Plantele medicinale [302702]

[anonimizat] a nivelului de trai al populației din țară. Prin transformarea industrială a [anonimizat].

Ȋn [anonimizat], [anonimizat]. Industria extractivă a [anonimizat], adaptării în procesele unitare care alcătuiesc fluxul de obținere și prelucrare a produselor sale.

[anonimizat].

[anonimizat], bactericide, antinevralgice, expectorante și febrifuge.

INTRODUCERE

Capitolul 1. [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], acestea constituind multă vreme principalul instrument în vindecarea bolilor și afecțiunilor fizice. De multe ori efectul lor terapeutic era considerat a fi de “esență divină”, iar tratamentele se asociau cu o serie întreagă de ritualuri mistice.

Plantele medicinale au secrete și compuși pe care poate oamenii nu le vor dezvălui niciodată în toată complexitatea lor. [anonimizat]. O diferență care spune totul și încă ceva în plus: “omul nu exista și nu va exista decât prin natură”.

[anonimizat]. [anonimizat], provoacă mai puține reacții adverse și complicații. [anonimizat], indiferent de modul lor de administrare însă lucrurile nu stau chiar așa. Ca și în cazul tratamentelor cu pastile și administrarea plantelor necesită respectarea strictă a dozelor și termenelor. Depășirea lor provoacă deseori diferite dereglări în funcționarea echilibrată a organismului.

Actual, [anonimizat] (alcaloizi, glicozizi, uleiuri volatile etc.), fiind folosite în tratamentul unor boli grave. La acestea se adaugă produsele utilizate la prepararea ceaiurilor și în diverse industrii (alimentară, parfumerie, cosmetică).

Prima stațiune experimentală din lume specializată în studiul plantelor medicinale a [anonimizat] 1904, punându-se astfel bazele cercetării experimentale în domeniul plantelor medicinale și aromatice din floră. Botaniști, biologi, agronomi, [anonimizat]oașterea și valorificarea plantelor medicinale și aromatice. Având condiții foarte variate de sol și climă, România are o floră diversificată și bogată. Din zona de stepă până în cea montană se întâlnesc felurite specii ierboase și lemnoase, plante care cresc spontan și un număr însemnat de plante cultivate.

Ȋn România se cultivă peste 50 de specii de plante în scop medicinal și aromatic, cu tendință de creștere, pe măsura sporirii solicitărilor din partea industriei chimico-farmaceutice, a altor beneficiari interni și a posibilităților de stimulare și de valorificare tot mai eficiente a acestor produse la export.

Clasificarea plantelor medicinale se face după mai multe criterii morfologice sau după criterii simple de recunoaștere: după habitat, după culoarea florilor, după miros, după mărime sau după mediul de viață în care cresc plantele.

Tabelul 1.1

Cea mai importantă proprietate a plantelor medicinale o reprezintă conținutul de principii active și implicit acțiunea acestora asupra organismului uman, din care cauză, principalul criteriu de clasificare a acestora îl constituie acțiunea terapeutică. Plantele medicinale aromatice conțin substanțe odorante și sunt folosite în industria cosmetică, alimentară, farmaceutică. În industria alimentară, unele plante medicinale și aromatice sunt folosite pentru colorarea, aromatizarea și obținerea unor gusturi plăcute ale alimentelor.

Pentru a putea fi utilizate, principiile active sunt prelucrate după o prealabilă extragere a lor din plante prin diferite metode, în preparate ce se pot consuma ca atare sau pot fi încorporate în medicamente sau suplimente alimentare.

Metoda adoptată depinde de structura părții din planta ce prezintă interes (flori, frunze, rădăcini), de solubilitatea acestora (în apa, alcool sau alți solvenți), precum și de concentrația în principii active a produsului finit ce urmează a fi utilizat. Produsele obținute sunt destinate fie uzului intern și administrare pe cale bucală sau injectabilă, fie uzului extern, adică aplicate pe părțile externe ale corpului (unguente, creme, loțiuni).

Principalele tipuri de preparate care se pot obține din plante medicinale sunt: infuzia, decoctul, maceratul, cataplasma, tinctura, siropuri, vinuri și oțeturi medicinale, pulberi, sucurile, uleiurile volatile, ape aromatice, extracte.

