Plaiurile Mioritice ale Vaii Argesului

CUPRINS

Argument…………………………………………………………………………………. pag. 3

CAPITOLUL I

LIMITE ALE VĂII ARGEȘULUI

1.1. Relief…………………………………………………………………… pag. 5

1.2. Climă……………………………………………………………… ……. pag. 7

1.3. Hidrografie…………………………………………………………….. pag. 9

1.4. Elemente biopedologice……………………………………………… . pag. 15

CAPITOLUL II

CADRUL FIZICO – GEOGRAFIC ȘI ISTORICO – CULTURAL

AL VĂII ARGEȘULUI

2.1. Incursiune geografică…………………………………………………. pag. 18

2.2. Incursiune istorică……………………………………………………… pag. 19

CAPITOLUL III

VALORIFICAREA MULTILATERALA A MEDIULUI AMBIANT NATURAL

3.1. Concentrația spațială și dezvoltarea celor mai vizibile caracteristici ale orașului…………………………….…………………………………….pag. 23

3.2. Originea oricărui centru populat trebuie căutată în condițiile social –

economice ale diferitelor epoci istorice în strânsă legătură cu mediul

înconjurător…. ………………………………………………………………………pag. 24

3.3 Valorificarea cadrului natural…………………………………………….pag. 26

CAPITOLUL IV

DEZVOLTAREA SOCIAL – ECONOMICA A VAII ARGESULUI

4.1. Industria……………………………………………………………….. pag. 35

4.1.1. Baza energetică………………………….………………… pag. 35

4.1.2. Industria constructoare de mașini …………..…………… pag. 36

4.1.3. Industria chimică …………………………………………… pag. 37

4.1.4. Industria ușoară ……………………………………………… pag. 40

4.1.5. Industria lemnului ……………………………………………… pag. 41

4.2. Transporturile…………………………………………… ……………. pag. 42

4.3. Turismul………………………………………………………………….. pag. 44

4.3.1. Obiective turistice si culturale din municipiul Pitești.………. pag. 44

4.3.2. Obiective turistice și culturale din Curtea de Argeș și împrejurimi

…………………………………………………………..pag. 50

4.3.3. Conexiunea între mediul urban și mediul înconjurător….. …pag. 61

CAPITOLUL V

FORMAREA REPREZENTARILOR SI NOTIUNILOR FUNDAMENTALE DE GEOGRAFIE PRIN FOLOSIREA ELEMENTELOR DIN APLICATIA EFECTUATA CU ELEVII PE VALEA ARGESULUI…………………………………………………………… pag. 66

PROIECT DE LECTIE……………………………………………………………….. pag. 72

CONCLUZII…………………………………………………………………………….. pag. 78

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………….. pag. 82

ANEXE………………………………………………………………………………………………… pag 83

ARGUMENT

Am ales aceasta lucrare din dorinta de a cunoaste in amanuntit si de a putea relata elevilor cat mai multe amanunte despre plaiurile mioritice ale Vaii Argesului.Am relizat aceasta lucrare in scopul folosirii ca suport metodic in desfasurarea orelor de geografie si cunoasterea mediului.

Condițiile naturale deosebite, existența unor vestigii istorice valoroase, a unor căi de comunicație moderne și a unei baze materiale corespunzătoare, fac din Valea Argeșului o zonă de importanță națională.

Relieful deosebit de variat, flora și fauna bogate, peisajele încântătoare, constituie puncte de atracție și de interes.

Pornind de la Pitești pe Valea Argeșului, spre nord, se ajunge la Curtea de Argeș, fostă cetate de scaun a Țării Românești, oraș așezat pe malul stâng al râului, într-o depresiune intracolinară, cu climă blândă și peisaje pitorești. De aici, se ramifică o serie de trasee fie spre Transfăgărășan, modernă cale de acces care șerpuiește printre munți, de la barajul Vidraru și până la Cârțișoara (județul Sibiu), fie spre Valea Topologului, înspre Rm. Vâlcea.

Tot din Curtea de Argeș se poate ajunge la Câmpulung, pe vechiul drum de legătură între cele două cetăți de scaun ale Țării Românești (numit de Nicolae Iorga – “drumul voievozilor”) traversând zona subcarpatică formată din muscele acoperite cu pășuni, păduri, poieni și livezi de pomi fructiferi.

Accesul spre una din principalele zone montane ale Argeșului se face pe șoseaua care însoțește râul Argeș până la Căpățâneni, de unde se pătrunde în cheile Argeșului până la barajul lacului de acumulare Vidraru.

Șoseaua care înconjoară lacul șerpuiește pe sub păduri de fag care se oglindesc în apele limpezi și liniștite ale marelui lac de la Cumpăna, punctul unde lacul se sfârșește, șoseaua se continuă cu Transfăgărășanul, urmând valea Capra și urcând în serpentine amenințătoare până la altitudinea de 2000 m; aici printr-un tunel lung de peste 800 m, șoseaua străbate creasta Făgărașului, ajungând la lacul Bâlea.

Muntii Făgăraș care străjuiește la nord zona studiată, constituie, prin măreția peisajului și complexitatea formelor de relief, cel mai spectaculos lanț muntos din țară. Marea atracție a muntilor o constituie creasta principală, formată din piscuri ce se oglindesc în lacuri limpezi de pe fundul căldărilor glaciare unde își au obârșia pâraiele de munte.

Frumusețea sălbatică a acestor munți atrage atât turistul de rând cât și alpinistul de performanță.

Valea Argeșului oferă turiștilor aspecte interesante legate de obiceiurile locale, de păstrarea portului popular, cât și alte mărturii ale unei civilizații milenare.

Oaspeții poposesc cu mult interes în locuințele țărănești din localitățile de pe Valea Argeșului, organizate într-un autentic stil tradițional.

Resursele turistice naturale și antropice ale Văii Argeșului, care o situează, prin bogăție și varietate, printre zonele cele mai dotate din acest punct de vedere, pot fi amplu puse în valoare datorită, pe de o parte, acumulărilor semnificative din ultimii ani înregistrate în procesul de reformă, care vizează descentralizarea și privatizarea acestui sector important al economiei naționale, turismul; și pe de altă parte, datorită modernizărilor și noilor dotări pe care le-a cunoscut infrastructura turistică și care au efecte benefice asupra calității serviciilor oferite.

Potențialul turistic argeșean – constituit din forme de relief combinate armonios pe tot cuprinsul zonei, clima favorabilă practicării turismului, diversitatea și bogăția florei și faunei, monumentele inegalabile istorice si de artă pot satisface cele mai exigente preferințe în materie de cerere turistică națională și internațională printr-o amplă ofertă constând în programe și aranjamente de profil.

Valea Argeșului veche vatră de istorie și artă românească, cu zone de mare pitoresc natural, cu dotări turistice moderne, cu locuitori cunoscuți pentru ospitalitatea lor, își așteaptă oaspeții dornici să-i vadă frumusețile.

CAPITOLUL I

LIMITE ALE VĂII ARGEȘULUI

1.1. Relief

Variat și repartizat proporțional, relieful traversat de râul Argeș coboară în trepte de la nord spre sud și cuprinde toate unitățile geomorfologice carpato-transdanubiene, de la altitudinea de peste 2500 m (crestele cele mai înalte ale Făgărașului) până la altitudinea de 300 m (în Câmpia Înaltă a Piteștilor). Această diferență de nivel, de peste 2200 m, se reflectă în diversitatea reliefului zonei studiate.

Se poate diferenția astfel, în cuprinsul Văii Argeșului, o treaptă înaltă constituită din Munții Făgăraș, o treaptă mijlocie ce aparține Subcarpaților Getici și Podișului Getic și o treaptă joasă, parte constitutivă a Câmpiei Române.

Treapta înaltă a reliefului este constituită de culmile Munților Făgăraș. Munții Făgăraș sunt alcătuiți din șisturi cristaline, reprezentând unitatea montană cea mai înaltă nu numai din Carpații Meridionali, dar și din întreaga țară. În timp ce spre nord, Munții Făgăraș, prezintă o mare denivelare, materializată printr-un puternic abrupt, înspre sud coboară în trepte.

Culmea principală, nordică, cu orientare clară est-vest, se desfășoară pe toată lungimea zonei studiate, având aspectul unei creste veritabile, alcătuită dintr-o succesiune de forme

piramidale.

În cadrul acestei creste se disting peste 60 de vârfuri ce trec de 2000 m, iar 5 vârfuri depășesc 2500 m: Moldoveanu – 2544 m (cel mai înalt vârf al Carpaților românești), Negoiu – 2533 m, Viștea Mare – 2527 m, Lespezi – 2522 m și Vânătoarea lui Buteanu – 2508 m.

Din creasta înaltă se desprind spre nord culmi secundare, cu altitudine din ce în ce mai coborâtă, constituind treapta joasă a Munților Făgăraș. În coborâre, undeva în etajul pădurilor de fag, pe o linie imaginară ce ar trece pe la nord de Valea cu Pești, văile se lărgesc considerabil, pantele devin mai domoale, iar culmile coboară lin până la 1300 – 1200 m. Deodată însă relieful se ridică brusc prin horsul Frunților și Ghițului.

Culmile sudice, puternic ramificate, au aspectul unor măguri împădurite până aproape de vârf punând în evidență asimetria caracteristică Munților Făgăraș. Munții Frunți (1533 m) și Ghițu (1612 m) sunt despărțiți de valea râului Argeș și afluenții săi. Râul a săpat chei sălbatice și adânci, oferind locuri ideale de amenajări, în scopul valorificării potențialului hidroenergetic ridicat al apelor; totodată respectivul sector îngust reprezintă calea de acces spre interiorul masivului. Astfel, în Cheile Argeșului, săpat în complexul gnaiselor de Cozia, a fost construit marele baraj de la Vidraru.

Între creasta nordică și masivele sudice ce formează cele 2 trepte externe, cu altitudini diferite, ale munților Făgăraș, se intercalează prelungirea estică sub formă de culoar, a Depresiunii Loviștei. În perimetrul studiat această depresiune “se drenează pe direcția vest-est, între Văile Topologului și Vâlsanului, pe o lungime de 20 km și o lățime medie de 2 km. Relieful are aspectul unui platou înclinat spre sud, cu o altitudine de 1400 – 1200 m, și este fragmentat în culmi de văile adânci care au evoluat prin eroziune regresivă, de o parte și de alta a văilor principale: Văile Cumpenei și Cumpeniței, Valea lui Stan, Valea Lupului, Valea cu Pești, ș.a. “

Zona centrală a Văii Argeșului este ocupată de dealurile subcarpatice, față de care munții se înalță abrupt spre nord cu 400-500 m, iar spre sud, dealurile scad în înălțime, pierzându-se treptat în câmpie, mai ales la vest de Argeș.

La contactul dintre munți și dealuri, de-a lungul râului Argeș se dezvoltă depresiunea Arefu – Căpățâneni, închisă spre sud de dealurile înalte subcarpatice Chiciura (1218 m) și Tămaș (1104 m), dealuri reînălțate în faza de definitivare a Carpaților și alcătuite din gresii și conglomerate paleogene și miocene.

Între dealurile Subcarpaților Argeșului și cele de la podiș se desfășoară depresiunea intracolinară Curtea de Argeș. Ea face parte din “Depresiunea celor 7 muscele” alături de depresiunea Tigveni la vest și Depresiunea Mușătești la est.

Relieful Depresiunii Curtea de Argeș reprezintă o îmbinare complexă de forme variate ca geneză și vârstă. Interfluviile, includ nivele de eroziune, terase, și lunci, pe care se dezvoltă o gamă largă de procese de modelare.

Relieful depresiunii este cuprins între 472 m și 477 m. Cele mai mici înălțimi sunt în vatra depresiunii (orașul Curtea de Argeș 432 m), iar cele mai mari pe dealurile dimprej (la răsărit Râpa cu Brazi 772 m).

Piemontul Getic reprezintă a treia treaptă morfologică a reliefului zonei studiate. Acesta a fost extins la apariție, până la poalele Carpaților, dar eroziunea a îndepărtat pietrișurile, scoțând la zi structura de tip subcarpatic și detașând astfel această unitate de munte. Limita cu subcarpații este marcată de șirul depresiunilor intracolinare, spre care se termină prin creste.

1.2. Clima

Dispunerea în trepte a reliefului joacă rolul principal în conturarea tipurilor de climă ce se diferențiază de-a lungul Văii Argeșului. Un alt factor important este orientarea generală spre sud a întregului relief; munții din nord, totodată, joacă rolul de barieră în calea unor influențe legate de circulația generală a atmosferei.

În aceste condiții apar următoarele tipuri de climă :

Climat de munte

Climat de deal

Climat de câmpie

Climatul de munte se caracterizează prelungirea estică sub formă de culoar, a Depresiunii Loviștei. În perimetrul studiat această depresiune “se drenează pe direcția vest-est, între Văile Topologului și Vâlsanului, pe o lungime de 20 km și o lățime medie de 2 km. Relieful are aspectul unui platou înclinat spre sud, cu o altitudine de 1400 – 1200 m, și este fragmentat în culmi de văile adânci care au evoluat prin eroziune regresivă, de o parte și de alta a văilor principale: Văile Cumpenei și Cumpeniței, Valea lui Stan, Valea Lupului, Valea cu Pești, ș.a. “

1.2. Clima

În aceste condiții apar următoarele tipuri de climă :

Climat de munte

Climat de deal

Climat de câmpie

Climatul de munte se caracterizează prin prezența celor mai scăzute temperaturi medii anuale, care coboară până la 0º C și chiar până la -2º C; în același timp precipitațiile sunt foarte bogate, ajungând la 1200 – 1400 mm. Vânturile puternice bat tot timpul anului, dominante fiind cele de NV și E.

Zonalitatea verticală pregnantă impune separarea a două subtipuri: subtipul climatului alpin-corespunzător înălțimilor de peste 1900 m și subtipul climatului munților mijlocii.

Elementele climei (temperatură, vânturi, precipitații) cunosc în Munții Făgărașului, ca în toate masivele muntoase, etajarea determinată de altitudine. Temperatura aerului scade treptat de la poale spre creștetul munților. Lunile cele mai călduroase sunt iulie și august (7 – 8º C), iar cele mai răcoroase, ianuarie și februarie.

Vântul bate aproape permanent pe creastă, adeseori dinspre V și NV, provocând înnorări, iar brizele de munte și brizele de vale sunt materializate prin jocul cețurilor din văi.

Precipitațiile sunt relativ bogate în Munții Făgărașului. Cantitatea lor crește de la poale spre înălțimi, ajungând în medie de la 900 – 1000 mm (în etajul fagului) până la 1400 mm (în zona alpină).

Ploile au cea mai mare frecvență în lunile de la începutul verii și cea mai mică spre toamnă, în septembrie. Ninsorile pot cădea oricând, însă de obicei ele încep către sfârșitul lui septembrie, iar cele mai frecvente sunt în ianuarie, februarie și martie.

Climatul de deal este influențat de prezența unor fenomene de întrepătrundere a elementelor climatice atât dinspre munte cât și dinspre câmpie. Acest etaj de climă este specific regiunilor de deal și podiș cu altitudini cuprinse între 300 și 800 m, se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între 6 – 10º C și precipitații ce variază între 700 – 1000 mm și se diferențiază în subtipurile:

climat de dealuri înalte;

climat de dealuri joase;

climat al depresiunilor submontane și intracolinare.

Climatul de dealuri înalte caracterizează dealurile cu altitudini de peste 500 m, corespunzător pentru zona studiată înălțimilor subcarpatice. Astfel, clima Subcarpaților Argeșului se caracterizează prin valori de 6 – 8º C pentru temperatura medie anuală și 700 – 1000 mm pentru precipitațiile medii anuale.

Climatul de dealuri joase este corespunzător dealurilor cu altitudini de sub 500 m, întâlnindu-se de-a lungul zonei studiate pe toată suprafața ocupată de subunitățile Podișului Getic. Temperatura medie anuală prezintă valori cuprinse între 8 – 10º C, mai ridicată fiind spre sud, la contactul cu câmpia, iar precipitațiile medii anuale se situează între 500 și 700 mm, fiind mai ridicate la contactul cu zona subcarpatică.

Subetajul de climă caracteristic pentru depresiunile ce se dezvoltă în cadrul reliefului deluros prezent de-a lungul Văii Argeșului, prezintă particularități diferite pentru cele două tipuri de depresiuni întâlnite.

Astfel, în depresiunea submontană Arefu, temperatura medie anuală este de 8º C, temperatura medie a lunii iulie de 20º C, iar cea a lunii ianuarie de -3º C, rezultând o amplitudine termică de 23º C. Precipitațiile au valori mai mari pe versanții vestici și nordici față de cei sudici și estici. Ele variază în medie în jurul a 800 – 900 mm. În depresiunea Arefu au loc inversiuni termice, iar în Subcarpații Argeșului este semnalat iarna târziu și primăvara devreme Vântul Mare (vânt de tip föehn).

Cantitatea medie anuală de precipitații este în jur de 700 – 800 mm, cu luni secetoase ianuarie – februarie – martie cu sub 45 mm și luni ploioase mai – iunie – iulie, având în medie 85 – 115 mm.

1.3 Hidrografie

Rețeaua hidrografică se caracterizează prin diversitate și varietate și cuprinde ape curgătoare, ape stătătoare și ape subterane.

Apele curgătoare

Cantitatea mare de precipitații, din zona montană și subcarpatică s-a răsfrânt în formarea unei zone dense de izvoare și văi drenate.

Principala arteră hidrografică este Argeșul, râu puternic, ce adună apele versantului sudic al Munților Făgăraș, prin bazinul său propriu-zis, precum și prin afluenții săi făgărășeni: Vâlsanul și Râul Doamnei.

Obârșia Argeșului este în Munții Făgăraș, între vârfurile Negoiu și Moldoveanu, de unde pornesc râurile Buda și Capra. Până în anul 1966 Argeșul se forma de la “înfurcitura văilor Capra și Buda , aflată la extremitatea sudică a muntelui Stevința, la cca 2 km de Cumpăna “. Din 1967, punctul de confluență respectiv a dispărut sub apele lacului Vidraru. Acesta se suprapune acum întregului curs făgărășan al Argeșului vechi.

De sub culmea principală vin în lac cele două râuri: Capra și Buda. Capra adună apele dintre Lespezi (Călțun) și Arpașul Mic, iar Buda pe cele dintre Arpașul Mic și Viștea-Moldoveanu. În prezent, aceste râuri se varsă în lacul de acumulare Vidraru, care primește apele de pe o suprafață de aproximativ 740 kmp și care este socotit, pe drept cuvânt, cea de-a doua obârșie a Argeșului.

În aval de chei, Argeșul străbate pe direcția nord – sud zona subcarpatică și a dealurilor piemontane, primind ca afluent, în dreptul comunei Merișani, râul Vâlsan, ale cărui ape au fost captate și deviate către Vidraru.

La Pitești, Argeșul primește unul dintre cei mai importanți afluenți ai săi, Râul Doamnei care își adună apele de pe o zonă extinsă a crestei Făgărașului, și apoi le îndreaptă prin aducțiuni subterane către Vidraru.

Configurația reliefului și constituția petrografică a rocilor conferă Argeșului și principalilor săi afluenți un ridicat potențial hidroenergetic, care a fost pus în valoare odată cu realizarea lacului de acumulare Vidraru și a celorlalte lacuri de baraj amenajate în aval de Vidraru, până la Pitești.

Apele stătătoare

Sunt reprezentate prin lacuri naturale și lacuri autropice.

Lacurile naturale sunt de origine glaciară și sunt cantonate în culmea principală a Munților Făgăraș.

Principalele lacuri glaciare de pe versantul sudic al Făgărașului și circumscrise zonei studiate, sunt:

Lacul Călțun (2135 m alt.; 7751 mp; 11,8 m adâncime);

Lacurile Capra și Căprița , situate la o altitudine de 2230 m și respectiv 2238 m , unite printr-un emisar de 8 m lungime cu o suprafață de 18340 mp și respectiv 2180 mp și o adâncime de 8 m și respectiv 1,5 m;

Lacul Buda ( 2080 m alt ) aflat în căldarea superioară a Văii Buda;

Lacul Iezerul Podul Giurgiului (2270 m alt.) suspendat în căldarea cu același nume.

Se adaugă lacurile de pe versantul nordic al Făgărașului la care se poate ajunge folosind ca zonă de acces Valea Argeșului sau traseele montane de pe creasta sudică.

Lacul Urlea (2170 m alt.; 20150 mp; 4,05 m adâncime);

Lacurile Podragul Mare și Podragul Mic la 2140 m alt., suprafața de 28550 mp respectiv 2400 mp, o adâncime de 15,5 m respectiv 3,9 m și legate printr-un emisar lung de 31 m;

Lacul Bâlea (2034 m alt.; 46508 mp; 11,35 m adâncime maximă) populat de păstrăv, a fost considerat pe bună dreptate, unul dintre cele mai frumoase lacuri din masiv.

În peisajul zonei Văii Argeșului se înscrie și salba de lacuri de acumulare de pe Argeș, care, pe lângă utilizarea în scopuri hidroenergetice și pentru alimentarea cu apă a zonei industriale Pitești, reglează creșterile de nivel ale râurilor, furnizează apa necesară irigațiilor și sunt puncte de atracție turistică.

Lacurile antropice, amenajate pe Argeș încep în amonte cu lacul de acumulare Vidraru și continuă înspre aval până la Pitești cu lacurile de baraj de la Oești, Cerbureni, Curtea de Argeș, Zigoneni, Vâlcele, Bascov și Pitești.

Lacul de acumulare Vidraru a fost construit în anul 1966 la intrarea în cheile Argeșului. Este un baraj în formă de arc înalt de 166 m și lung de 307 m, iar lacul este adânc de circa 100 m, lung de mai bine de 8 – 9 km și cu un volum de 465 000 000 mc. Pentru a asigura volumul de apă prevăzut pentru lac, au fost construite baraje, lacuri de acumulare, captări și conducte de aducțiune dinspre zece râuri vecine Argeșului: Topologul, Vâlsanul, Cernatul, Râul Doamnei, Limpedea, Valea lui Stan, Valea Bradului, Drăghina, Dobroneagu, Baciu.

