PLANUL LUCRĂRII
PLANUL LUCRĂRII
Cap. I. Considerații generale
Secț. 1. Conceptul de patrimoniu și necesitatea protecției penale a patrimoniului
Conceptul de patrimoniu
Necesitatea protecției penale a patrimoniului
Secț. 2. Precedente legislative privind protecția penală a patrimoniului
Secț. 3. Elemente de drept comparat
Cap. II. Conținutul juridic al infracțiunii de tâlhărie
Secț. 1. Concept și caracterizare
Secț. 2. Condiții preexistente
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic
Obiectul material
Subiecții infracțiunii de tâlhărie
Subiectul activ. Participația penală
Subiectul pasiv
Secț. 3. Conținutul constitutiv
Latura obiectivă
Elementul material
Rezultatul socialmente periculos și legătura de cauzalitate
Latura subiectivă
Vinovăția
Mobil
Scop
Secț. 4. Formele și modalitățile infracțiunii
Formele infracțiunii
Modalitățile infracțiunii
Cap. III. Alte aspecte privind infracțiunea de tâlhărie
Secț. 1. Sancțiuni
Secț. 2. Aspecte procesuale specifice
Organele competente să efectueze urmărirea penală
Competența materială a organelor de urmărire penală
Competența teritorială a organelor de urmărire penală
Competența teritorială a organelor de urmărire penală în cazul infracțiunilor săvârșite în străinătate
Instanțele competente să judece infracțiunea în străinătate
Sect. 3. Aspecte criminologice
bibliografie
pagini 87
BIBLIOGRAFIE
Constituția României
Codul penal
Codul de procedură penală
Legea nr. 140/1996 – privind modificarea Codului penal
Legea nr. 141/1996 – privind modificarea Codului de procedură penală
Legea nr. 197/2000 – privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea Codului penal și a Codului de procedură penală
Legea nr. 18/1991 – privind fondul funciar
Legea nr. 56/1992 – privind frontiera de stat a României
Legea nr. 15/1990 – privind reorganizarea unităâilor economice de stat ca regii economice și societăți comerciale
Legea nr. 31/1990 – privind societățile comerciale – republicată
Legea nr. 213/1998 – privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia
Legea nr. 40/1990 – privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, partea specială, Ed. Academiei, București, 1971
Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr – Drept penal, partea specială, Ed. Europa Nova, București, 1999
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr – Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova, București, 1997
O. Loghin, T. Toader – Drept penal român, parte specială, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1996
O. Loghin, A. Filipaș – Drept penal, partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983
Gh. Diaconescu – Infracțiunile în Codul penal român, vol. I, Ed. Oscar Print, 1997
C. Bulai – Curs de drept penal, partea specială, vol. I, Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 1975
V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeș, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican – Noul Cod penal și Codul penal anterior, prezentare comparativă, Ed. Politică, București, 1968
I. Pascu, S. Ivan – Tălhăria, aspecte de teorie și practică judiciară, Ed. Ministerului de Interne, 1992
Doctrina de drept penal (perioada 1969-1995), litera T, vol. I: Tăinuirea, tâlhăria; Academia de Poliție “A. I. Cuza”, Facultatea de Drept, Cercul de drept penal, București, 1996
C. Sima – Codul penal adnotat, cu practică judiciară 1969-1995, Ed. Atlas Lex, București, 1995
T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu – Codul penal comentat și adnotat, partea specială, vol. I, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1975
G. Antoniu, C. Bulai – Practica judiciară penală, vol. III, partea specială, Ed. Academiei, București, 1992
G. Antoniu, C. Bulai, G. Chivulescu – Dicționar juridic penal, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1976
I. P. Filipescu – Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Ed. Actami, București, 1996
I. R .Urs, S. Angheni – Drept civil, vol. II, Drepturile reale. Teoria generală a obligațiunilor civile, Ed. Oscar Print, București, 1997
C. Stănescu, C. Bârsan – Drept civil. Drepturile reale, București, 1988
M. Toma – Drept civil. Drepturi reale, Ed. Argument, București, 1999
Gh. Beleiu – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1992
E. Stancu, C. S. Paraschiv, A. Pintea, M. Damaschin, A.L. Lorincz – Drept procesual penal, Ed. Augusta, Timișoara, 1999
N. Volonciu – Tratat de procedură penală, vol. I, Ed. Paidea, București, 1998
I. Neagu – Tratat de procedură penală, Ed. Pro, București, 1997
V. Rămureanu – Competența penală a organelor judiiare, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1980
R. M. Stănoiu – Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Ed. Academiei, București, 1981
L. Biro, C. Soroceanu – Semnificația termenului întrebuințare de violențe din textul care incriminează tâlhăria, R.R.D. nr. 4/1973
L. Biro, notă la Dec. nr. 256/1960 a Trib. regional Cluj, col. III, Leg. Pop. Nr. 12/1960
I. Dobrinescu – Reglementarea infracțiunii complexe în noul Cod penal, R.R.D. nr. 7/1969
I. Poenaru – Violența ca element al infracțiunii de tâlhărie, R.R.D. nr. 10/1973
Gh. Marinescu – Infracțiunea de tâlhărie în concurs cu infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, R.R.D. nr. 11/1971
T. Dima – Delimitarea tentativei de infracțiunea consumată de tâlhărie, R.R.D. nr. 11/1973
Mihai Petrovici, Geza – Lackzo – David – Structura și regimul juridic al infracțiunii praeterintenționate când infracțiunea de bază a rămas în forma tentativei, R.R.D. nr. 1/1986
H. Diaconescu, V. Pătulea – Delimitarea dintre tentativa și infracțiunea consumată în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare praeterintenționată moartea victimei, R.R.D. nr. 12/1988
V. Țugui – Săvârșirea infracțiunii de tâlhărie de trei sau mai multe persoane împreună, R.R.D. nr. 9-12/1989
M. Bădilă – Noua reglementare a infracțiunii de tâlhărie, R.D.P. nr. 1/1997
O. Loghin – Cu privire la formele agravate praeterintenționate ale unor infracțiuni, A.U.I., 1982
O. Gândei, D. Pavel – Cu privire la încadrarea juridică a tentativei de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, R.R.D. nr. 3/1982
=== Talharia ===
Cap. I. Considerații generale
Secț. 1. Conceptul de patrimoniu și necesitatea protecției penale a patrimoniului
A. Conceptul de patrimoniu
Importanța necontestată pe care o prezintă în societatea românească de tranziție patrimoniul care, ca fascicul de interese, se află în același plan cu drepturile fundamentale ale omului contemporan, justifică de ce infracțiunile contra patrimoniului se impun a fi așezate în sistemul părții speciale a noului Cod penal român, imediat după categoria infracțiunilor contra persoanei.
Noțiunea de “patrimoniu” în dreptul penal nu are același înțeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic, evaluabile în bani care aparțin unei persoane. Drepturile și obligațiile patrimoniale pot fi analizate fiecare separat, în individualitatea lor, sau în totalitatea lor ca o sumă de valori active și pasive, ca universalitate juridică aparținând unei persoane fără considerare la individualitatea fiecărui drept și fiecărei obligații.
Drepturile și obligațiile fac parte din patrimoniu numai dacă au caracter patrimonial, adică dacă pot reprezenta o valoare bănească, deoarece patrimoniul este o sumă de valori, iar nu un ansamblu de lucruri materiale, corporale. Totalitatea drepturilor în expresia lor bănescă alcătuiesc activul patrimonial, iar totalitatea obligațiilor tot în expresia lor bănescă formează pasivul patrimonial, astfel că patrimoniul are un activ și un pasiv.
Patrimoniul nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului în momentul când voința care îi dă caracterul de unitate, se stinge.
Conceptul de patrimoniu are un conținut și o sferă mult mai largă decât conceptul de proprietate, patrimoniul potrivit științelor juridice contemporane cuprinzând toate drepturile reale principiale (dreptul de proprietate, uz, abitație, servitute, superficie) și drepturile reale accesorii (dreptul de gaj, de ipotecă, privilegiile, etc.), toate obligațiile, precum și orice situație de fapt care prezintă numai o aparență de drept (de exemplu, posesia fizică a unui bun mobil aflat în detenția unei persoane).
Aceste drepturi reale principale și accesorii presupun un subiect activ determinat (ut singuli) și un subiect pasiv nedeterminat (universal) reprezentat de una sau alta din persoanele fizice sau juridice ale societății. Drepturile reale arătate sunt opozabile tuturor (erga omnes).
Noțiunea de patrimoniu în dreptul penal are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, tăinuite, gestionate fraudulos etc.
Infracțiunea n-ar putea fi niciodată săvârșită împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru că aceasta din urmă va exista indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente și chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori are numai datorii; nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său. De aceea mai corect ar fi să se denumească aceste infracțiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu decât ca infracțiuni contra patrimoniului.
Patrimoniul ca universalitate fiind o abstracție nu poate fi stins prin faptele concrete ale unei persoane, infracțiunea putându-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial. Pasivul patrimonial nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru aceia care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul e cuprins în această noțiune.
Incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei. Infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârșească fapta care i se reproșează și în raport cu care organele de urmărire au făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun, ea nu este ținută să facă dovada că avea calitatea de proprietar, posesor ori detentor legitim al bunului care i-a fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii.
Pentru a ocroti patrimoniul trebuie apărate situațiile de fapt existente, întrucât orice modificare a acestora prin săvârșirea de fapte ilicite duce la o dificilă ocrotire a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Dacă bunul și-a schimbat situația de fapt prin însușire, sustragere, ascundere, distrugere etc., orice valorificare a dreptului privitor la acesta devine nerealizabilă. De aceea, legea penală pedepsește uneori chiar pe proprietar în cazul în care prin acțiunea sa contribuie la schimbarea situației de fapt a unui bun al său în dauna intereselor legitime ale altor persoane (de exemplu, distrugerile prevăzute de art. 217 alin. 2-4 C. pen. sau furtul incriminat în art. 208 alin. 3 C. pen.).
În categoria infracțiunilor contra patrimoniului se află bunurile susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului în raport cu formele de proprietate.
Constituția României prevede în art. 135 alin. 2 că “proprietatea este publică sau privată”, ceea ce înseamnă că alte forme de proprietate sunt de neconceput. Normele constituționale nu menționează în mod direct categoriile de bunuri care aparțin proprietății private, ci numai pe cele care formează patrimoniul public.
Art. 135 alin. 4 din Constituție prevede că bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice. Prin Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar și prin Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României sunt enumerate și alte bunuri ce aparțin proprietății publice.
Natura bunurilor sau afectarea lor unei utilități publice sunt principalele criterii prevăzute în legile menționate pentru delimitarea bunurilor ce aparțin proprietății publice. Potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, statul sau unitățile administrativ – teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele și în condițiile legii.
Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităților administrației publice centrale și locale, a altor instituții publice de interes național, județean sau local. Dacă legea specială nu prevede altfel, închirierea sau concesiunea ar putea fi făcută fie unei societăți comerciale cu capital majoritar de stat, fie oricărei societăți comerciale. Proprietatea publică este inalienabilă, adică bunurile din această categorie nu pot ieși pe nici o cale din sfera proprietății publice.
Bunurile proprietate privată se identifică pe o cale indirectă, având acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse în sfera proprietății publice. Proprietatea privată o poate avea atât statul, cât și cetățenii, precum și persoanele juridice. Bunurile regiilor autonome, cu excepția celor care fac parte din proprietatea publică și date lor spre administrare, nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată a statului. Potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, în exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu.
Art. 35 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale arată că bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia. Așadar, bunurile regiilor autonome și ale societăților comerciale sunt proprietate privată și nu publică, chiar dacă la o societate comercială statul deține capitalul majoritar. Fac excepție numai bunurile care aparțin proprietății publice și care, potrivit art. 135 alin. 5 din Constituție, au fost încredințate regiilor autonome spre administrare, iar societăților comerciale sub formă de concesionare sau închiriere.
B. Necesitatea protecției penale a patrimoniului
Patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un întreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile și de altă natură. Împotriva faptelor care prezintă un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul este ocrotit și prin
mijloacele legii penale. Ca în cazul altor valori sociale de mare însemnătate, această ocrotire se realizează prin incriminarea faptelor care îi aduc atingere. Aceste fapte constituie infracțiuni contra patrimoniului și ele sunt prevăzute în Titlul al III-lea al părții speciale a Codului penal.
Prosperitatea oricărei persoane fizice sau juridice este legată de patrimoniu, de posibilitatea păstrării integrității acestuia, stimularea, cointeresarea, motivația muncii fiecărei persoane fiind determinate de ocrotirea și garantarea a ceea ce agonisește cinstit, legal în procesul muncii sale.
Potrivit legislației penale în vigoare, patrimoniul public nu mai este ocrotit diferențiat așa cum a fost anterior. Asta înseamnă că, în limitele legale de sancționare, judecătorii ar trebui să aibă în vedere calitatea acestor bunuri și să trateze mai aspru pe aceia care aduc atingere proprietății publice. În perspectivă, legiuitorul va trebui să acorde o atenție sporită ocrotirii bunurilor proprietății publice care satisfac un interes general al societății. De altfel, în perioada dintre cele două războaie mondiale, când patrimoniul public a fost apărat diferențiat de cel privat, exista o lege specială pentru apărarea patrimoniului public.
Legiuitorul ar fi îndreptățit să creeze un regim diferențiat de ocrotire (chiar dacă nu în cadrul unor secțiuni separate ale Codului penal) pentru bunurile proprietate publică dat fiind interesele generale în slujba cărora sunt puse aceste bunuri. O atare ocrotire ar putea fi extinsă într-o perspectivă mai îndepărtată și asupra bunurilor aparținând regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital majoritar de stat, chiar dacă în prezent aceste bunuri au caracter privat, iar potrivit art. 41 alin. 2 din Constituție, proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titularul ei. Aceasta va atrage o ocrotire specială a bunurilor încredințate unei regii autonome sau unei societăți comerciale cu aportul majoritar de stat (de exemplu, spre a fi transportate pe calea ferată, poștă, navigația navală, aeriană, ori păstrate sau spre a fi vândute etc.). În toate aceste situații, capitalul societății care face astfel de operații fiind al statului, adică provenind din contribuțiile tuturor cetățenilor, bunurile aparținătoare explicit ori implicit acestuia ar trebui să se bucure de ocrotirea mai deosebită chiar prin mijloace de drept penal, întocmai ca și bunurile aparținând proprietății publice.
Aceasta s-ar putea realiza chiar sub forma unor agravante la incriminările care ocrotesc proprietatea privată spre a da un instrument mai eficient organelor juridice (pe lângă posibilitatea unei individualizări judiciare a sancțiunii mai severe în raport cu bunurile la care ne referim și care poate fi realizată și în prezent) de ocrotire a bunurilor a căror existență și dezvoltare este interesată întreaga societate și nu numai persoana fizică sau juridică proprietară nemijlocit a bunului.
Secț. 2 Precedente legislative privind protecția penală a patrimoniului
Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat și sancționat sever faptele săvârșite împotriva patrimoniului.
În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria, jaful; mai puțin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietății, cum ar fi înșelăciunea, abuzul de încredere și gestiunea frauduloasă care erau considerate drept delicte civile.
În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vătămări patrimoniului. De regulă, furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea (tres furtileus). Dacă furturile erau grave se putea aplica pedeapsa cu moartea de la primul furt. Această asprime a pedepselor arată frecvența infracțiunilor și gravitatea lor; împotriva unor asemenea fapte, stăpânirea era silită să recurgă la cele mai inumane pedepse.
Sistemele de drept penal moderne, deși au eliminat unele din exagerările anterioare au menținut un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infracțională îndreptate împotriva patrimoniului; totodată au extins cadrul incriminărilor și la alte fapte specifice relațiilor economice din societatea modernă.
Vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învățături, din 1646) și Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652) și sfârșind cu condicele penale ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova și ale lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile patrimoniale.
Codul penal român din 1864, deși copiat în mare parte după codul penal francez, cuprindea în capitolul referitor la “Crime și delicte contra proprietăților” numeroase incriminări inspirate de această dată din Codul penal prusac (art. 306 – 380), privitoare la apărarea patrimoniului, menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.
Codul penal român din 1936 cuprindea această materie în Cartea II, Titlul XIV intitulat “Infracțiuni contra patrimoniului” sistematizat în 5 capitole astfel:cap. I – Furtul; cap. II – Tâlhăria și pirateria; cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; cap. IV – Strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății; cap. V – Jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice. Codul penal din 1936 a restrâns în limitele sale firești, toate infracțiunile contra patrimoniului grupându-le pe despărtăminte în funcție de obiectul juridic.
Paralel cu prevederile Codului penal din 1864, cât și de la 1936 au existat și anumite infracțiuni contra patrimoniului prevăzute în legi speciale, ca de pildă, în Codul Justiției Militare, în Codul comercial, în Codul silvic, în Codul Marinei comerciale și altele.
În perioada anilor 1944 -1989 s-au produs unele schimbări legislative importante în toate domeniile dreptului. În dreptul penal, în conformitate cu ideologia vremii și cu modul de a concepe existența proprietății, existau reglementări similare cu ale celorlalte țări comuniste. În acest context a fost adoptat Decretul nr. 192/1950 în conținutul căruia s-a definit noțiunea de “obștesc” și implicit și aceea de “avut obștesc”. Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului penal din 1936, un nou capitol cu denumirea “Unele infracțiuni contra avutului obștesc”, căruia ulterior, i s-au adus modificări, mai ales în privința agravării pedepselor. Acest act normativ a marcat momentul în care apare pentru prima oară o ocrotire discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat “particular” sau “obștesc”.
Codul penal din 1968 menține aceeași concepție și prevede în Titlul III infracțiunile contra avutului particular, iar în Titlul IV infracțiunile contra avutului obștesc. Comparând aceste reglementări cu cele ale Codului penal anterior observăm că în cuprinsul Codului penal în vigoare numărul incriminărilor în această materie este mai redus ca urmare a unei concentrări a acestora în texte corespunzătoare, așa încât unele fapte care în Codul penal anterior se încadrau în texte multiple și diferențiate, în actualul cod sunt prevăzute în același text.
