Piscicultura Ornamentala

INTRODUCERE

Piscicultura ornamentală sau acvaristica este una dintre ramurile cele mai dinamice ale pisciculturii continentale, domeniu care a cunoscut în ultimul timp un progres remarcabil.

Eforturile conjugate a specialiștilor, a oamenilor de știință și a comercianților ne asigură că în viitorul imediat apropiat există un interes crescând și o răspândire tot mai mare a acvaristicii și a acvariofililor.

Despre peștii de acvariu s-au scris și se mai pot scrie și de acum înainte tomuri întregi și tot vor rămâne încă multe de spus, subiectul nefiind niciodată epuizat.

Acvaristica s-a dezvoltat și se dezvoltă permanent, în ultimul timp într-un ritm amețitor, prin valorificarea cunoștințelor acumulate de-a lungul timpului, dar și pe baza altor științe cu care se află într-o strânsă interdependență, amintind aici: Genetica, Hidrologia, Biologia, Embriologia, Chimia, Ecologia, Etologia, Alimentația, Hidrobiologia, Ameliorarea, Ingineria genetică etc.

În ultimul timp, omul modern a început să înțeleagă mai bine rolul și locul acvaristicii și tot mai mulți sunt aceea care conștientizează importanța acestui domeniu și beneficiile de care are parte omul care se îndreaptă spre acest domeniu.

Conceptul potrivit căruia acvaristica reprezintă creșterea peștilor ornamentali într-un spațiu limitat, a apus de mult, astăzi acvaristica reprezintă o adevărată industrie și în același timp o bază de cercetare care permite pe lângă satisfacțiile sentimentale și o posibilitate de experimentare a celor mai îndrăznețe gânduri ale omului modem. Literatura de specialitate se îmbogățește pe zi ce trece cu rezultate dintre cele mai spectaculoase, ceea ce face ca numărul celor care se ocupă de acvaristică să sporească continuu.

Ca urmare a creșterii considerabile a amatorilor de acvaristică, astăzi se dezvoltă mereu noi centre de creștere și înmulțire a peștilor ornamentali, se înființează firme specializate care se ocupă cu importul unor specii de pești, apar tot mai multe asociații, societăți, cluburi, care nu fac decât să favorizeze dezvoltarea acvaristicii într-un ritm alert.

Peștii guppy sunt în primul rând animale de laborator. Numeroase studii de ecotoxicologie, ecologie evolutivă, fiziologie, genetică, filogenie, ameliorare etc, folosesc această specie ca și animal de experiență, ca organism model, sau ca bioindicator (Oprea, 2000).

Specia Poecilia reticulata, datorită cantității mari de larve de țânțari pe care o consumă, a fost introdusă în multe zone pentru combaterea unor specii dăunătoare de țânțari. În urma introducerii, unele state au relatat un impact ecologic advers și în consecință cunoașterea biologiei acestei specii este de un real interes.

Alături de alți poeciliizi, peștii guppy sunt folosiți în heleșteele serelor grădinilor botanice pentru a combate dezvoltarea excesivă a algelor și/sau zooplanctonului. Și nu în ultimul rând, guppy îmbogățește paleta de culori a acvariului, care este o parte din natură adusă în căminul nostru.

Creșterea în acvarii presupune folosirea unor bazine din sticlă de minimum 60 cm lungime, prevăzut cu instalații de aerare, iluminat și încălzit, bogat în plante. Hrănirea nu este una specifică, peștii guppy consumând cu plăcere o gamă largă de produse de pe piața acvariofilă, hrană vie, alge și detritus din acvarii sau chiar anumite alimente de origine animală sau vegetală. În momentul în care se apropie ecloziunea, femelele trebuie mutate în instalații speciale cu fundul din plasă (maternități), care permit evadarea puilor, fie în acvariul despărțit în compartimente separate, pentru a se evita canibalismul.

Pentru țara noastră, datele certe privitoare la practica de creștere a peștilor exotici datează din sec.XIX, relativ târziu și modest, față de ceea ce se întâmplă în Europa acelor vremuri, primii adepți ai acvaristicii fiind diverși boieri de țară și oraș, dar și cadre militare superioare, existând ordonanțe care aveau, în casele ofițerilor, rolul direct de a îngriji peștii exotici (Păsărin, 2001).

Începând cu anul 1958, la Constanța, funcționează cel mai mare acvariu din țară, la care se adaugă alte acvarii publice, în diverse județe, de dimensiuni și volume mai mari sau mai mici (Galați, Tulcea, Cluj, Tg. Mureș) sau secții de acvaristică destinate vizitării, în cadrul muzeelor de istorie naturală (Iași, Timișoara, Craiova etc.)

Acvaristica de masă, la ora actuală, în România, este răspândită în general la orașe, în sprijinul acestei situații venind și diverse asociații ale acvariofilor, asociații care încurajează practica amintită, precum și magazinele tip “Pet Shop”, care au apărut după anul 1990 și care comercializează specii diverse și valoroase de pești exotici, echipamente și accesorii, la prețuri relativ scăzute (Oprea, 2000).

Partea I

Considerații generale

CAPITOLUL 1

DATE CU PRIVIRE LA BIOLOGIA SPECIEI POECILIA RETICULATA

Reprezentanții genului Poecilia sunt numeroși ca număr de specii, subspecii și varietăți. Dintre speciile frecvent utilizate în cercetarea științifică precum domeniile etologiei, ecologiei, geneticii populațiilor, filogeniei, studiilor medicale amintim speciile: Poecilia picta, Poecilia formosa, Poecilia parae, Poecilia reticulata (Hărsan&Molnar 2007).

În acvarii, mai frecvent apare ultima menționată, alături de Poecilia sphenops (Black moly) și Poecilia velifera (Marble moly). Aceste două specii există în acvarii în diferite nuanțe și culori: negru catifelat, negru cu alb, marmorat, oliv, verzui, gri, alb cu negru, portocaliu, galben, albino și altele.

Conform încadrării sistematice a celor de la National Center for Biotechnology Information, unanim acceptate, peștii guppy, respectiv specia Poecilia reticulata (Peters, 1859) este clasificată astfel (www.ncbi.nlm.nih.gov):

Regnul: Animalia;

Încrengătura: Chordata;

Subîncrengătura: Vertebrata;

Supraclasa: Osteichthyes;

Clasa: Actinopterygii;

Subclasa: Neopterygii;

Infraclasa: Teleostei;

Supraordinul: Acanthopterygii;

Ordinul: Cyprinodontiformes;

Subordinul: Cyprinodontoidei;

Familia: Poeciliidae;

Subfamilia: Poeciliinae;

Genul: Poecilia.

Specia: Poecilia reticulata

1.1. Aria de răspândire și locul de origine

Peștele guppy este unul dintre cei mai populari pești de acvariu, zona lui naturală fiind bazinul Amazonului, Venezuela, nordul Braziliei și insula Barbados. Această specie face parte din familia Cyprinodontidae, subfamilia Poecilidae, fiind adusă pentru prima dată în Europa de către doctorul Robert John Lechmere Guppy, în anul 1860, a cărui nume îl poartă (Bud, 1996).

