Plante Medicinale cu Actiune Hipoglicemianta

‘’Există o singură forță vindecătoare în lume și aceasta este Natura însăși, puterea regenerativă inerentă organismelor, puterea de a învinge boala.’’

Henry Thomas Hamblin

INTRODUCERE

Arta vindecării unor boli cu ajutorul plantelor are în țara noastră o veche și bogată tradiție.

Descoperirea medicamentelor de sinteză cu performanțele lor extraordinare dar în același timp și cu numeroasele reacții secundare nu a putut determina renun-țarea la medicamentele naturale.

Se poate afirma că în present, fitoterapia tinde să-și ocupe locul bine-meritat, medicamentul natural, inclusiv practicile tradiționale de tratament, revenind spectaculos în actualitate.

Fitoterapia utilizează plante în totalitate sau anumite părți ale plantelor (flori, fructe, frunze, semințe, tulpini, rădăcini) sub diferite forme: ceaiuri (infuzii sau decocturi), inhalații, cataplasme, extrase încorporate în soluții, tablete, ungu-iente, supozitoare, în vederea prevenirii sau tratării unor afecțiuni.[27]

Sub denumirea genetică de produse fitoterapeutice înțelegem toate produsele obținute din diverse plante medicinale și aromatice.[25]

Există școli de fitoterapie, care folosesc plante în întregime, sau anumite părți și proceduri simple de extracție.

În toate tradițiile dar mai ales în etnoiatria chineză se practică și folosirea plantei ca atare.

Unul din principiile care se respectă constant în fitoterapie, este extracția totală.

Dintre medicamentele de origine naturală, o categorie distinctă o constituie produsele vegetale cu acțiune hipoglicemiantă.

Diabetul zaharat este o maladie gravă, cu un tratament de lungă durată având o incidență crescută în rândul populației la scară mondială.

În prezent în lume trăiesc aproximativ 150 milioane diabetici dintre care 30 milioane sunt insulino-dependenți. În acest tablou statistic, diabetul este mult mai frecvent la bolnavii vârstnici iar printre aceștia la obezi, influiențează puternic frecvența diabetului prin fenomenul ereditar definit ca prediabet matern.

O.M.S. și Federația Internațională a Diabetului prin programme speciale au stimulat permanent cercetările asupra acțiunii hipoglicemiante a unor produse vegetale, considerând această modalitate terapeutică o alternativă a medicației de sinteză orale.

I.DIABETUL ZAHARAT, DEFINIȚIE, IMPORTANȚĂ, CLASIFICARE.

1.1.1.DEFINIȚIA

Diabetul zaharat (DZ) se definește ca o stare patologică heterogenă din punct de vedere etiopatogenic, clinic și terapeutic, a cărei manifestare esențială este hiperglicemia, indusă de deficitul de insulină. Consecutiv deficitului de insulină apar și perturbări ale metabolismului protidic, lipidic și hidroelectrolitic. Hiperglicemia împreună cu alți factori conduc la complicații cronice (vasculare, nervoase), ceea ce determină reducerea duratei de viață a bolnavilor.[20, 41, 50, 60,67]

Cuvîntul diabet provine din greaca veche (diabeiu = a se scurge ca printr-un sifon), făcând aluzie la poliuria marcată a unor pacienți.[14, 41,67]

1.1.2.IMPORTANȚA

DZ este o boală importantă din mai multe puncte de vedere:

a) este foarte frecvent, pe glob existând probabil peste 100 milioane de bolnavi. Prevalența medie la adult este apreciată la 2-3 la sută (inclusiv în România) și crește cu vârsta, ajungând după 60 ani la 7-9 la sută;[8]

b) este grav: complicațiile cronice reduc durata de viață a pacienților și calitatea acesteia (DZ este prima cauză a amputațiilor și cecității și contribuie în mod esențial la decesul prin infact miocardic);

c) este foarte costisitor pentru societate, fiindcă are o evoluție cronică pe toată viața

(nevindecabil), iar asistența medicală, deși gratuită pentru diabetici, este foarte scumpă pentru societate.[60, 67]

1.1.3.ISTORICUL

DZ are o istorie foarte îndelungată, manifestările sale clinice fiind descrise încă din antichitate (Papirus Ebers, 1500 î. H). O mare perioadă de timp cunoștințele despre această stare patologică au rămas empirice, abia ultimele secole aducând importante date științifice.

În anul 1000 Avicenna descrie o boală caracterizată prin urini dulci, redescrisă în anul 1674, de Thomas Willis, medic, anatomist și profesor la Oxford, care a descoperit (prin degustare) că urina este dulce și de atunci s-a adăugat cuvântul mellitus. (ca mierea). Wirsung descoperă canalul intrapancreatic în 1642, iar Brunner face prima pancreatectomie parțială în 1677. [67]

În anul 1720 Dobson din Liverpool descrie gustul dulceag al sângelui, iar în 1856 Chevreul stabilește că substanța dulce din urina bolnavilor este glucoza. (1)

În anul 1889, Mehring și Minkowski stabilesc legătura DZ cu pancreasul, dovedind apariția rapidă a acestei stări prin pancreatectomie totală la câine. Gley în 1906 constată că extrasele de pancreas degenerat prin ligatura canalelor excretorii reduc totuși simptomele diabetului la câine. [44, 67]

La 31 august 1921, în ,,Archives Internationales de Physiologie'' din Liege, N. Paulescu a publicat articolul intitulat ,,Recherches sur le role du pancreas dans l' assimilation nutritive'', în care sunt redate pe larg rezultatele experimentale obținute cu primul preparat antidiabetic cunoscut. Preparatul care ducea la scăderea glicemiei, ureei sanguine și cetonemiei fusese denumit de către autor ,,pancreină.'' La 10 aprilie 1921, pancreina era brevetată în România și primea brevetul nr. 6254. Tot în 1921,chirurgul Banting și studentul în fiziologie Best lucrează la descoperirea insulinei și în sfârșit, ei obțin din pancreasul fetal de vacă un hormon cu care la 11 ianuarie 1922 este salvat primul copil din comă diabetică. Primele comunicări ale acestor autori apar la sfârșitul anului 1921 și sunt publicate în februarie 1922 în ,,Journal of Laboratory and Cllinical Medicine.''[44, 67]

În 1923, Banting și McLeod primesc premiul Nobel pentru descoperirea insulinei, făcându-se astfel o mare nedreptate lui Paulescu și lui Best.

Savantul român Nicolae Paulescu este adevăratul descoperitor al insulinei (1921), însă meritele sale au fost recunoscute mai târziu. Ca să nu mai existe dubii, un mare diabetolog, Leo Krall, scrie în 1994, despre aceasta: « Paulescu, un distins fiziolog român, a produs un extract de pancreas care îndeplinea toate criteriile experimentale pentru insulină, dar nu a reușit să le aplice la om. Semnificația acestei contribuții a fost recunoscută mult mai târziu ».[67]

Controversa a continuat și, în ceea ce îl privește pe Best, această nedreptate a fost reparată abia cu 6 decenii mai târziu , cu puțin înainte de moartea sa.

În 1955, Sanger elucidează structura insulinei pe porc (premiul Nobel), iar în 1963 se reușește sinteza insulinei. Cercetările asupra acestui medicament au continuat și astăzi s-a ajuns să fie folosite insuline înalt purificate (monocomponent) și insulină umană (produsă prin inginerie genetică și prin semisinteză pornind de la insuline animale).

De o importanță deosebită în evoluția cunoștințelor moderne despre diabet a fost observația lui Bornstein și Lawrence (1951) asupra coexistenței la diabetici a hiperglicemiei și hiperinsulinemiei. Yelon și Berson (1960-1964) confirmă prin dozaj radioimunologic al insulinei că la diabeticii adulți cantitățile de insulină secretată de pancreas în urma unei hiperglicemii provocate oral sunt mult mai mari decât la subiectul sănătos deși curba de hiperglicemie este patologică. Coexistența diabet de maturitate–hiperinsulinism este generală și caracterizează forma de diabet care ulterior, în (1980-1981) a fost numită de tip II. Tot cu ajutorul acestei metode se demonstrează că insulina pancreatică circulantă (insulina radioimunologică) nu este aceași cu forma de ,,insulină măsurabilă imunologic,,. În (1970-1973) s-au preparat prin electroforeză și s-au introdus în terapeutică în 1975 insulinele monocomponente sau ,,single-insulin’’ insuline pure debarasate de impuritățile de fabricație, care continuă până în prezent, alături de ,,human-insulin,, să fie cel mai bun sistem de tratament în diabetul de tip I.[67]

În 1955 începe și era clinică a antidiabeticelor orale, atât de mult utilizate în prezent. Prin multitudinea cercetărilor privind toate aspectele DZ, diabetologia este considerată astăzi o specialitate importantă, bine conturată, la dezvoltarea căreia școala românească de diabet și-a adus o însemnată contribuție.

1.1.4.CLASIFICAREA PERTURBĂRILOR METABOLISMULUI GLUCIDIC

Clasificarea DZ și a altor categorii de intoleranță la glucoză (OMS , 1985).[20, 32, 41]

A.Clase clinice

I. Diabet zaharat : 1. Insulinodependent ( DID )

2. Neinsulinodependent ( DNID )

a) fără obezitate

b) cu obezitate

3.Diabet de malnutriție

4.DZ asociat cu unele stări și sindroame sau substanțe chimice, anomalii ale insulinei și ale receptorilor săi, unele sindroame genetice.

II. Scăderea toleranței la glucoză

a) fără obezutate

b) cu obezitate

c) asociată cu unele stări și sindroame

III.DZ gestațional

B.CLASE CU RISC STATIC

1.Anomalie prealabilă a toleranței la glucoză

2.Anomalie potențială a toleranței la glucoză

Heterogenitatea este trăsătura fundamentală atât a DZ cât și a STG, mergând până acolo încât se poate spune nu că există o multitudine de forme (etiologice, patogenice, clinice, terapeutice), dar că fiecare diabetic își are boala sa, cu anumite particularități individuale.[14]

Devierea de la normal a metabolismului glucidic recunoaște deci două forme principale:

a) DZ caracterizat prin hiperglicemie apărută spontan ori după provocare (cu glucoză, în special);

b) scăderea toleranței la glucoză (STG), o stare intermediară între normal și DZ , importantă prin aceea că evoluează într-o proporție însemnată către DZ și fiindcă favorizează apariția complicațiilor vasculare cronice (ca și DZ). Câteva scurte comentarii se impun, în ordinea expusă în clasificare:

DID cuprinde acei pacienți cărora administrarea insulinei exogene le este indispensabilă pentru supraviețuire. În lipsa acestei administări ei decedează în scurt timp.[14, 20]

DNID, ce reprezintă majoritatea cazurilor de DZ, nu necesită administrare de insulină pentru supraviețuire. Din punct de vedere terapeutic, DNID cuprinde pacienți:

a) tratați numai cu regim alimentar (majoritatea);

b) tratați cu regim alimentar și medicație antidiabetică orală;

c) tratați cu insulină, administrarea acestea fiind necesară pentru echilibrare metabolică și implicit pentru reducerea riscului complicațiilor cronice. Diabetul insulinonecesitant cuprinde și cazuri de DID în devenire, în evoluție către momemtul în care administrarea insulinei devine obligatorie și indispensabilă supraviețuirii, fenomen denumit de unii insulinodependență secundară.[14]

Diabetul de malnutriție recunoaște două forme principale:

a) diabet pancreatic fibrocalculos;

b) diabet pancreatic prin carență proteică.

Diabetul gestațional apare în cursul și din cauza sarcinii și trebuie să dispară în scurt timp după evacuarea fătului. [20, 50]

1.2.ETIOPATOGENIA DZ

Este acceptată unanim ideea că la baza etiopatogeniei diabetului zaharat stă interacțiunea factorilor ereditari și a celor de mediu.[74]

Noțiuni de fiziologie a pancreasului endocrin

Pancreasul în totalitate cântărește aproximativ 100 g, iar componenta endocrină 1-2 g, fiind reprezentată de cele aproximativ 2 milioane de insule Langerhans.

Insulele Langerhans conțin 4 tipuri de celule: A (alfa), cu pondere de 20 la sută din celulele insulare, secretă glucagon și gastrină; B (beta), aproape tot restul de 80 la sută, secretă insulină; C (III), rare, secretă gastrină; D (IV), rare, secretă soma-tostatină și E (V), extrem de rare, secretând probabil serotonină.[20, 67]

Secreția insulinei este codificată de gena insulinei; precursorul ei este proinsulina, o proteină cu GM de 9000 și 86 de aminoacizi, care se scindează într-o moleculă de insulină (GM 6000, 51 aminoacizi) și una de peptid C (GM- 8000, 35 aminoacizi).

Insulinemia normală este de 5-20 u/ml (metodă radioimunologică), iar concentrația fiziologică de peptid C de 1 pmol/ml. Deoarece elIC

Clasificarea DZ și a altor categorii de intoleranță la glucoză (OMS , 1985).[20, 32, 41]

A.Clase clinice

I. Diabet zaharat : 1. Insulinodependent ( DID )

2. Neinsulinodependent ( DNID )

a) fără obezitate

b) cu obezitate

3.Diabet de malnutriție

4.DZ asociat cu unele stări și sindroame sau substanțe chimice, anomalii ale insulinei și ale receptorilor săi, unele sindroame genetice.

II. Scăderea toleranței la glucoză

a) fără obezutate

b) cu obezitate

c) asociată cu unele stări și sindroame

III.DZ gestațional

B.CLASE CU RISC STATIC

1.Anomalie prealabilă a toleranței la glucoză

2.Anomalie potențială a toleranței la glucoză

Heterogenitatea este trăsătura fundamentală atât a DZ cât și a STG, mergând până acolo încât se poate spune nu că există o multitudine de forme (etiologice, patogenice, clinice, terapeutice), dar că fiecare diabetic își are boala sa, cu anumite particularități individuale.[14]

Devierea de la normal a metabolismului glucidic recunoaște deci două forme principale:

a) DZ caracterizat prin hiperglicemie apărută spontan ori după provocare (cu glucoză, în special);

b) scăderea toleranței la glucoză (STG), o stare intermediară între normal și DZ , importantă prin aceea că evoluează într-o proporție însemnată către DZ și fiindcă favorizează apariția complicațiilor vasculare cronice (ca și DZ). Câteva scurte comentarii se impun, în ordinea expusă în clasificare:

DID cuprinde acei pacienți cărora administrarea insulinei exogene le este indispensabilă pentru supraviețuire. În lipsa acestei administări ei decedează în scurt timp.[14, 20]

DNID, ce reprezintă majoritatea cazurilor de DZ, nu necesită administrare de insulină pentru supraviețuire. Din punct de vedere terapeutic, DNID cuprinde pacienți:

a) tratați numai cu regim alimentar (majoritatea);

b) tratați cu regim alimentar și medicație antidiabetică orală;

c) tratați cu insulină, administrarea acestea fiind necesară pentru echilibrare metabolică și implicit pentru reducerea riscului complicațiilor cronice. Diabetul insulinonecesitant cuprinde și cazuri de DID în devenire, în evoluție către momemtul în care administrarea insulinei devine obligatorie și indispensabilă supraviețuirii, fenomen denumit de unii insulinodependență secundară.[14]

Diabetul de malnutriție recunoaște două forme principale:

a) diabet pancreatic fibrocalculos;

b) diabet pancreatic prin carență proteică.

Diabetul gestațional apare în cursul și din cauza sarcinii și trebuie să dispară în scurt timp după evacuarea fătului. [20, 50]

1.2.ETIOPATOGENIA DZ

Este acceptată unanim ideea că la baza etiopatogeniei diabetului zaharat stă interacțiunea factorilor ereditari și a celor de mediu.[74]

Noțiuni de fiziologie a pancreasului endocrin

Pancreasul în totalitate cântărește aproximativ 100 g, iar componenta endocrină 1-2 g, fiind reprezentată de cele aproximativ 2 milioane de insule Langerhans.

Insulele Langerhans conțin 4 tipuri de celule: A (alfa), cu pondere de 20 la sută din celulele insulare, secretă glucagon și gastrină; B (beta), aproape tot restul de 80 la sută, secretă insulină; C (III), rare, secretă gastrină; D (IV), rare, secretă soma-tostatină și E (V), extrem de rare, secretând probabil serotonină.[20, 67]

Secreția insulinei este codificată de gena insulinei; precursorul ei este proinsulina, o proteină cu GM de 9000 și 86 de aminoacizi, care se scindează într-o moleculă de insulină (GM 6000, 51 aminoacizi) și una de peptid C (GM- 8000, 35 aminoacizi).

Insulinemia normală este de 5-20 u/ml (metodă radioimunologică), iar concentrația fiziologică de peptid C de 1 pmol/ml. Deoarece eliberarea insulinei este echimolară cu acea a peptidului C, determinarea acestuia din urmă constituie cea mai bună măsură a concentrației insulinei circulante.[64]

Pancreasul uman normal stochează aproximativ 200 UI. insulină. Stimulul fiziologic al secreției de insulină este glucoza; pe lângă aceasta, alte hexoze (manoză, fructoză), pentoze (riboză), aminoacizi (arginină, leucină) acizi grași, corpi cetonici și nervul vag sunt capabili să-i stimuleze secreția, iar glucagonul și catecolaminele să o inhibe.

Structura primară a insulinei cuprinde două lanțuri polipeptidice (A cu 21 aminoacizi și B cu 30 aminoacizi), legate prin două punți disulfhidrice (A-B și A-B).[17]

Singurele diferențe de structură între insulina umană și animală se află la nivelul aminoacidului terminal: treonina la om, alanina la porc și iepure.

În afară de structura primară, insulina are o stuctură secundară (lanțul B se desfășoară în jurul lanțului A), terțiară (legături hidrogenate între aminoacizii celor două lanțuri) și cuaternară, în care asocierea între două molecule de insulină formează dimere, apoi acestea hexamere.

Transportul insulinei în sânge se face prin legarea de proteine: alfa și betaglobuline, albumină.

Degradarea hormonului se produce în ficat (75-80%) și rinichi (20-25%). Din pancreas, prin circulație, insulina ajunge la receptorii săi specifici de pe membranele celulelor efectoare. Aici ea se fixează și printr-un mecanism complex și insuficient elucidat, determină permeabilizarea membranelor celulare pentru glucoză, care intră în celule și se metabolizează.

Cauzele și mecanismele de producere a DZ sunt numai parțial cunoscute și sunt extrem de variate (heterogenitate etiopatogenică), în funcție de tipul de boală.

1.2.1.ETIOPATOGENIA DID

Există, totuși, o serie de date care susțin rolul primordial al predispoziției genetice, ce favorizează amorsarea și continuarea unui proces autoimun, îndreptat împotriva celulelor beta, care are ca rezultat distrucția acestora cu o viteză (rată) individualizată. În acest model general, rolul declanșant (trigger) îl au o serie de factori de mediu, parțial cunoscuți.

1. Predispoziția genetică

Își fundamentează existența pe o serie de argumente:

a) asocierea DID cu unele boli cu caracter sigur genetic ca pancreatita recidivantă ereditară, fibroza chistică a pancreasului, hemocromatoza, ataxia Friedriech.

b) agregarea familială a cazurilor: pe baza întocmirii arborelui genealogic s-a putut aprecia riscul unui subiect (în general copil sau tânăr) de a contracta DID. Riscul este de maximum 0,4% în populația generală și de 5% la subiecții ce au frați, surori sau un copil cu DID. O constatare interesantă, încă discutată, este aceea că tatăl cu DID ar induce la copii un risc de 3 ori mai mare decât mama diabetică. Această observație ar putea fi reală și explicabilă printr-o transmitere mai mare a HLA de susceptibilitate de la tată față de cele de la mamă, sau ar putea fi o falsă impresie prin faptul că nu s-au luat în calcul și feții pieduți prin avorturi și nașteri premature induse de DID.[77]

c) studiul gemenilor cu o înaltă rată a fenomenului de concordanță (30-50 la sută) la monozigoți;

d) evidențierea asocierii între DID și genele sistemului HLA care conferă suscep-tibilitatea.[20, 64, 67]

2.Autoimunitatea

Rolul său în inițierea și întreținerea distrugerii celulelor beta a fost sugerat în 1965, când Gepts a descris complet insulita, procesul histopatologic caracteristic DID.

Se consideră că pierderea capitalului de celule beta este consecința unei acțiuni anormale a sistemului imun controlată de gene din zona HLA și îndreptată precis împotriva unor antigene încă nedefinite care se găsesc numai în celule beta.[20]

Argumentele pentru intervenția autoimunității sunt multiple:

a) argumente clinice, constând, din asocierea DID cu boli autoimune ca tiroidita Hashimoto, boala Basedow, mixedemul, boala Addison;

b) modele animale de DID apărut spontan: diabetul șobolanului BB, care apar la 60% dintre animale, insulina fiind prezentă în toate cazurile;

c) argumente histopatologice: existența insulitei, leziunea specifică pentru DID, în care limfocitele infiltrează insulele, cu tipurile B (secretante de anticorpi), T (helper), T citotoxic-supresor (Tc/s), killer (k) și natural killer (NK). Apariția antigenelor DR și DQ pe suprafața celulelor beta (unde nu se găsesc în mod normal), indusă de virusuri și alți factori din mediu, face ca aceste celule să-și expună singure antigenele responsabile de apariția bolii și să fie atacate astfel de LyT (T,T);[64, 67]

d) aspecte ale imunității umorale.

anticorpii anticitoplasmă ai celulelor insulare sunt specifici pentru pancreasul

endocrin fiind evidențiați prin imunofluorescență indirectă.

anticorpii anticelule insulare fixatorii de complement (CF-ICA) reprezintă o

subspecie de ICA ce fixează complementul pe secțiunile de pancreas normal.

anticorpii antidecarboxilară a acidului glutamic

Antigenul responsabil de apariția lor este o proteină de 64 kdaltoni (kd) derivată din insulele normale umane și de șobolan. Acești anticorpi au un rol predictiv pentru apariția DID mai mare decât ICA și IAA.

anticorpii antiinsulinei (IAA) [67]

Prezența acestora în serul bolnavilor cu DID nou diagnosticat, înainte de administrarea insulinei exogene, a fost raportată în ultimele două decenii, un număr mare de studii sugerând că ei corelează cu rata progresiunii spre DID și cu vârsta debutului său. IAA apar mai frecvent la bolnavii diabetici ICA (+), iar boala apare cu predilecție la acele persoane la care, pe lângă ICA, sunt prezenți IAA;[20, 64, 67]

e) aspecte ale imunității celulare: testul inhibiției migrării leucocitare la antigen pancreatic, pozitiv; creșterea proporției LyT activate.[67]

3. Factorii de mediu

Predispoziția genetică și autoimunitatea nu pot explica în totalitate producerea DID. Imunitatea intervine pe un teren genetic susceptibil, dar nu se cunosc elementele declanșatoare (triggers), astfel încât acestea au fost căutate în afara organismului. Dintre toți factorii de mediu, cea mai mare importanță a fost acordată virusurilor, substanțelor chimice și alimentației.[64]

Infecțiile virale pot acționa ca:

a) trigger al pancreasului autoimun;

b) factor inductor al expresiei moleculelor HLA-DR pe suprafața celulei beta;

c) factor citolitic direct și decisiv,

d) factor aditiv la o acțiune distructivă începută de alți agenți;

Cele trei categorii de factori (genetic, autoimun și de mediu) intervin în măsură inegală și individuală la fiecare bolnav în parte.

DID cu autoimunitate s-ar caracteriza prin:

a) prezența anticorpilor anticelule insulare ce pot apărea înaintea debutului clinic și persistă ani de zile;

b) asocierea cu alte endocrinopatii autoimune;

c) debut la orice vârstă și predominant la sexul feminin.

Tipul viral-indus ar avea următoarele trăsături:

a) anticorpii apar la început, dar dispar în primul an;

b) nu se asociează cu endocrinopatii autoimune;

c) debut sub vârsta de 30 de ani și repartiție egală între sexe.[20, 64, 67]

Debutul clinic al DID

Are loc după o perioadă variată de la începutul distrucției betacelulare, cu durată de la săptămâni la ani de zile, în funcție de viteza acestui proces, specifică fiecărui individ. Această perioadă se denumește prediabet și în cursul său se desfășoară mai multe faze sau stadii:

1.Susceptibilitatea genetică, de la naștere până la apariția factorului declanșator.

2.Acțiunea factorului declanșator.

În aceste faze nu există nici o anomalie morfologică, imunologică și biologică.

3.Desfășurarea procesului autoimun, cu începerea reducerii numărului de celule beta, dar cu insulinemie normală.

4.Continuarea reducerii numărului de celule beta, cu scăderea progresivă a insulinemiei, evidențiată mai ales la stimularea cu glucoză, glicemia spontană fiind normală.

După prediabet (fazele 1-4) se instalează DID clinic evident, dar cu persistența unei secreții reziduale, insuficientă, de insulină și, în fine, DID cu dispariția (aproape) totală a celulelor beta.[17, 74]

1.2.2.ETIOPATOGENIA DNID

În producerea DNID intervin câțiva factori de risc (dintre care cei mai importanți sunt: predispoziția genetică, obezitatea, stresul) și cel puțin trei mecanisme: insuficiența secreției de insulină, insulinorezistența și exagerarea producției hepatice de glucoză. Genele sistemului HLA nu intervin, iar autoimunitatea este absentă.[67]

1.Predispoziția genetică este și mai importantă decât în DID, și mai greu explicabilă.

Argumentele sale sunt:

a) datele furnizate de studiile familiale, care arată că agregarea cazurilor de DNID după criteriul familiei este deosebit de pregnantă. Foarte mulți bolnavi recunosc și alte cazuri în familiile lor, iar studiile active (TTGO) pe frații și surorile unor diabetici nou diagnosticați arată o frecvență de peste trei ori mai mare a DNID în comparație cu frații unor subiecți nediabetici; [64]

b) studiile asupra gemenilor monozigoți dovedesc că fenomenul de concordanță este de aproape 100%, indiferent de locul diferit de trai și de prezența obezității.

În decursul anilor au fost întreprinse multiple tentative de evidențiere a unor markeri genetici ai DNID, cercetându-se în mod deosebit genele implicate în acțiunea și producerea insulinei, fiind scrise numeroase mutații ale genei receptorului insulinic; ele sunt răspunzătoare însă pentru cel mult 1% din cazurile de DNID. Gena transportorului glucozei (GLUT-4) este o altă candidată intens studiată. Proteina GLUT-4 este formată din 509 aminoacizi și este produsă de o genă de 8 kb localizată pe cromozomul 17. Se pare că secvența aminoacizilor acestei proteine este normală în DNID, dar polimorfismul genei răspunzătoare de sinteza sa, prezent la subiecții cu acest tip de boală, ar putea duce la reducerea expresiei cantitative transportului GLUT-4 cu structură normală. Studiul genelor implicate în reducerea secreției beta-celulare este de asemenea, dificil. Identificarea mutațiilor genei glucokinazei la subiecții cu MODY a reprezentat o descoperire de mare importanță dar contribuția acesteia la apariția DNID tipic este îndoielnică, fiind responsabilă de maxium 5% din cazuri.[64, 67]

Recent a fost descrisă o heterogenitate extrem de mare a MODY. De pildă,

în prezent se cunosc trei forme:

a) MODY 1-datorată mutației genei glucokinazei (hexokinaza IV) la nivelul cromozomului 7p, în care cauza DNID este, probabil, reducerea secreției de insulină stimulată de glucoză;

b) MODY 2-caracterizată prin mutații la nivelul locusului adenozin-deaminazei (ADA) pe cromozomul 20q

c) MODY 3-adusă prin mutații la nivelul cromozomului 12 q și care pare a avea severitate mai mare decât a celorlalte două forme.

Modul de transmitere a DNID nu este precizat, dar se pare că cea mai probabilă este calea dominantă.[20, 64]

În concluzie, se poate spune că în patogenia DNID nu intervine o genă a sistemului HLA, deși se cercetează intens în această direcție precum și a grupelor sanguine (A, B, 0), a genelor insulinei și receptorilor de insulină.[18, 64]

2.Obezitatea, în special cea abdominală (androidă), cu raport lomen/bazin crescut, contribuie la apariția hiperglicemiei, probabil prin intermediul reducerii numărului receptorilor de insulină. Studiile epidemiologice arată că peste 80% dintre pacienții cu DNID sunt, sau au fost obezi, iar 40% dintre obezi sunt diabetici, dacă sunt depistați activ (TTGO).[18, 47, 51]

3.Stresul psihic are rol mai ales în exagerarea hiperglicemiei și poate chiar mai mult, din moment ce DNID este mai frecvent în mediul urban și la subiecții cu profesii deosebit de stresante

Acești factori și alții încă neelucidați acționează prin mecanisme enumerate deja: tulburarea secreției de insulină, insulinorezistența și creșterea producției hepatice de glucoză.[47]

1.Alterarea secreției de insulină. Cea mai importantă și precoce anomalie este perturbarea fazei I a secreției de insulină, după administrarea glucozei i.v. (stimul specific), deși alți stimuli (proteine, acizi grași) induc încă eliberarea insulinei.

În mod lent, progresiv, se instalează și alterarea fazei a II-a a insulinosecreției, agravând hiperglicemia.

Reamintim că în mod normal faza I începe în decurs de 1-2 minute după injecție i.v. de glucoză și durează 10 minute; în cursul său se eliberează insulina stocată în celulele beta. Faza a II-a începe imediat după prima și persistă atât timp cât persistă hiperglicemia (60-120 minute în cursul TTGO).

Se poate afirma astăzi că, din punct de vedere al insulinemiei, DNID poate fi cu insulinemie normală, scăzută sau crescută.[18]

2.Insulinorezistența (IR) a fost incriminată în producerea DNID, din momentul în care s-au evidențiat cazuri cu hiperinsulinemie și se definește ca o situație în care o cantitate dată de insulină produce un efect biologic (scăderea glicemiei) mai redus decât în mod normal.

IR recunoaște trei categorii de mecanisme:

a)defectul la nivelul celulei țintă, modalitatea cea mai frecventă a IR în DNID. Aceasta constă în legarea redusă, a insulinei de receptorul său datorită reducerii numărului de receptori sau a afinității acestora;

b)exacerbarea antagoniștilor circulanți ai insulinei, de natură hormonală (STH, cortizol, glucagon, catecolamine) sau nehormonală (anticorpi antiinsulinici și antireceptor de insulină, care sunt situații rare);

c)secreția unor insuline anormale, sau scindarea insuficientă a proinsulinei.

Consecința oricărei IR este scăderea utilizării glucozei la nivelul țesuturilor periferice (muscular și adipos) și al ficatului.

IR se află la originea sindromului X (Reaven), ce constă în asocierea cu DNID, hipertensiune arterială, obezitate viscerală și hipertrigliceridemie ± hipercolesterolemie.

4.Creșterea producției hepatice de glucoză. Mecanismele directe ale acesteia sunt:

a)IR cu neutralizarea acțiunii insulinei și dispariția consecutivă a inhibiției glicogenolizei;

b)hiperglucagonemia;

c)creșterea gluconeogenezei datorită excesului de precursori (aminoacizi, acizi grași liberi).

Deși insulina are rolul primordial în apariția DZ în general, pentru producerea DNID, glucagonul (polipeptid cu 29 aminoacizi), al cărui nivel este crescut, are și el un rol important.[60]

În concluzie, în patogenia DNID intervin deficitul de insulină, IR și accelerarea producției hepatice de glucoză.

Dacă se consideră IR ca element inițial, aceasta va reduce sensibilitatea periferică la insulină, prin reducerea numărului de receptori de insulină, cu hiperglicemie consecutivă.[8]

Dacă insulinosecreția deficitară genetic ar fi elementul primordial, aceasta ar induce creșterea producției hepatice de glucoză, având drept urmare agravarea hiperglicemiei.