Valea lui Stan

Apele subterane

Apele freatice se găsesc în general la mare adâncime (peste 100 m), datorită atât ponderii reliefului, cât și structurii sale. În partea de NV a bazinului Argeșului, se remarcă o regiune lipsită de debite importante. În zona de contact a dealurilor cu câmpia, de-o parte și de alta a Argeșului, apa freatică se găsește la 80 – 100 m adâncime, iar în lunca Argeșului apa freatică se găsește la adâncimi de circa 10 – 20 m.

Bazinul hidrografic al Văii Argeșului

Argeșul drenează cea mai mare parte a versantului sudic a Munților Făgăraș, zona subcarpatică, deosebit de variată din punct de vedere tectonic, prelungirea estică a Piemontului Getic și o bună parte din Câmpia Română. Unitățile de relief din bazin sunt bine proporționate, munții cu altitudini de peste 750 m reprezentând 14,4% regiunile de dealuri 1200 – 750 m reprezentând 40%, iar regiunile de câmpie sub nivelul de 200 m reprezentând încă 45,6%.

Intrarea în funcțiune a unor importante obiective industriale, impune o folosire rațională a resurselor sale de apă, realizată prin construirea complexului hidroenergetic de pe Argeș, cu o putere instalată de 220 MW. Numeroasele derivații de rezerve de apă efectuate cu ocazia înființării acestui complex, dinspre afluenții Argeșului și chiar dinspre Tolopog spre lacul de acumulare de la Vidraru schimbă într-o oarecare măsură și funcția rețelei, fluviațiile din regiunea de munte, iar regimul hidrologic al Argeșului a suferit modificări esențiale.

Cursul Argeșului pornește în prezent din lacul de acumulare Vidraru. Anterior ca punct de origine al râului a fost considerat confluența râului Capra cu Buda, râuri care în prezent se varsă în lacul Vidraru.

Buda (S = 112 km2, L = 22,6 km)

Este cel mai mare afluent al lacului Vidraru care poate fi considerat în condițiile actuale și ca izvor al sistemului Argeș. El își are obârșia în lacul glaciar Buda (S = 8670 m2, h = 2,2 m), de sub Vârful Argeșului Mic (2459). În dreptul cantonului Buda, râul primește pe cel mai mare afluent al său din stânga Izvorului Mircea, cu obârșia sub Vârful Moldoveanu (2544 m). Pe un afluent din dreapta se află cel mai înalt lac glaciar din Munții Făgăraș (Podul Giurgiului), (S = 2220 m, h = 3,0 m) pe care în anii cu veri mai răcoroase, pătura de gheață se menține până în august. Panta medie a Budei până la vărsarea sa în lac este de 65/km.

Râul Capra (S = 97 km2, L = 20 km)

Izvorăște din lacul glaciar Capra ( S = 18340 m2, h = 8 m) și Căprița ( S = 2190 m2, h = 1,5 m), aflate sub Vârful Vânătarea lui Butcanu (2506 m). Pe afluentul său din dreapta Paltinu se află Lacul Paltin, cu dimensiuni mai reduse ( S = 1070 m2, h = 1,2 m), iar pe Căprioara – Călțun (S = 7751 m2, h = 11,8).

Cascada Capra

Hidrografia Văii Argeșului

1.4. Elemente biopedologice

Vegetație

Vegetația apare repartizată în funcție de zonarea reliefului și a climei. Marea varietate a formelor de relief traversate și a tipurilor de climă întâlnite au determinat o evidentă zonalitate pe verticală a vegetației spontane .

Coborând de la N la S se disting, în regiunea de munte, zona alpină în cadrul căreia se diferențiază două etaje:

etajul alpin propriu-zis;

etajul subalpin.

Etajul alpin propriu-zis se desfășoară de la altitudinea de 2200 – 2300 m până în vârfurile cele mai înalte. Vegetația caracteristică este alcătuită din plante pitice de origine arctic-alpină, asemănătoare celor de tundră: salcia pitică, mierluța pitică, ochii șarpelui, rogozul roșu, garofița pitică, argințica, toporașul alpin, ghințura, floarea de colț, plantă ocrotită, ca și bujorul de munte sau smirdarul, una din marile podoabe ale Făgărașului.

Etajul subalpin dezvoltat deasupra pădurilor de molid (1700 – 1800 m altitudine) are ca vegetație specifică tufișuri de jneapăn, ienupăr pitic, afin, zâmbrul și graminee.

A doua zonă din regiunea de munte, zona pădurilor montane, reprezintă o fâșie lată dezvoltată în etajele de vegetație:

etajul pădurilor de molid;

etajul pădurilor de foioase.

În etajul pădurilor de molid predomină molidul în asociație cu alte plante ca afinul și măcrișul.

Etajul pădurilor de foioase ocupă întreaga zonă a munților (sub 1200 – 1000 m) și o mare parte a dealurilor subcarpatice și podișului piemontan, și cuprinde mai multe subetaje. Subetajul pădurilor de amestec (fag, brad și molid ), în care se întâlnesc numeroase specii cum ar fi: ulmul, frasinul, ș.a. și pajiști presărate cu: crini de pădure, sângele voinicului, garofița de munte. Subetajul pădurilor de fag este alcătuit din fag, sau pe alocuri, în amestec cu, alun, mesteacăn, iar pe văi pătrund aninul negru și aninul alb.

La partea inferioară se dezvoltă subetajul pădurilor de gorun, în care pe locuri umede se instalează stejarul și unele specii de alun , ulm, carpen, tei.

Astfel turistul care pornește pe Valea Argeșului de la Pitești spre înaltul Făgărașului va trece prin toate etajele de vegetație din spațiul montan al țării noastre.

Faună

Este tot atât de bogată și variată în concordanță cu condițiile oferite de cadrul natural, și cunoaște, deși mai puțin pregnant ca vegetația, o distribuție zonală altitudinală.

Dintre mamifere, căprioara, pe alocuri colonizată urcă arareori mai sus de brâul pădurilor de fag, cerbul ajunge până la limita superioară a pădurilor, iar mistrețul este adeseori întâlnit în pădurile de la poalele munților. Dintre feline se întâlnește: pisica sălbatică, jderul de copac și râsul care urcă uneori în urmărirea pradei până la golul alpin. Lupul și vulpea sunt nelipsite din pădurile de fag, iar cel mai mare dintre mamifere, ursul se adăpostește ziua prin desișurile pădurilor, iar adeseori iese noaptea în gol, în căutarea pradei. În golul alpin este împărăția caprei negre, specie ocrotită.

Lumea păsărilor cuprinde numeroase specii mici cantonate prin păduri, dar și câteva specii mari de răpitoare, care-și veghează teritoriul de vânătoare în zboruri largi, deasupra spațiului alpin.

Prin păduri sunt mai frecvente: cinteza, gaița, pițigoiu, mierla, corbul, codobatura, pescărușul albastru, ciocănitoarea, cocoșul de munte, pasăre rară, ocrotită de lege, brumărița de stâncă, ș.a.

Deasupra crestelor, a văilor și pădurilor se întinde spațiul larg al vulturilor pleșuvi, suri și bruni și ai acvilelor de munte, devenite tot mai rare în ultima vreme. Reptilele sunt slab reprezentate, doar prin vipera comună și șarpele de alun. Fauna acvatică este reprezentată în primul rând prin păstrăvi, scobarul, mreana.

În partea sudică a Făgărașului, în cursul superior al Argeșului, Vâlsanului și Râului Doamnei, a fost descoperit în 1956 cel mai rar pește din fauna României, specia cu cea mai mică răspândire în Europa, endemică în bazinul Argeșului și anume aspretele.

Solurile

Cercetările pedologice au pus în evidență existența unei mari varietăți de soluri începând de la solurile pajiștilor alpine, până la cele slab dezvoltate și de luncă.

În partea nordică a Văii Argeșului au o largă răspândire solurile montane (la altitudini mai mari de 1800 m): brune acide, soluri brune – podzolice ferifluviale, soluri humicosilicatice, rogosoluri, redzine, și rocă la zi.

A doua mare categorie de soluri o constituie cele din etajul pădurilor de rășinoase sau de rășinoase în amestec cu fag, cu un profil mai complex. Aici apar solurile brune acide montane de pădure, cu diferite grade de podzolire și soluri podzolice montane.

Pe muscelele argeșene și în partea inferioară a munților predomină solurile brune montane de pădure și cele brune montane de pădure podzolite, formate mai ales sub pădurile de foioase.

Dealurile subcarpatice și piemontane ale Argeșului reprezintă domeniul de dezvoltare a solurilor silvestre podzolice brune și brune – gălbui, iar podișurile piemontane Cotmeana și Cândești, sărace în humus și elemente nutritive, cu aciditate ridicată. În continuare spre sud în Câmpia Înaltă a Piteștilor, apar soluri silvestre podzolice pseudogleizate și soluri pseudogleice care au avut răspândire datorită excesului de umiditate care stagnează la suprafața terenurilor.

Altă grupă însemnată o reprezintă solurile litomorfe și solurile intrazonale. În zona muscelelor argeșene apar soluri negre argiloase de fâneață umedă și pseudorenzinele, iar în Câmpia Piteștilor soluri negre argiloase compacte, slab humifere. Ultima categorie o constituie solurile slab dezvoltate, de luncă.

Pe Valea Argeșului și văile principalilor săi afluenți apar litosolurile și rocile consolidate – compacte la zi, iar în lunca Argeșului, mai dezvoltată în zona Piteștiului și la confluența cu afluenții puternici, apar fâșii de soluri de luncă, soluri aluviale cu sau fără carbonați.

În ceea ce privește modul de folosință al terenului, acesta diferă de la zonă la zonă. În câmpie marea majoritate a terenurilor sunt arabile. În zona de platformă, arabilul cedează o parte din suprafață livezilor, pășunilor și fânețelor, iar vița de vie ocupă pantele însorite ale extremităților sudice ale Piemontului Getic. În zona subcarpatică predomină fânețele, pășunile și livezile iar în cea montană, singura folosință a solurilor este pășunea. În această zonă, până la golul alpin, se întâlnesc întinse păduri care se continuă și în zona subcarpaților și chiar în câmpie. În general se poate spune că toate formele de vegetație găsesc de-a lungul Văii Argeșului condiții prielnice de creștere și dezvoltare: pășunile alpine, pădurile de rășinoase și de amestec, livezile de pomi fructiferi, podgorii și chiar lanuri de cereale.

CAPITOLUL II

CADRUL FIZICO – GEOGRAFIC ȘI ISTORICO – CULTURAL AL

VĂII ARGEȘULUI

2.1 Incursiune geografică

Zona turistică Valea Argeșului este localizată în partea central – nordică a județului Argeș și corespunde geografic cursului superior și mijlociu al râului Argeș, de la izvoare până la confluența cu Râul Doamnei la Pitești. Județul Argeș este traversat, la jumătate, de paralela 45º latitudine nordică și străbătut, în partea de est, de meridianul 25º longitudine estică. Ocupă o suprafață de 6826 kmp (2,9% din suprafața țării), cu o populație de 671446.

Are ca vecini județele: Sibiu și Brașov la nord, Dâmbovița la est, Teleorman la sud, Olt la sud – vest, și Vâlcea la vest.

În județ se află trei municipii: Pitești, Câmpulung și Curtea de Argeș; trei orașe – Mioveni, Costești, Topoloveni și 93 de commune cu 577 de sate.

Relieful este variat, fiind structurat pe trei niveluri. Cea mai înaltă treaptă este reprezentată de munți (Făgăraș, Iezer, Piatra Craiului), iar cea mijlocie de dealuri și depresiuni (Dealurile Argeșului, Podișul Cotmeana, Depresiunea Câmpulungului). Cea mai joasă formă de relief este Câmpia Inalta a Pitestilor.

Principalul curs de apă este Argeșul (140 km), la care se adaugă râuri aparținând bazinelor hidrografice ale Vedei și Oltului. Rețeaua hidrografică este întregită de lacuri naturale de origine glaciară (Călțun, Buda, Capra, Roșu) și lacuri artificiale (lacul de acumulare de la Vidraru).
Dintre rezervațiile naturale de pe teritoriul Argeșului: Poiana cu narcise Negrași, Peștera de la Piscul Negru, Peștera Dobreștilor, Lacul Iezer, Lacul Valea Rea, Valea Vâlsanului, Granitul de la Albești.

Poziția geografică a zonei Valea Argeșului – între creasta principală a Făgărașului, cu caracter alpin și extremitatea nordică a Câmpiei Române – determină cuprinderea tuturor unităților geologice carpato – transdanubiene, alcătuite din straturi diferite ca natură și vârstă și cu o arhitectură deosebită față de celelalte unități înconjurătoare.

Astfel, în partea nordică se desfășoară zona cristalină ocupată de Munții Făgăraș. În partea sudică a Munților Făgăraș și în Subcarpații Argeșului apar formațiuni terțiare ca: eocenul (calcare, conglomerate, gresii), oligocenul (șisturi disodilice), tortonianul (conglomerate poligene, gresii, nisipuri, marne), ponțianul (nisipuri micacee, marno-argile), dacianul (marne șistoase, marne nisipoase, pietrișuri mărunte), levantinul ( pietrișuri de Cândești). Formațiunile terțiare menționate sunt cutate.

Harta județului Argeș:

2.2.Incursiune istorică

Valea Argeșului, dens populată din vechime, reprezintă una dintre regiunile țării noastre care a cunoscut de timpuriu o intensă viață economică, socială, politică și culturală.

Nenumărate dovezi confirmă existența pe teritoriul județului Argeș a unor elemente fundamentale ale civilizației materiale și spirituale pe toată durata evoluției societății omenești.

Cele mai vechi urme de cultură materială descoperite atestă existența unor comunități omenești încă din paleolitic. Există totodată elocvente mărturii ale dezvoltării vieții materiale și spirituale pe meleagurile argeșene, în perioada neolitică, apariția metalurgiei aramei și apoi a bronzului și epoca fierului.

Lupta de la Posada (9 – 12 nov 1330) a însemnat independența Țării Românești. Valea Argeșului, cu capitala la Curtea de Argeș, a devenit leagănul dinastiei Basarabilor.

Fiul și urmașul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352 – 1364) înființează la Curtea de Argeș, prima mitropolie a Țării Românești și termină construcția Bisericii Sf. Nicolae Domnesc. Fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav I Vlaicu (1364 – 1377) bate prima monedă românească din argint, înființează prima școală locală, iar din cancelaria de la Argeș se emit primele documente scrise (25 nov 1369).

Opera lui Vladislav I Vlaicu a fost continuată cu înțelepciune de urmașii săi Radu I (1377 – 1383) și Dan I (1383 – 1386), iar în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, orașul Curtea de Argeș avea să atingă culmile cele mai înalte, devenind un factor hotărâtor în relațiile internaționale din sud – estul Europei.

La Curtea Domnească din Argeș, au venit la acea vreme solii din Ungaria, Polonia, Transilvania și din Imperiul Otoman pentru a încheia fie tratate de alianță, fie convenții comerciale.

Pilda lui Mircea cel Bătrân avea să fie urmată rând pe rând de Dan al II-lea (1422 – 1431) numit și Dan cel Viteaz, apoi de Alexandru Aldea (1431 – 1436), Vlad Dracul și fiul său Vlad Țepeș, restauratorul cetății Poienari la 1457, însă eforturile lor nu s-au ridicat la înălțimea realizării predecesorilor, mai ales că din 1418 până în 1431 capitala Țării Românești a fost când la Curtea de Argeș când la Târgoviște, Argeșul rămânând adesea numai o reședință temporară și ocazională a domniei.

Valea Argeșului și orașul Curtea de Argeș reintră în schema istorică, în timpul lui Mihai Viteazul și luptei din 25 nov 1600 de la Curtea de Argeș, când viteazul domn a făcut ultima încercare de a rezista trupelor poloneze.

În toată perioada care a urmat, Valea Argeșului cu așezările sale bine închegate a fost prădată și a avut mult de suferit. Grija pentru Argeș, care a polarizat toată istoria medievală a cursului superior a râului Argeș, și-au manifestat-o domnitorii: Matei Basarab (1632 – 1654), Șerban Cantacuzino (1678 – 1688) și apoi Constantin Brâncoveanu.

În secolul al XVIII– lea, Valea Argeșului a fost un permanent câmp pentru operațiunile militare ale puterilor străine: Rusia, Austria și Turcia. Scurtele perioade de pace dintre războaie au fost puternic afectate de calamități naturale: seisme, incendii, epidemii de ciumă și holeră.

Cu toate greutățile, argeșenii și-au apărat și păstrat demnitatea, iar în secolul al XIX – lea, documentele vremii arată că ei s-au alăturat revoluției lui Tudor Vladimirescu din 1821, revoluției de la 1848 și războiul pentru cucerirea independenței de stat, dovedindu-și spiritul de sacrificiu și dragostea de țară.

Intens frământată de evenimentele politice, sociale și militare, epoca modernă a constituit pentru așezările și locuitorii Văii Argeșului piatra de temelie pentru dezvoltarea și înflorirea economică, demografică, culturală și implicit turistică. Este perioada când de Valea Argeșului și-au legat numele un întreg șir de mari personalități științifice și artistice, care vizitând acest ținut de o mare frumusețe și varietate peisagistică, încărcat de istorie, legendă și valoroase monumente istorice și de artă, și-au dăruit și reunit toate forțele pentru tezaurizarea și punerea lui în circuitul valorilor naționale și universale.

Valea Argeșului, cu cadrul său pitoresc și încărcătura sa istorică, a atras de-a lungul veacurilor numeroși călători străini și români, oameni de știință, artă și cultură, care veniți în vizită sau la odihnă, s-au inspirat din comorile inepuizabile ale portului, cântecului și peisajului argeșean, comori ce au fost transpuse pe pânză, în muzică sau în opere literare, lăsându-ne în același timp prețioase însemnări, adevărate cronici despre zbuciumata și bogata istorie a acestor meleaguri.

Istoria Văii Argeșului reliefează o pleiadă de ilustre personalități, originare din Argeș sau fii adoptivi ai acestor meleaguri, care în anumite perioade de timp, s-au afirmat ca oameni de știință, cultură și artă, ca animatori ai obștii, unii intrați aproape în legendă. Primii Basarabi, întemeietori de țară, și-au lăsat numele înscrise aici prin ctitoriile lor de la Curtea de Argeș, care stau și astăzi mărturie a experienței avansate și a gustului rafinat din acea vreme.

Începutul secolului al XVI-lea este luminat de domnia lui Neagoe Basarab, care a ctitorit la Argeș cel mai strălucitor monument din Țara Românească și a lăsat fiului său Theodosie o carte de înțelepte învățături “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”. Ideea de bază a lucrării este încercarea de justificare a tendinței de centralizare a puterii politice în mâna domnitorului, ca mijloc de rezistență împotriva atacurilor externe, deci în legătură cu asigurarea independenței țării și întărirea orânduirii feudale. Sporadic, se fac referiri și la problemele economice, ca de pildă: apărarea proprietății funciare a domnitorului și a boierilor, unele recomandări în materie de politică fiscală, prețuirea meritului personal al luptătorilor și slujbașilor prin recompense materiale etc.

Pe aceste locuri legendare s-a făurit nemuritorul mit al Meșterului Manole, baladă care o lungă perioadă de timp s-a transmis melodic, provocând puternice emoții auditorilor din popor și s-a închegat admirabil în varianta populară prelucrată de Vasile Alecsandri (Poesii populare ale Românilor).

Printre personalitățile de seamă ale istoriei și culturii românești, se înscrie și Alexandru Odobescu, a cărui activitate științifică a fost marcată în vara anului 1860 de două cercetări întreprinse în regiunea celor mai vechi formațiuni de stat românești: Argeșul și Vâlcea, din însărcinarea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice în baza proiectului aprobat de Alexandru Ioan Cuza de inventariere, cercetare și conservare a patrimoniului artistic național. În acest scop între 27 iunie – 9 iulie 1860, Alexandru Odobescu împreună cu soția sa Sașa și pictorul elvețian Henri Trenk sunt oaspeții orașului Curtea de Argeș, prilej cu care vizitează și ruinele Cetății lui Vlad Țepeș de la Căpățâneni, de pe Valea Argeșului, cetate aureolată de legenda pe care o redă din și în spiritul vechilor cronici muntene: "ruinele cetății, apriga lor pustietate stau încă mărturie despre sălbatica răzbunare a domnului și despre crudele suferințe ale sărmanilor osândiți ".

Începând din feb. 1882, I.L.Caragiale a funcționat o vreme ca revizor școlar peste județele Argeș și Vâlcea, având cancelaria la Curtea de Argeș. Este etapa în care I.L.Caragiale își găsește subiecte și personaje pentru câteva din creațiile sale literare: schița Bubico și drama Năpasta. Prezența lui I. L. Caragiale pe meleagurile argeșene a fost consemnată și la Căpățâneni, sat unde-și avea locuința marele compozitor George Ștephănescu, în a cărui casă, Caragiale a compus “Năpasta”.

În vremea târnosirii bisericii episcopale de la Curtea de Argeș, care s-a oficiat la 12 oct.1886 în prezența Regelui Carol I și Reginei Elisabeta, Vasile Alecsandri s-a îndreptat spre meleagurile argeșene. Cu acest prilej, pentru măreața construcție feudală pe care “Domnul Neagoe” a clădit-o V.Alecsandri a scris trei poeme: “Sfințirea Curții de Argeș “, “Înscripțiile pe ușa Curții de Argeș” și “Legenda sfințirii bisericii de la Curtea de Argeș”.