Reglementarea distinctă a “infracțiunilor contra avutului obștesc” era neștiințifică și nejustificată, atâta vreme cât “infracțiunile pereche” (cum erau denumite la cel timp) aveau conținuturi și structuri identice, distanțându-se doar prin natura patrimoniului afectat și prin regimul sancționatoriu mai aspru pentru cele din urmă.
Constituția României din 1991 prevede în conținutul său și norme constituționale cu caracter de principiu referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite formele fundamentale de proprietate și anume: publică și privată, proprietatea publică aparținând statului sau unităților administrativ – teritoriale și principiul potrivit căruia proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de proprietarul ei.
Parlamentul României a adoptat Legea nr. 140/1996 de modificare și completare a Codului penal prin care se prevede o nouă reglementare în materia infracțiunilor contra patrimoniului. Astfel, Titlul III a primit denumirea de “Infracțiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV, care reglementa infracțiunile contra avutului obștesc a fost abrogat în întregime. Infracțiunea de delapidare reglementată în Codul din 1969 în cadrul Titlului IV este reformulată și trecută printre incriminările care fac parte din Titlul III al Codului penal.
Secț. 3 Elemente de drept comparat
Toate legislațiile moderne cuprind reglementări ample ale infracțiunilor care aduc atingere proprietății, consecință firească a importanței pe care o capătă relațiile de proprietate pentru dezvoltarea societății și pentru stimularea interesului individului la progresul societății.
Legea penală franceză, în Cartea a III-a, împarte infracțiunile contra proprietății în două mari categorii:
Însușirea frauduloasă de bunuri (furtul, extorcarea, înșelăciunea, deturnarea de fonduri);
Alte atingeri aduse bunurilor (tăinuire, distrugere, degradare, agresiuni contra sistemului de tratament al datelor informatice).
Potrivit codului penal francez (art. 311 – 1), furtul înseamnă “sustragerea frauduloasă a lucrului altuia”, iar sustragerea în sens propriu e definită în doctrina penală ca actul material prin care are loc trecerea posesiei unui obiect din mâna deținătorului legitim în aceea a autorului infracțiunii.
La lit. “d”) art. 311 – 4, furtul e sancționat mai grav dacă e precedat, însoțit sau urmat de violențe asupra altuia, fără ca să producă victimei o oncapacitate totală de muncă.
Dacă furtul s-a săvârșit cu violențe ce au atras o incapacitate totală de muncă, timp de cel mult 8 zile, pedeapsa e de până la 7 ani închisoare plus 700.000 franci francezi amendă. Dacă incapacitatea de muncă e mai mare de 8 zile, pedeapsa e închisoarea până la 10 ani și un milion de franci amendă.
Dacă furtul a fost precedat, însoțit sau urmat de violențe grave ce au produs o mutilare sau o infirmitate permanentă, pedeapsa e închisoarea până la 15 ani și 1 milion franci amendă, iar dacă a produs moartea victimei ori a fost urmat de torturi sau acte de barbarie, pedeasa e închisoarea pe viață și 1 milion de franci amendă.
Legea penală italiană distinge infracțiunile contra patrimoniului după cum au la bază violența contra persoanei sau asupra lucrurilor ori au la bază frauda. Cei mai mulți autori italieni clasifică infracțiunile contra patrimoniului în :
Infracțiuni de agresiune unilaterală (furt, tâlhărie, abuz de încredere, abuz asupra imobilului altuia etc.);
Infracțiuni săvârșite în coopșerare cu victima (șantaj, sechestrare de persoane în scop de șantaj, camăta etc.);
Infracțiuni de producere și consolidare a daunei patrimoniale (tăinuirea, reciclarea banilor provenind din infracțiuni).
Infracțiunea de tâlhărie este reglementată sub 2 modalități: tâlhăria proprie (acela care pentru a-și procura lui sau altuia un profit injust prin violență sau amenințare asupra persoanei trece în posesia sa un lucru mobil al altuia, sustrăgându-l de la cel care îl deține), și tâlhăria improprie (acela care folosește violența sau amenințarea imediat după sustragerea bunului pentru a-și asigura lui sau altuia posesia lucrului sustras ori pentru a-și înlesni lui sau altuia nepedepsirea.
Infracțiunea de tâlhărie (rapina) este considerată ca o infracțiune complexă compusă din furt și violență fizică sau psihică, făptuitorul lezând nu doar interese patrimoniale, dar și integritatea fizică și libertatea persoanei (F. Mantovani).
Legea penală germană nu cuprinde un capitol anume cu incriminări privind faptele contra patrimoniului.
Doctrina penală clasifică însă infracțiunile contra patrimoniului în infracțiuni contra proprietății (furtul, sustragerea, tâlhăria, distrugerea); infracțiuni contra altor drepturi patrimoniale (braconajul etc.); infracțiuni contra patrimoniului ca totalitate (șantajul, înșelăciunea în activitatea de asigurări, înșelăciunea prin calculator, spălarea banilor etc.).
Potrivit legii penale germane, comite infracțiunea de tâlhărie – Raub – acela care prin constrângerea unei persoane sau prin amenințarea cu un pericol actual pentru viața sau integritatea corporală sustrage un lucru mobil al altuia cu scopul însușirii pentru sine sau pentru altul. Pedeapsa este închisoarea nu mai mică de 1 an.
Tâlhăria e mai grav pedepsită când a avut ca urmare moartea victimei (închisoarea pe viață sau închisoarea nu mai mcă de 10 ani).
O altă infracțiune cu caracter de tâlhărie este cea din art. 252 și e denumită “furt tâlhăresc”. Este ipoteza când folosirea constrângerii sau amenințării cu un pericol actual pentru integritatea corporală sau viața altei persoane are loc pentru a păstra bunurile furate. În acest ca, făptuitorul va fi pedepsit ca și autorul unei tâlhării.
Tot ca o formă de tâlhărie e considerată în doctrina germană infracțiunea de agresiune tâlhărească asupra conducătorului unui autovehicul.
Legea germană incriminează în art. 255 șantajul tâlhăresc, atunci când șantajul e comis prin forță sau prin amenințare cu un pericol actual pentru integritatea corporală sau viața unei persoane.
Codul penal model american enumeră sub titlul “Infracțiuni contra proprietății” toate incriminările ce au ca obiect juridic relațiile sociale privind proprietatea.
Așa cum reiese din art. 222.1, constituie tâlhărie (Robbery) fapta aceluia care în cursul săvârșirii unui furt:
Provoacă seriase vătămări corporale altei persoane;
Amenință pe altul sau cu intenție provoacă temerea că îi va produce victimei, imediat, serioase vătămări corporale;
Săvârșește sau amenință să comită imediat o crimă de I sau de al II-lea grad.
Un act este considerat ca fiind săvârșit în timpul comiterii unui fort dacă are loc în cadrul încercării de a comite furtul sau în timpul retragerii după încercarea sau comiterea faptei.
Asemenea fapte constituie o crimă de gradul II sau o crimă de gradul I dacă în timpul comiterii furtului făptuitorul a încercat să ucidă pe cineva sau cu intenție i-a provocat sau a încercat să-I provoace grave vătămări corporale.
Codul penal al R.P. Chineze, în capitolul V – Infracțiuni contra avutului – este incriminată tâlhăria într-o formă simplă și alta agravată. Tâlhăria în formă simplă este sancționată cu închisoare între 3 și 10 ani, iar tâlhăria cu circumstanțe agravate sau care a provocat leziuni grave ori moartea se pedepsește cu închisoare de peste 10 ani, închisoare pe viață sau condamnarea la moarte, putându-se confisca și avutul.
Codul penal spaniol reglementează în Titlul XIII delictele contra proprietății. Printre incriminările cuprinse în acest titlu figurează furtul sub forma sustragerii prin violență și amenințare, fiecare din aceste incriminări având o formă simplă și o formă agravată.
Codul penal portughez reglementează infracțiunile contra patrimoniului în Titlul IV sub denumirea de “Crime contra proprietății”. Sunt incriminate faptele de furt simplu, furt calificat, abuzul de încredere, furtul între membrii familiei, furtul de necesitate, înșelăciunea și șantajul.
Legislația penală din Ungaria reglementează tâlhăria, indiferent dacă aceasta este comisă contra avutului public sau privat într-o formă simplă, alta asimilată și mai multe forme agravate. Varianta asimilată există atunci când făptuitorul surprins asupra faptului folosește violența ori amenințarea directă cu moartea ori vătămarea integrității corporale în scopul menținerii lucrului. Variantele agravante există atunci când au fost săvârșite de o persoană înarmată, asupra unei valori importante ori în asociație criminală sau în grup.
Codul penal rusesc, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997, sancționează furtul (art.158) în forma simplă cu mai multe pedepse alternative, printre care se află munca obligatorie pe un termen cuprins între 80 și 240 ore, arest de la 4 la 6 luni sau închisoare până la 3 ani, iar art.164 sancționează sustragerea obiectelor ce au o valoare deosebită. Tâlhăria (art.162) constă în atacul în scopul sustragerii unui bun, atac săvârșit cu folosirea sau amenințarea cu folosirea violenței și se pedepsește cu închisoarea între 3 și 7 ani, cu sau fără confiscarea avutului. Tâlhăria este gravă dacă se săvârșește în grup, după o înțelegere prealabilă sau cu folosirea armelor sau a altor asemenea obiecte, pedeapsa fiind închisoarea între 7 și 12 ani și confiscarea avutului. Tâlhăria este mai gravă dacă este săvârșită de o grupare organizată sau de către o persoană ce a fost condamnată de două sau mai multe ori pentru furt sau înșelăciune, pedeapsa fiind privarea de libertate între 8 și 15 ani și confiscarea avutului.
Cap. II Conținutul juridic al infracțiunii de tâlhărie
(art. 211 Cod penal)
Secț. 1 Concept și caracterizare
Tâlhăria este incriminată în art. 211 C. pen. într-o variantă tip și două variante agravate.
Tâlhăria în varianta tip constă în furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Prima variantă agravantă a tâlhăriei există când aceasta a fost săvârșită în următoarele împrejurări:
de două sau mai multe persoane împreună;
de o persoană având asupra sa o armă sau substanță narcotică;
de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
în timpul nopții;
într-un loc public sau într-un mijloc de transport;
într-o locuință sau dependințe ale acesteia;
în timpul unei calamități;
a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.
A doua variantă agravantă există atunci când tâlhăria a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.
Din cele ce preced rezultă că infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune complexă, întrucât, în conținutul său sunt reunite, potrivit voinței legiuitorului, două fapte distincte, dar legate între ele prin aceeași rezoluție infracțională.
Faptele reunite sunt, pe de o parte, furtul, iar pe de altă parte, violența sau amenințarea care, deși sunt incriminate distinct de Codul penal, totuși, atunci când violența sau amenințarea a fost folosită pentru săvârșirea furtului ori a urmat acestuia, între aceste două componente există o strânsă legătură, ceea ce a determinat considerarea acestor activități distincte din punct de vedere material, drept o unitate infracțională.
Tâlhăria este un furt comis cu violență, deoarece, aceasta face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, deși conținutul său complex include, pe lângă acțiunea ce constituie fapta de furt și acte de violență, amenințare sau alte forme de constrângere îndreptate contra persoanei.
Furtul constituie acțiunea principală, de bază în structura faptei de tâlhărie, în timp ce folosirea de violențe, amenințări sau alte forme de constrângere constituie acțiunea adiacentă (secundară), de particularizare a acțiunii principale.
Întrucât în acest conținut complex, acțiunea de furt constituie manifestarea principală, tâlhăria este privită de legea penală ca o infracțiune contra patrimoniului; acțiunea îndreptată împotriva persoanei având un rol adiacent, ea nu schimbă caracterizarea de grup a infracțiunii de tâlhărie, ci servește numai ca element de particularizare față de infracțiunea de furt.
În lipsa acțiunii adiacente, adică atunci când s-ar constata în concret că nu s-a comis o atare acțiune de constrângere, fapta considerată inițial ca infracțiune de tâlhărie va degenera în fapta de furt simplu sau eventual calificat.
Ca infracțiune împotriva patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se poate săvârși fapta de furt. Tâlhăria ar fi putut, așadar, figura, cu o sancțiune mai severă, printre cazurile de furt calificat; cum însă elementul circumstanțial de calificare, adică acțiunea adiacentă este îndreptată împotriva persoanei, această interferență între relații sociale diferite – de o parte relațiile privind patrimoniul, de altă parte relațiile referitoare la persoană -, interferență care creează anumite implicații în sfera altor infracțiuni, s-a considerat că este preferabil ca tâlhăria să constituie o infracțiune distinctă, de sine stătătoare.
După cum se observă, legiuitorul consideră valorile sociale de o maximă importanță ca viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei ca fiind adiacente în cazul tâlhăriei față de relațiile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei. Se pornește de la considerentul că infractorul, în principal, urmărește realizarea furtului, iar violența este doar un mijloc pentru înfăptuirea acestui scop.
În literatura juridică s-a ridicat problema dacă în prezent mai putem accepta această ierarhizare a valorilor sociale ce alcătuiesc obiectul infracțiunii trecând pe locul secundar valori ca libertatea, viața și sănătatea persoanei care în orice situație rămân mai importante decât patrimoniul. Ne aflăm în fața unor infracțiuni mijloc (violențe) și a unei infracțiuni scop (furtul), situație care, în principiu, se rezolvă după regulile concursului de infracțiuni, cu excepția cazurilor în care legiuitorul prevede că se aplică o calificare unitară.
Furtul poate fi săvârșit prin folosirea violenței sau a amenințării ori a altor mijloace de natură să ducă la același rezultat, sau poate fi urmat de folosirea unor asemenea mijloace în scopul păstrării bunului furat, a înlăturării urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea. Deși violența sau amenințarea au fost folosite pentru săvârșirea furtului, ori a urmat acestuia, între furt, pe de o parte și violență sau amenințare, pe de altă parte, există o strânsă legătură, ceea ce l-a determinat pe legiuitor să facă din aceste activități distincte din punct de vedere material, o singură infracțiune, o unitate infracțională.
Această unitate infracțională sub forma unei infracțiuni complexe este prevăzută în art. 211 C. pen. sub denumirea de “tâlhărie”.
În conținutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală, iar folosirea violenței sau a amenințării ori a celorlaltor mijloace indicate de lege constituie o activitate secundară, prin care activitatea principală se particularizează, dobândind o periculozitate socială distinctă și sporită de cea a furtului. Ceea ce urmărește făptuitorul, în principal este săvârșirea furtului, violența sau amenințarea neconstituind decât un mijloc pentru realizarea acestui scop. De aceea, deși aduce atingere și relațiilor sociale referitoare la viață, integritate corporală sau libertatea persoanei, tâlhăria a fost totuși inclusă de legiuitor în categoria de patrimoniu și nu în cea a infracțiunilor contra persoanei.
Secț. 2 Condiții preexistente
A. Obiectul ocrotirii penale
a) Obiectul juridic
Infracțiunea de tâlhărie fiind sub raportul caracterizării sale de grup o infracțiune contra patrimoniului, obiectul juridic generic al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri și implicit sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunului în cadrul patrimoniului, acesta făcând parte din gajul general al creditorilor chirografari.
Obiectul juridic special este complex, fiind constituit dintr-un obiect juridic special principal și anume relațiile sociale referitoare la patrimoniu și a căror dezvoltare este condiționată de menținerea poziției fizice a bunului împotriva faptelor de sustragere (întocmai ca la infracțiunea de furt) și dintr-un obiect juridic adiacent și anume relațiile sociale referitoare la apărarea persoanelor.
În raport cu obiectul juridic principal, prin incriminarea tâlhăriei se apără situația de fapt pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice private ori publice îndreptățite să păstreze la dispoziția sa acele bunuri.
În ceea ce privește obiectul juridic adiacent (secundar), acesta va fi determinat de felul acțiunii adiacente (violențe, amenințare) și de valoarea socială ocrotită și lezată prin această acțiune (libertate, integritate corporală, sănătatea, viața, onoarea persoanei).
După cum se observă, în cazul tâlhăriei, legiuitorul consideră valorile sociale de o maximă importanță (viața, integritatea corporală, sănătatea persoanei) ca fiind adiacente față de valorile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei. Această răsturnare a ierarhiei valorilor sociale ocrotite se exlică prin aceea că infractorul, în principal urmărește realizarea furtului, violența fiind doar un mijloc pentru realizarea acestui scop.
Unii autori au obiectat împotriva acestei soluții legislative care rezervă
un rol secundar valorilor sociale legate de persoana umană și care ar trebui
considerate mai importante decât cele referitoare la patrimoniu.
Infracțiunea “mijloc” este după natura ei mai periculoasă decât infracțiunea “scop” și tocmai de aceea în prezent tâlhăria este considerată din punct de vedere criminologic o infracțiune de violență, pentru că deși infractorul urmărește o deposedare a victimei de un bun mobil, el săvârșește violența cu intenție acceptând cel puțin consecințele mai grave ce se găsesc în urmarea caracteristică a modalității simple de tâlhărie.
Încălcarea, prin săvârșirea tâlhăriei, a două categorii de relații sociale de mare însemnătate caracterizează această infracțiune ca având un grad ridicat de pericol social, ceea ce justifică sancționarea ei cu severitate.
b) Obiectul material
Tâlhăria fiind o infracțiune complexă, obiectul ei material poate fi privit atât în raport cu acțiunea principală, adică acțiunea de furt, cât și în raport
cu acțiunea adiacentă de violențe, amenințări sau alte constrângeri.
În raport cu acțiunea principală, obiectul material al infracțiunii de tâlhărie este exact același ca și la infracțiunea de furt, adică un bun mobil, un lucru cu valoare patrimonială, susceptibil de a fi sustras, bun mobil aflat în posesia sau detenția altuia, asupra căruia se execută acțiunea de luare.
Prin bun mobil se înțelege bunul care poate fi deplasat, transportat dintr-un loc în altul. Bunul mobil poate fi animat sau neanimat. Sunt bunuri animate animalele și păsările domestice, precum și viețuitoarele care trăiesc în stare naturală, dar se pot afla în stăpânirea unei persoane. Neanimate sunt toate celelalte bunuri, indiferent de starea lor fizică (lichidă, solidă, gazoasă). Banii și hârtiile de valoare sunt considerate bunuri mobile și, în consecință, pot constitui obiect material principal al tâlhăriei.