Plantele medicinale și aromatice sunt folosite în mod tradițional în bucătărie pentru diferite scopuri: aromatizanți, coloranți în prăjituri și nu numai, condimentarea preparatelor sau pentru conservarea alimentelor pe timp îndelungat.

Simple sau combinate între ele, proaspete sau uscate, plantele medicinale și aromatice pot da o savoare deosebită mâncărurilor pe bază de legume și carne, supelor și sosurilor, orezului și chiar a pâinii. De asemenea, pot fi folosite pentru asezonarea salatelor și aromatizarea oțetului, uleiului, băuturilor alcoolice și sucurilor de fructe.

Plantele medicinale sunt specii vegetale, cultivate sau spontane, care prin compoziția lor chimică au proprietăți farmaceutice și sunt folosite în terapeutica umană și veterinară.

Valorea terapeutică a plantelor medicinale are la bază relația dintre structura chimică a substanțelor active, numite și principii active, și acțiunea lor farmacodinamică pe care o exercită asupra elementelor reactive ale organismului. Faptul că majoritatea plantelor medicinale au o compoziție chimică complexă începând de la 2-3 compuși până la 30-40 substanțe chimice identificate în unele plante, cum ar fi speciile genurilor Digitalis, Vinca Claviceps, Papaver etc., explică și proprietățile farmacodinamice multiple ale uneia și aceleiași plante. Lucrurile se complică atunci când apar amestecuri de plante cunoscute sub denumirea de "ceaiuri medicinale" sau "specii medicinale" sau amestecuri de tincturi, de pulberi de plante, sau alte forme farmaceutice complexe.

Ierburile aromatice sau plantele aromatice sunt acele plante cultivate în grădini, livezi sau uneori pe suprafețe mari, pentru calitățile lor aromatice, fiind folosite cel mai adesea ca și condimente sau chiar, în scopuri medicale. Sunt folosite, în general, frunzele, proaspete sau deshidratate pentru a spori aroma produselor culinare, fie că sunt lăsate crude, fie că sunt fierte. Foarte des sunt întâlnite în bucătăria mediteraneană, în diverse combinații, cea mai cunoscută fiind cea de arpagic, asmățui, patrunjel si tarhon. Pentru o lungă perioadă de timp, diversele tipuri de ierburi au fost ignorate, cu excepția de mentei, a patrunjelului și a usturoiului. Altele au fost cunoscute doar la nivel local.

Ele aparțin, în principal de trei familii botanice:

Alliaceae: usturoi, praz, arpagic, ceapă

Apiaceae: chimen, asmățui, fenicul, patrunjel

Lamiaceae: isop, maghiran, menta, oregano, cimbru, salvie, cimbru, busuioc

Uleiul

Sunt denumite plante oleaginoase plantele ale căror semințe sau fructe (măsline) au un conținut ridicat de lipide (ulei). Ele constituie materia primă pentru fabricarea uleiurilor vegetale și sunt cultivate, în principal pentru acest scop.

Principalele plante oleaginoase sunt: floarea soarelui, inul pentru ulei, ricinul, rapița, susanul, muștarul negru, iar în zonele tropicale și subtropicale măslinul, cocotierul, palmierul de ulei. Se obțin uleiuri vegetale și din specii de plante din alte grupe fitotehnice cum sunt: soia, arahidele, bumbacul, porumbul (din germeni), macul, dovleacul, nucul, vița de vie etc.

Uleiul este un lichid gras de proveniență vegetală, animală, minerală sau sintetică, insolubil în apă și mai ușor decât aceasta, folosit în alimentație, în industrie etc. Este numit de Homer și „aurul lichid” sau „elixirul sănătății” folosit în vindecarea bolilor cronice și recunoscut prin calitățile sale nutriționale, cosmetice și de îngrijire. Uleiul de măsline este foarte bine tolerat de către stomac și potrivit unor studii, previne apariția ulcerului gastroduodenal și gastrita și totodată stimulează secreția bilei și a hormonilor pancreatici, într-un mod mai natural și mai eficient decât medicametele.

Uleiurile vegetale

Se obțin prin presare sau extragere cu solvenți selectivi. Materialul care este supus presării se macină în prealabil și se încălzește pentru a mări fluiditatea uleiului și pentru a coagula substanțele proteice. Prin încălzire are loc ruperea și distrugerea structurilor celulare a celulelor purtătoare de ulei. Presarea se face în prese de diferite tipuri. Materialele rămase după prersare se numesc turte de presă, iar cele rămase după extracția cu solvenți se numesc șroturi.