CAPITOLUL III

VALORIFICAREA MULTILATERALĂ A MEDIULUI

AMBIANT NATURAL

3.1. Concentrația spațială și dezvoltarea celor mai vizibile caracteristici ale orașului.

Orașele, așezările urbane în general, sunt formațiuni spațiale distincte, caracterizate printr-o densitate sporită și o poziție aparte în procesul schimburilor de valori, în ansamblul unui teritoriu, în cadrul unei anumite regiuni geografice sau al unei unități administrative, riguros limitate. Orașele se înscriu într-un anumit peisaj geografic printr-o multitudine de funcții economice, sociale și politice, devenind centre de gravitație pentru un teritoriu de dimensiuni mai mari sau mai mici.

Indiferent de punctul de vedere din care este studiat, orașul nu poate fi privit în afara spațiului pe care îl ocupă. Orașul este, în ultimă instanță, imaginea cea mai expresivă a societății; el a înscris și păstrează parțial sau în întreg ansamblul său, bunurile cele mai de preț create de societatea omenească de-a lungul vremurilor.

În acest fel pentru geografi au o însemnătatea deosebită caracteristicile cantitative și calitative care diferențiază orașele, de exemplu, în orașe mari, orașe mici sau de mărime mijlocie, care le grupează în tipuri funcționale, genetice, morfostructurale, caracteristici necesare în definirea trăsăturilor particulare sau generale care stau la baza oricărui studiu asupra mediului urban. Nu sunt puține cazurile când ignorându-se asemenea cerințe fundamentale s-au înregistrat eșecuri vizibile în dezvoltarea unui oraș sau altul. Rezultă astfel că pentru a da răspuns la întrebarea „Ce este orașul?” problema esențială nu constă în a da sau a ne însuși vreuna din multiplele definiții folosite în limbajul diferitelor specialități care studiază orașul. Important, și mai ales util în practica actuală, este de a construi un astfel de sistem de gândire și tratare care să ne permită să înțelegem semnificația orașului în peisajul geografic, în mediul social și economic al fiecărei țări, în mediul geografic al planetei noastre.

Generalizând, în accepțiunea modernă, orașul este centrul populat cu un înalt grad de concentrare și organizare care se dezvoltă în anumite condiții de spațiu și de timp. Atunci când vorbim de concentrare și organizare se presupune că recunoaștem de la bun început că orașul, oricât de tânăr sau de vechi ne apare nouă astăzi, își are o viață a sa proprie în care, în funcție de anumite condiții, se înregistrează perioade de progres sau de regres.

Se afirmă uneori, îndeosebi de către economiști, că influența timpului este mult mai fundamentală decât aceea a spațiului. Rolul hotărâtor al condițiilor istorice, social-economice specifice anumitor epoci, orânduiri sociale, este bineînțeles incontestabil. Subliniind însă influența permanentă a spațiului vizăm în mod deosebit necesitatea de a vedea în orașe, în formele lor de organizare, nu simple contururi geometrice, pe o hartă sau într-un anumit profil regional. Apreciind rolul spațiului noi apreciem că orașele sunt puncte „focale” strâns legate de un teritoriu, care treptat intră sub influența lor. Acesta poate fi de o întindere mai mare sau mai mică. Orașul este născut și se dezvoltă pentru a exercita o funcție determinată. Pentru aceasta, în mod obiectiv, el va ocupa cel loc unde să poată să-și exercite, în condițiile cele mai bune, aceste funcții. Locul respectiv caracterizează poziția geografică a orașului, în definirea căreia trebuie avut în vedere: dimensiunile teritoriului urban, relieful, natura și rezistența solului și subsolului, condițiile de seismicitate, condițiile naturale de climă, umiditate, temperatură, vânt, însorire, regimul apelor de suprafață, apele subterane, inundațiile etc. În același timp trebuie cunoscute premisele economice și posibilitățile de valorificare a resurselor naturale locale sau din împrejurimi sau, mai ales, raportul orașului față de principalele obiective economice din imediata apropiere sau din alte regiuni ale țării: centre industriale, regiuni intensiv-agricole, căi de comunicații (cale ferată, șosele naționale, căi navale sau maritime). Rezultă deci că în conturarea orașului, ca formațiune spațială, economică sau socială, conlucrează o multitudine de factori care în mod obligatoriu trebuie priviți în strânsă interdependență și reciprocitate, lucru care ne asigură în ultimă instanță posibilitatea de înțelegere a evoluției și perspectivei urbane în ansamblu ei.

3.2. Originea oricărui centru populat trebuie căutată în condițiile social-economice ale diferitelor epoci istorice în strânsă legătură cu mediul înconjurător.

Este indiscutabil faptul că orașul, ca de altfel și satul ca formă de organizare teritorial-social, este un rezultat direct al dezvoltării forțelor de producție. În orânduirea primitivă, caracterizată printr-un nivel extrem de scăzut al dezvoltării forțelor de producție, nici nu putea fi vorba de o distincție a categoriei de oraș.

Orânduirea primitivă caracterizată printr-un număr mic de oameni, adunați în grupuri destul de omogene, a căror energie era în întregime (sau aproape în întregime) absorbită de căutarea hranei, nu permitea o specializare a muncii și o diferențiere a claselor: nu putea fi vorba deci de o viață urbană.

În orânduirea sclavagistă și feudală exista deja un surplus de hrană datorat cultivării selective a cerealelor, practicării creșterii animalelor, precum și condițiilor favorabile stocării îndelungate.

Surplusul de hrană permitea astfel specializarea muncii, determinând noi structuri de clasă. Orânduirea feudală posedă deja începuturi de „metalurgie”, de mecanizare, posedă mijloace de a crea „investiții”, ceea ce multiplică atât producerea cât și distribuirea surplusurilor agricole și meșteșugărești. Ceva mai târziu au început să fie folosite atât forța vântului pentru a naviga peste mări și a măcina grânele, cât și cea a aburului și a energiei apei.

În cadrul acestor condiții au luat naștere și s-au dezvoltat embrionii primelor orașe în lume. Ele apar deci în procesul diviziunii treptate a muncii în societate și anume atunci și acolo unde meșteșugurile se despart de celelalte ocupațiuni și devin o ramură de producție de sine stătătoare. Sigur că acest proces a fost mult mai complex și mai complicat decât ne apare nouă astăzi. În orice caz, așa cum de altfel ne poate confirma și practica actuală, pentru apariția orașelor se cer cel puțin trei condiții principale și anume:

existența unor elemente tehnologice atât în domeniul sursei de bază –

agricultura – cât și mai ales în celelalte domenii neagricole.

Se presupune astfel că omul fiind o ființă socială nu a putut exista decât într-o anumită comunitate restrânsă, mică, alcătuită din grupări mici de familii. Atât timp cât singurul izvor al existenței erau numai produsele agricole, aceste grupuri ale familiilor, așezări mici, nu puteau cunoaște o dezvoltare mai semnificativă. În momentul în care a apărut posibilitatea schimbului de produse, deci completarea minimului său de existență, precum și posibilitatea de transport, viața așezărilor capătă aspecte noi. Din acel moment începe diferențierea între așezările omenești, după funcțiile lor, diferențiere care crește o dată cu dezvoltarea meșteșugurilor, mașinilor, industriei prelucrătoare în general, căilor de comunicație etc;

apare evidentă o a doua condiție primordială și anume baza ecologică care

trebuie să asigure existența unei anumite concentrări de populație pe un teritoriu relativ restrâns. În mod deosebit apare necesitatea posibilităților de folosire a apei;

la aceste două condiții se adaugă necesitatea unei anumite structuri sociale

care să fi putut asigura o anumită forță, o anumită putere în conducerea treburilor, îndeosebi pentru inventarierea, depozitarea și stocarea îndelungată a surplusurilor, iar mai târziu de administrare, apărare și repartiție a bunurilor.

Rezultă deci că originea oricărui centru populat trebuie căutată atât în condițiile social-economice ale epocii respective cât și în condițiile naturale în care se naște. Nimeni nu poate contesta că formarea centrelor populate, sate sau orașe, este influențată într-o măsură sau alta de condițiile naturale respective. Anumite densități de populație în regiunile polare, arctice, temperate sau ecuatoriale erau condiționate de mediul natural. De asemenea și unele tipuri de așezări, din materiale de construcții diferite, reflectă puternice influențe ale condițiilor locale. Înțelegerea rolului ambianței fizice naturale, vizează îndeosebi particularitățile topografice, condițiile naturale în totalitatea lor, apreciind rolul lor îndeosebi cu privire la alegerea locului de așezare, în parte asupra formei de așezare și tipurilor de construcții. În trecut, datorită nivelului scăzut al forțelor de producție, posibilităților limitate de existență ale oamenilor, și anumitor condiții istorice, fizionomia așezărilor a îmbrăcat un caracter și o structură anarhică. Forma așezărilor de cele mai multe ori urmărea limitele naturale convenționale potrivit posibilităților imediate de obținere a bunurilor materiale. Astfel se petrec lucrurile în evoluția continuă, superioară a societății. Modul de organizare teritorială capătă forme, însușiri distincte, în funcție de gradul de dezvoltare, de specificul local, regional.

3.3. Valorificarea cadrului natural

Pentru ultimul deceniu, în special, se evidențiază ca o notă caracteristică tuturor orașelor țării noastre – echilibrarea treptată a tuturor activităților urbane și nu numai a celor industriale. Ca urmare a dotărilor social-culturale și introducerii unor funcții administrative se constată o mai bună corelare între funcțiile industriale și cele de servicii, un echilibru mai stabil între activitățile primară (exploatarea resurselor subsolului, resurselor agricole și forestiere), secundară (industrie, manufactură, energie electrică, construcții) și terțiară (comerț, finanțe, comunicații).

Dacă urmărim harta ramurilor industriale o primă concluzie se referă la diferențierea accentuată a ramurilor în cazul fiecărui oraș luat în parte. Nu fiecare oraș reprezintă tabloul tuturor ramurilor industriale.

Există ramuri industriale prezente în fiecare orașe fie ele de o categorie sau alta. Este greu să găsești un oraș în țara noastră care să nu desfășoare o anumită activitate din domeniul industriei alimentare, textile sau confecții, mai ales pe planul industriei locale. Acestea sunt ramuri pe care noi le vom numi persistente.

Sunt însă ramuri industriale specifice, ramuri de altfel hotărâtoare în viața orașelor noastre, ramuri îndeosebi ale industriei grele. Frecvența acestor ramuri pe orașe, evoluția lor în timp denotă o anumită semnificație atât în analiza geografiei actuale a diversificării ramurilor industriale în orașele noastre cât și din punct de vedere al perspectivei. Aceste ramuri au fost numite de noi, spre deosebire de cele amintite mai înainte, ramuri sporadice.

Din analiza frecvenței acestor ramuri și înscrierea populației care lucrează în ramurile respective se desprind concluzii deosebit de interesante în profilarea funcțională a orașului. În primul rând se constată că o anumită ramură industrială are un rol diferit de la oraș la oraș, în funcție de mărimea acestuia. Într-un fel se pune deci problema numărului celor ocupați în grupele de ramuri pentru un oraș cu peste 100 000 de locuitori și în altfel se pune pentru un oraș cu o populație sub 30 000 de locuitori. Există ramuri a căror greutate specifică este încă foarte mică (sub 1%) pentru o mare parte din orașe (ramuri sporadice). Altele (cele persistente) sunt foarte frecvente. Se disting însă o serie de alte ramuri care se deosebesc atât de prima cât și de cea de-a doua categorie, de exemplu în cazul nodurilor feroviare.

Așa cum rezultă din toți indicatorii prezentați, orașele țării noastre au devenit în ultimele decenii formațiuni dinamice, cu un însemnat potențial industrial, comercial și social-cultural. Ele coordonează multiple funcții ce animă anumite regiuni geografice, încadrate în limite administrative corespunzătoare forței lor de gravitație de influență în teritoriu. Rezultă deci o concluzie firească faptul că în România urbanizarea este sinonimă cu industrializarea. Aceste două laturi ale dezvoltării nu pot fi concepute decât într-un echilibru rațional deplin. Există toate temeiurile pentru a afirma că avem o rețea de orașe cu trăsături multiple care corespund întru totul cerințelor actuale de dezvoltare. Marea majoritate a orașelor României au capacitatea de a rezolva, la nivelul exigențelor sporite, problemele dezvoltării lor social-economice, de a răspunde sarcinilor ce le revin în cadrul județelor din care fac parte.

Activitatea de reconstrucție și sistematizare a orașelor începe de fapt după cel de-al doilea război mondial. Acțiunea concretă de sistematizare este precedată de studii minuțioase elaborate atât de către arhitecți și ingineri, cât și de către geografi. În acest sens se remarcă monografiile geografice de orașe elaborate în anii 1948-1949 (circa 80 de monografii), cărora le-au urmat studii de detaliu asupra orașelor Iași, Suceava, Cluj, Huși, Bacău, Pașcani, Rădăuți, Vatra Dornei, Fălticeni, Craiova, Galați, Brăila. De o atenție deosebită s-au bucurat orașele-porturi Galați, Brăila și o serie de noi centre muncitorești din țară.

Pe baza unor astfel se studii, evident mult amplificate și diversificate, a început să se desfășoare construcții imense al căror volum crește considerabil, prin ritmuri actuale de la 2 000 – 3 000 de apartamente pe an în unele orașe ca Pitești, Brașov, Galați la 14 000 – 15 000 de apartamente pe an în orașul București.

An de an se înfăptuiesc acțiuni de sistematizare a teritoriilor periurbane, a unor zone de interes economic deosebit. Domeniul sistematizării se extinde continuu de la ansambluri de construcții la părți de localități, localități întregi, grupuri de localități, microregiuni urbane sau rurale sau chiar unități administrative.

Toate preocupările urbanistice de până acum au fost în bună parte concentrate asupra conturării formei fenomenului urban, care prin elementele sale compoziționale, grefate pe fondul cadrului natural, pregătesc o nouă personalitate a orașelor. Apar deci siluete noi în raport cu elementele dominante existente, atât arhitecturale cât și cele ale cadrului natural.

În prezent preocuparea principală în acest domeniu constă de fapt în modificarea siluetei orașelor sau în crearea unei noi siluete în raport cu criteriile funcționale, tehnice, economice și estetice. Bineînțeles trebuie ținut mai mult seama că procesul de consolidare în teritoriu a vechilor târguri, s-a desfășurat în raport direct cu cursurile apelor, la contactul unor regiuni naturale sau la întretăierea marilor drumuri. În acest caz este evident că silueta oricărui oraș este determinată în primul rând de natura reliefului, căruia îi sunt specifice anumite dominanțe naturale. Predominanțele elementelor naturale, de exemplu, favorizează obținerea unor siluete expresive cum este cazul orașelor Sighișoara, Deva, Cluj precum și a altor orașe ca: Dej, Tulcea, Iași, Petroșani.

În alte cazuri însă, siluetele pot căpăta expresia numai pe calea unor lucrări artificiale, de compoziție, situație valabilă pentru marea majoritate a orașelor situate în câmpie sau în zonele depresionare.

Legate de aceste preocupări apare deosebit de necesară valorificarea multilaterală a mediului ambiant natural. Elementele naturale – relief, apă, vegetație, peisaj în general – dau note distincte compoziției urbane, pe măsura și gradul de valorificare a lor.

Fără a deveni sclavii terenului nu putem subaprecia că unitatea compozițională dintre mediul natural și cel arhitectural se impune astăzi mai mult decât oricând. Valorificarea judicioasă a elementelor cadrului natural asigură în cele din urmă acel specific local și înlătură monotonia edilitară care nu rareori ne întâmpină în multe din orașele reconstruite.

Necesitatea cunoașterii mediului natural se impune în primul rând în procesul de alegere a amplasării unor cartiere sau chiar orașe și în aplicarea lucrărilor edilitare. În acest caz condițiile de teren, accesibilitatea, condițiile de climă devin elemente de prim ordin în procesul de remodelare contemporană a orașelor. Este un adevăr incontestabil că suprafața necesară unui oraș trebuie să se înscrie în formele și particularitățile terenului. În construcția urbană se vor folosi îndeosebi acele caracteristici ale terenului care oferă un cadru compozițional adecvat și care să influențează favorabil costul construcțiilor. Alături de caracterele morfologice, o atenție sporită trebuie acordată caracteristicilor subsolului care influențează tipul construcțiilor, determinând tipul de fundație și nivelurile optime.

Caracteristicile cadrului natural sunt necesare a fi cunoscute atât în procesul sistematizărilor urbane, cât și în cazul teritoriului suburban și periurban.

Cadrul natural al unui teritoriu este caracterizat de elementele cu privire la condițiile de relief, meteorologice, topografice, tehnice (geologice și hidrologice) și de condițiile în legătură cu solul și vegetația.

În condițiile țării noastre, deși factorii climatici nu diferă în mare măsură de la o regiune la alta, ei trebuie luați în considerație deoarece microclimatul joacă un rol important în specificul orașului.

Condițiile cadrului natural exercită o influență mai mare în condițiile studierii unor microregiuni industriale, unde intervin probleme legate de amplasarea zonelor industriale și în special în legătură cu combaterea efectelor nocivităților industriale asupra teritoriului și centrelor populate.

Rezultă din cele menționate că elementele cadrului natural au o importanță compozițională, influențând structura și orientarea ansamblurilor arhitecturale; în același timp cadrul natural influențează asupra funcționalității unei localități (aprovizionare cu apă, accesibilitatea transportului, spații recreative).

Gradul de valorificare a elementelor cadrului natural se exprimă în eficiența economică a unor soluții de sistematizare. Aceasta se măsoară prin o serie de indicatori valorici, dar mai ales prin indicatori urbanistici sau tehnici. Pentru studiile geografice interesează îndeosebi indicii care exprimă gradul de folosire a terenurilor și în primul rând densitatea: cu alte cuvinte raportul dintre locuitori sau construcțiile executate și suprafața necesară acestora pentru normala lor funcționare. Este vorba deci, în primul rând, de densitatea brută care exprimă, după părerea noastră, mult mai veridic situația urbanistică decât celelalte densități.

Preocuparea actuală pentru toate orașele este de mărime a densităților în scopul obținerii unor avantaje sporite, economisind și folosind terenurile pentru alte categorii de lucrări, reducând astfel cheltuielile pentru echiparea tehnică a teritoriului, reducând în ultimă instanță cheltuielile necesare folosirii elementelor urbane.

Mărimea densităților se impune chiar în cazul multora dintre orașele în care au avut loc construcții masive. Noile ansambluri construite au dus adeseori la extinderea limitelor orașelor, în timp ce suprafețe însemnate din zonele interioare nu sunt folosite complet sau rațional, ceea ce determină investiții inutile și o gospodărire insuficientă a fondului funciar. Se pune deci în primul rând întrebarea firească dacă teritoriile ocupate deja cu noile cartiere au fost cel mai bine valorificate.

Revizuirea unor planuri de sistematizare relevă rezerve încă mari. Aproape în toate cartierele Bucureștiului, de exemplu, s-au obținut măriri de densități brute între 10-25% (Drumul Taberei, Berceni, Titan) față de proiectele inițiale. Situația este similară și pentru alte orașe.

Cerințele de perspectivă și practica actuală impun organizarea teritoriului tuturor orașelor pe principiul zonificării funcționale. Asemenea cerință este un rezultat direct al dezvoltării industriei și influenței directe a acesteia asupra dezvoltării viitoare a orașelor. Dezvoltarea unor întreprinderi noi, și paralel cu aceasta introducerea tehnicii noi în unitățile industriale, duce la situații când un număr de procese de producție vor deveni treptat mai puțin dăunătoare, putând fi menținute în cadrul zonei de locuit. Pentru altele însă, prin caracterul dăunător al producției lor, distanțele vor trebui mărite, iar necesitățile de spațiu extinse. Studiile și experiența capătă în cazul sistematizării unor orașe și evidențiază în mod deosebit importanța cercetărilor de detaliu asupra tuturor elementelor ce condiționează amplasarea, cooperarea industrială între zone precum și legătura dintre orașe și zonele respective. Intervine astfel necesitatea lămuririi așa – numitei relații majore – oraș – industrie – zonă periurbană. Evident că asemenea relație își spune cuvântul nu numai asupra gradului de nocivitate într-o zonă sau alta, ci, mai ales, asupra aspectelor tehnico-edilitare, problemelor de circulație.

Problemele pe care le ridică rețeaua de circulație în orașe devin din ce în ce mai complicate. Ele izvorăsc din necesitatea, pe de o parte: de a se organiza rețeaua generală de circulație în conformitate cu o schemă rațională, care trebuie să corespundă cerințelor zonificării orașului, să prevadă legături cât mai directe și comode (între zonele de locuință și celelalte zone: minieră, atracție, odihnă) și să asigure legături eficiente cu exteriorul orașului. Pe de altă parte trebuie ținut seama de posibilitățile de amplificare și diversificare a traficului vehicular, de coordonare cât mai rațională între căile rutiere și rețelele de lucrări edilitare.

Toate preocupările de modelare contemporană a orașelor converg în ultimă instanță spre a asigura creșterea confortului urban. Expresia evidentă a confortului urban constă în gradul de dotare tehnică edilitară a orașului. De fapt necesitățile dotării edilitare și nevoia de locuințe formează principalele probleme urbanistice în cele mai multe țări. Din multitudinea aspectelor privind dotarea tehnico-edilitară a orașelor se desprind problema alimentării cu apă potabilă și apă industrială.

Din acest punct de vedere orașele noastre se deosebesc atât prin gradul de alimentare cu apă a populației cât și prin poziția lor față de sursele de aprovizionare.

Un avantaj pentru marea majoritate a orașelor românești îl constituie faptul că ele se află situate pe malul apelor curgătoare sau în apropierea acestora. Nu toate râurile însă pot să răspundă cerințelor în cantități mereu crescânde de apă potabilă sau industrială.

Este un fapt deosebit acum că alimentarea cu apă potabilă se face pentru circa 7 500 000 de locuitori, deci peste 40,0%.

