

Obiective operaționale:

Să participe active si conștient la executarea exercițiilor

Să-și corecteze voluntar atitudinea corpului și schemele de mișcare defectuoase

Să-și dezvolte capacitatea de a lucra în echipă.

Obiective de referință:

Exersarea psihomotricității;

Exersarea gesturilor manuale și a coordonării mortice;

Exersarea tehnicilor de lucru utilizate în activitățile de terapie ocupațională.

Metode și procedee didactice:

– metode demonstrative;

– metoda exercițiului;

– observația;

– explicația.

Mijloace de învățământ:

– informativ-demonstrativ intuitive: mingi colorate de mici dimensiuni, planșa cu anotimpuri, imagini și obiecte,perforator, minge volei, taburet, parașută,

– naturale: legume de toamnă, frunze

– audio-vizuale:, MP3, boxe,

– de formare și exersare a deprinderilor: fișe de lucru, lipici

PROGRAM COMPLEX DE ACTIVITATE DIDACTICĂ II

Tipul lecției: Dezvoltarea capacităților motrice generale prin integrarea competențelor Tic cu cele didactice

Titlul lecției: Program de educare a forței generale

Locul de desfășurare: Cabinetul de kinetoterapie

Obiectivele programului de recuperare:

inducerea activității motorii voluntare;

dezvoltarea componentelor psihomotricității;

coordonarea mișcărilor și a echilibrului în toate pozițiile și activitățile;

consolidarea abilităților manuale.

Obiective operaționale:

Să participe activ și conștient la executarea exercițiilor dinamice corective;

Să-si corecteze voluntar atitudinea corpului și schemele de mișcare defectuoase în repaus și în timpul efortului fizic;

Să-și formeze deprinderea de a lucra independent.

Obiective de referință:

Exersarea psihomotricității generale;

Exersarea gesturilor manuale și a coordonării mortice;

Exersarea tehnicilor de lucru utilizate în activitățile de terapie ocupațională;

Coordonarea fină a degetelor.

Metode și procedee didactice:

– metode demonstrative;

– metoda exercițiului;

– observația;

– explicația.

Mijloace de învățământ:

– informativ-demonstrativ intuitive : scara fixă, gantere, bicicleta ergonomică , saltea, banca de gimnastica, minge fizioball, minge de baschet

– audio-vizuale:, MP3, boxe,

– de formare și exersare a deprinderilor manuale: joc Să coasem frumos fără ac

PROGRAM COMPLEX DE ACTIVITATE DIDACTICĂ III

Tipul lecției: Formarea componentelor psihomotrice și a formelor de prehensiune

Titlul lecției: Exerciții corective din deplasare/Parcurs aplicativ adaptat

Locul de desfășurare: Cabinetul de kinetoterapie

Obiectivele programului de recuperare:

inducerea activității motorii voluntare;

dezvoltarea deprinderilor motrice de bază;

dezvoltarea percepției spațiale și temporale.

Obiective operaționale:

Să-si corecteze voluntar atitudinea corpului și schemele de mișcare defectuoase în repaus și în timpul efortului fizic;

Să participle active la realizarea mișcărilor simultane și coordonate;

Să realizeze imitarea gesturilor simple.

Obiective de referință:

Exersarea psihomotricității generale;

Exersarea gesturilor manuale, a coordonării motrice și a coordonării oculo-motorii;

Exersarea tehnicilor de lucru utilizate în activitățile de terapie ocupațională;

Metode didactice:

– metode demonstrative;

– metoda exercițiului;

– explicația;

– observația.

Mijloace de învățământ:

– mingi colorate de mici dimensiuni, cercuri, jucării de pluș de mici dimensiuni, scăriță, pietre echilibru, MP3, boxe, conuri colorate, bastoane

Analiza și interpretarea rezultatelor

În analiza evolutivă a cazurilor și aplicarea programului de exerciții kinetice specifice deficienței asociat cu un program complex kinetoterapeutic, se recomandă urmărirea principalilor parametrii, mai exact evoluția lor. Dintre parametrii menționați, cei considerați prioritari sunt:

Talia – creșterea staturală redresează coloana vertebrală, redresând-o,

Perimetrul toracal – elasticitatea și redresarea cutiei toracice afectată de deficiență,

Testul degete –sol – mobilitatea coloanei vertebrale

Coordonarea fină – abilitare manuală, parametru important în domeniul profesional, evaluată prin intermediul abilităților de înșiruire a obiectelor pe o suprafață plană și înșiruire a mărgelelor pe un fir astfel :

Înșiruirea corectă a 20 de agrafe pe o hârtie în interval de 1min;

Înșiruirea de mărgele pe o ață în intervalul a 15 sec.