Uleiurile vegetale se împart în două grupe: uleiuri alimentare și uleiuri tehnice (industriale). Uleiurile alimentare se obțin din: soia, floarea-soarelui, rapiță, arahide, bumbac, cocotier, palmier, măslin, porumb, susan. Uleiurile alimentare obținute din plantele oleaginoase se folosesc în alimentație sau se utilizează în industria conservelor, la fabricarea margarinei, la obținerea de lecitină. Uleiurile alimentare sunt folosite în industria săpunurilor și în industria vopselelor.

Clasificarea uleiurilor:

Uleiul vegetal este un compus organic extras din semințele sau celelalte organe ale unei plante (printre exemple se numără uleiul de măsline, uleiul de floarea-soarelui, uleiul de ricin și uleiul de cocos).

Uleiul de origine animală- exemplu: untură de pește

Uleiul eteric (volatil) este o combinație de substanțe organice complexe aflate în amestec în proporții specifice în anumite părți ale plantelor aromatice. Tipul și proporția de participare a substanțelor volatile la alcătuirea unui ulei volatil variază în primul rând în funcție de specia de plantă dar și de rasa genetică, de locul în care crește planta, de condițiile de climă, sol, de perioada de recoltare etc.

Uleiul mineral este un extras din titei sau carbune, sunt hidrocarburi care conțin sulf. Industria petrolieră prin rafinare produce lubrifianți pentru ungerea mecanismelor, a motoarelor cu ardere interba, uleiuri pentru acționări hidraulice etc. Uleiul sintetic este un ulei la care prin sinteza uleiului mineral i se adaugă hidrocarburi.

Uleiul siliconic se bazează pe polimeri și copolimeri din siliciu oxigenat, cu catenele laterale organice.

Uleiurile volatile

Sunt substanțe lichide, cu aspect uleios, nemiscibile cu apa, solubile în alcool și solvenți organici. Au mirosul substanțelor volatile pe care le conțin și care provin din parfumul caracteristic plantelor, florilor, fructelor, semințelor sau scoarței copacilor. Din punct de vedere chimic, uleiurile volatile sunt amestecuri complexe de hidrocarburi alifatice și aromatice, aldehide, alcooli, esteri și alți constituenți, predominând însă compușii din clasa terpenoidelor. Desi sunt numite uleiuri, aceste substanțe nu conțin materii grase: o picătura de ulei esențial pusă pe o foaie de hârtie nu va lasă nicio urmă, spre deosebire de una de ulei vegetal.

Extracția esențelor aromatice se poate face din diverse părți ale plantei: flori, semințe, frunze, tulpini, coji, rădăcini, rizomi, tuberculi, muguri florali și se realizează prin trei procedee:

presare la rece

extracție cu solvent

antrenare prin distilare cu vapori de apă

Distilarea: constă în transformarea unei substanțe lichide în vapori și apoi condensarea acestor vapori cu ajutorul unui dispozitiv de răcire potrivit. Separarea și purificarea lichidelor prin distilare se bazează pe diferența de volatilitate a diferitelor lichide din amestec. Procesul distilării are mai multe variante dar ideea de bază este aceeași: planta sau partea din plantă care conține uleiul volatil (trandafir, flori de portocal etc.) este pusă într-un recipient cu apă care este adus la un punct de fierbere. Prin fierbere, planta “elimină” uleiul esențial sub formă de aburi. Aburii sunt apoi răciți din care rezultă uleiul esențial. Distilarea are mai multe forme: distilarea cu apă, distilarea cu aburi, distilarea fracționata, cohobarea etc.

Presarea: este principala metodă folosită pentru a extrage uleiurile esențiale din coji și fructe (portocale, lămâi etc). Se presează cojile care eliberează uleiul esențial.

Extracția cu solvenți: se folosește când plantele au un conținut mic de uleiuri volatile sau când uleiurile își schimbă compoziția chimică. Cei mai utilizați solvenți sunt eterul de petrol (pentru  flori), benzina (pentru obținerea rășinilor), alcoolul, grăsimi etc. Este un proces mai complicat și este folosit pentru plantele care sunt foarte sensibile și nu ar rezista procesului distilării. Din nou, are mai multe variante: macerarea, enfleurajul, extracția cu CO2 etc. Metoda uzuală presupune aplicarea materialului aromat pe site din metal într-un container, solventul este aplicat peste ele după care este lăsat să se vaporizeze lăsând în urmă o substanță numită “beton” formată din uleiul esențial și stearopten. Uleiul aromat este extras pe urmă cu ajutorul alcoolului rezultând cea mai pură substanță.