Dacă un bun imobil este de neconceput a fi obiect material al furtului, în schimb părți dintr-un asemenea bun, devenite mobile prin detașare, pot constitui obiect material al infracțiunii de tâlhărie.
Corpul omului și părți ale acestuia cât omul este în viață nu pot fi obiect material principal al tâlhăriei, însă dacă o persoană folosește anumite adaosuri detașabile, ca de pildă proteză, perucă, ochi de sticlă, acestea pot forma obiectul material principal al infracțiunii de tâlhărie. De asemenea, pot constitui obiect material al tâlhăriei orice alte bunuri ce pot forma obiectul material al furtului.
Bunul mobil, pentru a constitui obiect material al tâlhăriei trebuie să se afle, în momentul săvârșirii faptei, în posesia sau detenția altei persoane.
Nu există deosebire cantitativă sau calitativă între obiectul material principal al infracțiunii de tâlhărie și cel al infracțiunii de furt. Poate exista tâlhărie când fapta privește chiar un singur bun de mică valoare (luarea prin violență sau amenințare a hainelor unui drumeț), după cum poate fi comisă asupra unei importante cantități de bunuri (devalizarea unei locuințe).
Obiectul material al acțiunii adiacente poate fi, după caz și în funcție de natura acestei acțiuni, fie un lucru, fie corpul unei persoane (violența poate consta în ruperea hainelor, smulgerea ochelarilor, deposedarea de mijloace de apărare; amenințarea poate consta în demontarea unor piese de la vehiculul victimei, expusă să rămână astfel pe drum, sau în stropirea cu benzină a mărfurilor aflate într-un camion pentru a le da foc).
Incluzând însă în afara furtului, folosirea violenței sau a amenințării ori a altor mijloace de anihilare a voinței persoanei, tâlhăria poate avea ca obiect material și corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă această activitate secundară a făptuitorului. Dacă tâlhăria are întotdeauna ca obiect material un bun mobil, în schimb, corpul persoanei nu apare ca obiect material al acestei infracțiuni decât în acele cazuri când activitatea secundară a făptuitorului este exercitată în mod direct asupra corpului persoanei (de exemplu, pentru a înfrânge rezistența victimei, făptuitorul săvârșește asupra ei acte de violență).
În literatura juridică penală s-a exprimat opinia, potrivit căreia obiect material al acțiunii adiacente în cazul tâlhăriei poate fi și un lucru.
Această opinie este combătută, întrucât la acțiunea adiacentă, în cazul în care ea se realizează prin violențe, obiectul material al acesteia este corpul persoanei asupra căreia se exercită acțiunea. Sfera noțiunii de “violență”, în înțelesul prevederilor art. 211 C. pen. cuprinde numai acțiunile prin care se exercită violența împotriva persoanei, iar nu și a lucrurilor pentru că numai astfel obiectul material al acestei infracțiuni concordă cu obiectul juridic special adiacent, care este format din relațiile sociale a căror ocrotire e asigurată prin apărarea persoanei.
Este posibil ca persoana să întrebuințeze violența împotriva unui bun, realizând prin aceasta o amenințare a persoanei (taie anvelopele autoturismului victimei ca aceasta să nu se poată salva prin fugă). Într-un asemenea caz, bunul distrus constituie obiectul material al infracțiunii de distrugere (art. 217 C. pen.) cu care tâlhăria va intra în concurs.
B. Subiecții infracțiunii de tâlhărie
a) Subiectul activ. Participația penală
Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile necesare de a răspunde penal și chiar dacă aceasta avea vreun drept (total sau parțial) asupra bunului sustras prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra. Ca urmare, subiect activ al tâlhăriei ar putea fi însuși proprietarul care săvârșește acțiunea de luare, prin întrebuințarea mijloacelor prevăzute de art. 211 alin. 1 C. pen. asupra unui bun mobil care în acel moment se găsește în posesia legitimă a altei persoane.
Subiect activ nemijlocit (autor) poate fi o singură persoană; în genere însă tâlhăria se săvârșește de mai multe persoane, cooperând ocazional sau fiind organizați în bandă. Sunt socotiți ca subiecți activi ai tâlhăriei toți cei care și-au dat contribuția la comiterea faptei, chiar dacă unii au efectuat, ca autori sau complici, numai acțiunea de furt, iar alții numai acțiunea adiacentă.
Participația penală la infracțiunea de tâlhărie este posibilă atât la varianta tip, cât și la cele calificate (agravate).
Sunt subiecți activi nemijlociți (autori) ai infracțiunii de tâlhărie toți participanții la comiterea faptei, indiferent dacă unii dintre aceștia doar au molestat victima, iar alții s-au limitat la deposedarea acesteia de bun. În cazul în care două persoane, după o prealabilă înțelegere, atacă o persoană – unul săvârșind actele de violență, iar celălalt, concomitent, sustrage bunuri aflate asupra părții vătămate – amândouă au calitatea de autori ai infracțiunii de tâlhărie, indiferent dacă, așa cum s-a arătat, actele caracterizând latura obiectivă a infracțiunii au fost săvârșite numai în parte de către fiecare dintre făptuitori.
Având în vedere dispozițiile art. 211 C. pen. potrivit cărora săvârșirea tâlhăriei de două sau mai multe persoane împreună constituie un element circumstanțial al primei variante agravante a tâlhăriei, participația la varianta tip este posibilă în alte forme decât cea concomitentă cu a autorului la locul săvârșirii faptei. De aceea, participația penală la tâlhăria prevăzută de art. 211 alin. 1 C. pen. este posibilă, dar numai în forma instigării și complicității materiale sau morale anterioare. De exemplu se va reține complicitate la tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 1 C. pen. în situația în care complicele furnizează anumite date cu privire la timpul și locul săvârșirii tâlhăriei ori îi promite autorului că va tăinui bunurile provenite din comiterea faptei atâta vreme cât complicele nu mai desfășoară activitatea de ajutor concomitent cu executarea faptei. Va exista coautorat la infracțiunea de tâlhărie dacă unii participanți au săvârșit numai fapta de furt sau numai cea de violență, dacă fiecare dintre ei a cunoscut că sustragerea se comite cu violență.
În ceea ce privește coautoratul, acesta există și atunci când unii dintre participanți au contribuit direct numai la realizarea actelor de violență sau amenințare, iar alții numai la sustragerea bunurilor, deoarece atât folosirea violenței sau a amenințării, cât și sustragerea bunurilor fiind incluse în conținutul tâlhăriei, prin săvârșirea oricăreia dintre aceste activități se realizează în parte latura obiectivă a infracțiunii.
Fapta unei persoane de a fi prezentă la săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie fără a contribui nemijlocit la comiterea actelor de violență și de a primi de la unul dintre coinculpați un bun aparținând victimei, pe care ulterior îl înstrăinează, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire și nu pe acelea ale infracțiunii de tâlhărie.
Pentru existența complicității este indiferent dacă autorul a săvârșit furtul în modalitatea avută în vedere de complice – de exemplu prin punerea victimei în stare de inconștiență – sau în altă modalitate de realizare a laturii obiective a infracțiunii a tâlhăriei – de exemplu prin întrebuințarea de violență, deoarece în acest caz din urmă, complicele a știut că autorul va comite o tâlhărie și a vrut să contribuie prin acte de ajutor la săvârșirea infracțiunii.
În încadrarea juridică a contribuției participanților la săvârșirea infracțiunii, trebuie să se țină seama nu de rolul pe care aceștia și l-au atribuit prin înțelegerea prealabilă, ci de rolul jucat efectiv de către ei la săvârșirea faptei.
Participația sub forma coautoratului e dată de activitatea făptuitorului și nu de convingerea pe care o au ceilalți participanți în sensul că luarea și însușirea bunului mobil prin violență se realizează prin corelarea activității lor.
Participarea la plănuirea infracțiunii, sfătuirea unuia dintre participanți în legătură cu atragerea părții vătămate la locul unde a fost agresată și participarea la folosul realizat prin săvârșirea tâlhăriei sunt elemente ce caracterizează complicitatea prin contribuția morală la fapta prevăzută de legea penală.
În speță, inculpatul a căzut de acord cu ceilalți făptuitori să urmrească partea vătămată pentru a-I lua, prin violență, diferite bunuri; în acest scop, el a și îndemnat pe unul dintre participanți la comiterea infracțiunii de tâlhărie (o femeie) să determine partea vătămată să urmeze cu mașina sa un anumit traseu, pentru ca aceasta să poată fi blocată, atacată și jefuită la locul stabilit.
Dar, întrucât inculpatul se afla în stare de ebrietate, nu a participat efectiv la comiterea sustragerii bunurilor prin violență, însă a participat la împărțirea folosului realizat prin infracțiune.
În drept, conform art. 26 teza I din Codul penal, este complice persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de fapta penală, contribuția complicelui putând, așadar, să fie materială sau morală, aceasta din urmă caracterizându-se prin faptul că efectele sale vizează psihicul autorului (autorilor) direct prin întărirea sau întreținerea intenției de a comite fapta prevăzută de legea penală. Deci, împrejurarea că inculpatul nu a participat efectiv la comiterea sustragerii bunurilor prin violență, neavând o contribuție nmaterială la tâlhărie, nu înlătură calitatea sa de complice moral, el înlesnind realizarea faptei prin întărirea și întreținerea hotărârii celorlalți de a săvârși infracțiunea.
b) Subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracțiunii de tâlhărie este necalificat: poate fi orice persoană față de care s-a săvârșit tâlhăria, adică persoana ale cărei bunuri au fost sustrase prin săvârșirea tâlhăriei, ori acele persoane față de care s-a săvârșit numai acțiunea adiacentă (violența, amenințarea).
În sensul art. 211 C. pen., victimă a acțiunii de tâlhărie poate fi nu numai persoana împotriva căreia s-a săvârșit furtul, ci și oricare altă persoană care a intervenit pentru a împiedica consumarea furtului, fie pentru a prinde sau deposeda pe făptuitor. Atâta vreme cât, după ce a săvârșit furtul exercitând violențe asupra victimei, inculpații au lovit din nou victima, precum și pe tatăl acesteia – plecați în urmărirea lor – , fapta săvârșită de ei constituie infracțiunea de tâlhărie.
În cazul unei pluralități de subiecți pasivi, deposedați de bunuri printr-o acțiune unică de violență, vor exista tot atâtea infracțiuni de tâlhărie, în concurs ideal, câte persoane au fost vătămate – fizic și / sau psihic.
De exemplu, în zilele de 17 și 23 ianuarie 1991, inculpatul a comis o infracțiune de tâlhărie împotriva părților vătămate B.I. și H.D., în primul caz, și a părților vătămate H.V., P.C. și S.F., în al doilea caz. Fapta inculpatului de a fi constrâns concomitent 2 sau 3 persoane, printr-o acțiune unică de amenințare cu bătaia, să-i dea banii și alte bunuri pe care le aveau asupra lor, constituie, datorită pluralității subiecților pasivi și a rezultatelor produse, tot atâtea infracțiuni de tâlhărie, în concurs ideal, nu una singură, chiar dacă victimele au remis sumele de bani sau bunurile în același timp.
Dacă în aceste situații, victima actelor de violență sau amenințare poate fi numai o persoană fizică, victima acțiunii de furt ar putea fi și o persoană juridică privată sau publică.
Secț. 3. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material
Ca expresie a caracterului de infracțiune complexă, elementul material al acestei infracțiuni este format din două acțiuni conjugate și anume: acțiunea de furt, fiind principală și acțiunea de constrângere, fiind o activitate adiacentă.
Acțiunea principală în cuprinsul elementului material al infracțiunii de tâlhărie constă în acțiunea de furt, ceea ce implică un act de deposedare și un act de imposedare. La tâlhărie, ca și la infracțiunea de furt, bunul mobil este luat din sfera patrimonială a victimei, fără consimțământul acesteia; ceea ce apare însă ca specific infracțiunii de tâlhărie este că luarea bunului de către făptuitor ia, deseori, forma remiterii silită făcută acestuia de către victimă.
Este de observat că infracțiunea de tâlhărie, spre deosebire de infracțiunea de furt, se caracterizează și prin predarea (remiterea) bunului de către victimă în urma constrângerii la care a fost supusă. Când bunul este remis de victimă ca urmare a constrângerii, tâlhăria săvârșită în aceste condiții se aseamănă într-o oarecare măsură cu infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 C. pen. Aceste două infracțiuni se deosebesc totuși atât prin obiectul generic care este diferit, cât și prin aceea că, în cazul tâlhăriei, pericolul creat prin violență sau amenințare este iminent, pe când în cazul infracțiunii de șantaj pericolul nu este actual, ci urmează a se produce în viitor.
Constatarea că inculpatul nu a scos personal bunurile din buzunarul persoanei vătămate, ci a determinat-o pe aceasta să i le dea ea însăși, amenințând-o cu moartea este irelevantă sub aspectul încadrării juridice a faptei sus-menționate care, în ambele situații, constituie infracțiunea de tâlhărie, iar nu aceea de șantaj.
Acțiunea principală poate privi oricare din modalitățile de furt: simplu sau calificat, cu scopul de însușire sau de folosire pe nedrept. Ea este realizată atât în situația în care furtul s-a consumat, ipoteză în care tâlhăria va fi consumată, cât și în împrejurarea când furtul a rămas în forma tentativei, ipoteză în care va exista o tentativă la tâlhărie.
Acțiunea adiacentă din alcătuirea complexă a elementului material al infracțiunii de tâlhărie constă în întrebuințarea de violențe sau amenințări,
ori punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.
Pentru existența acțiunii adiacente este suficientă întrebuințarea unuia dintre mijloace; întrebuințarea lor cumulativă nu schimbă caracterul unitar al infracțiunii, dar se va ține cont la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei.
Violența, amenințarea sau punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra realizează activitatea secundară a elementului material al infracțiunii de tâlhărie, numai dacă au servit ca mijloc pentru săvârșirea furtului sau ca mijloc de păstrare a bunului furat ori pentru a asigura scăparea făptuitorului. Tocmai existența acestei legături dintre folosirea violenței sau a amenințării, ori dintre punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra și furt, a făcut ca legiuitorul să unească aceste activități cu incriminări distincte în Codul penal, în conținutul aceleiași infracțiuni complexe de tâlhărie.
Fapta inculpatului de a-și însuși pe nedrept un pistol ce aparține proprietății publice și, fiind urmărit de paznic, de a trage cu arma asupra urmăritorului pentru a-și păstra obiectul însușit, reprezintă o acțiune de tâlhărie, iar nu o pluralitate de infracțiuni – furt și tentativă de omor.
Între cele două tipuri de acțiuni există o indispensabilă relație de intercondiționare, în absența acestei relații construcția juridică complexă a tâlhăriei dezintegrându-se în infracțiunea de furt, pe de o parte, și acțiunea de lovire, vătămare corporală, amenințare, pe de altă parte.
Potrivit prevederilor art. 211 C. pen., constituie infracțiune de tâlhărie furtul urmat de întrebuințarea unor violențe pentru păstrarea bunului furat.
Dacă însă violențele nu au fost exercitate în scopul de a păstra bunul furat, ci au reprezentat o ripostă spontană la comportarea agresivă a persoanei care a surprins furtul, faptele nu constituie infracțiunea de tâlhărie, ci
infracțiunea de furt și lovire în concurs real. De aceea nu se poate reține
existența tâlhăriei, de pildă, dacă amenințarea s-a produs cu mult timp după ce făptuitorul și-a însușit bunul.
De observat că legiuitorul în conținutul incriminării faptei de tâlhărie enumeră exhaustiv modalitățile prin care se realizează tâlhăria. Prin “amenințare” înțelegem infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 193 C. pen. Amenințarea va constitui acțiunea adiacentă a elementului material numai dacă aceasta constituie un mijloc pentru săvârșirea furtului. Fapta inculpatului de a fi tras la o parte victima la ieșirea ei dintr-un local public și de a fi constrâns, prin amenințarea cu cuțitul, să-i dea haina cu care era îmbrăcată, constituie infracțiunea de tâlhărie.
Prin noțiunea de “violență” înțelegem orice altă infracțiune prin intermediul căreia se exercită o constrângere fizică sau psihică asupra persoanei, chiar dacă acele violențe nu s-ar încadra în art. 180 C. pen. sau art. 193 C. pen. Acțiunea adiacentă tâlhăriei va fi realizată când violențele folosite au fost săvârșite în condițiile arătate în art. 180 – 182 C. pen. modificate prin Legea nr. 197/2000 și art. 189 C. pen.
Pentru existența laturii obiective a tâlhăriei, violențele trebuie să fie exercitate direct împotriva persoanei fizice, violențele față de lucruri pot constitui însă, uneori, o amenințare (de exemplu, ruperea legăturii telefonice, lovirea fundului unei ambarcațiuni pentru a o face să se scufunde, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un autocamion cu scopul de o incendia).
Pentru a contura infracțiunea de “tâlhărie”, violența trebuie să fie efectivă, nu un vicleșug, un șiretlic, prin care victima e surprinsă sau pusă în fața unui fapt împlinit,încât practic nu poate reacționa în nici un mod eficient sau să se mai opună sustragerii bunului.
Violența efectuată față de lucruri, dar care nu constituie o amenințare, nu poate realiza acțiunea adiacentă și nu întregește conținutul obiectiv al infracțiunii de tâlhărie. De exemplu, smulgerea ceasului de la mâna unei persoane aflate într-o stare avansată de ebrietate și dormind care nu numai că nu a opus rezistență, dar nici măcar nu putea simți că este deposedată de bunul său, nu prezintă trăsăturile caracteristice ale laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie, ci ale aceleia de furt.
Se realizează elementul material al infracțiunii de tâlhărie și în împrejurarea în care făptuitorul, lovind victima pentru un alt motiv, în condițiile acestei stări de fapt, acesta o deposedează de un bun al său. De exemplu, inculpatul a acostat victima și la refuzul acesteia de a-l însoți la locuința sa, a lovit-o, trântind-o la pământ, după care i-a luat poșeta și a dispărut cu ea; în raport cu starea de fapt, prima instanță a reținut în mod corect în sarcina inculpatului infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 1 C. pen.