Forma sălbatică este mai puțin colorată, comparativ cu varietățile crescute în captivitate, femelele fiind mai puțin colorate. Înotătoarele sunt transparente, de dimensiuni variabile, dar mai puțin dezvoltate ca la formele ameliorate. În urma numeroaselor încrucișări și selecționări s-au obținut multe varietăți de formă și culoare. A încerca să stabilești coloritul unor masculi guppy ar fi foarte dificil, culorile fiind mai multe și compuse: există pete mari și mici, închise la culoare, pe corp și pe înotătoare, cu margini rotunde sau crenelate, care strălucesc. Pe lângă acestea există puncte mai mici, benzi, umbre etc., iar solzii au marginile creionate, de unde și denumirea de “reticulată”, adică au formă de rețea. Corpul masculilor de guppy este alungit, iar la femele este mai scurt, mai compact, doar pedunculul caudal fiind mai aplatizat pe flancuri.

La concursurile internaționale, guppy sunt clasați în funcție de forma și dimensiunile înotătoarelor caudale, motiv pentru care ameliorarea s-a concentrat mai mult pe diversificarea și maximizarea aceastei regiuni, fără a se neglija varietatea cromatică.

Standardele internaționale iau în considerare următoarele categorii de înotătoare caudale: rotundă, alungită, liră, sabie sus, sabie jos, pătrată, sabie dublă, drapel, evantai și triunghi. Statisticile arată faptul că nu există doi masculi identici, din punct de vedere cromatic, femelele având o varietate mult mai mică de culori (Păsărin, 2002).

Guppy sunt pești de talie mică, masculii adulți măsurând 2,5-3,0 cm, iar femelele 5,0-6,0 cm, sunt prietenoși, vioi și foarte rezistenți. De asemenea, au un caracter sociabil și pacifist, putând să fie crescuți în policultură cu multe alte specii. Este un pește de suprafață, iubește plantele natante și rezistă în ape diverse. Temperatura apei din acvariu poate varia între 20-32ºC, pH-ul între 6,5-8,0, iar duritatea între 6,0-12,0 dHº, însă nu suportă variațiile bruște ale acestor parametri.

Peștii Guppy sunt omnivori, consumând hrană vie, uscată și nutrețuri vegetale. Pentru aceasta, trebuie ca în acvariu să se regăsească următoarele categorii de plante: Myriophillum sp., Cabomba sp., Nitella sp., Riccia sp., Ludwigia sp. și Vallisneria sp., plante necesare pentru dezvoltarea zooplanctonului, dar și pentru protecția adulților, alevinilor și a puilor. În magazinele de profil, există nutrețuri combinate care trebuie să corespundă atât din punct de vedere nutritiv, cât și calitativ (Gavriloaie, 2005).

1.2. Talia și coloritul reproducătorilor

Guppy sunt pești vivipari, femelele “născând” pui vii. Ca și la alte specii vivipare, înotătoarea anală a masculilor, în momentul atingerii maturității sexuale, se transformă într-un “organ copulator” numit gonopod, transformare datorată hormonilor. Cu ajutorul gonopodului lapții se depun la nivelul porului urogenital al femelei, de unde sunt absorbiți și fecundează icrele coborâte în zona abdominală. Toate transformările ontogenetice ale icrei se petrec la nivel abdominal, femela eliminând direct alevini.

Guppy sunt o specie foarte precoce, la vârsta de aproximativ 3 luni instalându-se maturitatea sexuală deși, rezultatele obținute de diverși acvariofili atestă faptul că împerecherea trebuie să se producă după 6 luni de viață. Gestația are o durată cuprinsă între 4-6 săptămâni, în concordanță cu condițiile de hrănire, varietate, mediu ș.a. (Buzenche, 2005).

Deși au dimensiuni relativ mici (5-6 cm) femelele “nasc” lunar între 20 și 100 de alevini, a căror creștere este una rapidă. Alevinii trebuie protejați, inclusiv față de proprii părinți, pentru că este prezent fenomenul de canibalism, indiferent de calitatea și cantitatea de hrană alocată maturilor. Temperatura optimă de reproducere este cuprinsă între 20-22ºC, pH-ul între 6,5-8,0, iar duritatea apei poate să fie situată între 6 și 12 dHº. Guppy se cresc în acvarii cu lungimi de 20-30 cm sau 30-50 cm, în funcție de speciile cu care se cresc în tandem (Bud, 2002).

Fig. 1.1 Guppy, varietatea sălbatică Fig. 1.2 Guppy reticulat albastru

Fig. 1.3 Guppy reticulat negru Fig. 1.5 Guppy, sabie-dublă

Fig. 1.4 Guppy evantai

(Păsărin, 2001)

CAPITOLUL 2

TEHNOLOGIA DE CREȘTERE A REPRODUCĂTORILOR

DE POECILIA RETICULATA

Acvaristica veche, așa cum rezultă din dovezi materiale păstrate până astăzi, presupunea o copiere cât mai fidelă a habitatului natural al peștilor, așa încât “aquarium” “vivarium” sau “piscina” erau fie săpate direct în stâncă impermeabilă, fie în blocuri mari de stâncă, ultimile având o relativă posibilitate de schimbare a locului de expunere sau a poziției față de privitori.

2.1. Condiții de creștere

Pentru asigurarea condițiilor de creștere și dezvoltare a peștilor, trebuie să realizăm un acvariu care să însumeze elemente constructive, ca pe un tot unitar, ca un obiect comun, pentru a putea observa modului de viață, hrănirea și reproducerea la peștii exotici, devenind astfel din ce în ce mai avizați și inclusiv mai pretențioși.

2.1.1. Acvariul

Acvariile se prezintă în modele și forme suficient de diverse, în concordanță cu interiorul pe care acestea trebuie să-l înnobileze și cu sursa constructivă. În funcție de datele din literatura de specialitate și de experiența proprie, modelele acvariilor actuale se pot împărți în următoarele categorii: model sticlă turnată, model tradițional, model diamant, model mobilă, model trapezoidal (fotografic), model școlar (Păsărin, 1996).

Cel mai utilizat este modelul tradițional ce presupune acvarii de formă dreptunghiulară, cu diverse raporturi între lungime, lățime și înălțime (cubice, panoramice, înalte, lungi etc).

Modelul tradițional trebuie adaptat speciei de pești crescuți, categoriei de plante cultivate, numărului de pești și volumul de apă utilizat.

Astfel, avem 4 modele de acvarii:

Acvariul tradițonal, model 1 (M1) (fig. 2.1)

Este un acvariu cu dimensiunile de 70cm lungime (L), 35cm lățime (l) și 35cm înălțime (h), deci lățimea (l) reprezintă ½ din lungime (L). Este un acvariu comun, tipic, acvariu destinat peștilor de cârd și foarte buni înotători.

Fig. 2.1. Acvariu model 1

(Păsărin, 2001)

Acest model de acvariu se pretează în special pentru peștii din familia Cyprinidae, genul Barbus (Bracchydario rerio, Danio aequipinnatus) și genul Puntius (Puntius tetrazona, Puntius nigrofasciatus, Puntius conchornius etc.).

Acvariul tradițonal, model 2 (M2) (fig. 2.2)

Este un acvariu cu dimensiuni de 70 cm lungime (L), 23 cm lățime (l), iar înălțimea (h) reprezintă 2/3 din lungime (L).

Este un acvariu special, adaptat pentru pești înalți și plați, ca și pentru plantele specifice acestora, a substratului etc. Speciile sugerate a se crește în astfel de acvarii fac parte din familia Cichlidae, precum Pterophyllum scalare, Cichlasoma meeki și diverse varietăți de discuși precum Lymphysodon discus, Lymphysodon aequifasciata haraldi, Lymphysodon acquifasciata axelrodi etc.