Uleiurile esențiale

Au fost folosite de mii de ani pentru efectele lor vindecătoare și purificatoare asupra corpului. Există 188 de referiri la aceste prețioase uleiuri în Biblie. Ele au deținut întotdeauna o extremă valoare pentru doctori și vindecătorii străvechi care le-au utilizat pentru  aromaterapie, consum și aplicare pe piele. Cercetările au dezvaluit acum remarcabilele proprietăți vindecătoare conținute în aceste uleiuri esențiale.

Tabelul 1.2

Uleiurile esențiale sunt concentrate de puternici antioxidanti. Acestea provin din material vegetal brut precum flori, frunze, lemn, scoarță, rădăcini, semințe și coji. Aceste ingrediente vegetale se pun într-un distilator și se așează deasupra apei. Pe măsură ce apa este încălzită, aburul pătrunde materialul vegetal și vaporizează compușii volatili. Acesti vapori călătoresc printr-o spirală și condensează înapoi în stare lichidă, iar lichidul rezultat este colectat într-un vas colector.

Deși sunt multe uleiuri esențiale puternice, unele dintre cele mai bune sunt cele de lămâie, portocală, scorțișoară și cuișoare. Uleiurile esențiale de citrice au proprietăți unice care amplifică microcirculația (prin vasele capilare) peste tot în corp. Scorțișoara și cuișoarele sunt cele mai dense în antioxidanți dintre uleiurile esențiale. Aceste uleiuri pot fi diluate în apă, utilizate pentru aromaterapie sau aplicate pe piele pentru a obține diverse beneficii.

Un ulei esențial este un lichid hidrofob concentrat conținând compuși volatili de aromă din plante. Uleiurile esențiale sunt, de asemenea, cunoscute sub numele de uleiuri volatile, uleiuri eterice sau pur și simplu ca „ulei de” planta din care au fost extrase, cum ar fi uleiul de cuișoare. Un ulei este „esențial”, în sensul că acesta poartă un miros distinctiv sau esențial plantei. Plantele elaborează uleiuri esențiale cu scopul de a se feri de boli, de a îndepărta dăunătorii sau pentru a atrage insectele care ajută plantele în procesul de polenizare.

Cele mai utilizate uleiuri esențiale:

1. Lavandă (Lavandula vera, Lavandula angustifolia, Lavandula officinalis)

Este cel mai des folosit și mai cunoscut ulei esențial și considerat de mulți aromaterapeuți un panaceu universal. Are proprietăți analgezice, antidepresive, antiseptice, antivirale, tonic general. Deosebit de eficient în combatera durerilor de cap și în vindecarea arsurilor.

Fig. 1.1. Lavandă

2. Rozmarin (Rosmarinus officinalis, Rosmarinus coronarium)

Notele sale de vârf proaspete împrospătează și fortifică fiind deosebit de util în întărirea memoriei, este un tonic excelent pentru pielea capului prevenind apariția mătreții și ajutând la creșterea părului. Are proprietăți analgezice, antiseptice, carminative, digestive, stimulente, tonic general, iar în tradițiile orientale este considerat un simbol al prieteniei și al iubirii.

Fig. 1.2. Rozmarin

3. Mușcată (Geranium, Pelargonium graveolens)

Este unul dintre cele mai utile uleiuri folosite în masajele anticelulitice. Ajută la cicatrizarea rapidă a rănilor și are rezultate bune în atenuarea durerilor menstruale. Are o aromă oarecum asemănătoare cu aroma de trandafir și este folosit cu succes fabricarea cosmeticele homemade. Totodată, creează o senzație de confort și siguranță.

Fig. 1.3. Mușcată

4. Ylang-Ylang (Cananga odorata)

Ylang-Ylang înseamnă „floarea florilor” în limba malaysiană și are o aromă exotică. Este folosit pentru tratarea neliniștii, furiei, depresiei. Are proprietăți antidepresive, antiseptice, puternic afrodisiace, sedative.