Din punct de vedere histopatologic, pancreasul bolnavului cu DNID este normal în peste 30% din cazuri. În rest, s-a putut observa depunerea unui amiloid, a cărui componență principală este polipeptidul amiloidic insular, secretat, probabil, la nivel local. Rolul său în producerea DNID ar putea să se explice fie prin împiedicarea trecerii glucozei din sânge către celula beta și a insulinei în sens invers, fie prin reducerea secreției de insulină, dacă acest amiloid trece în celulă.[60]

1.3.Fiziopatologia DZ

Deficitul absolut sau relativ de insulină este elementul decisiv al tuturor modificărilor fiziopatologice din DZ.

1.Hiperglicemia, prin scăderea utilizării periferice a glucozei, prin accentuarea glicogenolizei și prin gluconeogeneză, atât pe seama glicerolului provenit din accentuarea lipolizei, cât și pe cea a proteolizei, cu exces de aminoacizi glucoformatori. Hiperglicemia marcată induce poliurie osmotică, relativ bine suportată în stările de graviditate medie, și apoi gravă, în hiperglicemiile însoțite de cetoză, cu deshidratarea extracelulară și ulterior globală.[32]

2.Accentuarea proteolizei, cu gluconeogeneză și denutriție proteică.

3.Exagerarea lipolizei, cu formare de acizi grași liberi în exces, cetogeneză excesivă cu acidoză, în final decompensată.

În schema următoare este redată fiziopatologia diabetului zaharat: [60]

DEFICIT SEVER

Lioliză Glicerol

(ficat) Aa Proteoliză

Proteoliză

Glicozurie

AGL

(ficat)

Corpi Poliurie

cetonici

1.4.DIAGNOSTICUL DIABETULUI ZAHARAT

1.4.1.Diagnosticul pozitiv. Acesta se bazează pe semnele clinice și explorările de laborator.

Tabloul clinic este tipic în aproximativ 50% din cazuri, în rest fiind puțin exprimat sau absent. Simptomatologia este mai exprimată în DID (tip 1) și este în general expresia unui dezechilibru marcat.[32]

Principalele semne sunt:

a) poliuria, (diureză>2000 ml/24h) produsă prin mecanism osmotic, uneori canti-tatea de urină depășind mulți litri în cursul unei zile;

b) polidipsia, adică senzația de sete imperioasă, însoțită de uscăciunea gurii;

c) scăderea ponderală (rezultat al exagerării catabolismului proteic și lipidic și al deshidratării), care este în general mai frecventă în DID și poate să fie moderată sau foarte exprimată (10-20 kg în câteva săptâmâni sau luni), ca și scăderea ponderală, a ,,foamei energetice ‘’ proprii DZ dezechilibrat;

d) astenia, scăderea forței fizice și intelectuale sunt adesea prezente t; totuși astenia poate exista și la diabetici cu un grad moderat al hiperglicemiei, fără o explicație clară;

e) polifagia (exagerarea apetitului) însoțește unele cazuri de DID la debut, în care, în mod aparent paradoxal, pacienții scad în greutate;

f) semnele complicațiilor infecțioase și degenerative (balanopostită, vulvovaginită, gangrenă). Diagnosticul DZ, datorită acestor simptome, este sugerat de către urolog, dermatolog, ginecolog sau chirurg, de regulă fiind vorba de un diabet vechi, nerecunoscut și netratat o perioadă lungă de timp.

Prin urmare, discreția semnelor clinice ale DZ nu constituie o excepție, ci un mod frecvent de prezentare a acestei stări patologice. Amânarea diagnosticului, până când în tabloul clinic își fac apariția semnele „hippocratice" (a, b, c), are un efect extrem de negativ asupra sănătății pacienților.

Circumstanțele de diagnostic pozitiv ale DZ sunt variate:

a) în prezența semnelor clinice revelatoare, diagnosticul fiind de regulă tardiv;

b) întâmplător, când bolnavului i se efectuează un set de analize de laborator, între care și glicemia, semnele clinice fiind absente;

c) în prezența complicațiilor DZ, diagnostic foarte tardiv;

d) activ, la persoane cu risc. [64]

1.4.2.Diagnosticul de laborator reprezintă, certitudinea existenței DZ și se pune în una din următoarele circumstanțe:

a) glicemia a jeun mai mare de 140 mg%, la două determinări în zile diferite, în aceleași condiții (pentru a se elimina o eventuală eroare la laborator); [60]

b) glicemia în orice moment al zilei mai mare de 200 mg%, de asemenea la două determinări; în perioadele postprandiale, când există cele mai mari glicemii din cursul unei zile, atât la diabetici cât și la nediabetici, valoarea la aceștia din urmă nu depășește 150 mg%. În aceste două situații (a și b) TTGO-ul este inutil;[20, 67]

c) TTGO se indică atunci când laboratorul arată valori anterioare ale glicemiei a jeun între 100 și 140 mg% și postprandiale între 150 și 200 mg%, ca și la persoane cu risc diabetogen crescut (ereditate diabetică certă, obezitate, macrosomie fetală), pentru diagnosticul DZ gestațional, sau în orice altă situație ce ridică suspiciunea de DZ. TTGO-ul se efectuează și se interpretează după criterii OMS, valabile pentru toată lumea medicală.[20]

Cu trei zile înainte de testare se indică o alimentație cu cel puțin 150 g glucide (deci nu post sau cură de slăbire), inclusiv zahăr; în ziua TTGO-ului, se recoltează sânge venos pe anticoagulant pentru dozarea glicemiei a jeun din plasma rezultată; imediat după aceasta subiectul va trebui să ingere o cantitate de 75 g glucoză pulvis dizolvată în 300 ml apă (sol 25%) ca atare sau aromatizată (suc de lămâie), în decurs de 5 minute. După o oră și două ore se repetă prelevarea de sânge (pentru economie este suficientă și numai a doua). Dozarea glicemiei se face prin metodă enzimatică (glucozooxidază). La copil TTGO se indică rar, cantitatea de glucoză necesară fiind de 1,75 g/kg corp. De asemenea, această investigație se practică rareori la persoane peste vârsta de 60 de ani, importanța sa la aceștia fiind mult mai mică.[20]

d) glicozuria este prezentă numai în DZ dezechilibrat, când capacitatea maximă a tubului proximal de resorbție a glucozei este depășită. În insuficiența renală glicozuria poate fi absentă sau minimă în prezența unor glicemii mari, fiind deci puțin utilă ca indicator al gradului de echilibru metabolic.

Diagnosticul

Forme de debut.

Stadiile premergătoare ale diabetului rămân de cele mai multe ori nedescoperite, boala apărând brusc și nu rareori prin comă inaugurală în diabetul de tip juvenil. În diabetul de maturitate, evoluția până la apariția simtomelor clinice durează în schimb decenii. Debutul este adesea insidios precedat de o scădere treptată a toleranței la glucoză pe perioade de luni și ani.[8]

Apariția simptomelor tipice de diabet zaharat permite stabilirea cu ușurință a diagnosticului.

1.5.FORME CLINICE

1.5.1.Diabetul de tip I (DID).

Acest tip corespunde diabetului slab, descris de autorii clasici sau diabetului consumtiv, descris de Rathery. De obicei apare la subiecți tineri, sub 40 de ani. Debutează cu brutalitate, manifestâdu-se uneori de la început ca un diabet grav, prin triada poliurie, polidipsie, polifagie, asociată cu pierderea rapidă în greutate, astenie. De la început pot fi prezente sindroamele de hiperglicemie cetoacidoză și de denutriție azotată. Glicemia a jeun atinge cifre ridicate, iar glicozuria este absentă. Tipul I pare a fi heterogen din punct de vedere genetic. Răspunsul imun anormal și autoimunitatea par să aibă rol etiologic, iar anticorpii anticelulă insulară sunt frecvent întâlniți. Este adesea interpretat ca o boală autoimună.[18, 50]

1.5.2.Diabetul de tip II (DIND obez sau non-obez).

Este un diabet cu caracter benign, care evoluează fără cetoacidoză și fără denutriție azotată. Apare târziu, în jurul a 40-50 de ani. Se întâlnește la obezi și neobezi. Debutează insiduos și mai rar intervine un element care să atragă atenția, cum este polidipsia. Glicozuria este variabilă, depinzând de toleranța și ingestia de glucide. Echilibrul azotat este perfect menținut. Nu există acidoză și rezerva alcalină este foarte rar anormală.[18, 20, 50]

Are o bază genetică mult mai puternică decât diabetul zaharat de tip I și amprenta familială pare a fi mai frecventă.

În cadrul heterogenității DZ, trebuie deosebite în primul rând cele două mari forme clinice ale sale: DID (tip l) și DNID (tip 2). Ele prezintă multe caractere distinctive, însă în practică există dificultăți în a preciza cu certitudine forma clinică, în special în deosebirea unui DNID insulinonecesitant de un DID pe cale de constituire către forma sa tipică și care, pentru un timp, are o redusă tendință spre cetoză. Aici numai eventual markerii imunității, ca ICA și tipizarea HLA, dau unele indicii astfel, evoluția bolii tranșează, dilema. [50]

Frecvența în populația generală a DID este de 0,1-0,3%, iar a DNID de 1-3% (deci de 10 ori mai mare). Dintre toți diabeticii, 90-95% au DNID și 5-10% DID. În ceea ce privește tratamentul cu insulină, acesta se folosește în apoximativ 25-35%, dintre toate cazurile de DZ (5-10% DID plus 15-20% DNID insulinonecesitant). Ca vârstă, diabeticii diagnosticați în decada a IV-a (30-40 de ani) pot fi DID sau DNID; uneori încep ca DNID și ajung în evoluție a fi DID.[20, 64]

În tabelul următor sunt expuse deosebirile esențiale dintre DID și DNID: [20, 32, 64]

Diagnosticul diferențial între DID și DNID:

Variabilitatea clinică, se manifestă și în cadrul aceluiași tip.

De pildă, în DID, tendința la cetoză poate fi mai mare sau mai mică în funcție de masa celulelor beta restante, iar din punct de vedere al greutății coporale există (deși rar) și insulinodependenți obezi, nu numai normo și subponderali. Deși majoritatea cazurilor debutează în copilărie și tinerețe, există, și DID cu debut clinic după vârsta de 50-60 de ani (așa-zisul diabet de tip juvenil al adultului). În DNID există o curiozitate, în sensul apariției sale și în copilărie și adolescență (când aproape 100% din cazuri sunt de tip DID), sub forma particulară de MODY, care prezintă un dezechilibru glicemic discret, fără tendință spre cetoză, fără necesitatea tratamentului insulinic, cu progresiune nesemnificativă după zeci de ani, fără evoluție spre DID și fără, relație cu sistemul HLA.[60, 64]

Există în practică riscul supraestimării MODY, putând fi catalogat astfel prea frecvent un DID în evoluție spre forma tipică, de aceea caracterul genetic al MODY, în sensul existenței sale în mai multe generații ale aceleiași familii (fiică, mamă, bunică), înclină balanța în partea sa, fiind vorba de o transmitere genetică dominantă.[60]

Diagnosticul pozitiv complet al oricărui caz de DZ trebuie să cuprindă:

– tipul DZ (DID = tip 1; DNID = tip 2);

– în cazul DNID specificarea privind existența obezității și felul tratamentului;

– enumerarea complicațiilor.[60]

Diagnosticul diferențial

Este inutil de discutat după evidențierea hiperglicemiei. Din punct de vedere clinic însă, unele simptome ale sale se pot întâlni și în alte boli. De pildă, poliuria din diabetul insipid, boală a retrohipofizei, în care există o diureză ce poate atinge 10-20 1/zi, deci mai accentuată decât cea din DZ, însă cu densitatea urinei în jur de 1000 (densitatea apei); glicozuria este absentă, iar glicemia normală chiar după stimulare. Există (rareori) și diabet insipid asociat cu DZ. Poliuria mai poate apărea în insuficiența renală cu poliurie compensatorie, în hiperaldosteronismul primar (sindromul Conn), în boli psihice (dipsomania).[17, 20, 64, 67]

Glicozuria poate să apară, în afara DZ, în boli ale tubilor renali cu scăderea capacității maximale de transport al glucozei, dar spre deosebire de DZ, glicemia este normală în orice circumstanță (vechiul diabet renal). Uneori, datorită lipsei de specifi-citate a metodei de determinare, glicozuria poate fi confundată cu alte meliturii, adică cu eliminarea urinară, a altor zaharuri decât glucoza: lactoza (lactozuria de sarcină, în apropierea termenului de naștere și în lehuzie), evidențiată printr-o reacție specifică, galactoza, fructoza, manoza, maltoza (în boli congenitale tubulare). Alteori reacția pentru glicozurie se confundă cu reacțiile date de false melliturii, ca de pildă cea dată de amidopirin și alte medicamente care îl conțin.[20, 44, 64, 67]

1.6.COMPLICAȚIILE DIABETULUI ZAHARAT

Sunt reprezentate de consecințele morfologice și funcționale ce apar datorită hiperglicemiei și unor factori individuali, în special genetici. Ele conferă gravitatea deosebită a DZ, reduc durata de viață și alterează calitatea acesteia la bolnavii diabetici.[20, 41, 44, 67]

Complicațiile posibile sunt, practic, extrem de numeroase ca tip și ca localizare, însă, ele pot fi astfel sistematizate succint: [20, 41, 44, 60, 67]

I. Complicațiile acute:

1. Metabolice:

a) acidozele diabetice: – cetoacidoza diabetică

– acidoza lactică;

b) coma diabetică hiperosmolară

2. Infecțioase:

a) respiratorii

b) urinare;

c) cutaneo-mucoase și ale țesutului celular subcutanat.

II.Complicațiile cronice.

1. Infecțioase:

a) respiratorii (în special tuberculoza pulmonară);

b) urinare;

c) cutaneo-mucoase;

d) ORL, stomatologice (orice sediu este posibil).

2. Degenerative:

a) angiopatia – microangiopatia

– macroangiopatia;

b) neuropatia;

c) cataracta;

d) parodontopatia.

CETOACIDOZA DIABETICĂ (CAD)

Definirea CAD implică obligativitatea triadei compuse din hiperglicemie, cetoză (creșterea producției și concentrației corpilor cetonici în sânge) și acidoză. Este o complicație gravă al cărui stadiu avansat este reprezentat de coma hiperglicemică cetoacidozică ce poate conduce la moarte. CAD apare cel mai frecvent în DID, dar și în DNID este posibilă, în prezența unor factori favorizanți.

Elementul determinant al CAD este deficitul grav de insulină cu lipoliză marcată, din care rezultă acizi grași liberi în exces, ce trec în corpi cetonici la nivelul ficatului.[67]

Factorii favorizanți sau precipitanți ai CAD sunt:

– întreruperea tratamentului insulinic în DID,

– infecțiile acute severe,

– infarctul miocardic,

– pancreatitele acute,

– stresul chirurgical sau traumatic.

Alteori cetoacidoza severă se instalează la un diabetic încă necunoscut, diagnosticul fiind pus cu această ocazie (cetoacidoza inaugurală).[20]

Clasificarea CAD recunoaște trei stadii:

– cetoză,

– cetoacidoză,

– comă,

Sau patru stadii :

– cetoacidoză incipientă,

– cetoacidoză moderată,

– cetoacidoză avansată,

– cetoacidoză severă.[67]

Diagnosticul CAD se bazează pe semne clinice și de laborator.

Obiectivele tratamentului CAD :

1. Restabilirea metabolismului intermediar, a utilizării glucozei, prin aport adecvat de insulină;

2. Refacerea deficitului de apă și de electroliți;

3. Combaterea acidozei;

4. Tratamentul factorilor precipitanți;

5. Evitarea complicațiilor terapiei CAD.[32]

ACIDOZA LACTICĂ

Acidoza lactică reprezintă o entitate clinică și biologică, fiind caracterizată prin acidoză metabolică indusă prin creșterea nivelului sanguin al acidului lactic.

Acidoza lactică se clasifică în tipul A și B.[60]

Tipul A. Evidențierea unei hipoperfuzii și hipoxii tisulare:

1. anemii

2. hemoragii

3. insuficență cardiacă congestivă

4. intoxicații cu monoxid de azot

5. feocromocitom.

Tipul B. Fără hipoperfuzie tisulară evidentă.

B.1. Asociată cu unele boli de bază:

– diabet zaharat,

– boli hepatice,

– neoplazii,

– septicemii,

– uremie.

B.2. Asociată cu medicamente, toxice și metaboliți:

– alcooli,

– biguanide,

– cianide,

– salicilați.

B.3.Asociată cu boli ereditare: glicogenoză tip 1.

B.4. Diverse: hipoglicemii.

Din punct de vedere clinic, acidoza lactică asociată diabetului debutează brutal (în câteva ore), cu astenie, apoi crampe musculare și abdominale, polipnee, comă profundă, oligurie și hipotermie.[20, 41]

COMA DIABETICĂ HIPEROSMOLARĂ (CDHO)

Constituie una din cele mai grave complicații acute ale DZ. Se caracterizează prin:

– hiperglicemie severă,

– hiperosmolaritate plasmatică,

– deshidratare profundă,

– semne neurologice de intensitate și aspect variabil,

– apariția pe un anumit ,,teren’’

– mortalitate ridicată.[44]

1. Mucomicozele se dezvoltă la diabetici, fiind produse de o serie de fungi, ai căror spori inhalați din mediu nu se dezvoltă și nu produc boala la nediabetici. La diabetici aceștia produc o infecție rapid invazivă, cu moarte, dacă nu se intervine rapid.[67]

2. Infecții postterapeutice:

a) abcese insulinice (foarte rare);

b) infecția protezelor peniene;

c) asociate transplantului renal;

d) asociate dializei peritoneale și hemodializei.

3. Infecții nespecifice asociate DZ:

a) infecții urinare

– de căi inferioare: cistite;

– pielonefrita acută: febră înaltă, sindrom cistitic;

– necroza papilară renală;

– abcesul renal și perirenal;

b) infecții respiratorii: pneumopatii acute bacteriene;

c) cutanate, mucoase țesut celular subcutanat, constând în furuncule, abcese, flegmoane;

COMPLICAȚIILE INFECȚIOASE CRONICE

Se dezvoltă lent, uneori asimtomatic, posedă un potențial evolutiv în pusee de acutizare severă, spre insuficențe de organ. Pot avea orice localizare și etiologie.

a) infecții urinare:

– bacteriuria asimtomatică cu posibilitatea de a induce pielonefrite;

– pielonefrita cronică, favorizată de staza urinară;

– fungice (candidoză);

b) infecții respiratorii cronice;

c) infecții cutaneomucoase:

– vulvovaginita;

– balanopostita – evoluție spre fimoză;

– intertrigo.

COMPLICAȚIILE CRONICE DEGENERATIVE

Microangiopatia diabetică

Interesează microcirculația: capilare, arteriole și venule, într-un proces de lungă durată, specific DZ, a cărui manifestare principală este îngroșarea membranelor bazale ale capilarelor prin depunere de proteine glicozilate.

Etiopatogenia microangiopatiei este încă incoplet elucidată.

Rolul principal revine hiperglicemiei și duratei acesteia. Mai contribuie și factori agravanți ca: factorul genetic, hiperfuncția plachetară, hipercoaguabilitatea sân-gelui, fenomenele imunologice, dislipidemiile.[60, 67]

Nefropatia diabetică (ND)

Reprezintă localizarea glomerulară a microangiopaiei, importantă prin evoluția frecventă către uremie. Ea apare atât în DID cât și în DNID.

Din punct de vedere histologic, funcțional și clinic, ND evoluează în două mari etape: ND incipientă și ND clinică.[20, 60, 67]

Nefropatia diabetică incipientă (NDI)

Termenul definește modificările renale delimitate de momentul diagnosticului DZ și de trecerea de la microalbuminurie la macroalbuminurie.[60]

Nefropatia diabetică clinică (NDC)

Elementul esențial ce constituie limita între NDC și NDI este existența unei proteinurii mai mari de 0,5 g/24 ore, ceea ce corespunde unei albuminurii mai mari de 200 g/minut, indiferent de prezența sau absența semnelor clinice. Durata de evoluție a DZ până la NDC este considerabilă (15-20 de ani față de momentul diagnosticului).

Retinopatia diabetică (RD)

Este o complicație microangiopată specifică atât în DID cât și în DNID, foarte frecventă. Gravitatea RD constă în pericolul cecității, riscul de orbire al unui diabetic fiind de 10 ori mai mare decât al unui nediabetic.[67]

RD de regulă este bilaterală și de aceeași severitate la ambii ochi.

Modificările morfopatologice interesează teritoriul microcirculației: capilare, arteriole și venule.

RD se clasifică în:

1) RD simplă

2) RD preproliferativă

3) RD proliferativă

1) RD simplă se caracterizează prin:

– dilatări venoase

– microanevrisme caracteristice.

2) RD preproliferativă:

– exudate ,,tari’’, ceroase

– hemoragii, inițial punctiforme, apoi ,,în flacără’’

– exudate ,,moi’’

tulburări de pigmentare a retinei.

3) RD proliferativă:

-capilare de neoformație, inițial în planul retinei, apoi proeminente spre vitros.

Evoluția RD este variabilă, dar în general progresivă, fiind mai gravă în DID.

Miopia protejează ochiul față de RD.[20]

Macroangiopatia diabetică (MD)

Reprezintă cauza principală de deces a diabeticilor (peste 50%), în special prin determinarea sa cardiovasculară.

O altă modalitate a MD, mediocalcoza Monckeberg, apare rar și atunci aproape, exclusiv la diabetici, ea neavând impact ischemic evident.

NEUROPATIA DIABETICĂ (NED)

NED reprezintă ansamblul tulburărilor neurologice apărute în DZ și datorate acestuia.

Se exclud deci manifestările neurologice ale unui diabetic, însă datorate cu certitudine altor cauze.

Hiperglicemia poate determina NED prin două mecanisme: ischemic și metabolic.

Clasificarea NED se bazează pe tabloul clinic.

I.Polineuropatia diabetică (PD):

1.PD predominant senzitivă;

2.PD predominant motorie;

3.PD autonomă.

II.Neuropatia focală (NF):

1.Neuropatia proximală motorie;

2.Mononeuropatia diabetică;

3.Mononeuropatia multiplă;

4.Neuropatia craniană;

5.Radiculopatia toracică.[64, 67]

Gangrena diabetică (GD)

Este o complicație a diabetului zaharat definită prin apariția la nivelul picioarelor a unor zone de necroză și modificare a țesutului, care necesită în mod frecvent amputații invalidante.

Clasificarea GD:

– GD ischemo – neuropată;

– GD neuro – ischemică;

Ambele pot fi cu și fără infecție.

Debutul GD este declanșat de o leziune inițială ca: arsură, rosătură de pantof, lovitură, infecție locală, tăietură, dar uneori și în absența unor asemenea factori.[20]

ALTE COMPLICAȚII ALE DZ

Cataracta diabetică-apare la o vârstă mai tânără față de nediabetici, încât înainte de 40-50 de ani se datorește direct DZ.

Este bilaterală și în producerea ei se consideră ca factori de risc: durata mare a hiperglicemiei, retinopatia severă, folosirea diureticelor, fumatul.

Cardiomiopatia diabetică – este o complicație cardiacă specifică DZ, manifestată prin insuficență cardiacă în absența aterosclerozei coronarelor, leziunilor valvulare, HTA.[16]

Necrobioza lipoidică (NL) – se caracterizează prin: pe pielea regiunii pretibiale a unor plăci ovoide neregulate cu o indurație violacee periferică și un centru atrofic.

1.7.TRATAMENTUL DIABETULUI ZAHARAT

DZ fiind nevindecabil, iar hiperglicemia de durată principalul factor implicat în patogenia complicațiilor grave, tratamentul său este obligatoriu pentru toată viața.

Obiectivele terapiei sunt:

a) obținerea unei glicemii normale;

b) suprimarea simtomelor

c) prevenirea complicațiilor;[32]

Echilibrul metabolic sau controlul glicemic

Se definește printr-o serie de criterii din care esențiale sunt valorile glicemiei între 70 -160 mg % în orice moment al zilei.[32]

Criteriile de apreciere a echilibrului metabolic, în ordinea valorii lor descres-cânde, sunt:

a) profilul glicemic al zilei, realizat prin dozări repetate ale glicemiei, pre și postprandial

b) dozarea hemoglobinei glicozilate (HbA și HbA1, valori normale de 5-7 la sută), care apreciază echilibrul din cele 4-8 săptămâni anterioare dozării );

c) glicemia postprandială (1-2 ore );

d) glicemia a jeun; aceasta, cel mai frecvent efectuată în practică, are doar o valoare orientativă, fiindcă arată situația unui singur și unic moment. [32]

OBIECTIVELE TRATAMENTULUI

A.Regimul alimentar;

B.Medicația antidiabetică:

I. Insulina;

II. Medicația orală;

C.Exercițiul fizic;

D.Fitoterapia

Acestea compun tetrapiedul terapeutic obligatoriu fiecărui bolnav, la care se adaugă, în special pentru cei tratați cu insulină, educația și autocontrolul.

1.7.1.Regimul alimentar (RA)

Cunoașterea sa de către medic și bolnav și respectarea întocmai sunt obligatorii. RA trebuie individualizat fiecărui caz în parte, neexistând un model unic aplicabil tuturor. Mai mult, în funcție de glicemie și de evoluția greutății corporale, dieta este modificabilă în orice moment. Așa-zisul regim standard , același pentru toți pacienții la depistarea DZ, și-a pierdut valoarea.[32, 60, 67]

Astăzi există principii ale RA admise în unanimitate de către diabetologi, rezultat al cercetărilor din ultimul deceniu, care vor fi detaliate în cele ce urmează:

1. Obiectivele și principiile generale ale alimentației în DID și DNID;

2. Glucidele: cantitate, calitate;

3.Lipidele;

4.Proteinele;

5.Rolul fibrelor alimentare;

6.Edulcorantele;

7.Alte probleme de dietă;

8.Concluzii.

1.Obiectivul principal al alimentației în DZ, este obținerea echilibrului glicemic.

În DID, de importanță capitală sunt:

a) compoziția;

b) stabilirea unei relații optime între injecțiile de insulină și orarul și conținutul constant de glucide al aceleiași mese.

În DNID, scăderea în greutate a obezilor este mijlocul principal de obținere a controlului glicemic.

Principiile generale ale alimentației în DZ sunt:

a) obținerea și menținerea greutății corporale ideale;

b) proporția de glucide: 50-60% din necesarul cloric;

c) ingestia unei cantități mari de fibre alimentare;

d) restricția consumului de zaharoză;

e)acceptarea utilizării altor edulcorante;

f)limitarea cantității de lipide la mai puțin de 30% din totalul caloric;

g) limitarea aportului proteic la 0,80g/kg corp / zi;

h) restricția sodică la aproximativ 1g/1.000 calorii. [17, 20, 41, 44, 67]

2.Glucidele reprezintă în medie 50-60% din totalul caloric, ceea ce în valoare absolută pentru diabetici înseamnă 150-250%; uneori pacenților denutriți li se permite o cantitate mai mare de glucide.[32, 60]

Din punct de vedere calitativ, alimentele cu conținut glucidic se clasifică astfel, în funcție de conținutul lor:

-alimente care pot fi consumate fără restricție ( necântărite ): legume

-alimente consumate numai cântărite: pâinea, făinoasele, produsele din ceriale, cartofii, fructele, legumele cu conținut mai mare de 5%, lactatele;

-alimente interzise: zahărul, dulciurile cu zahăr, fructele foarte bogate în glucide, băuturile comerciale cu zahăr.

Pentru întocmirea unui RA trebuie luate în considerare:

– starea de nutriție;

efortul fizic depus;

vârsta,

efortul fizic depus,

sexul,

stările fiziologice particulare.

3.Lipidele trebuie să reprezinte mai puțin de 30% din aportul caloric, având în vedere relația lor creșterea morbidității prin ateroscleroză, observată și în diabeul zaharat. În unele situații, ca diabet asociat cu hiperlipoproteinemii, restricția lipidică ajunge la 20%.[60]

Din punct de vedere calitativ, principala necesitate este reducerea acizilor grași saturați la mai puțin de 10%, creșterea ingestiei de acizi mononesaturați și polinesaturați la peste 10% din consumul lipidic, categorii care favorizează normalizarea funcțiilor plachetare, reducerea lipidelor și prevenirea compicațiilor.

Cantitatea de colesterol trebuie redusă sub 300 mg/zi la toți diabeticii.[2]

4.Proteinele. La adult o cantitate de 0,8g/kg/zi este suficentă să asigure o balanță azotată echilibrată, cu condiția ca originea lor animală să fie peste 50%.

5.Rolul fibrelor alimentare. Fibrele alimentare sau dietetice includ acele polizaharide vegetale de depozit sau de structură care sunt rezistente la hidroliza produsă de enzimele digestive umane. Unele sunt solubile în apă și au efect mai redus asupra bolului fecal, dar influiențează glicemia și insulinemia prin mecanisme încă necunoscute. Fibrele alimentare au un rol favorabil asupra controlului metabolic al DZ. [60, 76]

Prin utilizarea exagerată a fibrelor poate apărea scăderea absobției intestinale de Ca, Zn, Mg și P, dar încă nu se cunoaște importanța clinică a acestui fenomen. Alimentele cu conținut mare de fibre sunt: fructele, legumele, cerialele, fasolea.[32, 67]

6. Edulcorantele.

Se divid după proveniență, în:

– naturale,

– sintetice.

Edulcorantele naturale sunt: fructoza, sorbitolul și xylitolul.

Edulcorantele sintetice sunt: zaharina, ciclamații și aspartamul.

Fructoza, administrată oral, se absoarbe lent în intestin și ajunge în ficat unde este metabolizată prin mecanisme neinsulinodependente, fiind folosită în doze moderate numai în DZ bine echilibrat.[20, 67]

Sorbitolul este mai puțin absorbabil și se folosește în unele preparate dietetice, iar xylitolul reduce și frecvența cariilor dentare.

Zaharina este indicată de către OMS în doză de max. 4 mg/kg/zi.

Ciclamații nu au putere calorică, iar aspartamul nu este toxic și nu influențează glicemia.[60, 76]

7.Sodiul. Este considerat un factor important în geneza hipertensiunii arteriale și trebuie folosit în cantități mici. [76]

8.Apa. Este indicat ca diabeticul să nu consume apă în timpul meselor, deoarece în aceasă situație, exagerează creșterea postprandială a glicemiei. Alcoolul și fumatul sunt interzise, iar cafeaua se poate consuma în cantități mici și diluată.[41, 44, 67]

Numărul meselor este important pentru toți diabeticii, dar mai ales pentru insulinodependenți, la care sunt necesare 5-7 prânzuri la ore fixe și cu același conținut la o anumită oră, pentru prevenirea hipoglicemiilor și hiperglicemiilor postprandiale.

Alimentația joacă un rol deosebit în apariția diabetului prin intermediul obezității. Supraalimentația, indiferent de principiul alimentar folosit, se găsește la originea obezității și secundar a DZ.

1.7.2.MEDICAȚIA ANTIDIABETICĂ.

I.Insulina. Se indică în DID și DNID.

Insulina nu produce dependență, ceea ce înseamnă că administrarea ei în DNID poate fi întreruptă dacă boala permite acest lucru. Obiectivul insulinei este obținerea echilibrului metabolic. Ea poate fi de origine: animală ( porcină și bovină) și umană.

Indicațiile insulinei umane sunt:

a) DID nou diagnosticat,

b) alergie la insulină animală,

c) sarcină,

d) insulinorezistență ( peste 200 UI/24 ore ).[20, 32]

Administrarea insulinei se efectuează strict subcutanat.