Se acordă puncte de la 1 la 10 în funcție de numărul obiectelor înșirate în unitatea de timp.

În funcție de acești parametrii, am întocmit un tabel, ce cuprinde valorile inițiale și valorile finale pe perioada desfășurării cercetării, valoarea progresului dată de diferențele dintre valorile inițială și finală.

Ținând cont de programul kinetic aplicat, s-au obținut următoarele îmbunătățiri ale parametrilor:

Testarea inițială a subiecților care au beneficiat de program kinetoterapeutic folosind doar programe de exerciții kinetice specifice deficienței

Lot de control ( LC)

Fig. 8.1 Reprezentarea grafică a măsurătorilor pentru talie

Fig. 8.2

Fig. 8.3

Fig. 8.4

Fog. 8.5

Pentru o mai bună evidențiere am calculat media aritmetică a valorilor taliei, perimetrului toracic, testul degete-sol,coordonare fină I, coordonare fină II.

Media valorilor de îmbunătățire a taliei la subiecții care au beneficiat de programele de recuperare kinetice specifice deficienței:

T:

Media valorilor de îmbunătățire a perimetrului toracic la subiecții care au beneficiat de programele de recuperare kinetice specifice deficienței:

PT:

Media valorilor de îmbunătățire a parametrilor testului degete-sol, la subiecții care au beneficiat de programele de recuperare kinetice specifice deficienței:

TD-S:

Media valorilor de îmbunătățire a coordonării fine I, la subiecții care au beneficiat de programele de recuperare kinetice specifice deficienței:

CF I:

Media valorilor de îmbunătățire a coordonării fine II, la subiecții care au beneficiat de programele de recuperare kinetice specifice deficienței:

CF II:

În urma cercetării efectuate se constată că la subiecții care au beneficiat de programele de recuperare kinetice specifice deficienței, s-a înregistrat o bună ameliorare a parametrilor avuți în calcul.

Testarea inițială a subiecților care au beneficiat de program kinetoterapeutic folosind programe de exerciții kinetice specifice deficienței asociat cu un program complex kinetoterapeutic.

Lot experimental ( LE)

Fig. 8.7

Fig. 8.8

Fig. 8.9

Fig. 8.10

Fig. 8.11

În urma rezultatelor mai sus menționate, se constată o ameliorare evidentă a parametrilor elevilor care au beneficiat, pe lângă programul kinetic de exerciții kinetice specifice deficienței și de program complex kinetoterapeutic.

Pentru evidențierea diferențelor de valori dintre cele două tipuri de programe aplicate, s-a calculat media aritmetică a rezultatelor obținute pentru fiecare parametru, atât pentru lotul de control (LC), cât și pentru lotul experimental (LE) și s-a evidențiat progresul (evoluția) obținut prin diferența mediei aritmetice a lotului experimental (LE) și media aritmetică a lotului de control (LC).

(1)

unde: P=Progres;

MLE = Media aritmetică realizată pe Lotul Experimental;

MLC= Media aritmetică realizată pe Lotul de Control

Pentru determinarea progresului (evoluției) în procente, considerându-se că valoarea obținută cu programul clasic este de 100 %, progresul realizându-se cu regula de trei simplă:

(2)

Pentru evidențierea diferențelor de valori dintre cele două tipuri de programe aplicate, se va calcula media aritmetică a rezultatelor obținute la măsurarea taliei, a perimetrului toracal, a mobilității coloanei vertebrale și a coordonării fine.