Fig. 1.4. Ylang-Ylang

5. Mentă (Mentha piperita)

Previne răcelile și gripa, este folosit cu succes în inhalații și băi cu abur faciale pentru a curăța tenul afectat de acnee. Are proprietăți analgezice, antiseptice, antispasmodice, digestive, expectorante, tonic nervos. Din punct de vedere psihologic ajută la concentrarea atenției.

Fig. 1.5. Mentă

6. Lămâia (Citrus limon)

Este folosit în vaporizatoare pentru a împiedica răspândirea infecțiilor, are rezultate foarte bune în masajele anticelulitice. Uleiul de lămâie este inviorător și stimulator, limpezește mintea și deschide inima. Are proprietăți antiseptice, antireumatice, astringente, depurative, diuretice.

Fig. 1.6. Lămâie

7. Arbore de ceai (Melaleuca alternifolia)

Este foarte eficient împotriva virusurilor, bacteriilor, ciupercilor; previne apariția răcelilor și a gripei. Are proprietăți antiseptice, antivirale, bactericide, ciactrizante, fungicide, stimulante.

Fig. 1.7. Arbore de ceai

8. Mușețel (Anthemis nobilis)

S-au obținut rezultate extraordinare în tratarea problemelor provocate de sindromul premenstrual, facilitează relaxarea, combate insomnia și stresul, reduce tensiunile musculare. Are propriețăți antiseptice, antispasmodice, febrifuge, sedative.

Fig. 1.8. Mușețel

9. Iasomie (Jasminum sambac)

Iasomia este cunoscută pentru efectele sale în ameliorarea depresiei, simptomelor care însotesc nașterea dar este indicată și pentru creșterea libidoului. Poate fi folosită cu succes în cazul problemelor respiratorii, de dependență și pentru reducerea tensiunii și a stresului.

Fig. 1.9. Iasomie

10. Lemn de santal (Santalum album)

Uleiul esențial de lemn de santal poate menține sănătatea membranelor mucoase ale tractului urinar și ale peretelui toracic. Ajută la atenuarea durerilor toracice, fiind utilizat pentru relaxare și ameliorarea tensiunii. Mulți practicanți de yoga folosesc lemnul de santal pentru proprietățile sale calmante și de stimulare a sexualității. Acesta este benefic pentru hidratarea pielii și are rol antiiflamator.

Fig. 1.10. Lemn de santal

Eucaliptul

Eucaliptul este un arbore originar din Tasmania (Australia), dar este cultivat și în regiunea mediteraneană și în Asia. A fost descris pentru prima dată în 1799 de către botanistul francez  Jacques de Labillardiere, când l-a descoperit pe coasta de sud-est a Tasmaniei, în timpul expediției d'Entrecasteaux în 1792, iar în 1962, Eucalyptus globulus a fost proclamat emblema florală din Tasmania.

Este un arbore tămăduitor arhicunoscut. Apare în sistemul medicinal Ayurveda, chinez și chiar grec. Aborigenii nativi obișnuiau să folosească infuzii de frunze de eucalipt pentru o varietate de boli, inclusiv congestie nazală, răceli și febră. Trunchiul său poate crește până la 60-100 de metri înălțime, cu o alungire anuală de până la 10 metri în primii 80 de ani de viață. Frunzele tinere sunt poziționate în perechi opuse, de culoare verde-albăstrui și au o suprafață cerată. Frunzele adulte sunt de culoare verde-verde închis, cu aspect lucios și au formă de seceră. Florile sunt albe sau crem și produc cantități mari de nectar, iar fructele sunt lemnoase și au un diametru de 1,5-2,5 cm. Frunzele sunt bogate în flavonoide liposolubile, taninuri, rezine, cumarine, ceară, piperitonă și, mai ales, ulei eteric aromatic, cu miros puternic, foarte plăcut.

Este un gen divers de copaci cu flori și arbuști din familia Myrtaceae. Membrii din acest gen domină flora de arbori din Australia și reprezintă cea mai înaltă plantă cu flori cunoscute pe Pământ. Există mai mult de 700 de specii de eucalipt și cele mai multe sunt native din Australia; un număr foarte mic se găseste în zonele adiacente din Noua Guinee și Indonezia.

Fig. 1.11. Eucalipt

Speciile de eucalipt sunt cultivate pe scară largă în lume, în zonele tropicale și temperate, inclusiv cele două Americi, Europa, Africa, bazinul mediteranean, Orientul Mijlociu, China și subcontinentul indian.