De asemenea, se realizează acțiunea adiacentă a tâlhăriei și în ipoteza în care numai unul dintre inculpați exercită violența asupra victimei în vederea sustragerii unui bun.
Fapta va constitui tâlhărie chiar dacă bunul este predat făptuitorului de către victimă datorită unei constrângeri efectuate asupra acesteia. Aceeași soluție se impune și atunci când în urma violențelor, victima pierde contactul cu bunul pe care făptuitorul și-l însușește imediat. Constituie infracțiunea de tâlhărie fapta de a fura portmoneul cu bani, pe care victima l-a scăpat din mână ca urmare a violențelor exercitate asupra sa de infractor, cu intenția de a o jefui.
În doctrină și în practica judiciară s-a ridicat problema de a ști dacă se realizează conținutul infracțiunii de tâlhărie, în varianta în care făptuitorul smulge prin surprindere un bun din mâna victimei, aceasta întrucât unele instanțe au pronunțat hotărâri diferite în raport cu aceeași situație de fapt.
Tribunalul Brașov l-a condamnat pe R.G. la 6 ani închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie. S-a reținut că inculpatul, în seara zilei de 17.03.1970, s-a înarmat cu o scoabă metalică, cu intenția de a ataca pe victimă, pentru a-i lua servieta cu bani, însă la ieșirea acesteia din magazin, fără a lovi, i-a smuls din mână, pe la spate, servieta cu bani, dispărând în întuneric.
Într-o altă speță, instanța a statuat că fapta inculpatului de a fi smuls din brațele părții civile o sacoșă conținând diferite bunuri și de a fugi cu ea, constituie infracțiunea de tâlhărie, deoarece, prin smulgere, elementul material al acțiunii de violență, caracteristic tâlhăriei, este realizat.
Altă instanță, în hotărârea sa a arătat că pentru existența tâlhăriei, este necesar ca făptuitorul să fi exercitat asupra victimei violențe de natură să-i paralizeze împotrivirea. Dacă inculpatul a căutat numai să surprindă pe victimă spre a putea să-i smulgă poșeta și să dispară cu ea, înainte ca victima să se reculeagă și să opună rezistență, el comite infracțiunea de furt și nu aceea de tâlhărie.
În literatura juridică penală, în raport cu hotărârile diferite ale instanțelor de judecată, s-au formulat opinii care îmbrățișează fie una sau alta din soluții.
Într-o primă opinie s-a promovat ideea că în cazul smulgerii, prin
surprindere, a obiectului din mâna victimei, se conturează violența specifică
tâlhăriei, întrucât și în această situație, scopul, deposedarea și
împosedarea se realizează prin mijlocirea violenței, existând acea relație de la mijloc la scop, care, depășind sfera infracțiunii de furt, definește caracterul complex al infracțiunii de tâlhărie.
În sprijinul acestei opinii, se aduc mai multe argumente. Un prim argument este acela să se realizeze violența specifică tâlhăriei, indiferent dacă ea s-a exercitat direct asupra persoanei sau prin intermediul obiectului, atâta timp cât se înfrânge violent contactul victimei cu obiectul.
Un al doilea argument se referă la faptul că, dând o altă interpretare, nu s-ar reuși să se facă o delimitare corectă între furt și tâlhărie. La furt, acțiunea de luare nu se efectuează prin violență.
În sfârșit, un alt argument ce s-ar putea invoca în sprijinul acestei opinii, ar rezulta din interpretarea rațională a dispozițiilor art. 211 alin.1 C. pen., în sensul că nu rezultă condiția ca ambele elemente ce realizează conținutul infracțiunii complexe să constituie, prin ele însele, fapte penale. Dacă scopul (furtul) este întotdeauna o faptă incriminată, mijlocul (violența) se poate manifesta și printr-o acțiune ce nu este prevăzută de legea penală, astfel că acțiunea celui ce smulge prin surprindere un obiect din mâna unei persoane, răspunde cerințelor violenței specifice infracțiunii de tâlhărie, deoarece este prezentă relația de la mijloc la scop, acțiunea brutală de smulgere fiind exercitată tocmai pentru realizarea furtului, ceea ce face ca, prin smulgerea obiectului material al infracțiunii, elementul violență, caracteristic tâlhăriei, să fie realizat.
Într-o a doua opinie s-a spus că, potrivit actualei reglementări a tâlhăriei, nu orice acțiune brutală prin care se tinde la sustragerea ilicită a unui bun mobil constituie o violență în sensul art. 211 C. pen., ci numai aceea care, aplicându-se asupra persoanei victimei, este îndreptată către înfrângerea oricărei împotriviri din partea sa, în scopul abandonării lucrului în mâinile agresorului.
În argumentarea acestei opinii, se pornește de la premisa fundamentată de prevederile art. 41 alin. 3 C. pen. care definește infracțiunea complexă și se arată că, atâta vreme cât violența s-a manifestat numai prin smulgerea obiectului din mâna celui ce-l deținea, ruperea contactului fizic dintre obiectul material și deținător nu constituie, prin ea însăși, o faptă prevăzută de legea penală și, ca urmare, furtul unit cu aceasta nu poate deveni infracțiune de tâlhărie, nefiind prezentate elementele specifice, indispensabile realizării unității juridice legale sub forma infracțiunii complexe.
Un alt argument ce își găsește izvorul tot în conceptul infracțiunii complexe, în sensul că tâlhăria ca infracțiune complexă, atâta vreme cât are un obiect juridic special, adiacent care constă în relațiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin apărarea persoanei, în mod logic, prin “violențe” se înțeleg orice acte de constrângere fizică, îndreptate împotriva victimei furtului sau împotriva altei persoane, prin care se aduce atingere uneia dintre valorile sociale: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea.
Cu alte cuvinte, actele de violență trebuie să aibă aptitudinea de a insufla victimei o temere efectivă, pentru ca astfel să se paralizeze acțiunea de împotrivire pe care victima o opunea sau o putea opune.
În sprijinul acestei din urmă păreri, s-ar mai putea aduce și faptul că, dacă am interpreta altfel dispozițiile art. 211 C. pen., ar însemna că mărim artificial numărul infracțiunilor de tâlhărie săvârșite în realitate, ceea ce ar avea unele repercusiuni în orientarea politicii penale a statului nostru, în cercetarea criminologică a acestui gen de infracțiune.
Tâlhăria presupune exercitarea unei violențe de către făptuitor și o opunere din partea victimei. Nu orice act brutal constituie violență, ci doar acela care fiind îndreptat direct împotriva persoanei, îi paralizează complet împotrivirea .
Fapta de a-I fura portmoneul cu bani, pe care victima l-a scăpat din mână ca urmare a violențelor exercitate asupra sa de infractori cu intenția de a o jefui, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie.
Dacă violența asupra lucrului nu e susceptibilă să creeze o teamă ce reprezintă o amenințare pentru detentor, sau dacă nu este săvârșită în astfel de circumstanțe încât să facă posibilă reacția, rezistența, opunerea acestuia și apoi abandonarea lucrului în mâna agresorului, ea nu poate realiza infracțiunea de tâlhărie.
În ceea ce ne privește, considerăm justificată cea de-a doua opinie, promovată de marea majoritate a autorilor de drept penal și de instanțele de judecată. În concluzie, la problema supusă discuției, ori de câte ori luarea unui bun are loc prin smulgere, instanța de judecată trebuie să cerceteze cu deosebită atenție dacă prin acțiunea de smulgere s-a adus vreo atingere uneia dintre valorile sociale ce formează obiectul juridic adiacent al infracțiunii de tâlhărie, realizându-se astfel elementul “violență”, caracteristic acestei infracțiuni. În sens contrar, fapta va constitui o infracțiune de furt. Cum prin smulgerea bunului – în speță, o bicicletă – din mâinile posesorului, elementul violenței caracteristic infracțiunii de tâlhărie, s-a realizat fapta inculpatului de a-și fi însușit bunul luat în acest mod se încadrează în art. 211, nu în art. 208 C. pen.
Curtea Supremă de Justiție a hotărât că deposedarea părții vătămate de căciula pe care o purta, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără exercitarea vreunei acțiuni agresive de natură să-i înfrângă opunerea, constituie infracțiune de furt, iar nu de tâlhărie, deoarece lipsește cerința întrebuințării de violențe la care se referă art. 211 alin. 1 C. pen.
Prin “punerea victimei în stare de inconștiență” se înțelege aducerea acesteia în situația de a nu-și da seama, de a nu percepe ca urmare a folosirii de narcotice sau alte substanțe. Pentru a se realiza acțiunea adiacentă a tâlhăriei prin această modalitate, se impune ca starea de inconștiență a victimei să fie rezultatul activității făptuitorului.
În ipoteza că victima se afla într-o asemenea stare datorată propriei voințe (este în stare de inconștiență datorită consumului voluntar de băuturi alcoolice ori de stupefiante) sau datorită acțiunii întreprinse de alte persoane, iar autorul doar a profitat de acea stare preexistentă intervenției sale, fapta nu constituie infracțiunea de tâlhărie, ci aceea de furt. Nu constituie infracțiunea de tâlhărie fapta inculpatului care, după ce un alt inculpat, cu care nu avusese o înțelegere prealabilă, a săvârșit acte de violență față de persoana vătămată, s-a apropiat de aceasta – căzută pe stradă, în timpul nopții, în stare de inconștiență – și i-a desfăcut ceasul de la mână, însușindu-și-l, întrucât acest inculpat nu a exercitat violențe asupra persoanei vătămate, ci doar a profitat de situația creată pentru a-și însuși ceasul, fapta constituind infracțiunea de furt calificat.
Prin “punerea victimei în neputința de a se apăra” se înțelege aducerea acesteia în situația de a nu putea folosi posibilitățile de apărare, ca urmare a acțiunii de imobilizare, dezarmare, punerea unui căluș, etc.
Prin victimă a acțiunii adiacente se înțelege fie persoana împotriva căreia se săvârșește furtul, fie orice altă persoană în mâinile sau în paza căreia se află bunul care urma să fie furat (cărăuș, paznic) sau care ar interveni fie pentru a împiedica consumarea furtului, fie pentru prinderea sau deposedarea făptuitorului.
Este necesar ca victima să fie prezentă la locul săvârșirii furtului, deoarece numai violențele, amenințările, etc. săvârșite cu această ocazie și în scopurile prevăzute de art. 211 C. pen. realizează activitatea secundară a infracțiunii de tâlhărie. Dacă persoana nu este prezentă la locul săvârșirii furtului, violența, amenințarea etc. constituie o altă infracțiune (lovire sau alte violențe, amenințare).
În literatura juridică, unii autori, pornind de la interpretarea restrictivă a art. 211 C. pen., și-au exprimat opinia potrivit căreia violența, ca acțiune adiacentă a tâlhărie, nu poate precede furtul, ci ea trebuie să fie concomitentă ori posterioară acestuia.
Alți autori promovează ideea că violența se poate săvârși și anterior furtului dacă se pregătește, iminent, posibilitatea producerii sustragerii, existând relația de conexitate dintre infracțiunea mijloc și infracțiunea scop.
Deosebirea dintre cele două opinii este numai aparentă. Tâlhăria presupune prin concept ca sustragerea să aibă loc prin violență, adică odată cu începerea actelor de executare a furtului. Dacă se lasă victimei o pauză mai mare de reflecție între momentul violenței și luarea bunului, aceasta va constitui infracțiune de șantaj și nu de tâlhărie.
Se poate concepe totuși că amenințarea și violența să preceadă momentul luării bunului (făptuitorul amenință cu cuțitul victima și aceasta caută prin casă bunurile de valoare spre a satisface pe infractor; ori inculpatul trebuie să lege mai întâi victima și apoi să caute lucrurile de valoare spre a le sustrage), dar în situațiile arătate ne aflăm tot în cadrul unor acte de executare a furtului, deoarece orice act de înfrângere a opunerii victimei este un act de executare a faptei de sustragere, indiferent că opunerea victimei este înlăturată prin amenințare sau violență și că se situează înainte de momentul deposedării efective a victimei. Aceasta înseamnă că din momentul amenințării și executării violenței asupra victimei în scop de furt a început executarea furtului.
Sub acest aspect este corectă soluția în sensul că se realizează elementul material al tâlhăriei și în situația în care făptuitorul amenință victima, cerându-i să-i remită bunurile pe are le are asupra sa cu toate că violența psihică s-a exercitat în acest scop anterior începerii oricărui act de deposedare efectivă a victimei. Prin urmare, în raport cu furtul, acțiunea adiacentă poate să se comită înainte de luarea efectivă a bunului, în timpul luării bunului sau imediat după aceea. Dacă se săvârșește cu mult timp după comiterea furtului, nu se mai poate reține tâlhăria. De exemplu, dacă fapta de amenințare s-a produs la un anumit interval de timp după săvârșirea furtului și anume după ce infractorul dusese lucrul furat la el acasă și după ce revenise la domiciliul persoanei vătămate, față de care recunoscuse comiterea faptei, amenințarea nu apare ca fiind determinată de scopurile art. 211 C. pen., de aceea în sarcina inculpatului nu poate fi reținută infracțiunea de tâlhărie.
Infracțiunea de tâlhărie nu intră în concurs cu violarea de domiciliu atunci când făptuitorul se află fără drept în locuința din care urmărește să sustragă bunuri, violarea de domiciliu fiind absorbită în conținutul tâlhăriei agravate, dar intră în concurs cu infracțiunea de ultraj atunci când victima violenței este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, sau cu infracțiunea de ultraj asupra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice când sunt îndeplinite condițiile necesare.
Tot astfel constituie tâlhărie (nu înșelăciune) fapta celui care, după ce a primit o sumă de bani de la victimă (în schimbul căreia urma să-i remită anumite valori), a fugit cu banii, conjugată cu fapta concomitentă a participanților de a fi exercitat violențe pentru a o împiedica să se opună ori să urmărească pe cel care fugise cu banii. La fel, comite o tâlhărie (nu șantaj) acela care o silește pe victimă, prin violență sau amenințare, concomitentă cu deposedarea, să-i remită un bun.
Dacă inculpații au comis acte de imobilizare a victimei (au legat victima de mâini, după care i-au acoperit ochii și gura), deși nu erau necesare realizării laturii obiective a infracțiunii de tîlhărie, se va reține ca infracțiune distinctă (în concurs real cu infracțiunea de tâlhărie) și infracțiunea de lipsire de libertate prevăzută în art. 189 alin. 2 C. pen.
Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie trebuie să fie îndeplinite anumite cerințe, adică anumite condiții care marchează aspectele specifice ale elementului material.
Cerințele referitoare la acțiunea principală (acțiunea de furt) din conținutul complex al elementului material al infracțiunii de tâlhărie, sunt în număr de trei și anume: lucrul sustras să fie un bun mobil, acest bun să se afle în posesia sau detenția unei alte persoane, iar acțiunea de luare să fi avut loc fără consimțământul celui deposedat.
Cerința esențială referitoare la acțiunea adiacentă (întrebuințarea de violențe, amenințări, etc.) constă în condiția ca această acțiune adiacentă să fi servit ca mijloc pentru păstrarea bunului furat ori pentru înlăturarea urmelor infracțiunii sau pentru a asigura scăparea făptuitorului.
Dacă întrebuințarea de violențe, amenințări, etc. nu a survenit sau nu a fost efectuată pentru a servi ca mijloc pentru săvârșirea furtului sau ca mijloc pentru păstrarea bunului furat, ștergerea urmelor faptei sau scăparea făptuitorului, ea nu mai constituie o acțiune adiacentă, ci o acțiune de sine stătătoare și deci nu va fi realizată latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie, și nu va exista această infracțiune, ci eventual un concurs de infracțiuni (de exemplu, în urma unor certuri, A îl lovește pe B care cade amețit de lovitură; în cădere i se desprinde ceasul –brățară care a alunecat în direcția lui A; acesta profită de această împrejurare și fură ceasul; în acest caz există concurs între infracțiunea de loviri și cea de furt, iar nu infracțiunea de tâlhărie).
În cazul în care prin acțiunea adiacentă se urmărește de către făptuitor o altă finalitate decât cele arătate în dispoziția art. 211 C. pen., conținutul acțiunii adiacente nu este realizat și prin consecință nici latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie. Aceste fapte pot însă alcătui conținutul constitutiv al altor infracțiuni (cele prevăzute de art. 180 sau art 189 C. pen.).
Astfel, s-a statuat în practica judiciară că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie atunci când inculpatul a folosit violențele pentru a lua niște bunuri aparținând altuia, dar nu în scopul însușirii lor pe nedrept, ci în scopul de a constrânge în acest mod victima, care era debitorul făptuitorului, de a-și achita datoria pe care o avea față de el.
b) Rezultatul socialmente periculos și legătura de cauzalitate
La infracțiunea de tâlhărie, urmarea (rezultatul socialmente periculos) constă, ca și la infracțiunea de furt, în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului. Acest rezultat se realizează prin acțiunea principală care intră în componența elementului material al infracțiunii de tâlhărie.
În ce privește urmarea acțiunii adiacente, ea variază în raport cu mijloacele folosite pentru realizarea acesteia (de exemplu, prin violență se poate cauza o suferință fizică sau o vătămare a sănătății ori integrității corporale a acestuia – art. 180 alin. 2, art. 181 C. pen.). În unele modalități agravante ale tâlhăriei, urmarea imediată adiacentă constă în vătămarea gravă ori moartea victimei sau în producerea unor consecințe deosebit de grave.
Întrucât la infracțiunea de tâlhărie, rezultatul se realizează prin activitatea care formează conținutul acțiunii principale, legătura de cauzalitate trebuie să existe, ca și la furt, între acțiunea de luare a bunului și trecerea acestuia din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului.
B. Latura subiectivă
a) Vinovăția
Infracțiunea de tâlhărie se săvârșește cu intenție directă: făptuitorul prevede și urmărește să săvârșească furtul prin violență sau amenințare ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și prin folosirea vreunuia din aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat, ștergerea urmelor infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea.