Media valorilor de îmbunătățire a taliei la subiecții care au beneficiat de programele de recuperare kinetice specifice deficienței asociat cu un program complex kinetoterapeutic:

T:

Media valorilor de îmbunătățire a perimetrului toracic la subiecții care au beneficiat de programele de recuperare kinetice specifice deficienței asociat cu un program complex kinetoterapeutic:

PT:

Media valorilor de îmbunătățire a parametrilor testului degete-sol, la subiecții care au beneficiat de programele de recuperare kinetice specifice deficienței asociat cu un program complex kinetoterapeutic:

TD-S:

Media valorilor de îmbunătățire a coordonării fine I, la subiecții care au beneficiat de programele de recuperare kinetice specifice deficienței asociat cu un program complex kinetoterapeutic:

CF I:

Media valorilor de îmbunătățire a coordonării fine II, la subiecții care au beneficiat de programele de recuperare kinetice specifice deficienței asociat cu un program complex kinetoterapeutic:

CF II:

În urma datelor obținute se poate spune că s-a reușit demonstrarea ipotezei și anume că, în corectarea modificărilor de postură la elevii deficienți psiho-neuro-motor din școlile profesionale speciale programele de recuperare kinetice specifice deficienței asociate cu un programe complexe kinetoterapeutice, crește eficiența și eficacitatea acestora, creștere evidențiată prin formarea unui reflex de atitudine corectă a corpului în activitățile profesionale statice și dinamice, prin diminuarea curburilor coloanei vertebrale și ca o condiție esențială – adaptare și relaționare cu lumea externă și cu propriul corp.

Programul de recuperare aplicat, trebuie să se regăsească în creșterea capacității elevului cu CES din școala profesională special, de a se adapta la solicitări, în consolidarea deprinderii de a menține o postură corectă timp îndelungat în activitățile profesionale statice și dinamice, astfel, în alcătuirea și aplicarea programului recuperator pentru cifoza dorso-lombară, exercițiile terapeutice au fost orientate spre participarea și dezvoltarea grupelor musculare, care asigură corectarea voluntară a posturii corecte a coloanei vertebrale în activitățile statice și dinamice, fără a acționa pe linie hipercorectivă.

Subiecții acestei cercetări au fost selecționați după diagnosticul existent în dosarele de orientare școlară, respectiv fișelor medicale ale elevilor din Școala Profesională Specială, Codlea. Copiii au avut vârste cuprinse între 15 și 19 ani, fiind încadrați conform fișelor de orientare școlară și profesională în clasele a IX-a, a X-a, aXI-a și a XII-a.

Eșantionul de cercetare, l-a constituit 24 elevi, cu vârstă cronologică diferită – de la 15 la 19 ani.Variabila independentă în cercetare a constituit-o nivelul intelectual al subiecților. Elevii participanți la cercetare au fost aleși în mod aleator și au beneficiat de program de recuperare kinetic, în perioada martie 2017-martie 2018 desfășurat în sala de kinetoterapie a școlii.

Dintre cei 24 de elevi implicați în cercetare, 15 sunt de sex feminin, iar 9 de sex masculin. Această distribuție în funcție de vârstă și sex a avut la bază tipul de deficiență fizică, premiza în construirea demersului didactic, l-a constituit diagnosticul precizat de medicul specialist, cifoză dorso-lombară. Elevii participanți la cercetare au fost împărțiți în mod aleator în două loturi de lucru:

Lotul de control (LC) – a lucrat un program kinetoterapeutic care a cuprins doar program de exerciții kinetice specifice deficienței,

Lotul experimental (LE) – a lucrat un program de exerciții kinetice specifice deficienței asociat cu un program complex kinetoterapeutic bazat pe tehnici de stimulare prin mișcare folosind muzica, dansul, imitații și jocuri și trasee aplicative adaptate pentru dezvoltarea psihomotricității.

Mijloacele folosite penru programul LC au fost:

Exerciții statice sub forma pozițiilor fundamentale, dar mai ales a pozițiilor derivate, simetrice care să solicite sinergic mușchii planului posterior al corpului. Cele mai indicate poziții din punct de vedere al eficacității sunt pozițiile înalte și cele cu suprafață mare de sprijin. Asocierea exercițiilor corective de extensie a brațelor duce la creșterea eficienței programului.