În Portugalia, Azore din nordul Spaniei și provincia Huelva din Andaluzia, terenurile agricole a fost înlocuite cu plantații de eucalipt. Ȋn Italia, eucaliptul a ajuns abia la începutul secolului al XIX-lea și plantațiile de mare anvergură au fost începute în secolul XX. În Grecia, eucaliptul este larg găsit, în special în sud și Creta.

Arborele de eucalipt este cu adevărat un miracol al naturii, furnizând hrana preferată a ursuleților koala și dăruind oamenilor extracte aromatice cu parfum inconfundabil. Tot eucaliptul este și o sursă importantă de lemne pentru foc dar de asemenea este utilizat în mod obișnuit pentru a face didgeridoo, un instrument australian tradițional. Trunchiul copacului este scobit de către termite, și apoi se taie în cazul în care gaura este de dimensiunea și forma corectă.

Fig. 1.12. Didgeridoo

În comparație cu alte plante, eucaliptul este mai agresiv, eliminând din arealul său ceilalți arbori, chiar incendiilor de pădure le poate supraviețui datorita rădăcinilor adânci și semințelor care rezistă la foc. El este primul care începe să se extindă după un incendiu. Ca să facă economie de apă, lasă uneori să cadă neașteptat unele ramuri, ceea ce a dus la producerea unor accidente mortale. Pe lângă folosirea lemnului de eucalipt mai sunt folosite și uleiurile eterice, din care cauză frunzele de eucalipt sunt toxice nefiind consumate de animale cu excepția lui koala, care consumă numai frunzele unui anumit eucalipt.

Fig. 1.13. Koala

Capitolul 2. ULEIUL DE EUCALIPT ȘI IMPACTUL ASUPRA SĂNĂTĂȚII CONSUMATORILOR

2.1. Uleiul de eucalipt

Tabelul 2.1

Uleiul de eucalipt conține o serie de compuși importanți pentru sănătate, cu efecte antispastice, antiinflamatoare, antifungice, antivirale, antibacteriane, antiseptice, expectorante și proprietăți decongestionante. Dincolo de tot acest centru de putere de beneficii, efectele vindecătoare ale eucaliptului se datorează unui compus numit cineol. Cineolul este un ingredient activ care acționează ca un expectorant desăvârșit, reușind să ușureze cele mai grave forme de tuse, să vindece problemele respiratorii și să reducă inflamațiile și infecțiile. Uleiul esențial poate provoca probleme renale dacă este administrat intern. De asemenea, cinoeolul din ulei le poate induce copiilor convulsii. Eucaliptul este contraindicat gravidelor și femeilor care alăptează sau persoanelor cu afecțiuni digestive sau hepatice.

Uleiurile de eucalipt sunt fabricate din mai multe specii de eucalipt:

Tabelul 2.2

Uleiurile de eucalipt în comerț sunt clasificate în trei mari tipuri în funcție de compoziția lor și principalele utilizări finale: medicinale, parfumerie și industrial.

2.2. Impactul asupra consumatorilor

Uleiul de eucalipt, în calitate de remediu antibacterian este important în cistită, prostatită, uretrită. Ȋn ginecologie se folosește în endometrită și anexită, previne apariția candidozei vaginale. Uleiul de eucalipt amplifică oxigenarea sângelui, deci intensifică asigurarea cu oxigen și substanțe nutritive a tuturor celulelor organismului. Mulți aromoterapeuți recomandă uleiul de eucalipt în calitate de remediu ce micșorează considerabil glicemia. Utilizat în timpul masajului, este eficient în reumatism, artrită, mialgie.

Uleiul manifestă proprietăți analgezice și dezinfectante în cazul arsurilor, regenerează rapid tegumentele în urma traumelor termice, plăgilor, degerăturilor.

Este componentul de bază al expectorantelor antiseptice, mijloacelor de împrospătare a cavității bucale (bomboane, pastă de dinți, siropuri).

Ȋn cosmetică este eficient ca astringent în acnee, purifică tenul și regenerează țesuturile.

Uleiul de eucalipt alungă insectele și calmează durerile în urma înțepăturii acestora.