Fig. 2.2. Acvariu model 2

(Păsărin, 2001)

Acvariul tradițonal, model 3 (M3) (fig. 2.3)

Este un acvariu cu dimensiunile de 70 cm lungime (L), 35 cm lățime (l) și 47 cm înălțime (h), conjunctură în care lățimea (l) reprezintă ½ din lungime (L). Acvariul de acest tip este numit și “acvariu ornamental”, fiind caracterizat prin posibilitatea expunerii în comun a mai multor specii de pești exotici. De către constructorii de acvarii se sugerează ca lungimea acvariului (L) să nu depășească 70 cm.

Fig. 2.3. Acvariu model 3

(Păsărin, 2001)

Acvariul tradițonal, model 4 (M4)(fig. 2.4)

Este un acvariu cu dimensiunile de 70 cm lungime (L), 23 cm lățime (l) și 23 cm înălțime (h), lățimea (l) reprezentând 1/3 din lungime (L), iar înălțimea (h) având aceeași proporție, 1/3.

Acvariul de acest tip este destinat reproducerii peștilor de acvariu, pentru că are înălțimea apei mai mică și se încălzește mai repede, dar și creșterii puietului. De asemenea, în perioada când nu este folosit la reproducție, se poate folosi ca acvariu de carantină, pentru peștii nou achiziționați.

Fig. 2.4. Acvariu model 4

(Păsărin, 2001)

Acvariul este format din următoarele elemente (fig. 2.5):

– geam de fund;

– geam stânga și geam drepata;

– geam față și geam spate;

– capac.

Fig. 2.5. Elementele de sticlă ale unui acvariu

(Păsărin, 2001)

2.1.2. Temperatura apei

Parametru important pentru viața acvatică, temperatura reglează creșterea animalelor și a vegetalelor, influențând cantitatea de oxigen, dar și alți numeroși factori deosebit de importanți care printr-o acțiune conjugată determină dezvoltarea viețuitoarelor acvatice. Spre deosebire de temperatura internă a mamiferelor care este reglată fiziologic și practic stabilă, cea a peștilor și a altor animale de acvariu variază în funcție de cea a apei în care trăiesc. Ei nu pot trăi decât la anumite temperaturi, unele specii fiind mai sensibile decât altele la variațiile acestui parametru.

Încălzirea apei acvariului reprezintă un factor cu importanță majoră, factor ce grefează asupra sănătății peștilor, a plantelor, asupra creșterii și dezvoltării acestora, asupra reproducerii, precum și în transformările fizico-chimice la nivel de substrat sau de masă a apei, asupra ciclului azotului etc. De asemenea, în funcție de temperatura apei, acvariile se împart în trei categorii (Tărtășeanu, 2005) :

acvariul regional, specific unei anumite zone teritoriale, atât ca o componentă floristică (plante) dar și faunistică (pești, moluște, crustacei). Acest tip de acvariu nu necesită încălzirea apei, plantele și peștii rezistând variațiilor de temperatură deoarece sunt adaptate regiunii respective și condițiilor climatice aferente, alternante în funcție de anotimp;

acvariul temperat, de apă dulce, necesită rezistențe electrice pentru încălzire (încălzitor), temperatura apei trebuind să nu scadă sub 15ºC. Acest tip de acvariu dă posibilitatea creșterii unor specii de pești autohtoni, ca în cazul acvariului regional, dar și a unor specii exotice, mai rezistente la variații termice.

acvariul tropical, de apă dulce sau sărată, necesită încălzire și termostatare, majoritatea peștilor care se cresc în astfel de acvarii având un regim termic situat între 20-30ºC. În funcție de tipul de acvariu pe care-l deținem, în funcție de volumul acestuia, există mai multe modalități de a încălzi apa acvariului, mai mult sau mai puțin sofisticate dar, recomandarea este ca indiferent de cât de mult sau de puțin iubim acvaristica, să nu folosim improvizații ci să ne permitem o dotare minimă, strictă dar sigură, și funcțională.

Actual, cel mai frecvent se folosesc încălzitorul electric cu termostat, cuvertura încălzitoare, dulapul termostat etc. Dacă se cresc pești care necesită temperaturi ale apei cuprinse între 25-27ºC, neapărat este necesară utilizarea încălzitoarelor de acest tip, reglarea temperaturii făcându-se cu o precizie de maximum 0,5ºC, deși sunt și termostate electronice (fig.2.6) care reacționează la diferențe de până la 0,1ºC (Bud, 2006).

Fig. 2.6. Diverse tipuri de încălzitoare cu termostat

(Păsărin, 2001)

În comerțul actual există diverse tipuri de încălzitoare cu termostat, de la cele independente, care se racordează la un termostat comun (un termostat reglează 2-3 încălzitoare), până la cele total submersibile, având termostatul și rezistența încastrate în același sistem. Indiferent că este vorba despre încălzitoare cu termostat sau fără termostat, puterea acestora trebuie coroborată cu volumul bazinului dar și cu diferența de temperatură a camerei și a apei acvariului (tab. 2.1).

Tabelul 2.1

Elemente de calcul în alegerea încălzitorului

(Păsărin, 2001)

Amplasarea elementelor de încălzire, în cuva unui acvariu, trebuie să țină cont de cel puțin două elemente: cel estetic și cel cu privire la uniformitatea transmiterii temperaturii în apă. În ceea ce privește estetica, încălzitorul trebuie așezat pe părțile laterale sau, cel mai bine, la colțurile opuse privitorului, fiind inestetic să vedem un tub de sticlă pe geamul din față sau din spate al acvariului.

Din punctul de vedere al transmiterii cât mai uniforme a căldurii, punct care, deseori, este antagonist cu estetica, părerile specialiștilor diferă. Unii autori consideră că este bine și corect ca încălzitorul să fie așezat pe geamul lateral mare, opus privitorului, în poziție orizontală, la cca. 20 cm deasupra substratului. Inconvenientele constau în accesul mai greu la acesta și posibilitățile mai grele de mascare, dar există avantajul că distribuția căldurii se face corect, formându-se un curent de apă continuu (fig. 2.7).

Alți specialiști consideră că poziția de montare verticală a încălzitorului este cea mai ușoară și sigură, locul de montare al acestuia reprezentându-l colțurile în unghi de 45º ale acvariului. Este poziția cea mai estetică, poate să fie mascat de o plantă sau de decor, este accesibil dar are dezavantajul că nu distribuie căldura egal în masa apei, existând zone cu diferențe mari de temperatură (Gruber, 2008).

Amplasarea orizontală a încălzitorului Amplasarea verticală a încălzitorului

Amplasarea cuverturei încălzitoare

Fig. 2.7. Moduri de amplasare a încălzitoarelor

(Păsărin, 2001)

Dacă se apelează și la cuvertura încălzitoare sau numai la ea, trebuie să știm că se îmbunătățește repartizarea calorică în masa apei și că substratul, fiind mai cald, agită plantele să crească într-un ritm superior. Cuvertura încălzitoare se amplasează sub stratul de nisip și pietriș care acoperă fundul acvariului.

Dezavantajele utilizării acestui tip de încălzitor se referă la faptul că se intervine mai greu la eventualele dereglări, se colmatează, iar dacă diferențele de temperatură dintre cameră și acvariu sunt mari, cuvertura se reglează la temperaturi mai mari, motiv pentru care rădăcinile plantelor au de suferit (Carabela, 2005).