Strategia tratamentului insulinic și autocontrolul reprezintă modalitatea prin care multiplele preparate de insulină contribuie la realizarea controlului glicemic.

Cele mai complicate scheme încearcă să mimeze insulinosecreția fiziologică, ceea ce până în prezent nu s-a realizat încă.[9, 32]

În funcție de numărul și modul de administrare a preparatelor se realizează:

a) Tratamentul convențional clasic – Se realizează printr-o singură injecție (insulină cu acțiune prelungită), două (cu acțiune intermediară) sau trei (insulină rapidă sau asocieri de rapidă cu intermediară sau prelungită).

b) Tratamentul convențional intensiv – a apărut datorită ineficienței celui clasic și include strategii care caută adaptarea terapiei convenționale la modelul insulinosecreției fiziologice. Disconfortul injecțiilor multiple poate fi redus prin folosirea stiloului de insulină.

c) Tratamentul intensiv modern – se realizează prin administrarea continuă a insulinei cu ajutorul pancreasului artificial și al pompelor de insulină.[9, 32]

Pancreasul artificial este un mecanism neminiaturizat, imposibil de purtat individual, care realizează concentrațiile sanguine și tisulare de insulină adecvate nevoilor de fiecare moment ale organismului, imitând astfel, secreția fiziologică de insulină.[17, 32]

Indicații: comele hiperglicemice,

asistența metabolică după intervențiile chirurgicale,

hemodializa la diabetici.

Pompele de insulină funcționează pe principiul perfuziei continuie de insulină, subcutanat, intraperitoneal sau intravenos, cu un debit constant de aproximativ 1 u /oră pentru perioadele interprandiale și cu eliberări mai mari de 8-12 ore înaintea meselor, doză preprogramată de bolnavul însuși pe baza unor profile glicemice anterioare.[9, 17, 20]

Avantaje: sunt portabile, extracorporale, implantate,

funcționează în ,,circuit deschis’’

Dezavantaje: infecția la nivelul căii de abord,

posibilitatea defectării,

prețul ridicat,

este incomod pentru bolnav.

Indicații: diabetul instabil, greu de controlat,

sarcina,

complicațiile grave ale DID.

II. Medicația antidiabetică orală (MAO)

Dispune de două mari categorii de substanțe:

-derivați de sulfoniluree (sulfamide antidiabetice) și

-biguanide.

Indicația MAO, indiferent de tip este: DNID care nu se echilibrează doar cu regim alimentar corect prescris și respectat.[32]

Contraindicații:

a)cetoacidozele ;

b)DID ;

c)infecții asociate ;

d)sarcina (efect teratogen);

e)înainte, în cursul și după intervențiile chirurgicale (până la vindecare);

f)DNID care se poate echilibra cu regim, dar din cauza indisciplinei pacientului acest deziderat nu se poate realiza (medicația nu ameliorează echilibrul și exacerbează indisciplina).[32]

1.Derivații de sulfoniluree (SU)

Se indică la pacienții normoponderali și rareori la obezi.

Se folosesc de aproximativ patru decenii cu rezultate bune. În funcție de perioada în care au fost introduși în terapie, se disting două generații :

-prima, înainte de 1970 (tolbutamida, clorpropamida, acetohexamida, tolazamida),

-a doua, după 1970 (glibenclamida, glipizida, gliclazida, glibornurida, glisoxepida, gliquidona).[32, 41]

După ingerare, SU se absorb rapid în intestin, trec în sânge și se leagă de proteine (albumina în special) în proporție de 75-95%. Metabolizarea are loc în ficat, în produși inactivi (pentru majoritatea), iar eliminarea este preponderent renală, explicând riscul hipoglicemiilor prin hipometabolizare (boli hepatice) și prin scăderea eliminării (insuficiența renală), dacă nu se adaptează dozele, sau, invers, rezistența prin legare puternică de proteine.[20, 32, 67]

La aproximativ 20% din cazurile cu DNID la care se administrează SU, glicemia nu se modifică (rezistență primară), iar la o proporție anuală de 5-10% dintre pacienții care răspund inițial bine, acestea își pierd eficacitatea (rezistență secundară).

În general, SU din generația a II a sunt hipoglicemiante mai puternice decât cele din generația I. În ceea ce privește tolbutamida, foarte larg utilizată, ea este un hipoglicemiant slab, util la glicemii moderat crescute, care nu depășesc 200 mg%.[32]

Modul de acțiune al SU este complex:

a)creșterea secreției de insulină de către celulele beta;

b)acțiune la nivelul receptorilor de insulină;

c)acțiune în etapa postreceptor;

d)scăderea producției hepatice de glucoză.

Creșterea secreției de insulină interesează numai faza I a acesteia, atât în ceea ce privește nivelul bazal, cât și cel stimulat de alimente.

Reacțiile adverse ale SU sunt multiple, dar cea mai frecventă și adesea gravă, este hipoglicemia.

a)hipoglicemia indusă de SU este favorizată de insuficiența renală, hepatică, alcool, efort fizic, vârsta peste 70 de ani. Cele mai hipoglicemiante sunt SU de generația a II-a, care se contraindică în insuficiența renală și la vârstnici;

b)manifestări digestive : greață, dureri epigastrice, hepatice;

c)manifestări hematologice (rare, dar grave): pancitopenie, anemie hemolitică auto-imună, trombocitopenie;

d)creșterea mortalității prin infarct miocardic (discutabilă);

e)alte efecte: antalcool (clorpropamida), antidiuretic (clorpropamida, de aceea se indică în DZ + diabet insipid), diuretic (glibenclamida, tolazamida).

Derivații de SU se pot folosi și în asociere cu insulină sau biguanide, dar nu se asociază între ei.[17, 32]

2.Biguanidele (B)

Se folosesc în DNID cu obezitate. În România, B (meguanul, în special) ocupă locul I ca utilizare.

Principalele două clase de biguamide sunt:

– Metformin – preparate : meguan, glucophage, stagid;

– Buformin – preparate: buformin, silubin, diabiten (preparate retard).

După ingestie, B se absorb intestinal, difuzează în organism și sunt fie eliminate prin urină (mai ales) și fecale, fie ca atare (metforminul), fie metabolizate în ficat (fenforminul).[17, 20]

Efectul clinic al B este scăderea glicemiei numai la diabetici și nu și la nediabetici, chiar dacă se supradozează.

Mecanismul lor de acțiune este, ca și al SU, complex :

a)creșterea acțiunii insulinei prin intervenție la nivel postreceptor ;

b)diminuarea absorbției intestinale a glucidelor ;

c)scăderea gluconeogenezei anaerobe.[20, 32]

Ca efecte adverse menționăm:

a)acidoza lactică, favorizată de insuficiența renală în special, rară;

b)manifestări digestive, în special dureri epigastrice și diare (în aproximativ 20% din cazuri, după metformin, care impun scăderea dozei sau chiar abandonarea sa).

Biguanidele se pot asocia cu SU sau cu insulina.

Trecerea de la tratament oral la insulină (deci etichetarea unui DNID ca insulino-necesitant) are loc când asocierea B+SU la doze submaximale sau maximale nu echilibrează boala (nu normalizează glicemia).[17]

II.PLANTE MEDICINALE CU ACȚIUNE HIPOGLICEMIANTĂ

AFIN (Vaccinium myrtillus), fam. Ericaceae.

Arbust indigen, la umiditate amfitolerant, microterm, foarte acidofil. Întâlnit în soluri montane însorite, tăieturi de pădure, pajiști montane și subalpine, pe întreg lanțul carpatic. Se mai numește afene, afine negre, asine, coacăză. Solicită soluri brune, putenic acide fiind răspândit în zona montană din Europa, Asia, America de Nord.

Rădăcini superficiale, foarte dese, întrețesute ca o pâslă, în general lipsite de perii absorbanți. Tulpini foarte ramificate, înalte până la circa 50 cm. Lujeri verzi, glabri, geniculați, cu muchii ascuțite. Muguri alterni, mici, turtiți, alipiți de lujer. Frunze rotund-ovate până la eliptice, acuminate. Flori roz-palid, solitare, cu androceu din 10 stamine. Înflorire, V-VI. Fructe bace, sferice, negre-albăstrui, brumate, zemoase, gust acrișor, comestibile.[15, 22, 23]

Compoziție chimică: Fructele conțin: apă (16%), zaharuri (7-13%), zaharoză (1-2%), cenușă (0,45- 0,50%), proteine (0,8- l,2%), acizi organici (circa l %) din care acid uric (circa 0,9 %), acizii benzoic, tartric, malic (0,05- 0,15%), substanțe pectice (0,350-0,490%), tanin (0,300-0,430%), vitamina C (12-20 mg%), vitamina A (280 U.I.), vitamina PP (0,2 mg%), vitaminele B și B(0,02 mg%), vitamina E, săruri minerale de potasiu (50 mg%), calciu (10 mg%), fosfor (8 mg%), sulf (8 mg%), magneziu (6 mg%), clor (5 mg%), mangan (3 mg%), fier (1 mg%). [59]

Frunzele și lăstarii conțin tiamină, riboflavină, vaccinină, arbutină, ericolină, acizii chininic, mirstic, palmitic; alcoolii cerinic și miricilic.[22, 59]

Alimentație. Fructele sunt consumate în stare proaspătă și conservată. Valoarea energetică 60 kcal la o sută de grame, din care se resoarbe 90%. Fructele servesc ca materie primă pentru industria alimentară și farmaceutică.[52, 37]

Bioterapie. Frunzele și fructele au importanță terapeutică în medicina umană. Principiile active din frunze au rol astringent, bacteriostatic, hipo-glicemiant. Recomandate în tratarea diareei, diabetului, infecțiilor urinare, uremiei, gutei, reumatismului. Principiilie active din fructe au rol diuretic, antiinflamator, antidiareic, antihelmintic, antiseptic intestinal, antiseptic urinar, adjuvant în tratamentul de bază al diabetului; ușor coronaro-dilatatoare, asigură reglarea cardiovasculară, protejează pereții vaselor sanguine, protejează organismul împotriva radiațiilor, activează regenerarea purpurii retiniene și sensibilizează fotoreceptorii. Recomandate intern în diaree, enterocolite de fermentație, enterocolite de putrefacție, diabet, infecții urinare, ateroscleroză cerebrală și tulburări de circulație encefalică, hipertensiune arterială, sechele după infarct, tulburări vasculare, maladii vasculare ale diabeticilor.

Extern, în faringite, stomatite, afte, micoză, eczeme, răni sângerânde. Taninurile conținute de afin au proprietăți antidiareice și antiseptice. Ele aglutinează bacteriile din flora microbiană oprind fermentația sau putrefacția, coagulează plăgile sângerânde și diminuează secreția. Flavonoidele au importante și variate proprietăți farmacologice. Pigmenții au acțiune antiinflamatoare și protectoare împotriva radiațiilor. Mirtilina din fructe administrată pe cale bucală acționează hipoglicemic și nu conduce la supradozare. Poate înlocui insulina sau se poate asocia cu aceasta în cazuri grave. În complex de trei factori: astringent, antiseptic, absorbtiv din fructe intervine curativ în tratamentul dispepticilor. Acționează antianemic ducând la dispariția vomelor, prezente de obicei la copiii dispeptici.[15, 52]

Recoltare. Frunzele (Myrtilli folium) se culeg manual în perioada de la sfârșitul lunii iulie, începutul lui septembrie. Se usucă la umbră, în strat subțire. Uscare artificială, la 35-40°C. Fructele (Myrtilli fructus) se recoltează în iulie-august. [38, 52, 57]

ANGHINARE (Cynara scolymus). fam. Asteraceae.

Plantă erbacee, perenă (în cultură se comportă ca anuală, bianuală, trianuală), legumicolă, originară din regiunea Mării Mediterane și nordul Africii. Cultivată pe suprafețe mari în Italia, Franta, S.U.A., Argentina. În România se cultivă numai în zona de sud. Sensibilă la temperaturi scăzute. Nu rezistă sub 0C. Pretențioasă la umiditate. Consum mare de substanțe nutritive. Preferă soluri nisipoase, bine structurate, profunde, bogate în humus, suficient de umede, dar nu în exces.[15]

Rădăcini adventive, puternice, profunde, pornite din rizomul subteran. Tulpina groasă, erectă, puternic ramificată, înaltă până la 2 m, cu peri deși, moi. Frunze bazale (rozetă) mari, până la 1-1,20 m lungime, cu pețiol puternic și nervura mediană îngroșată. Din anul doi apar frunze tulpinale, alterne. Fața superioară verde deschis, cea inferioară cu peri deși, lungi, albi-cenușii. Flori tubuloase, roșii-violacee, grupate în calatidii mari, globuloase (4-5 cm diametru), cu involucru constituit din 4-5 rânduri de hipsofile ghimpoase. Receptaculul calatidiului cărnos. Înflorire, VI-VII. Fruct, achenă ușor turtită lateral, cenușie-brună, cu pete negri-cioase.[57, 23]

Compoziție chimică: Frunzele conțin acizi 1-4 dicafeilchinic sau cinarină, clorogenic, malic, lactic, gliceric, glicolic, polifenoli, flavonozide (cinarozidă, scolinozidă), cinaropicrina, principiu amar, glicozidele A și B, mucilagii, tanoizi, pectine, zaharuri, derivați triterpenici, săruri de potasiu, magneziu. Receptaculul inflorescenței conține proteine brute (1,7-3,6%), lipide (0,5-0,8%), substanțe extractive neazotate (6-8%). [37, 52]

Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au importanță terapeutică în medicina umană. Principiile active din plantă au rol decongestiv renal, diuretic, coleretic, colagog, antimicrobian, hipocolesterolemiant, adjuvant în hipertensiunea arterială. Conținutul sângelui în colesterol scade ca urmare a metabolizării lui în ficat. Regenerează celulele hepatice, mărește pofta de mâncare, întărește funcția antitoxică a ficatului, crește debitul urinar fără a afecta compoziția chimică a urinei în cloruri, azot total și amoniac, cu creșterea concentrației acidului uric. Acțiunea hipocolesterolemiantă este determinată de acțiunea antitoxică a ficatului. Acționează favorabil în steatoza hepatică, care însoțește adesea afecțiunile biliare. Recoltare. Frunzele (Cynarae folium) se culeg până în momentul înfloririi. Uscarea se face la umbră, în strat subțire, în încăperi aerisite. Se păstrează în pungi de hârtie la loc uscat.[52]

BRUSTUR (Arctium lappa). Fam. Compositae.

Se găsește pe marginea drumurilor, căilor ferate, pe lângă garduri, zăvoaie inundabile, comună în întreaga țară, de la câmpie până în zona montană. Se mai numește capul călugărului, clococean, lăpuc, lipan. Răspândită în Europa și Asia. [15]

Rădăcină pivotantă, puternică, ramificată, brună, lungă până la 60 cm. Tulpină erectă, cilindrică, păroasă, ramificată, înaltă de 1-2 m, se formează în anul al doilea. Frunze, în primul an sub formă de rozetă, foarte mari, cu limb lung până la 50 cm, verde-închis, pețiol lung de circa 30 cm, compact. În anul al doilea, frunze tulpinale cu aceleași caractere, dar descresc ca dimensiune cu înălțimea. Flori purpurii. Înflorire, VII-VIII. Fructe, achene negre, puțin comprimate lungi de circa 6 mm, late de 2 mm. [22, 23, 52]

Compoziție chimică: Rădăcina conține inulină (circa 40%), acizii palmitic și stearic, sitosterol, stigmasterol, acid cafeic, ulei volatil (0,10%), vitamine din complexul B, săruri de potasiu. Frunzele conțin substanțe antibiotice insuficient studiate. În fructe se găsește achenă.[11, 59]

Bioterapie. Rădăcinile prezintă importanță terapeutică pentru medicina umană. Principiile active la om au acțiune diuretică, sudorifică, depurativă, coleretică, hipoglicemiantă, antitumorală. Este utilizată în tratamentul maladiilor renale și cutanate. Stimulează funcțiile hepatobiliare și creșterea părului. Acționează eficient în tratarea furunculozei. Extractul din radăcini posedă acțiune antitumorală.

Recoltare. Rădăcinile (Bardanae radix) se recoltează primăvara, pentru plantele de doi ani, și toamna (X-XI), pentru cele de un an. Se spală imediat într-un curent de apă. Se curăță de părțile aeriene. Se îndepărtează exemplarele seci și ciotoase. Dacă sunt groase se despică în 2-4 părți. Se usucă la soare în strat subțire. Uscare artificială la 35-50C. Frunzele (Bardanae folium) se recoltează fără pețiol în lunile mai-iunie, înainte de înflorire. Se usucă la umbră într-un singur rând, în poduri acoperite cu tablă. Se întorc zilnic. Uscarea artificială la 40°C. [37]

CARTOF (Solanum tuberosum), fam. Solanaceae.

Plantă erbacee, perenă, alimentară și medicinală. Se mai numește alune, alune de pământ, barabule, boambe. Originar din America, unde era cultivat și consumat pe scară întinsă de băștinași. Astăzi se cultivă pe scară largă, mai ales în zona temperată, circa 1000 de soiuri. Nu se cunoaște precis când a fost introdus în România.Temperaturile optime de formare și creștere a tuberculilor, 16-18C. Temperaturile ridicate îi sunt dăunătoare. Cere o continuă aprovizionare cu apă. Seceta și excesul de apă îi sunt dăunătoare. Lipsa apei din sol împiedică formarea tuberculilor. La un sol bine aprovizionat cu apă cere lumină intensă, la apă puțină solicită o lumină mai puțin intensă. Foarte pretențios față de sol. Preferă soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase, și lutoase.

Rădăcină puțin dezvoltată ce pătrunde în sol până la 70-100 cm. Are o bună capacitate de absorbție. Stolonii se formează din muguri tulpinali subterani. Sunt scurți, oblici, mai groși decât rădăcinile, cu solzi (frunze modificate) la fiecare nod. Tuberculii se formează prin îngroșarea vârfului fiecărui stolon. La început sunt ca niște noduri, apoi cresc și iau forma și mărimea corespunzătoare soiului. Tuberizarea are loc la 10-35 zile după răsărirea plantei, iar creșterea lor durează 45-85 zile. Tulpini aeriene erboase, erecte sau puțin arcuite, înalte de 30-80 cm, cu 3-4 muchii proeminente, ramificate. Frunze compuse, glandulos-păroase pe fața inferioară și cu miros caracteristic. Flori albe, roșiatice, albastre sau violet-închis, de diferite nuanțe, grupate într-o inflorescență cimoasă. Florile se deschid dimineața și se închid seara sau pe timp noros. Înflorire, VI-VIII. Fruct, bacă rotundă, cărnoasă, de mărimea unei cireșe, la maturitate albicioasă. Conține 50-150 semințe ovoide, albe sau ușor cenușii.[23, 37]

Compoziție chimică: tuberculii conțin apă (66,1-88% din substanța proaspătă), amidon (8,7-26,2% din substanța proaspătă și 72,5-79,2% din substanța uscată), celuloză (0,2-2,5% din substanța proaspătă și 1,66-730 % din substanța uscată), sodiu (445 mg%), calciu (13 mg%), fosfor (60 mg%), fier (0,9 mg%), vitamina A (5 mg%), vitamina B1 (0,10 mg%), vitamina B2 (0,05 mg%), vitamina B6 (0,2 mg%), niacin (1 mg%), vitamina C (20 mg%), acid pantotenic (0,3-0,6mg%), acid folic (0,1 mg%), mici cantități de acizi citric și malic, microelemente (magneziu, mangan, cupru), solanină (3-7 mg/100 g substanță proaspătă). Lujerii, frunzele și tuberculii verzi conțin alcaloizi toxici.[65]

Toxicologie. Toate organele plantei, și în special fructele, conțin solanină, substanță toxică. Tuberculii verzi conțin solanină. Substanța se neutralizează prin fierberea în apă cu oțet.[37, 52]

Bioterapie. Tuberculii plantei prezintă importanță pentru medicina umană. Sucul crud este diuretic, calmant, antiulceros. Recent s-a izolat din tuberculul de C. un steroid cu proprietăți anticoncepționale, un alt steroid cu efect hipotensor, un compus antitumoral și o substanță care inactivează virusul hepatic. Indicat în artritism, obezitate, diabet. Copt sau înăbușit poate înlocui pâinea. Sucul crud obținut din tuberculi poate fi folosit cu foarte bune rezultate în gastrite, ulcere gastrice și duodenale și diabet florid.[37, 52]

CASTRAVETE (Cucumis sativus), fam. Cucurbitaceae.

Plantă erbacee, anuală, alogamă, legumicolă cu valoare terapeutică, originară din Asia. Se mai numește căstraveți, crastavete, cucumar pepene.

Cultivat cu peste 3000 de ani în urmă de către egipteni și adus în țara noastră de greci și romani. Se cultivă pe suprafețe mari în S.U.A., Japonia, Polonia, Franța. În România se cultivă mai ales pe terasa râurilor. Pretențios la căldură. Nu suportă oscilațiile bruște de temperatură și curenții reci de aer. Cerințe ridicate față de umiditatea din sol și aer. Preferă soluri ușoare, afânate și bogate în substanțe nutritive.

Rădăcina trasantă, superficială, lungă, adâncă în sol până la 20-30 cm. Tulpină târâtoare, ramificată, aspru-păroasă și lungă până la 2-3 m. La locul de contact cu solul emite rădăcini adventive. Frunze mari, trilobate sau pentalobate, dispuse altern, acoperite cu perișori aspri. Flori galbene cu corola în formă de pâlnie, unisexuate. Înflorire, VII—IX. Miezul fructului verde sau albicios. Semințe mici, turtite, alungite, îngustate spre ambele capete, albe sau alb-gălbui.[23]

Compoziție chimică: fructul conține apă (până la 95%), proteine (0,70-1,1 %), cantități reduse de lipide, hidrați de carbon (1%), sodiu (6 mg%), potasiu (105 mg%), calciu (11 mg%), fosfor (15 mg%), fier (0,4 mg%), zinc, mangan, molibden, iod, vitamina A (21 mg%), vitamine!e B1, B2 (0,01-0,02 mg%), vitamina C (5-25 mg/100 g).[52]

Bioterapie. Fructul prezintă importanță pentru medicina umană. Proprietăți: răcoritor, depurativ, diuretic, ușor hipnotic, antiinflamator, antihelmintic, decongestionant al pielii, detoxifiant sanguin, laxativ, litotriptic, calculi urici, sedativ. Intern, indicat în stările subfebrile, intoxicații, colici și iritații intestinale, temperamente bilioase și sanguine, gută, artritism, litiază renală și vezicală, iritații ale căilor urinare, iritații ale căilor respiratorii, diabet zaharat, dureri abdominale, hemoroizi, colibaciloză. Dizolvant al acidului uric și uraților, provoacă și ajută la eliminarea unor substanțe toxice din organism.

CĂPȘUN (Fragaria moschata), fam. Rosaceae

Plantă erbacee, perenă, viguroasă mezotermă, întîlnită în păduri rare, parcuri, grădini, pe soluri bogate în humus. Se mai numește fragă, pomițe. Solicită lumină direct. În condiții de semiumbră aroma și dulceața sunt mai reduse. Preferă soluri fertile și cu cerințe mari față de umiditatea solului.[56]

Rizom orizontal, oblic sau vertical, acoperit cu resturi de frunze. Tulpină acoperită cu peri simpli sau glanduloși. Frunze trifoliate, pe margine dințate și cu fața inferioară puțin păroasă. Flori albe, bisexuate cu receptacul păros. Înflorire, V-VI. Fructe, nucule înfipte într-un receptacul globulos.[22]

Compoziție chimică: apă (89%), protide (0,8%), săruri de K (140 mg %), P (30mg) Na (2 mg%), Ca (25 mg%), Fe (0,9 mg%), acid salicic (0,01 g/kg), S, Si, I, Br, vitamine A, B1, B2 (0,03-0,05 mg%), VC (60-80 mg%), levuloză (5%).[11, 52]

Bioterapie: Fructele provoacă eliminarea excesului de colesterol din sânge, au proprietăți hipotensive, acțiune tonică și remineralizantă. Recomandate în diabet, hipertensiune, afecțiuni hepatice, gută.

Recoltare. Fructele se recoltează la maturitatea deplină și se folosesc imediat.

CEAPA (Allium cepa), fam. Liliaceae.

Plantă erbacee, perenă, în cultură bienală sau trienală, legumicolă, cu valoare terapeutică, cultivată, originară din Asia de Vest și Asia Centrală. Se mai numește arbagic (bulbi mici), cabă, cebulă, ceapă de apă. Provine din formele sălbatice prezente în flora spontană din Afghanistan, Iran, Kazahstan, Caucaz, Siberia Occidentală, Asia Mică. Răspândită în cultură pe toate continentele. În România este cultivată în toate județele, ocupând o suprafață mare. În locurile umbrite nu formează bulbi și tulpini florifere. Solicită soluri cu textura nisipo-lutoasă și fertilitate mijiocie.

Rădăcină firoasă (fasci-culată). Bulbul rezultă din modificarea frunzelor care, prin îngroșarea lor la bază, devin suculente, iar cele din exterior pergamentoase. În interiorul bulbului există 1-3 muguri prinși de disc. Culoarea frunzelor reprezintă un caracter de soi. Frunzele sunt fistuloase. Tulpină floriferă fistuloasă, pronunțat fusiformă. Flori albe sau albicios-verzui, rareori liliachii, odorante, grupate în medie câte 400-500 într-o inflorescență globuloasă. Înflorire, VI-VIII. Fruct, capsulă trilobată. Semințe cu integumentul zbârcit, negre.[23]

Compoziție chimică: substanța proaspătă conține protide (1%), hidrați de carbon (9%), lipide (0,25%), sodiu (8 mg%), potasiu (160 mg%), calciu (30 mg%), fosfor (40 mg%), fier (0,5 mg%), I, Si, S, Zn, Al, Mo, Ni, F, Co, Cr, Cu, Mn, vitamina A (5 mg%), vitamina B1, B2 (0,03 mg%), acid nicotinic (0,2 mg%), vitamina C (8 mg%), E, PP, acid fosforic, acid acetic, ulei volatil, bisulfit de alil, bisulfit de propil, enzime, glucochinină. [37]

Bioterapie. Bulbul de C. are importanță în medicina umană.

Proprietăți: hipoglicemiant, stimulent al sistemului nervos, hepatic, renal; diuretic puternic dizolvant și eliminator al ureei și al clorurilor; antireumatismal, antiscorbutic, antiseptic și antiinfecțios, secretor, expectorant, digestiv (ajută la digestia făinoaselor), echilibrant glandular, antisclerotic, antitrombozic, ușor curativ al pielii și al sistemului pilos. Intern, recomandată în astenii, surmenaj fizic și intelectual, diabet, creștere, afecțiuni respiratorii (guturai, bronșită, astm, larin-gită), gripă, atonie digestivă, dezechilibre glandulare, obezitate.[24, 52]

CIUMĂREA (Galega officinalis), fam. Fabaceae.

Plantă erbacee, perenă, mezotermă, slab-acid-neutrofilă, frecventă în toată

țara prin lunci, livezi, pășuni umede, se mai numește bican de pădure, bobițel, ciumar, iarba-ciumei. Răspândită în centrul și sudul Europei, sud-estul Asiei. Tulpină erectă, fistuloasă, glabră, înaltă până la 100 cm. Frunze compuse, cu 11-17 foliole lanceolate sau liniar-lanceolate, glabre. Flori liliachii sau albastre-liliachii, rar albe, grupate în raceme. Înflorire, VII-VIII. Fruct, păstaie glabră, slab gâtuită între semințe, roșie-brună, lungă de 2-3 cm. Semințe comprimate, brune.[22]

Compoziție chimică: Părțile aeriene conțin galegină – derivat al guanidinei cu însușiri de alcaloid, guanidină, acid pipecolinic, derivați flavonici, saponozide, tanin, substanțe amare. [11, 52]

Bioterapie. Principiile active din plantă au acțiune galactogogă, hipoglicemiantă, anti-biotică, diuretică, diaforetică, antiepileptică, antihelmintică. Planta este utilizată în medicina umană pentru stimularea secreției de lapte, tratarea diabetului, epilepsiei, furunculozei, combaterea durerilor musculare. Produsul vegetal este foarte eficient ca galactogen si galactogog. Mărește volumul secreției lactate si conținutul în substanța uscată din lapte, îmbunătățindu-i calitatea.[10]

În privința diabetului, N. Siliprandi (1950) consideră că galegeina acționează asemănător insulinei. M. Sendrail (1957), testând acțiunea acestei substanțe pe insulele lui Langer-hans din pancreasul endocrin, a demonstrat procesul de hipergeneză a celulelor , concor-dant cu scăderea glicemiei. Acțiunea diuretică este justificată de prezența flavonelor.[37]

Recoltare. Părțile aeriene se recoltează în timpul înfloririi, VI -VIII. Se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Frunzele, folosite în tratamentul epilepsiei, se recoltează înainte de înflorire.

COACĂZ NEGRU (Ribes nigrum), fam. Grossulariaceae.

Arbust tufos, indigen, la umiditate și temperatură amfitolerant, acid neutrofil, întâlnit pe soluri argilo-lutoase și luto-argiloase, în pâlcuri și tufișuri, în regiunile deluroase și muntoase, din părțile nordice, mai reci, din Transilvania și Moldova; în unele zone, spontane, prezent în asociația vegetală Alnion glutinosae, se mai numește agriș negru, coa-căză neagră, pomișoară. Răspândit în Europa și Asia. Cultivat cu succes pe marginea aleilor din grădini, pe marginea parcelelor și în apropierea gardurilor. Se înmulțește relativ ușor. Exploatarea plantațiilor se face 15-20 ani. Astăzi este cultivat pe suprafețe întinse în Anglia, Polonia, Germania, România. Preferă climat umed și relativ răcoros. Rezistent la ger și iubitor de lumină, se adaptează și dă rezultate bune și la semiumbră. Se dezvoltă bine pe soluri mijlocii spre grele, fertile, permeabile.[15]

Rădăcini adventive. Tulpini viguroase, erecte, negricioase, înalte până la 2 m. Lujeri cenușii cu miros neplăcut, se exfoliază în partea inferioară. Muguri pedicelați, ovoizi, bruni până la roșcați, spre vârf prevăzuți cu glande. Frunze subrotunde, cordiforme, pe dos cu glande galbene mirositoare. Flori păroase, verzui-roșcate (sepalele mai lungi decât petalele), dispuse în raceme. Înflorire, IV-V. Fructe, bace sferice, diametrul 6-9 mm, negre, gust dulceag.[22]

Compoziție chimică: fructele conțin zaharuri (9,5 g%), acizi organici – citric, malic (2,1 g%), proteine (0,9%), calciu (56,8 g%), fier (4,5 mg%), fosfor (35 mg%), potasiu (316 mg%), sodiu (2,8 mg%), zinc (3,5 mg%), cupru (1,5 mg%), clor (3,4 mg%), fluor (0,0l mg%), caroten (0,1 mg%), vitamina Bl (0,06 mg%), vitamina B2 (0,01 mg%), vitamina C (150 mg%) (de 3-4 ori mai bogate decât portocalele și lămâile), vitamina PP, B6, bogate în pigmenți antociani și flavonozide. Frunzele conțin taninuri, rutozid, vitamina C, cantități mici de ulei volatil (0,2%).[15, 52]

Bioterapie. Frunzele și fructele au importanță terapeutică în medicină. Principiile active din frunze au acțiune diuretică. Cele din fructe au efect tonic general, depurativ în reumatism cronic degenerativ, gută, crește acuitatea vizuală, diuretic, cu eliminarea acidului uric. Au acțiune favorabilă în maladiile gastro-intestinale ca: ulcer duodenal, gastroduodenite, gastrite, colite, afecțiuni hepato-biliare, nefrite și pielonefrite, insuficiență cardiacă, insuficiență respiratorie, ateroscleroză, scorbut, oboseală generală, surmenaj, angină. Racz și colaboratorii săi au preparat din fructe medicamentul RUBIFER, recomandat în toate cazurile de deficit în fier. Extractul de fructe este indicat ca antihipertensiv și în insuficiențe circulatorii și previne pușeurile hipertensive.[52]

Recoltare. Frunzele se culeg concomitent sau imediat după recoltarea fructelor în luna iulie. Uscarea la umbră în strat subțire. Fructele se recoltează la maturitatea fiziologică.[37]

COACĂZ ROȘU (Ribes rubrum ), fam. Grossulariaceae.