Menținerea în poziție optimă a bazinului, în plan antero-posterior, se realizează prin acțiunea a două grupe musculare aflate în relație antagonică: mușchiul psoas-iliac, mușchii lombari, mușchii anteriori ai coapsei ( dreptul anterior și croitorul), care asigură bascularea anterioară a bazinului și mușchii abdominali, fesieri și mușchii ischio- gambieri care asigură acțiunea retroversă a bazinului. Efectele și conținutul întregului program recuperator au vizat două obiective importante:

Asigurarea supleței coloanei vertebrale,

Menținerea unui suport minim necesar al masei și forței musculare de la nivelul trunchiului, membrelor superioare și membrelor inferioare.

Exerciții dinamice cele mai indicate sunt :

– exercițiile de trunchi sub forma mișcărilor de extensie, a îndoirilor laterale, răsucirilor și circumducții în plan posterior,

– exerciții de membre superioare executate în plan posterior și deasupra liniei orizontale a umerilor, iar pozițiile corective și hipercorective menținute cu caracter izomotric.

– exerciții de membre inferioare executate în plan posterior

– exerciții de redresare pasivă sau activă.

Pentru recuperarea cifozei dorso-lombare, în alcătuirea și aplicarea programului recuperator , pentru LE pe lângă mijloacele specifice deficienței, s-au mai adăugat mijloace asociate bazate pe tehnici de stimulare prin mișcare folosind muzica, dansul, imitații și jocuri structurate astfel:

– exerciții aplicative sub forma exercițiilor de mers corectiv completat cu fixarea umerilor prin tragerea lor înapoi și prin fixarea omoplaților pe torace, alergare cu diferite variante, sărituri, exerciții de târâre și echilibru, elemente de sporturi, exerciții cu obiecte portative și la aparate fixe

– exerciții corective din deplasare sub forma unor parcursuri aplicative adaptate cu număr mare de stații

– exerciții de respirație și exerciții de relaxare executate liber, care

au avut ca scop echilibrarea bazinului și întărirea musculaturii centurii scapulare având ca efect dezvoltarea funcției respiratorii și cardio-vasculare și corectarea voluntară a posturii coloanei

– exercițiile din programele de educare a forței generale au urmărit aplicarea exercițiilor ce au avut ca scop tonifierea musculaturii paravertebrale, a musculaturii abdominale și a musculaturii care fixează omoplații. Cele mai bune rezultate s-au obținut cu lucrul trunchiului în poziție corectivă sau chiar hipercorectivă. Exercițiile de membre superioare executate în plan posterior și deasupra liniei orizontale a umerilor, adică exerciții cu contracție izometrică.

Rezultatele obținute se regăsesc în graficul din fig., evidențiind media valorilor obținute pentru :

1 talie

2 perimetrul toracal

3 testului degete-sol

4 coordonării fine I

5 coordonării fine II

Fig. 8.12 Evoluția parametrilor obținuți în urma evaluărilor articulare

– exerciții de cunoaștere a shemei corporale proprii /a partenerului și jocuri de mișcare au vizat parcurgerea unui program structurat ce a cuprins activități fizice care au vizat dezvoltarea psihomotorie, iar scopul principal a fost acela de a dezvolta abilități fizice, de conștientizare a părților corpului și a corpului în ansamblu, de poziționare a corpului în spațiu, dar și dezvoltarea abilităților mentale și emoționale.

– activitățile de abilitate manuală au vizat parcurgerea unor activități de ergoterapie ce au avut ca scop creșterea capacității de coordonare oculo-motorie, de dezvoltare a motricității fine și de educare a mișcărilor simultane și coordonate.

În urma analizei comparării rezultatelor obținute atât pentru lotul de control (LC) cât și pentru lotul experimental (LE) s-au constatat următoarele:

Există progres pentru toți elevii, evoluția bioantropometrică este evidentă. Aplicând relațiile (1) și (2) s-au obținut progres de 92% pentru talie și 9,09% pentru perimetrul toracal, față de evoluția avută de lotul de control.

La evaluarea distanței degete-sol s-a înregistrat un progres la ambele loturi de lucru, lotul experimental îmbunătățindu-se cu 10,84% față de lotul de control. Acest progres remarcă scăderea distanței degete-sol pentru mișcarea de flexie a trunchiului care se traduce prin creșterea mobilității pe segmentul dorsolombar.