Hotărârea făptuitorului de a comite tâlhăria poate fi luată de la început sau poate să apară în timpul săvârșirii sau după consumarea furtului, în funcție de intervenția unor împrejurări pe care acesta nu le-a avut în vedere (de exemplu, împotrivirea victimei).
În cazul în care furtul a fost urmat de folosirea unuia dintre mijloacele indicate în art. 211 C. pen., rezoluția făptuitorului de a săvârși tâlhăria apare, de regulă, după consumarea furtului, deoarece numai în măsura în care intervine o persoană pentru a-l prinde, făptuitorul se hotărăște să folosească violența ori amenințarea.
Din punct de vedere subiectiv la variantele agravate ale tâlhăriei care au avut ca urmare o vătămare corporală sau moartea victimei, implică, ca formă de vinovăție, praeterintenția.
Așadar, urmarea care agravează tâlhăria potrivit art. 211 alin. 2 lit. h și alin. 3 teza II C. pen., este o urmare praeterintenționată, făptuitorul nu a urmărit vătămarea gravă a integrității corporale sau moartea victimei, dar întrucât o astfel de urmare însoțește în mod firesc folosirea violenței, a amenințării etc., el a prevăzut-o sperând însă că nu se va produce sau nu a prevăzut-o, deși trebuia și putea să o prevadă.
Dacă făptuitorul a acționat cu intenție în ceea ce privește producerea urmării, adică prevăzând-o a urmărit sau a acceptat survenirea ei, răspunderea sa penală se stabilește nu pentru modalitatea agravantă a tâlhăriei, ci pentru un concurs de infracțiuni alcătuit din infracțiunea de tâlhărie și infracțiunea de vătămare corporală gravă (când s-a produs vreuna din urmările prevăzute de art. 182 C. pen.) sau va fi alcătuit din infracțiunea de tâlhărie varianta tip și omor deosebit de grav (art. 176 lit. d C. pen.) când s-a produs moartea victimei.
Fapta inculpatului care comite 13 sustrageri din autoturismele aflate într-un loc de parcare și văzând că este observat de paznic fuge, se ascunde și apoi, la apariția paznicului, îl lovește pe acesta cu un cuțit, producându-i leziuni în urma cărora cărora acesta a decedat, constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 1 C. pen., în concurs cu infracțiunea de omor calificat și deosebit de grav prevăzută în art. 174, raportat la art. 175 lit. f și la art. 176 lit. d C. pen.
Instanța a înlăturat susținerea inculpatului în sensul că fapta s-ar încadra în prevederile art. 211 alin. 3 în concurs cu infracțiunea de furt prevăzută de art. 208, raportat la art. 209 lit. c, e și g cu motivarea că primele 12 sustrageri din autoturisme nu trebuie disociate de cel de-al treisprezecelea act de sustragere, urmat de exercitarea de violențe asupra părții vătămate (paznic), în scopul de a ascunde săvârșirea primei infracțiuni.
Referitor la corelația în ceea ce privește latura subiectivă între acțiunea principală și acțiunea adiacentă în cazul infracțiunii de tâlhărie, trebuie specificat faptul că acțiunea principală și acțiunea adiacentă au din punct de vedere material o existență distinctă, dar din punct de vedere subiectiv sunt, dimpotrivă, intim legate, acesta fiind și motivul pentru care fapta de tâlhărie este considerată în plan juridic ca reprezentând o unitate cu un conținut complex.
Dacă întrebuințarea de violențe, amenințări etc. nu a servit sau nu au fost efectuate pentru a servi ca mijloc pentru săvârșirea furtului, atunci nu mai avem de-a face cu o acțiune adiacentă, ci cu o acțiune de sine stătătoare și deci nu va fi realizată latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie și nu va exista această infracțiune ci, eventual, un concurs de infracțiuni (de regulă, infracțiunea de loviri și cea de furt).
În speță, inculpatul, supărat pe victimă pe care el o consideră implicată în desfacerea contractului său de muncă, a lovit-o pe aceasta și apoi, profitând de acest fapt, I-a luat victimei o haină care îi aparținea.
Deci, întrebuințarea de violențe, amenințări etc. efectuate anterior și în alt scop decât furtul, nu constituie o acțiune adiacentă acțiunii de furt, ci o acțiune distinctă de infracțiunea de furt, adică o infracțiune separată sau cel mult conexă.
b) Mobilul
Orice acțiune sau inacțiune prevăzută de legea penală este precedată și determinată de un impuls interior, constând într-o necesitate, dorință, pasiune, sentiment, emoție etc., care a inspirat făptuitorului ideea de a o comite.
Asemenea impulsuri interne, susceptibile a sta la baza săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, pot fi: tendința de îmbogățire fără muncă, sentimente de ură și răzbunare.
c) Scop
Latura subiectivă a infracțiunii de tâlhărie, include în afara scopului specific furtului și scopul folosirii violențelor exercitate asupra victimei de infractor, cu intenția de a o jefui.
Așa de exemplu, constituie infracțiunea de tâlhărie fapta de a fura portmoneul cu bani, pe care victima l-a scăpat din mână, ca urmare a violențelor exercitate asupra sa de infractor, cu intenția de a o jefui.
Scopul specific furtului constă în însușirea pe nedrept a bunului sustras sau folosirea pe nedrept a acestuia, iar folosirea violenței sau amenințării trebuie realizată în scopul păstrării bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Nu sunt întrunite trăsăturile constitutive ale infracțiunii de tâlhărie atunci când inculpatul, deși a folosit violențe, totuși nu a făcut-o în scopul însușirii pe nedrept a unor lucruri aparținând altuia, ci în scopul de a constrânge partea vătămată, care era debitorul inculpatului de a-și achita datoria pe care o avea față de el.
De aceea, fapta va putea primi altă calificare penală în raport cu natura și gravitatea violențelor exercitate de făptuitor.
Scopul însușirii pe nedrept trebuie să existe, ca și în cazul furtului în momentul săvârșirii faptei, fără a fi însă necesară realizarea sa efectivă. Dacă acest scop lipsește, nu se realizează activitatea principală a tâlhăriei (furtul) și, în consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 211 C. pen.
Secț. 4. Formele și modalitățile infracțiunii
A. Formele infracțiunii
a) Tâlhăria, fiind în complexul ei o infracțiune de comisiune este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracțiunii. Actele pregătitoare (preparatorii) la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie pot privi atât acțiunea principală, cât și cea adiacentă. Ele pot fi atât de natură materială (de exemplu, făptuitorul procură anumite mijloace necesare comiterii furtului sau arme, narcotice pentru executarea violenței, amenințării) sau de natură morală (culege anumite date sau informații cu privire la locul săvârșirii faptei ori cu privire la victimă).
Din studierea practicii judiciare se reține faptul că în marea majoritate a infracțiunilor de tâlhărie, în prealabil, făptuitorii au desfășurat o activitate concretă de pregătire în vederea săvârșirii infracțiunii ca: înarmarea cu obiecte dure pentru a exercita violența, identificarea din timp a victimelor tâlhăriei și culegerea de date cu privire la stabilirea momentului oportun de acțiune.
Actele pregătitoare, indiferent de natura sau modalitatea sub care apar, nu sunt incriminate de lege și nu constituie o formă pedepsibilă a infracțiunii de tâlhărie. În cazul în care s-a trecut la acte de executare, actele preparatorii în măsura în care vor contribui la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie se vor îngloba în activitatea infracțională a autorului și vor avea relevanță în stabilirea în concret a pericolului social al faptei.
Dacă actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană și folosite de autor la săvârșirea infracțiunii, ele vor deveni acte de complicitate anterioară la comiterea tâlhăriei.
b) La tâlhărie, tentativa este posibilă, iar legea prevede sancționarea ei (art.222 C. pen.). Coroborând dispozițiile art. 20 C. pen. în care se reglementează conținutul tentativei, cu cele ale art. 211 C. pen. unde este prevăzut conținutul tâlhăriei, vom putea reține faptul că tentativa la tâlhărie poate să apară numai în modalitatea tentativei întrerupte(când executarea a fost întreruptă) sau a tentativei relativ improprii (când urmarea nu s-a produs datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află). Astfel, la tâlhărie nu este posibilă tentativa perfectă.
Față de cele ce preced, putem spune că există, în primul rând, tentativa la tâlhărie atunci când executarea faptei a început, dar a fost întreruptă. Executarea faptei, față de conținutul complex al tâlhăriei, înseamnă atât executarea acțiunii principale (a furtului), cât și executarea activității secundare (a violenței, amenințării, punerii victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra).
Există tentativă întreruptă la infracțiunea de tâlhărie ori de câte ori după începerea executării furtului, cu condiția să se fi folosit violența sau amenințarea și până în momentul în care executarea furtului a fost dusă până la capăt, intervine o cauză de întrerupere a realizării în întregime a acțiunii principale.
Dacă până în momentul întreruperii sau neizbutirii acțiunii principale nu intervenise încă acțiunea adiacentă, atunci fapta comisă constituie tentativă de furt, iar nu o tentativă de tâlhărie.
Există tentativă la infracțiunea de tâlhărie, respectiv infracțiune consumată și în cazul în care violențele se exercită în scopul sustragerii unui vehicul pentru a-l folosi pe nedrept. Astfel, furtul săvârșit prin violență constituie infracțiunea de tâlhărie, indiferent de modalitatea sustragerii și de obiectul său material. Luarea unui autovehicul, în scopul de a-l folosi pe nedrept, deci în condițiile art. 208, alin. 4 C. pen., constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 C. pen.
Prin urmare, există tentativa la tâlhărie atunci când făptuitorul a început executarea furtului prin violență, amenințare, etc., dar această executare a fost întreruptă datorită unei împrejurări independente de voința sa. Întreruperea se poate datora intervenției posesorului sau detentorului bunului ori altei persoane.
De asemenea, există tentativa întreruptă la infracțiunea de tâlhărie și în situația în care executarea furtului fiind întreruptă, datorită unei împrejurări independente de voința făptuitorului (de exemplu, a fost surprins), acesta folosește violența sau amenințarea pentru a șterge urmele infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea. În acest caz este suficient să se fi recurs la violență sau amenințare, indiferent dacă acestea au avut sau nu o desfășurare completă ori dacă și-a atins sau nu scopul.
În practica judiciară, în mod corect, s-a reținut tentativa relativ improprie la tâlhărie în împrejurarea în care inculpații au exercitat violențe asupra victimei pentru a-i fura un obiect, despre care credeau că se găsește în sacoșa acesteia, însă furtul nu s-a consumat, deoarece în momentul în care au desfăcut sacoșa ei au constatat că nu conține obiectul pe care au voit să-l fure.
O problemă mult controversată în literatura juridică, cât și în practica judiciară, este aceea a încadrării juridice a faptei în situația în care autorul infracțiunii de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, fiind surprins
de către aceasta în momentul în care sustrăgea bunul, a lovit-o în scopul acțiunii de luare a bunului respectiv sau pentru a-și asigura scăparea, iar în urma acțiunilor de lovire, victima a decedat, iar făptuitorul de teama de a nu fi prins la locul faptei de alte persoane care se alarmaseră, a renunțat la luarea obiectului respectiv. Deci fapta intenționată (furtul) rămâne în faza tentativei, însă se produce urmarea mai gravă – moartea victimei din culpa autorului.
Autorii de drept penal, cât și instanțele de judecată s-au grupat în jurul a două soluții complet diferite.
În lucrările de drept penal, în majoritate, se promovează soluția potrivit căreia dacă, în cazul tâlhăriei, acțiunea principală (furtul) a rămas în forma tentativei, iar prin acțiunea adiacentă (violența) s-a produs vătămarea corporală sau moartea victimei, fapta constituie tentativă la tâlhărie care a avut ca urmare vătămarea corporală sau moartea victimei.
Astfel, în “Explicațiile teoretice”, vol. III, când se examinează modalitățile legal caracterizate ale infracțiunii de tâlhărie, se menționează că dacă vătămările corporale sau moartea s-au produs în urma unei tentative de tâlhărie, va exista tentativa agravată și, în consecință, se va sancționa cu pedeapsa cuprinsă între jumătatea minimului și maximului pedepsei prevăzute de lege pentru forma consumată. Același punct de vedere este exprimat și de către alți autori în lucrările lor.
Un prim argument în favoarea acestei teorii este cel de text de lege, în sensul că, atâta vreme cât art. 222 C. pen. prevede pedepsirea tentativei la infracțiunile contra patrimoniului, între care figurează și tâlhăria,
aceasta înseamnă că legiuitorul a înțeles sancționarea, inclusiv a tentativei
la tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei.
Un alt argument își găsește izvorul în caracterul complex al infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. 3 C. pen. , întrucât aceasta este o formă agravată a infracțiunii respective și nu infracțiune distinctă praeterintenționată. Ea își păstrează natura juridică, caracterul și esența de infracțiune complexă intenționată. Rezultatul mai grav, praeterintenționat survenit nu schimbă caracterul și natura infracțiunii, ci îi conferă o gravitate socială sporită care îi dă forma agravată a unei infracțiuni complexe intenționate și pentru că nu este nici logic, nici juridic ca fapta intenționată să se constituie ca o agravantă a celei intenționate. Survenirea acestui rezultat definește forma agravată a infracțiunii de tâlhărie și o deosebește de cele de omor calificat și deosebit de grav, prevăzute de art. 175 lit. h si 176 lit. d C. pen.
Tâlhăria agravată nu este o construcție juridică distinctă în care, așa cum s-a procedat în cazul lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte, prin voința expresă a legii, faptele intenționate de lovire sau vătămare corporală a sănătății care au avut ca urmare moartea persoanei, își pierd individualitatea și sunt absorbite de rezultatul praeterintenționat mai grav survenit (care definește existența unei noi infracțiuni).
În practica judiciară unele instanțe judecătorești s-au pronunțat că există tentativă la tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei în varianta în care inculpații au exercitat violențe asupra victimei pentru a-i lua banii, însă, datorită intervenției unei alte persoane, inculpații au fugit,
victima în vârstă de 84 de ani decedând în urma violenței exercitate asupra sa.
După o altă opinie, tentativa la infracțiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, fiind o infracțiune praeterintenționată, unică prin voința legiuitorului, nu poate fi descompusă în părțile sale componente, întrucât elementul de agravare a infracțiunii îl constituie tocmai rezultatul mai grav produs fără intenție, iar nu cel mai puțin grav urmărit de făptuitor.
Această din urmă opinie a fost îmbrățișată și de instanța supremă, motivând că atâta vreme cât s-a produs urmarea mai gravă (moartea victimei) nu mai are relevanță sub aspectul încadrării juridice a faptei, dacă furtul nu s-a consumat; această împrejurare va produce efecte numai pe planul individualizării pedepsei.
După părerea noastră, controversele sau soluțiile diferite în materie n-ar putea fi înlăturate decât prin intervenția legiuitorului care prin modificările aduse legii penale, va trebui să-și exprime voința și în raport cu tentativa la infracțiunile complexe praeterintenționate care au avut ca urmare moartea victimei.
c) Consumarea. Infracțiunea de tâlhărie se consumă când executarea acțiunii principale (furtul) s-a desfășurat complet și s-a produs urmarea imediată prin intermediul acțiunii adiacente, adică prin întrebuințarea de violență sau de amenințare ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau în imposibilitatea de a se apăra.
Pentru existența infracțiunii de tâlhărie nu are relevanță dacă scopul deposedării victimei de un anumit bun a fost urmărit înainte de exercitarea violențelor sau amenințării, ori dacă acest scop a intervenit în timpul folosirii unor asemenea mijloace în vederea altei finalități, deoarece, potrivit art. 211 C. pen., constituie tâlhărie orice furt săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări.
Dacă activitatea principală s-a consumat fără ca făptuitorul să fi avut nevoie a recurge la acțiunea adiacentă, fapta consumată este infracțiune de furt, iar nu de tâlhărie.
Tâlhăria este, de asemenea, consumată când făptuitorul, după săvârșirea acțiunii principale efectuate fără intervenția acțiunii adiacente, a recurs imediat după consumarea acțiunii de furt la întrebuințarea de violențe, amenințări etc., pentru a păstra bunul furat sau pentru a înlătura urmele infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea. În această ipoteză, infracțiunea de tâlhărie este consumată chiar dacă făptuitorul nu a reușit, prin folosirea de violență, amenințări etc., să păstreze bunul, să înlăture urmele faptei ori să-și asigure scăparea, fiindcă legea consideră aceste finalități ca scop al acțiunii adiacente și nu ca rezultat al ei.
Textul legii, prevăzând varianta folosirii de violențe, amenințări etc., în scopul păstrării bunului furat, confirmă prin aceasta că pentru existența tâlhăriei consumate, bunul trebuie să fi fost sustras din stăpânirea de fapt a victimei și să se afle în stăpânirea de fapt a făptuitorului. Nu are relevanță faptul că autorul nu a reușit să păstreze bunul din moment ce însușirea lui a avut loc. În cazul săvârșirii faptei în coautorat, însușirea bunului numai de către unul din coautori, face ca tâlhăria să fie comisă în forma consumată.
În cazul modalității agravate, tâlhăria va fi considerată consumată dacă s-au produs, ca urmare a acțiunii adiacente, rezultatele cerute de norma de incriminare (vătămare corporală gravă, moartea victimei, consecințe deosebit de grave).
d) Epuizarea. Infracțiunea de tâlhărie este, ca și furtul, susceptibilă de o activitate infracțională prelungită în timp, după atingerea momentului consumativ și deci, de eventuala amplificare a urmărilor imediate. În măsura în care durează acțiunea adiacentă, de întrebuințare a mijloacelor de constrângere, în aceeași măsură poate fi prelungită prin acte succesive de sustragere, acțiunea principală și deci, fapta de tâlhărie.
Alteori, acțiunea adiacentă poate produce urmări de gravitate progresivă (vătămări corporale grave, moartea victimei) și deci, de natură să modifice progresiv gradul de pericol social concret al tâlhăriei, în acest caz procesul cauzal al activității infracționale se prelungește în timp.
În varianta unor astfel de prelungiri, fapta de tâlhărie se consideră epuizată atunci când au încetat actele succesive în efectuarea acțiunii principale sau când nu mai este posibilă o amplificare a urmărilor acțiunii adiacente.