Arbust tufos, la temperatură amfitolerant, întâlnit pe soluri luto-nisipoase, nisipo-lutoase sau nisipoase, în păduri și poieni, adeseori cultivat. Se mai numește agriș, coacăză, struguriță. Răspândit în Europa și Asia. În România ocupă în cultură pură suprafața de 162 ha și în cultură intercalată 17 ha, majoritatea în județul Satu Mare. Potențial biologic ridicat la lumină intensă.

Rădăcină relativ superficială, bogat ramificată. Tulpina erectă, înaltă până la 1 m. Lujerii de obicei glabrii, cu scoarța netedă, gălbuie, brună sau cenușie. Frunze subrotunde, spre bază trunchiate, fața superioară glabră, pe dos glabre. Flori mici, verzui, cu nuanță roșiatică, grupate câte 5-27 într-un racem relativ lung. Înflorire, IV-V. Fructul bacă roșie, albă sau roz-pal, netedă, lucioasă, cu diametrul 5-10 mm, în general, cu 5 semințe. Ajung la maturitate VII-VIII.[15, 23]

Compoziție chimică: fructele conțin zaharuri (7%), acizi organici (l,2%), proteine (0,7%), cenușă (0,7%), calciu (39,8 mg%), fier (4,5 mg%), fosfor (35 mg%), potasiu (187 mg%), sodiu (7,6 mg%), zinc (3,5 mg%),cupru (1,5 mg%), clor (3,8 mg%), fluor (0,01 mg%), caroten (0,06 mg%), vitaminele B1 (0,04 mg%), B2 (0,03 mg%), C (30 mg%), PP și B6 .

Bioterapie. Principiile active din fructe au importanță terapeutică în medicina umană.

Proprietăți: aperitiv (pe nemâncate), digestiv (la sfârșitul meselor), tonic, răcoritor, laxativ, diuretic, depurativ, hemostatic. [10]

Indicații: afecțiuni febrile, inapetență, dispepsii (insuficiența sucului gastric), constipație, pletoră (surplus), artritism, reumatism, gută, hidroptizie, litiază urinară, insuficiență și congestie hepatică, icter, inflamații urinare, diverse alte inflamații, pecingini.[37, 52]

Recoltare. Fructele se recoltează când au ajuns la maturitatea fiziologică. Uscarea la umbră în strat subțire. Se păstrează în saci de pânză.

COADA-CALULUI (Equisetum arvense), fam. Equisetaceae

Plantă erbacee, perenă, spontană, mezotermă la pH, întâlnită prin lunci umede, pe marginea apelor de munte, terenuri apoase, ca buruiană în culturi, de la câmpie, până la regiunea montană. Se mai numește barba-sasului, barba-ursului, brădișor, nodățică, opintici. Răspândită în Europa, Asia și America de Nord.[31]

Rădăcini adventive pornite dintr-un rizom subteran, negricios, articulat, cu tuberculi de mărimea unei alune, bogați în substanțe nutritive de rezervă. Tulpina fertilă, mică, 5-15 cm înălțime, articulată, neramificată, la noduri cu frunze solzoase, brunii, unite într-o teacă cu marginea dințată. Terminal poartă un spic sporifer, format dintr-o axă pe care sunt dispuse sporofile peltat-pedicelate, cu contur hexagonal. După diseminarea sporilor, tulpinile fertile se usucă. Apar în IV-V. Tulpina sterilă, verde, asimilatoare, erectă, 20-50 (80) cm înălțime, se formează după dispariția tulpinei fertile. Este articulată la noduri cu frunze mici, unite într-o teacă mică, dințată, cu ramuri simple, rar ramificate, de regulă 4-brăzdate. Ramurile îi dau aspectul unei cozi de cal. Gametofitul este caracteristic. Sporii sunt înveliți în trei membrane: exosporul, perisporul, endosporul. [15, 22]

Compoziția chimică:planta conține acid silicic (5-7%), din care 10-20% solubil, equisetonina (5%), gluteolina, izoquercetina, alcaloizi 3-metoxipiridina, nicotina, palustrina și palustridina; glucozidele –articulatidina și izoarticulatidina- considerate antivitamine B; fitosterina, beta-sitosterol, acid malic, acid oxalic, gliceride ale acidului stearic, linoleic, linolic, oleic, dimetil sulfone, Vitamina C, urme de ulei volatil, săruri de potasiu. Sporii conțin acizi cu lanț lung alfa-dicarboxilici, prezenți în fracțiunea lipidică.[31, 52]

Bioterapia. Planta prezintă importanță terapeutică pentru medicina umană.

Proprietățile principiilor active: antimicrobian, antiseptic, hipoacidifiant, remine-ralizant, expectorant, bronhodilatator, diuretic.

Recoltare. Materia primă (Equiseti herba), constând din tulpinile sterile, se recoltează în perioada iulie-septembrie, pe vreme frumoasă, după ce s-a ridicat roua, prin tăierea acestora la 5-6 cm de sol. Se curăță de părțile brune. Se usucă la umbră, în strat subțire, în locuri bine aerisite.

CREȚIȘOARĂ (Alchemilla xanhochlora), fam. Rosaceae.

Plantă erbacee, perenă, microtermă, întâlnită prin pășuni, fânețe, margini de păduri, tufărișuri din etajul montan și alpin, se mai numește crețărel, umbrarul-doamnei.

Prezentă în număr mare în tot lanțul carpatic. Răspândită în Europa și Asia.

Rizom brun, din care pornesc numeroase rădăcini adventive subțiri. Tulpină erectă sau culcată, înaltă până la 40 cm, glabră sau alipit-păroasă la bază. Frunze reniforme, cu 7-9 lobi, semitriunghiulari, pe margine dințate, pe ambele fețe glabre sau păroase, cele bazale lung pedunculate și dispuse în rozetă, cele tulpinale mai mici. Toate au stipele alungite. Flori mici, galbene-verzui, cu două rânduri de sepale, lipsite de petale, grupate în inflorescențe terminale, glabre. Înflorire, V-IX. Fructe, nucule mici.[15]

Compoziția chimică. Planta este puțin studiată. Date sumare atestă prezența de tanin (6-8%), format din acizii elagic și luteic, substanțe grase constituite din acid palmitic și acid stearic, fitosteroli, săruri minerale.[52]

Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei prezintă importanță terapeutică în medicina umană. Proprietăți: astringentă, diuretică, antiinflamatoare, antihe-moragică, antidiareică, cicatrizantă. Principiile active ale plantei au efecte terapeutice complexe favorabile în tratamentul metroragiilor, în fixarea sarcinilor, în pregătirea intervențiilor chirurgicale O.R.L. Folosită pentru tratarea diareei, hemoroizilor, stomatitelor și stimulare digestivă.[37]

Recoltare. Părțile aeriene ale plantei se culeg pe timp frumos, în timpul înfloririi iunie-iulie. Se taie întreaga parte aeriană sub rozeta de frunze. Se usucă la umbră, în strat subțire, fără a se întoarce. Uscare artificială la 40C. Fructele, se recoltează când ajung la maturitate.[37]

DOVLECEL (Cucurbita pepo, covar, giromontia), fam. Cucurbitaceae.

Plantă erbacee, anuală, alogamă, originară din America Centrală. Se mai numește berbenițe, bostan domnesc, pepene. În România se cultivă pe suprafețe mari. Cerințe ridicate față de cultură. Rezistență la secetă. Preferă soluri ușoare bine fertilizate.

Rădăcină pivotantă, ramificată. Tulpină scurtă, târâtoare puternic rami-ficată. Frunze mari, lung pețiolate, cu nervuri proeminente. Flori mari, galbene unisexuat monoice. Înflorire, VI-IX . Fruct alungit verde-galben. Pulpa fructului fragedă, suculentă, apoi ațoasă tare. Coaja la maturitate devine tare.[37]

Compoziție chimică: fructele conțin protide, hidrați de carbon, mici cantităț i de grăsimi, săruri minerale ce conțin Na, K, Ca, P, Fe vitamine (A, B1, B2, C); semințele conțin ulei gras, lecitină, zaharuri, rezine, enzime cu proprietăți antihelmintice. [15]

Bioterapie. Semințele și miezul fructului au importanță terapeutică în medicina umană. Recomandat în: afecțuni cardiace, diabet, adenom de prostată, arsuri, inflamații ale pielii. Semințele sunt lipsite de toxicitate.

Recoltare. Semințele (Cucurbitae semen) se recoltează toamna când fructul a ajuns la maturitatea deplină. Fructul se crapă, semințele se separă de miez și se usucă la soare sau la umbră în strat subțire. Se păstrează în pungi de hârtie, la loc uscat. [52]

DROJDIE DE BERE (Saccharomyces cerevisiae)fam. Saccharomycetaceae.

Ciupercă saprofită, unicelulară, microscopică, de formă ovală sau eliptică, alcătuită din membrană, citoplasmă și nucleu. Se nutrește în mediu cu hexoze, pe care le descompune cu ajutorul zimazei, rezultând un proces de fermentație alcoolică cu producere de alcool etilic și dioxid de carbon. Înmulțirea se face prin înmugurire și ascospori. Înmugurirea are loc în condiții prielnice de viață. Celulele nou formate rămân legate între ele alcătuind colonii, respectiv un tip de miceliu primitiv care nu persistă în timp, ci se disociază în celule și, fiecare, își reia înmulțirea. În stadii de bătrânețe unele celule se transformă în asce. Nucleul lor se divide și formează 4 ascospori.[22, 37, 52]

Compoziție chimică: Drojdia de bere conține: enzime – invertază, maltază, dextrinază, amilază, glicoge-nază, zimază, carboxilază, lipază, protează; proteine (50%) – cerevizina și zimocaseina; fungisterolul (1%) – ergosterolul, zimosterolul, cerevisterolul; glucide (20-30%), lipide (1-3%), substanțe minerale (10%) ale căror elemente principale sunt P, K, Mg, vitamine în principal din complexul B, în cantități mai mici vitaminele A, C, D, E.[62]

Bioterapie. Drojdia de bere uscată și drojdia de bere proaspătă sunt utilizate în scopuri terapeutice de medicina umană. Drojdia uscată sau sub formă de extract servește în tehnica farmaceutică ca excipient pilular. În stare proaspătă sau sub formă de drajeuri de Complex B, este folosită în avitaminoze, astenie, surmenaj, în tratamentul dermatozelor și furunculozelor, precum și în cazuri de funcționare deficitară a tractului gastrointestinal. Pentru a evita sterilizarea intes-tinului și spolierea acestuia de vitamine B se prescrie ca adjuvant în tratamentul pe cale bucală cu antibiotice. Suspendată în apă (emulsie) poate fi utilizată extern, în afecțiuni ale mucoasei vaginale.[52, 56]

DUD ALB (Morus alba), fam. Moraceae.

Arbore foios, mezoterm spre moderat termofil, slab-acid-neutrofil, frecvent cultivat în grădini, livezi, în plantații, pentru sericicultură, în regiunea de câmpie, dealuri, Lunca și Delta Dunării. Se mai numește agud, alior, frag, frăgar. Vegetează bine pe soluri ușoare, afânate, suficient de umede. Rezistă și pe soluri bătătorite. Suportă inundațiile trecătoare. Intens cultivat în China.[15]

Rădăcină pivotant-trasantă. Tulpină dreaptă scurtă, groasă, ramificată de la mică înălțime. Scoarță brună-cenușie, cu crăpături largi. Lemn cu duramen maro-roșiatic, alb-gălbui, raze medulare, și inele anuale vizibile. Coroana globulară, rară. Lujerii cenușii. Mugurii alterni, mici. Frunze ovate sau eliptice, întregi sau cu 3-5 lobi inegali, marginile neregulat-dințate, lungi de 6-18 cm, vârful acut, baza cordată. Flori unisexuat-monoice (dioice). Înflorire, V. Fructifică anual. Fructe albe, compuse din numeroase achene înconjurate de un înveliș cărnos, comestibil, gust dulce, fad. Maturarea fructelor, VII-VIII. Se înmulțește vegetativ prin butași, marcote, altoi. Longevitate 100 ani.[12, 23]

Compoziție chimică: frunzele conțin tanin, acid aspartic, acid folic, acid folinic, arginină butilamină, acizi acetic, propionic, izobutiric, aldehide, cetone, maliat, carbonat de calciu, alte substanțe minerale. Fructele conțin apă, antociani, tanin, acizi organici, glucide, pectine, vitamina C, provitamina A, săruri minerale.[6, 11]

Bioterapie. Frunzele au utilizare terapeutică în medicina umană. Principiile active din frunze, acționează intern ca adjuvant în tratamentul diabetului, sudorific, antidiareic, alcalinizant, distrofii ale miocardului.[52 ]

Frunzele testate sub formă de infuzie la oamenii cu glicemie normală, cât și la hiperglicemici s-au dovedit un remediu cu acțiune blândă al diabetului, determinând scăderea glicemiei până la 20%. Se recomandă asocierea cu alte hipoglicemiante pentru însumarea acțiunii farmacodinamice. La om sunt utilizate în tratamentul următoarelor boli: diabet zaharat, gastrite, ulcer gastric și duodenal.[6, 37]

Recoltare. Frunzele tinere se culeg fară pețiol în mai-iunie. Uscarea se face la umbră, în strat subțire, în poduri, camere bine aerisite. Uscarea artificială la 50-60°C. [10, 15]

DUD NEGRU (Morus nigra), fam. Moraceae.

Arbore foios, cultivat prin grădini, curți, livezi, deseori sălbăticit, originar din Persia. Se mai numește agud, aior, cirici, frăgar negru. Răspândit în Asia de Vest.[37]

Tulpina înaltă până la 10 m. Scoarța brună-cenușie. Coroana deasă, largă. Lujerii ușor pubescenți. Muguri de 5-9 mm lungime, cu 3-5 solzi. Frunze lat-ovate, cu marginile neregulat-adânc-serate, baza profund-cordată, relativ groase, pețiol scurt. Flori unisexuat-dioice. Înflorire, V. Fructe cu sincarp purpuriu întunecat până la negru, și gust dulce acrișor.[15, 12, 23]

Compoziție chimică: frunzele, fructele conțin aceleași substanțe cu dudul alb (Morus alba).[6]

FASOLE (Phaseolus vulgaris), fam. Fabaceae.

Plantă erbacee, anuală, autogamă, originară din America Centrală și de Sud, se cultivă pe tot globul. Se mai numește baclău, baghi, bob. În România este răspândită în zonele de sud, sud-est și sud-vest, pe cca 20000 ha. Plantă termofilă. Semințele încep germinarea la temperatura de 9-10°C. La înflorire are nevoie de temperaturi moderate, 18-20°C. Temperatura ridicată împiedică polenizarea și fecundarea. Pretenții ridicate la umiditate în perioada germinației, înfloririi și formării păstăilor. Plantă de zi scurtă, dar foarte pretențioasă față de intensitatea luminii. Preferă soluri mijlocii, nisipo-lutoase, permeabile, bogate în elemente fertilizante, cu reacție neutră.

Rădăcină fusiformă, fibroasă, ramificată, cu nodozități mici, răspândită în stratul superior al solului. Tulpina, la formele oloage este erectă, ramificată, înaltă de 25-40 cm; la formele volubile este urcătoare, rar ramificată, acoperită cu perișori. Frunze mari, trifoliate, cu foliole cordiforme acoperite cu perișori. Frunzele primare sunt simple, opuse, ovale. Flori albe, albe-verzui, roz, roșii sau violete, grupate câte 2-8 în raceme laxe. Polenizarea și fecundarea au loc înaintea deschiderii florilor. Înflorire, VII—IX, de la partea inferioară spre cea superioară a tulpinii. Fruct, păstaie de formă și mărime diferite, conțin 4-8 semințe (boabe).[15, 22]

Se păstrează 4-5 ani.[37]

Compoziție chimică: semințele conțin proteine (21-25%), hidrați de carbon (56%), pota-siu ( 770 mg%), calciu (195 mg%), fosfor (420 mg%), fier (7 mg%), nichel, cupru, cobalt, vitamina A, vitamina B1 (0,5 mg%), vitamina B2 (0,4 mg%), niacină (3,4 mg%), vitamina C (20 mg%). Valoare energetică, 328 kcal/100 g semințe uscate, din care se resoarbe 80%. Fasolea verde posedă de 10 ori mai puține substanțe proteice și hidrați de carbon decât cea uscată. Valoarea energetică este de 31 kcal/100 g. Tecile uscate, lipsite de semințe, conțin aminoacizi (arginină, asparagină, tirozină, triptofan, betaină, lizină), vitamina C, acid silicilic, acid fosforic, săruri minerale, 50% hemiceluloză.[43, 52]

Bioterapie. Tecile de F. și semințele au importanță terapeutică în medicina umană utilizându-se tecile verzi și uscate.[52]

Proprietăți -F. verde: reconstituent și stimulent nervos, diuretic, depurativ, antiinfecțios, tonic hepatic și al pancreasului. Indicată în convalescențe, creștere, surmenaj, litiază renală, oligurii, albuminurie, reumatism, gută, carențe. Tecile uscate se folosesc după îndepărtarea semințelor. Acțiune diuretică, depurativă, antidiabetică (adjuvant), nutritivă, energizantă și remineralizantă, antiseptic renal. Curăță umorile organismului, favorizând eliminarea toxinelor. Intervine favorabil înlăturând excesul de apă din corp. Recomandate în diabetul zaharat, edemele renale, acnee, erupții ale pielii și cistite. Calmează spasmele.

F. boabe: nutritiv, energetic, reconstituent, reparator al sistemului nervos.[54]

Recoltare. Păstăile uscate fără semințe se recoltează toamna, când se usucă. Păstăile se depozitează în saci textili sau de hârtie. Se păstrează la loc uscat. Intră în compoziția ceaiului antireumatic și ceaiului dietetic, ca adjuvant în tratamentul diabetului.

HAMEI (Humulus lupulus), fam. Cannabaceae.

Liană hemicriptofită, mezotermă, slab acidoneutrofilă, cu centrul de formare în Europa și Asia, întâlnit spontan cățărat pe arbori la marginea pădurilor, în zăvoaie, lunci, tufișuri, garduri, de-a lungul râurilor. Se mai numește H. sălbatec, himei, mei, viță de H. Forma cultivată își are originea în forma sălbatică europeană. Solicită microclimate umede și răcoroase. Preferă regiuni cu precipitații bogate ce imprimă mediului un caracter răcoros. Seceta și excesul de umiditate îi sunt dăunătoare. Preferă soluri cu textură mijlocie, profunde, permeabile, bogate în calciu. Răspândit în Europa, Asia, America de Nord.[37]

Rădăcină puternică, cu multe ramificații secundare pornite dintr-un rizom subteran. Tulpină formată din butuc, din care, în fiecare an, apar lăstari numiți coarde, volubili, cu peri simpli și bifurcați pe muchii, în formă de cârlige care servesc la prinderea de suport. Frunze opuse, aspre, lung trilobate în partea mijlocie și simple spre vârf, cu marginea lobilor serat-dințată, fața superioară păroasă, cea inferioară glabră; stipele interpețiolare. Flori unisexuate dispuse dioic. Înflorire, Vll—VlII. Fruct, achenă ovală, galbenă-cenușie.[22]

Compoziție chimică: conurile conțin apă (proaspete 70-80%, uscate 10-12%): ulei eteric (0,4-2,5%), format din hidrocarburi monoterpenice (83,9%), ca miricen (79,9%), apinen, -pinen, -pinen, limonen; alcooli monoterpenici și oxidul monoterpenic; substanțe de natură flavonică, tanin, trimetilamină, colină, betaină, asparagină, glutamină, histamină, substanțe estrogene: mici cantități de lipide (trigliceride, steride, ceruri), mici cantitați de acizi oxalic, malic, citric; pigmenți carotenoidici, clorofile; săruri minerale de N, P, K, Mg, Ca.[58]

Frunzele proaspete conțin apă (70-75%), aminoacizi liberi, flavonide (camferol, leucocianidină, leucodelfinidina), citokinine, acid clorogenic. Florile conțin aminoacizi liberi, poliglucide, flavonide, compuși esterogeni. Semințele conțin proteine, gliceride (acizi linoleic, linolenic, oleic, hexadecanoic, octadecanoic), antociani. Rădăcinile conțin glucide.[52]

Bioterapie. Conurile femele au utilizare terapeutică în medicina umană. Posedă principii active cu acțiune sedativă, antibacteriene, antispastice, tonic amar. Se recomandă intern în tratamentul insomniilor, gastropatiilor de natură nervoasă, afecțiunilor renale, cu efecte sedative, gutei, iar extern pentru tratarea vaginitei și tricomonazei.[52, 75]

Recoltare. În scopuri medicinale, conurile formelor sălbatică și cultivată, se recoltează în august-septembrie. Produsul mai vechi de un an nu trebuie să fie utilizat.

IARBĂ MARE (Inula helenium), fam. Asteraceae.

Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezohidrofită, acid-neutrofilă, cultivată sporadic ca plantă medicinală, spontană, întâlnită prin locuri umede din fânețe, vii din regiunea dealurilor și regiunea montană inferioară. Se mai numește iarbă neagră, lacrămile-Elenei. Răspândită în Europa și Asia.

Rădăcină groasă până la 6 cm, se desprind rădăcini lungi până la 50 cm, cenușii-brune. Tulpină erectă, muchiată, păroasă, simplă sau ramificată, înaltă. Frunze bazale eliptice, mari, lung-pețiolate, cele tulpinale ovat-lanceolate, pe fața superioară aspru-păroase, verzi, cu dinți inegali pe margine. Flori grupate în calatidii, cele marginale ligulate, galbene, în centru tubuloase și mai închise la culoare. Înflorire,VI-IX. Fructe achene mici cu papus lung. [23]

Compoziție chimică: Rădăcina tuberizată și restul rădăcinilor conțin inulina (40-50%) și alți polimeri ulei volatil, alantolactone, substanțe fitoacide, fridelina, stigmasterina, acetat de damaradienil. Gust acru-amar, miros aromatic. Frunzele conțin alantopicrină (principiu amar), vitamina C, săruri minerale. Florile conțin în principal helenina.[15, 52]

Bioterapie. Rădăcinile plantei au utilizare terapeutică în medicina umană. Principiile active îi conferă proprietăți coleretice, colagoge, diuretice, antiinflamatorii, antihelmitice.[12]

Helenina și uleiul volatil modifică secrețiile bronșice, acționând ca expectorant și spasmolitic. Principiile amare ale lactonelor îi conferă proprietăți general-tonice. Ca diuretic favorizează eliminarea apei, azotaților și clorurilor. Are acțiune antibiotică, în special asupra bacilului Koch și proprietăți antiinflamatorii în congestii hepatice, colecistite, litiază biliară și renală, oligurie, artrite. Folosită în terapeutica medicală umană în reumatism, gută, astm, tuse convulsivă, bronșită, dischinezie biliară, litiază biliară, litiază renală, helmintoză (oxiurază, ascaridioză) sedativ.[37]

Recoltare. Rădăcina se recoltează toamna, din septembrie și până în noiembrie. Se îndepărtează părțile aeriene și rădăcinile seci. Se taie în fragmente de 10-15 cm. Cele groase se despică, apoi se fac rondele până la 1 cm. Uscarea se face la soare sau în încaperi aerisite. Uscarea artificială.

IARBĂ NEAGRĂ (Calluna vulgaris), fam. Ericaceae.

Arbust pitic, indigen, târâtor, camefit, amfitolerant la umiditate și temperatură, foarte acidofil, întâlnit pe soluri nisipoase, pietroase, sărace în azot și puternic acide, în stațiuni de piemont din regiunea dealurilor și montană, formând suprafețe întinse la altitudinile de 850-950 m, se mai numește mărtăloagă, pernaj, troscoțel. Raspândită în Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord.

Tulpini târâtoare cu ramuri ascendente, înalte de 20-80 cm. Frunze liniar-lanceolate, dispuse pe 4 rânduri, sesile, opuse, caudate la bază. Flori roz-violacee, mici, dispuse în raceme spiciforme, caliciu persistent, corolă campanulată cu 4 lacinii scurte; androceu cu 8 stamine. Înflorire, VII-IX. Fruct, capsulă, acoperită cu peri albi, cu maturație în VII-IX. Semințe foarte mici deschis-brune. [23]

Compoziție chimică: Ramurile cu frunze conțin arbutină, ulei eteric, ericolină, tanoizi, acizi organici, derivați flavonici (leucocianidină, camferol), cvercetol, derivați fenilpro-panolici, substanțe minerale.[37]

Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au aplicații terapeutice în medicina umană. Planta este folosită ca astringent și antiseptic al căilor urinare.[52]

IARBA-SF. IOAN (Salvia sclarea), fam. Lamiaceae.

Plantă erbacee, bienală, rar perenă, puternic mirositoare, moderat termofilă spre termofilă, slab acido-neutro-filă, adesea cultivată în grădini; în flora spontană rară, întâlnită în stepele din sudul țării, pe locuri uscate, pietroase, se mai numește șarlai, șerlaie. Răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord. Recomandată în cultură extinsă în părțile de sud și est ale țării și Câmpia Timișului. Necesită soluri ușoare, profunde, permeabile, bogate în calciu. Rezistă bine la secetă.[37]

Rădăcină groasă, sinuoasă, brună, din care se desprind ramificații secundare, scurte, subțiri. Tulpina erectă, rigidă, cu peri deși, glanduloși, mai ales în partea superioară, înaltă până la 100 cm în flora spontană și 150-200 cm în stare cultivată. Frunze lat-ovate foarte mari (lungi până la 25 cm, late de 15 cm), cordate la bază, pe margini neregulat-crenate, cu fețe încrețite, rugoase, pe fața inferioară cu peri mari, scurți, groși, iar pe cea inferioară cu peri portocalii, deși, glanduloși, pețiol lung și păros. Flori cu corolă bicoloră, caliciu cu 5 nervuri proeminente și 8 mai puțin evidente, păros, labiul superior boltit, violaceu (rar roz sau alb), iar labiul inferior gălbui, prevăzut cu doi dinți laterali ascuțiți și o limbă curbată în jos, androceu cu stamine violete; gineceu cu stil violet și stigmat cu 2 lobi inegali. Florile sunt grupate în pseudoverticile, iar acestea într-o inflorescență ramificată. Înflorire VI-VII. Fructe, nucule elipsoidale, trunchiate, brune.[22]

Compoziție chimică: planta conține ulei volatil bogat în linalol și acetat de linalil, o diterpenă caracteristică, rezine, substanțe amare, zaharuri, săruri minerale.

Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au, pigmenți fenolici și chinoidici, derivați triterpenici, derivați fenolici, utilizare terapeutică în medicina populară umană. Principiile active au acțiune antispastică, antiinflamatoare, antiseptică, carminativă, ușor sedativă, anti-termică, coleretică, emenagogă, anticonvulsivă.[52]

Recoltare. Părțile aeriene ale plantei, inclusiv florile se recoltează în timpul înfloritului VI—VII, pe timp frumos, între orele 12-16, când conțin cantitatea maximă de ulei volatil. Se usucă într-un singur strat la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Uscare artificială, la 30-40C. Inflorescențele se recoltează când caliciul florilor este ușor îngălbenit. Planta, în această perioadă are un conținut maxim de ulei eteric. Pentru semințe planta se recoltează când 60% din inflorescența principală a ajuns la maturitate.

LĂMÂI (Citrus limon), fam. Rutaceae.

Arbust spinos, pretențios la căldură, sensibil la temperaturi scăzute, cerințele la lumină variază în raport cu fenofaza, nu suportă razele de lumină directă, preferă soluri ușor acide sau neutre, frecvent cultivat în ghivece, se mai numește alămâi, chitră, lemonie, măr de țitron. Originar din India. Răspândit în regiunea mediteraneană.

Sistem radicular cu micorize, lipsit de peri absorbanți. Prezintă tulpină înaltă 2 m, lujerii tineri roșiatici-violacei, cu 2-3 valuri de creștere în cursul unui an. Frunze pieloase, alungit-ovate sau alungit-lanceolate, slab și neregulat dințate pe margine. Flori galbene cu nuanță purpurie, solitare sau în perechi. Înflorire, II-IV. Fruct, bacă cu coaja bogată în uleiuri aromatice, galbenă.[22,37]

Compoziție chimică: Lămâile conțin apă (86-88%), proteine (0,3%), hidrați de carbon (5%), acid citric (6-8% în suc) acid malic, citrat de calciu, citrat de potasiu, săruri minerale de sodiu (2 mg), potasiu (95 mg), calciu (7 mg), fosfor (10 mg), fier (0,3 mg), oligoelemente (Si, Mn, Cu), vitamina C (68-76 mg în 100 g suc și 163 mg în coajă), vitaminele A, B1, B2, B3, D, E, PP în cantități mici. Coaja de lamâie conține ulei volatil format din limonen, pinene, camfen, felandren, linalol, acetat de linalil, citronelol, citrol, aldehide.[52]

Bioterapie. Fructele de L. au numeroase utilizări în terapeutica medicală umană. Proprietățile pulpei în uzul intern: bactericid, antiseptic, activator al globulelor albe, febrifug, răcoritor, tonic al sistemului nervos central somatic și al sistemului nervos vegetativ simpatic, tonic cardiac, diuretic, alcalinizant, antigutos, antiartritic, antireu-matismal, antiacid gastric, antiscorbutic, tonic venos, antianemic cu acțiune bună hematopoetică, hemostatic, carminativ, vermifug, remineralizant, antipruriginos; coaja este tonifiantă, carminativă, iar semințele au însușiri febrifuge și antihelmintice. Pentru uzul extern ca: antiseptic, antitoxic, cicatrizant, antipruriginos, antiveninos în înțepăturile de insecte (viespi, albine, furnici), citofilactic (întreținerea pielii), îndepărtează moliile și furnicile. Recomandate intern în hipertensiune, obezitate, hipervâscozitate sanguină, inflamații diverse (pulmonare, intestinale, hepatice), stări febrile, astenie, inapetență, ascită, reumatism, gută, artritism, litiază renală, litiază biliară, hiperaciditate gastrică, ulcer gastric, dispepsii, aerofagie, scorbut, ateroscleroză, varice, flebite, fragilitate capilară, tuberculoză pulmonară și osoasă, demineralizare, stimularea creșterii, convalescență, anemie, icter, insuficiență hepatică și pancreatică, congestie hepatică, hemofilie, meteorism, dizenterie, diaree, oxiuri, astm, bronșită, gripă, blenoragie, sifilis, senescență, cefalee.[37]

LĂSNICIOR (Solanum dulcamara). Fam. Solanaceae.

Semiarbust agățător, mezoterm, slab-acid-neutrofil, întâlnit prin tufărișuri umede și umbroase, zăvoaie, marginea apelor, tăieturi de pădure, din regiunea de câmpie până în regiunea montană, se mai numește buruiană de bube rele, buruiană de dalac, lăzmuitor. Răspândit în Europa, Africa de Nord, America de Nord.