La introducerea încălzitorului în acvariu, numai după 15 minute se va conecta la rețeaua electrică, timp ce va permite benzii bimetalice a termostatului sau mercurului să se regleze pentru a nu produce fisurarea sau spargerea eprubetei. Periodic, în funcție de ritmul de utilizare și de duritatea apei, eprubeta încălzitorului trebuie debarasată (șlefuită) de depunerile de săruri, pentru a permite difuzarea căldurii și a nu supraîncălzi piesele interioare ale încălzitorului (Păsărin, 2001).

Pentru a citi corect temperatura apei, avem nevoie de termometre fiabile, vizibile, montate pe geamul anterior, cu ventuze sau pe exterior, cât mai depărtat de încălzitor, pentru a nu se înregistra valori eronate.

2.1.3. pH-ul

pH-ul exprimă aciditatea sau alcalinitatea unei ape. Valoarea 7 reprezintă neutralitatea; sub această valoare, apa este acidă, iar peste această valoare este bazică. Apa acidă nu înseamnă că ea conține acizi periculoși; în râurile și pâraiele din păduri, apa se încarcă cu materii organice acide, cu acizi humici, provenind din descompunerea plantelor (humus); ea se recunoaște după culoarea galben deschis. În general, viața acvatică nu este posibil decât între valorile 5-9. Aceste valori extreme sunt rareori atinse în acvariu, acolo unde pH-ul variază între 6-8 în funcție de tipul apei; cel mai adesea valorile se situează între 6,5 și 7,5. În acvariofilie se vorbește de o apă acidă atunci când pH-ul este cuprins între 6 și 6,8; pentru o apă bazică, el este între 7,2 și 8 (Bermann, 2006).

Fig. 2.7. pH-metru

(Păsărin, 2001)

Între 6,8 si 7,2 se consideră că apa este neutră. Variațiile de pH se datorează în principal variațiilor biologice; noaptea, dioxidul de carbon produs de viețuitoare acidifică apa, iar pH-ul scade ușor. Odată cu absorbirea dioxidului de carbon de către plante în timpul zilei, pH-ul urcă din nou. Dacă slabe variații sunt considerate normale, diferențele prea mari pot evidenția probleme. pH-ul constituie un bun indicator al echilibrului din acvariu, fiind un parametru de măsurat în mod regulat. Datorită unui indicator colorat ce se adaugă unui eșantion de apă, se compară culoarea obținută pe scara calorimetrică furnizată de indicator; există și pH-metre electronice (Gruber, 2008).

2.1.4. Oxigenul și dioxidul de carbon

În timp ce aerul conține circa 20% oxigen, apele cele mai oxigenate conțin rareori mai mult de 1% din acest gaz dizolvat. Peștii posedă niște organe performante – branhiile – care le permit să extragă din apă cea mai mare parte a oxigenului, solubil în apă. Oxigenul servește și la respirația vegetalelor și a organismelor invizibile cu ochiul liber pe care le uităm adeseori: bacteriile. Acestea din urmă transformă materia organică provenită de la viețuitoare (excremente, resturi diverse); reacțiile chimice implicate în aceste transformări cer și ele oxigen.

Oxigenul din apă provine din dizolvarea oxigenului din aer, favorizată de mișcările apelor: vânt, curent, denivelare. Cu cât o apă este mai agitată, cu atât este mai oxigenată. Vegetalele aduc și ele oxigen; ele îl produc prin fotosinteză doar ziua. Cantitatea maximă de oxigen din apă depinde de temperatură; cu cât aceasta din urmă este mai ridicată, cu atât cantitatea de oxigen din apă este mai mică (la 25°C există cu 18% mai puțin oxigen decât la 15°C). Oxigenul se măsoară în mg/litru, iar dozajul este posibil cu un instrumentar adecvat. Apele cele mai curate, deci cele mai oxigenate, conțin între 8-10 mg/litru, iar apele cele mai sărace, câteodată mai puțin de 2 mg/litru. În acvariu, ținând cont de amestecul recomandat, cantitatea de oxigen este în general la maxim. Problemele, rare, apar doar dacă echilibrul general nu este respectat (suprapopulație de pești, puține plante) sau atunci când materialul nu funcționează (pană de curent, neglijență etc) (Bud, 1996).

Dioxidul de carbon provine din respirația peștilor, a plantelor, a bacteriilor. Agitația apei, care îi facilitează oxigenarea, scade în consecință nivelul dioxidului de carbon, care trece în aerul atmosferic. Într-un acvariu, dioxidul de carbon este mai rar, ceea ce într-o anumită măsură, poate prejudicia plantele. Astfel, în timpul zilei, datorită fotosintezei, plantele absorb dioxidul de carbon pentru a-și extrage dioxidul de carbon necesar creșterii lor, eliminând oxigenul, absolut indispensabil viețuitoarelor acvatice. Un echilibru permanent trebuie să se stabilească între oxigen, dioxid de carbon, plante și pești. Acest echilibru se modifică noaptea, perioadă în care vegetația încetează să producă oxigen. Dioxidul de carbon este unul dintre principalii factori care influențează pH-ul (Balon, 2004).

Sursele de oxigen din apă sunt reprezentate de plante și de contactul dintre aer și suprafața apei acvariului (osmoză), eventual la acestea adăugându-se mișcarea apei generată de jocul peștilor. Dacă acvariul are un volum redus (30-35 litri), număr suficient de plante și de pești, lucruri asociate cu o amplasare corectă, oxigenarea nu este un imperativ. Totuși, și în astfel de cazuri, siguranța echilibrului acvariului este dată de existența unor surse de oxigenare a apei.

La acvariile de dimensiuni și volume mai mari (peste 50 litri), materialul de oxigenare este una dintre achizițiile de început și este reprezentat de o pompă, de o coloană (țeavă) de distribuire a aerului, de difuzor și de micile accesorii precum racordului, coturi, clame, robineți etc. Există, și la ora actuală, o discuție teoretică privind rolul introducerii aerului în apa acvariului. Unii specialiști susțin faptul că oxigenarea apei se întâmplă în masa ei, datorită aerului care conține oxigen și este pompat de către sursa de oxigenare (pompă), deci acțiunea se numește oxigenare, pe când alții consideră că oxigenarea se datorează agitării apei de la suprafața acvariului, agitație produsă de bulele de aer eliberate de difuzor, acțiunea numindu-se aeraj (Bogdan, 2002).

Indiferent de denumire sau de locul unde se face schimbul de oxigen dintre aer și apă, rolul instalației de oxigenare este unanim recunoscut. Pe lângă cele amintite anterior, mai trebuie spus faptul ca agitația produsă de bulele de aer, în apa acvariului, face ca să se omogenizeze căldura emisă de sursele de încălzire și să se difuzeze în toată masa apei, să se elimine gazele nocive și se creiază un curent de apă, necesar și preferat de pești. Trebuie bine înțeles faptul că, oricât de performante ar fi instalațiile de aerare și oxigenare a apei, numărul de plante și pești nu poate crește excesiv, întrucât o suprapopulare înseamnă consum mare de oxigen, mult dioxid de carbon eliminat, precum și alte produse metabolice, situație care nu poate să fie contracarată nici de cele mai performante instalații. Dacă nu există suficient oxigen solvit, peștii se manifestă printr-o adunare gregară la suprafața apei, și prin îmghițituri convulsive de aer atmosferic.