Exercițiile pentru îmbunătățirea coordonării fine I vizează o îmbunătățire a prehensiunii, și mișcării degetelor, urmărind exersarea gesturilor manuale cu o evoluție de circa 15%. Rezultatele obținute după perioada în care s-a desfășurat cercetarea sunt:

Exercițiile pentru îmbunătățirea coordonării fine II vizează o dezvoltare a coordonării fine a degetelor, dexterității și vitezei de execuției mișcării mâinii și a coordonării oculo-motorii, urmărind o evoluție de circa 30%. Rezultatele obținute după perioada în care s-a desfășurat cercetarea sunt:

Programul de exerciții kinetice specifice deficienței asociat cu un program complex kinetoterapeutic a evidențiat o evoluție mai puțin vizibilă în probele de coordonare fină I; s-a constatat că programul poate fi îmbunătățit urmărind:

prevenirea limitării mobilității/recuperarea mobilității la toate nivelele complexului funcțional pumn-mână

creșterea amplitudinii mișcărilor pasive

creșterea forței musculare a mâinii

creșterea rezistenței la activitate-exerciții de durată crescută la efort mediu

Educația este un proces de dezvoltare și perfecționare a omului; educația se sprijină pe lege, pe muncă, pe interdicții, pentru a asigura copilului cu CES posibilitatea de a promova moral și socio-profesional. Un rol important în desfășurarea activității, mai ales după introducerea regulilor, îl are verbalizarea, precum și modalitatea de punere în evidență a capacităților motrice ale copilului. Individualizarea este necesară nu numai pentru a adapta mijloacele existente la particularitățile cazului, ci mai ales pentru ca elevul deficient să execute corect și atent exercițiile corective, să poată fi urmărit, îndrumat și controlat cu ușurință. Energia elevului deficient trebuie folosită rațional, în sensul utilizării acesteia în scop corectiv. Executarea exercițiilor corective, cere din partea elevului un efort mare de concentrare și autocontrol, în vederea obținerii unor execuții corecte, de aceea este bine să se opereze rațional cu volumul, intensitatea și complexitatea exercițiilor fizice pentru a evita oboseala, monotonia și resemnarea în dauna participării active și conștiente.

Unul dintre cele mai eficiente mijloace de recuperare (ca de altfel și în întregul proces de creștere și dezvoltare), îl reprezintă stimularea privită ca un proces complex de aport informațional (stimul). Ea va creea premisele unor răspunsuri adaptative corespunzătoare stadiului de dezvoltare și scopului propus. Stimulul de bază al dezvoltării psihomotorii îl reprezintă mișcarea care se efectuează fie sub multitudinea formelor naturale și adaptative, fie sub cea a exercițiilor fizice, inclusiv a celor speciale din domeniul kinetoterapiei (exerciții care deseori se grupează în adevărate sisteme sau metode ) .

Cu ajutorul programelor complexe de kinetoterapie, orice exercițiu devine o joacă, copiii îl vor executa în mod natural fără a li se părea că realizează un efort considerabil. Scopul este acela de descoperire a propriilor capacități, a potențialului de schimbare, de exprimare liberă, de dezvoltare a creativității, de încredere în forțe proprii și de învățarea unei game de abilități comportamentale necesare integrării în diferite grupuri sociale. Fiecare metodă de stimulare prin mișcare, dans, muzică, joc are efecte vizibile în cadrul procesului recuperator și contribuie la îmbunătățirea vizibilă a calității vieții copiilor cu CES, de aceea se recomandă utilizarea acestor metode într-o manieră combinată, care permite dezvoltarea potențialului și personalității elevului cu CES.

Elevii cu CES au nevoie de mult timp și mult exercițiu pentru formarea diferitelor deprinderi, au nevoie de încurajare și înțelegere pentru a putea fi ajutați să depășească frustrările datorate diverselor incapacități.

