Pisica verde, sau drumul macabru de după o petrecere [613555]

„Pisica verde”, sau drumul macabru de după o petrecere
Am fost prezentă la o reprezentație a spectacolului „Pisica verde” în regia lui Bobi
Pricop la cea de-a XXIII-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
Textul lui Elise Wilk se concentrează pe poveștile a șase adolescenți, a căror vieți se
rezumă la școală, acasă și club. Această imagine se regăsește ușor în contextul social actual,
deoarece adolescenții din ziua de azi sunt preocupați de aceleași lucruri și își împart viața între
ore și chiulit de la ore, meditații și ieșit în oraș, lucru care face ca imaginea fiecărui adolescent
să fie mai cool, să iasă în evidență și să se remarce prin viața socială pe care o are.
Regizorul Bobi Pricop a dat un aer inedit spectacolului prin introducerea elementului
de silent disco, acest lucru fiind făcut în premieră, în România. Conceptul de silent disco
presupune ascultarea muzicii la căști, într-un local. Practic, fiecare dintre cei prezenți în local
dansează pe muzica pe care o aude în căști, nu există un sistem care să difuzeze muzica tare și
să impună aceeași atmosferă.
„Pisica verde” oferă publicului posibilitatea de a fi pe aceeași scenă cu actorii, dar mai
presus de asta, oferă spectatorilor un sentiment mai puternic de apartenență la atmosfera deja
creată. Astfel, la începutul spectacolului, fiecare participant la reprezentație primește o
pereche de căști, ascultă muzică, ba chiar și dansează, fapt prin care se implică activ în
evenimentul teatral respectiv, lăsându-se cuprins de universul creat de către actori în spațiul
de joc, zis și Clubul Periferia.
Natalia Corban, Dragoș Maftei, Camelia Dilbea, Alex Iurașcu, Carmen Mihalache,
George Cocoș sunt actorii care spun poveștile adolescenților. Fiecare personaj relatează
propria versiune a aceluiași eveniment, fapt care se extinde în ideea conceptului că realitatea
are mai multe fațade. Fiecare om privește un eveniment într-un fel unic, datorită faptului că îl
trece prin propriul bagaj emoțional și prin propriile filtre personale, ceea ce face ca
spectacolul să fie și mai intens. Personajele nu interacționează între ele foarte mult, ci au, mai
degrabă, un dialog direct cu publicul, relatând amintiri, povești de dragoste, explorând tema
singurătății prin nemulțumiri și secrete care, într-un final, ies la iveală.
Fiind un spectacol cu, despre și pentru adolescenți, ajutat de conceptul de silent disco
și de cadrul intim în care se află atât publicul, cât și actorii, relația dintre actor și spectator
devine, automat, mai personală și penetrează sentimentele spectatorilor, oferindu-le, totodată

și ideea de siguranță oferită de un grup, de faptul că totul se petrece într-un spațiu mic. Un alt
lucru care contribuie la apropierea față de cadrul scenic sunt costumele actorilor. Fiecare
dintre cele șase personaje oglindește secolul prezent prin haine simple, colorate, printr-un
trending casual: blugi, tricou, cămăși în carouri, pantaloni colorați, fuste scurte, jambiere etc.
Un element care atrage atenția este tricoul actriței principale: un tricou alb, cu un imprimeu cu
cap de pisică verde, ce poartă ochelari de soare, care devine un element de fascinație pentru
ceilalți protagoniști.
Scenografia Irinei Moscu aduce un cadru minimalist, alb, conturat de lumini
multicolore, ce creează senzația de discotecă, dar și senzația de oraș, casă, benzinărie, deal,
prin liniile, formele și culorile ce se schimbă constant.
Datorită unui final macabru, spectacolul poate fi considerat drept morală ce înfățișează
faptul că pericolele sunt pretutindeni, iar oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi la prima
vedere. Moartea unui adolescent devine lecție de viață pentru prietenii săi. Clubul începe să se
golească, iar holurile liceului sunt liniștite, silențioase, iar prieteniile devin mai apropiate.
„Pisica verde” poate fi considerat un manifest despre apreciere și conștientizare a
împrejurimilor, dar și despre responsabilitate.
Edith Orban