Rizom lemnos, ramificat. Tulpină lemnoasă la bază, ramificată, înaltă de 30-150 cm, flexuoasă, uneori târâtoare. Frunze alterne, ovate, ascuțite, întregi sau cu doi lobi la bază, păroase pe ambele fețe. Flori violacee grupate în cime. Înflorire, VI-VIII.. Fruct, bacă roșie, toxică.[22, 42]

Compoziție chimică: Ramurile nelignificate, frunzele și fructele conțin solanină, soladulci din tetraozid, acizii dulcamaric și dulcamaretic, sapogenine steroidice, vitamina C.[52]

Bioterapie. Vârfurile înflorite ale plantei sau chiar bucăți de tulpină au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Principiile active din plantă au acțiune expectorantă, laxativă, antimitotică, diaforetică, mărește secrețiile renale și cutanate. Acțiunea diuretică este slab narcotică. Planta este folosită în tratamentul reumatismului, gutei, scrofulozei, bronșitei, în astm, furunculoză, impetigo, psoriazis, eczeme cronice. Empiric, este folosită pentru tratamentul antraxului, bolilor splinei, afecțiunilor vezicii urinare, ca antiinflamator și antispastic.[42]

Recoltare. Lăstarii tineri se culeg primăvara, când vârfurile sunt înflorite, sau toamna IX-X. Bucățile de tulpină se recoltează către toamnă, la sfârșitul lui august începutul lui septembrie. Se usucă în poduri cu tablă. Se macină sau se pisează pentru obținerea pulberii.[37]

MĂCEȘ (Rosa canina), fam. Rosaceae.

Arbust indigen, spinos, nanofanerofit, xeromezofit, mezoterm, acid-neutrofil, întâlnit pe lângă garduri și drumuri, în pășuni, fânețe, poieni, pe coaste, margini și rărituri de pădure, păduri de foioase, rar de rășinoase, de pe litoralul Mării Negre până în regiunile de munte la altitudinea de 1200 (1700) m; se mai numește cacadăr, sipică, suieș, trandafir, trandafir de câmp, trandafir sălbatic. Preferă soluri eubazice-mezobazice, uscate până la revene, adeseori compacte. Răspândit în Europa, Asia de Vest, Africa de Nord.

Tulpini alungite, grupate în tufă, ramificate, recurbate în afară, înalte până la 3 m. Ramuri cu numeroși ghimpi comprimați lateral și recurbați. Muguri mici, roșii. Frunze alterne, imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole eliptice, pe margini simplu-serate, uneori imperfect-dublu-serate, glabre, la baza pețiolului cu 2 stipele concrescute. Flori roz sau albe, mari (4-5 cm), solitare sau grupate câte 2-3 în inflorescențe, cu sepale sectate. Înflorire, VI. Fructe, achene păroase închise într-un receptacul roșu, cărnos (măceșe). O tufă produce 0,3-0,4 kg măceșe.[38]

Compoziție chimică: măceșele conțin zaharuri (14-26%), acid malic (cca 3%), acid citric (3%), pectină (25%), taninuri, uleiuri volatile, lecitină, dextrină, vanilină, săruri minerale de K, Ca, Fe, Mg (1,8-3,2%), vitaminele C (500-1 000 mg%), B; K, PP, provitamina A (600-10 000 mg%). Valoarea energetică, 131 kcal/100 g. Semințele conțin un principiu glicozidic toxic. Măceșele sunt utilizate în industria farmaceutică pentru extragerea vitaminei C.[15]

Bioterapie. Măceșele (enduviile) au utilizări în medicină umană cultă și traditională. Se utilizează în medicina umană ca vitaminizant, astringent, antidiareic, colagog, coleretic, vasodilatator arterial, antilitiazic, antiinflamator intestinal. Conținutul ridicat de vitamina C și a altor substanțe asigură funcționarea normală a glandelor endocrine, creierului, cordului, ficatului, splinei. Intervine favorabil în respirația tisulară, în reacțiile fermentative, în procesul de eliminare a toxinelor din sânge. Potențează acțiunea antivirală a interferonului. Mărește diureza cu eliminarea toxinelor din corp, fluidifică bila favorizând eliminarea ei, stimulează contracția vezicii biliare și a căilor biliare provocând golirea conținutului lor. Împiedică formarea calculilor renali, atenuează și vindecă inflamațiile intestinale, dilată arterele asigurând un flux sanguin mai bun. Favorizează eliminarea viermilor intestinali. Produsul ca atare (măceșele) intră în compoziția ceaiului aromat și a ceaiului hepatic PLAFAR.[52]

Recoltare. Măceșele (Cynosbati fructus) se recoltează cu mâna. Se usucă artificial la 100-105°C. Pe cale naturală se usucă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subțire. Se păstrează în saci de pânză. Frunzele și florile se recoltează în iun. și se usucă la umbră. Se păstrează în pungi sau saci de hârtie.

MĂR (MaIus domestica), fam. Rosaceae.

Arbore cultivat, mezoterm, slab-acid-neutrofil. În România se cultivă mai ales în regiunea deluroasă, unde găsește condițiile ecologice cele mai bune. [22]

Rădăcina variază ca habitus, dimensiuni și ritm de creștere în funcție de soi. Tulpina înaltă până la 10 m, cu coroană largă, puternic ramificată, caracteristică fiecărui soi. Frunze ovate, eliptice, lat-eliptice, acute sau obtuze la vârf, pe margini crenat-serate sau dublu-serate, fața inferioară moale-tomentos-păroasă. Flori albe-roz, tipul 5, grupate în cime. Înflorire, IV-V. Fructe, poame globuloase, cu o mică adâncitură la ambele capete, mărimi variate, colorate diferit după soi. Longevitate, 150 ani, multe soiuri, în funcție de portaltoi, trăiesc numai 20-45 ani.[38]

Compoziție chimică: fructele conțin apă (83-93%), zaharuri (7,6-16,4%), acizi organici (0,16-1,27%), substanțe pectice (0,23-1,14%), protide, taninuri, lignine, materii grase, vitaminele C (5-18%), A, B, PP, săruri de Ca, Na, Fe, K, P, și în cantități mai mici Si, Al, Mg, Mn, S, Co. În coaja fructului se află de două ori mai multă vitamină C decât în pulpă. Fructul este apreciat ca aliment-medicament.[15, 52]

Bioterapie. Scoarța, frunzele, florile și fructul au utilizări în medicina umană tradițională. Scoarței, frunzelor și florilor li se atribuie proprietăți antiinflamatorii, dezinfectante. Principiile active din mere acționează ca tonic muscular, tonic al sistemului nervos, diuretic, urolitic, depurativ, antireumatismal, hipocoleste-rolemiant, antiseptic gastric și intestinal, stomahic, stimulent și decongestiv hepatic, calmant, răcoritor, laxativ. Recoman date în astenie fizică și intelectuală, surmenaj, convalescență, graviditate, anemie, demineralizare, obezitate, diabet, reumatism, gută, litiază urică, constipație, diaree, inflamații intestinale, ulcer gastric, stări febrile, boli hepatice, nervozitate, insomnii. Merele uscate sunt contraindicate în diabet. Scade colesterolul din sânge, tensiunea arterială, reduce edemele.

MĂSLIN (Olea europaea), fam. Oleaceae.

Arbust sau arbore cultivat în regiunea mediteraneană, Asia de Vest, America Centrală și de Sud, Africa de Sud, Australia. Se mai numește masin, maslin. În România se cultivă în apartament sau în sere.

Tulpină înaltă până la 10 m. Lujerii mai mult sau mai puțin muchiați, uneori spinoși, în prima fază păroși. Frunze lanceolate până la alungit-ovate, opuse, întregi, pe fața inferioară argintiu-păroase. Flori albe, grupate în panicule axilare. Înflorire, V. Fruct, drupă, la început verde, apoi roșie și la maturitate neagră-albastruie, cu un sâmbure striat, ovat-alungit. Semințe alungite. Embrion cu mult albumen.[38]

Compoziție chimică: fructele proaspete conțin apă (75%), protide (0,75-1% în cele verzi și 2-3% în cele mature), ulei (15 % în cele verzi, 58% în cele mature), celuloză (1-3,6%), vitamine A, B1 , B2, C, E (8 mg%), săruri minerale de K (până la l g %), Ca, Fe, Cu, Mg, S, P, Mn. Constituentul principal al M. este trioleina care trece de 80% (uleiurile de proveniență italiană și spaniolă) și până la 70% în uleiul grecesc și tunisian.[52]

Bioterapie. Uleiul de M. are utilizări terapeutice în medicina umană cultă și traditională. Proprietăți: uleiul este emolient, colagog, laxativ ușor și purgativ mecanic în doze de 30-60g. Stimulează contracția vezicii biliare și a căilor biliare provocând golirea conținutului lor. Se comportă ca un antidot față de otrăvuri iritante. Recomandat în anemie, ulcer, dischinezie biliară, afecțiuni hepatice, constipație spasmodică, viermi intestinali, paradontoză, alergii reumatismale. Frunzele au proprietăți hipotensive, diuretice, antidiabetice. Fructele (măslinele) au însușiri laxative și colagoge.

NUC (Juglans regia), fam. Juglandaceae.

Arbore foios, moderat-termofil, întâlnit sporadic prin păduri de amestec din regiunea dealurilor până la 800 m altitudine, frecvent cultivat în livezi, vii, grădini, curți, de la câmpie până în regiunea dealurilor; se mai numește nucar, nuc costeliv. Vegetează bine pe soluri bogate, jilave. Răspândit în Europa de Sud Est, Asia de Est, China. Foarte pretențios la lumină.[22]

Prezintă rădăcină pivotantă, puternică, cu ramificații laterale până la 14m.Tulpină dreaptă în masiv, până la 30 m înălțime, izolat rămâne mai scund. Scoarța netedă, argintie-cenușie, la bătrânețe cu ritidom cenușiu închis cu crăpături mari. Coroana strânsă în masiv și largă, globuloasă cu ramificații puternice când crește izolat. Lujerii viguroși, bruni-verzui, lucitori, miros aromat, cu măduvă lamelar-întreruptă. Mugurii cenușii, tomentoși, adeseori grupați câte doi. Frunze compuse, cu 5-9 foliole, mari, asimetrice, acute sau acuminate, pe margini întregi, pe față glabre, pe dos cu smocuri de peri. Flori monoice, cu stigmate răsfrânte, purpurii. Înflorire:V. Fructe, drupe globuloase mari, cu înveliș cărnos, verde care la maturitate crapă neregulat, nucă ovoidă, brăzdată neregulat, în interior cu o sămânță mare, comestibilă. Prima fructificație la vârsta de 10 ani.[38]

Compoziție chimică: semințele conțin foarte puțină apă, protide 15%, grăsimi 63%, hidrați de carbon 14%, săruri de Na 4 mg% , K 545 mg%, Ca 70 mg%, P 430 mg%, Fe 2,1 mg%, vitamina A 4 micro-grame%, vitamina B 0,35 mg%, vitamina B2 0,10 mg%, niacin 1 mg%, vitamina C 15 mg%. Frunzele conțin tanin 4-5%, acid galic acid elagic, inozitol, cantități mici de ulei volatil, vitamina C, tirozină. Cojile verzi de nucă (pericarpul) conțin iuglonă, taninuri, ulei eteric, vitamine, clorofile, amidon, pectine, acizi organici, aminoacizi liberi și multe substanțe minerale (As, Ba, Ca, Cl, Co, Fe, K, Mg, Mn, Na, Ni, P, S, Zn). Nu conține iod.[65]

Bioterapie: Frunzele și pericarpul fructelor au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană. Principiile active pe care le conțin acționează bactericid, bacteriostatic, astringent, ușor hipotensiv, hipoglicemiant, calmant, cicatrizant, emolient, antitoxic, antimitotic, antidiareic, tonic-stomahic, antisudoral, antigalactogog, antieczematos și antireumatismal. Farmacodinamic principiile active împiedică înmulțirea bacteriilor, produc o strângere a țesuturilor, a capilarelor sanguine și a orificiilor imprimând o acțiune hemostatică locală, realizează o ușoară scădere a tensiunii arteriale, scade concentrația de glucoză din sânge, diminuează excitabilitatea nervoasă înlăturând spasmele musculare, diminuează și oprește secreția de lapte a glandelor mamare, acționează activ împotriva eczemelor.

Astăzi se admite prezența în frunzele de N. a unui principiu hipoglicemiant, alături de unul hiperglicemiat.[52]

Recoltare. Frunzele de nuc se recoltează în mai-iunie, iar coaja verde a fructelor în august-septembrie. De la frunze se culeg numai foliolele. Se usucă în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială se face la cel mult 40C.

ORZ (Hordeum vulgare), fam. Poaceae.

Cereală erbacee, anuală, uneori subspontană, se mai numește orz de primăvară, orz de toamnă, orzoaică de primăvară. Preferă soluri luto-nisipoase și nisipo-lutoase.

Rădăcină fasciculată slab-dezvoltată. Tulpină, pai înalt, cu 5-7 internodii, netede, glabre.[22]

Frunze liniare, verzi-pal, glabre, cu auricule foarte mari la baza laminei. Spic lung de 4-13 cm, format din segmente drepte. Înflorire, VI-VII. Fruct cariopsă fusiformă, umflată la mijloc și ascuțită la ambele capete.[52]

Compoziție chimică: cariopsele conțin apă (13,92%), proteină brută (10,52%), grăsimi (2,08%), substanțe extractive neazotate (66,18%), substanțe minerale (2,5%) cu P, K, Si, Mg, Ca, Fe. Proteinele sunt formate din prolamine (35-45%), gluteine (35-40), globuline (10-20%), albumine (3-4%). Substanțele extractive neazotate sunt alcătuite din amidon (97%) și zaharuri simple (3%). Glutenul este în cantitate foarte mică sau lipsește.[46]

Bioterapie. Cariopsele și planta verde în stadiul tînăr au utilizări terapeutice în medicina umană. Principiile active îi conferă proprietățile de: emolient, tonic general, tonic cardiac, antidiabetic, hipotensor, stimulator digestiv. Cariopsele sunt recomandate în afecțiuni pulmonare, demineralizare, hipotensiune, dischinezie biliară, stări febrile. Orzul verde sau sub formă de pudră este folosit în anemie, ulcer, afecțiuni hepatice, diabet, cardiopatie ischemică, hipotensiune și hipertensiune arterială, acnee, pistrui, eczeme, alopecie.[3]

Recoltare. Cariopsele de orz se recoltează în faza maturității galbene. Orzul verde se recoltează în faza tânără, până la înspicare. Este folosit în această stare pentru obținerea sucului sau este uscat și măcinat obținându-se pudra de orz verde.

OVĂZ (Avena sativa), fam. Poaceae.

Cereală anuală, de primăvară și de toamnă, se mai numește O. alb, O. negru, ovascior, ovâsc, ovoz, oviez, zob. Plantă potrivită pentru climate umede și răcoroase. Cerință mare față de apă. Puțin pretențios față de sol. Îi convin solurile lutoase, luto-nisipoase.

Rădăcini adventive, fasciculate, profunde, cu capacitate mare de solvire a substanțelor nutritive (P, K, Ca), aflate în combinații greu solubile. Tulpină erectă, netedă, cu 5-7 internodii goale în interior, glabră, la bază tufos-ramificată, înaltă de 60-100 cm. Frunze plane, cu limbul ușor răsucit de la dreapta spre stânga, glabre sau ciliate pe margini. Ligulă dezvoltată, dințată la vârf. Urechiușă lipsă. Inflorescență, panicul lung de 15-30 cm, erect. Spiculețe cu 2-3 flori protejate de 2 glume lungi, inegale, cu 5-9 nervuri. Înflorire, VI—VIII. Fructe cariopse acoperite cu palei adevărate.[22, 38]

Compoziție chimică: cariopsele nedecorticate conțin proteine (12-15%), substanțe extractive neazotate (58,2%), grăsimi (4,8%), celuloza (10,3%), vitamine A, B, substanțe minerale, cariopsele decorticate conțin proteine (13,5%), substanțe extractive neazotate (62,8%), grăsimi (7,6%), celuloză (1,2%). Paiele și pleava conțin proteine (3,8%), substanțe extractive neazotate (35,9%), grăsimi (1,6%), celuloză (38,7%).[46, 52]

Bioterapie. Planta are utilizări terapeutice în medicina tradițională umană. I se atribuie proprietățile: analeptic, calmant, cicatrizant, depurativ, diuretic, hipo-glicemiant, energizant, fortifiant, tonic, pectoral, stimulent tiroidian, laxativ, reconfortant, răcoritor. Stimulează sistemul nervos central, scade cantitatea de glucoză din sânge, prin activarea produselor de metabolizare a ei, fluidifică secrețiile bronșice și înlesnește expectorația stimulează funcția tiroidiană. Se recomandă în cancer, afecțiuni pulmonare, digestive, hepatice, splenice, diabet, litiază renală și vezicală, colică renală, insuficiență tiroidiană, ulcer varicos, astenie fizică și nervoasă, nevralgii, prurit, reumatism, erupții cutanate, dureri intercostale.

PĂPĂDIE (Taraxacum officinale), fam. Asteraceae.

Plantă erbacee, perenă, la temperatură și pH amfitolerantă, prezentă în toată țara, în locuri însorite sau semiumbrite, în pășuni, de la câmpie până în zona subalpină. Se mai numește buh, gălbinele, lăptucă.

Răspândită în Europa și Asia. Rizom gros vertical, ramificat, lung de 1-2 cm, continuat cu o rădăcină pivotantă lungă până la 15 cm, din care se desprind pnține rădăcini secundare.

Tulpina aeriană cilindrică, goală în interior, fără noduri, terminată cu o inflorescență. Frunze lanceolate, atenuate în pețiol cu marginea inegal scobită, rezultând lobi. Nervura mediană are pe fața superioară aspect de sanț. Flori galbene mari, grupate câte 100-200 într-un calatidiu, care se deschide dimineața și se închide seara. Înflorire, IV—IX (X). Fructe, achene globuloase (3-4 mm), fin brăzdate, cu papus alb în formă de umbrelă.[15]

Compoziție chimică: părțile aeriene conțin gliceride ale acizilor oleic, palmitic, stearic, ulei volatil, colină, ghicoză, polioze, flobafene, acid tartric, substanțe proteice, substanțe antibiotice, alcooli triterpenici, carotenoide, xantofile, flavoxantine, vitaminele A, B1, C, D, săruri de azot, calciu, fosfați.[22]

Rădăcinile conțin alcooli triterpenici (taraxerol, taraxasterol), fitosterine (sitosterină, stigmasterină), glucide (inulină, fructuoză, levuloză), substanțe proteice, rezine, tiamină, colină, gliceride ale acizilor palmitic, oleic, linoleic, arginină, asparagină, acid nicotinic și amida acidului nicotinic, vitamine B, C, substanțe minerale.[65]

Bioterapie. Rădăcina și părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană.

Proprietați: tonic amar, tonic general, drenor hepatobiliar, depurativ sanguin, diuretic azoturic, decongestiv, antiputrid, antiscorbutic, circulator, tonifiant al pielii, colagog, eupeptic, astringent. Stimulează secrețiile salivare și prin act reflex sau direct secrețiile gastrice și intestinale. Activează procesele de eliminare a toxinelor din sânge, mărește cantitatea de urină eliminată, scoate acidul uric din organism, modifică peristaltismul normal al ureterelor în crizele de calculoză renală, asigurând tranzitul calculilor sau al cristalelor dislocate și eliminarea lor. Aprovizionează organismul cu vitamine (A, B, C, D) și săruri minerale. Planta este recomandată în angiocolită cronică, congestia ficatului, insuficiență hepatică, litiază biliară, hepatită, hipercolesterolemie, litiază renală, insuficiență renală, afecțiuni ale căilor urinare, oligurie, tulburări circulatorii (cianoză, varice), obezitate, constipație, fermentații intestinale (enterocolite), hemoroizi, anemie, astenie, scorbut, celulită, pletoră, paludism, entorse (scrântituri), pecingine, pistrui, negi, cataractă, acnee, boli endocrine.[10, 52]

Recoltare. Planta întreagă se recoltează primavara înainte și la începutul înfloririi. Părțile aeriene sau numai frunzele se recoltează primăvara prin apr-mai.

Rădăcina se recoltează toamna, în sept.-nov. sau primăvara de timpuriu, în mart.-apr. Uscarea se face la umbră în strat subțire în locuri foarte bine aerate. Pentru tratarea multor afecțiuni frunzele sunt folosite proaspete, imediat după cules.

PĂTLAGINĂ MARE (Plantago major). tam. Plantaginaceae.

Plantă erbacee, erenă, amfitolerantă la temperatură și pH, comună în toată țara, întâlnită la marginea drumurilor, locuri cultivate și necultivate de la câmpie până la zona subalpină.

Se mai numește batlagină, iarbă grasă de grădină, iarbă-mare, limba-boului, limba-oii. Răspândită pe tot globul.

Rizom scurt, gros, din care pornesc rădăcini fasciculate. Tulpină scapiformă, cilindrică, netedă, înaltă de 10-40 cm. Frunze lat-ovate, glabre, cu 3-7 nervuri, brusc-atenuate în pețiol, dispuse în rozetă.[15]

Flori galbene-albicioase, grupate într-un spic cilindric lung, caliciu cu sepale lat-eliptice, verzi, cu marginea alb-membranoasă, androceu cu 2 filamente staminale ieșite mult afară din corolă și terminate cu câte o anteră, la început palid-violetă apoi galbenă, gineceu cu stigmat filamentos ieșit mult din corolă. Înflorire, VII—X.

Fruct, capsulă ovoidală, biloculară. Semințe brune-închis.[22]

Compoziție chimică: frunzele conțin aucubină, pectine, glucide solubile, numeroși acizi organici, din 14 acizi hidroxicinamici, taninuri (4-5,76%), acid oleanolic, saponine, aminoacizi aromatici și alți aminoacizi liberi, urine de alcaloizi, enzime, vitaminele A, C, K, acid nicotinic, ulei eteric (0,2%), urme de rășină, ulei gras, săruri minerale de Ca, K, Na, P, Fe, Mn, Zn, Cu.[42, 57]

Bioterapie. Frunzele au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană. Principiile active au proprietăți antisclerotice, hipotensive, diuretice, astringente, antiinflamatorii, cicatrizante, emoliente. Folosite pentru tratarea aterosclerozei, în hemoragii, diaree, hipertensiune arterială, tuse de diverse etiologii, bronșite cronice, astm bronșic, ulcer gastroduodenal, hipercolesterolemie, ulcer varicos, stomatite, laringite, traheite, răni purulente, ulcerații, combaterea înțepăturilor de insecte.[52, 57]

Recoltare. Frunzele se recoltează în timpul înfloritului, pe timp uscat, după ce se ridică roua. Frunzele și scapul florilor se taie de la suprafața pământului. Se usucă la umbră în strat subțire.

PĂTLĂGELE ROȘII (Lycopersicon esculentum), fam. Solanaceae.

Plantă erbacee, anuală, în zonele cu climat temperat, și perenă, în climat tropical, legumicolă, cu valoare terapeutică. Se mai numește gogonele, pătlage roșii, pătlăgele de Paradis, pătlăgele galbene, tomate. Au fost aduse în Europa de conchistadorii spanioli.

Au peretenții mari la apă în faza de formare a răsadului și la plantarea lui în câmp. Umiditatea în exces este dăunătoare.[15]

Rădăcina pivotantă, ramificată, pătrunde adânc în pământ. Tulpina înaltă, erectă, cu mare capacitate de lăstărire. Tulpina, în contact cu pământul reavăn, formează rădăcini adventive. Frunze compuse, acoperite cu perișori glandulari cu miros caracteristic. Foliole ovale, lanceolate, de diferite mărimi, cu suprafața gofrată sau netedă, cu marginea dințată sau netedă dispuse altenativ. Flori galbene dispuse în racem cu aspect de ciorchine. Înflorire, VII-VIII. Fruct, bacă cărnoasă de diferite forme și culori diferite (galbene, roșii, roz). Semințe oval-rotunjite, turtite, acoperite cu perișori, gri sau argintii.[25]

Compoziție chimică: fructele conțin apă (90%), protide (2%), lipide (0,3%), hidrați de carbon (3%), Na (6 mg%), K (285 mg%), Ca (13 mg%), P (25 mg%), Fe (0,5mg%), vitaminele A (130 mg%), B1, B, și niacin (0,5 mg%), vitamina C (25 mg%), vitamina E și K, microelemente (Mg, Zn,Cu, Ni, Co, Br), acizi organici (citric, malic, pectic).[31]

Bioterapie. Fructele, respectiv roșiile (tomatele), frunzele și tulpinele au utilizări în medicina umană tradițională și cultă ca adjuvant în tratamentul bolilor. Acționează ca remineralizant, revitalizant, aperitiv, antiscorbutic, alcalinizant al sângelui dezintoxicant, antiinfecțios, echilibrant celular, diuretic, dizolvant uric, eliminator al ureii, ușurează digestia. Utilizate intern în astenii, inapetență, intoxicații cronice, arterioscleroză, afecțiuni vasculare, artritism, gută, reumatism, azotemie, litiază urinară și biliară, obezitate, inapetență, hipervâscozitate sanguină, boli de ficat, vene pline și respirații superficiale scurte determinate de cantitatea de sânge sau lichide ce depășesc valorile normale în întreg corpul sau în anumite părți ale lui.

Recoltare. Fructele se recoltează când ajung la maturitatea fiziologică.[38]

PĂTLĂGELE VINETE (Solanum melongena), fam. Solanaceae.

Plantă erbacee, anuală, legumicolă, cu valoare terapeutică, autogamă, originară din India și Birmania, unde crește în stare sălbatică. Se mai numesc godină, patlagea, vinete. Pretențioase la factorii de mediu. Cer o perioadă călduroasă lungă. Sensibile la frig, distruse de înghețuri ușoare, afectate în vegetație de perioade reci fară înghețuri. Plantă de zi lungă. Cerințe mari față de lumină. Solicită soluri fertile și bine drenate.[38]

Rădăcină bine dezvoltată, adâncă în sol. Tulpină erectă, ramificată, verde-violacee. Frunze mari, groase, oval-lanceolate, cu marginile întregi, lung-pețiolate, cu nervuri groase, uneori prevăzute cu spini. Flori solitare, axilare, nuanțate de la violet la albastru. Fruct bacă netedă, lucioasă, neagră-roșcat sau violetă, dimensiuni și forme variate în funcție de soi. Semințe numeroase, turtite, glabre, galbene-cenușii. Înflorire, VI—Vlll.[52]

Compoziție chimică: fructele conțin apă (92%), protide (13%), lipide (0,2%), hidrați de carbon (5,5-6%), Na (5 mg%), K (220 mg %), Ca (10 mg%), P (15 mg%), Fe (0,5 mg%), S (15 mg%), microelementele Mg, Mn, Zn, Cu, Co, vitaminele A și B.[61]

PORUMB (Zea mays), fam. Poaceae.

Cereală erbacee, anuală, originară din America și se mai numește cucuruz, cucoriță, păpușe.

Cerințe termice ridicate în tot cursul vegetației. Cerințe mari față de apă. Preferă soluri cu structura lutoasă, lutonisipoasă.[15]

Rădăcină fasciculată adventivă ramificații la fiecare nod subteran al tulpinii. Cresc lateral până la 75 cm, iar în adâncime peste 2,5 m. Primele 2-5 noduri supraterestre formează rădăcini adventive de sprijin, care ancorează planta și o nutresc cu apă și săruri minerale. Tulpină cilindrică, înaltă de 1,5-3 m, canaliculată pe o parte, cu 7-15 internoduri pline cu măduvă. Frunze liniar-lanceolate, alterne, pe două rânduri de-a lungul tulpinii, formate din teacă și limb lanceolat, lung de 50-80 cm, pe față aspru-pubescente, pe dos glabre, lucioase, cu nervura principală foarte pronunțată. Teaca glabră sau păroasă. Flori mascule formate din 3 stamine, grupate câte 2 în spiculețe, iar acestea în panicul spiciform ramificat, terminal. Flori femele formate din ovar -monocarpelar, acoperit cu papile stigmatice (mătase), grupate 200-800 într-o inflorescență numit știulete, lung de 10-30 (50) cm, acoperit cu frunze formate numai din teacă (pănuși).[3, 6]

Fruct, cariopsă golașă, cu mărime și culoare variabile (albă, galbenă, portocalie, roșie, rar albastră închis). [6]

Compoziție chimică: boabele conțin apă (13,5%), proteine (10%), glucide (70,7%), din care amidon (61,0%), pentozani (6,0%), celuloză (2,3%), dextrine (1,4%), grăsimi (4,0%), săruri minerale (1,4%), substanțe organice acide (0,4%), vitaminele B1, B2, E, vitamina PP. Mătasea de P. conține săruri de potasiu și calciu, dioxid de siliciu, saponine, ulei volatil, alantoină, ceară, vitaminele C, E, K.[12, 52]

Bioterapie. Mătasea (stilurile și stigmatele gineceelor) are utilizare terapeutică în medicina umană cultă și tradițională. Cocenii (știuletele fără boabe) au utilizări în medicina umană tradițională. Mălaiul (făina de porumb) acționează ca antiinflamator, calmant, coleretic, galactogog, energizant, hemostatic, nutritiv, vitaminizant (C, E, K), reconstituent, emolient tegumentar.

Mămăliga pregătită din mălaiul (fâina) de P. este indicată a fi consumată de cei care suferă de afecțiuni cardio-vasculare, hepatice, renale, albuminurie, artrite, bronșită acută, calculi renali, cistită, colecistită cronică, diabet, dischinezie biliară, dismenoree, gută, gripă, tuse, traheobronșită, uricemie, uretrită, hepatită, hipoglicemie, impetigo, litiază renală, metrită, reumatism, hemoragii ușoare gastrointestinale.[15]

Recoltare. Mătasea se culege înainte de maturizarea porumbului, când boabele se află în faza de lapte. Se usucă la umbră. Se păstrează în pungi de hârtie.

SALVIE (Salvia officinalis), fam. Lamiaceae.

Subarbust cultivat, originar din bazinul mediteranean, cerințe ridicate față de căldură, cerințe relativ reduse față de umiditate, preferă soluri lutoase, permeabile, cu pH neutru sau ușor-alcalin, întâlnit în sudul țării, se mai numește cilvie, jale, salbie, șalet, șerli.

Folosită ca plantă medicinală din cele mai vechi timpuri. În România se cultivă în regiunile sudice dinspre Dunăre. Răspândită în Europa și Asia Mică.[38]

Rizom lignificat, ramificat, din care pornesc rădăcini. Tulpină erectă ramificată, uniform foliată, cu peri deși, albicioși, alipiți, înaltă până la 80 cm, lignificată în partea inferioară. Frunze alungit-ovate până la lanceolate, des-albicios-păroase și cu nervuri reticulate, proeminente pe fața inferioară dispuse opus. Flori albastre-violete, dispuse în verticile și grupate în inflorescențe spiciforme, simple sau ramificate; caliciu tubulos, despicat până la jumătate, cu 15 nervuri scurt-păroase, androceu cu stamine și gineceu cu stil mai lung decât corola. Înflorire, VI-VII. Fruct, nucule brun-negricioase, ovoide, grupate câte 4 la baza caliciului persistent.