Muzica are calitatea de a determina răspunsuri fizice, emoționale și sociale; pentru copii cu CES muzica are alt rol, pentru ei unitatea sunetului, a mișcărilor și limbajul au rol central în joc și în procesul de învățare. Prin muzică mintea și corpul își dezvăluie unitatea și ameliorează tulburările cognitive, promovând scheme ritmice de mișcare. Prin coordonare, orice mișcare simplă se poate transforma în dans cu ajutorul ritmului, repetiției, folosirii spațiului și metodelor de acționare kinetică.

Terapia ocupațională este o modalitate de prevenire și corectare a unor scheme funcționale, dar și de facilitare a însușirii acelor abilități care diminuează sau corectează o patologie, astfel mișcările ocupaționale fac parte din exercițiile terapeutice.

Lecția de kinetoterapie, este considerată eficientă, atunci când resursele, strategiile didactice și de evaluare se corelează și se condiționează reciproc. Sensul în care aceasta este orientată, vizează maniera în care profesorul kinetoterapeut concepe și conduce lecția și dobândirea de către elev a capacității de înțelegere, reținere și efectuare a acțiunilor motrice orientate spre refacerea potențialului lui psiho-motric.

Alegerea sistemului de mijloace, prin intermediul căruia sunt determinate modalitățile de influențare a componentelor motrice și psiho-motrice, utilizarea celor mai potrivite resurse metodologice și promovarea lor în sistemul de lecții, evidențierea eficienței acțiunilor utilizate și asigurarea unui consum optim de timp în etape bine determinate, reprezintă criterii ce vizează educarea sau reeducarea psihomotrică.

’’Oricare ar fi dificultățile ce se pot prezenta, există un mare principiu în educarea copiilor inapți: pe acești copii nu te superi niciodată’’( Pick și Vayer, 1968). Elevii cu CES, trebuie obișnuiți cu o prelucrare mentală a actului motric sau psihomotric ce urmează să fie executat, astfel, programele complexe au ca scop determinarea elevului de a înțelege și de a găsi singur modul în care poate fi realizată, executată o solicitare enunțată. În acest context, cerința se constituie în instrumentul orientativ pentru realizarea unei acțiuni motrice sau psiho-motrice.

Concluzii

Concluzii generale

Sănătatea și lipsa deficiențelor fizice sunt condiții indispensabile pentru creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a organismului, pentru buna desfășurare și coordonare a funcțiilor fizice și psihice, pentru creșterea continuă a capacității de muncă și integrare socio-profesională.

Asigurarea accesului efectiv la terapie și educație a copiilor cu CES, este vital din cel puțin două puncte de vedere: valorizarea socială, inerentă acordării dreptului la educație și integrarea școlară care este forma efectivă de integrare socio-profesională.

Obiectivul fundamental al educației speciale, este acela de a realiza autonomia copilului cu deficiențe și de a dezvolta și funcțiile potențiale, printr-o metodologie recuperativ-comportamentală specifică și diferențială, în raport de vârstă și de nivelul achizițiilor psiho-fizice. Integrarea trebuie să se realizeze în trei planuri: economic, cultural și personal.

Atitudinea corporală și postura corectă a corpului în activitățile statice și dinamice, reprezintă o necesitate și un obiectiv major al terapiei de recuperare.

Cunoașterea elevilor prin intermediul evaluărilor articulare și musculare ne oferă informații de bază cu privire la gradul de mobilitate al coloanei vertebrale și la eficiența contracției musculaturii implicate în mișcările coloanei vertebrale.

Depistarea deficiențelor fizice la începutul evoluției și instituirea unor programe de recuperare sunt mijloace de prevenire a afecțiunilor patologice.

Kinetoterapia rămâne singura metoda de recuperare a modificărilor de postură fiind folosită cu succes la orice vârstă.

Concluziile cercetării

Dizabilitățile neuromotorii pot fi reduse crescând gradul de independență motrică și funcțională, dacă tehnicile de stimulare se aplică după o metodologie specifică.

În funcție de nivelul tulburării psihomotrice, să fie selectate acele gesturi, într-o varietate progresivă de situații, care să-i ofere elevului cu CES, posibilitatea de profesionalizare.

Informațiile obținute în urma evaluărilor inițiale stau la baza elaborării programului de recuperare prin stabilirea direcțiilor de acțiune terapeutică și de recuperare, iar cele obținute în urma evaluărilor finale reflectă rezultatul recuperării, respectiv limitele acesteia.