Ca și în mediul natural, conținutul apei acvariului în oxigen este direct proporțional cu temperatura apei, acvariul având însă mai puține posibilități de echilibrare a conținutului, fără intervenția omului (Kaszoni, 1967).

Spre exemplu, dacă la o temperatură a apei de 5ºC, conținutul în oxigen ajunge la cca. 12,7 mg/l sau 8,9 cm3/l, la 20ºC conținutul în oxigen ajunge la doar 9,1 mg/l sau 6,5 cm3/l, determinări efectuate la o presiune de 760 mm Hg. Instalația de oxigenare și aerare a apei, este alcătuită dintr-o pompă de aer, o conductă de alimentare și un dispozitiv de pulverizare a bulelor de aer (difuzor sau diuză).

În ceea ce privește pompa, pentru acvariile de apartament, cel mai des se utilizează “vibratoare” electrice, alimentate direct de la priză, principiul de funcționare fiind simplu: se aspiră aerul atmosferic și se împinge prin conducta de alimentare înspre difuzor. Aceste pompe sunt alcătuite din electromagneți care acționează asupra unor rame metalice, rame situate în legătură cu o membrană elastică (Mills, 2001).

Fig. 2.8 Pompa de aer (vibratorul)

(Păsărin, 2001)

Când membrana este în repaus, aerul pătrunde în pompă, iar când electromagnetul atrage lama metalică și membrana, aerul este împins prin conductă spre difuzor, orificiul de admisie a aerului fiind închis. În comerț există diverse modele de pompe, de puteri variate, acționate electric sau mecanic, cu piston etc. care se pot utiliza pentru mai multe acvarii, pentru acvarii de volum mare, dar care au și nivele mai crescute de zgomot, ceea ce este dezagreabil pentru pești și oameni. În cazul pompelor mai mici, acestea se pot situa în apropierea acvariului, dar trebuie instalate mai sus decât nivelul apei din cuvă, pentru a se evita scurgerea din acvariu înspre pompă, dacă se defectează supapele (Bogut, 2007).

Conducta de alimentare cu aer (coloana) trebuie să fie confecționată din furtun de cauciuc, transparent și cu diametrul interior de 1-4 mm. Acest furtun, fiind flexibil, dă posibilitatea ocolirii obstacolelor și mularea pe suprafețe diverse. Dacă furtunul n-a mai fost folosit sau vrem să avem siguranța că nu degajă produse toxice în apă, este necesară o fierbere a acestuia, la foc mic, timp de 15 minute. Pe traseul furtunului se pot interpune racorduri în formă de “T”, “Y” sau “X” pentru alimentare la mai multe difuzoare, sau cleme care să regleze debitul aerului (Bud, 1996).

Difuzorul (diuza) se confecționează din materiale poroase, rezistente la contactul cu apa, de natură minerală (piatră adezivă, ceramică, piatră ponce, trestie de mare) sau din material plastic (p.v.c. spongios, plastic microporos etc.). Legătura dintre difuzor și furtun se face printr-o bucată de țeavă din sticlă, de același diametrul cu furtunul, printr-o țeavă de plastic, sau se montează direct la furtun (coloană). Forma difuzoarelor este diferită (cilindrice, dreptunghiulare, rombice) fiind învelite sau nu într-un manșon de burete. Când există și manșon de burete, bulele de aer pot să fie direcționate numai în sus, la nivelul buretelui creindu-se un sistem “aspiro-refulant”, suspensiile din apa acvariului fiind atrase de burete, făcându-se în acest fel și o filtrare a apei (Bura, 2002).

Fig. 2.9. Difuzor (diuză) simplă Fig. 2.10 Difuzor (diuză) tip filtru

(Păsărin, 2001)

Porii difuzorului trebuie să fie de mărime medie; dacă porii sunt prea mici, aerul trece greu, pompa este suprasolicitată, iar în timp porii se înfundă datorită sărurilor și a algelor, iar dacă porii sunt prea mari, bulele vor fi, la rândul lor, prea mari. Periodic este necesară curățirea difuzoarelor, cu soluții diverse, în concordanță cu materialul constructiv al difuzorului (exemplu: difuzorul din ceramică se curăță cu acid clorhidric).

Este indicat ca în camera de unde pompa de aer culege aerul pentru acvariu să nu se fumeze, să nu se gătească, deoarece gazele sau vaporii se transmit în masa apei acvariului. De asemenea, dacă nu există un filtru bun, difuzorul nu trebuie amplasat până la substratul acvariului, pentru că va antrena resturi, suspensii, lucru ce crează un aspect neplăcut (Oprea, 2000).

2.1.5. Duritatea apei

Duritatea unei ape corespunde ansamblului de substanțe pe bază de calciu și magneziu, pe care aceasta le conține. Principalele substanțe, numite săruri, sunt carbonați, bicarbonați și sulfați. O apă de duritate nulă nu conține nici una dintre aceste săruri; este cazul apei distilate. Apele din diferite regiuni (regiunea pariziană, Normandia, Quercy, Causses) au o duritate destul de ridicată, în principal datorită calcarului (sau carbonatului de calciu).

Duritatea unei ape depinde de terenurile pe care le-a traversat: cu cât ele conțin roci calcaroase sau magneziene, cu atât apa este mai dură. Pentru uzul casnic, de exemplu pentru o mașină de spălat, remarcăm că trebuie crescută cantitatea de detergent. Dincolo de o anumită duritate, apa este improprie consumului uman sau oricare alte folosiri. O apă de duritate slabă, care conține puține săruri de calciu și de magneziu, este numită dulce. Acest termen indica un anumit tip de apă și nu așa cum se considera eronat, toate apele dulci. O apă de duritate ridicată este numită dură (Bud, 1999).

Duritatea unei ape se exprimă în grade franceze (°fr.), care nu trebuie confundate cu gradele Celsius (°C): 1°fr. echivaleaza cu 10mg/litru de calcar. Termenul științific exact pentru a desemna duritatea este titrul hidrotimetric (TM), hidrotimetria fiind măsura cantității substanțelor pe bază de calciu și magneziu.

În acvariofilie, se disting în general trei tipuri de ape (Păsărin, 2002):

– apele dulci, având TH-ul de la 1 până la 10°fr, care sunt în general acide;

– apele de duritate medie cu TH de la 10 până la 20°fr, neutre sau ușor bazice;

– apele dure cu TH superior valorii de 20°fr, net bazice.

2.1.6. Turbiditatea apei

Turbiditatea unei ape se datorează prezenței unor materii în suspensie, fie ca e vorba de organisme vii, constituind planctonul (rar într-un acvariu), fie de materii inerte: acestea sunt resturi de origine animală sau vegetală, sau particule de sedimente, mai ales mâl. Mărimea materiilor în suspensie variază de la câteva miimi de centimetri la câțiva milimetri. Într-o apă liniștită, puțin agitată, ele sedimentează cu atât mai repede cu cât sunt mai grele. În apele curgătoare sau agitate, o parte rămâne în permanență în suspensie și provoacă o turbiditate mai mult sau mai puțin pronunțată. Într-un acvariu în care apa este mereu în mișcare, sisteme mai mult sau mai puțin perfecționate permit păstrarea unei ape limpezi. Aceasta nu prezintă decât avantaje:

– aspectul vizual și estetic este favorizat;

– lumina necesară plantelor pătrunde mai ușor în apa pentru a le atinge;

– riscurile îmbolnăvirilor, mai ales la nivelul branhiilor, sunt limitate;

– există puțină sedimentare pe solul acvariului, ceea ce limitează colmatarea lui și transformarea materiilor organice (Păsărin, 2001).