Deși orașele sunt strâns legate, prin poziția lor, de o bogată rețea hidrografică, marea lor majoritate vizează totuși sursele subterane. Debitul de 10,8 m3/s consumat pentru alimentarea cu apă potabilă se constituie după cum urmează:

surse de suprafață (râuri și lacuri) 4,6 m3 / s (42,6%)

surse subterane 6,2 m3 / s (57,4%)

Total ………………….. 10,8 m3 / s

Raportat la numărul total al populației localităților deservite și dacă se ține seamă și de cantitățile de apă preluate pentru nevoi industriale din rețele publice, rezultă că se asigură cantități reduse pe cap de consumator față de cerințele medii. Sunt încă puține orașele care beneficiază de sisteme centralizate complete, deși rețeaua de distribuție cu apă potabilă crește continuu. Lungimea totală a acestei rețele – în municipii și orașe – era la sfârșitul anului 1968 de circa 8 000 km (cu 1 000 km mai mult decât la finele anului 1965) asigurând distribuția unei cantități totale de apă potabilă de circa 650 000 000 m3.

Pentru alimentarea publică apele subterane sunt mai indicate deoarece sunt mai curate chimic, nu necesită instalații de epurare care sunt în general costisitoare și au o temperatură mai scăzută, potrivită pentru consumul casnic.

Nu în toate cazurile pot fi obținute izvoarele subterane. Pentru multe din orașele din Câmpia Română, din Podișul Moldovei, alimentarea cu apă potabilă este destul de dificilă din cauza marilor adâncimi la care se găsește pânza freatică și debitul lor redus. Pânzele de apă se găsesc la 50 – 60 m în Podișul Negru – Vodă, la 40 – 60 m adâncime în Bărăgan, la 10 – 20 m în terasele înalte din Câmpia Română. În acest fel multe din orașe sunt obligate să-și aducă ape prin conducte de la distanțe mari (Craiova de la Isvarna – 117 km, Iași – de la Timișești – Neamț – 106 km).

Alimentarea cu apă potabilă a populației în unele zone deficitare în prezent, fie datorită cantităților insuficiente de apă, fie calității necorespunzătoare a acesteia, este prevăzută a fi rezolvată în sistem zonal sau microregional. Uneori alimentarea zonelor se extinde și asupra apei industriale.

Alimentarea zonală se bazează pe folosirea în comun a instalațiilor de captare și de tratare a apei, în cazul apelor de suprafață, realizând un preț de cost mai scăzut decât captarea și tratarea separată de către mici instalații a unor debite relativ scăzute. Alimentarea zonală presupune o rețea relativ mare de conducte de distribuție a apei, stații de pompare pe traseele dintre instalația de captare și tratare și până la diferiții consumatori. Se prevede o largă utilizare a sistemului zonal pentru alimentarea cu apă potabilă a centrelor populare rurale aflate în zone fără ape sau cu ape calitativ necorespunzătoare. Pentru fiecare caz în parte este necesară executarea de procedee tehnice care să analizeze, prin compararea mai multor variante, eficiențe economice maxime.

Alimentarea cu apă potabilă în zonele urbane de pe Valea Argeșului se face în sistem centralizat, compus din două subsisteme zonale: sistemul zonal Argeșul și sistemul zonal afluenții Argeșului. Sursele de apă potabilă de suprafață sunt: râul Valea cu Pești, râul Argeș și râul Vâlsan. Sursa de apă subterană o constituie stratul acvifer din lunca râului Argeș. Transportul si inmagazinarea apei captate de la sursele prezentate anterior se face separat pentru fiecare sursa de apă.

Pe Valea Argeșului și pe văile afluienților săi, pentru utilizarea regională a apelor, au fost executate ample lucrări hidrotehnice. Pe Valea Argeșului au fost construite lacuri de acumulare și hidrocentrale : Budeasa-Bascov, Pitești N.-Bascov-Budeasa, Pitești E.-Prundu, Pitești S.-Golești-Călinești-Căteasca.

Alimentarea cu apă s-a bazat inițial pe sursele subterane atât pentru populație cat și pentru industrie. In urma creșterii cerințelor de apă potabilă și industrială, s-a trecut la alimentarea cu apă și din Argeș, prin prizele din lacul Budeasa și lacul Bascov. Captările sunt:

captarea de suprafață (răul Argeș) prevalată din lacurile de acumulare Budeasa și Bascov.

captarea apei subterane; Sursa de apă subterană o constituie stratul acvifer din lunca râului Argeș.

Unitățile industriale sunt alimentate din rețeaua de apă potabilă și unele au puțuri proprii, iar altele utilizează apă industrială din Argeș( ex. Combinatul chimic- Pitești).

Există încă numeroase aspecte de geografie aplicată strâns legată de sistematizarea urbană cum sunt: aprovizionarea urbană, iluminatul și încălzitul, transportul interurban. Deosebit de actuale sunt problemele legate de crearea zonelor recreative (spațiile verzi) atât în interiorul orașelor cât și în imediata lor apropiere. Generalizarea în acest caz este aproape imposibilă, ea necesitând o analiză concretă de la caz la caz.

Noua hartă administrativă a țării rezultată din analiza condițiilor economice, sociale, geografice, existente, avându-se în vedere și perspectivele de dezvoltare a diferitelor zone geografice, evidențiază rolul complex de prim rang al municipiilor în ansamblul așezărilor urbane din România, dar creează și un cadru adecvat de dezvoltare rațională al tuturor localităților pentru stabilirea unor raporturi echitabile între orașele municipii și restul orașelor din județele respective.

În dezvoltarea orașelor apar în ultimul timp în țara noastră și alte aspecte pline de semnificație, neîntâlnite până în prezent. Caracteristica dezvoltării orașelor în România în ultimii ani constă în urbanizarea pe calea dezvoltării industriale a unor localități rurale, calea cea mai eficientă. În jurul sau în apropierea marilor centre industriale iau naștere o serie de orașe mai mici care îndeplinesc însă funcții economice deosebit de importante. Referitor la zona studiată amintim orașele Mioveni, Topoloveni din jurul orașului Pitești.

Pe de altă parte apar grupări de orașe completate de comune suburbane ce ne îndreptățesc să vorbim de adevărate microregiuni urbane cu profiluri economice industriale complexe.

Procesul intens de urbanizare, impulsionat de efectele dezvoltării industriale în unele centre mai mari ale țării atrage în circuitul urban omogen localități rurale sau urbane care capătă treptat aspectul așa-numitelor orașe satelit necunoscute până în prezent în țara noastră.

CAPITOLUL IV

DEZVOLTAREA SOCIAL – ECONOMICĂ A VĂII ARGEȘULUI

4.1. INDUSTRIA

Un aspect deosebit de important în aprecierea dezvoltării orașelor noastre, a rolului lor în procesul de urbanizare este acela al desfășurării potențialului economic, diversificării în ultimă instanță a funcțiilor lor.

Un indicator prețios în aprecierea potențialului economic îl constituie producția industrială pe cap de locuitor, precum și numărul de salariați. În orașele Pitești și Curtea de Argeș numărul salariaților a crescut de peste două ori. A avut loc un proces continuu de repartiție rațională a forțelor de producție care a asigurat o echilibrare a potențialului tuturor categoriilor de mărime de orașe. Construcția în următorii ani, și în unele din aceste orașe, a diferite întreprinderi industriale, ca și măsurile luate pentru creșterea natalității, vor determina schimbări radicale în dinamica numărului locuitorilor lor, vor duce la creșterea absolută a sporului natural ceea ce va schimba și ponderea relativă a celor doi factori în creșterea multor orașe.

Un rol important îl va juca în realizarea acestor cerințe, poziția administrativă pe care o ocupă astfel de orașe în cadrul județelor. Permanentizarea și amplificarea funcțiilor administrative constituite, alături de elementele care determină baza economică a orașelor, una din premisele esențiale în dezvoltarea acestora.

Industrializarea crește continuu în viața orașelor, întărind viabilitatea acestora. Realizările de până acum sunt remarcabile. Există însă posibilități încă nevalorificate.

Din prezența și ponderea principalelor ramuri industriale rezultă profilul echilibrat al habitatelor urbane de pe Valea Argeșului.

4.1.1. Baza energetică

-Ramura enegetică este reprezentată prin cele trei hidrocentrale de pe râul Argeș-Bascov, Pitești și Golești, prin “Electrica SA”, al cărui dispecerat de distribuire a energiei electrice s-a construit între anii 1981-1985, precum și de Institutul de Reactori Nucleari Energetici (I.R.N.E.), inaugurat la 17 septembrie 1976.

Energia termică este reprezentată în Pitești de societatea “Termoficare 2000”, care administrează două CET-uri: CET Sud si CET Nord, și mai multe puncte termice.

4.1.2. Industria constructoare de mașini

-Industria construcțiilor de mașini, utilaje, echipamente, motoare electrice – este o ramură industrială care are tradiție în municipiul Pitești dar care și-a diversificat producția prin înființarea unor agenți economici atât mici cât și mijlocii și mari, cu capital românesc cât și străin.

Un loc de seamă în cadrul activității economice a municipiului Pitești îl ocupă industria constructoare de mașini, care realizează aproape 20% din totalul producției industriale a Piteștilor.

Este reprezentată, în primul rând, prin Societatea comericială Automobile Dacia – group Renault, (fosta Întreprinderea de Automobile Pitești) construită în frumosul cadru natural al pădurii Colibașilor, pe amplasamentul vechii uzine de piese auto “Vasile Tudose”. În aproprierea uzinei se află mai multe cartiere de locuințe ale orașului satelit – Mioveni.

Întreprinderea a fost inaugurată la 20 august 1968, iar primul model scos pe piață a fost “Dacia 1100”, urmat fiind în continuare de: “Dacia 1300”, “Dacia 1310” cu variante Break si camioneta, “Dacia Nova”, “Dacia SuperNova”, și “Dacia Solenza”.

Construită în colaborare cu firma franceză “Renault”, întreprinderea dispune de moderne piste de încercări și hale de producție.

Astăzi, Dacia – group Renault se află în plin proces de trasformare și modenizare în conformitate cu normele de fiabilitate și fezabilitate ale Uniunii Europene, beneficiind și de un aport însemnat de capital din partea firmei franceze “Renault”, și primul rod al acestei colaborări a fost modelul “Dacia Solenza”, cu motor Renault.

Din iunie 2004, gama a fost lărgită prin noul automobil Dacia LOGAN, realizat în colaborare cu partenerul francez.

La “Dacia – Renault” se mai fabrică și diferite tipuri de autoutilitare cu motoare Dacia sau Renault.

În zona industrială Pitești – Nord funcționează o modernă fabrică de piese auto, “Subansamble Auto SA” cu capital privat care furnizează diferite componente Societatii “Dacia group Renault”.

Mașinile “Dacia” se comercializează pe piață atât din magazinul din interiorul uzinei, cât și a diferitelor reprezentanțe deschise în toate marile orașe ale țării.

În județul Argeș principalii dealeri sunt: “Getica- Colibași”, “Amat – Pitești”, “I.A.T.S.A. – Ștefănești”, etc.

În al doilea rând este reprezentată de existența cunoscutei, Întreprinderi de Motoare Electrice “Ana – Imep SA”, amplasată la intrarea în municipiu, pe drumul național Pitești – București. Proiectată într-un termen scurt, această unitate a intrat în funcțiune la sfârșitul anului 1967, având ca profil fabricarea a numeroase tipuri de motoare electrice, destinate echipării autoturismelor și a diferitelor instalații industriale, precum și a aparatelor de uz casnic și gospodăresc.

Astăzi, motoarele electrice de la “Ana – Imep SA” sunt apreciate atât în țară cât și în diferite țări cu care societatea are contracte de afaceri.

4.1.3. Industria chimică.

-Industria chimică din Pitești a cunoscut un salt spectaculos de la o modestă Fabrică de Tananți la una dintre cele mai mari platforme petrochimice din țară, precum și al unui impunător Combinat de Articole Tehnice din Cauciuc, care după 1989 poartă denumirea de “Rolast SA”. Din întregul volum al producției industriale a Piteștilor, circa 60% este realizat în industria chimică.

Societatea Națională a Petrolului “PETROM” S.A., o societate puternică, modernă și complet integrată a luat ființă în anul 1997, una din sucursalele sale fiind “ARPECHIM – Pitești”.

“ARPECHIM – Pitești” este un complex petrochimic a cărui construcție a început în anul 1964, prima instalație pusă în funcțiune fiind cea de producere de Negru de Fum, în anul 1966.

De la o unitate cuprinzând o rafinărie modestă și 2 instalații petrochimice, ARPECHIM s-a dezvoltat devenind o unitate puternică, cea mai mare și complexă platformă petrochimică din România, un nume recunoscut pe plan intern și internațional.

Prelucrarea țițeiului se realizează utilizând tehnologii proprii sau achiziționate de la firme străine de renume.

Angajată în procesul de retehnologizare și business reengineering, ARPECHIM are implementat sistemul calității adoptat în conformitate cu DIN EN ISO 9002/1994.

Prioritatea și interesul ARPECHIM în actuala perioadă o reprezintă caliatatea deosebită a produselor și serviciilor sale, grija pentru mediul înconjurător și pentru diminuarea poluării fiind determinate fie de procesele tehnologice, fie de folosirea unor produse care nu poluează.

ARPECHIM se numără printre cele mai cunoscute companii de prelucrare a țițeiului și de petrochimie din țară. Pentru realizarea producției sale de bază, unitățile tehnologice sunt structurate pe două domenii principale de activitate și anume:

prelucrarea avansată a țițeiului în rafinărie pentru obținerea de carburanți, lubrifianți și materii prime destinate chimizării;

petrochimia, care valorifică produsele din rafinăria proprie și din alte surse, în scopul obținerii unor produse petrochimice, cu o largă utilizare în principalele ramuri de producție cum sunt: poliolefine, cauciuc terpolimetric, acrilonitril, negru de fum, glicoli, produse organice de bază, aromate, cianură de sodiu și altele.

Materia primă, țițeiul, este în proporție de 55% din import (țiței tip Ural), 45% fiind țiței din producție proprie PETROM. Transportul țițeiului de import se face prin conducte.

Propunându-și să se mențină ca una din cele mai performante și mai profitabile unități de acest gen din România, începând cu anul 1993, în ARPECHIM s-au elaborat planuri de retehnologizare, protecția mediului și dezvoltarea tehnologia informației.

România, alături de celelate țări din centrul și estul Europei, este implicată într-un program de reabilitare a mediului.

ARPECHIM face parte din unitățile selectate de WEC (WORLD ENVIORONMENTAL CENTER) pentru implementarea prioritară a Programelor de Minimizare a Pierderilor, care au impact pozitiv atât asupra randamentelor proceselor cât și asupra mediului înconjurător.

Pentru actuala perioadă, principalele priorități ale ARPECHIM sunt:

reducerea conținutului de sulf în combustibil, cu implicații directe asupra diminuării nivelului de poluare a mediului înconjurător;

protecția mediului prin modernizările tehnologice care sunt în curs de realizare;

producerea la standardele europene a unor combustibili din rafinărie.

ARPECHIM este o unitate omogenă, care își concentrează eforturile asupra prelucrării avansate a țițeiului și a chimizării unor fracțiuni petroliere, formulându-și preocupările sale în dezvoltarea celor mai moderne produse chimice, destinate piețelor interne și externe.

Astfel, dacă în anul 1997 în structura exportului primau produsele petroliere, în anul 2000 produsele petrochimice s-au exportat în proporție de peste 58%.

Principalele grupe de produse obținute în Rafinărie sunt:

diferite tipuri de benzine auto fără plumb:

-benzină Regular COR 92;

-benzină Premium COR 95;

-benzină SuperPlus COR 98;

motorine Diesel:

-motorine Diesel de calitate superioară:

-temperatura de congelare iarna, min. -25C;

-temperatura de filtrabilitate iarna, min.15C;

-temperatura de filtrabilitate vara, min. 10C;

-motorină cu conținut de 0,035% sulf.

combustibil lichid industrial;

Nafta și gaze pentru chimizare (propan, n-butan, propilenă), LPG;

lubrifianți;

uleiuri de motoare monograd și multigrad: M30, M40, M20W40, M15W40;

uleiuri de bază cu indice de vâscozitate de min. 95, obținute prin tehnologii moderne Hidrocracare și Hidrodeparafinare;

sulf și alte produse secundare;

MTBE;

TAME;

bitumuri;

sulf.

Prin programul de modernizare și restructurare al rafinăriei se prevede închiderea capacităților neeficiente și dezvoltarea unităților competitive, s-a pornit instalația de metoxilare a benzinei vârf CC, s-a modernizat instalația de reducere vâscozitate, sunt în curs de realizare instalația pentru reducerea sulfului în benzina auto.

Începând cu anul 1998 s-a urmărit și livrarea la export cu o pondere mai mare a benzinei cu cifra octanică superioară.

Materiile prime de bază pentru alimentarea sectorului de petrochimie sunt obținute prin prelucrarea țițeiului și din gazele de sondă îmbogățite în etan și propan din zona Argeș și Oltenia, cu care ARPECHIM este legat prin conducte.

Materiile prime care se prelucrează în piroliză sunt:

-benzina NAFTA 70%;

-etan 16%;

-propan 10%;

-n-butan 4%.

Produsele obținute se prelucrează în aval, realizându-se:

monomeri: etilena, propilena, acrilonitril, monoetilenglicol;

produse organice de bază: fracțiunea C4, bogate în butadiena, benzen, toluen, amestec de xileni, etilenoxid, cianura de sodiu;

poliolefine: polietilene de mică densitate, polietilene de mare densitate, aliaje de polietilenă;

negru de fum.

În sectorul petrochimic prin valorificarea etilenei și propilenei obținute prin piroliza benzinei Nafta și a gazelor petroliere lichefiate rezultate din prelucrarea țițeiului în Rafinărie și/sau achiziționate de la alte rafinării din țară se obțin următoarele grupe de produse: LDPE, HDPE, cauciuc EPDM, acrilonitril, benzen, toluen, negru de fum și alte produse colaterale.

Pentru competitivitatea pe termen lung, “ARPECHIM – Pitești” are în vedere îmbunătățirea calității la nivelul întregii societăți, în condiții de eficiență economică.

Pentru atingerea acestui scop, conducerea “ARPECHIM – Pitești” a hotărât implementarea unui sistem de calitate în conformitate cu cerințele seriei ISO 9001, care în iunie 1994 a fost certificat de către TUV CERT după DIN EN ISO 9002.

Pentru menținerea și funcționarea eficace a sistemului de calitate implementat, politica și obiectivele au fost orientate spre procese, unde reducerea continuă a noxelor prin îmbunătățirea tehnologiilor existente și achiziția de tehnologii noi pentru încadrarea în normele impuse de Legea Mediului, ocupă un loc prioritar.

Activitatea “ARPECHIM – Pitești” este orientată spre obținerea de benzine, care prin utilizare să fie cât mai puțin poluante ale aerului și implicit ale mediului inconjurător.

Astfel, cunoscând efectul deosebit de nociv al plumbului, ARPECHIM a decis să nu producă benzine cu plumb, cifra octanică superioară fiind obținută prin aditivarea cu MTBE și TAME a benzinelor naturale.

În luna septembrie 2000, “ARPECHIM – Pitești” a primit Autorizațiile de Mediu pentru Petrochimie și Rafinărie. Obținerea acestor autorizații constituie o mare realizare, având în vedere că “ARPECHIM – Pitești” este prima unitate de acest profil din România care intră în posesia acestor documente.

“ARPECHIM – Pitești” și-a orientat activitatea în așa măsură încât poluarea mediului înconjurător să fie la nivele cât mai reduse, monitorizându-și permanent evoluția calitativă.

O altă mare unitate a industriei chimice din Pitești o constituie Combinatul de Articole Tehnice din Cauciuc “Rolast SA”, situat în partea de nord a municipiului. A intrat în funcțiune în anul 1970. Astăzi realizează un impresionant număr de repere cum sunt: benzi de transport cu inserție textilă și metalică, plăci, diferite furtunuri de mari presiune, covoare, o diversitate de garnituri presate.

În cadrul Combinatului de Articole Tehnice din Cauciuc “Rolast SA” Pitești se desfașoară o susținută activitate pentru reducerea consumurilor de cauciuc natural și sintetic, de energie electrică și termică, aflându-se totodată într-un plin proces de modernizare.

4.1.4. Industria ușoară

4.1.4.1. Industria de confecții este puternic dezvoltată dar forma în care funcționează marea majoritate a inteprinderilor, respectiv producție în sistem RONN, este vulnerabilă și depinde de decizia celor care emit comanda pentru produse, în momentul în care găsesc forța de muncă mai ieftină, aceștia își exprimă opțiunea către acele zone care oferă acest lucru.

În cadrul industriei confecțiilor, localizată în cea mai mare parte în zona de nord a orașului sunt cuprinse, în principal, două unități importante: “Textilcotton B SA” și “Inteprinderea de Stofe – Argeșeana SA”, dublate de diferite firme care au ca domeniu de activitate producția de confecții și tricotaje cu capital intern sau străin, dintre care cele mai importante sunt: “Artconf Socom”, “Socom Muncă și Artă”, “Viconelli SRL”, “Francesca Industries SA”, “Gemmini SRL”, “Daurette 94 SRL” – pentru confecții și “Fashion Arges”, (cu capital stăin) pentru tricotaje.

4.1.4.2. Industria ușoară este slab dezvoltată, cuprinzând un număr mic de agenți economici, din care majoritatea sunt IMM-uri.

Cu toate acestea, producția de țesături, articole croșetate, tricotate ar reprezenta un domeniu de interes pentru investitori, întrucât importurile acoperă peste 80% din necesarul intern de materiale textile pentru industria de confecții de îmbrăcăminte.