Educarea abilităților manuale urmărește efectuarea corectă a gesturilor motrice – apucare, manevrare și plasarea obiectelor – executate cu mâna dominantă.

Programele de terapie prin mișcare, muzică, dans, terapie ocupațională, joc, pentru copii cu CES din școlile profesionale speciale, au ca obiectiv dezvoltarea psihomotricității și pot contribui pe lângă alte componente la integrarea socio-profesională.

Educarea prehensiunii este un obiectiv subordonat perfecționării mișcărilor mâinii în vederea însușirii abilităților manuale, necesare activităților cotidiene.

Muzica și ritmul ar fi posibilitatea individului de a se încadra în mediul ambiant, însoțind munca.

Muzica poate avea rol hotărâtor în formarea și consolidarea deprinderilor motrice, iar aspectele principale ale relației muzică- ritm abordează stereotipiile motrice, forța stimulatorie și relaxarea nervoasă.

Când folosim activități ce implică muzica, conștientizăm modul în care activitatea fizică contribuie la socializare și exteriorizare.

Mișcarea însoțită de muzică este mult mai plăcută și mai amplă, reprezentând un factor de întârziere a apariției oboselii în lecția de kinetoterapie, cu rol hotărâtor în formarea deprinderilor motrice.

Programele complexe de recuperare aplicate elevilor cu dizabilități, se realizează etapizat în funcție de potențialul neuro-motor al acestora. Rezultatul ultim al programului, indiferent de succes va fi întotdeauna între ușor, subnormal și minim de abilitate funcțională.

Bibliografie:

Andronic I., Mitrache A., (1994). Aspecte psihosociale ale persoanelor cu cerințe speciale – Centru pentru formarea și dezvoltarea personalității copilului, Craiova.

Albu C-tin., Gherguț A., Albu M., (2007). Dicționar de kinetoterapie, Editura Polirom, București.

Albu C-tin, ș.a., (2006). Psihomotricitatea, Institutul European, Iași.

Albu C-tin, ș.a., (2004). Kinetoterapia pasivă, Polirom, Iași.

Arcan P., Ciumăgean D., (1980). Copilul deficient mintal, Editura Facla, Timișoara.

Baciu C.,ș.a.,(1981). Kinetoterapia Pre și Postoperatorie, Editura Sport-Turism, București.

Bănică L., (2009). Psihomotricitate Psihopatologie Psihoterapie Elemente aplicative în kinetoterapie, Editura Fundației România de Mâine, București.

Bălteanu V., (1998). Curs de kinetoterapie, Editura Universității Al. I. Cuza. Iași

Bîtleanu R., ș.a., (2009). Tehnici de lucru prin arte combinate, Editura Egal, Bacău.

Calais-Germain Blandine, (2009). Anatomie pentru Mișcare, Editura Polirom, Iași.

Bochiș L. N., (2012). Psihopedagogia Deficitului de intelect. Universitatea din Oradea.

Bratu M., (2011). Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Bren, București.

Bratu M., (2014).Comunicare și consiliere în Kinetoterapie, Editura Universitară, București.

Bratu M., (2013). Recuperarea în traumatologia sportivă, Editura Universitară, București.

Budică C.,(2005). Kinetoterapia în afecțiunile Ortopedico-Traumatice, Editura Fundației România de Mâine, București.

Bujor S.-A., (2016). Proiectarea, organizarea și desfășurarea activităților instructiv-educative în clasele de copii cu deficiențe multiple asociate,Teză de doctorat. Universitatea “Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca.

Bușneag I.-C., (2009). Terapia Ocupațională, Editura Fundației România de Mâine, București.

Cioroiu S.-G., (2016). Viziuni Moderne în Educație fizică și sport asupra stării de sănătate Teza de abilitare, Universitatea Transilvania din Brașov.

Cioroiu S.-G., (2004). Noțiuni elementare de kinetologie și masaj-Curs pentru învățământ la distanță. Editura Universității Transilvania, Brașov.

Chertes E., Popa I., (1981). Îndrumar pentru educație fizică și sport în întreprinderi și instituții, Editura Politică, București.

Cordun M., (1999). Postura corporală normală și patologică, Editura ANEFS, București.