Compoziție chimică: planta conține ulei eteric (0,385-2,54% în frunzele uscate, 0,38% în cele verzi), sitosterol (0,24%), stigmasterol, compuși parafinici (0,31%), flavone (1,66-1,92%) reprezentate prin derivați de luteolină și apigenină liberi sau glicozați, taninuri care, în timpul uscării, se transformă în flobafene, acid rozmarinic (2%), acizii cafeic, clorogenic, ferulic, fumaric, glicolic, gliceric, vitamina B1, acid nicotic, vitamina C, enzime (fenolaze, peroxidaze, oxidoreductaze), rășină, lipide, glucide, o saponină, un fitoncid cu acțiune bactericidă, substanțe minerale cu K, Ca, P, Mg, Na, Pe, Mn, Zn, B, Cu, Mo. Uleiul eteric conține hidrocarburi terpenice și compuși oxigenați. Se apreciază că uleiul, procentual, este constituit din 35% hidrocarburi terpenice, 50% cetone, 12% alcooli și 3% esteri.[46, 52]

Bioterapie. Frunzele plantei au utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională. Principiile active au acțiune coleretică, carminativă, antiseptică, antispastică, astringentă, antisudorală, antiflogistică, antigalactagogă, hipoglicemiantă, cicatrizantă. Folosite intern în afecțiunile cronice ale căilor biliare, pentru oprirea transpirației nocturne la cei bolnavi de tuberculoză, în inflamațiile gastrointestinale urmate de balonări, în bolile de ficat pentru a mări secreția de bilă, diabet, circulația defectoasă a sângelui, bronșite cronice, dischinezii, varice, nervozitate, reumatism, vaginită atrofică.[46]

Recoltare. Frunzele se recoltează de 2-3 ori pe vară, numai pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua. Prima recoltă se face când florile se află în faza de butonizare, deoarece conținutul de ulei volatil are valorile cele mai ridicate. Se usucă la umbră, în camere bine aerisite, în strat subțire. Uscarea artificială, la 30-35°C. Recoltarea plantei întregi se face în timpul înfloritului.

SCHINDUF (Trigonella foenum-graecum), fam. Fabaceae.

Plantă erbacee, anuală, cultivată în jud. Brăila și Constanța. Se mai numește molotru, schinduț, sfândig. Răspândit în Europa și sudul Asiei.

Rădăcină pivotantă. Tulpină erectă, cilindrică, fistuloasă, glabră, înaltă de 30-50 cm. Frunze pețiolate, trifoliate, cu foliole ușor dințate, pe fața superioară glabre, pe cea inferioară slab-păroase, stipele lanceolate. Flori papilonate, gălbui sau pal-liliachii, grupate câte 1-2 la subsuoara frunzelor; caliciu păros, membranos, corolă cu striuri violacee la bază, petalele care formează carena sunt foarte scurte, stamine unite în două fascicule. Înflorire, VI-VII. Fructe, păstăi alungite (8-10 cm), drepte sau ușor curbate, cu 10-20 semințe comprimate. Semințele au miros de cumarină.[38]

Compoziție chimică: semințele conțin compuși azotați (0,40%), constând din colină, trigonelină L, substanțe glucidice (20-30%) reprezentate mai ales prin stanchinoză și galactomanane, lipide sterolice (8-10%), formate din lecitină, fitină, alte fitosterine, trigliceride ale acizilor linoleic, linoic, oleic, palmitic, protide și nucleoprotide (30%), substanțe amare, taninuri, ulei volatil, săruri minerale de Fe, Mg, P. [31]

Bioterapie. Semințele plantei au utilizări terapeutice în medicina tradițională umană. Semințelor li se atribuie proprietăți afrodisiace, nutritive, galactogene, aperitive, depurative, diuretice, stimulente neuromusculare, anti-inflamatoare, cicatrizante și reprezintă o sursă de vitamină PP. Principiile active pe care le conțin semințele au acțiune tonică generală asupra organismului, fiind un foarte bun stimulent al mușchilor și sistemului nervos; elimină sau limitează procesul inflamator, favorizează epitelizarea și vindecarea rănilor, retrage toxinele din masa umorilor și favorizează eliminarea lor, acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată. Dintre plante constituie sursa de aprovizionare a organismului cu vitamină PP. Folosite de medicina populară umană pentru stimularea metabolismului, stimularea sistemului nervos central și neuromuscular, în anorexie pentru stimularea poftei de mâncare, combaterea stărilor toxice, stimularea urinării. Recomandate persoanelor limfatice, anemice, copiilor anorexici, în diateză artritică, în pelagră, astenie fizică și psihică, nevroze, tuberculoză, gușă exoftalmică, tulburări digestive, sarcină, subnutriție, convalescență, hiperglicemie, răni.[15]

Recoltare. Semințele se recoltează când păstăile au început să se usuce.

SCHINEL (Cnicus benedictus), fam. Asteraceae.

Plantă erbacee, anuală, originară din zonele calde, fără cerințe deosebite față de temperatură și umiditate, crește bine pe soluri profunde, mai grele și bogate în calciu și nu suportă perioadele lungi de secetă. Vegetează bine în jud. Prahova, Buzău.

Rădăcină fuziformă, lungă până la 12 cm. Tulpină erectă, în cinci muchii, simplă sau ramificată, înaltă până la 1 m. Frunze alungit-lanceolate, cu nervuri proeminente, pe margini sinuate, spinos-dințate, dispers-păroase, sesile, alterne, înconjoară tulpina ca un guleraș. Flori galbene, tubuloase, cu nervuri mai închise la culoare, grupate în calatidii terminale, lungi de 4 cm, acoperite cu bractei mari. Înflorire, VI-VIII. Achene galbene-brune, cilindrice, cu papus.[38]

Compoziție chimică: Planta conține ulei volatil, substanțe amare, mucilagii, tanin, fitosterine, acizi rizinici, acid nicotinic, amida acidului nicotinic, un principiu antibiotic, vitamina B1, săruri de K, Ca, Mg. [15]

Bioterapie. Părțile superioare ale plantei cu frunze și flori au utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională.

Proprietăți: tonic amar, stomahic, carminativ, coleretic, colagog, diuretic, antimicrobian, anticitotoxic, hipoglicemiant. Principiile active pe care planta le conține stimulează secreția glandelor salivare, gastrice și intestinale, provoacă secreția bilei și eliminarea ei în intestin, favorizează și ușurează digestia, acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată și contribuind în acest fel la curățirea corpului de mataboliți nocivi, provoacă scăderea glicemiei, distruge microbii sau împiedică înmulțirea lor, previne și înlătură toxicitatea celulelor.[52]

Recoltare. Părțile aeriene superioare ale plantei cu frunze și flori se recoltează pe vreme uscată după ce s-a ridicat roua. Uscarea naturală numai la

umbră în strat subțire sau înșirate pe sfoară. Se păstrează în saci textili sau de hârtie.[46]

SOIA (Glycine max), fam. Fabaceae.

Plantă erbacee, anuală, autogamă, legumicolă, cu valoare terapeutică, originară din China și Japonia. Se mai numește fasole soia, păsulă. Cultivată în China cu cel puțin cinci milenii în urmă. În prezent este răspândită pe toate continentele. Cea mai utilă plantă din lume, fiind folosită în proporție 100%. Iubitoare de căldură. Exigență ridicată față de umiditate. Preferă solurile cu textură mijlocie, bogate în humus, potasiu și calciu.

Rădăcină pivotantă, lungă până la 1 m, multiplicată, cu numeroase nodozități. Tulpină erectă sau semierectă, mai mult sau mai puțin ramificată. Înaltă de 30-150 cm, cu perișori aspri, deși, albicioși-gălbui, brun, roșiatici. Frunze trifoliate, mari, păroase, lung-pețiolate, cu foliola mijlocie ovată, cele laterale sagitat-ovate. Stipele reduse. Flori liliachii sau albe-gălbui, cu diferite nuanțe, lipsite de miros și nectar, grupate câte 3-9(25) în raceme. Se deschid dimineața până în ora 9. Înflorire, VII—VIII.[38]

Autopolenizare. Fecundare autogamă. Păstaie ușor curbată, lungă de 3 – 6 cm, lată de 1 cm, acoperită cu numeroși perișori, galbenă sau galbenă-brunie, dehiscentă, cu 2-4 semințe. Semințe de formă, mărime și culori diferite.[52]

Compoziție chimică: Semințele conțin proteine (37-40%), formate din aminoacizii grăsimi (15-22%), hidrați de carbon (26%), sodiu (4 mg%), potasiu (1870 mg%), calciu (195 mg%), fosfor (555 mg%), fier (12,1 mg%), vitaminele A (15 |ig%), B1 (0,75 mg%), B2 (0,30 mg%), niacin, mici cantități de vitamine C, D, E, K. Conține diastaze, lecitină, ceruri, rezine, celuloză. Uleiul de S. conține 85% acizi grași nesaturați și 10-15% acizi grași saturați. Acizii grași nesaturați sunt reprezentați de acizii oleic (25-35%), linolic (40-50%), linolenic (2-10%), arahidonic (urme). Acizii saturați sunt: stearic, palmitic, arahidic, lignoceric. Acizii grași polinesaturați (linoleic, linolenic, arahidonic) îi conferă proprietăți hipocolesterolemiante.[52]

Aliment prețios pentru bolnavii de diabet.

Bioterapie. Semințele au utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională. Este un aliment complet și foarte digestibil, constructor de primul ordin (mușchi, oase, nervi), energetic viguros, dietetic, remineralizant, echilibrant celular, hepatoprotector, hipocolesterolemiant, venotonic. Este indicată, de asemenea, în astenie, arterioscleroză, în creștere, convalescență, diabet zaharat, gută, menopauză, reumatism, tulburări renale ale metabolismului lipidic, hipercolesterolemie, psihastenie, cancer de sân, afecțiuni dermatologice. Intră în compoziția medicamentelor Essaven, cu proprietăți veinotrope; Essențiale, cu proprietăți hepatoprotectoare; Lipostabil, folosit în tulburări ale metabolismului lipidic.[52]

Recoltare. Semințele se recoltează când aproximativ 75-85% dintre păstăi (fructe) au ajuns la maturitatea fiziologică, au culoarea cafenie-brună, iar boabele sunt tari.

ȘTEVIE (Rumex patientia), fam. Polygonaceae.

Plantă erbacee, amfitolerantă în privința solului. Se mai numește dragomir. Răspândită în Europa, Asia Mică și Orientul Mijlociu (Iran). Cultivată în grădini ca plantă culinară. Puțin pretențioasă față de condițiile de mediu. Rezistentă la temperaturi scăzute. Pretenții mici față de umiditate. Rădăcina bine dezvoltată îi asigură aprovizionarea cu apă. Nu suportă seceta prelungită și excesul de umiditate. Preferă soluri bine structurate, argilo-nisipoase, profunde, bogate în humus.

Rădăcină pivotantă, cu ramificații secundare, răspândite la adâncimi de peste 80 cm. Tulpină erectă, ramificată, înaltă de 1-2m. Frunze mari, ovat- lanceolate, cu marginea ușor ondulată, gust acrișor-amărui. Flori verzui, câte 10-16 într-un glomerul, grupate în racem paniculiform. Înflorire, VI-VII. Fructe, nucule triedrice, brune. Se păstrează 3-4 ani.[38]

Compoziție chimică: frunzele conțin protide, mici cantități de grăsimi, esmodine, acizii oxalic, crizofanic, tartric, vitamina C, săruri de Ca, K, Fe, Mg.[52]

Bioterapie. Frunzele și rădăcinile au utilizări în medicina umană. Proprietățile plantei: antiscorbutică, astringentă, antiemetică, depurativă, digestivă, diuretică, laxativă, purgativă, remineralizantă, tonică, topică. Frunzele sunt folosite în boli endocrine, erizipel, abces, afecțiuni hepatice, icter, insuficiență hepatică, atonie digestivă, gastrică, ulcer gastro-duodenal, vărsături, adenită, blocaj urinar, diabet, diaree, dizenterie, hemoptizie, hemoragie uterină, hemoroizi, hernie, leucoree, laringită, scrofuloză, stafilococie, tuse, tuberculoză, impetigo. Radăcinile sunt folosite în intoxicații, reumatism, scorbut, sifilis, afecțiuni gastrice, afecțiuni ale sângelui, ulcer cutanat.[46]

Recoltare. Frunzele se recoltează manual prin ruperea lor, începând din apr.-mai. Rădăcinile se recoltează toamna, la sfârșitul vegetației. Se taie în fragmente și se usucă la soare.

SPARANGHEL (Asparagus officinalis), fam. Liliaceae.

Plantă erbacee, perenă, moderat-termofilă spre termofilă, acid-neutrofilă, spontană și cultivată, legumicolă, cu valoare terapeutică, originară din Extremul Orient (Taiwan), însă vegetează spontan în locuri umede din luncile râurilor din Europa Centrală și de Sud, Africa, Asia Mică, vestul Siberiei. Se mai numește asperag, coasta-vrăjmașului, păr. În România se cultivă pe suprafețe mici în jurul marilor orașe. Legumă mult solicitată la export. Rezistă la temperaturi scăzute, suportă bine gerurile din timpul iernii. Pretenții moderate față de umiditate. Preferă soluri ușoare sau mijlocii, bine drenate, bogate în humus.[46]

Rădăcină embrionară cu durata limitată, substituită de un rizom puternic, pe care se formează numeroase rădăcini adventive și tulpini aeriene. Rădăcinile sunt cărnoase, lungi până la 40-50 cm, terminate cu un vârf numit „gheară de sparanghel". În fiecare an se formează tot mai sus pe rizom, cu tendința de a ieși la suprafața solului. Partea superioară a rizomului formează lăstari aerieni, care se recoltează când au 30 cm. Frunze solziforme, așezate la baza ramificațiilor tulpinii. Tulpinile bărbătești au flori mici, androceul din 6 stamine cu filamente răsucite purtând antere galbene-portocalii. Cele femele, așezate pe alte tulpini, sunt mai mici decât cele mascule. Ovar trilocular, stil scurt cu trei muchii, stigmat trilobat. Înflorire, VI-VIII. Fruct, bacă roșie, mică. Conține 1-8 semințe (frecvent 4-6) negre, lucioase, netede, cu tegument tare.[52]

Compoziție chimică: conține apă (92-95%), proteine (1.5-1,8%), lipide (0,1 %), hidrați de carbon (1,6-1,8%), celuloză (0,63%), săruri minerale (Mg, Ca, P, Fe, K, Cu, F, Br, I, Al, Zn, Si, S, Co), vitaminele B1 (0,025 mg%), B2 (0,1-03 mg%), C (25 mg%), asparagină, metilmercaptan, fitohormoni, enzime.[46]

Bioterapie. Rădăcina are utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională.

Proprietăți: depurativ, diuretic, drenor pulmonar, hepatic, intestinal și renal, fluidifiant sangvin, hipoglicemiant, calmant al eretismului cardiac (excitație nervoasă), tonic hepatic și nervos, sedativ, digestiv, expectorant, laxativ. Farmacodinamic, activează procesele de eliminare a toxinelor din corp; acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată în timp; fluidifică sângele; produce scăderea glicemiei. Recomandat în astenii fizice și intelectuale, convalescențe, anemii, demineralizare, insuficiență hepatică și renală, colici gastrointestinale și renale, atonia vezicii urinare, cistită, afecțiuni renale și ale căilor urinare, nefrită, obezitate, oxiuroză, hidropizie, ascită, bronșită cronică, palpitații, sciatică, vâscozitate sanginnă, diabet.

Recoltare. Lăstarii se recoltează începând din anul al treilea de cultură, cu sezonul de tăiere limitat la 2-3 săptămâni. Lăstarii etiolați se recoltează la timp, pentru a preîntâmpină înverzirea vârfurilor tinere. Recoltarea se realizează dimineața, când lăstarii sunt suculenți, prin răsucirea și ruperea lor. Se păstrează în încăperi răcoroase întunecate. Rizomul și rădăcinile se recoltează începând din anul trei de cultură, când se cere tratarea anumitor afecțiuni. Recoltarea se face la nevoie, în orice anotimp.

TROSCOT (Polygonum aviculare), fam. Polygonaceae

Plantă erbacee, anuală, terofită, amfitolerantă, întâlnită pe lângă așezările omenești, marginea drumurilor, șosele, de la câmpie până în etajul subalpin. Se mai numește brebenel, iarbă-roșie, porcin, sporiș, trăgănătoare, troță,. Crește pe orice tip de sol rezistent la secetă. Răspândit pe întreg globul, cu excepția regiunii tropicale.

Rădăcină pivotantă, fusiformă. Tulpină târâtoare, rar ascendentă sau erectă, ramificată, cu noduri umflate și manșoane membranoase albicioase la baza frunzelor. Frunze alterne, eliptice sau lanceolate, plane, scurt-pețiolate, până la sesile. Flori verzui sau roșiatice, grupate câte 3-5 la subsuara frunzelor.

Înflorire, V-IX. Fructe, achene mici. Specie polimorfă cu numeroase forme și varietăți.[23]

Compoziție chimică: conține acid silicic total (1%, din care, 0,08-0,20% acid silicic solubil prin decocție), tanin (3-4%), pigmenți flavonici, rezine, ceruri, grăsimi, zaharuri, mucilagii, derivați antrachinonici, vitamina C, urme de ulei volatil.[52]

Bioterapie. Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiile active au însușiri astringente, antidiareice, diuretice, hipotensive și mineralizatoare.

Planta este indicată ca antiinflamator în combaterea reumatismului, ulcer stomacal, gută, tuberculoză, afecțiuni ale aparatului cardiovascular. Acționează asupra epiteliului renal, favorizând creșterea cantității de urină eliminată.[38]

Recoltare. Partea aeriană a plantei (Polygoni avicularis herba) se recoltează în perioada înfloririi prin rupere sau cosire. Se îndepărtează părțile inferioare lignificate. Uscarea, în strat subțire, la umbră, în poduri, camere aerisite. Uscarea artificială, la 40 de grade C. Se păstrează în saci textili.

TOPINAMBUR (Helianthus tuberosus), fam. Asteraceae.

Plantă erbacee, perenă, cultivată, originară din America și se mai numește baraboi, brojbă, cartofi porcești. Se înmulțește prin tuberculi. Se cultivă ușor. Rezistent la temperaturi scăzute. Temperaturile ridicate, arșița din timpul verii nu-i dăunează. Rezistent la secetă datorită sistemului radicular care ia apa în profunzime. Cerințe mari față de umiditate. Pretenții mici față de sol. Recolte bune se obțin pe soluri luto-humoase de luncă, afânate, suficient de umede, ușor acide până la ușor alcaline. Rădăcini fibroase și rizom tuberizat, adânci până la 50-80 cm. Fiecare rădăcină formează numeroase ramificații secundare, scurte, până la cel mult 5 cm. Stolonii, formați din partea subterană a tulpinii, dau naștere la tuberculi prin îngroșarea părții terminale. Tulpina erectă, cilindrică, ușor brăzdată în lung, aspru-păroasă, înaltă de 1-3 cm, ramificată în partea superioară. Frunze lung-pețiolate, cordat-ovate la baza tulpinii și ovat-lanceolate spre vârful ei, dințate, aspru-păroase. Flori galbene, adunate într-un calatidiu de 4-8 cm diametru. Pe marginea lui se află flori ligulate, sterile, galbene deschis, iar în interior flori tubulare, hermafrodite, cu papus. Înflorire, IX-XI. Fruct, achenă, lungă de 5-6 mm, cenușiu cu puncte de culoare mai închisă. În climatul temperat, în general, florile nu fructifică.[52]

Recoltarea tuberculilor se face primăvara, iar a tulpinilor toamna.

Compoziție chimică: tuberculii conțin, în medie, substanță uscată (22,1%), proteine (1,66%), grăsimi (0,20%), substanțe extractive neazotate (18,43%), celuloză (1,0%), săruri minerale (0,95%). Substanțele extractivele neazotate sunt formate din inulină (65-70%), zaharoză și foarte puțin amidon. Tulpinele conțin substanță uscată (18,88%), proteine (2,58%), grăsimi (0,47%), substanțele extractive neazotate (9,85%), celuloză (3,52), săruri minerale (2,45%). Spre toamnă, conținutul de substanță uscată crește (până la 30%).[46]

Bioterapie. Tuberculii au utilizări terapeutice în medicina umană. Principiile active au acțiune dezinfectantă, energetică, galactogogă. Au acțiune antiseptică, tonică, întăritoare, revitalizantă, stimulează secreția glandelor mamare. Sunt recomandați în astenie, constipație, alăptare, creștere, gută, diabet, dispepsie, îmbătrânire, reumatism.

Se recomandă în dieta diabeticilor, deoarece inulina, respectiv fructoza, nu dăunează organismului.

Recoltare. Tuberculii se recoltează toamna la sfârșitul vegetației sau când este nevoie. Se păstrează în beciuri, în condiții asemănătoare cartofilor.

URZICĂ (Urtica dioica), fam. Urticaceae.

Plantă erbacee, întâlnită pe lângă garduri, ziduri, tăieturi de pădure, malul apelor de la câmpie până în zona alpină. Se mai numește oisea, U. creață, U. mașcată, U. de pădure, U. românești. Nu are cerințe specifice față de lumină. Preferă locuri cu umiditate mai ridicată. Răspândită pe tot globul cu excepția regiunii arctice, centrul și sudul Africii.[33]

Rădăcini subțiri pâsloase. Rizom cilindric, subțire, brun-deschis, repent, lung și ramificat. Tulpină cu patru muchii evidente, simplă, erectă, acoperită cu peri urticați, setacei, înaltă până la 1,30 m. Frunze opuse, ovate, lanceolate, la vârf ascuțite, la bază cordate sau rotunjite, dințate pe margini, pe ambele fețe cu peri urticați, pețiolate. Flori dispuse în panicule la axila frunzelor superioare. Înflorire, VI-X. Fructe, nucule ovale, verzi, cu perigonul persistent.[38, 52]

Compoziție chimică: conține substanțe proteice cu un mare număr de aminoacizi, glucide, amine, steroli, cetone, ulei volatil, substanțe grase, sitosteroli, acizii acetic, formic, pantotenic, folic, complex vitaminic (A, B2, C, K), clorofilă, protoporfirina, coproporfirina, -caroten, săruri de Ca, Mg, Fe, Si, P, în peri se află o substanță vezicantă pentru piele, constituită din acid formic, o enzimă și o toxalbumină.[57]

Bioterapie. Planta are utilizări terapeutice în medicina umană. Principiile active din plantă au un spectru foarte larg farmacodinamic. Elimină starea de anemie. Intervine favorabil în diferite afecțiuni ale căilor respiratorii (bronșite, astm). Acționează asupra epiteliului renal, mărind cantitatea de urină eliminată și o dată cu ea a substanțelor toxice din sânge și, în general, din organism. Deplasează acidul uric din țesuturi în sânge, favorizând eliminarea masivă a acidului uric pe cale renală. Stimulează secreția bilei, secreția pancreatică, gastrică și intestinală, stimulează peristaltismul intestinal și digestia. Acționează hipoglicemiant provocând scăderea glucozei din sânge. Alături de principiul hipoglicemiant există însă și unul hiperglicemiant. Fluidifică sângele. Remineralizează și vitaminizează organismul. Tonic capilar, urzica combate mătreața. Recomandată în ulcer duodenal; litiază biliară și renală; eumatism, gută; obezitate; lombago, sciatică, răni, urticarie, psoriazis, alergie, mătreață, alopecie (chelie), amigdalite, hemoroizi.[54]

Recoltare. Frunzele se recoltează prin strujirea tulpinilor direct pe plantă. Uscarea se face la umbră, poduri, încăperi aerisite, în strat subțire. Lumina le decolorează. Uscarea artificială, la 50-60°C. Semințele se recoltează toamna când ajung la maturitatea fiziologică. Se păstrează în pungi de hârtie. Rădăcinile se recoltează toamna târziu.[15, 40]

USTUROI (Allium sativum), fam. Liliaceae

Plantă erbacee, perenă, anuală, legumicolă, nu formează tulpini florale și nu produce semințe. Se mai numește ai, ai de grădină, aniu, baib, usturoni, usturoi de primăvară, vară, de toamnă.

În prezent se cultivă pe tot globul terestru, pe suprafețe mai mici în estul și nordul Europei. În România se cultivă în toate județele. Rezistent la frig, nu suportă apa în exces, băltirea și nici seceta. Pretențios la structura și frtilitatea solului. Plantă de zi lungă, pretențioasă la lumină.[15]

Rădăcini fibroase, (fasciculate). Bulb, lat-ovoidal, format din 12-15 (50) bulbili (căței), prinși pe un disc comun și înveliți la exterior din tunici pergamentoase comune. Fiecare bulbil desprins de pe discul comun și pus în pământ, va forma o nouă plantă. Frunze liniare, lungi de 20-60 cm, late de 4-12 (30) mm, acute la vârf, pe fața inferioară cu nervura mediană proeminentă. Flori albicioase, verzui-roșiatice sau purpurii, grupate în inflorescențe.

Înflorire, VI-VIII. Semințe negre, cu trei muchii.[23]

Compoziție chimică : bulbii conțin glucide (23-27%) (glucoză, fructoză, zaharoză, maltoză, rafinoză), protide (6-7%), lipide (0,1-0,5%), ulei eteric (0,009%), format din 67 de compuși dintre care disulfura de alilpropil, disulfura de alil (60%), cantități mici de tetrasulfură de alil, acizi organici neazotați (citric, malic, piruvic, succinic, oxalic, glucuronic), vitaminele C (14-20 mg% g s. p.), B1, B2, PP, E, fitohormoni, enzime, substanțe anorganice, apă 61-64%, macroelemente reprezentate de K, Na, Mg, Ca, P, Cl, microelemente constând din Fe, Mn, Cu, Si, Cd.[52, 58]

Alimentație : Consumat sub formă de bulbi sau verde, când se utilizează frunzele și tulpina falsă. Se adaugă diferitelor mâncăruri, preparatelor din carne.

Bioterapie : Bulbii plantei au utilizări terapeutice în medicina umană, cultă și tradițională.

Proprietăți: fortifiant, vermifug, antidot contra turbării și mușcăturilor de șarpe, antiseptic, bactericid, bacteriostatic, carminativ, coleretic, diuretic, expectorant, hipocolesterolemiant, hipoglicemiant, hipotensor, sedativ, revulsiv, anticataral, tonic.[15]

Usturoiul se recomandă în profilaxia și tratamentul bolilor infecțioase, în afecțiuni renale și ale căilor urinare, în afecțiuni ale sistemului cardio-vascular, gută, reumatism, pletoră, parodontoză, bătături, negi.

Recoltare : Bulbii (Allii satixi bulbus), denumiți curent « căpățâni de usturoi », se recoltează în iulie-august. Se păstrează în încăperi uscate, bine aerisite, la temperatura de 0-4º C.[58]

VARZĂ ALBĂ (Brassica oleracea), fam. Brasicaceae.

Sunt utilizate în stare proaspătă, sub forma sucului de presare sau extractului apos, în tratamentul unor afecțiuni cauzate parțial de dereglări ale mecanismelor imunitare (cancer, ulcer gastric și duodenal, diabet).[38]

Efecte hipoglicemiante:

Numeroși cercetători au semnalat proprietatea frunzelor de varză de a reduce nivelul glicemiei la administrare orală.

Ca aliment varza este consumată atât de indivizi normali, cât și de diabetici. Dacă diabeticii care consumă varză urmează un tratament cu un hipoglicemiant, există pericolul instalării unei hipoglicemii provocate de efectele aditive ale medicamentului și ale plantei.[40]

În tratamentul cancerului, ulcerului și diabetului, frunzele de varză albă sunt utilizate sub forma sucului proaspăt de presare și a extractului apos.

Datorită faptului că macromoleculele (proteine, poliholozide) sunt extractibile în soluție apoasă și ca urmare, sunt prezente în sucul de presare și în extractul apos și că numeroși compuși macromoleculari au dovedit atât “in vitro“ cât și “in vivo”, reale calități imunomodulatoare rezultă că efectul benefic al frunzelor de varză albă în afecțiunile mai sus amintite este datorat cel puțin parțial, unor macromolecule cu proprietăți imunomodulatoare.[6, 55]

VÂSC (Viscum album), fam. Loranthaceae.

Arbust semiparazit, peren, mezofit, întâlnit pe plop, salcie, carpen, mesteacăn, anin, fag, stejar, gorun, gărniță, ulm, prun, cireș, vișin, salcâm, arțar, castan bun, castan sălbatic, tei, frasin. Se mai numește stoletnic, văsc, văsc de păr, văsc de brad. Răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord.[38]

Tulpină scurtă, groasă, înaltă de 30-60 cm, ramificată, articulată, glabră, galbenă-cenușie sau galbenă-verzuie. Frunze opuse, groase, pieloase, ovate, galbene-verzui. Flori mici, dispuse în 3-5 dicazii capituliforme. Înflorire, III-V. Fruct, bacă „falsă", albă sau alb-gălbuie, cu o sămânță ovată sau trimucheată, inclusă într-o materie cleioasă.[63]

Compoziția chimică: diferă în funcție de planta gazdă. S-au izolat saponozide triterpenice, derivați ai acidului oleanolic și colina, acetilcolina, inozitol, aminoacizi liberi, substanțe grase constituite din acid oleic, linoleic, palmitic, siringina, cvercetină, zaharuri, viscotoxina, acid viscic, un polizaharid cu acțiune antitumorală, vitamina C, vitamina E, săruri minerale.[52]

Bioterapie. Ramurile tinere cu frunze au utilizări terapeutice în medicina umană cultă și tradițională. Farmacodinamic acționează hipotensiv, cardiotonic, vasodilatator coronarian și periferic, bradicardizant, antispasmodic și antitumoral.[15]

Recoltare. Frunzele și ramurile tinere se recoltează în intervalul noiembrie-aprilie. Se îndepărtează părțile lemnificate și fructele. Uscarea se face la umbră, în camere aerate, în poduri sau agățat pe sârme sau frânghii. Se ambalează în saci textili.

REȚETE UTILIZATE ÎN TRATAMENTUL DIABETULUI ZAHARAT

AFIN

Pentru tratarea diabetului: infuzie, din o linguriță de frunze uscate mărunțite sau pulbere de frunze, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită douăzeci, treizeci de minute. Se strecoară. Se beau două, trei căni pe zi.[52, 69]

a) cura de fructe (afine), în cantitate de 300-500 g zilnic sau 100 g uscate; [52, 70]

b) decoct, dintr-o linguriță afine uscate la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe cinci minute la foc moale. Se lasă la răcit 15 minute. Se beau două căni pe zi;[29, 69]

c) macerat la rece, din o linguriță afine uscate la o cană (200 ml) cu apă. Se lasă două ore. Se beau două căni pe zi.[31, 68]

Pentru tratarea diabetului: infuzie, din o linguriță frunze, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită ( 250ml ). Se lasă acoperită 20 de minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi, timp de 40 zile. Se face o pauză de 14 zile, după care cura se repetă. (19, 52, 4)

Se prepară o infuzie ( o lingură la o cană de apă ). Se beau 2 căni pe zi timp de 7 zile.