4.1.4.3. Industria pielăriei este slab dezvoltată, toți agenții economici făcând parte din segmentul micro, mici și milocii, producându-se numai pentru piața internă, cea mai imporatantă fiind “Inteprinderea de Încălțăminte – Argesin SA”.

4.1.4.4. Industria alimentară este dezvoltată, cuprinzând un număr mare de agenți economici și acționează în trei subramuri:

◦ industria de morărit și panificație:

Industria morăritului și a panificației este puternic reprezentată în Pitești, în primul rând prin fabrica de pâine “Spicul SA”, acum “Vel Pitar”, dar și prin brutării mai mici, care își comercializează produsele în magazinele proprii.

◦ industria prelucrării cărnii:

După 1989, s-au dat în funcțiune diverse fabrici cu capital privat, având ca domenii de activitate producerea de mezeluri și preparate din carne: “Auto Expres SRL”, “Indcarf SA”, “Madexim SA”, Trio Incarf SRL”, etc.

◦ industria laptelui:

Industria laptelui și a produselor lactate este reprezentată printr-un combinat al preparatelor din lapte “Lactag SA”, dar și de sucursale ale unor nume internaționale precum “Danone – România SRL”.

Producția este destinată exclusiv pieței interne și majoritar pieței locale. Odată cu integrarea în Uniunea Europeană, industria alimentară se va confrunta cu concurența puternică, venită din țările unde agricultura este puternic subvenționată.

4.1.5. Industria lemnului

-Industria lemnului și a mobilei – este o ramură cu tradiție în Pitești și care datorită resurselor locale de lemn reprezintă o oportunitate pentru investiții în producția de mobilier de calitate superioară.

Aflat într-un areal bogat în resurse naturale, municipiul Pitești a oferit condiții în vederea extinderii capacitaților de prelucrare superioară a masei lemnoase. În acest sens, în Pitești sunt două fabrici mari de mobilă: “Alprom SA” extins între anii 1971-1975, una dintre cele mai puternice unități din țară a industriei de profil. Aici se produc plăci fibro-lemnoase, garnituri moderne de mobilă, placaje, cherestele și multe alte elemente din lemn. Ca pondere, în industria municipiului Pitești, prelucrarea lemnului reprezintă 4,8%. Produsele acestei fabrici sunt destinate atât comercializării interne cât și externe, deosebit de apreciată fiind mobila cu intarsie, cât și mobila sculptată, care se inspiră din tradiția prelucrării lemnului în zona Argeș-Mușcel.

De asemenea, în Pitești mai există fabrica de mobilă “Alpitex SA”, cât și diferite fabrici mai mici, așa numitele “A.F.-uri”, Asociații Familiale, cu producție mică.

4.2. Transporturile

Infrastructură, ansamblu al formelor de construcții necesare unei zone locuite pentru comunicarea cu restul lumii, care sprijină și fac posibilă dezvoltarea economică: șosele, căi ferate, poduri, porturi și aeroporturi; rețele de furnizare a apei, de drenare, de canalizare; instalații de furnizare a energiei electrice; telecomunicații.

Având în vedere integrarea României în NATO și în UE, necesitățile stringente privind îmbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii, se poate estima că cererea pentru construcții va crește în viitor, vizând atât construcțiile industriale, construcțiile de locuințe dar și realizarea de infrastructură (drumuri, apă, canalizare, instalații electrice, de gaz, etc).

-transporturile.

Orașul Pitești este un important nod de cale ferată, dar și o rețea importantă de căi rutiere.

Drumurile modernizate asigură un trafic intens spre București (115 km pe șoseaua națională și 114 km pe autostradă, traseu internațional E 15 A), Rămnicu Vălcea (61 km), Curtea de Argeș (36 km), Sibiu (160 km), Lacul Bâlea (120 km prin grandiosul drum Transfăgărășan), Câmpulung (53 km), Brașov (138 km),

Târgoviște (71 km), Slatina (70 km, traseu internațional E 94), Drăgășani (75 km), Roșiori de Vede (103 km), Alexandria (137 km), Turnu Măgurele (146 km).

În perioada 1967 – 1972, s-a construit prima autostradă din România, între Pitești – București în lungime de 96 de km. A fost dată în exploatare în anul 1972. Lățimea platformei autostrăzii este de 26 de m, având două căi unidirecționale a câte două benzi de circulație. Zona mediană are 3 m lațime. La această autostradă s-au realizat peste 4 milioane mc terasamente, s-au executat 5 poduri, 99 de podețe, 2 pasaje peste calea ferată, 16 intersecții denivelate cu alte drumuri, etc. Elementele geometrice au fost proiectate pentru o viteză de referință de 140 km/h.

Municipiul Pitești dispune de două gări: Gara Sud (situată pe bd. Republicii nr. 151) a fost dată în folosință în anul 1872 împreună cu magazia de mărfuri, cantonul de barieră și depoul de locomotive.

La 1/13 septembrie 1872 a fost pusă în funcțiune, în mod oficial, linia ferată Pitești – București, iar la 27 noiembrie 1898, cea dintre Pitești – Curtea de Argeș.

În decursul timpului s-au executat ample lucrări de extindere și modernizare a gării. Au rămas în picioare, aproape așa cum au fost proiectate depoul CFR Pitești, cu acel “dispozitiv” pe cât de simplu, pe atât de ingenios în care se întorceau locomotivele cu abur, depozitul de cărbuni sau de lemne din care se aprovizionau fochiștii, cât și o pompă tradițională prin care se alimentau locomotivele. Ele reprezintă astăzi un fel de relicve ale trecutului și chiar părți componente ale unui viitor “muzeu” al căilor ferate argeșene.

Din ianuarie 2003 circulă pe linia ferată Pitești – București, trenul Rapid “Săgeata Albastră” care scurtează timpul de deplasare la jumătate.

De asemenea, în Pitești mai funcționează o gară și anume Gara de Nord situată pe strada Calea Bascovului, mult mai mică, destinată mai mult transportului de marfă și a transportului de călători pe ruta Pitești – Curtea de Argeș.

Paralel cu transportul feroviar în Pitești o mare dezvoltare o are transportul rutier de călători. În acest sens, în Pitești sunt două autogări: Autogara Sud și Autogara Nord, cu două societați adiacente: “Astra SA”, și “SC Autotransport SA” care asigură transportul interurban al călătorilor. Societetea “Astra SA” deservește în principal, sudul județului Argeș, iar societatea “SC Autotransport SA” partea de nord a județului.

În ceea ce privește transportul rutier al locuitorilor orașului Pitești, acesta este asigurat de societatea de transport în comun cu capital de stat “Publitrans 2000”, care are în prezent 10 linii și 6 linii numite “Service”.

De asemenea, transportul în comun de stat este suplinit de mai multe companii de microbuze de tip “Maxi – Taxi” cu capital privat, ce preiau o parte a călătorilor.

Valea Argeșului se situează pe axa feroviară nord – sud ce leagă zona de câmpie cu cea de munte, aici fiind capăt de linie ferată. Datorită concurenței în domeniul transportului, și al proastelor condiții de intreținere și menținere în funcțiune, serviciile de transport feroviare nu prea mai sunt utilizate de călători.

4.3. TURISMUL

Una din trăsăturile distincte ale dezvoltării actuale a orașelor constă în extinderea rapidă a sectorului terțiar, bazat îndeosebi pe activitățile de comerț, alimentație publică și turism.

Turismul urban ocupă un loc important în turismul mondial. In funcție de criterii geografice dar și economice, sociale și politice se disting două feluri de spații turistice urbane:

– polinucleare și multipolare, care cuprind marile capitale. Marile aglomerații urbane din această categorie reprezintă cele mai importante locuri turistice mondiale. Unele dintre ale au și atuuri naturale, istorice, culturale reprezintă cu toată aglomerația lor, centre de frecvență turistică majoră ale țării respective.

– mononucleare și unipolare, care cuprind orașele turistice de mărime mică și medie ( sub 500000 locuitori) dar care au un patrimoniu istorico – cultural deosebit, renumit în turismul internațional. Frecvența turistică este legată de amplasarea cartierelor unde este amplasată ce mai mare parte a hotelurilor.

Formele de turism practicate pe Valea Argeșului reflectă manifestările de natură social-economică și culturală, structura mediului care le-a generat și posibilitățile tehnico – economice de manifestare a fenomenului turistic, turismul pe Valea Argeșului apărând astfel ca un agregat complex de forme de desfășurare(turism de vară, de iarnă, organizat, necontractual, de agrement, ocazional, cultural, sportiv, științific, etc.).

Cât privește oferta turistică a Văii Argeșului, aceasta este foarte complexă și eterogenă, cuprinzând elemente atractive (resurse naturale, socio – culturale, umane, tehnologice), dar și elemente funcționale compuse din echipamente și servicii care fac posibilă desfășurarea producției.

Pe Valea Argeșului, componentele ofertei turistice sunt materializate în elementele naturale (relieful, peisajul, hidrografia, clima, flora, fauna) și cele antropice (vestigii și monumente istorice și de artă, meșteșuguri, religie, folclor, obiective economice) așa cum au fost prezentate în capitolele anterioare.

4.3.1. Obiective turistice și culturale din municipiul Pitești

În municipiul Pitești au fost ridicate in evul mediu mai multe monumente istorice de cult, deosebit de valoroase din punct de vedere arhitectonic, din care unele se păstrează și astăzi. Unul dintre acestea datează din secolul al XVI-lea , numit "Buna Vestire – Greci" ("Sfântul Mina") ctitorie a marelui logofăt Ioan Norocea din anul 1564.

Cel mai cunoscut monument istoric medieval din Pite;ti, care atrage în mod deosebit atenția prin originalitatea arhitecturii sale este Biserica Domnească "Sfântu Gheorghe" , ctitorită din anul 1656 a domnitorului Constantin Șerban (1654 – 1658) și a soție sale doamna Bălașa, pe fundațiile unui lăcaș mai vechi.

Originalitatea acestui monument constă în pridvorul supra etajat, cu coloane groase din zidărie, de formă octogonală, cu arcade la ambele niveluri. Prin supraetajarea pridvorului, s-a înlocuit clopotnița și s-au realizat o serie de elemente estetice unice în arhitectura feudală din Țara Românească. Deasupra pronaosului are două turle mici care se armonizează perfect cu turla mai mare de deasupra naosului. Un alt element cu totul aparte la Biserica Domnească Sf. Gheorghe îl constituie catapeteasma, realizată în 1875 de sculptorul Babic, profesor la Școala de Bell-arte din București, din lemn de tei.

Un alt monument deosebit de valoros pentru arhitectura sa este Biserica Sfânta Treime, fostul schit Bestelei. A fost construit între anii 1679 și 1684, pe locul unei Biserici mai vechi, din lemn, care, după unele opinii, fusese închinată la 1628 mânăstirii Mihai Vodă din București, de către voievodul Alexandru Coconul (1623 -1627).

Un monument cu o istorie pe cât de îndelungată pe atât de interesantă, este schitul Trivale. Acesta a fost construit între anii 1677 și 1688 de către Varlaam mitropolitul Țări Românești (1672 – 1679), pentru a cărui origine piteșteană pledează o serie de indicii. Unele documente arată că aici a fost un schit chiar înainte de ctitoria lui Varlaam.

În cartierul Găvana se află Biserica Meculești, ctitoria boierilor Pârvu și Șerban Lerescu, din anul 1752 .

Pe străzile Crinului, Sf. Vineri, Târgul din Vale, Victoriei, Bulevardul Republicii etc, se păstrează și azi clădiri cu o remarcabilă arhitectură clasică, cum sunt: restaurantul "Argeșul" de pe strada Victoriei, casa Aron Băiulescu din Târgu din Vale, Școala Populară de Artă.

Biserica Sf. Vineri, așezată în partea de jos a orașului pe strada cu același nume, monument de o excepțională valoare arhitectonică, a fost proiectată de Ioan N. Socolescu (1856 – 1924), în perioada când era președinte al Societății Arhitecților Romani.

Piteștiul vechi

Biserica Domnească Sfântul Gheorghe, str. Doamna Bălașa nr.2

Este cea mai cunoscută biserică medievală din Pitești și a fost ctitorită în anul 1656 de către domnitorul Constantin Șerban împreună cu soția sa, Doamna Bălașa, pe fundația unui locaș mai vechi.

Biserica Sf. Mucenic Mina str. Justiției nr.5.

Cea mai veche construcție bisericească din Pitești, datând din anul 1564. Ctitorii ei sunt logofătul Ioan Norocea și soția acestuia, fiică a domnitorului Mircea Ciobanu. În anul 1712 i-a fost adăugată clopotnița, cheltuielile fiind suportate de logofătul Rizea și de soția sa Ilinca. Biserica a fost restaurată între anii 1911 și 1914 de către preotul Vasile Panțurescu.

Schitul Trivale

Se află în Parcul Trivale și a fost construit între anii 1677 și 1688 de Varlaam, mitropolitul Țării Românești, pe locul unui schit mai vechi. Conform tradiției, aici a fost depus temporar capul lui Mihai Viteazul, înainte ca acesta să fie dus la Mănăstirea Dealu.

Muzeul Județean Argeș, str. Armand Călinescu nr. 44.

Clădirea a fost construită în anul 1899, după planurile arhitectului Dumitru Maimarolu, slujind inițial ca Palat al Prefecturii Argeș.

Uniunea Artiștilor Plastici – Filiala Pitești, str. Târgul din Vale nr. 20

Clădirea a fost construită în anul 1875, după planurile arhitectului Dumitru Ionescu.

Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, str. Trivale nr.2.

A fost construită pe locul actualului Foișor de Foc în anul 1728, fiind mutată și refăcută în anul 1806 pe actualul amplasament.

Primăria Municipiului Pitești, str. Victoriei nr.24

Clădirea având ca destinație inițială Administrația Financiară, a fost construită după planurile arhitectului Statie Ciortan și dată în folosință în anul 1933.

Școala Populară de Arte și Meserii, b-dul Republicii nr.66.

Clădirea a fost construită în 1900 fiind declarată monument național. Până în anul 1970 a adăpostit Muzeul Regiunii Argeș.

Biserica Sfânta Vineri, str. Sf. Vineri nr.40.

Construită în anul 1827, a fost refăcută în 1912, după planurile arhitectului Ioan N. Socolescu.

Colegiul Național I.C. Brătianu, b-dul Armand Călinescu nr. 14.

Lucrările de construcție a clădirii, una din primele în stil neoromânesc din Pitești, s-au desfășurat între anii 1897 – 1899 după planurile arhitectului Băicoianu

Colegiul Liceal Zinca Golescu, str. Egalității nr.25

Construcția primului corp de clădire a fost realizată în anul 1924, complexul finalizându-se în anul 1960.

Biserica Sfântul Ilie, str. Frații Golești nr.1.

A fost construită intre anii 1826 – 1828 în fostul cartier al cojocarilor.

Sinagoga, b-dul Eroilor nr.1

Clădirea datează din anul 1900.

Curtea de Apel Argeș, str. Victoriei nr. 22.

Palatul Justiției a fost construit în anul 1910, după planurile arhitectului Eracle Lăzărescu. Între anii 1955 – 1996 în clădire și-a desfășurat activitatea Palatul Culturii.

Biserica Sfântul Anton (roman – catolică) str. Victoriei nr. 11

Construită în anul 1896.

Centrul Județean al Creației Populare Argeș, b-dul Republicii, nr. 52.

Sediul instituției a fost construită în 1920 după proiectul arhitectului Dimitrie Ionescu Berechet, în stil neoromânesc. Destinația inițială a clădirii a fost schimbată prin donația acesteia de către avocatul Petrișor Visoianu, cu clauza de a fi folosită spre binele obștesc.

Cinematograful Modern, str. Victoriei nr.20.

Clădirea a fost inaugurată în anul 1910, fiind construită după planurile arhitectului Eracle Lăzărescu. Destinația inițială a clădirii – Banca Populară Română.

Restaurantul Argeș, str. Victoriei, nr. 16.

Construcția a fost finalizată în anul 1900.

Piteștiul modern

Teatrul Alexandru Davila, str. Victoriei nr.101.

Începută în 1910, sala marelui Teatru comunal a fost inaugurată la 21 februarie 1915. În

anul 1948 clădirea a fost refăcută în forma actuală.

Cercul Militar Pitești, Piața Muntenia nr.2.

Clădirea a fost construită între anii 1938 – 1940 în stil neoromânesc, după planurile arhitectului Octav Doicescu.

Parcul Trivale

Parte componentă a pădurii seculare Trivale, atinge inima orașului. Lucrările de amenajare au început în anul 1900.

Palatul Copiilor, str. Trivale nr.80

Construit în anii 1951 – 1952 în stilul caracteristic clădirilor de munte cu utilitate forestieră. A fost refăcut în anul 1984.

Casa de Cultură a Sindicatelor, Piața Vasile Milea, nr.3.

Își desfășoară activitatea în clădirea construită după planurile arhitectului Cezar Lăzărescu, fiind inaugurată în anul 1972.

Magazinul Trivale, str. Victoriei, nr.12

Situat în centrul municipiului, a fost dat în folosință în anul 1972.

Casa de Cultură a Studenților, str.Panselelor nr. 2.

A fost construită între anii 1952 – 1954 având inițial destinația de Casă a Tineretului.

Parcul Zoo – situat în parcul Trivale.

Prefectura Județului Argeș – inaugurată în anul 1976.

Hotelul Muntenia, Piața Muntenia nr.1

Stadionul Nicolae Dobrin, str. Stadionului nr.15.

Bazinul Olimpic Pitești, str. Costache Negri, nr. 26.

Piteștiul nou

Biblioteca Județeană Argeș Dinicu Golescu, str. Victoriei nr.24

Clădire în stil modern, construită după planurile arhitecților Maria și Alexandru Multescu, a devenit funcțională la data de 8 martie 2003.

Complexul expozițional Casa Cărții, str.Craiovei

Clădire în stil modern, construită după planurile arhitectului Pompiliu Soare, devenită

funcțională în septembrie 1989.

Muzeul Județean Argeș – construit între anii 1998 – 2002.

Rectoratul Universității Pitești – este situat în campusul universitar Târgul din Vale și a

fost inaugurat în anul 2000.

Universitatea Constantin Brâncoveanu, Calea Bascovului nr.2

Direcția Finanțelor Publice, b-dul Republicii nr.65

Vama Pitești, b-dul Petrochimiștior nr.22

Romtelecom, b-dul Republicii nr.90.

Zona centrală, iaugurată în anul 2003

Piața Vasile Milea, parte integrantă a zonei centrale, inaugurată în anul 2000.

4.3.2. Obiective turistice și culturale din municipiul Curtea de Argeș și împrejurimi

Vechi leagăn al civilizației românești, orașul Curtea de Argeș este un modern și remarcabil centru turistic al țării, favorizat de frumusețea, bogăția și diversitatea cadrului natural, dublat de ospitalitatea locuitorilor, unicitatea obiectivelor turistice și viața culturală efervescentă.

Veacurile ce au trecut peste Curtea de Argeș i-au dat în repetate rânduri, strălucire sau uitare, dar mai presus de toate, au dăinuit zidirile, astfel că multe din construcțiile începuturilor se văd și astăzi. Ele au rămas asemenea unor documente, deosebit de valoroase, ale istoriei, dezvoltării culturii, artei, modului de a construi.

Păstrând în bună parte vechiul plan urbanistic de “oraș stradă”, Curtea de Argeș este ușor de vizitat.

Strada Negru Vodă pe care se intră în oraș venind pe șosea de la Pitești și care se continuă cu Bulevardul Basarabilor străbate cu șerpuiri largi nu numai orașul de la un capăt la celălalt, dar și istoria lui, materializată în valoroase monumente istorice.

Biserica Sân Nicoară

Înainte de a trece podul peste valea Târgului, pe o ridicătură neașteptată de teren, se zăresc în dreapta între pini înalți ruinele Bisericii Sân Nicoară (str. Sân Nicoară). Aleile unui mic parc conduc până la fosta biserică. Construită în prima jumătate a veacului al XIV-lea, poate chiar mai înainte, biserica, astăzi în ruină, este un edificiu deosebit de important pentru înțelegerea artei de a construi în etapa de sfârșit a feudalismului timpuriu. Deși bolta s-a năruit și odată cu ea și o parte din peretele drept, totuși, privind-o imaginația o poate reconstrui ușor.

Admirând echilibrul și armonia formelor arhitectonice precum și poziția sa deosebită, privirea alunecă spre încântătoarea panoramă a localității.

Biserica Domnească

Pe cealaltă parte a străzii Negru Vodă se zărește ansamblul vechii curți domnești, dominată de biserica Sf. Nicolae, cunoscută ca Biserica Domnească.

Orașul păstrează aici un adevărat “cartier secolul XlV”, cu remarcabile construcții, ce reamintesc istoria atât de bogată în fapte a vremurilor trecute.

Zidurile groase ce mărgineau curtea domnească se păstrează în bună parte. Vechea poartă de intrare se observă în zidul dinspre stradă. Astăzi intrarea se face pe sub clopotnița nouă a bisericii, construită în secolul al XlX-lea.

Vladislav sau Vlaicu Vodă, fiul lui Nicolae Alexandru, primul domn statornic la Argeș, săvârșește cea mai mare parte a lucrării și este înmormântat aici. Dar biserica o isprăvește Radu Vodă, fratele lui Vlaicu, în timpul domniei căruia se termină picturile.

Abandonarea curții domnești de la Argeș aduce ruina și asupra bisericii. Ultima știre despre fostele locuințe domnești este din vremea lui Constantin Brâncoveanu (1695), iar la 1750 biserica, ce amenința să se năruie, a trebuit reparată și întărită cu unele modificări și adăugiri. Atunci, picturile originale au fost acoperite cu altele noi. Dar numai după câțiva ani, în timpul războiului de la 1788, biserica arde și o nouă reparație urmează în 1827. I se adaugă două turle, se lărgesc ferestrele, iar un zugrav pe nume Pantelimon așterne al treilea strat de pictură în interior.