2.1.7. Produse azotate și ciclul azotului

Azotul (N) este unul din componentele substanțelor dizolvate în apă, provenind în principal din excreția peștilor. De o structură mai mult sau mai puțin complexă, ele sunt rapid transformate în amoniac (NH3 sau NH4+), produse foarte toxice pentru toate viețuitoarele mediului acvatic. În aceste condiții intervin oxigenul și bacteriile pentru a transforma amoniacul în nitriți (NO2-), și ei foarte toxici. Alte bacterii, tot în prezenta oxigenului, le transforma la rândul lor în nitrați (NO3-), puțin toxici pentru pești, dar care sunt utilizați de vegetale ca îngrășământ. Ansamblul acestor transformări poartă numele de ciclul azotului. Ciclul azotului este modificat în cazul în care avem surplus de hrană care se descompune.

Este foarte important ca echilibrul acestui ciclu sa fie respectat. De aceea nu trebuie să menținem un număr prea mare de pești și să nu-i supraalimentam. Este bine să plantăm în acvariu un număr suficient de plante și să favorizăm prezența și desfășurarea bacteriilor, având grijă ca apa să fie bine oxigenată, deci reîmprospatată (Grozea, 2003).

Schimbările de apă parțiale și regulate permit eliminarea surplusului de alimente, și odată cu acesta a diverselor materii organice și a nitraților neutilizați de plante. Un filtru biologic favorizează desfășurarea ciclului azotului

Rar, în plină apă (circa 1% din total), bacteriile colonizează solul și decorul având un rol determinant. Ele se dezvoltă datorită oxigenului, transformând materiile azotate. În cazul construirii unui acvariu, colonizarea mediului de către bacterii se efectuează încet: deci e preferabil să nu introduce peștii decât după 2 sau 3 săptămâni, după caz.

Numeroase alte substanțe se găsesc în soluție în apă. Conținutul lor este în general slab și nu pune probleme, unele sunt chiar foarte benefice, cum ar fi oligoelementele. Sub acest nume sunt grupate elemente diverse, printre altele vitaminele și metalele, în foarte mici cantități indispensabile vieții.

Fierul de exemplu, intră în compoziția hemoglobinei, pigment roșu al sângelui care vehiculează oxigenul captat de branhii. El are și un rol în fotosinteza plantelor, care au tendința să se îngălbenească când acesta lipsește (Carabela, 2005).

Manganul este un element la fel de important; el intră în compoziția clorofilei, pigment verde al plantelor, care le permite să absoarbă lumina indispensabilă procesului de fotosinteză și să se dezvolte. Și alte metale sunt prezente în apă; concentrația lor nu depășește câteva miimi de mg/litru, unele devenind toxice dincolo de acest nivel (cazul cuprului de exemplu) periclitând astfel viața în mediul acvatic .

2.2. Creșterea speciei Poecilia reticulata de la 3 luni la 6 luni

Hrana alocată peștilor de acvariu are rolul de a asigura acestora desfășurarea principalelor funcții specifice organismelor vii: creșterea, dezvoltarea și reproducerea. Hrana este aceea care asigură funcționarea tuturor proceselor energetice și facilitează lupta organismului peștilor contra bolilor.

2.2.1. Rația alimentară

În termeni generali, rația alimentară reprezintă cantitatea de hrană care poate să fie consumată de un pește în 24 de ore, hrană necesară satisfacerii cerințelor sale biologice. Un pește adult, în 24 de ore, consumă hrană reprezentând 1 sau 2% din greutatea sa corporală, iar puietul și tineretul consumă între 2 și 4% din greutatea corporală. Specialiștii în nutriția peștilor de acvariu recomandă fracționarea hranei, ca administrare, în două reprize (tainuri), pentru peștii adulți și în 5-6 reprize pentru stadiile tinere. Dacă peștii vor fi supraalimentați, pe lângă faptul că unii dintre aceștia pot să mănânce (mai ales hrană vie) până intervine moartea prin suprasaturare, apar desele fenomene de acumulare de țesut adipos, peștii devenind greoi și statici. De asemenea, se înregistrează o poluare suplimentară a mediului, datorită produselor de dezasimilație (excremente, urină), precum și degradării alimentelor neconsumate (Carabela, 2005).

Peștii de acvariu suportă perioade relativ lungi de absență a hranei, situație similară mediului lor natural. Unele surse bibliografice recomandă, o dată pe săptămână, sistarea completă a hranei, la formele mature, pentru a se evita îngrășarea. Această cură este contraindicată la formele tinere. Calitatea și cantitatea alimentelor sunt două elemente esențiale în alimentația peștilor de acvariu.

2.2.2. Regimul alimentar

În primele etape ale dezvoltării peștilor, după ecloziune, necesitățile ciclului vital sunt asigurate de resursele nutritive furnizate de vitelusul din icre, vitelus încorporat în sacul vitelin. Perioada în care formele tinere se hrănesc din aceste rezerve are o durată de 2-3 zile, perioadă corespunzătoare stadiului de larvă. După acest timp, îndată ce sacul vitelin s-a resorbit, larva devine alevin și începe să înoate liber, căutându-și hrana exogenă în masa apei acvariului.

În concordanță cu tipul de hrană consumată, peștii se pot împărți în următoarele categorii:

pești fitofagi (erbivori), a căror alimentație este alcătuită din vegetale, plante și alge, pe care le înghit întregi sau le triturează;

pești detritofagi, a căror alimentație este alcătuită din detritus, adică din resturi de plante și animale, care se depun pe substrat, pe obiectele din apă și pe vegetație;

pești carnivori, a căror alimentație constă în consumarea de organisme acvatice, în afară de pești (nevertebrate, în special);

pești răpitori, a căror alimentație constă în consumarea exclusivă a altor pești (Păsărin, 2002).

Menționăm faptul că mai există și alte moduri de împărțire a peștilor (exemplu: pești erbivori, omnivori și carnivori), fiecare dintre acestea fiind convenționale, mulți dintre pești consumând mai multe categorii de hrană sau, odată cu trecerea timpului, înaintând în vârstă și greutate își schimbă tipul de hrană și regimul alimentar. În funcție de diversitatea hranei consumate, peștii de acvariu pot să fie (Tărtășeanu, 2005):

pești eurifagi, care consumă o hrană variată;

pești stenofagi, care consumă un sortiment restrâns de hrană;

pești monofagi, care consumă un singur fel de hrană.

Pentru a putea să definim un regim alimentar ne sunt necesare foart multe date, peștii consumând, de foarte multe ori, furajele pe care le găsesc într-un anumit moment. Teoretic, peștii erbivori sau fitofagi au nevoie, în principal, de furaje bogate în glucide, peștii omnivori având nevoie de furaje bogate în proteine, glucide și lipide, iar peștii carnivori de furaje bogate în proteine și lipide. Pentru toate categoriile prezentate anterior trebuie luat în considerare și aportul de vitamine și substanțe minerale.