(4, 31, 52)

Sub formă de extract apos preparat la rece (2 linguri frunze bine mărunțite se pun la macerat cu 250 ml apă rece și se lasă în repaus 6 ore). Se administrează 2 căni pe zi. (31, 69, 70, 71)

Se poate utiliza pulberea din frunze de afin, din care se ia câte o jumătate de linguriță de 3 ori pe zi, amestecată cu puțină apă.(31, 69, 70, 72)

Se prepară un decoct din frunză de afin raport 1:20 și se bea câte 1/2 de pahar de 3-5 ori pe zi, cu 30 de minute înainte de masă.[68, 69, 72]

Infuzie din frunze de afin raport 1:20. Se bea 1/2 pahar, de 3-4 ori pe zi cu 30 de minute înainte de mese.[31, 68, 69, 72]

ANGHINARE

Pentru scăderea colesterolului din sânge, ca adjuvant în ateroscleroză, tratarea hipertensiunii: infuzie, o lingură plantă uscată mărunțită la o jumătate de litru apă clocotită. Se lasă vasul acoperit 15-20 minute. Se strecoară. Se bea dimineața pe stomacul gol și se stă culcat pe partea dreaptă 30 de minute. Tratamentul se mai aplică în cadrul aceleiași zile cu o jumătate de oră înainte de mesele principale.(15, 52, 69, 70, 72)

Ceai din frunze de anghinare. Se prepară prin infuzare (o linguriță de plantă la 250 ml apă). Se beau 3 căni pe zi, în cure de 20 de zile, urmate de 20 de zile pauză.(31, 52, 69)

Infuzie, o linguriță la cană; se beau 2-3 căni pe zi, în cure de 20-30 zile cu pauze egale cu durata curei.(4, 69, 70, 71)

BRUSTUR

Este eficient în stadii inițiale de diabet zaharat, crește capacitatea pancreasului de a sintetiza insulina și normalizează procesele metabolice din organism. [68, 69]

Pentru tratarea diabetului zaharat: infuzie, din o lingură rădăcină mărunțită, peste care se toarnă o cană (250 ml) apă clocotită. Se acoperă 15 minute. Se strecoară. Se beau două sau trei căni pe zi. (4, 52, 70, 71)

Se folosește sub formă de ceai prin macerarea timp de 30-60 de minute a 3-4 linguri de rădăcină mărunțită într-un litru de apă clocotită, iar după filtrare cu vată și îndulcire cu zaharină sau ciclamat de sodiu, se bea în cursul unei zile.(15, 52, 72)

Rădăcină de brustur, fasole păstăi, frunze de mure: cantități egale, 60g amestec se infuzează 12 zile într-un litru de apă, se fierbe apa 5 minute și se infuzează încă o oră. Se administrează câte trei sferturi de pahar de 5 ori pe zi, peste o oră după masă.(52, 69, 70, 71)

Se iau 25g rădăcină mărunțită la 1/2 litru de apă, într-un vas emailat. Se pune capacul și se fierbe pe baia de apă 1/2 oră, apoi se infuzează 1-1,1/2 oră. Se filtrează, se presează rezidul și se adaugă la cel obținut precedent. Se administrează 1/2 pahar de 2-3 ori pe zi.[68, 69, 71, 72]

CARTOF

Relativ recent a fost stabilit că sucul tuberculilor de cartofi scade nivelul zahărului în sânge. De aceea este recomandat în stadiile inițiale de diabet zaharat.[68, 71, 72]

Pentru tratarea diabetului: suc proaspăt, crud, extras din tuberculi. Se bea câte o jumătate de pahar, de 4 ori pe zi, timp de o lună.[29, 68, 69, 70]

Pentru tratarea diabetului florid: suc proaspăt, extras din tuberculi cruzi la care se adaugă suc de morcov sau de lămâie. Se bea câte o jumătate de pahar, de două ori pe zi. Cura durează 30 de zile. [69, 29, 71, 72]

Suc proaspăt din cartofi cruzi de 4 ori pe zi (100 ml) proaspăt extras, cură de 30 de zile.(31, 68, 71, 72)

CASTRAVETE

Din castravete a fost obținut un ferment foarte apropiat după structură cu insulina, fapt care permite utilizarea castraveților ca un produs dietetic deosebit în special pentru diabetici.(71, 30, 70, 72)

Pentru mărirea diurezei cu eliminarea toxinelor din sânge, tratarea iritațiilor căilor urinare și respiratorii, diabetului zaharat, durerilor abdominale: suc proaspăt obținut prin stoarcere. Se iau câte 2-3 linguri dimineața.[4, 34, 68, 69]

CĂPȘUN

Pentru tratarea diabeticilor: cură de primăvară, prin consumarea în stare proaspătă a căpșunilor, până la 300g zilnic.(4, 34, 70, 71, 72)

CEAPA

Ceapa este recomandată bolnavilor de diabet în special când este asociat cu ateroscleroza, sau în cazul persoanelor în vârstă cu nivelul colesterolului crescut (acțiune hipocolesteriantă a cepei). (68, 69, 70, 72)

500 ml suc de ceapă se amestecă cu 500 ml alcool 96 și se păstrează într-o stlică închisă la culoare. Se administrează de 5 ori pe zi câte o lingură, timp de o lună, apoi se face o pauză de 2-3 săptămâni, după care se poate relua cura. [52, 68]

CIUMAREA

Pentru tratarea diabetului: se iau câte 2-4 g (o linguriță) pulbere de plantă, înainte de mâncare. [19, 68, 69, 52, 70]

Pentru scăderea hiperglicemiei în diabet: extract fluid, 50-100 picături înainte de a mânca. Tratamentul durează opt zile. Se face o pauză de cinci zile, apoi se reîncepe.[52, 68, 70, 72]

COACĂZE NEAGRĂ

O lingură de frunză uscată la un pahar de apă fierbinte. Se infuzează 15-20 minute și se administrează câte 1/2-1 pahar de 3-4 ori pe zi înainte de mese. (71, 72)

2 linguri de frunză uscată, mărunțită la 1/2 litri apă se infuzează 20-30 de minute, se filtrează și se administrează câte 1/2-1 pahar de 2-3 ori pe zi cu 20-30 de minute înainte de mese. [68, 72]

COACĂZE ROȘIE

Se folosește des pentru îmbunătățirea metabolismului în cazul diabetului zaharat. Trei linguri de fructe se infuzează 4 ore într-un pahar de apă fierbinte. Se filtrează și se administrează un sfert de pahar de 4 ori pe zi cu o jumătate de oră înainte de mese.(52, 69, 71)

COADA CALULUI

Infuzie din 30g de coada calului la un pahar de apă fierbinte. Se fierbe 5-7 minute după care se infuzează 2-3 ore. Se filtrează și se administrează câte 2-3 linguri de 3-4 ori pe zi, înainte de masă. (52, 68, 72)

Se prepară un decoct din 30g coada calului la o jumătate de litru apă fierbinte. Se fierb

5-7 minute, se infuzează 2-3 ore, se filtrează și se administrează câte o jumătate de pahar, cu 20-30 minute înainte de mese. [25]

Din coada calului se poate prepara și infuzie simplă. Se folosesc lăstarii tineri de primăvară care au acțiune hipoglicemiantă marcată.[25]

Salată din coada calului, ceapă verde, păpădie și măcriș: 50g ceapă verde, 2 pahare de lăstari de coada calului, 40g frunze de păpădie (băgate câteva secunde în apă fierbinte) și 20g măcriș. Se amestecă cu ulei și se mănâncă cât mai des posibil. [68, 72]

DAFIN

10 frunze de dafin de mărime medie la trei pahare de apă fierbinte. Se infuzează 2-3 ore. Se administrează câte 1/2 pahar de 3 ori pe zi. [68, 34, 70, 71]

DOVLECEL

Pentru tratarea afecțiunilor intestinale, cardiace, diabet: consumat, în preparate culinare obișnuite sau dietetice.[52, 69, 70, 71]

DROJDIE DE BERE

Pentru tratarea: avitaminozelor, asteniei, surmenajului, dermatozelor, furunculozelor, afecțiunilor tractului gastrointestinal, reumatismului, demi-neralizării, rahitismului,diabetului, se consumă câte două linguri pe zi de D. de B. proaspătă, trei, patru lingurițe de D. de B. uscată sau 4-6g capsule pe zi.

Cantitatea de patru linguri D. de B. proaspătă se poate pune într-o jumătate de litru de suc de tomate, zmeură, ananas, alte sucuri de fructe sau în lapte.

Se amestecă bine până când conținutul se uniformizează prin dispersia uniformă a celulelor de ciupercă. Se completează până la un litru cu același lichid și se introduce în frigider. Se beau două, trei pahare pe zi. Înainte de a turna în pahar, lichidul se amestecă bine prin agitare, deoarece drojdia de bere se depune la fund. Se administrează circa 10-15 zile pe lună. Tratamentul îndelungat poate duce la sterilitate.[4, 29, 52, 68, 69, 72]

DUD ALB

Pentru tratarea diabetului zaharat, diareelor, gastritelor, ulcerului gastric și duodenal:

a) infuzie, din una, două linguri frunze mărunțite la cană. Se beau două, trei căni pe zi după mesele principale sau câte o lingură din oră în oră; (19, 52, 68)

b) empiric, infuzie, dintr-o lingură scoarță rădăcină mărunțită la cană. Se beau două căni pe zi (acțiune purgativă, tenifugă).

Infuzie: o lingură de frunze bine mărunțite se pun în 25 ml de apă rece și se lasă la macerat câteva ore.(31, 69, 72)

Infuzie obținută din frunze de dud, asociate cu frunze de afin, cu teci de fasoleși frunze de urzică.(15, 70, 71)

DUD NEGRU

Pentru combaterea diabetului și glicozuriei la bătrâni: extract fluid din frunze, preparat după normele farmaceutice. Se iau 30 picături înainte de mese, de trei ori pe zi.[29, 52]

În Balcani se folosește ceaiul de frunze de dud, pentru a micșora indicele glicemic.(72)

Ceai din frunze de dud: 3 linguri de frunze la 250 ml apă. Se prepară prin infuzare. Se beau 2-3 căni pe zi. Frunzele de dud conțin multe substanțe utile în tratamentul adjuvant al diabetului.(4, 31, 69)

Ceai combinat: câte 20g frunze de dud, teci de fasole, 10g frunze de nuc și de urzică, 40g frunze de afin. O lingură din acest amestec se infuzează cu 2 linguri apă rece, timp de 5 minute. Ulterior se adaugă 250 ml apă caldă pe zi, pe perioada unei săptămâni, cu pauză de 3 zile, după care se reia din nou tratamentul. Se recomandă a se face de 5 ori pe an. (31, 68, 69, 70)

FASOLE

În compoziția chimică a tecilor de fasole se găsesc niște substanțe cu acțiune hipoglicemică. În urma unor testări farmacologice pe animale de laborator s-a obținut o scădere a cantității de zahăr în sânge cu 30-40 % pentru 6-10 ore. În cazul oamenilor efectul este mai scăzut. Oricum tecile de fasole sunt folosite cu succes în tratamentul formelor ușoare de diabet.[71, 72]

Pentru tratarea edemelor renale, pielocistitelor, cistitelor, acneei, diabetului zaharat, reumatismului, în intoxicații: decoct, din trei linguri teci uscate mărunțite la 750 ml apă rece. Se fierb 20 minute. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară întreaga cantitate, se bea în cursul unei zile, neîndulcit, în trei reprize (dimineața, prânz, seara).[68, 69, 70]

Pentru tratarea tuberculozei pulmonare, afecțiunilor aparatului urinar, acneei, diabetului zaharat, gutei, hidropiziei, pentru remineralizare:

a) decoct, dintr-o lingură teci uscate și mărunțite la o cană apă rece. Se fierbe 20-25 minute. Se strecoară. Se beau două, trei căni pe zi, neîndulcite;[52, 69, 70]

b) extracție dublă, din patru linguri teci uscate și mărunțite la un litru de apă rece; se lasă o noapte pentru macerare; dimineața (orele 8-9) se fierbe până ce volumul de lichid s-a redus la jumătate; decoctul obținut se bea în cursul unei zile. (4, 19, 52)

40g teci de fasole la două pahare de apă. Se fierbe pe baie de apă într-un vas bine închis 40-60 minute. Se filtrează și se administrează 1-2 linguri de 3-4 ori pe zi, înainte de masă. (71, 72)

Se prepară un decoct din teci de fasole și frunze de afin în părți egale, se pun două linguri din acest amestec la două pahare de apă și se administrează 1/3 pahar de 4-5 ori pe zi, în timpul meselor. (71, 72)

Uneori se recomandă un decoct din teci de fasole, frunze de afin și paie de ovăz mărunțite, în părți egale. Se amestecă două linguri din decoct cu două pahare de apă și se administrează 1/3 pahar de 4-5 ori pe zi. (52, 68, 69, 71)

Se amestecă 100 ml suc de fasole verde cu o lingură de miere și se administrează de 3 ori pe zi.(52, 71, 72)

Teci de fasole, semințe de in, frunze de afin și semințe de ovăz verzi ( paie de ovăz ) în cantități egale se mărunțesc și se omogenizează. Se pun 3 linguri din amestecul obținut la trei pahare de apă fierbinte, se fierbe la foc mic un sfert de oră. Se răcește, se filtrează și se administrează câte 1/3-1/2 pahar de 3 ori pe zi în timpul meselor. Cât de eficient este acest tratament, bolnavul poate aprecia după dispariția senzației de uscăciune în gură. În dependență de senzațiile bolnavului doza poate fi mărită sau micșorată.(52, 71, 72)

2-3 linguri păstăi mărunțite se infuzează 6 ore într-un termos cu 2 pahare de apă. Se bea de 3 ori pe zi cu 20-40 minute înainte de masă câte 1/2-1 de pahar.(7, 4, 70)

Se colectează tecile de fasole în august. Se prepară un decoct din 20g teci la 1 litru de apă. Se fierb la foc mic 2-3 ore. Se filtrează după răcire și se administrează câte 1/2 pahar cu 20-30 minute înainte de mese. Tratamentul durează 3-4 luni. [68, 70]

Ceai din teci de fasole. Se prepară în mai multe feluri:

a) o lingură teci de fasole bine mărunțită, se fierb 10 minute în 250 ml apă, clocote mici. Se beau 2-3 căni pe zi.[31, 68, 72]

b) 4 linguri teci de fasole bine mărunțite, se pun la macerat cu un litru de apă. Procesul durează 12 ore. A doua zi se fierb la foc domol până lichidul scade la jumătate. Se strecoară prin tifon și se bea în cursul zilei. (31, 71)

FENICUL

Este recomandat spre utilizare ca produs sau ca un condiment în cazul diabetului zaharat.(71, 72)

FRAG

Pentru tratarea diabetului zaharat: infuzie din două lingurițe frunze mărunțite la o cană (200ml) cu apă clocotită. Se acoperă 15 minute. Se strecoară. Se beau două ceaiuri pe zi neîndulcite. (19, 31)

Pentru stimularea diurezei cu eliminare de acid uric și a toxinelor, eliminarea excesului de colesterol: se consumă 300-500 g până la 1,5 kg fragi pe zi. O cantitate mai mare se consumă dimineața, timp de 7-14 zile.[29, 68]

2 linguri frunze uscate mărunțite la 1/2 litru apă, se fierb 1/4 de oră pe o baie de apă. Se scoate și se infuzează. Se administrează 1/3-1/2 pahar de 3-4 ori pe zi cu 30 de minute înainte de masă. [68, 70]

Se recomandă fructe proaspete și suc proaspăt scos din fragi câte 1/4 pahar de 3 ori pe zi.[68, 72]

GUTUI

Frunzele, scoarța și chiar lăstarii tineri de gutui, colectate în perioada de înflorire a plantelor. Se prepară un ceai din 1-2 linguri produs vegetal la 200 ml apă și se fierbe la foc mic 15 minute. Se infuzează până la răcire, se filtrează și se administrează câte o lingură de 3 ori pe zi. (71, 72)

Frunze colectate în momentul înfloririi, se prepară un decoct din 1-2 linguri de frunze mărunțite la un pahar de apă. Se fierbe un sfert de oră după care se lasă până se răcește (se infuzează). Se administrează câte o lingură de 3 ori pe zi. (71)

IARBA MARE

2 linguri rădăcini uscate mărunțite la 1/2 litru apă fierbinte, se lasă 12 ore, apoi se filtrează și se administrează 1/2 pahar de 3-4 ori pe zi cu 30 de minute înainte de masă. [68, 70, 71]

IARBA-SF. IOAN

Infuzie, din o linguriță plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau trei căni pe zi, a 200 ml fiecare.[68.69,70]

LĂMÂI

Pentru tratarea obezității și în terapia diabetului zaharat se recomandă :

a) consumarea lămâilor ca atare sau limonadă;[69, 70]

b) suc obținut din stoarcerea lămâilor proaspete, îndulcit cu zaharină, până la 200 g/zi;[70]

c) cură de lămâi sub diferite forme: suc, limonadă, salată, preparate culinare; se începe cu o lămâie pe zi, apoi se crește cantitativ în mod progresiv, cu câte una, până în a zecea zi când se consumă 10 lămâi; din a zecea zi se scade progresiv până se ajunge la o singură lămâie pe zi;[68, 69, 72]

d) decoct, din o lămâie stoarsă, tăiată mărunt, la 300 ml apă. Se fierbe într-un vas acoperit timp de 20 minute. Se strecoară, se îndulcește, apoi se adaugă sucul stors. Se bea întreaga cantitate; calmează crizele hepatobiliare;[68, 71, 72]

MĂCEȘ

2-3 linguri fructe de măceș mărunțite la 3 pahare apă fierbinte. Se fierb 10-12 minute, după care se infuzează 2-3 ore. Apoi se filtrează și se administrează câte 1/2 pahar de 2-3 ori pe zi cu 30 de minute înainte de mese.[68, 69, 70, 71]

MĂR

100 ml suc de mere acre proaspăt stoarse de 3 ori pe zi, înainte de mese. Se recomandă folosirea rădăcinelor de măr în forme ușoare de diabet. Scoarța rădăcinilor de măr conține glicozida floricina care posedă o acțiune hipoglicemiantă slabă. (71, 72)

Pentru tratarea diabetului zaharat :

a) consum zilnic, 1kg mere, în cure de lungă durată;[69, 70]

b) consum zilnic, 1kg mere, fără alte medicamente, pentru combaterea obezității;[70]

c) decoct, din o lingură mere uscate, bine mărunțite, la cană; se beau 3-4 căni pe zi;[68]

d) decoct, dintr-un măr tăiat în bucățele la 500 ml apă. Se fierbe la foc încet până se reduce la jumătate. Se bea seara înainte de culcare.[70, 72]

MESTEACĂN

Infuzie 2-3 linguri muguri de mesteacăn la un pahar cu apă. Se infuzează în termos 6 ore. Se bea în timpul zilei.(29, 31)

3 linguri frunze de mesteacăn la 1/2 litru de apă. Se infuzează 2-3 ore. Se bea câte 1/2 de pahar de 3-4 ori pe zi cu 30 de minute înainte de masă.[68, 69]

MUR

Se administrează ceai preparat din mur-10g, cerențel-40g, troscot-20g. Se pun în apă rece la fiert 30g teci de fasole într-un litru de apă. Se fierbe timp de 30 minute, se ia vasul de pe foc și se adaogă o lingură amestec din plantele enunțate mai sus. Se beau 3 căni pe zi.(31, 70, 72 )

Se prepară o infuzie în cantități egale din: frunze de mur, frunze de urzică, rădăcină de păpădie, teci de fasole, 2-3 linguri la un pahar de apă. Se administrează câte o lingură de 3 ori pe zi.(71, 72)

2 linguri frunze uscate, fărmițate la 1/2 litru de apă, se fierbe 1/4 oră pe o baie de apă. Se scoate și se infuzează. Se fierb și se administrează 1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 30 minute înainte de masă. [68, 69, 70]

Se recomandă administrarea fructelor de mure în stare proaspătă.[68, 70, 72]

Frunze de mure, fasole păstăi, paie de ovăz, mărunțite bine, câte două părți; frunze de in, o parte. La un pahar de apă se ia o lingură de amestec, se fierbe 20 de minute, se administrează câte 3 linguri de 3 ori pe zi. (68, 69)

Ceai preparat din părți egale de frunze de mur, țintaura, coada șoricelului și de afin. (15, 70)

NUC

O lingură de frunză uscată la două pahare de apă fierbinte. Se infuzează 2-3 ore și se administrează de 2-3 ori pe zi, înainte de mese.(71, 72)

50 g frunză la un litru de apă fierbinte, se bea în decursul zilei. (71, 72)

40 g de pereți interni din fructele uscate de nuc, se fierb într-o jumătate de litru de apă, timp de o oră la un foc extrem de mic. Se administrează câte 15 ml de 3 ori pe zi, înainte de mese. (71, 72)

În ultimul timp foarte populară în tratamentul diabetului este dulceața din fructele verzi de nuc. (71, 72)

Fructele verzi se macerează în alcool în raport 1/10 și se administrează 30-40 picături de 3-4 ori pe zi. (52, 69, 71)

Tinctură din 15 fructe verzi de nuc mărunțite, se pun într-un vas de o jumătate de litru, se umple vasul cu alcool și se macerează la soare timp de 14 zile. Se administrează 20-30 ml după mese, în cazul gastritei, enterocolitei, diareei, diabetului zaharat și ca un remediu vitaminizant, fortifiant. (68, 71)

În diabet zaharat, rahitism:

a) infuzie, din o linguriță frunze mărunțite peste care se toarnă o cană ( 200 ml ) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau două căni pe zi. [4, 52, 70]

b) infuzie, din 4 linguri frunze mărunțite peste care se toarnă o cană (250 ml ) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se iau câte 3 linguri pe zi;(4, 19, 52, 71)

c) infuzie, din o linguriță pulbere frunze uscate peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute. Se strecoară. Se beau una, două căni pe zi.(52, 69, 71)

Pentru combaterea hiperglicemiei: infuzie, din 2-3 linguri pulbere frunze uscate peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 de minute. Se strecoară. Se beau 2-3 linguri pe zi.

Frunze de nuc proaspete colectate în iunie, uscate ușor la soare ( nu se usucă pentru iarnă). Se prepară o infuzie din 1 lingură de frunze mărunțite la 1 pahar de apă se fierbe 1/2 oră. Se infuzează 1-2 ore, se filtrează și se administrează câte 1/4 pahar de 3-4 ori pe zi cu 1/2 oră înainte de mese.[52, 69, 71]

40 de fructe: se iau pereții interni, se toarnă 1 pahar de apă fierbinte, se fierb o oră, se lasă să se răcească, se filtrează și se administrează de 3-4 ori pe zi cu 30 de minute înainte de mese.[68, 70, 52]

ORZ

O. încolțit se mănâncă una, două linguri pe zi. Pentru a obține O. încolțit se pun boabele pe o farfurie și se îmbibă cu apă. Se țin una, două zile în bucătărie.

În terapeutica populară se mai folosesc sucul de O. verde și pudra de O. verde.[70]

Dozele de tratament:

a) suc de O. verde, 50 ml diluat cu apă, suc de mere sau suc natural din alte fructe; o doză se ia dimineața și alta seara, întotdeauna cu 30 minute înainte de masă;

b) macerat, dintr-o linguriță pudră O. verde la 100 ml de apă rece. Se lasă două, trei ore. Se strecoară. Se bea cu 30 minute înainte de masă. Se poate consuma și nestrecurat.[52, 72]

În cazul unor evoluții deosebite ale bolilor menționate doza se administrează mai des: se iau trei doze pe zi (dimineața, prânz, seara) de suc sau macerat. Sucul din O. se obține din plante imediat recoltate. Se curăță de impurități, verificându-se fir cu fir, se spală și se introduc în storcător. Pentru un rezultat mai bun, O. se trece mai întâi prin mașina de tocat, apoi se introduce în storcător. Pasta rămasă se pune într-un borcan, se toarnă apă rece cu puțin peste nivelul ei și se pune în frigider. Dimineața următoare se în storcător și sucul obținut se bea fără a mai fi diluat.[52, 68]

Malțul de orz se folosește în tratamentul diabetului zaharat. (71, 72)

Se prepară un decoct din 20g semințe de orz la un pahar de apă. Se macerează 4-5 ore, apoi se fierb 10 minute. Se filtrează și se administrează 2-3 linguri de 4-5 ori pe zi. (71)

Cura cu suc de orz verde:

Tulpinele de orz verde ajunse la înălțimea de 25-30 cm (înainte de spic), se recoltează, se spală bine, se taie mărunt, se îmbibă cu puțină apă și se macină până devine pastă.[31, 52, 70]

Sucul astfel obținut poate fi folosit ca medicament în tratamentul diabetului, anemiei, cirozelor. Se administrează 3-4 pahare pe zi. Se poate consuma în cure de 3-4săptămâni de 2 ori pe an.(31, 72)

OVĂZ

Decoct, din 20 g (două linguri pline) fulgi de O. la un litru de apă. Se fierbe 15-20 minute. Se beau trei, patru căni pe zi.[52, 70]

Pentru tratarea diabetului, în insuficiență tiroidiană, astenie, sterilitate, impotență sexuală, litiază renală și vezicală, tuse, surmenaj, gută:

a)decoct, din zece linguri cariopse (boabe) la un litru de apă. Se fierbe treizeci de minute. Se strecoară și se beau trei, patru căni pe zi;

b) macerat, din zece linguri boabe O. pisate peste care se toarnă un litru de apă. Se lasă acoperită 12 ore. Se strecoară. Se beau trei, patru căni pe zi.[72]

100g ovăz la un litru de apă se macerează 8-12 ore la temperatura camerei și se decantează apa transparentă. Se administrează 1/2 pahar de 3 ori pe zi. (71, 72)

1 pahar ovăz nedecojit, se spală în apă rece și se toarnă 1 litru apă fierbinte peste el seara pentru că trebuie infuzat 12 ore. Se filtrează într-un tifon împăturit în câteva straturi și se bea pe parcursul zilei 1 litru pe zi. Tratamentul durează 3 luni, apoi o lună pauză și se repetă.[68, 69]

Rezidul rămas după filtrare se poate da prin mașina de tocat, se toarnă 1 litru de apă fierbinte și se fierbe 20 de minute apoi se filtrează și se bea pe parcursul zilei. Decoctul din ovăz are acțiune benefică asupra ficatului la diabetici. [68, 70, 71]

75g de cariopse cu 1/2 litru apă fierbinte, se fierbe o oră. Se infuzează 7 ore, se filtrează și se bea 1/2 pahar de 3-4 ori pe zi cu 30 de minute înainte de mese. [68, 52]

PĂDUCEL

Se recomandă să se consume 50-100g fructe proaspete de păducel după masă. [52, 68, 72, 70]

Pentru tratarea diabetului, hipertensiunii: decoct, dintr-o lingură amestec părți egale pulbere rizom sau rizom uscat mărunțit de pir, frunze de vâsc și flori de păducel, la o cană (200 ml) cu apă rece. Se lasă 5-10 minute la macerat, apoi se pune la fiert și se dă în clocot. Se strecoară. Se bea de trei ori pe zi înainte de masă, câte una, două lingurițe o dată.[52, 69, 70]

2 linguri de fructe uscate la 1/2 litru de apă. Se infuzează într-un termos peste noapte. Se filtrează și se bea o1/2 de pahar de 3-4 ori pe zi cu 30 de minute înainte de mese.[68, 69]

Se poate utiliza tinctura de păducel. Se administrează 20-30 de picături într-o cantitate mică de apă de 3-4 ori pe zi cu 30 de minute înainte de masă.[68, 22]

PĂPĂDIE

O linguriță de rădăcini de păpădie mărunțită la un pahar de apă fierbinte, este infuzată 20 de minute, răcită, filtrată. Se administrează câte un sfert de pahar de 3-4 ori pe zi, în caz de diabet. (5, 13, 72)

Păpădia intră în compoziția ceaiurilor PLAFAR pentru tratarea diabetului zaharat și obezității.[70, 71, 72]

2 linguri rădăcini uscate, mărunțite la 1/2 litri apă fierbinte. Se pun în termos, se lasă 12 ore, se filtrează și se administrează câte 1/2 pahar de 3-4 ori pe zi cu 1/2 oră înainte de mese.[70, 71, 72]

Se folosește des în salate pentru acțiunea hipoglicemiantă datorită inulinei ( o substanță asemănătoare insulinei ) și are efect pozitiv asupra sistemului imunitar.[68, 52, 69]

PĂTLAGINĂ

Sirop de pătlagină cu miere: 200g frunze de pătlagină, 400 ml apă, 250g miere naturală, o lingură de suc de cătină. Frunzele de pătlagină, tăiate fideluță. Se pun la fiert într-un vas cu apă, timp de 15 minute. Se lasă la răcit, adăugând mierea, sucul de cătină, amestecând bine până la omogenizare.(31, 61)

2 linguri de frunze uscate, mărunțite la 1/2 litru apă fierbinte, se fierb pe baie de apă 15 minute, apoi se infuzează 40 de minute. Se administrează 1/3 sau 1/2 pahar de 2-ori pe zi înainte de mese. [68, 69]

Se poate bea suc de pătlagină, câte 1-2 linguri de 3 ori pe zi cu 20 de minute înainte de masă. [68, 52, 70]

PORUMB

Pentru dieta celor care prezintă valori ridicate ale colesterolului: ulei din germeni de porumb, se iau câte două linguri de supă dimineața și înaite de masa de seară. Tratamentul durează câteva săptămâni sau luni.[52, 68, 71, 72]

SALVIE

Infuzie, dintr-o liguriță frunze uscate mărunțite (pulbere) la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. Se beau două, trei căni pe zi. (68, 69)

Pentru tratarea bronșitelor cronice, balonărilor abdominale, în diabet zaharat, varice, vaginită atrofică, dischinezie biliară, reumatism: infuzie, dintr-o linguriță frunze uscate mărunțite (pulbere) la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau două căni pe zi.[52, 72, 68]

SCHINDUF

Macerat, din 50 g semințe la 500 ml apă. Se lasă 24 ore. Se beau una, două căni de 200 ml pe zi. Semințele măcinate au eficacitate mai mare.[52, 68]

SOIA

Uleiul are acțiune hipocolesterolemiantă; făina de S. este aliment ideal pentru diabetici, reumatici, convalescenți, astenici, celor surmenați fizic și intelectual.[68, 69, 70]

Uleiul, folosit în alimentație, cel puțin două, trei săptămâni fără alte grăsimi.[69]

„Lapte de soia” pentru sugari și copii. Se prepară din 150 g semințe peste care se toarnă un litru de apă. După 36 de ore se decantează lichidul limpede supernatant și se filtrează. Se consumă în aceeași zi. Aceleași semințe pot fi folosite pentru o nouă cantitate de lapte.[52, 68, 72]

Hrana pregătită din semințe sau făină și consumată ca atare.[52, 69, 70]

Germeni de S.; se pun semințele (boabele) la înmuiat 48-72 ore. Apa se schimbă la 12 ore. După înmuiere se întind pe o suprafață umedă (pânză umedă) la întuneric și suficientă căldură, ca să germineze. Se consumă câte două, trei linguri de boabe încolțite pe zi.[52, 68, 69, 72]

TĂRÂȚE DE GRÂU

200g tărâțe se opăresc cu apă fierbinte. Se fierbe o oră. Se filtrează și se administrează 1/2-1 pahar de 3-4 ori pe zi înainte de mese. (71)

Una dintre cele mai prețioase proprietăți ale tărâței de grâu este de a micșora nivelul zahărului din sânge. (71)

TOPINAMBUR

Pentru tratarea asteniei, gutei, diabetului, pentru creșterea secreției de lapte, favorizarea creșterii, ca regenerator, pentru prevenirea îmbătrânirii, combaterea reumatismului: consumat ca atare, proaspăt, după ce se înlătură coaja sau în preparate culinare.[52, 70, 71]

Pentru tratarea aterosclerozei, în maladii cardiovasculare, constipație, diabet și pentru remineralizarea organismului: pâine de S. consumată zilnic la toate mesele.