Abia în 1920, sub îngrijirea Comisiei Monumentelor Istorice, biserica este restaurată și consolidată, capătă aspectul inițial, iar vechile picturi au văzut din nou lumina, prin îndepărtarea celor ulterioare. Sunt locuri în biserică, de exemplu la intrarea în naos sau pe unul din stâlpii altarului, unde au fost lăsate exemplificativ succesiunea celor trei straturi de pictură. Edificiul de mare valoare artistică, Biserica Domnească de la Argeș reprezintă un monument deosebit de important pentru evoluția arhitecturii de piatră în Țara Românească. Construcția conține trăsăturile esențiale ale arhitecturii bisericești bizantine, transpuse într-un mod deosebit, armonia liniilor fiind desăvârșită.

Biserica Domnească din Curtea de Argeș este primul monument feudal de mare amploare ridicat în Țara Românească, păstrat în bună parte. Aparținând tipului constantinopolitan, cu planul în “cruce greacă înscrisă”, biserica se individualizează prin proporțiile impozante și prin armonia construcției.

Fațadele sunt realizate din zidărie aparentă, cu cărămidă și piatră de râu. Nota de distincție prin care se evidențiază clădirea izvorăște tocmai din lipsa oricărui element artificial, prin simplitatea ei.

Arhitecturii originale i se adaugă picturile din interior, remarcabile opere de artă, cele mai vechi din câte s-au păstrat în țară.

La ieșirea din curtea domnească, secție a Muzeului municipal Curtea de Argeș, vizitatorul dornic să cunoască și alte obiective de interes turistic, va străbate Bulevardul Basarabilor până în extremitatea nordică a localității, unde se află un alt ansamblu arhitectonic deosebit de important: Biserica Mânăstirii Curtea de Argeș (Bulevardul Basarabilor Nr. 1).

Mănăstirea Curtea de Argeș

Situată în mijlocul vegetației unui parc, la intrarea căruia se înalță statuia domnului Neagoe Basarab (1512 – 1521) , opera Doinei Lie, statuie dezvelită la 25 mai 1971 când s-au comemorat 450 de ani de la săvârșirea voievodului din viață, mănăstirea a fost durată pe locul unde, între 1437 și 1439 tatăl lui Vlad Țepeș-Vlad Dracul, poruncise să se construiască lăcașul mitropoliei țării.

Veche de peste 480 ani, restaurată în repetate rânduri, la o cercetare mai atentă, își povestește singură istoria. Pe peretele vestic, în dreapta intrării, între chenare, se află două inscripții datorate lui Neagoe Basarab – ctitorul. Prima de lângă ușă vorbește despre hotărârea domnului de a construi, înfrumuseța și întării această nouă biserică pe locul unui vechi edificiu religios ce se afla aici ruinat “… pe care am găsit-o domnia mea la Curtea de Argeș, dărâmată și neîntărită … și s-au deschis ochii inimii noastre și am hotărât aceasta mai sus pomenită biserică din temelii a zidi și a întări …”.

Zidurile monumentului de cult ridicat în vremea lui Vlad Dracul au fost dărâmate în 1512 ca urmare a ordinului domnului Neagoe Basarab.

Imediat apoi a început înălțarea mânăstirii ctitorită de Neagoe Basarab și târnosită în fața unui sobor de ierarhi la 15 august 1517.

Neagoe Basarab, urmărind să-și demonstreze pretențiile de urmaș al bazileilor bizantini și prin manifestări exterioare a cerut să i se dea monumentului o maiestate aulică, neobișnuită, el având și destinația de gropniță a familiei sale. În vederea realizării acestui țel, a încredințat construcția legendarului Meșter Manole și a adus materiale scumpe: calcar din Albești, marmură și mozaic tocmai din Istanbul. În anul 1526, ginerele ctitorului, domnul Radu de la Afumați a desăvârșit monumentul încredințând executarea picturii exterioare vestitului meșter Dobromir.

În timp, edificiul a avut de suferit numeroase stricăciuni, fie în urma calamităților naturale, în special incendii și cutremure, fie datorită acțiunii oamenilor, situație care a impus refacerea lui în cursul domniilor lui Matei Basarab și a lui Șerban Cantacuzino. În pofida acestor reparații, monumentul a ajuns din nou în stare de ruină către mijlocul secolului al XIX-lea.

După vizitarea acestui monument unic în arhitectura românească, curiozitatea îndeamnă pașii spre Fântâna Meșterului Manole.

Balada populară, inspirată de o veche legendă, întâlnită și la alte popoare, versifică într-un pitoresc grai local, cumplita jertfă a lui Manole, ce-și zidește soția, fără de care construcția bisericii nu s-ar fi sfârșit.

Legenda spune că după ce a văzut isprăvită somptuoasa clădire a Mânăstirii Argeșului, Neagoe Basarab l-a întrebat pe Manole și pe cei “ nouă meșteri mari” împreună cu care lucrase, dacă mai pot înălța o construcție la fel de frumoasă. Dorind să fie singurul posesor al unei asemenea comori arhitecturale, Neagoe Basarab a poruncit să se demonteze schelele. Astfel, neîntrecuții meșteri urmau să rămână pe acoperiș, săvârșindu-se din viață o dată cu terminarea construcției. Pentru a se salva, Manole și meșterii și-au făcut aripi din șindrilă încercând să zboare cu ele. Intenția nu le-a reușit, trupurile pornite de pe acoperișul mânăstirii zdrobindu-li-se de pământ. Se spune că pe locul unde a căzut corpul lui Manole a răsărit un izvor cu apă cristalină, fântâna de astăzi, arătând tuturor lacrimile pământului care-l va plânge veșnic pe neîntrecutul meșter. Aleile unui mic parc se deschid de aici îndemnând la odihnă.

Biserica Sfinții Voievozi

Dincolo de pârâul Valea Iașului, ce-si strecoară apele pe sub povârnișurile parcului, începe strada Eroilor. În prima curte se zăresc pereții albi și turla- clopotniță, ridicată pe pronaos, ai bisericii Sfinții Voievozi (str. Eroilor nr. 36) fosta capelă a bolniței mănăstirii Argeșului zidită probabil la jumătatea secolului al XVIII-lea. În acest loc a existat un lăcaș de cult încă din 1526, refăcut în secolul al XVIII-lea.

De aici urmează drumul de întoarcere prin Curtea de Argeș, ale cărui ocolișuri pătrund în cartierele mărginașe, acolo unde, valoroasele monumente uitate pe nedrept până nu demult, așteaptă să-și dăruie mesajul adus peste veacuri.

Biserica Olari

Interesant de vizitat este fostul cartier al Olarilor, în care se ajunge pe strada Episcop Nichita sau strada Elena Cuza, ce se desprind din B-dul. Basarabilor, în imediata apropiere a bisericii Mănăstirii Argeșului.

Meserie “veche de când lumea”, olăritul își are în Curtea de Argeș reprezentanți al căror talent și pricepere au adus acest meșteșug în domeniile artei.

În cartierul olarilor, rânduit între casele străzii Cuza Vodă, nu mult mai înaltă decât ele, înconjurată de o curte mică mărginită cu uluci, străjuiește pitoreasca Biserică Olari (str. Cuza-Vodă n.r 34). Legendele au creat ca dată de făurire a acestei construcții anul 1300. El este menționat și în inscripția de deasupra arcadei dintre pronaos și naos, scrisă însă în 1869, sub aceeași înrâurire. Astăzi se cunoaște însă că micul edificiu datează din secolul XVI.

Acoperită cu șindrilă, ea are la partea superioară a fațadelor o suită de sfinți pictați aproape de mărimea naturală. Coloritul oarecum strident al acestor picturi, realizate de un talentat meșter anonim al anului 1869, mărește efectul decorativ, ele contrastând cu restul clădirii ce are mai multe linii strâmbe și pereți văluriți.

În interior biserica este formată dintr-un pronaos puțin înalt, despărțit de naos, deasupra căruia se ridică o cupolă largă, prin trei arcade susținute de stâlpi octogonali.

Picturile, interesante prin plastica exprimării și colorit, între care se remarcă scenele “Cina cea de taină”, “Coborârea în mormânt” și “Învierea” sunt contemporane cu biserica.

Aspectul rustic al edificiului, care cuprinde o varietate de elemente arhitectonice din lemn și zidărie orginal îmbinate, este întregit de acoperișul în patru ape, fără cupolă.

Tot pe latura estică a localității, dar mai aproape de centrul orașului, urcând printre case vechi, unele din sec. XIX-lea, ale străzii Zorilor, se ajunge la Biserica Sf. Îngeri (str. Lahovari, nr. 9). Construită în anul 1717, biserica își datorează existența unui cleric, Damaschin, ieromonahul de la Mănăstirea Argeș. Planul dreptunghiular și turla – cloptniță de formă prismatică înălțată deasupra pronaosului arată gustul arhaizat al ctitorului, influențat de monumentele construite în vremea lui Matei Basarab (1632 – 1654) și nu de cele în stil brâncovenesc din timpul vieții lui. Fațada este împărțită, printr-un brâu, în 2 registre, în cel inferior apărând lungi firide oarbe săpate în grosimea zidului, realizând un original joc de volume.

Biserica Drujești

Revenind în drumul de intrare în oraș, la intersecția cu strada Dumbrava, se întâlnește Biserica Drujești (str. Negru Vodă, nr. 48), cunoscută în documente începând din anul 1760 ca una dintre ctitoriile fraților Stoian și Iorgu Druja. Supusă vicisitudinilor timpurilor și oamenilor, biserica a fost refăcută prima oară între 1793 – 1795 și apoi în 1875, când i s-a redat forma inițială. Micul lăcaș de cult reține atenția prin valoarea artistică, scoasă în evidență de planul echilibrat și fațada cu linii simple, dar armonioase. Fațada împărțită în două registre inegale printr-un brâu torsionat, păstrează urmele a două rânduri de arcade oarbe, originale, din a căror pictură nu se mai deslușește nici un element.

Spre sud, răzbate printre acoperișuri, crucea Bisericii Brad – Botușari. Se ajunge la ea continuând drumul de întoarcere pe strada Negru – Vodă, și apoi pe strada Vlaicu Vodă, care cuprinde într-o mică alee, curtea bisericii. Denumirea bisericii amintește de o breaslă din oraș, a celor care lucrau “botoșei“ pentru copii. Monumentul are planul dreptunghiular și a fost construit din bolovani de râu, între care, prin tencuiala căzută, se văd rar cărămizi. Deasupra exonartexului (spațiul care precede pronaosul – nartexul – la bisericile de confesiune ortodoxă) se înalță o turlă – clopotniță de secțiune patrulateră, acoperită cu tablă, turlă ce accentuează aspectul pitoresc al lăcașului. Prin plan și prin turla înălțată pe exonartex, monumentul aduce aminte de Sân Nicoară.

Firesc, pentru a depăna în continuare firul istoriei, se impune vizitarea obiectivelor cu caracter muzeal.

Muzeul municipal

Muzeul municipal Curtea de Argeș, inaugurat la 29 mai 1969, pune la dispoziția publicului, un valoros patrimoniu, cu peste 12.500 piese muzeistice, organizat în două expoziții de bază, care constituie în același timp și două secții distincte, atât ca domeniu de patrimoniu, cât și ca local de expunere.

Expoziția de bază a secției etnografice și artă populară, organizată între anii 1985 – 1986, este adăpostită în casa ce a aparținut pictorului restaurator D.I. Norocea (str. Victor Ștefănescu, nr. 8) și prezintă o bogată colecție de artă populară privind ocupațiile, îndeletnicirile și meșteșugurile practicate de argeșeni din cele mai vechi timpuri ca: olăritul cu frumoasele sale vase de ceramică, splendidele cusături și țesături argeșene, costume populare, obiecte folosite la îndeletnicirile casnice, cultura plantelor, pomicultura, păstoritul, vânatul, pescuitul, etc. La etajul clădirii este realizată o expoziție cu lucrări de artă plastică realizate de pictorul Dumitru Norocea și obiecte ce au aparținut acesteia.

Expoziția de bază a secției de istorie este organizată, începând cu anul 1987 într-un local el însuși monument istoric (str. Negru Vodă, nr. 2) localizat în fața Bisericii Domnești și redă pe baza unui bogat material documentar și arheologic episoadele cele mai importante din istoria orașului Curtea de Argeș. Expoziția permanentă de istorie, proiectată tematic și structural de colectivul muzeului, este organizată în șapte săli corespunzătoare periodizării istoriei orașului, de la vechi la nou și expune: portretele voievozilor care au domnit la Argeș, realizate în bronz; replici după obiectele domnilor de la Argeș (inele, aplice, sigilii, săbii, etc), o bogată colecție de numismatică, de medalii și decorații, un valoros material arheologic. De o mare valoare istorică și artistică, piesele și obiectele muzeistice, etalate în vitrine corespunzător criteriilor și cerințelor muzeografiei românești, provin din descoperirile arheologice de pe raza orașului Curtea de Argeș și împrejurimi, dar și din achiziții și donații.

Drumul prin oraș mai stăruie printre case păstrate din veacurile trecute, înscrise în lista monumentelor de arhitectură, pe străzi umbrite de tei și castani rămuroși sau undeva pe malurile Argeșului, ale cărui repezișuri murmură parcă povestea locurilor dinspre munte, către care pleacă excursia celor ce doresc să viziteze minunatele împrejurimi ale Curții de Argeș.

Părăsind locul încărcat de istorie și legendă, se revine în șoseaua asfaltată (DN 7C), care duce către lacul Vidraru. Se recomandă turiștilor cu toată căldura popasul prelungit în orașul Curtea de Argeș, un centru urban cu un loc bine plasat în viața poporului român.

Mergând către miazănoapte, la 7 km de orașul lăsat în urmă, se poate admira oglinda lacului de acumulare de la Cerbureni. La o scurtă distanță, se întâlnește satul Albești Pământeni (comuna Albeștii de Argeș), menționat în documente în 1523 ca proprietate a Mănăstirii Argeș. Satul este vestit prin culturile de căpșuni și originalele “serbări ale căpșunilor” organizate de țăranii albeșteni în luna iunie a fiecărui an. La părăsirea satului, turistul își dă seama că s-a trecut din zona deluroasă în cea montană, unde, la 20 km nord de Curtea de Argeș, pe același drum (DN 7C), se întâlnește așezarea Corbeni.

Amintită de hrisoave încă din anul 1576, este una dintre cele mai mari și frumoase comune de pe Valea Argeșului. Localitatea se prezintă ca o așezare bine închegată, aflată în continuă evoluție în procesul de urbanizare, cu originale puncte de atracție turistică, atât naturale cât și antropice de mare valoare: ansamblul curților boierilor Bucșănești – Epoca medievală sec. XV; Biserica “Adormirea Maicii Domnului” – 1748; Biserica “Sf. Treime “ – 1830; Crucea de piatră – 1766.

În continuarea drumului (DN 7C), la 25 km nord de Curtea de Argeș, în imediata apropiere a intrării în Cheile Argeșului, se află satul Căpățâneni – Ungureni. Sat al comunei Arefu, așezarea poartă un nume evocator, datând din secolul al XIV-lea și prezintă vizitatorilor casa – muzeu care a aparținut lui George Stephănescu (1843 – 1925). Fost militant socialist, luptător pe baricadele Comunei din Paris, compozitor, cântăreț, dirijor și om de mare cultură, George Ștephănescu a fost unul dintre fondatorii Teatrului Liric și al școlii de canto din București.

Personalitatea lui a atras numeroși reprezentanți de frunte ai vieții spirituale românești în casa din Căpățâneni. Numele lor sunt gravate pe placa de lângă ușa de intrare: V. Alecsandri, B.P. Hasdeu, I.L.Caragiale, Ion Ghica, dr. Carol Davilla, Aristizza Romanescu, Ctin. Nottara.

După ieșirea din satul Căpățâneni și parcurgerea unei distanțe de circa 1 km, printr-un ținut carpatin evident îmblânzit de om, privirea este atrasă de un complex de construcții moderne: un castel de echilibru al apelor, înalt de 140 m și un pavilion administrativ. Sunt clădirile hidrocentralei de pe Argeș.

Uzina electrică propriu-zisă se găsește sub pământ la o adâncime de 104 m, unde apele căzute de la înălțime sunt silite să-și domolească avântul transformându-l în energie electrică. Apoi apele cumințite pe galeriile de fugă subterane, merg 14 km până în satul Oești. Acolo reintră supuse în albia Argeșului canalizat și îndrumat către șiragul de lacuri create de mâna omului.

Cetatea Poienari

La circa 50 m de parcul pavilionului administrativ al hidrocentralei de pe Argeș, la poalele Muntelui Cetatea se zărește începutul unei cărări (șerpuind în serpentină) cu 1480 de trepte din beton. Cărarea modernă, amenajată între anii 1969 – 1972 conduce drumețul către cetatea Poienari. Pe măsură ce se urcă, silueta cetății se deslușește, îndepărtând impresia creată de la distanță că ar fi un cuib de vulturi sau castelul unui zmeu din basme, agățat de colțurile stâncilor sălbatice.

Ruinele ce se păstrează sugerează planul cetății: un poligon neregulat a cărui formă se datorește mai mult necesităților de adaptare la teren. Cetatea avea cinci turnuri de apărare, unul prismatic mai vechi și patru cilindrice adăugate probabil în secolului al XIV – lea.

Povestea Letopisețului Cantacuzinesc, în care se spune că Vlad Țepeș voind să pedepsească boierii târgovișteni, juni și fete mari, așa cum au fost împodobiți în ziua Paștelui, pe toți i-au dus la Poienari și au tot lucrat la cetate până li s-au spart hainele de pe ei, se pare că se referă nu la zidirea cetății ci la refacerea sau completarea ei.

Din puținele știri ce au păstrat documentele, reiese că în a doua jumătate a veacului al XV – lea, comandant al cetății, unde erau acum închiși “hiclenii” era Gherghina, pârcălabul lui Vlad Călugărul.

Tăcerea documentelor asupra vieții apuse a cetății, poate fi ruptă de către îndrăgostitul de turism cultural, prin cercetarea știrilor, oferite de literarura epistolară și de memoriile de călătorie ale unor ilustre personalități ca: Alecsandru Odobescu, B.P. Hasdeu, N.Iorga, D. Udrescu, Cezar Bolliac, I.H. Rădulescu, Alex. Pelimon, Alex. Vlahuță, etc., cărora li se alătură tradiția păstrată de memoria colectivă, transmisă din generație în generație, pe cale orală, de comunitățile argeșene, care au redat-o sub forma unor spumoase legende, având însă un viguros miez real, istoric.

Dar zidurile rămase păstrează taina sfârșitului cetății, așa cum ascuns rămâne începutul ei, iar jos, firul de argint al Argeșului îndeamnă la drum mai departe.

Barajul Vidraru

Valea Argeșului se îngustează, șoseaua asfaltată până la barajul Vidraru, pe o distanță de 4 km, a fost sculptată în malul drept al cheilor Argeșului, ai cărui versanți se ridică uneori până la verticală. Drumul străbate mai multe viaducte, se continuă pe Valea lui Stan, ca apoi să se ridice până la nivelul barajului Vidraru.

Complexul de lucrări realizat aici, alături de munții împăduriți până pe vârf ce se înalță în vecinătatea barajului, încântă privirea prin măreție și frumusețe. Barajul, tunelele, viaductele, platforma – belvedere constituie puncte de atracție și de interes.

Turistului ajuns aici i se oferă posibilități ample de ascensiune pe versantul sudic al masivului Făgăraș, de jur împrejurul lacului de acumulare existând drumuri forestiere și/sau poteci ascensionale marcate, utilizate de turiști.

Un tur al lacului Vidraru totalizează 52 km și oferă o multitudine de priveliști încântătoare, locuri de popas, precum și puncte de plecare pentru traseele turistice montane

Din capătul barajului, la stânga, se desprinde viaductul pe deasupra lacului de acumulare, iar mai departe tunelul prin care se strecoară șoseaua spre Cabana Cumpăna (DN 7C – 19 km). Drumul ne asfaltat ocolește la început valea Călugărița, străbate apoi pădurea de foioase, iar la confluența văii Cumpăna cu valea Cumpeniței, conduce turismul la Cabana Cumpăna.

De aici se pot face ascensiuni pe munții Clăbucetu și Margina, spre valea Topologului și cabana Negoiu sau, urmărind traseul de culme, spre vârful Negoiu. Traseul turistic are ca marcaj triunghiul roșu, durata de 12 ore și traseele de legătură.

De la cabana Cumpăna de-a lungul a 9 km, șoseaua ocolește văile Cumpăna și Cumpenița spre Capra, unindu-se cu Transfăgărășanul.

La celălalt capăt al barajului, șoseaua conduce la dreapta, pe malul lacului, spre casa Argeșeană.

Urmărind șoseaua alpină spre Munții Făgărașului (DN 7C), de la Casa Argeșeană, la 63 km se desprinde la dreapta un drum forestier care duce fie către stațiunea balneoclimaterică Brădetu și lacul de acumulare de pe Vâlsan, fie spre Munții Ghițu. Urmărind coronamentul estic al lacului de acumulare, Transfăgărășanul este cel mai înalt drum de munte din țara noastră.

Construit în 1974 el reușește să se ridice la 2055 m altitudine și să străpungă creasta Munților Făgăraș printr-un tunel lung de 845 m , pe sub pasul Negoiu. De la barajul Vidraru până la acest tunel, drumul măsoară 60 km, și străbate golul alpin făgărășean pe o lungime de 8,6 km, prin serpentine, uneori etajate ce pot fi parcurse cu mijloace auto numai în sezonul de vară.

La numai 9 km de la baraj după ce șoseaua ocolește Valea cu Pești, turistul întâlnește cabana cu același nume, construcție modernă situată la 870 m altitudine. Mai departe șoseaua se continuă pe valea Buda, în punctul Gura Oticului (km 31,8) fiind semnalat printr-un stâlp indicator traseul turistic spre Șaua Podragului, cu durată de 8 – 9 ore, marcaj: triunghi albastru și trasee de legătură de creastă.