Cordun M., (2009). Kinantropometrie, Editura CD Press, București.

Cordun M., (1999). Kinetologie medicală, Editura Axxa, București.

Coman S., (2001). Parteneriat în Educația Integrată a copiilor cu cerințe educative speciale, Editura Spiru Haret, Iași.

Dan M., (2005). Introducere în Terapia Ocupațională. Editura Universității, Oradea.

Gherguț A., (2005). Sinteze de psihopedagogie specială, Editura Polirom, Iași.

Gherguț, A., (2006). Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale. Strategii diferențiate și incluzive în educație, Editura Polirom, Iași.

Gherguț, A., (2011). Evaluare și intervenție psihoeducațională. Terapii educaționale, recuperatorii și compensatorii, Editura Polirom, Iași

Hathazi A., (2015). Dizabilitățile multiple. Psihopedagogie specială – modele de evaluare și intervenție, Editura Polirom, Iași.

Kiss I., (2007). Fizio-kinetoterapia și recuperarea medicală în afecțiunile aparatului locomotor, Editura Medicală, București.

Ludu V., (1983). Ritmul și Performanța, Editura Sport-Turism, București.

Martin M., (2010). Ergoterapia în psihiatrie, Editura Limes, Cluj-Napoca.

Marcu V., Dan M., (2006 ). Kinetoterapie, Editura Universității, Oradea.

Dumitru Moțet,(2010). Enciclopedia de Kinetoterapie. vol.2., Editura Semne, București.

Păunescu C., Mușu I.,(1990). Recuperarea medico-pedagogică a copilului handicapat mintal, Ed. Medicală, București.

Păunescu, C.,(1999). Psihoterapia  educțională  a persoanelor cu disfuncții intelective, Editura All Educational, București.

Radu I. D., Ulici Ghe., (2003). Evaluarea și educarea psihomotricității (copiilor cu dificultăți psihomotorii de integrare). Editura Fundația Humanitas, București.

Sbenghe T., (2008). Kinesiologie. Știința Mișcării, Editura Medicală, București.

Sbenghe T.,(1987). Kinetoterapia Profilactică, Terapeutică și de Recuperare, Editura Medicală București.

Sidenco E.L., (2005). Metodica recuperării mâinii aplicații în kinetoterapie și medicină sportivă, Editura Fundației România de Mâine, București.

Sidenco E. L., (2009). Masajul în kinetoterapie, Ediția a-II-a., Editura Fundației România de Mâine, București.

Verza E.,(1990). Elemente de psihopedagogia handicapului,Universitatea București.

Verza E., (1993). Psihopedagogia specială,  Editura Didactică și Pedagogică,  București.

Zazzo R.,(1973). Debilitățile mintale, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Zisulescu St., (1971). Aptitudini și talente, Editura Didactică și Pedagogică, București.

http://doctorat.ubbcluj.ro/susținerea_publică/rezumate/2010/sociologie/sabău_gheorghe_ro.pdf Efectele Practicării Mișcării Fizice Organizate Asupra Calității Vieții.

http://www.sfatulmedicului.ro/Psihologie-si-psihoterapie/dizabilitatea-intelectuala-sau-retardul-mintal_11591]

http://www.scrigroup.com/educatie/psihologie-psihiatrie/PARTICULARITATI-ALE-PROCESELOR15889.php

http://www.sfatulmedicului.ro/Psihologie-si-psihoterapie/dizabilitatea-intelectuala-sau-retardul-mintal_11591]

http://www.unitbv.ro/Portals/31/Sustineri%20de%20doctorat/Rezumate2015/DamianRoxana.pdf

http://www.academia.edu/9969569/Evaluarea_și_educarea_psihomotricității

https:// dexonline.ro.

http://www.academia.edu/6957412/136547758-Doru-Popovici-Terapie-Ocupațională-Pentru-Persoane-Cu-Deficiențe.

www.mavala.ro/exerciții.php

Vrasmaș, T. (coord.) (2010). Incluziunea școlară a copiilor cu cerințe educaționale speciale. Aspirații și realități. Editura Vanemonde

Alexandru Al. Popescu, (2003). Ergoterapie, Editura medicală, București.