SPARANGHEL

Pentru tratarea asteniei fizice și intelectuale, anemiei, insuficienței hepatice și renale, litiazei urice, diabetului, gutei, artritismului, bronșitei cronice, palpitațiilor:

a) consumat ca atare, în stare crudă, trecut prin răzătoare, în aperitive, salate de S. fiert în preparate culinare dietetice; [52, 68]

b) decoct, din 20 g lăstari tineri la 1litru de apă. Se fierbe treizeci de minute. Se bea în cursul unei zile, în trei, patru reprize; [68, 70]

c) suc proaspăt, obținut prin tăierea în bucăți a lăstarilor și introducerea lor în storcătorul de legume și fructe; se pot da și prin răzătoare și stoarce prin tifon. Se consumă unul sau două pahare pe zi.[71, 72]

TROSCOT

Pentru tratarea afecțiunilor metabolice:

a) infuzie, din 1-2 lingurițe cu pulbere de plantă la cană. Se beau 2-3 căni pe zi;[68, 70]

b) infuzie, din 4 linguri cu plantă mărunțită la cană. Se beau 3 linguri pe zi.[71, 72]

ȚELINĂ

Un decoct de frunze sau rădăcini de țelină obținut din 15-20 g produs vegetal la 150-200 ml apă și se fierbe la foc mic sau baie de apă, un sfert de oră pentru frunze și 20 minute pentru rădăcini. Se răcește, se filtrează și se administrează 2-3 linguri de 3-4 ori pe zi, în cazul diabetului zaharat. (71, 72)

URZICĂ

Pentru tratarea diabetului zaharat, gutei și vitaminizare:

a) infuzie, din o lingură de frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană de apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi;(4, 19, 52)

b) suc obținut din frunze proaspete, pisate și stoarse. Se beau 2-3 lingurițe pe zi.

Frunze proaspete de urzică, se infuzează într-un termos în apă fierbinte raport plantă:apă 1: 30 se lasă 12 ore și se bea câte 1/5-1/4 pahar de 3 ori pe zi cu 20-30 minute înainte de mese.[68]

Se recomandă să se prepare din urzică ciorbe și salate.[68]

USTUROI

Tinctură administrată câte 15-20 picături de 2-3 ori pe zi într-o cantitate mică de apă cu 15-20 de minute înainte de mese.[68]

VARZA ALBĂ

În diabet:

a) consumată ca atare ( 300-400 g/zi ), în salate de crudități sau preparate culinare ușoare;[4, 30]

b) cure de suc între mese, un pahar pe zi.[68]

VÂSC

Ceai de vâsc: Se prepară la rece: o linguriță plină de vâsc fin mărunțit se înmoaie cu 250 ml apă rece. Se amestecă bine și se lasă la macerat 12 ore.(31, 71, 72)

Vâscul se poate administra sub formă de pulbere: un vârf de cuțit înlocuiește o căniță de ceai, care se împarte în două părți egale. O parte se ia înainte de masă cu 30 de minute, iar cealaltă cu o oră după masă.(18)

VIȚA DE VIE

Medicina populară recomandă utilizarea frunzelor și lăstarilor tineri de viță de vie colectate în mai în tratarea hipertoniei și diabetului zaharat. Patru linguri de produs vegetal la o jumătate de litru de apă. Se fierbe pe foc mic 10-15 minute, se filtrează și se bea câte o jumătate de pahar infuzie de 3-4 ori pe zi, înainte de mese.(71, 68)

ZMEURA

Are un conținut bogat de fructoză precum și un număr mare de radicali bazici, extrem de indicate în diabetul zaharat însoțit de acidoză. (71, 72)

Infuzie, o lingură la cană; se beau 2 căni pe zi.(4, 70)

Ceai dietetic (PLAFAR)

Ca plante cu principii hipogliceminate sunt: Folium Myrtilli (frunze de Afin), Folium Mori (frunze de Dud), Folium Juglandis (frunze de Nuc), Fructus Phaseoli s.s. (teci de Fasole), la care se adaugă Folium Menthae (frunze de Menta) și Herba Taraxaci (Păpădie) care prin mărirea secreției biliare și activarea digestiei reglează schimburile nutritive.

Infuzie, 1-1 ½ lingunțe la cană; se beau 2-3 căni pe zi.(4, 72)

Rp. Folium Myrtilli (frunze de Afin) 40 g

Folium Mori (frunze de Dud) 20 g

Folium Juglandis (frunze de Nuc) 10 g

Folium Urticae (frunze de Urzică) 10 g

Fructus Phaseoli s.s. (teci de Fasole) 20 g

Infuzie, o lingură la cană se beau 2-3 căni pe zi.(4, 68)

Rp. Folium Myrtilli (frunze de Afin) 60 g

Folium Betulae (frunze de Mesteacăn) 20 g

Folium Urticae (frunze de Urzică) 10 g

Fructus Phaseoli s.s. (teci de Fasole) 10 g

Infuzie, o lingură la cană se beau 2-3 căni pe zi.(4, 15, 45)

Rp. Folium Myrtilli (frunze de Afin)

Fructus Phaseoli s.s. (teci de Fasole), părți egale

Semen Lini (semințe de In)

Decoct prelungit (3 ore) din 25 g amestec la 1 litru apă; se bea în cursul unei zile, în 2-3 reprize, înainte de mese.(4, 45, 70)

Rp. Folium Myrtilli (frunze de Afin) 50 g

Fructus Juniperi (fructe de lenupăr) 30 g

Fructus Phaseoli s.s.(teci de Fasole) 20 g

Infuzie, o lingură la cană; se beau 2-8 căni pe zi.(4, 70)

Rp. Folium Urticae (frunze de Urzică) 20 g

Fructus Phaseoli s.s. (teci de Fasole) 20 g

Herba Violae tricoloris (Trei frați pătați) 20 g

Rhizoma Graminis (rizomi de Pir medicinal) 20 g

Fructus Foeniculi (fructe de Fenicul) 10 g

Cortex Frangulae (coajă de Crușin) 10 g

Infuzie, o lingură la cană se beau 2-3 căni pe zi.(4, 52)

Rp. Folium Menthae (Menta) 25 g

Folium Melissae (Roiniță) 25 g

Folium Salviae (Salvie) 10 g

Folium Vitis idaei (Merișor) 15 g

Herba Hyssopi (Isop) 25 g

Infuzie, o lingură la cană se beau 2-3 căni pe zi.(4)

Rp. Fructus Phaseoli sine seminibus 30 g

Folium Urticae 10 g

Folium Betulae 20 g

Folium Myrtilli 60 g

Infuzie, o lingură de amestec la o cană de apă și se beau 2-3 ceaiuri călduțe pe zi înainte de masă.(12, 52)

Rp. Fructus Phaseoli sine seminibus 60 g

Folium Myrtilli 40 g

Infuzie, 2 linguri la o jumătate de litru de apă și se bea de 3 ori pe zi câte o cană înaintea fiecărei mese.(15, 52)

Rp. Fructus Juniperi 20 g

Fructus Phaseoli sine seminibus 30 g

Folium Myrtilli 40 g

Infuzie, o lingură la o cană de apă și se bea de 2-3 ori pe zi o ceașcă de ceai călduț, înainte de masă.(12, 15)

Rp. Fructus Phaseoli sine seminibus 20 g

Se face un decoct din 2 linguri la 2 căni cu apă și se fierbe până scade la o cană. Se bea o ceașcă cu ceai cu o jumătate de oră înaintea meselor.(68, 71)

Rp. Fructus Foeniculi 5 g

Fructus Coriandri 5 g

Fructus Juniperi 10 g

Folium Vitis idaeae 20 g

Folium Farfarae 20 g

Semen Lini 40 g

Infuzie, o lingură de amestec la un pahar cu apă și se bea 2-3 pahare cu ceai cald înainte de fiecare masă.(68, 22)

Rp. Afine 25g

Ciumărea 25g

Strugurii ursului 25g

Odolean ( Valeriana ) rizomi cu rădăcină 25g

2 linguri de amestec mărunțit la 1/2litru apă se fierb 10 minute, apoi se infuzează 1-2 ore, se filtrează și se bea 1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 30 de minute înainte de masă.[7, 68, 70]

Rp. Afine 40g

Fragă frunze 25g

Tei flori 20g

Verbascum flori 15g

2 linguri de amestec la 2 pahare de apă fierbinte se acoperă cu capac și se fierb 1/4 ore, se răcesc 40 de minute, se filtrează se aduce volumul la volumul inițial. Se bea 1/2-2/3 pahar de 2-3ori pe zi cu 30 de minute înainte de masă.[68, 70]

Rp. Afine frunze 20g

Echinopanax rădăcină 10g

Iarbă mare rădăcină 10g

Măceșe fructe 10g

Coada-calului iarbă 10g

Sunătoare iarbă 10g

Mușețel flori 10g

Mentă iarbă 10g

Dentița (Bidenț tripartita) iarbă 10g

Se prepară o infuzie în proporție 1:20, se administrează 1/3 pahar de 2 ori pe zi înainte de mese.[68, 69]

Rp. Afine frunze 20g

Teci de fasole 20g

Măceș fructe 15g

Coada-calului 15g

Aralia manciurica rădăcină 10g

Mușețel flori 10g

Sunătoare iarbă 10g

2 linguri de amestec la 1/2 litru apă fierbinte, se infuzează 12 ore într-un termos, apoi se filtrează și se administrează 1/3 pahar de 1-3 ori pe zi cu 30 de minute înainte de mese pe parcursul a 3-4 săptămâni. După o pauză de 10-15 zile tratamentul poate fi reluat. Pe parcursul unui an se admit 3-4 cure de tratament. Amestecul îmbunătățește glicogeneza în ficat, scade concentrația zahărului în sânge și posedă acțiune fortifiantă generală.[7, 68, 70]

Afine frunze 25g

In semințe 25g

Teci de fasole 25g

Ovăz pai verde 25g

3 linguri de amestec la 1/2 litru apă se infuzează în termos 12 ore, se filtrează și se bea 1/2 pahar cu 30 de minute înainte de masă. [5, 68]

Afine 25g

Galega oficinalis iarbă 25g

Mentă frunze 25g

Teci de fasole 25g

2 linguri de amestec la 1/2 litru apă fierbinte, se infuzează 30-50 de minute, se filtrează și se bea câte 1/3 pahar de 3 ori pe zi cu 15-20 minute înaintea mesei.[7, 36, 68]

Afin frunze 20g

Ciumărea 20g

Urzică frunze 20g

Păpădie rădăcină 20g

Teci de fasole 20g

2 linguri de amestec se infuzează 12 ore în 1/2 litru apă fierbinte într-un termos, se filtrează și se administrează câte un pahar de infuzie de 3-4 ori pe zi cu 20-30 de minute înainte de mese.[68, 72]

Afine frunze 20g

Teci de fasole 15g

Păducel fructe 10g

Sunătoare iarbă 10g

Pătlagină iarbă 7,5g

Coacăz negru frunze 7,5g

Măceșe fructe 5g

Laminaria 5g

Soc flori 5g

Fragă iarbă 5g

Mentă iarbă 5g

In semințe 5g

2-3 linguri amestec, se infuzează în 1/2 litru apă fierbinte într-un termos 12 ore, se filtrează și se administrează 1/2-2/3 pahar de 3 ori pe zi cu 20-30 minute înainte de mese.[68]

Afine – frunze 20g

Leonurus – iarbă 15g

Asparagus officinalis – lăstari 15g

Măceșe – fructe 10g

Păducel – fructe 10g

Cimbrișor – iarbă 10g

Urzică – iarbă 10g

Mentă – iarbă 5g

In – semințe 5g

2 linguri de amestec se infuzează în 1/2 litru apă fierbinte 12 ore într-un termos. Se fierbe și se administrează 1/2 pahar de 3-4 ori pe zi, cu 20-30 minute înainte de mese.[48, 68]

Afine frunze 50g

Măceșe fructe 20g

Mătase de porumb 20g

Siminoc flori 10g

2 linguri amestec se infuzează în 1/2 litru apă în termos 12 ore, se filtrează și se administrează 1/3 de pahar de 3-4 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.[7, 68, 71]

Afine 60g

Mesteacăn frunze 20g

Teci de fasole 10g

Urzică frunze 10g

2 linguri amestec la 1/2 litru apă fierbinte. Se fierbe 10 minute, se infuzează 1-2 ore, se filtrează și se administrează 1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 20-30 minute înainte de mese.[7, 68, 71]

Brusture rădăcină 15g

Mătase de porumb 12,5g

Strugurii ursului frunze 12,5g

Măceșe fructe 10g

Nuc frunze 10g

Afine frunze 10g

Sunătoare iarbă 7,5g

Mentă iarbă 5g

2 linguri amestec la 1/2 litru de apă infuzate în termos 12 ore. Se filtrează și se administrează 1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.[36, 68, 69]

Brusture rădăcină 15g

Centaură iarbă 15g

Cicoare rădăcină 10g

Păducel fructe 10g

Măceș 10g

Lemn dulce rădăcini 10g

Talpa gâștii (Leonur) 10g

Mentă iarbă 5g

Mesteacăn frunze 5g

Veronica officinalis iarbă 5g

2-3 linguri de amestec la 1/2 litru de apă se infuzează într-un termos 12 ore, se filtrează și se bea călduț câte 2/3 de pahar de 3 ori pe zi cu 1/2 oră înainte de masă.[7, 36]

Dentiță frunze 20g

Teci de fasole 15g

Păducel fructe 10g

Sunătoare iarbă 10g

Pătlagină frunze 10g

Coacăze neagră frunze 10g

Măceșe frunze 5g

In semințe 5g

Mentă frunze 5g

Fragă frunze 5g

Soc flori 5g

3 linguri amestec se infuzează în 1/2 litru apă fierbinte 12 ore într-un termos, se filtrează și se bea câte 1/3 pahar de 3 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.[68, 69]

Dud alb frunze 40g

Fragă frunze 40g

Talpa gâștii (Leonurus cardiaca) iarbă 20g

2 linguri amestec la 1/2 litru apă fierbinte se fierb 3-4 minute, se infuzează 1-2 ore, se filtrează și se bea câte 1/2 pahar de 2-3 ori pe zi cu 20-30 minute înainte de masă.[7, 22, 68]

Galega officinalis iarbă 25g

Afine frunze 25g

Strugurii ursului 25g

Mesteacăn frunze 25g

Crușin scoarță 10g

Scoarța de crușin mărunțită bine se fierbe 20 minute, iar celelalte componente se fierb în 1/2 litru apă fierbinte 3-4 minute și se infuzează 30 minute, după care se amestecă cu decoctul de crușin. Se filtrează și se bea 1/3 pahar de 2-3 ori pe zi cu 20-30 minute înainte de masă.[7, 68]

Ciumărea iarbă 25g

Afine frunze 25g

Teci de fasole 15g

Păpădie rădăcină 5g

Salvie frunze 5g

O lingură amestec se infuzează în 1/2 litru apă fierbinte într-un termos 12 ore, apoi se filtrează și se administrează câte 1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.[68, 72]

Ciumărea iarbă 70g

Ciumărea semințe 30g

O linguriță de amestec la un pahar de apă fiartă rece, se încălzește până la fierbere, se fierbe 10 minute, se infuzează 20-30 minute, se filtrează și se bea câte un pahar de 3 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.[7, 22, 70]

In semințe 20g

Strugurii ursului 20g

Iarbă mare rădăcini 15g

Gnaphalium uliginosum iarbă 15g

Mătase de porumb 15g

Mușețel flori 15g

3 linguri de amestec la 1/2 litru apă, se infuzează în termos 12 ore, se filtrează și se bea 1/2 pahar cu 30 minute înainte de mese.[68, 69]

Păpădie frunze 25g

Troscot iarbă 25g

Cicoare frunze 25g

Fragă frunze 25g

2 linguri amestec la 1/2 litru apă, se fierb 3 minute, se infuzează 1-1,5 ore, se filtrează și se bea 2/3 pahar de 2-3 ori pe zi cu 20-30 minute înainte de mese.[7, 36, 68]

Păpădie frunze 25g

Urzică frunze 25g

Afine frunze 25g

Pătlagină frunze 25g

2 linguri amestec la 1/2 litru apă. Se fierbe 2-3 minute și apoi se infuzează 30-40 minute. Se filtrează și se bea câte 1/2 pahar de 3-4 ori pe zi cu 20-30 minute înainte de mese.[68, 70]

Păpădie rădăcină 25g

Teci de fasole 25g

Urzică iarbă 25g

2 linguri de amestec la 1/2 litru apă. Se fierb 12-15 minute, se infuzează 30-40 minute, apoi se filtrează și se administrează câte 1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.[22, 36]

Păpădie frunze 35g

Afine frunze 35g

Galega officinalis 30g

O lingură amestec la 1/2 litru apă, se fierbe 5-7 minute, se infuzează o oră. Se filtrează și se administrează câte 1/2 pahar de 2-3 ori pe zi cu 20 minute înainte de masă.[22, 72]

Păpădie rădăcină 25g

Teci de fasole 25g

Sunătoare iarbă 25g

Afine frunze 25g

2 linguri amestec, se infuzează în 1/2 litru apă în termos 12 ore, apoi se filtrează și se administrează 1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.[7, 68]

Păpădie frunze 40g

Coacăz negru frunze 30g

Mure frunze 20g

Mentă frunze 10g

O lingură amestec la 1/2 litru apă fierbinte, se fierbe 5 minute, se infuzează 1-2 ore, se filtrează și se administrează câte 1/4-1/3 pahar de 3 ori pe zi câte 20-30 minute înainte de mese.[69, 72]

Teci de fasole 35g

Afine frunze 35g

Cicoare rădăcini 10g

In semințe 10g

Brusture rădăcini 10g

2-3 linguri de amestec la 1/2 litru apă la temperatura camerei, se macerează 12 ore, se fierbe un sfert de oră pe baie de apă și se lasă să se infuzeze o oră. Se fierbe și se administrează câte un pahar de 3-4 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.[7, 69]

Teci de fasole 25g

Galega officinalis 25g

Mentă frunze 25g

Afine frunze 25g

O lingură amestec, se infuzează în 1/2 litru apă fierbinte într-un termos 12 ore, se filtrează și se administrează câte 1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.[70, 71, 72]

Teci de fasole 25g

Afine frunze 25g

Dafin frunze 25g

Dud alb frunze 25g

Se fierbe 1/4 ore pe baie de apă după care se infuzează 30-40 minute. Se filtrează și se bea câte 1 pahar de 3-4 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.[7, 68, 70]

Troscot 50g

Coada calului 25g

Fragă 25g

2 linguri de amestec mărunțit, se fierb 15 minute pe o baie de apă în 1/2 litru apă fierbinte, se ia de pe baie și se lasă 30-40 minute pentru răcire lentă, apoi se filtrează și se administrează câte 1/2 pahar de 3-4 ori pe zi cu 15-20 minute înainte de mese.[68, 72]

Urzică frunze 25g

Traista ciobanului iarbă 25g

Troscot iarbă 25g

Coada calului iarbă 25g

2 linguri amestec, se fierb 3-5 minute în 1/2 litru apă, apoi se infuzează 30-40 minute și se bea câte 1/5-1/4 pahar de 3-4 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.[68, 70]

Urzică frunze 20g

Ciumărea iarbă 20g

Păpădie frunze 20g

Strugurii ursului frunze 20g

2 linguri amestec, se fierb 5-6 minute cu 1/2 litru apă fierbinte. Se 1-2 ore. Se filtrează și se bea câte 1/2 pahar de 2-3 ori pe zi cu 20 minute înainte de mese.[72]

IV.CONCLUZII

Diabetul zaharat se numără printre afecțiunile frecvente, iar tratamentul acestuia se poate realiza parțial cu produse de origine vegetală, mai ales în faza incipientă.

Literatura de specialitate semnalează peste 1200 de plante cercetate pentru acțiunea hipoglicemiantă, dintre care aproximativ jumătate sunt utilizate în medicina populară pentru tratarea simptomelor diabetului zaharat.

Pe plan mondial a crescut considerabil interesul pentru produsele vegetale cu acțiune antidiabetică, acestea reprezentând o sursă importantă de materie primă pentru obținerea de noi produse farmaceutice. În prezent există un număr însemnat de programme de cercetare pe toate meridianele, stimulate atât de O.M.S. cât .i de Federația Internațională de Diabet, care consideră această modalitate terapeutică o completare eficientă a dietei și o alternativă a medicației orale de sinteză.

Rezultatele favorabile în tratamentul diabetului au fost obținute atât prin asocierea extractelor din plante cât și a plantelor ca atare, neprelucrate prin procedee chimice. Aceste produse vegetale conțin glicozide sterolice, glicozide triterpenice pentaciclice, flavonozide, compuși cu sulf, taninuri poliholozide, aminoacizi care prezintă proprietăți antidiabetice.

Extractele unor plante medicinale, prin conținutul în principii active și substanțe minerale pot avea o acțiune aditivă în terapia diabetului.

În lucrarea de față sunt definite și descrise farmacognostic 46 specii de plante, atât din flora spontană cât și din cea cultivată utilizată în terapia diabatului zaharat. De asemenea am selectat un număr de 172 preparate și rețete de produse medicinale folosite cu succes în această afecțiune.

Prin studiul literaturii de specialitate s-a urmărit repartiția principiilor active în diferite organe ale plantei pentru a preciza părțile ce pot fi utilizate la prepararea formelor fitoterapeutice.

BIBLIOGRAFIE

1.Alexan M., Bojor O., Crăciun F, Flora medicinală a României, Editura Ceres, Buc., 1991, p.252.

2.Al–Habori M., Raman A., Antidiabetic and hypocholesterolaemic effectes of fenugreek, Phytother., 1998, p. 4, 12, 233–242.

3.Anton S., Medicina naturistă, Editura Polirom, Iași, 2001, p.330.

4.Bojor O., Alexan M., Plantele medicinale de la A la Z, Editura Ulpia Traiana, Buc., 1997, p. 93-96.

5.Bojor O., Terapia naturală, Editura Ulpia Traiana, Buc.1994, p. 162-169.

6.Bojor O., Popescu O., Miracolele terapeutice ale plantelor – mică enciclopedie de fitoterapie, Editura Edimpex-Speranța SRL, Buc., 1993, p. 98, 125, 185.

7.Botea V.A., Fitoterapia, fitodietetica, Editura Știința, Chișinău, 1990, p.13-18.

8.Bostaca I., Diabetul Zaharat, Editura Polirom, colecția BIOS Iași, 1996, p.7-28.

9.Chan R.E., Frank B.H., Research, Development, production and safety of biosynthetic human insulin, Diabetes Care, 19, Supplement 3, 1993, p.133-142.

10.Ciulei I., Grigorescu Em., Silva F., Potențialul antihiperglicemiant al unor remedii naturale în terapia diabetului, Comunicare la simpozionul de fitoterapie, Biertan, 1997, p.17-18.

11.Ciulei I., Grigorescu Em., Stănescu U., Plante medicinale, fitochimie și fitoterapie, Editura Medicală, Buc., 1993, I, p.639-686.

12.Csedo K., Plante medicinaleși condimentare din județul Harghita, Editura Szerkesztette, 1980, p. 290-293, 424, 425, 644-647, 654.

13.Comsuța Maria, Tratamente naturale la îndemâna fiecăruia, Ediția aIIa, Editura Comleo Press, Cluj-Napoca, 2000, p. 14-24.

14.Collier J.A.B., Longmore J.M., Hodgetts T.J., Manual de medicină clinică-specialități, Ediția aIVa, Editura Medicală, Buc., 1997, p. 308.

15.Constantinescu Gr., Buruiană-Hațeganu Elena, Să ne cunoaștem plantele medicinale, Editura Medicală, Buc., 1986, p.52,56, 76-83, 101-105, 149, 150.

16.Drurg L., Diabetes and arterial hypertension, Diabetologia, 1983, p.13, 24.

17.Dumitrescu C., Percium R., Diabetul Zaharat, Ghid practic, Editura Vestala, Buc., 1998, p.77-99.

18.Ellenberg, Rifkin s, Diabetes millitus theory and practice, 4-th edition, Ed. Harold Rifkin, 1990, p.147-151, 501-504.

19.Geiculescu T. Virgil, Bioterapie, Editura Științifică și enciclopedică, Buc., 1986, p.116.

20.Gherasim L., Medicină internă, Editura Medicală, Buc.,1996, II, p.1167-1197, 1215-1261, 1266-1295.

21.Gherman Ion, Medicina tradițională alternativă, Editura Vestala, Buc., 2001, p.17, 42.

22. Grigorescu Em., Ciulei I., Stănescu U., Index fitoterapeutic, Editura Medicală, Buc., 1986, p.239-241.

23. Grigorscu Em., Lazăr M.I., Stănescu U., Ciulei I., Index fitoterapeutic, Editura Cantes, Iași, 2001, p.25, 87, 161-163, 503-504.

24. Grigorescu Em., Silva F., De la etnomedicină la fitoterapie. Tezaurul verde al medicinei, Editura Spiru Haret, 1997, p. 110.

25. Grigorescu Em, Stănescu U., Referate generale, Acta Phytotherapica Romanica, II, 2, 1995, p.1-5.

26. Grigorescu Em., Din ierburi s-au născut medicamentele, Ed. Albatros, București 1987

27. Grigorescu Em., Misterele medicinei tradiționale chineze, Acta Phytotherapeutica Romanica, VI, Nr. 1-2, 2000, p. 43

28. Grigorescu Em., Strămoșii plantelor medicinale, Ed. Cantes, Iași 1998

29. Gogan-Cîrjeu A., Autovindecare prin tratamente naturiste, Ed. Teora București, 1999, p.36-39

30. Günter E., Hrana vie, Ed. Venus București 1998, p.49, 88

31. Ibrian Niță Elena, Terapia naturală, Ed. Solteris, România 2000, p. 331-334

32. Ionescu – Târgoviște, Diabetologie, Ed. Tehnică, București 1997, p. 105, 108-111, 112-116, 409, 411-430, 435-442, 449-452

33. Kneipp Sebastian, Farmacia verde, Ed. Edinter 2001, p.109

34. Laparé Marie-Claire, Incursiune în aromaterapie, Ed. Polirom 2001, p. 32, 43

35. Linde B., Diabetes Care, 9 , p.570

36.Mărgărit Maria, Ardelean A., Terapiua adjuvantă în medicina familiei, Ed. Servo .- Sat 2000, p. 89-93

37. Micuț C. Ion, Plantele în medicină, vol. I, Ed. București 1985, p. 39, 40, 52-55, 79-82, 103-105, 158, 203-206, 268-273

38. Micuț C. Ion, Plantele în medicină, vol. II Ed. Litera 1987, p.41-45, 97-99, 142-144, 162, 203-206, 228

39. Mincu I. , Hâncu N., Boli de metabolism și nutriție, Ed. Dacia Cluj Napoca 1981, p. 43-66

40. Miron Anca, Considerații generale privind specia Brassica oleracea – varza albă, Acta Phytherapica romanica anul III, nr. 1-2, 1996, p. 2-7

41. Mogoș Ghe., Mică Enciclopedie de boli interne, Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1986, p.261-308

42. Mohan Ghe., Mică enciclopedie de plante medicinale și fitoterapie, Ediția a 2-a, Ed. ALL 2000, p. 277-279

43. Mohan Ghe., Tratarea bolilor cu plante medicinale, Ed. Corint, București 2001, p. 115-118

44. Negoiță I. C., Vlaicu R., Dumitrașcu D. , Clinică Medicală, Ed. Didactică și pedagogică București 1983, p. 788-815

45. Niculescu Maria, Ciulei I., Pintilie Gabriela, Ilinca Ecaterina, Rughinis Domnica, Produs bioactiv cu acțiune hipoglicemiantă din Momordica Charantia cultivată în România, Acta Phytotherapica Romanica, Anul III, nr. 1-2, 1996, p. 81

46. Niță Victoria, Drumea Veronica, Studii preliminare privind valorificarea unor specii medicinale în terapeutică, Acta Phytotherapica Romanica, Anul IV, nr. 2, ediția a VI-a, 1997, p. 23

47. Pașcanu O. Viorel. , Medicină naturistă preventivă, Ed. Polirom, 2000, p. 148-151

48. Pașcanu O. V. Tratament naturist integral Moldova Iași 2000, p. 173-177

49. Pavelescu M., Grigorescu Em., Stănescu Ursula, Al IX-lea Congres Național de farmacie, vol. Rezumate, București 1989 p. 318-319

50. Păun Radu, Tratat de medicină internă, Ed. Medicală București 1986, P. 275-279

51. Pârvu C., Piscan D., Simion P., Luncașu T., Frumusețe și sănătate cu ajutorul plantelor, Ed. Tehnică, București 1998 p.52-56

52. Pârvu C., Universul plantelor, Ed. Enciclopedică, ediția a II-a , București 1997

53. Perfunei M., Arnold M. Tacconi R., Hypoglycaemic activity of Salvia fruiticosa Mill from Cyprus, J. Ethnopharmacol, 34, 1991, p. 135-140

54. Popescu C.D., Îmbătrânirea creierului și fitoterapia, Acta Phytotherapica Romanica, Anul IV nr. 1, 1997, p. 19-20

55. Ravn. H., Nishibe S., Sosahara M., Xuebo L., Phytochemistry, 29, nr. 11, 1990, p. 3627-3631

56. Rusu D. Rosenberg L., Tratamentul complementar al diabetului zaharat tip II monoinsulinodependent cu tablete de drojdie de bere, Acta Phytotherapica Romanica Vol. I, !998, p. 9

57. Schipor A. V., Plante medicinale la îndemâna tuturor, Ed. Polirom, Iași 2001, p. 37, 107, 135

58. Stănescu Ursula, Allium Sativum L., Usturoiul, Acta Phytotherapica Romanica, Anul II, nr. 1, 1995, p. 4-8

59. Tămaș M., Chiorean V., Matinca D., Acțiunea antimicrobiană a unor extractive vegetale, Acta Phytotherapica Romanica, Anul II, vol. I, 1995, p. 45-47

60.Thrash M. Agatha, Thrash L. C.F., Diabetul și sindromul hipoglicemic fapte, descoperiri și tratamente naturale, ed. A II-a, Ed. Alege viața, București 2001, p. 17,76, 119

61. Valmet Jean, Tratamentul bolilor prin legume fructe și cereale, Ed. Garamont, București, 2001, p. 205-207

62. Varga E., Csedo C., Compoziția chimică a drojdiei de bere, Acta phytotherapica Romanica, AnulII, nr. 1-2, 1996, p. 81

63. Vasilescu Maria, Produși naturali de origine vegetală cu acțiune antidiabetică, Teză de doctorat, Iași 2000, p. 55

64. Wilson J.D., Foster D.W., Wiliams textbook of endocrinology, 8th ed, W.B. Saunders Company, 1992, p. 1255-1258, 1268-1269

65. Xaël de Sainte- Breuves, Fructele și legumele izvor de sănătate, Ed. Polirom, 2001, p. 66, 91, 108

66. ***Conținutul de substanțe minerale al drogurilor folosite în diabet, Acta Phytotherapica Romanica, Anul VI, nr. 2, ed a VI-a 1997, p. 88-90

67. ***Compendium bibliographic, Concurs rezidențiat, vol. II, Ed. Medicală, București 1995

68. ***Entsiklopedia lekarsvennih rastenii Triada 2000, Bolezni endokrinnih jelez saharnii diabet

69. ***Entsiclopedia narodnoi meditsiny, vol.I, Ed. ANS, Moscova, 1994 p. 202-227

70. ***Entsiclopedia narodnoi meditsiny, vol.III, Ed. ANS, Moscova, 1997 p. 343-369

71. ***Entsiclopedia narodnoi meditsiny, vol.VI, Ed. ANS, Moscova, 1999 p. 112-3, 173, 268-82, 327-43

72.*** Entsiclopedia narodnoi meditsiny, vol.VII, Ed. ANS, Moscova, 2000, p. 21, 177, 135-197

73. ***Farmacopeea română, ediția a X-a, Editura Medicală 1993

74. ***Hororison’s principles of internal medicine, 12th edition, Ed. Companion Handbook, 1991, p. 557-558

75. ***Plante medicinale și condimente, Ed. Aquila 1993, p. 124

76. ***Translation of the diabetes nutrition recommendations for health care institutions, Diabetes Care 20, 1997, p. 96-105

77. ***Urhammer S., Studies of the molecular genetics of impired insulin secretion and obesity. Two intermediary phenotypes predisposing to type 2. diabetes mellitus, Danish Medical Bulletin – Journal of the health sciences, vol 48, no.2, Mai 2001, p. 49-76