Ajuns la coada lacului Vidraru, Transfăgărășanul urmărește versantului stâng al văii Capra prin pădurea de foioase și conifere, traseul fiind marcat cu banda albastră și ajunge la cabana Piscu Negru, aflată în zona golului alpin, în dreptul km 103,1, importantă bază de plecare pe traseele turistice marcate spre cele două culmi ce delimitează bazinul Văii Caprei.

Pe partea dreaptă a drumului ce urcă în susul văii pe Transfăgărășan, vârfurile de pe linia cumpenei de ape dintre Buda și Capra sunt la început ascunse de pădure, iar apoi apar distinct (Steviuța, Mândra, Ciocanu, Piscu Negru, Râiosu – ultimele depășind 2000 m). Pe partea stângă se văd vârfurile Clăbucet, Comarnic, Lespezi, Călțun și Negoiu.

De la cabana Piscu Negru șoseaua se înscrie tot mai mult în ocoluri, iar la 1500 m altitudine la confluența Izvorului Caprei cu Fundu Caprei, turistul întâlnește cabana Capra. În continuare șoseaua urcă în serpentine etajate, o diferență de nivel de peste 500 m de-a lungul a numai 6 km, trece pe lângă Cabana Cota 2000, iar după un ultim cot se îndreaptă spre gura tunelului de sub pasul Negoiu. În partea dreaptă a șoselei se desprinde poteca ce se îndreaptă în diagonală spre Șaua Caprei, în timp ce după străbaterea tunelului, turistului i se deschide în față o perspectivă atotcuprinzătoare asupra Văii glaciare a Bâlei, vale flancată de piscurile alpine ale Muntelui Vânătoarea lui Buteanu (2507 m) spre dreapta și de Muntele Doamnei, de sub Negoiu, spre stânga. Pe sub linia telecabinei, ce unește direct Cabanele Bâlea Cascadă și Bâlea Lac, Transfăgărășanul continuă să-și etaleze cu mândrie serpentinele și pe versantul nordic al Masivului Făgăraș.

Propuneri pentru circuite turistice

Circuitul turistic Pitești – Curtea de Argeș – Barajul Vidraru – Lacul Bâlea:

Pornind de la Pitești pe Valea Argeșului, spre nord, se ajunge la Curtea de Argeș, oraș situat în nord – vestul județului, în zona dealurilor subcarpatice, pe valea râului Argeș.

0 km – Pitești, reședința județului Argeș DN/C însoțește cursul Argeșului, 7 km – Bascov, ramificat la stânga spre Râmnicul Vâlcea (56 km).

12 km – sat Borlești, comuna Merișani, casa Stătescu (sec XVIII), valoros monument de arhitectură.

24 km – ramificat la dreapta, spre Tutana (7 km), sat, mănăstire întemeiată înainte de 1497.

38 km – Curtea de Argeș, oraș, centru de interes turistic. Nod de comunicație.

45 km – hotel (restaurant, cazare în camere).

57 km – Corbeni, sat, așezare pitorească, popas turistic (pensiuni turistice).

62 km – Căpățâneni – Pământeni, sat; casa în care a locuit compozitorul George Stephănescu (1843 – 1925), autorul primei simfonii românești.

64 km – Cetatea Poienari, construcție medievală, situată în stânga șoselei, pe un versant al Muntelui Cetățuia (850 m).

68 km – Barajul Vidraru. Ramificat la stânga DN 7D, nemodernizat, la vest de lacul Vidraru, trece pe la cabana Cumpăna (16 km), și face joncțiunea DN 7C, la nord de lac (22 km). La extrema estică a barajului loc de belvedere, lângă Statuia electicității (sculptor: C-tin Popovici).

71 km – Casa Argeșeană, popas turistic.

75 km – Cabana Valea cu Pești (850 m alt.); restaurant, cazare.

104 km – Cabana Piscu Negru (1250 m alt.); restaurant, cazare. Acces spre Lacul Călțun (2135 m alt.).

112 km – Cabana Pârâul Capra (1525 m alt.); restaurant, cazare.

122 km – Cabana Lacul Bâlea (2034 m alt.); acces pe creasta Munților Făgăraș.

Dezvoltarea turismului, integrarea sa în structura economiilor moderne, în sfera necesităților și consumului populației se reflectă într-o îmbogățire continuă a conținutului său și o diversificare a formelor de manifestare. De asemenea, participarea la mișcarea turistică a unor categorii sociale tot mai largi, asociată cu varietatea mobilurilor cererii, au favorizat apariția unor noi forme de turism, adaptarea lor permanentă la cerințele turiștilor și condițiile călătoriilor.

Intensificarea călătoriilor interne și internaționale, creșterea rolului turismului în ansamblul relațiilor economice internaționale ca și în viața economică și socială au determinat preocupări pentru evaluarea dimensiunilor și efectelor sale, pentru elaborarea unui sistem unitar de înregistrare și urmărire a circulației turistice.

4.3.3. Conexiunea între mediul urban și mediul înconjurător

Orașul are o topoclimă specifică, diferențiată de a regiunilor adiacente, datorită modificărilor pe care suprafața sa activă le aduce radiației solare și circulației atmosferice. Materialele de construcție, profilul adiacent, sistemul de canalizare și spațiile verzi sunt factori de influență cu caracter constant, specifici orașului.

Materialele de construcție (beton, piatră, asfalt, tablă, țiglă ) modifică condițiile termice și de umezeală, având o căldură specifică mică, conductibilitate calorică mare și permeabilitate slabă sau impermeabilitate totală. Profilul orașului are aspectul unei linii frânte, iar radiațiile solare directe ajung în cantități foarte mici pe spațiile din preajma construcțiilor înalte, ceea ce duce la lipsa aerisirii și insalubrizare. Spațiile verzi atenuează încălzirea excesivă, măresc umezeala respectivă a aerului prin umbrire și evapotranspirație și filtrează impuritățile atmosferei urbane.

Impurificarea atmosferei urbane modifică esențial potențialul termic urban și afectează sănătatea populației, animalelor și plantelor. Dintre sursele impurificării aerului urban, cea mai mare pondere o au mijloacele de transport (60%), industria (17%), complexe energetice (14%), încălzirea interioară și arderea deșeurilor. Mediile în care se manifestă poluarea sunt aerul, solul, subsolul și apele, fiecare având un anumit specific. Dintre acestea, poluarea aerului este cea mai gravă prin faptul că efectele sale se răsfrâng asupra unui număr mare de oameni, în principal datorită faptului că aerul poluat, sub influența curenților, poate acoperi teritorii vaste.

Aerul este poluat atunci când compoziția acestuia este modificată prin introducerea, pe diverse căi, a unor substanțe sau energie care au acțiune nocivă, de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor, să diminueze resursele biologice, ecosistemele, să deterioreze bunurile materiale și să aducă atingere sau să prejudicieze valorile de agrement și alte utilizări legitime ale mediului înconjurător.

Pe scurt, poluarea poate fi definită ca procesul de impurificare a aerului cu substanțe care pot fi gazoase, lichide sau solide, și/sau energie dăunătoare pentru viețuitoare, plante sau construcții.

Un volum de aer este considerat poluat atunci când concentrația uneia sau a mai multor substanțe impurificatoare depășesc concentrația maximă admisa (CMA ) sau în cazul poluării radiative, depășește nivelurile de intensitate dincolo de care afectează sănătatea oamenilor.

Arderea combustibililor fosili în surse staționare și mobile reprezintă principala activitate umană – ca răspândire și intensitate – răspunzătoare de încărcarea atmosferei cu un complex de poluanți gazoși și solizi de natură anorganică și organică. În cadrul acestui complex se remarcă, în primul rând gazele acide: bioxidul și trioxidul de sulf, oxizii de azot, monoxidul și bioxidul de carbon. Alături de acestea apar pulberile (cenușe și funingine) și unii compuși organici volatili (hidrocarburi – în principal metan, aldehide, acizi organici).

Principalii poluanți sunt: oxidul de carbon (produs de vehiculele cu motor), oxizii de sulf (proveniți mai ales din complexe energetice din industrie), hidrocarburile și oxizii de azot ( de la autovehicule), particule sedimentare și în suspensie ( în special de la industrie și complexe energetice), praful (ridicat și provocat de circulația rutieră, demolări, scuturat casnic), fumul (de la industrii, incendii), compuși organici de la parfumuri, aerosolii pulverizați de spray-uri, praful de cauciuc. Compușii organici proveniți de la vegetație (spori, polen, bacterii), germenii microbieni de la animale, praful ridicat de vânt și de cutremure, hidrogenul sulfurat provenit din surse naturale afectează și acesta calitatea aerului urban.

In urma arderilor sulful ajunge în atmosfera orașelor sub forma bioxidului de sulf, a hidrogenului sulfurat, a acidului sulfuros și a diverșilor sulfați. Prin reacțiile de aducție a apei, dioxidul de sulf generează acidul sulfuros care prin oxidare dă acidul sulfuric, periculos pentru oameni, plante animale, produse tehnice.

Smogul reprezintă un amestec de poluanți în condiții de atmosferă umedă, ce formează o pâclă alburie, cu nuanțe gălbui – cafenii. Smogul este de două tipuri: californian (fotochimic, oxidant) și londonez (reducător). Poluarea cu oxid de azot are consecințe directe asupra sănătății. Smogul californian se formează în condiții de insolație ridicată când oxizii de azot, activități de lumină solară se combină cu deșeurile de benzină rezultând nitratul de peroxiacetil, substanță otrăvitoare. Smogul londonez se formează în condiții de insolație redusă, fiind o combinație de dioxid de sulf și particule fine, nivelul admis de O.M.S. fiind depășit în peste 2/3 din orașele Europei. In 1942, în Londra au fost 4000 de victime, în special copii și vârstnici, care au suferit de pe urma smogului afecțiuni pulmonare și cardio – vasculare.

Cele mai mari concentrații de dioxid de sulf, de dioxid de azot, de pulberi de suspensie se regăsesc în marile orașe.

Poluanții rezultați din arderea combustibililor fosili conduc nu numai la deteriorarea atmosferei, ci și a celorlalți factori de mediu, biotici și abiotici, afectând astfel, direct sau indirect, omul.

Poluanții au efecte negative asupra calității mediului nu numai ca atare deci ca poluanți primari, ci și prin produsele lor de reacție în atmosferă, așa numiții poluanți secundari. Se remarcă, de asemenea, efectele sinergice ale noxelor rezultate din arderea combustibililor fosili, atăt ca poluanți primari cât și ca poluanți secundari.

Se apreciază că aerul orașelor este de 10 ori mai impurificat decât cel din împrejurimi, deoarece producția specifică de fum și praf provine dominant din metalurgie (10 kg/t oțel și 450 kg/t aluminiu), industria lianților, hârtiei, acizilor, petrochimică. Cea mai puternică impurificare cu nuclee de condensare specifică marilor orașe.

O frecvență mare o au și produșii organici, precum sporii, particulele de polen, virușii, bacteriile și germenii microbieni de origine vegetală și animală.

De asemenea, datorită impurificării atmosferei, durata de strălucire a Soarelui este mai mică în orașe și este favorizată formarea ceței și a norilor. Diferența medie anuală de temperatură între oraș și împrejurimi este mai mare cu cât orașul este mai mare. Temperatura mai ridicată din orașe este susținută de pânza de pâclă și ceață ( care ziua slăbește radiația solară directă, iar noaptea absoarbe radiațiile calorice emise de suprafața activă) și de căldura specifică mică și conductibilitatea calorică mare a materialelor de construcție. Temperatura mai ridicată și umezeala aerului mai scăzută din orașe favorizează formarea ceței și numărul foarte mare de nuclee de condensare cu conținut de acid sulfuric și acid sulfuros. Supraîncălzirea urbană determină și intensificarea furtunilor și formarea brizelor urbane, ca urmare a formării unui minim baric în oraș, comparativ cu mediul adiacent.

Noxele complementare – zgomotul, agentul termic, reziduurile solide – sunt mai mari cu cât orașul este mai mare. Impuritățile atmosferice afectează și clădirile din orașe, care sunt murdărite și corodate de acizii din aer. Zidurile locuințelor se pot fisura ca urmare a ridicării pânzei freatice, a traficului greu și a lucrărilor de sistematizare.

Calitatea solului este afectată de:

urbanizarea forțată prin schimbarea destinației inițiale a terenurilor;

traficul feroviar și auto, indirect prin noxele degajate în aer;

dezvoltarea industrială a orașului, indirect prin noxele degajate în aer;

gestiunea necorespunzătoare a deșeurilor, direct prin sitemele actuale de colectare, transport și depozitare a deșeurilor.

Dacă până acum 50 de ani problematica poluării nu intra în atenția factorilor politici, în ultimul timp aceștia au fost siliți de consecințe s-o includă în preocupările lor. Organizația Națiunilor Unite a inclus pe ordinea de zi a ședințelor sale poluarea, consecințele acesteia și modalitățile de combatere a ei. Alte foruri și organizații internaționale se preocupă de această problematică, unele dintre ele în mod exclusiv, iar majoritatea statelor au creat, structuri instituționale adecvate (ministere sau agenții naționale) care au ca singură sarcină protecția mediului și combaterea poluării. Merită să amintesc, în acest context, documente elaborate de ONU în anii ’80 ai secolului trecut: „Sistemul de programe pe termen mediu privind mediul înconjurător”, „Strategia mondială pentru conservarea mediului”, „Perspectiva mediului înconjurător în anul 2000 și după aceea”. De asemenea, se cuvine menționat că în cadrul „Conferinței Națiunilor Unite pentru mediu și dezvoltare” de la Rio de Janeiro din iunie 1992, supranumită „Conferința secolului”, cele 182 de state participante au elaborat „Convenția cadru privind schimbările climatice” și că „Protocolul de la Kyoto” în care sunt semnalate cauzele poluării și gravele consecințe ale acesteia, trasează direcțiile pe care trebuie să meargă țările semnatare pentru diminuarea poluării.

In ceea ce privește țara noastră este evidentă preocuparea pentru combaterea poluării, aceasta fiind una dintre principalele probleme ce trebuie rezolvate în vederea aderării la Uniunea Europeană.

CAPITOLUL V

FORMAREA REPREZENTĂRILOR ȘI NOȚIUNILOR FUNDAMENTALE DE GEOGRAFIE PRIN FOLOSIREA ELEMENTELOR DIN APLICAȚIE EFECTUATĂ CU ELEVII PE VALEA ARGEȘULUI

Geografia este cunoscută ca o disciplină, în general, ușor de accesibilă, care trezește interesul elevilor într-o măsură deosebită.

Ca să cunoască și să înțeleagă, esența fenomenelor geografice, elevii trebuie să știe primele elemente din alfabetul acestei discipline și anume noțiunile de orientare (orizont, puncte cardinale), plan, semne convenționale, hartă, forme de relief, climă, ape curgătoare și stătătoare. Familiarizarea elevilor cu aceste elemente începe cu clasa I, pe baza observațiilor directe, în mediul înconjurător, la lecțiile de dezvoltarea vorbirii și în unele lecții de abecedar. În clasele următoare aceste elemente sunt completate cu altele, căpătând un grad treptat de dificultate și căutând să stabilească conexiunile și interdependența dintre ele.

În aplicația efectuată cu elevii pe valea Argeșului am analizat orizontul și linia orizontului, care reprezintă linia de jur împrejurul nostru, unde ni se pare că cerul atinge pământul. Liniei orizontului i se mai spune și zare. Totodată întinderea din jurul nostru, cuprinsă între noi și linia orizontului, se numește orizont.

Punctele cardinale ale Văii Argeșului ni le-am însușit ținând cont de mersul Soarelui pe bolta cerească.

Am efectuat observații asupra poziției Soarelui în diferite momente ale zilei, asupra variației lungimii drumului Soarelui pe bolta cerească în funcție de anotimp, prin observarea lungimii și poziției umbrei obiectelor din natură în diferite momente ale zilei.

Pentru o mai bună înțelegere a punctelor cardinale am căutat să mă folosesc de câteva elemente cu maximum de eficiență.

Am ținut cont de orientarea văii Argeșului, în partea estică a municipiului Pitești, care curge de le Nord la Sud și de munții și dealurile ce se află la nord de oraș. Am observat cu elevii că unele case aveau geamurile îndreptate spre răsărit erau luminate de Soare dimineața, iar altele spre apus și aveau ferestrele luminate de Soare după amiaza.

Prin observații directe cu elevii au stabilit că în fiecare zi Soarele răsare dinspre sud-estul orașului Pitești și capătă noțiunea de răsărit sau Est și apune după Pădurea Trivale și capătă noțiunea de apus sau Vest.

Noțiunea de miază-zi se dă prin stabilirea locului unde se află soarele la ora 12. El se află deasupra noastră și marchează ora prânzului, ceea ce se numește miază-zi sau Sud.

Pentru înțelegerea noțiunii de miază-noapte sau Nord am folosit umbra lăsată de pomi, la ora 12, arătând că această direcție este opusul direcției de miază-zi.

Cunoscând punctele cardinale am putut arăta și punctele intercardinale necesare pentru orientarea mai precisă în zonă.

Am folosit și alte mijloace de orientare:

mușchiul care crește pe copaci;

mușuroaiele de furnici sau de cârtiță, care sunt mai umede în partea de nord, datorită evaporării mai puțin intense din lipsa de radiație solară în această parte.

Am analizat noțiuni despre relief și modul de reprezentare al acestuia pe hartă. Pornind de la limitele văii Argeșului se remarcă un relief variat și repartizat proporțional. Traversat de râul Argeș coboară în trepte de la Nord spre Sud și cuprinde toate unitățile geomorfologice carpato-transdanubiene de la altitudinea de peste 2300 m (crestele cele mai înalte ale Făgărașului) până la altitudinea de 300 m în Câmpia Înaltă a Piteștiului.

Elevii au observat că relieful se poate diferenția astfel în cuprinsul văii Argeșului: o treaptă înaltă constituită din munții Făgăraș, o treaptă mijlocie ce aparține Subcarpaților Getici și o treaptă joasă, parte constitutivă a Câmpiei Române.

Treapta înaltă a reliefului este constituită de culmile munților Făgăraș. Munții Făgăraș sunt alcătuiți din șisturi cristaline, reprezentând unitatea montană cea mai înaltă nu numai din Carpații Meridionali, dar și din întreaga țară. În timp ce spre Nord Munții Făgăraș prezintă o mare denivelare materializată printr-un puternic abrupt, înspre sud coboară în trepte.

Culmile sudice, puternic ramificate, au aspectul unor măguri împădurite până aproape de vârf punând în evidență asimetria caracteristică Munților Făgăraș.

Munții Frunți și Ghițu sunt despărțiți de valea Argeșului și afluenții săi. Râul a săpat chei sălbatice și adânci, oferind locuri ideale de amenajări, în scopul valorificării potențialului hidrografic ridicat al apelor. În Cheile Argeșului, săpat în compexul ganaiselor de Cozia, a fost construit marele baraj de la Vidraru.

Între creasta nordică și masivele sudice ce formează două trepte externe, cu altitudini diferite ale Munților Fagaras,se incadreaza prelungirea estica sub forma de culoar,a Depresiunii Lovistei.

Zona centrală dintre munți și dealuri de-a lungul râului Argeș se dezvoltă depresiunea Arfeu Căpățâneni, închisă spre Sud de dealurile subcarpatice.

Între dealurile Subcarpaților Argeșului și cele de podiș se desfășoară depresiunea intracolinară Curtea de Argeș care face parte din “Depresiunea celor 7

muscele”. Relieful Depresiunii Curtea de Argeș reprezintă o îmbinare complexă de forme variate ca geneză și vârstă. Interfluviile includ nivele de eroziune, terase și lunci pe care se dezvoltă o gamă largă de procese de modelare.

Relieful depresiunii este cuprins între 472 m- 477 m. Cele mai mici înălțimi sunt în vatra depresiunii, iar cele mai mari la dealurile dimprejur.

Piemontul Getic reprezintă o a treia treaptă morfologică a reliefului. Acesta a fost extins la apariție, până la poalele Carpaților, dar eroziunea a îndepărtat pietrișurile scoțând la zi structura de tip subcarpatic și detașând astfel această unitate de munte. Limita cu subcarpații este marcată de șirul depresiunilor intracolinare, spre care se termină prin creste.

Cu această ocazie am discutat cu elevii și o serie de lucruri legate de temperatură. În aceste condiții apar următoarele tipuri de climă.

Clima de munte care se caracterizează prin prezența celor mai scăzute temperaturi medii anuale, care coboară până la 0º C și chiar până la -2º C, în același timp precipitațiile sunt foarte bogate, ajungând la 1200-1400 mm. Vânturile puternice bat tot timpul anului dominate fiind cele NV și E.

Elementele climei(temperatură, vânturi, precipitații) cunosc în Munții Făgărașului ca în toate masivele muntoase etajera determinantă de altitudine. Temperatura aerului scade treptat de la poale spre creștetul muntelui. Lunile cele mai călduroase sunt iulie și august, iar cele mai răcoroase ianuarie și februarie.

Precipitațiile sunt relativ bogate în Munții Făgăraș. Cantitatea lor crește de le poale spre vârf.

Climatul de deal este influențat de prezența unor fenomene de întrepătrundere a elementelor climatice atât dinspre munte cât și dinspre câmpie. Acest etaj de climă este specific regiunilor de deal și podiș cu altitudini cuprinse între 300 și 800 m. Se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între 6-10º C și precipitații ce variază între 700-1000 mm și se diferențiază în subtipurile:

-climat de dealuri înalte

-climat de dealuri joase

-climat al dealurilor submontane și intracolinară.