Pentru ca infracțiunea de tâlhărie care a avut ca urmare vătămarea gravă sau moartea victimei este comisă cu intenție depășită, se epuizează odată cu producerea definitivă a rezultatului mai grav, acest moment al încetării producerii urmărilor constituie momentul în funcție de care se face aplicarea legii în sancționarea făptuitorului.
Dacă în timpul scurs de la data comiterii faptei tip intenționate (furtul) prin întrebuințarea de violențe și până la producerea urmării mai grave (vătămarea corporală, moartea, consecințe deosebit de grave) intervine o nouă lege penală care sancționează diferit aceste forme agravate de tâlhărie, nu se va pune problema alegerii legii mai blânde, sancționarea se va face potrivit legii penale în vigoare la data încetării definitive a urmărilor. Termenul de prescripție a răspunderii penale, la formele agravate ale tâlhăriei, va curge din momentul producerii rezultatului mai grav.
B. Modalitățile infracțiunii
Infracțiunea de tâlhărie este susceptibilă în varianta simplă, de mai multe modalități normative. În ceea ce privește modalitățile normative ale acțiunii principale (furt), acestea sunt identice cu cele prevăzute de art. 208 și art. 210 C. pen. și anume:
furtul de bunuri materiale
furtul de energii sau înscrisuri
furtul unui bun care aparține în întregime sau în parte făptuitorului
furtul unui vehicul în scopul de a-l folosi
furtul săvârșit între soți
furtul săvârșit de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduită de aceasta
Cele mai frecvente modalități ale tâlhăriei, în decursul timpurilor, au fost tâlhăria în bandă, tâlhăria la drumul mare, tâlhăria cu mâna armată și tâlhăria cu caracter de vendetă socială.
În ceea ce privește modalitățile normative ale acțiunii adiacente, ele constau în violențe, amenințare, punerea victimei în stare de inconștiență, punerea victimei în stare de neputință de a se apăra.
De asemenea, în varianta simplă există modalitatea normativă a violențelor și a celorlalte mijloace săvârșite concomitent cu executarea furtului și a violențelor sau a altor mijloace executate după consumarea furtului, dar pentru păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru asigurarea scăpării.
Acestor modalități normative poate să le corespundă o varietate de modalități faptice în raport cu acțiunea principală (furtul), cât și cu acțiunea adiacentă în funcție de mijloacele folosite. Evaluarea gradului de pericol social al fiecărei modalități faptice este lăsată la latitudinea instanței de judecată în cadrul procesului de individualizarea judecătorească.
Infracțiunea de tâlhărie este susceptibilă de multiple modalități normative agravante și anume:
a) De două sau mai multe persoane împreună. Această modalitate este considerată ca o agravantă, deoarece imprimă faptei o periculozitate socială sporită.
Aceasta rezultă din faptul că acțiunea mai multor persoane la săvârșirea furtului are ca urmare întărirea hotărârii acestora de a comite infracțiunea, mărește capacitatea de acțiune a făptuitorilor, le dă acestora mai multă îndrăzneală în executarea actului infracțional, creează condiții pentru ascunderea cu mai multă ușurință a bunurilor sustrase și pentru ștergerea urmelor de la locul faptei, micșorează sau îngreunează activitatea de cercetare și descoperire a făptuitorilor.
În Codul penal din 1936, săvârșirea tâlhăriei de două sau mai multe persoane era prevăzută ca o împrejurare agravantă a acestei infracțiuni; ea n-a mai fost menținută alternativ în textul de incriminare a tâlhăriei din Codul penal din 1969, apreciindu-se ca o atare agravare ar putea fi obținută pe baza dispozițiilor art. 75 lit. a C. pen..
După intrarea în vigoare a Codului penal din 1969, în legătură cu “săvârșirea tâlhăriei de trei sau mai multe persoane împreună” și a efectelor acestei agravante judiciare asupra răspunderii penale a făptuitorilor, într-o asemenea situație, s-au conturat două opinii în doctrina și practica judiciară.
Într-o primă opinie s-a susținut că atâta timp cât tâlhăria este o infracțiune complexă formată din infracțiunea de furt simplu sau calificat, pe de o parte, și infracțiunile de lovire, vătămare sau altele prevăzute în art. 211 alin. 2 și 3 C. pen., pe de altă parte, nu ar mai fi posibilă reținerea participației concomitente ca o agravantă, întrucât aceasta intră în conținutul furtului calificat (art. 209 lit. a C. pen) care la rândul său intră ca element constitutiv în conținutul tâlhăriei.
Alți autori au apreciat că prin integrarea sa ca element în conținutul infracțiunii de tâlhărie, infracțiunea de furt își pierde individualitatea, însușirea de a produce efecte și de aceea, în situația la care ne referim, nu infracțiunea de furt, ci infracțiunea de tâlhărie considerată ca un întreg, se săvârșește “de trei sau mai multe persoane împreună”, astfel că ar fi justificată (când participația concomitentă este formată din trei sau mai multe persoane) aplicarea circumstanței agravante legale prevăzute de art. 75 lit. a C. pen.
Prin modificarea art. 211 alin. 2 C. pen. s-a pus capăt acestor controverse, în sensul că ori de câte ori tâlhăria va fi comisă de două sau mai multe persoane împreună va constitui circumstanță agravantă și încadrarea juridică se va face în art. 211 alin. 2 lit. a C. pen.
Dacă numărul participanților va fi de trei sau mai multe persoane se aplică tot circumstanța de agravare menționată și nu prevederile art. 75 lit. a C. pen. care au caracterul unei norme generale și care devin neaplicabile dacă circumstanța de agravare este inclusă ca element circumstanțial în conținutul agravant al unei infracțiuni determinate. În numărul făptuitorilor se socotesc și cei lipsiți de răspundere penală (iresponsabili, minori sub 14 ani).
Tâlhăria este săvârșită de două sau mai multe persoane împreună în toate cazurile în care acestea au contribuit efectiv și concomitent la săvârșirea infracțiunii indiferent de participație (coautorat, instigare, complicitate). Această infracțiune nu numai că este susceptibilă de a fi comisă în oricare din formele de participație, dar practica judiciară ne demonstrează că cel mai adesea, făptuitorii cooperează ocazional sau sunt organizați în bandă.
Circumstanța prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a C. pen. se reține totdeauna când e săvârșită în coautorat. Există coautorat și atunci când unul (sau unii) dintre participanți a contribuit la luarea bunurilor aparținând victimei, iar altul a exercitat violența sau amenințarea, deoarece atât la folosirea violenței sau a amenințării, cât și la sustragerea bunurilor, fiind incluse în conținutul tâlhăriei, prin săvârșirea fiecăreia dintre aceste activități, se realizează în parte elementul material al infracțiunii. În practica judiciară s-a decis că există coautorat și în cazul în care unul dintre participanții la furt, prins de persoana vătămată și imobilizat, cheamă în ajutor pentru a se salva pe un alt participant, care comite în acest scop acte de violență împotriva persoanei vătămate, cel dintâi inculpat săvârșise, de asemenea, infracțiunea de tâlhărie, iar nu cea de furt.
În cazul instigării și complicității la tâlhărie pentru a opera agravanta prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a C. pen. este necesar să se constate că participarea instigatorului și complicelui a fost concomitentă cu săvârșirea faptei de către autor. De exemplu, se încadrează în acest text de lege instigatorul care, după ce determină pe autor la săvârșirea tâlhăriei îl ajută pe acesta, asigurându-i paza la locul faptei ori complicele care în înțelegere cu autorul îi creează condiții de a nu fi surprins de alte persoane în timpul executării faptei.
b) De o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică. Tâlhăria săvârșită de o persoană care are asupra sa o armă sau o substanță narcotică prezintă un pericol social mai mare, deoarece în aceste condiții autorul se simte mai în siguranță, acționează cu mai mult curaj, știind că poate oricând să imobilizeze și să neutralizeze victima sau pe oricare altă persoană care ar interveni pentru salvarea acesteia.
Noțiunea de “armă” are înțelesul explicat în dispozițiile art. 151 alin. 1 C. pen. și anume instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziții legale. În cazul în care făptuitorul folosește arma pentru a constrânge sau amenința victima și a înlesni furtul se va reține circumstanța agravată a tâlhăriei, în concurs cu infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, prevăzută de art. 279 C. pen. (dacă arma nu era legal deținută), iar dacă se produc și alte consecințe ca de pildă uciderea cu intenție a victimei, tâlhăria va veni în concurs cu dispozițiile art. 176 lit. d C. pen. care incriminează omorul deosebit de grav. Există omor comis pentru a săvârși sau ascunde săvârșirea unei tâlhării (art. 176 lit. d) în concurs cu infracțiunea de tâlhărie dacă inculpatul, după ce a lovit mortal victima, pentru a-și însuși unele bunuri ale acesteia, a lăsat-o sumar îmbrăcată în câmp, într-o noapte geroasă, luându-i totodată mai multe bunuri care îi aparțineau.
Potrivit art. 151 alin. 2 C. pen. sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac. Pentru a exista această agravantă aceste obiecte asimilate armelor trebuie folosite efectiv.
Prin “substanță narcotică” se înțelege acea substanță care are aptitudinea de a produce imediat victimei căreia îi este administrată, o stare de inconștiență, aducând-o în situația de a nu putea acționa. Din această categorie fac parte, de exemplu, cloroformul, eterul, spray-urile paralizante ori lacrimogene etc. Dacă prin folosirea substanțelor narcotice se produc și alte consecințe legate de acțiunea adiacentă a tâlhăriei, acestea vor fi avute în vedere la tragerea la răspundere penală a făptuitorului.
Așa cum rezultă din cele ce preced, pentru reținerea circumstanței agravante prevăzută de art. 211 alin.2 lit. b C. pen., legea nu cere ca armele sau substanțele narcotice să fie folosite, ci este suficient să existe asupra inculpatului, întrebuințarea lor, în funcție de consecințele ce se produc, poate să adauge faptei și alte elemente circumstanțiale de agravare a tâlhăriei de care instanța va ține seama în procesul de individualizare a pedepsei infractorului.
Deși modul cum este redactat textul pare a sugera ideea că făptuitorul trebuie să fi avut arma asupra sa chiar din momentul când a început săvârșirea actelor de violență, ni se pare că agravanta subzistă și dacă, în cursul desfășurării actelor agresive, el primește o armă de la un complice, ori folosește un instrument din locuința victimei pentru a o ataca pe aceasta, deoarece și în această ipoteză făptuitorul, într-un moment al acțiunii agresive, a avut asupra sa o armă, fiind întrunite cerințele art. 211 alin. 2 lit. b C. pen. ca tâlhăria să fi fost săvârșită de o persoană având asupra sa o armă.
Circumstanța agravantă prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. b C. pen., referindu-se la faptă, se răsfrânge, în caz de participație, și asupra participanților care nu au avut asupra lor arme sau substanțe narcotice, dacă au cunoscut că făptuitorul deține un asemenea mijloc.
c) De o persoană mascată, deghizată sau travestită. Această împrejurare justifică agravarea sancționării faptei, deoarece contribuie la intimidarea victimei, la diminuarea rezistenței acesteia, face mai dificilă descoperirea făptuitorului, iar fapta sa este de natură să producă un ecou social mai mare.
Persoana mascată este acea persoană care poartă total sau parțial o mască, în acest fel reușind să se ascundă privirilor și să nu fie recunoscut de cel în prezența căruia se află. Persoana este deghizată atunci când se îmbracă sau își aranjează înfățișarea în așa fel încât să nu poată fi recunoscută. De exemplu, își pune mustață, perucă sau se îmbracă de așa natură să-și ascundă identitatea. O persoană travestită este aceea care își aranjează vestimentația, înfățișarea pentru a crea impresia că este de sex opus decât cel real.
d) În timpul nopții. Tâlhăria săvârșită în timpul nopții a fost considerată mai gravă, deoarece noaptea oferă împrejurări deosebit de favorabile pentru săvârșirea acestei infracțiuni. Astfel, făptuitorul se poate apropia mai ușor de victimă fără să fie văzut, tot astfel se poate ascunde și sustrage mai ușor identificării și urmăririi, în timpul nopții existând mai puține persoane în zona locului faptei.
La determinarea “timpului nopții” în sensul art. 211 alin. 2 lit. d C.
pen. nu trebuie avut în vedere, în mod exclusiv criteriul astronomic (când apune sau răsare soarele). Ori, nici apusul, nici răsăritul soarelui nu transformă ziua în noapte și noaptea în zi, ci între apusul sau răsăritul soarelui și noaptea reală există o perioadă de tranziție în care două fenomene coexistă și se întrepătrund. Referindu-se la “timpul nopții”, textul menționat are în vedere noaptea reală, adică intervalul de timp de când întunericul s-a substituit luminii până când lumina va lua locul întunericului.
Stabilirea acestui moment trebuie lăsată la latitudinea instanței de judecată, care va ține seama de situația concretă existentă în fiecare caz în parte, și anume de data calendaristică, ora când a fost comisă fapta, poziția topografică a localității în care a fost săvârșită infracțiunea (munte, deal, câmpie), de condițiile atmosferice locale existente la acea dată.
Toate aceste elemente sunt de natură să contribuie la stabilirea în mod just a împrejurării dacă fapta a fost ori nu comisă în timpul nopții.
În literatura juridică penală s-a precizat că amurgul nu face parte din noapte, întrucât întunericul nu s-a instalat, atenția oamenilor nu este influențată de noapte, pe când zorile pot fi incluse, deoarece întunericul mai persistă, și mai ales pentru că trecerea de la starea de somn la cea de activitate cotidiană influențează capacitatea de atenție a oamenilor. Agravanta operează indiferent dacă făptuitorul a profitat ori nu de timpul nopții (de exemplu, locul unde s-a comis tâlhăria era luminat).
e) Într-un loc public sau într-un mijloc de transport. Potrivit art. 152 C. pen., fapta se consideră săvârșită în public atunci când a fost comisă:
într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna
accesibil publicului (de exemplu, parcuri, piețe, străzi), chiar dacă nu este prezentă nici o persoană;
în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane (de exemplu, în magazine, restaurante etc. în timpul funcționării programului de lucru cu publicul);
în loc neaccesibil publicului, cu intenția însă ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s-a produs față de două sau mai multe persoane;
într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii dintre persoanele participante;
prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul și-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoștința publicului.
Împrejurarea calificantă va exista ori de câte ori tâlhăria a fost săvârșită într-un loc care este permanent accesibil publicului (străzi, piețe, gări, parcuri) și condiționată de prezența a două sau mai multe persoane în numărul cărora nu este cuprins și făptuitorul, când furtul a fost săvârșit într-un loc ocazional accesibil (teatru, cinematograf, școli).
Agravarea se justifică prin aceea că locurile publice oferă numeroase și reale facilități pentru făptuitor, deoarece capacitatea victimelor de a supraveghea bunul este mai redusă, iar infractorul se poate apropia mai ușor de victimă, de asemenea, el poate fi mai greu urmărit și identificat. În plus, tâlhăria comisă în loc public evidențiază o periculozitate sporită și datorită ecoului faptei, a stării de nesiguranță pe care o resimt persoanele fizice împotriva unor astfel de fapte.
Mijlocul de transport este acela destinat anume a transporta persoane sau marfă. Se observă că numai furtul este calificat dacă se săvârșește într-un mijloc de transport în comun, pe când tâlhăria are caracter agravat dacă se săvârșește în orice mijloc de transport.
Agravarea tâlhăriei săvârșită într-un mijloc de transport se justifică prin aceea ca făptuitorul poate să “studieze” mai ușor victima și să aprecieze “oportunitatea” intervenției sale, aceasta mai cu seamă în trenuri unde practica judiciară a demonstrat că se comit cele mai multe tâlhării.
Trebuie reținut, așadar, că protecția instituită prin această împrejurare calificantă a infracțiunii de tâlhărie se extinde la totalitatea mijloacelor de transport, atât cele care transportă prin natura lor persoane în comun sau individual, cât și cele care transportă ocazional persoane; indiferent care este mijlocul de transport în care se comite fapta, este suficient ca tâlhăria să se fi comis într-un mijloc de transport în care să existe atât făptuitorul cât și victima.
f) Din locuință sau dependințe ale acesteia. Este o circumstanță de agravare specifică tâlhăriei și pe care nu o regăsim și la infracțiunea de furt. Agravarea se justifică, deoarece aduce o gravă atingere vieții intime, domestice a victimei și este de natură să creeze o stare de temere și nesiguranță când infractorul pătrunde în locuință cu intenția de a fura cu orice preț chiar prin folosirea de violență. În practica judiciară au existat frecvente cazuri când infractorii profitând de faptul că victimele locuiesc singure, în locuri mai izolate, s-au hotărât mai ușor să săvârșească o tâlhărie prin pătrunderea în locuința acestora.
Prin “locuință” în sensul art. 211 alin. 2 lit. f C. pen. se înțelege orice loc destinat pentru uzul domestic al uneia sau mai multor persoane și care este folosit în acest sens, neavând relevanță dacă este temporar (camera de hotel) sau permanent (domiciliu) stabil sau mobil. Potrivit DEX, prin “dependințe” se înțeleg încăperile accesorii ale unei locuințe (baie, bucătărie, cameră etc.), precum și construcțiile (garaj, magazie) care constituie accesoriile unei clădiri.
În măsura în care pătrunderea ilegală în locuința constituie o agravantă a tâlhăriei, fapta de violare de domiciliu este absorbită în conținutul acestei modalități agravate a tâlhăriei, fiind exclus concursul de infracțiuni.
Tâlhăria fiind o infracțiune contra patrimoniului, prin incriminarea ei în formă simplă sau agravată s-a urmărit, în primul rând, apărarea patrimoniului persoanei, a bunurilor acesteia, pentru sustragerea cărora făptuitorul ar putea intra în locurile în care sunt ținute astfel de bunuri, respectiv în locuința sau în dependințele locuinței subiectului pasiv, fapta fiind mai gravă când se comite în acest loc.
Prin această împrejurare de agravare s-a urmărit, deci, în primul rând protecția bunurilor, și apoi protejarea dreptului persoanei la folosirea liniștită a locului în care își duce viața intimă.