Proprietăți principale:

– analgezic, cicatrizant

– antireumatic, antiinflamator

– antiseptic, antibacterian, antivirotic

– antispasmatic, expectorant

– balsamic, dezodorizant, regenerant

– previne răceala, antipiretic

– fungicid, insecticid

– hiperfatigabilitate, somnolență, melancolie

– acnee, herpes, furunculoză

– arsuri, răni, fisuri, degerături, pigmentări, înțepături de insecte

– mătreață, căderea părului, pediculoza, fragilitatea unghiilor

– procese inflamatoare și de stază în organele respiratorii și în nazofaringe

– bronșită, astm, tuse, rinită, pneumonie, răceala, gripă

– durere în gât, auriculară, infecții ale gâtului, cefalee

– hiperglicemie

– inflamarea vezicii urinare, ureterelor, prostatei, eroziunea colului uterin

– profilaxia candidozei, afecțiunilor pancreatice, intestinale

Sarcina și alăptarea: uleiul de eucalipt nu ar trebui să fie administrat pe cale orală sau aplicat pe piele nediluat. Trebuie evitat în timpul sarcinii și alăptării și nu se administrează copiilor.

Diabet zaharat: cercetarea timpurie sugerează faptul că frunze de eucalipt ar putea să scadă nivelul zahărului din sânge însă pericolul ca în timp ce se administrează medicamente pentru diabet zaharat ar putea să scadă nivelul zahărului din sânge prea mult.

Intervenție chirurgicală: Deoarece eucaliptul ar putea afecta nivelul zahărului din sânge, există temerea că s-ar putea face controlul de zahăr din sânge mai greu, în timpul și după intervenția chirurgicală. Cu cel puțin două săptămâni înainte de o intervenție programată nu se va mai consuma eucalipt.

Doza corespunzătoare de eucalipt depinde de mai mulți factori, cum ar fi vârsta utilizatorului, starea de sănătate, precum și multe alte condiții. În acest moment, nu există suficiente informații științifice pentru a determina un interval adecvat de doze de eucalipt.

2.3. Metode de extracție

Extracția este una din operațiile de bază ale practicii chimiei organice fiind una din

principalele metode de separare și purificare a substanțelor organice. Extracția este operația

prin care unul sau mai mulți componenți ai unei faze (lichide sau solide) sunt transferați

într-o altă fază (lichidă), nemiscibilă sau parțial miscibilă, adusă în contact cu prima.

Extracția solid-lichid urmărește separarea unei substanțe organice într-un anumit

solvent în care componentul este solubil. Un solvent bun pentru extracție trebuie să

îndeplinească următoarele condiții:

să solubilizeze cu ușurință substanța de extras;

să fie selectiv;

să nu reacționeze cu substanța de separat;

să asigure o îndepărtare facilă după extracție;

să fie ieftin și disponibil comercial.

Extractia se efectueaza in laboratoare prin procedee discontinue (macerare, digerare, percolare) si procedee continue (cu aparatul Soxhlet).

Macerarea se efectueaza la rece si consta in amestecul produsului supus extractiei cu un solvent si filtrarea solutiei obtinute. Solventul se recupereaza prin distilare si se poate intrebuinta din nou.

Digerarea este un procedeu de extractie (macerarea ) care se executa la cald. Macerarea si digerarea se efectueaza in pahar (Berzelius si Erlenmayer) sau in capsule, intrebuintandu-se solventi mai putin volatili si netoxici.

Percolarea se executata la rece, in aparate numite percolatoare. Produsul lichid maruntit se introduce in corpul percolatului 1 (palnie de separare), prevazut la fund cu o placa de sticla poroasa (Witt) sau tampon de vata pentru retinerea impuritatilor. Se deschide robinetul 3, iar solventul din palnie de picurare 2 strabate materialul solid si extrage substanta utila, parasind percolatorul pe la partea inferioara. Nivelul solventului se mentine constant in timpul extractiei si deasupra materialului solid.

Extractia continua solid-lichid se realizeaza in aparatele Soxhlet. Produsul de extras, uscat maruntit, cantarit la balanta, este introdus intr-un cartus filtrat. Se introduce cartusul cu produsul de extras in extractorul 2, fara a depasi inaltimea sifonului. Se monteaza refrigerentul 1, se porneste apa de racire si se intoduce solventul pe la partea superioara a refugiului printr-o palnie, pana cand nivelul lichidului din extractorul 2 depaseste putin inaltimea sifonului 4. Cartusul si sifonul se imbiba cu solvent. Se amorseaza sifonul astfel ca solventul sa patrunda in balonul de distilare 5. Prin incalzirea balonului 5 solventul distila in refrigerentul. Condesul se scurge in extractor peste produsul din cartus si extrage componenta solubila. Cand lichidul ajunde la nivelul sifonului se amorseaza din nou sifonul, trecand lichidul in balon de distilare.