2.2.3. Tipuri și forme de hrană

Hrana vie

Reprezintă o hrană ideală, bogată în vitamine și alți principii nutritivi, atrăgând și peștii, prin mișcarea efectuată în apa acvariului. Dintre multe categorii de hrană vie, menționăm:

Zooplanctonul și fitoplanctonul, care reprezintă o hrană vie microscopică sau macroscopică, dimensiunile sale variind între 0,1 și 1,0 cm. Din această categorie fac parte Cladocerele (pureci de baltă), crustaceii inferiori (Cyclops, Daphnia, Cantocampus, Diaptomus), algele albastre (Cyanophyceae), algele verzi (Clorophyceae), algele brune (Phacophyceae), algele roșii (Rhodophyceae) ș.a.

Această hrană vie este importantă în special pentru alevini. Dacă se recoltează din mediul natural, odată cu aceasta pot să fie vehiculate și diverse boli. Se preferă recoltarea planctonurilor din ape fără populații de pești.

Infuzorii, care reprezintă o hrană bogată în aminoacizi, acizi grași, vitamine și substanțe minerale, fermenți etc. Dintre infuzori, cel mai apreciat este parameciul (Paramoecium caudatum), având dimensiunea de adult cuprinsă între 0,25-0,30 mm.

Infuzorii se pot recolta din ape naturale sau se pot crește de către acvariofil. Infuzorii reprezintă cea mai fină hrană vie, recomandându-se folosirea acestora pentru alevini, în primele zile de viață a acestora (Hefco, 1980).

Nauplii de crustaceu Artemia salina, au o dimensiune de cca. 0,3 mm, fiind o hrană vie destinată alevinilor. Acești naupli (larve) se pot recolta din luna mai până în octombrie, din zone cu salinitate mare (lacul Techirghiol, lacul Sovata, lacul Amara, lacul Ocna Sibiului ș.a. Există posibilitatea de a recolta și păstra ouă de Artemia salina și a le incuba, pentru a produce acasă acest crustaceu.

Rotiferele, care sunt forme animaliere inferioare, situate intermediar între viermi și crustacei, având dimensiuni între 0,1-0,2 mm. Se recoltează de obicei din ape naturale, întrucât creșterea lor este mai dificilă decât a crustaceului Artemia salina. Datorită dimensiunilor reduse, rotiferele sunt destinate hrănirii stadiilor tinere de pești exotici.

Viermii tubifex (Tubifex rivulorum), viermi care sunt cunoscuți sub numele popular de “Tubi”, fiind un vierme oligochet (vierme inelat, cu corpul divizat în numeroase segmente) ce se recoltează odată cu mâlul din apele în care există materii organice și se disociază de mâl prin spălarea într-un ciur des.

Este deosebit de apreciat de către pești, indiferent de vârsta și dezvoltarea corporală a acestora, fiind însă date despre faptul că se pot transmite boli, întrucât ei se dezvoltă preponderent în ape cu mâl bogat și materii în descompunere. Se pot păstra în vase cu gura largă, lăsând să picure apă în acele vase. Dacă se introduce și cărbune natural, durata de păstrare se prelungește.

Hrana Chironomus, hrană ce este reprezentată de larvele muștei Chironomus thumi, larve care se pot recolta în anotimpul rece de pe vatra bălților, odată cu mâlul. Această hrană este destinată în special peștilor adulți și reproducătorilor. Se poate păstra o perioadă de timp într-un loc răcoros, în cârpe ude sau în vase de ceramică, cu puțină apă, schimbată zilnic (Bogut, 2007).

Enchitreele, care reprezintă niște viermi oligocheți, de culoare albă, denumiți științific Enchytroeus albidus. Au dimensiuni cuprinse între 8 și 10 mm, fiind o hrană ideală pentru peștii adulți. Pentru a fi recoltați ei trebuie căutați în zonele cu frunze aflate în putrefacție. De la câțiva viermi adulți se poate iniția o crescătorie, asigurând hrana peștilor, inclusiv în sezonul rece. Din aceeași categorie de viermi și din același gen face parte și specia Enchytraeus bucholzi, denumit și Grindal, un vierme terestru utilizat de mulți acvariofili în hrana alevinilor și a puietului.

Viermi micro, viermi care sunt nematode și care se hrănesc cu bacterii și alte microorganisme vegetale și care poartă denumirea științifică de Anquilula silusiae. Viermii nu depășesc lungimea de 1 mm, fapt ce îi recomandă pentru stadiile tinere de pești de acvariu.

Viermii de bălegar, viermi care sunt, în fapt, larve ale unor specii de țânțari, care trăiesc în mâluri bogate în substanțe organice, ca și viermii Tubifex. Sunt preferați de pești, mai ales cei mai mari și adulții, întocmai ca și Tubi. Se pot păstra o perioadă limitată de timp, la rece, în frigider, înveliți în hârtie de ziar umezită.

Crevetele de apă dulce, crevete care se recoltează din ape dulci, bine oxigenate. Au dimensiuni cuprinse între 1 și 2 cm, fiind o hrană ideală pentru peștii adulți și pentru reproducători.

Peștii mici vii, care reprezintă o hrană sigură mai ales în acvariile comune. În această categorie se includ larvele, alevinii sau chiar puietul unor specii prolifice (Guppy), crescute intenționat pentru acest scop, în acvarii comune sau speciale. Peștii mici pot să fie consumați și datorită neefectuării programului reproductiv al speciilor care se înmulțesc în acvariile comune, nepriceperii acvariofilului sau hrănirii insuficiente și dezechilibrate a peștilor maturi.

Dacă ar fi să sugerăm o ordine a hrănirii peștilor cu hrană vie, în funcție de vârsta și dezvoltarea somatică, această ordine ar fi următoarea: infuzori – microviemi – grindal – enchitree – tubifex, deși fiecare acvariofil face alegerea în funcție de rezultatele obținute și priceperea ș.a.

Hrana uscată și liofilizată

Reprezintă o hrană suficient de bogată în principii nutritivi, apreciată de toate categoriile de pești și o posibilitate curentă de asociere a hranei vii. Hrana uscată, în majoritatea cazurilor, provine din uscarea, în condiții specifice, controlate, a hranei vii.

Ouăle de Artemia salina, care au fost recoltate toamna sau iarna. Aceste ouă se usucă, cu ajutorul unor încălzitoare electrice speciale, prevăzute cu ventilatoare. Temperatura încălzitoarelor (etuvelor) este una medie, uscarea făcându-se în timp. Ouăle astfel pregătite se păstrează în zone uscate, în borcane de sticlă ermetic închise sau ceruite, întrucât mucegăiesc ușor. La recoltare este bine ca ouăle să nu fie amestecate cu coji ale unor ouă din care deja au eclozat larvele.

Crevetele reprezintă o hrană foarte apreciată de pești și sațioasă în același timp. Uscarea acestor crustacei are loc în etuve speciale, timp îndelungat, pentru a se reduce procentul de apă. După uscare se mărunțesc, forma de prezentare fiind aceea de fulgi sau, dacă au dimensiuni mai reduse (1-2 cm) se administrează ca atare. Păstrarea lor se face în locuri lipsite de umiditate, în recipienți etanși (Bud, 2006).

Fitoplanctonul și zooplanctonul este un sortiment de hrană uscată mai recent introdus pe piața românească și constă în uscarea componentelor fito și zooplanctonice, în condiții cu totul speciale, pentru a nu reduce din principii nutritivi deținuți de aceste forme de viață. Forma de prezentare este aceea a unor mici casolete învelite în folie de plastic.

Crabii ca și crevetele, se consideră a fi o hrană preferată de către peștii exotici. Metoda de pregătire și forma de prezentare sunt diverse (cuburi, fulgi, făinuri etc.)