Dar protecția realizată prin această incriminare nu este egală în ce privește patrimoniul unei persoane fizice sau persoane juridice, autorități publice, instituții etc., pentru că doar persoana fizică folosește “locuința” și “dependințele” acesteia.
Extinzând înțelesul noțiunilor ar trebui considerat că în sfera de apărare ar intra și sediile persoanelor juridice, ale instituțiilor publice etc. (în locurile nedeschise accesului public), birourile, magaziile de mărfuri, depozitele, etc.
Întrucât o asemenea extindere ar apărea ca forțată și în afara prevederii exprese a legii, considerăm că această interpretare a noțiunilor de “locuință” și “dependințe” nu poate fi primită, astfel că se impune – de lege ferenda – instituirea protecției penale, în mod egal și necesar, și în favoarea persoanelor juridice, prin prevederea expresă a locurilor în folosința acestora în care săvârșirea unei tâlhării va constitui o circumstanță de agravare.
g) În timpul unei calamități. Pentru existența acestei circumstanțe este necesară o situație premisă care se situează obiectiv în afara conduitei infracționale. Prin “calamitate” se înțelege un eveniment de mari proporții care pune în pericol viața, sănătatea unei colectivități sau bunurile acesteia ori poate avea alte consecințe asemănătoare. Evenimentul poate avea cauze naturale (cutremur, erupții vulcanice, inundații) sau cauze umane (accidente nucleare, incendii de mari proporții, catastrofe de circulație).
Calamitățile, indiferent că sunt naturale sau sunt provocate de om, creează în plan social o amplă tulburare, controlul social fiind diminuat.
Întrucât legiuitorul se referă la săvârșirea tâlhăriei în timpul unei calamități, pentru aplicarea agravantei este necesar ca fapta să fie săvârșită în perioada de timp cuprinsă între momentul când se produce evenimentul care dă naștere unei stări de calamitate și momentul când această stare încetează. Nu interesează momentul când autoritatea competentă a declarat oficial starea de calamitate; ceea ce interesează este ca, în momentul săvârșirii faptei, să fi existat în mod real, obiectiv, această stare.
În plan subiectiv cel care profită de o asemenea împrejurare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, evidențiază o lipsă de solidaritate umană ce denotă și o periculozitate deosebită care justifică agravarea răspunderii lui în plan penal.
h) A avut vreuna din urmările arătate în art. 182 C. pen. În acest caz, agravarea tâlhăriei este justificată prin consecințele acțiunii adiacente, adică a actelor de violență exercitate asupra victimei, dacă acestea au produs urmările prevăzute de art. 182 C. pen.:
o vătămare a integrității corporale sau a sănătății care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile;
vreuna dintre următoarele consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieții persoanei.
De pildă, făptuitorul lovește victima pentru a îndepărta opunerea acesteia, însă se produc consecințele prevăzute de art. 182 C. pen. pe care nu le-a urmărit ori acceptat, socotind fără temei că nu se vor produce (ușurința), fie că nu le-a prevăzut, deși trebuia și putea să le prevadă. În ambele ipoteze urmările mai grave ale lovirii îi sunt imputabile făptuitorului, în cadrul agravantei menționate, cu titlu de culpă.
Între fapta de tâlhărie și urmarea produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate. Dacă acest raport lipsește, nu ne găsim în prezența formei agravate a infracțiunii de tâlhărie, faptele urmând a avea o altă încadrare juridică. Astfel, nu există tâlhărie în forma agravată, ci furt și vătămare corporală, în concurs real, de exemplu, atunci când lovirea reclamantului, intervenită la un anumit interval de timp după săvârșirea furtului, apare ca o ripostă la violențele exercitate de acesta asupra inculpatului și nu ca un mijloc de rămânere în posesie a bunului furat. Este, de asemenea, necesar ca făptuitorul, care a acționat cu intenție în ceea ce privește săvârșirea faptei de tâlhărie, să fie, totodată, în culpă, față de urmarea mai gravă produsă, în sensul că nu a prevăzut-o, deși putea și trebuia să o prevadă (praeterintenția). Dacă făptuitorul a acționat cu intenție în ceea ce privește urmarea mai gravă care s-a produs, unitatea infracțională creată de legiuitor nu există, iar faptele constituie un concurs real al infracțiunii.
Dacă vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei s-a produs ca urmare a unei tentative de tâlhărie există tentativă la formă agravată a infracțiunii. Există punctul de vedere exprimat în practica judiciară că, în cazul în care vătămarea corporală este rezultatul unei tentative, trebuie aplicată pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea în forma consumată, deoarece rezultatul mai grav produs, care caracterizează întreaga activitate infracțională ca mai periculoasă, face să dispară interesul de a ști dacă acest rezultat decurge dintr-o tentativă sau dintr-o faptă în formă consumată. Opinia este interesantă, dar lipsită de temei legal, atâta vreme cât legiuitorul nu a prevăzut, în cazul formei agravate a tâlhăriei, o derogare de la dispozițiile generale privind sancționarea tentativei.
Dacă făptuitorul folosește violența împotriva mai multor persoane, tâlhăria este agravată și atunci când se produce vătămarea gravă a integrității corporale a unei singure persoane.
i) A produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei. Această modalitate agravantă este prevăzută de art. 211 alin 3. C. pen. și vizează în primul rând rezultatul acțiunii principale a tâlhăriei și anume cea de furt, iar în al doilea rând consecințele pe care le produce acțiunea adiacentă și anume moartea victimei.
Potrivit art. 146 C. pen., modificat de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea Codului penal și a Codului de procedură penală, prin “consecințe deosebit de grave” se înțelege o pagubă materială mai mare de un miliard lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității cauzată unei autorități publice sau oricărei dintre unitățile la care se referă art. 145 C. pen. ori altei persoane juridice sau fizice.
În evaluarea întinderii pagubei materiale, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere valoarea economică a bunurilor ce formează obiectul material al tâlhăriei existența în momentul comiterii faptei și nu în cel al judecării infractorului.
Agravanta prevăzută de art. 211 alin. 3 teza II C. pen. vizează consecințele acțiunii adiacente (moartea victimei). Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei este, ca și tâlhăria care a avut ca urmare vreuna dintre urmările arătate în art. 182 C. pen. o formă praeterintenționată a infracțiunii de tâlhărie. Ca urmare, se cere, pe de o parte, un raport de cauzalitate între fapta de tâlhărie și moartea victimei, iar pe de altă parte, ca făptuitorul, care a acționat cu intenție în ceea ce privește fapta de tâlhărie, să fie totodată în culpă față de producerea rezultatului mai grav (praeterintenția).
Dacă făptuitorul a produs cu intenție moartea victimei, există consurs între infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 C. pen. și infracțiunea de omor. În acest caz, tâlhăria se încadrează în art. 211 alin. 1 C. pen. și nu în art. 211 alin. 3 C. pen., deoarece moartea victimei producându-se cu intenție nu se mai poate reține în același timp că acest rezultat s-a produs și din culpă.
Dacă făptuitorul a acționat de la început cu intenția de a ucide victima pentru a putea săvârși astfel mai ușor tâlhăria, ne aflăm în prezența unui omor deosebit de grav (art. 176 lit. d C. pen.) în concurs cu infracțiunea de tâlhărie prevăzută tot în art. 211 alin 1. C. pen..
Dacă moartea s-a produs în urma unei tentative la tâlhărie va exista tentativa agravată la tâlhărie; deci agravanta va fi raportată la forma de infracțiune care a fost efectiv realizată înainte de producerea acestor urmări subsecvente.
S-ar putea ca să existe mai multe victime ale aceleiași tâlhării, în acest caz va exista tâlhărie agravată sau, după caz, tentativă de tâlhărie agravată, chiar dacă urmarea cu caracter agravant privește numai pe una dintre victime; iar dacă s-au produs urmări diferite (o victimă și-a pierdut viața, alta a suferit vătămări grave) pentru încadrarea faptei se va ține seama de urmarea cea mai gravă.
Cap. III. Alte aspecte privind infracțiunea de tâlhărie
Secț. 1. Sancțiuni
Tâlhăria varianta tip, prevăzută în art. 211 alin. 1 C. pen. se pedepsește cu închisoare de la 3 la 18 ani.
Dacă se va constata existența unor circumstanțe atenuante, pedeapsa va fi coborâtă sub minimul de 3 ani, putând fi redusă până la 3 luni (art. 76 lit. c C. pen.); coborârea sub minimul de 3 ani nu este obligatorie în caz de concurs între circumstanțe atenuante și agravante (art. 80 alin. 2 C. pen).
Tâlhăria agravată prevăzută de art. 211 alin. 2 C. pen. este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani. În cazul aplicării concomitente a dispozițiilor cu privire la circumstanțe agravante, recidivă și concurs de infracțiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăși 30 de ani (art. 80 alin. 3 teza II C. pen.).
Tentativa infracțiunii de tâlhărie este incriminată de art. 222 C. pen. și se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată (art. 21 alin. 2 C. pen.).
Tâlhăria agravată prevăzută de art. 211 alin. 3 C. pen. este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi. Sancționarea tentativei urmează regulile statornicite de art. 21 alin. 2 C. pen., cu excepția tentativei la infracțiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, la care așa cum a hotărât instanța supremă, pedeapsa se stabilește conform art. 211 alin. 3 C. pen.
Soluția instanței supreme în ce privește sancționarea tentativei ce a produs moartea victimei, aplicată și în cazul unor alte infracțiuni complexe cu rezultate praeterintenționate, cum este tentativa la infracțiunea de viol ce a avut drept consecință decesul victimei, nu a fost primită fără rezerve de doctrină în materie.
Temeiul agravantei prevăzute în art. 211 alin. 3 C. pen. îl constituie gravitatea deosebită a rezultatului socialmente periculos al tâlhăriei sau al tentativei de tâlhărie: moartea victimei. Dacă acest rezultat s-a produs, nu mai are relevanță forma în care s-a realizat activitatea infracțională, tâlhărie consumată sau tentativă de tâlhărie, ci întreaga activitate trebuie raportată la rezultatul final, ce constituie temeiul agravării faptei săvârșite.
În ce ne privește, cotizăm la aprecierea făcută de un reputat cercetător al dreptului penal, potrivit căreia “instanța supremă a intuit soluția justă, chiar dacă nu a reușit să găsească argumentele cele mai convingătoare”, cât și la opinia conform căreia această soluție trebuie menținută până la necesara clarificare legislativă, cu motivarea ca fapta absorbită consumată, fiind mai gravă decât cea absorbantă rămasă în faza tentativei, va determina caracterul de infracțiune consumată al întregii infracțiuni complexe.
Pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, limitele acestor pedepse reducându-se la jumătate. În urma reducerii, potrivit art. 109 alin. 1 C. pen., în nici un caz minimul pedepsei nu va depăși 5 ani. Conform art. 100 alin. 1 C. pen., față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsura educativă (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical – educativ) ori i se poate aplica o pedeapsă.
Față de făptuitorii adulți ce răspund penal și care au săvârșit fapta prevăzută de art. 211 alin. 3 C. pen. se va lua și măsura interzicerii unor drepturi.
Bunurile sustrase prin săvârșirea tâlhăriei și găsite la făptuitor sunt restituite persoanei vătămate.
Lucrurile care au dus la săvârșirea tâlhăriei, ca de exemplu, instrumente de spart, chei mincinoase, arme aflate asupra făptuitorului etc. sunt supuse măsurii de siguranță a confiscării speciale.
Bunurile aflate la făptuitor și pe care acesta în mod vădit le-a dobândit prin infracțiune sunt de asemenea supuse confiscării speciale, dacă nu sunt reclamate de vreo persoană vătămată sau dacă nu au fost sechestrate penal pentru asigurarea despăgubirilor datorate victimei (art. 118 lit. d C. pen.). Când făptuitorul a înstrăinat bunurile sustrase, iar banii obținuți au fost consemnați sau au servit la achiziționarea a diferite bunuri, acestea vor servi la despăgubirea persoanei vătămate.
Secț. 2. Aspecte procesuale specifice
A. Organele competente să efectueze urmărirea penală
a) Competența materială a organelor de urmărire penală. Competența materială este dată de repartiția cauzelor penale între organele de cercetare și procurori în raport de natura și gravitatea infracțiunilor ce fac obiectul acestor cauze.
La tratarea competenței materiale și personale a procurorului cu privire la începerea și desfășurarea urmăririi penale, trebuie să se facă diferențiere între cazurile în care, potrivit legii, procurorul poate dispune începerea și efectuarea urmăririi penale în mod facultativ și situațiile în care începerea și efectuarea urmăririi penale, la infracțiunea de tâlhărie se face obligatoriu.
Din observarea dispozițiilor art. 209 C. pr. pen. reținem faptul că procurorii, în materia infracțiunii de tâlhărie, pot dispune în toate cazurile începerea și efectuarea urmăririi penale.
Potrivit art. 209 alin. 3 C. pen., modificat prin Legea nr. 141/1996, întotdeauna când tâlhăria a avut ca urmare moartea victimei, începerea și efectuarea urmăririi penale se pot face numai de către procuror. Este competent să efectueze urmărirea penală și să exercite supravegherea asupra activității de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în prima instanță cauza.
Când tâlhăria este îndreptată contra bunurilor aflate în proprietatea, administrarea sau folosința Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Ministerului Justiției – Direcția Generală a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Serviciului de Protecție și Pază, procurorul militar are facultatea de a începe urmărirea penală, iar dacă s-a produs moartea victimei, efectuarea urmăririi penale devine obligatorie pentru acesta.
În virtutea principiului subordonării ierarhice, urmărirea penală pentru infracțiunea de tâlhărie poate fi dispusă și efectuată și de procurorul ierarhic superior celui care are competența materială sau personală.
Potrivit art. 207 C. pr. pen., organele de cercetare penală ale poliției efectuează cercetarea penală pentru orice infracțiune care nu este dată în mod obligatoriu în competența altor organe de cercetare.
De aceea, la infracțiunea de tâlhărie, organele de poliție pot începe urmărirea penală în toate cazurile, cu excepția ipotezei în care fapta a avut ca urmare moartea victimei.
b) Competența teritorială a organelor de urmărire penală. Potrivit art. 30 alin. 1 C. pr. pen., competența pentru infracțiunile săvârșite în țară este determinată de:
locul unde a fost săvârșită infracțiunea;
locul unde a fost prins făptuitorul;
locul unde locuiește făptuitorul;
locul unde locuiește persoana vătămată.
Dacă a fost sesizat un singur organ judiciar în a cărui circumscripție teritorială este cuprins vreunul din locurile la care se referă art. 30 alin. 1, acesta va fi competent să rezolve cauza.
Dacă au fost sesizate mai multe organe judiciare, stabilirea în concret a competenței depinde de momentul sesizării organelor judiciare (art. 45 C. pr. pen.). În cazul în care au fost sesizate simultan mai multe organe judiciare, prioritatea se stabilește în ordinea enumerării din art. 30 alin. 1, operând așa-numita preferință legală. Deci, va fi competent organul de la locul săvârșirii infracțiunii înaintea celui de la locul unde a fost prins făptuitorul sau a celui de la locul unde locuiește făptuitorul ori persoana vătămată.
De asemenea, pentru determinarea locului săvârșirii infracțiunii, în Codul de procedură penală (art. 30 alin. 4) s-a prevăzut că prin “locul săvârșirii infracțiunii” se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în total sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.
În cazul în care mai multe organe judiciare au fost sesizate în momente diferite, competența revine organului care a fost mai întâi sesizat, operând, în această situație, o preferință cronologică.
Totodată, în art. 45 alin. 2 C. pr. pen., se prevede că atunci când nici unul din locurile indicate nu este cunoscut, va fi competent organul care a fost mai întâi sesizat.
Dacă urmărirea penală s-a efectuat de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție sau de către parchetele de pe lângă curțile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori județean, procurorul, prin rechizitoriu, va stabili căreia dintre instanțele corespunzătoare locurilor arătate în art. 30 alin. 1 îi revine competența de a judeca. Într-o asemenea situație, organul de urmărire penală are posibilitatea să aleagă instanța căreia urmează să-i fie transmisă cauza spre soluționare, ținând seama de împrejurările cauzei, pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal.
Procurorii sunt constituiți în parchete pe lângă fiecare instanță judecătorească. Deși sunt instanțe egale în grad, între judecătorii și tribunale militare există deosebiri sub aspectul numărului parchetelor care funcționează pe lângă aceste instanțe. În timp ce pe lângă fiecare judecătorie funcționează un parchet, pe lângă tribunalele militare funcționează mai multe parchete militare, datorită faptului că întinderea circumscripțiilor teritoriale este mult mai mare în cazul tribunalelor militare.
Tribunalele militare sunt în număr de 4 pentru întreg teritoriul țării și își au sediul în București, Timișoara, Cluj și Iași. Tribunalul Militar Teritorial și Curtea Militară de Apel își au reședința în București.
Potrivit art. 5 din Legea 40/1990 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, ofițerii și subofițerii de poliție au competența teritorială corespunzătoare aceleia organului de poliție din care fac parte.
De aici rezultă că organele de cercetare penală ale Inspectoratului General al Poliției pot desfășura activitate de cercetare în cazul infracțiunilor de tâlhărie mai deosebite, pe tot cuprinsul țării.
Organele de cercetare penală ale poliției județene își desfășoară activitatea de cercetare a infracțiunilor de tâlhărie în limitele județului respectiv, iar cele ale Capitalei în limitele sectoarelor.
B. Competența teritorială a organelor de urmărire penală în cazul infracțiunilor de tâlhărie săvârșite în străinătate
Când vorbim despre “infracțiuni săvârșite în străinătate” avem în vedere cele comise în întregime în afara teritoriului țării și cărora, potrivit Codului penal, se aplică legea penală română.
Pe plan procesual, începerea și efectuarea urmăririi penale, în astfel de împrejurări, revin organelor de urmărire penală române.
Infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării se judecă, după caz, de către instanțele civile sau militare în a căror rază teritorială își are domiciliul sau locuiește făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul și nici nu locuiește în România, și fapta este de competența judecătoriei, se judecă de Judecătoria Sectorului 2, iar în alte cazuri, de instanța competentă după materie și calitatea persoanei, din Municipiul București.