Fig. 2.1. Extractorul Soxhlet

2.3.1. Extracția cu solvent

Această metodă nu se referă numai la solvenți chimici cum ar fi hexan, ci și la dioxidul de carbon. Extracția cu solvent este utilizată pentru a extrage uleiurile esențiale din plantele care nu pot rezista la temperatură ridicată utilizată în distilarea cu vapori.

Este deosebit de potrivită pentru materialul botanic care are un randament foarte scăzut de ulei esențial sau atunci când este alcătuit din componente în principal rășinoase și ca atare, oferă un parfum cu mult mai fin decât în cazul distilării.

Ȋn timpul acestui tip de extracție, componentele nevolatile ale materialului botanic – cum sunt cerurile și pigmenții sunt de asemenea extrase și, în unele cazuri, acestea sunt apoi îndepărtate în timpul unui alt proces.

Pentru metodele de extracție se poate folosi alcool, hexan, etanol, eter sau metanol. Deoarece o parte din solvent va ajunge în uleiurile esențiale finale care sunt consumate, acest lucru face ca pentru un ulei sa fie impur pe care oamenii nu îl vor tolera.

Ȋn timpul extracției cu solvent, planta este pusă într-o baie de solvenți care dizolvă materialul vegetal. Acest amestec lichid conține acum uleiuri esențiale și alte părți ale plantei, se filtrează și se trece printr-un proces de distilare la presiune joasă. Alcoolul este apoi folosit pentru a ajuta la separarea uleiurilor esențiale. Această metodă este rapidă și ieftină, dar din moment ce produce un ulei de bază impur, este folosit în principal la uleiurile care sunt puse în parfumuri și nu pe piele.

Extracția uleiurilor cu ajutorul dioxidului de carbon va produce un ulei esențial foarte concentrat. Când dioxidul de carbon este supus la presiuni ridicate, gazul se transformă în lichid. Acest CO2 lichid poate fi utilizat în condiții de siguranță și va extrage moleculele aromatice. Avantajul este că nu rămâne niciun reziduu de solvent, deoarece la presiune normală și temperatură, CO2 pur și simplu revine în starea gazoasă și se evaporă.

Prin această metodă se produce un ulei esențial pur de înaltă calitate, însă în acest moment acesta este foarte scump.

2.3.2. Antrenare cu vapori de apă

Antrenarea cu vapori de apă constă în barbotarea în masa lichidului de separat a unei substante numite antrenant care micsorează temperatura de fierbere a amestecului.

Procesul de antrenare cu abur îsi găseste aplicatii în separarea unor substante pure din amestecul cu cantităti mari de substante răsinoase, insolubile în apă. Drept antrenant se poate folosi: abur, vapori de produs petrolier, gaze inerte: N2, CO2 etc. Deci antrenarea este un proces de distilare simplă, în care vapoizarea amestecului se face cu ajutorul aburului care se introduce direct în amestecul de distilat.

Fig. 2.1. Aparatura necesara in procesul de antrenare

1-generator de abur

2- balon de distilare

3- refrigerent descendent

4- vas de colectare

5- sursa de incalzire

6- tub de siguranta

Instalația este constituită dun următoarele părți:

Generatorul de abur

Este un balon cu fund rotund sau plat din sticlă sau metal. Pentru a evita aspirarea lichidului din balonul de distilare în generatorul de abur, acesta este prevăzut cu un tub de siguranță prin care poate fi aspirat aerul din atmosferă în momentul când în sistem se produce o depresiune (datorită opririi încălzirii).

Balonul de distilare

Se așează oblic pentru a micșora pericolul de împroșcare a amestecului de distilat. Vaporii sunt introduși cât mai aproape de fundul balonului pentru a evita pericolul de împroșcare cu lichid. Balonul este prevăzut cu două tuburi: unul care face legătura cu generatorul de abur și unul care evacuează continuu vaporii de apă și substanța antrenată.

Refrigerentul Liebig descendent cu bule- este legat la apa de răcire (în contact cu vaporii).

Vas de colectare – pahar Erlenmayer sau Berzelius.