Ploile au cea mai mare frecvență în lunile de la începutul și cea mai mica spre toamnă, în septembrie pot cădea oricând ninsorile, însă de obicei ele încep către sfârșitul lunii septembrie iar cele mai frecvente sunt în ianuarie, februarie și martie.

Subetajul de climă caracteristic pentru depresiunile ce se dezvoltă în cadrul reliefului deluros prezent de-a lungul văii Argeșului, prezintă particularități diferite pentru cele două tipuri de depresiuni întâlnite.

Astfel în depresiunea submontană Arfeu, temperatura medie anuală este de 8º C, temperatura medie a lunii iulie este de 20º C, iar cea a lunii ianuarie de -3º C. Precipitațiile au valori mai puternice pe versanții vestici și nordici față de cei sudici și estici. În depresiunea Arfeu au loc inversiuni termice, iar în Subcarpații Argeșului este semnalat iarna și primăvara devreme Vântul Mare.

Cantitatea de precipitații medie anuală este în jur de 700-800 mm, cu luni secetoase, ianuarie, februarie, martie și sub 45 mm și luni ploioase mai, iunie, iulie având în medie 85-115 mm.

Am mai analizat și noțiuni de hidrografie. Pentru a forma și dezvolta noțiunile de ape curgătoare și stătătoare a fost necesar să arăt elevilor modul în care se formează apa subterană.

S-a explicat cum apa de ploaie pătrunde printre rocile permeabile și formează stratul de apă subterană. Am avut în vedere faptul că majoritatea unităților acvatice sunt ”secvențe” ale circuitului apei în natură și că sursa acestui circuit se află în energia solară.

Pentru a înțelege cauzalitatea fenomenelor ce se petrec în natură m-am sprijinit și pe cunoștințele acumulate de elevi și de alte discipline cu conținut practic-științific.

Pe Valea Argeșului rețeaua hidrografică se caracterizează prin diversitate și varietate și cuprinde ape curgătoare, ape stătătoare și ape subterane.

În urma discuțiilor purtate pe observațiile din natură elevii și-au dat seama de anumite legități, după care funcționează mecanismul acestor ape curgătoare.

Cantitatea mare de precipitații din zona montană și subcarpatică s-a răsfrânt în formarea unei zone dense de izvoare și văi drenate.

Principala arteră hidrografică este Argeșul, râu puternic, ce adună apele versantului sudic ale Munților Făgăraș, prin bazinul său propriu-zis, precum și prin afluenții săi făgărășeni: Vâlsanul și Râul Doamnei.

Obarsia Argesului este in Muntii Fagaras,intre varfurile Moldoveanul si Negoiul de unde pornesc raurile Buda si Capra.Capra aduna apele dintre Lespezi si Arpașul mic și Vistea Moldoveanu. În prezent aceste râuri se varsă în lacul de acumulare Vidraru.

În aval de Chei, Argeșul străbate pe direcția nord-sud zona subcarpatică și a dealurilor piemontane primind ca afluent în dreptul comunei Merișani râul Vâlsan ale cărui ape au fost captate și deviate către Vidraru.

La Pitești Argeșul primește unul dintre cei mai importanți afluenți ai săi Râul Doamnei.

Configurația reliefului și construcția petrografică a rocilor conferă Argeșului și principalilor săi afluenți un ridicat potențial hidrografic, care a fost pus în valoare odată cu realizarea lacului de acumulare Vidraru și a celorlalte lacuri de baraj amenajate în aval de Vidraru până la Pitești.

Apele stătătoare sunt reprezentate prin lacuri naturale și lacuri autopice.

Lacurile naturale sunt de origine glaciare și sunt cantonate în culmea principală a Munților Făgăraș.

Principalele lacuri glaciare sunt: Lacul Călțun, Lacul buda, Lacurile Capra și Căprița, Lacul Iezerul, Lacul Urlea adunat de pe versantul nordic al Făgărașului, unde zona de acces fiind Valea Argeșului sau traseele montane de pe creasta sudică Lacul Podragul Mare și Podragul Mic, Lacul Bâlea populat de păstrăv.

În peisajul Văii Argeșului se înscrie și salba de lacuri de acumulare de pe Argeș.

Lacurile antropice amenajate pe Argeș încep în amonte cu lacul de acumulare Vidraru și continuă înspre aval până la Pitești cu lacurile de baraj de la Oești, Cerbureni, Curtea de Argeș, Zigoneni, Vâlcele, Bascov și Pitești.

Apele subterane (freatice) se găsesc în general la mare adâncime 100 m, datorită atât ponderii reliefului, cât și structurii sale.

În zona de contact a dealurilor cu câmpia de-o parte și de alta a Argeșului, apa freatică se găsește la 80-100 m adâncime, iar în lunca Argeșului apa freatică se găsește la adâncimi de circa 10-20 m.

Cursul Argeșului pornește în prezent din lacul de acumulare Vidraru. Anterior ca punct de origine al râului a fost considerat confluența râului Capra și Buda, râuri care în prezent se varsă în Vidraru.

Pe baza observațiilor făcute s-au stabilit și noțiunile biopedalogice.

Vegetația apare reprezentată în funcție de zona reliefului și a climei.

Coborând de le N spre S se disting, în regiunea de munte, zona alpină în cadrul căreia se diferențiază două etaje:

Etajul alpin propriu-zis cu vegetație caracteristică alcătuită din plante pitice de origine artic-alpină, asemănătoare celor de tundră: salcie pitică, mierluța pitică, ochii șarpelui, garofița pitică, toporașul alpin, floarea de colț, bujorul de munte, etc.

Etajul subalpin dezvoltat deasupra pădurilor de molid au ca vegetație specifică tufișuri de jneapăn, ienupăr pitic, afin, zâmbru.

A doua zonă din regiunea de munte, zona pădurilor montane reprezintă o fâșie lată dezvoltată în etaje de vegetație:

Etajul pădurilor de molid

Etajul pădurilor de foioase.

În partea inferioară se dezvoltă subetajul pădurilor de gorun, în care pe locuri umede se instalează stejarul și unele specii de alun, ulm, carpen, tei.

Fauna este tot atât de bogată și variată în concordanță cu condițiile oferite în cadrul natural și cunoaște, deși mai puțin pregnant ca vegetația o distribuție zonală altitudinală.

Dintre mamifere: căprioara, cerbul, mistrețul, iar dintre feline amintim pisica sălbatică, jderul de copac și râsul. Lupul și vulpea sunt nelipsite din pădurile de fag, iar unul dintre cele mai mari mamifere este ursul.

Lumea păsărilor cuprinde numeroase specii mici, dar și câteva specii mari de răpitoare.

Prin păduri sunt frecvente cinteza, gaița, pițigoiul, mierla, corbul etc, cocosul de munte pasăre rară, ocrotită de lege. Deasupra crestelor vulturul pleșuv, sur și brun și acvilele de munte. Reptilele sunt slab reprezentate, iar fauna acvatică este reprezentată în primul rând de păstrăv, scobarul și mreana.

Lecția am început-o teoretic cu un bogat material reprezentativ, iar legat de urbanizarea Văii Argeșului am introdus noțiuni de bază, discuții aflate și observate în aplicația făcută (pe Valea Argeșului) împreună cu elevii. Am organizat discuții evidențiind orizontul, relieful, clima, hidrografia și elementele biopedelogice care trezesc sentimentul elevilor de iubire pentru natură și pot să povestească minunățiile întâlnite în această zonă cu aspect plăcut de munte, deal și câmpie, care poate oferi locuri minunate de odihnă și refacere.

PROIECT DE LECTIE

Clasa a IV-a

Obiectul: “Geografia României”

Subiectul: Relieful județului Argeș

Tipul lecției: lecție de recapitulare și sistematizare ecție

Obiective specifice :

-cunoașterea și utilizarea elementelor de mediu geografic și relaționarea lor ;

– cunoașterea și utilizarea elementelor de limbaj geografic;

-formarea deprinderilor de orientare pe hartă;

-formarea sentimentului patriotic.

Obiective operaționale:

O1: -să prezinte caracteristicile unităților de relief din județul Argeș ;

O2 : -să localizeze pe harta mută unitățile de relief din județ ;

O3: -să enumere și să localizeze pe hartă diviziunile și subdiviziunile unităților de relief;

O4: -să grupeze resursele naturale în funcție de unitățile de relief;

O5 : -să demonstreze relațiile dintre elementele de mediu ;

O6 : -să exemplifice situațiile limită (altitudini maxime și minime) sau unice întâlnite în aceste unități de relief ;

O7 : -să recunoască obiectivele turistice importante (în imagini sau diapozitive) și să le localizeze.

Metode și procedee : observația, conversația, demonstrația, comparația, problematizarea, explicația, expunerea, exercițiul pe hartă.

Mijloace de învățământ : Harta fizică a României (atlas), planșă cu harta mută în județul Argeș, fișă de lucru, diapozitive (forme de relief și obiective turistice), imagini, lecturi geografice.

Tipul de activitate : frontală și individuală.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

CONCLUZII

Argeșul reprezintă un ținut atractiv pentru turiști întrucât se constituie ca una dintre cele mai pitorești zone ale României, remarcabilă oază pentru dezvoltarea habitatelor urbane.

Atractivitatea zonei este consecința varietății reliefului care include cele mai înalte piscuri din Carpați, zone de deal și de câmpie, unde flora și fauna sunt elemente foarte diversificate, conținând exemplare unice.

Un alt element de bază pentru dezvoltarea habitatelor îl constituie clima blândă în sud și rece în nord, ceea ce creează condiții prielnice pentru umanizare.

Zona Văii Argeșului situată de-a lungul văii râului care a dat denumirea județului este cea mai complexă axă urbanistică din zonă.

În cadrul axei de urbanizare a Văii Argeșului se evidențiază municipiul Pitești cu împrejurimile, Curtea de Argeș cu monumentele sale istorice, complexul de amenajări hidroenergetice de pe Argeș, cheile Argeșului cu cetatea de la Poienari, cât și Transfăgărășanul.

Curtea de Argeș, veche cetate de scaun a Țării Românești, reședința primilor Basarabi “descălecători de țară, dătători de legi și datini”, adăpostește valoroase monumente de artă ce-i aduc faima de mare centru turistic, un adevărat muzeu al istoriei românești, realizat într-un cadru natural pitoresc. Orașul Curtea de Argeș a adus un renume Argeșului în țară și în străinătate, sub diferite aspecte: obiective culturale și turistice, porțelan, forestier, electronice, obiecte de olărit și altele.

Actualul municipiu argeșean este rampa de lansare pentru drumețiile spre renumita cetate

a lui Vlad Țepeș din cheile Argeșului și spre barajul Vidraru, pe cunoscutul “Transfăgărășan” și lacul glaciar Bâlea. Șoseaua Transfăgărășan cea mai grandioasă lucrare de acest gen din țară, situată la o altitudine de 2034 m ce străpunge un tunel de 845 m pe sub Negoiu și Moldoveanu, rămâne unul din cele mai atrăgătoare itinerarii oferind o nemaipomenită priveliște și o încăntătoare panoramă a Văii Argeșului și a Munților Făgărașului.

O valorificare mai aprofundată a resurselor economice ale acestui oraș face din acesta un oraș modern cu o economie dezvoltată și un nivel de trai al populației ridicat.

Municipiul Pitești este o localitate foarte veche. Primul document scris în care se menționează existența unei așezări stabile datează din ziua de 20 mai 1388, adică din vremea domniei lui Mircea cel Bătrân. In acest document se consemnează printre altele: „Am dăruit și o moară la hotarul Piteștilor!”. In realitate, vechimea așezării de la confluența râurilor Argeș cu Doamnei se măsoară nu doar în secole, ci în milenii.

Dezvoltarea economico – socială a orașului Pitești a condus, treptat, la o evoluție, atât a teritoriului cât și a populației, municipiul Pitești ajungând unul din cele mai mari orașe ale României și ca întindere și ca număr a populației existente, una din cele mai însemnate localități urbane din Vestul Munteniei. El este, de asemenea un important centru industrial al țării. Municipiul Pitești fiind un important centru economic, politic, social și cultural al țării a fost inclus încă din perioada 1966-1977 în categoria marilor orașe.

Turismul cultural, prin conținutul și caracteristicile sale, prezintă o sumă de avantaje, cum sunt: independența față de un anumit sezon; posibilitatea dezvoltării în diferite zone ale țării, asigurând astfel o mai bună valorificare a resurselor; larga adresabilitate – se adresează tuturor categoriilor de clientelă. El are însă și dezavantaje, faptul că este mai scump comparativ cu turismul de agrement și că unele dintre formele sale se adresează unui public vizat, cu un înalt nivel de instrucție și cultură. Cu toate acestea, turismul cultural reprezintă o formă modernă de vacanță, o formă în plină expansiune.

Spațiul urban prin organizarea sa funcțională alocă un loc aparte desfășurării activităților turistice. Edilii orașelor sunt preocupați permanent de organizarea spațiilor de agrement, de protecție, conservare și promovare a obiectivelor turistice de factură culturală în vederea atragerii a unui flux cât mai mare de turiști. Nevoia de recreere corelată adesea cu un buget de timp limitat (în afara concediilor de odihnă ) face ca o mare parte din rezidenți să opteze pentru varianta turismului de recreere de scurtă durată, turism de week-end, sau a deplasărilor mai scurte, din timpul săptămânii, către principalele zone recreative ale orașelor: parcuri, grădini botanice, muzee etc.

Municipiul Pitești este un oraș cu o istorie foarte bogată, un oraș frumos ce merită vizitat, cu multe posibilități de relaxare, distracție, etc.

S-au menținut și dezvoltat manifestări de tradiție la nivel municipal încununate cu demult simbolica „Simfonia Lalelelor”, laleaua fiind simbolul orașului. S-au construit și se construiesc obiective de învățământ și cultură, și este greu de găsit în această perioadă, nu numai în România, un oraș în care să se construiască două universități, (una de stat și una privată), o bibliotecă județeană pe trei nivele, o extindere pe trei nivele a Muzeului Județean.

Municipiul Pitești reprezintă cel mai important mediu urban al județului Argeș, fiind totodată unul din puternicele centre industriale ale țării.

De zeci de ani orașul Pitești este cunoscut în țară (și nu numai) ca fiind orașul lalelelor. Laleaua a devenit simbolul orașului și, în același timp, punctul de plecare pentru organizarea celei mai mari expoziții florale din România.

Propuneri pentru intensificarea urbanizării de pe Valea Argeșului:

Modernizarea bazei de cazare și de alimentație publică existente;

Asigurarea condițiilor necesare desfășurării traficului automobilistic pe toată perioada anului;

Facilitarea accesului spre Cabana Cumpăna prin asfaltarea drumului de pe malul drept al lacului de acumulare Vidraru sau realizarea unui viaduct peste râul Capra, la coada lacului;

Investigarea apelor subterane și a izvoarelor pentru depistarea unor posibile proprietăți benefice sănătății;

Reamenajarea Văii lui Stan și declararea acesteia rezervație naturală pentru ca să se asigure protecția cheilor care au forme spectaculoase;

Crearea unei ministațiuni montane pe muntele Comarnic, pentru sporturile de iarnă, montarea unor telescaune pe porțiunea Modrugaz. Vara stațiunea ar putea fi utilă pentru cura de altitudine. De la cabana care se va construi aici, turiștii pot porni în drumeții de neuitat;

Transpunerea în realitate a unui proiect realizat de S.C. POSADA împreună cu Episcopia Argeșului și Muscelului, de promovare a turismului religios pe Valea Argeșului, prin construirea unui schit la Piscul Negru și a unor chilii săpate în munte, dând un plus de atractivitate zonei. Un alt schit se va construi la cota 2000;

Valorificarea turistică a numeroaselor schituri monahale și mânăstiri de călugări și maici din zona subcarpatică;

Urbanismul ca știință modernă are în vedere în primul rând soluțiile normative care asigură crearea și organizarea orașelor, în baza unui „bilanț geografic” adecvat. Apare în acest fel o legătură strânsă și absolut necesară între urbanism și științele geografice ca două domenii științifice bine determinate, care conlucrează la înfăptuirea sarcinilor concrete de sistematizare urbană și rurală sau de amenajare complexă a teritoriului, fapt ce asigură în ultima instanță urbanizarea întregului teritoriu al țării.

Noi apreciem că urbanizarea a devenit un fenomen specific epocii noastre; ea este un proces – parte integrantă a dezvoltării social-economice a oricărui teritoriu. Depistarea elementelor esențiale, ca și a celor specifice, ale urbanizării unei regiuni geografice sau ale unei țări, la un moment dat, încetează astăzi a mai fi o problemă pur teoretică.

Practica socială „bilanțul geografic” din interiorul diferitelor țări, dovedesc că în definirea urbanizării punctul de plecare deși rămâne gradul de concentrare a populației în localități decretate orașe, acesta nu mai poate constitui latura esențială și cu atât mai mult, singura ei latură. Se impune astfel o analiză temeinică, concretă, a tuturor activităților (producție, servicii) ce se desfășoară pe un anumit teritoriu, în strânsă corelare cu gradul de echipare tehnico-economică a acestuia, a întregii rețele de localități (urbane și rurale).

In aprecierea procesului de urbanizare se impune o analiză temeinică, concretă, a tuturor activităților (producție, servicii) ce se desfășoară pe un anumit teritoriu, în strânsă corelare cu gradul de echipare tehnico-economică a acestuia, a întregii rețele de localități (urbane și rurale). Trebuie astfel ținut seama de formele tranzitorii care modifică sau apropie treptat caracteristicile mediului rural de cele recunoscute urbane. În această accepție, putem defini urbanizarea drept un proces social-economic complex și obiectiv, determinat de gradul sau intensitatea unor activități într-un anumit teritoriu, în anumite localități.

Urbanizarea presupune astfel atât o multiplicare a orașelor cât și mai ales o amplificare (în sensul complexității) a legăturilor dintre ele, dintre ele și celelalte localități de pe teritoriul vizat. Asemenea legături între localități urbane sau rurale, de mărime și cu funcții bine determinate creează relații de interdependență care ne dau conținutul real de urbanizare. Urbanizarea încetează astfel de a se exprima numai prin indicatori demografici, un loc hotărâtor revenind indicatorilor teritoriali și calitativi. Fiecare din aceștia, redau câte o latură importantă și interesantă a urbanizării, însă numai totalitatea lor surprinde complexitatea și dimensiunile reale ale urbanizării la un moment dat. în acest sens considerăm deosebit de util ca în discutarea sau definirea urbanizării să se ia în considerație ceea ce este general și specific acestui proces dintr-o țară sau alta.

BIBLIOGRAFIE

Cucu V.,Vlasceanu Gh.-Orasele urbane ale lumii,Editura Didactica si Pedagogica,2001.

Farcas I.,Clima urbana,Casa cartii de stiinta,Cluj-Napoca,1999.

Ghinea D.,Enciclopedia geografica a Romaniei,Editura Enciclopedica,Bucuresti 2002.

Ilinca N.,Geografia urbana,Editura Atlas Multimedia Bucuresti,1999.

Mavrodin T.,Istoria judetului Arges,Editura Cultura Pitesti,1998.

Miu Florentina – ,,Clima si poluarea aerului in municipiul Pitesti ‘‘,Editura Universitatii din Pitesti,2006.

6’. Miu Florentina – ,,Metodica predarii geografiei la clasa a-IV-a (Editia a-II-a,adaugita),

Editura EUROPRODUCT,2006.

6’’ Miu Florentina – ,, Elemente de metodica pentru predarea Geografiei,Bucuresti,Editura MondoRo,2009.

Moise I.,Tibrian C.,Banica M.,Localitatile judetului Arges.Studiu etimologicsi istoric,Editura Universitatii din Pitesti,2000.

Moisescu N., – Curtea de Arges,Micromonografie,Imprimeria Coresi,Bucuresti,1999.

Mutihac V.,Fechet R.,Geologie,Editura Tehnica,Bucuresti,2003.

Novac V., ,,File din istoria Argesului ,Editura Paralela 45,2001.

Selejan S., ,,Doctrine economice.Tendinte majore si opere reprezentative in istoria moderna si contemporana,Editura Independenta Economica,2000.

Stanciulescu G.,Lupu N.,Țigu G.,Țițan E.,Stăncioiu F.,Lexicon de termeni turistici ,Editura Oscar Print,Bucuresti,2002.

*** Monumente istorice din judetul Arges,2000.

*** Revista Muntii Carpati,2001.

Tuca F.,Sylvi,Leonachescu N.,Tudor S.,Voinescu S., ,,Judetul Arges,Mileniul III,Mica Enciclopedie,Editura Bucuresti,2001.

Velcea Valeria,Geografia fizica a Romaniei , Editura Universitatii , ,,LucianBlaga”,Sibiu,2001.

ANEXE

Muzeul Județean Argeș, str. Armand Călinescu nr. 44.

Primăria Municipiului Pitești, str. Victoriei nr.24

Biserica Sfânta Vineri, str. Sf. Vineri nr.40.

Colegiul Național I.C. Brătianu, b-dul Armand Călinescu nr. 14.

Biserica Sân Nicoară

Biserica Domnească

Mănăstirea Curtea de Argeș

Biserica Sfinții Voievozi

Biserica Olari

Biserica Drujești

Muzeul municipal Curtea de Argeș

Cetatea Poienari

Barajul Vidraru

Trasfăgășanul

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Plaiurile Mioritice ale Vaii Argesului (ID: 168324)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Plaiurile Mioritice ale Vaii Argesului

Copyright Notice

Analiza Impactului Serviciului de Catering Asupra Sferei Ecoeconomice Sociale Si Turistice

PRODUSE ȘI SERVICII TURISTICE

Prezentarea Judetului Mures DIN Punct DE Vedere AL Turismului Rural

.studiu Geografic Complex AL Comunei Sfantu Gheorghe Judetul Tulcea

Politica de Distributie a Serviciilor Turistice pe Piata Romaneasca

Judetul Buzau, Un Tinut de Legenda

Copyright Notice

Similar Posts