Potrivit art. 31 alin. 2 C. pr. pen., infracțiunea săvârșită pe o navă este de competența instanței în a cărei rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Infracțiunea săvârșită pe o aeronavă este de competența instanței în a cărei rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român. Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competența este stabilită de regulile aplicabile infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării, cu excepția cazului când prin lege se dispune altfel.
C. Instanțele competente să judece infracțiunea de tâlhărie
Potrivit Codului de procedură penală, infracțiunea de tâlhărie în forma tip prevăzută de art. 211 alin. 1 C pen. este în primă instanță de competența judecătoriei sau tribunalului militar, după caz.
Tâlhăria în formele agravate prevăzute de art. 211 alin. 2 si 3 C. pen. este judecată în prima instanță de tribunal sau de tribunalul militar teritorial.
Infracțiunile de tâlhărie săvârșite în afara teritoriului țării se judecă, după caz, de către instanțele civile sau militare în a căror rază teritorială își are domiciliul sau locuiește făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul și nici nu locuiește în România, iar fapta de tâlhărie a fost comisă în forma tip, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2 sau de Tribunalul militar, iar dacă a fost comisă în variantele agravate, se judecă de Tribunalul București sau Tribunalul Militar Teritorial.
Când se va constata în cursul procesului penal că lipsește din conținutul faptei una dintre acțiunile fără de care nu poate exista infracțiunea de tâlhărie, fie acțiunea principală (nu există furt), fie acțiunea adiacentă (nu s-au întrebuințat violențe sau amenințări ori nu a fost pusă victima în stare de inconștiență ori imposibilitate de a se apăra) se va schimba încadrarea faptei, rămânând să formeze obiect al procesului numai fapta corespunzatoare acțiunii existente (fie furt, fie loviri, amenințare sau vătămări corporale).
Când nu există acțiunea de furt (de exemplu, s-ar dovedi că susținerea persoanei vătămate că a fost victimă a unui furt nu corespunde adevărului), iar violențele sau amenințarea săvârșite față de persoana pretinsă vătămată nu se încadrează în dispozițiile legii penale, neexistând infracțiune se va dispune scoaterea de sub urmărire sau în faza de judecată achitarea (art. 11 pct. 1 lit. b și pct. 2 lit. a C. pr. pen.).
Sect. 3. Aspecte criminologice
Ca știință ce studiază starea, dinamica și cauzele criminalității în scopul elaborării măsurilor de prevenire și combatere a acesteia, criminologia a fost văduvită în trecut. Prin excelență, o știință legată de nevoile practicii, de aplicarea cât mai rapidă a soluțiilor propuse de cercetarea științifică în activitatea concretă de realizare a politicii penale, criminologia este chemată să studieze fenomenul infracțional, așa cum acesta se manifestă în condițiile unei anumite societăți, într-o etapă determinată.
Fiind una dintre cele mai grave infracțiuni contra atributelor fundamentale ale omului, tâlhăria se distinge în perioada actuală printr-o recrudescență nemaiîntâlnită. Curba infracționalității în domeniul faptelor de tâlhărie s-a mai întâmplat să urce, dar acum asistăm la o adevărată escaladare galopantă a faptelor antisociale de o asemenea gravitate.
Astfel, din totalul celor 368.025 infracțiuni înregistrate în anul 2000, un număr de 4.143 fapte au fost încadrate ca fiind tâlhării, în care victima a decedat în 19 cazuri, în 11 s-au folosit arme de foc, iar în alte 29 de tâlhării s-au folosit narcotice, spray-uri paralizante etc. Numărul tâlhăriilor a crescut îngrijorător comparativ cu 1990 când s-au înregistrat 2596 tâlhării.
Statisticile întocmite la nivelul Ministerului de Interne și publicate în Buletinul informativ lunar, ne oferă o serie de date cu privire la anumite elemente obiective, dar și subiective, de natură a ne forma o imagine de ansamblu, cât de cât veridică, asupra acestui fenomen.
Potrivit statisticilor judiciare în materie, rezultă că majoritatea infracțiunilor de tâlhărie au avut ca obiect material bunuri din patrimoniul persoanelor fizice. Există aici un raport invers proporțional față de fapta scop, anume furtul. Într-adevăr, furtul în paguba persoanelor juridice este mult mai răspândit decât cel în paguba patrimoniului persoanelor fizice. Acest lucru se explică lesne prin grija deosebită a individului față de bunurile proprii în comparație cu atenția vizavi de bunurile sociale.
Referitor la modul de operare, constatăm că majoritatea faptelor au fost realizate prin amenințare, deci, printr-o violență psihică, în schimb, tot mai multe infracțiuni de tâlhărie se caracterizează printr-un mod de operare deosebit și folosirea unor mijloace care prezintă un grad de pericol ridicat, cum ar fi armele de foc, substanțele toxice și cele lacrimogene. Astfel în cursul lunii iulie 1990, L.S. în vârstă de 17 ani, din localitatea Blăjenii de Sus a fost victima lui B. S. și P. D., indivizi fără ocupație, cu antecedente penale, care l-au deposedat de un radiocasetofon, folosind un spray lacrimogen pentru a aduce victima în stare de neputință de a se apăra.
La comiterea tâlhăriilor se folosesc moduri de operare diversificate, mulți infractori acționează perioade îndelungate, fără să fie identificați, deoarece nu sunt cuprinși în evidențele poliției, iar supravegherea lor este deficitară, mai ales în cazul celor din rândul țiganilor, unde posibilitățile de penetrare sunt reduse.
Peste 80% din tâlhării sunt comise în mediul urban, pe timpul nopții, în apropierea barurilor, restaurantelor, pe străzi neiluminate, în locuri izolate și asupra persoanelor sub influența alcoolului sau care se deplasează singure.
Se realizează frecvent cazuri când infractorii pătrund noaptea în locuința cetățenilor, amenință victimele cu săbii și cuțite, iar când acestea au încercat să riposteze au fost lovite cu duritate și vătămate corporal.
Au un caracter de continuitate tâlhăriile comise în dauna patronilor unor societăți comerciale, în special cetățeni străini, care transportă și depozitează la reședință sume importante de bani, fără a-și lua măsuri minime de siguranță, favorizând acțiunile infractorilor tâlhari, care folosind diferite pretexte (se prezintă drept ofițeri de poliție, conaționali, oameni de afaceri etc.) pătrund în sediile sau locuințele acestora, unde prin amenințarea cu arme albe sau de foc, lovire cu pumnii și picioarele sau cu diferite corpuri contondente, îi deposedează de bani și bunuri.
Peste 35% dintre infractori sunt dintre persoanele fără ocupație, iar 25% dintre participanți provin din rândul țiganilor. Infractorii țigani, grupați pe bază de rudenie sau amiciție, prin așa-zisa judecată țigănească numită “stabor”, determină victimele de aceeași etnie, prin amenințare și violență, să le plătească sume mari de bani ori să predea anumite bunuri de valoare, motivațiile lor fiind puerile. Este un mod de operare folosit în ultimii ani și de regulă, aceste infracțiuni nu sunt reclamate, datorită faptului că victimele se află sub imperiul fricii generate de amenințările sau violențele ce au fost exercitate asupra lor.
S-au înregistrat tâlhării, comise de 5 – 7 autori, constituiți în grup, care s-au deplasat cu autoturisme, mărci străine, folosind numere de înmatriculare false, la sediul unor depozite ale societăților comerciale, unde au pătruns prin amenințarea paznicilor cu arme de foc, săbii, cuțite, pistoale cu gaze iritant – lacrimogene, după care au sustras aparatură electronică și alte bunuri de valoare, dispărând cu rapiditate.
Un alt caz s-a înregistrat în comuna Sadova, județul Dolj, în care un grup de țigani, în vara anului 1990, folosindu-se de autoturisme, pentru a realiza o deplasare rapidă, atacau turiștii străini ce staționau în parcările de pe drumurile publice din afara localităților, deposedându-i de bani.
Îngrijorător este și faptul că au existat tâlhării săvârșite în exclusivitate de femei. Numita S.C. de 60 ani, pensionară, a fost atacată de două țigănci care, imobilizând-o prin folosirea unui spray lacrimogen, i-au sustras o sumă importantă de bani.
Un caz deosebit este cel privind pe numita E. I., din București, care, atribuindu-și calitatea de cadru medical, a pătruns într-un număr de șase locuințe și, după ce administra gazdei o substanță toxică, profitând de starea de somnolență a acesteia sustrăgea bani și bunuri.
Recent s-au comis tâlhării pe arterele de circulație rutieră, de către infractori îmbrăcați în uniforme de poliție care au oprit noaptea, prin semnale luminoase, autoturisme cu număr de înmatriculare străin, solicitând actele și concomitent folosind violența asupra ocupanților autoturismelor, urmate de furtul unor sume de bani, obiecte de valoare și chiar de deposedarea de mijlocul de transport respectiv.
Cele mai frecvente moduri de operare întâlnite la săvârșirea tâlhăriilor sunt:
fixarea victimelor din restaurante și urmărirea lor până la locuri dosnice, unde se produc atacul și jefuirea;
atragerea unor bărbați prin intermediul femeilor care, motivând că-l duc la domiciliu pentru a întreține raporturi sexuale, facilitează atacarea și jefuirea lor în locuri izolate și slab iluminate;
atacarea persoanelor ce transportă valori monetare la centrele de colectare sau în incinta magazinelor spre sfârșitul programului;
pătrunderea prin forțarea sistemelor de închidere a ușilor, în locuințele victimelor, imobilizarea și amenințarea acestora și chiar schingiuirea victimei pentru a le preda bunurile sau valorile deținute.
Observând victimele, deci subiecții pasivi, distingem în rândul acestora aproximativ 2/3 femei și, mai ales în Municipiul București, un mare număr dintre taximetriști. Se comit tâlhării în dauna taximetriștilor, cărora autorii le oferă sume de bani pentru a-i transporta într-o anumită localitate, iar pe itinerariul de deplasare ori la destinație, îi deposedează de bunuri sau valori, de multe ori și de autoturisme.
Principalele acțiuni cauzale care au determinat comportamentul infracțional și au dus la comiterea de tâlhării sunt de ordin social, cultural-educativ, profesional, economic și medical – psihologic. La un examen de amănunt al cauzelor și condițiilor care fac să apară și să dăinuiască infracțiunile de tâlhărie, pot fi constatate anumite particularități care prin specificul lor explică crearea unor infractori tâlhari.
Ceea ce explică etimologia infracționalității în materie de tâlhărie sunt condițiile deficitare de formare a personalității celor care sfârșesc prin a deveni infractori. Seria acestor condiții pornește mai întâi din mediul familial, continuă cu mediul ocazional (prieteni, cunoștințe, anturaj) și în ultimul rând se regăsește chiar în unele medii socio-profesionale organizate (școală, loc de muncă) prin carențe ale personalului educațional, prin neajunsuri ale exercitării controlului social asupra comportamentului individual.
Acest lucru reiese cu atât mai mult cu cât, din cercetările întreprinse, rezultă că majoritatea tâlhăriilor nu au corespondent motivațional legat de neajunsuri materiale. Dimpotrivă, faptele derivă dintr-o anumită atitudine față de muncă și patrimoniul altuia, din modele comportamentale negative și din deficiențe de natură instructiv – educative.
Dar dincolo de aceste elemente, examenele psihologice pun în evidență lipsa sentimentului de culpabilitate la subiecți, ca rezultat al unor deficiențe formative.
Analiza mediului familial pune în evidență că cea mai mare parte dintre infractori provine din familii în care furtul și implicit tâlhăria nu sunt considerate ca acte reprobabile. De exemplu, în instrumentarea unor cazuri de furt avea loc o adevărată “educație pro infracțională”, copiii fiind determinați de părinți să asiste la săvârșirea faptelor ori chiar să le săvârșească ei sub supravegherea majorilor. Ca și celelalte infracțiuni comise prin violență, alcoolul apare frecvent ca factor criminogen.
Referitor la unii factori care determină ori favorizează menținerea la un nivel destul de ridicat a fenomenului infracțional pe linie de tâlhărie trebuie remarcat că aceștia rezidă în:
educația greșită primită în familie, influența unui anturaj necorespunzător, precum și slaba preocupare a factorilor responsabili din școală, familie, societate pentru corijarea conduitei acelor membri ce comit diferite abateri;
existența unor elemente infractoare ce manifestă tendințe de a-și asigura sursele principale de existență prin comiterea de infracțiuni;
afluența și concentrarea unor elemente cu trecut infracțional în orașele mari și în zonele aglomerate ale acestora;
lipsa de supraveghere și îndrumare a unor minori și tineri;
existența în localități a unor locuri dosnice, iluminate insuficient și a unor puncte obligatorii de trecere spre cartierele de locuit situate în zone aflate în construcție;
consumul excesiv de alcool, influența nefastă a unor filme video;
organizarea în grup a infractorilor tâlhari și specializarea acestora în culegerea de informații cu privire la victime, posibilitățile materiale și financiare ale acesteia;
comportarea neadecvată a viitoarelor victime (expunerea unor sume mari de bani pentru plata consumației; discuții cu diferite persoane cu privire la bunurile sau valorile pe care le dețin la domiciliu);
nefolosirea unor sisteme de încuietori sigure;
deficiențe în activitatea de manipulare și păstrare a valorilor deosebite (asigurarea securității bunurilor și a transportului valorilor monetare);
migrarea elementelor infractoare către aglomerațiile urbane unde își desfășoară aproape nestingherite activitatea infracțională.
BIBLIOGRAFIE
Constituția României
Codul penal
Codul de procedură penală
Legea nr. 140/1996 – privind modificarea Codului penal
Legea nr. 141/1996 – privind modificarea Codului de procedură penală
Legea nr. 197/2000 – privind modificarea si completarea unor dispoziții din Codul penal
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea Codului penal și a Codului de procedură penală
Legea nr. 18/1991 – privind fondul funciar
Legea nr. 56/1992 – privind frontiera de stat a României
Legea nr. 15/1990 – privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii economice si societăți comerciale
Legea nr. 31/1990 – privind societățile comerciale, republicată
Legea nr. 213/1998 – privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia
Legea nr. 40/1990 – privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, partea specială, Ed. Academiei, București, 1971
Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr – Drept penal, partea specială, Ed. Europa Nova, București, 1999
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr – Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova, București, 1997
O. Loghin, T. Toader – Drept penal român, parte specială, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1996
O. Loghin, A. Filipaș – Drept penal, partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983
Gh. Diaconescu – Infracțiunile în Codul penal român, vol. I, Ed. Oscar Print, 1997
C. Bulai – Curs de drept penal, partea specială, vol. I, Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 1975
V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeș, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican – Noul Cod penal și Codul penal anterior, prezentare comparativă, Ed. Politică, București, 1968
I. Pascu, S. Ivan – Tâlhăria, aspecte de teorie și practică judiciară, Ed. Ministerului de Interne, 1992
Doctrina de drept penal (perioada 1969-1995), litera T, vol. I: Tăinuirea, tâlhăria; Academia de Poliție “A. I. Cuza”, Facultatea de Drept, Cercul de drept penal, București, 1996
C. Sima – Codul penal adnotat, cu practică judiciară 1969-1995, Ed. Atlas Lex, București, 1995
T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu – Codul penal comentat și adnotat, partea specială, vol. I, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1975
G. Antoniu, C. Bulai – Practica judiciară penală, vol. III, partea specială, Ed. Academiei, București, 1992
G. Antoniu, C. Bulai, G. Chivulescu – Dicționar juridic penal, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1976
I. P. Filipescu – Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Ed. Actami, București, 1996
I. R .Urs, S. Angheni – Drept civil, vol. II, Drepturile reale. Teoria generală a obligațiunilor civile, Ed. Oscar Print, București, 1997
C. Stănescu, C. Bârsan – Drept civil. Drepturile reale, București, 1988
M. Toma – Drept civil. Drepturi reale, Ed. Argument, București, 1999
Gh. Beleiu – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1992
E. Stancu, C. S. Paraschiv, A. Pintea, M. Damaschin, A.L. Lorincz – Drept procesual penal, Ed. Augusta, Timișoara, 1999
N. Volonciu – Tratat de procedură penală, vol. I, Ed. Paidea, București, 1998
I. Neagu – Tratat de procedură penală, Ed. Pro, București, 1997
V. Rămureanu – Competența penală a organelor judiciare, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1980
R. M. Stănoiu – Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Ed. Academiei, București, 1981
L. Biro, C. Soroceanu – Semnificația termenului întrebuințare de violențe din textul care incriminează tâlhăria, R.R.D. nr. 4/1973
L. Biro, notă la Dec. nr. 256/1960 a Trib. regional Cluj, col. III, Leg. Pop. Nr. 12/1960
I. Dobrinescu – Reglementarea infracțiunii complexe în noul Cod penal, R.R.D. nr. 7/1969
I. Poenaru – Violența ca element al infracțiunii de tâlhărie, R.R.D. nr. 10/1973
Gh. Marinescu – Infracțiunea de tâlhărie în concurs cu infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, R.R.D. nr. 11/1971
T. Dima – Delimitarea tentativei de infracțiunea consumată de tâlhărie, R.R.D. nr. 11/1973
Mihai Petrovici, Geza – Lackzo – David – Structura și regimul juridic al infracțiunii praeterintenționate când infracțiunea de bază a rămas în forma tentativei, R.R.D. nr. 1/1986
H. Diaconescu, V. Pătulea – Delimitarea dintre tentativa și infracțiunea consumată în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare praeterintenționată moartea victimei, R.R.D. nr. 12/1988
V. Țugui – Săvârșirea infracțiunii de tâlhărie de trei sau mai multe persoane împreună, R.R.D. nr. 9-12/1989
M. Bădilă – Noua reglementare a infracțiunii de tâlhărie, R.D.P. nr. 1/1997
O. Loghin – Cu privire la formele agravate praeterintenționate ale unor infracțiuni, A.U.I., 1982
O. Gândei, D. Pavel – Cu privire la încadrarea juridică a tentativei de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, R.R.D. nr. 3/1982
CUPRINS
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: PLANUL LUCRĂRII (ID: 124878)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.