Peștii de dimensiuni mici, în general, fără o valoare economică mare pentru om, uscați și pregătiți special, sub formă de cuburi, fulgi, făinuri ș.a.

Carne de scoici, inimă de vită, carne de vită, carne de pui, carne de curcan, melci, elemente vegetale etc.

Hrana congelată

Reprezintă o hrană cu o valoare alimentară superioară celei uscate la cald sau liofilizată, procesul de congelare nemodificând principii nutritivi de bază și nici nu se alterează compoziția generală.

Peștișorii congelați, în general de dimensiuni mici (hamsii, merlani, șprort ș.a.), pești cu valoare economică medie, dar cu valoare nutritivă mare. Porțiile trebuie să reprezinte cantitatea necesară a fi consumată de peștii din acvariu, o singură dată, după decongelare nefiind indicată recongelarea, datorită riscului contaminării microbiene.

Viermii Tubifex, Chironomidele se congelează după o perioadă în care s-a eliminat conținutul intestinal, în special la viermiiTubifex. Atât Tubifexii cât și Chironomidele se congelează în pungi mici de plastic, într-un strat subțire, rupându-se din acesta doar cât să se consume la o singură masă. Chiar dacă sunt congelați, nici viermii și nici larvele de chironomide nu își pierd din calitățile de bază (Păsărin, 2002).

Crevetele se congelează în casolete mici, decongelându-se doar cât se consumă o singură dată. Este necesară o atenție deosebită acestui aliment, posibilitatea de degradare și infestare fiind foarte crescută.

Crabii, crustacei care trebuie congelați înainte sau după perioada de reproducere, fiind considerați o hrană valoroasă. Înainte de congelare se îndepărtează părțile dure și chitinoase. Forma de prezentare este sub formă de mici casolete, pentru a nu se decongela cantități prea mari.

Fitoplanctonul și zooplanctonul se recoltează primăvara, dacă hrana va fi destinată peștilor maturi și reproducătorilor. Forma de prezentare este tot sub formă de casolete mici, dezghețându-se doar partea ce se poate consuma de pești la o singură masă. Zooplanctonul bine conservat are valoarea nutritivă a gălbenușului de ou.

Organele congelate (inimă, rinichi), carnea congelată (carnea albă) poate să constituie un aliment preparat rapid, în casă, fiind sănătos și hrănitor. Carnea și organele se taie în bucățele mici (cuburi), punându-se la congelat în pungi mici, în straturi subțiri. Carnea congelată va aparține unor specii precum găina (pui de găină), curcă ș.a. evitându-se cărnurile prea grase (rață). Și organele și carnea obișnuită se va aloca doar peștilor mari, pești care dețin echipamentul enzimatic necesar digestiei acestei hrane. Înainte de administrare se verifică dacă hrana s-a dezghețat complet (Bura, 2002).

Hrana fiartă

Se poate încadra în categoria de hrană proaspătă, fiind folosită cu succes în hrănirea diverselor specii și categorii de pești. Pentru fierbere se pretează cărnurile de animale terestre (păsări, vite), pești, moluște, ouăle de păsări (gălbenușul) ș.a. Înainte de a se fierbe, respectiva carne trebuie să fie tocată, măcinată, prezentându-se sub formă de cuburi, pastă, fibre etc. Este indicat a se pregăti prin fierbere doar cât se consumă o singură dată. Față de hrana congelată, hrana fiartă este mai puțin hrănitoare, o parte din principii nutritivi degradându-se termic. Dacă se face hrănirea cu gălbenuș de ou (mai ales la alevini), fie se folosește ca atare, strecurat printr-un ciorap fin de damă, fie se pune într-un pahar cu apă, iar după formarea unor microparticule, acestea se administrează în porții mici, fără a polua apa acvariului (Battes, 1985).

Hrana artificială (sintetică)

Ca hrană artificială sau sintetică este catalogată hrana comercializată în magazinele de specialitate (Pet Shop), magazine care prin produsele lor, suplinesc toate celelalte categorii de hrană și ușurează munca acvariofililor. În multe țări civilizate ale lumii s-a creat o industrie a unei astfel de hrane, hrană suficient de echilibrată în vitamine, substanțe minerale, antibiotice, corectori de gust și de miros, substanțe pentru evidențierea coloritului etc. Hrana artificială conține o proporție suficient de mare în proteine (40-50%), forma de prezentare fiind diversă:

forma deshidratată, elementele componente plutind o perioadă de timp, după care înmagazinând apă, se scufundă;

forma de fulgi (solzi), elementele componente plutind foarte mult timp la suprafața apei, hrana fiind destinată mai ales peștilor de suprafață;

forma de granule, hrana scufundându-se destul de rapid, flotabilitatea fiind redusă. Sunt destinate peștilor de mijloc și de fund, din acvariul comun;

forma de pastile (comprimate), hrana putând să plutească mult timp sau să se scufunde relativ repede;

forma de pulbere, foarte fină, medie sau fină, destinată stadiilor tinere de pești etc (Bud, 1996).

Atât forma de prezentare cât și mărimea componentelor sunt adaptate mărimii deschiderii orale (bucale) a peștilor. Oricât ar fi de bine structurate și tratate, aceste tipuri de furaje trebuie păstrate cu multă atenție, în locuri uscate și întunecate, penru a nu mucezi sau râncezi.

Firmele mari producătoare de hrană pentru pești creează hrană specială în funcție de categoria de pești și de specie, denumirea produsului fiind diferită, la fel și ambalajul, în concordanță cu țara de origine. Există hrană special fabricată pentru guppy, pentru scalari, pentru discuși, pentru carași etc, pe lângă elemente de origine animală fiind incluse, acolo unde este cazul, elemente vegetale.

2.2.4. Principiile hrănirii peștilor exotici (expunere selectivă)

Peștii exotici trebuie hrăniți după necesitățile lor vitale, fără excese, arbitrar sau empiric, având cunoștințe temeinice despre biologia speciilor respective.

Hrana se alocă gradat, în cantități suficiente pentru a nu se face risipă sau a induce malnutriția. Peștii trebuie să consume hrana alocată în maximum 10-15 minute.

Hrana să fie împărțită în tainuri zilnice (2-3/zi), administrându-se la aceeași oră.

Să îndepărtăm, periodic, surplusul de alimente neconsumate din acvariu.

Hrana să concorde ca textură, calitate și cantitate cu speciile pe care le creștem.

În perioada administrării hranei nu se face primenirea apei acvariului.

Consumarea hranei, în general, și a unui furaj nou, în special, trebuie urmărită atent.

Peștii nu se vor hrăni “din mână”.

Refuzul hranei de către pești poate să însemne apaiția unor boli în populația de pești.

Hrana trebuie să fie variată.

Hrana în cantități exagerate reduce durata de viață a peștilor.

Apetitul peștilor depinde și de factorii externi precum temperatura și biochimismul apei.

Cea mai completă și complexă hrană este hrana vie.

Hrănirea este o condiție esențială a aclimatizării speciilor noi de pești.

Odată cu înaintarea în vârstă, peștii din unele specii își modifică regimul alimentar.

Peștii noi introduși într-o colectivitate deja formată, nu consumă hrană în primele 24-36 ore

(Oprea, 2000).

Partea a II-a

Contribuții proprii

Capitolul 3

SCOPUL, LOCUL DE DESFĂȘURARE ȘI ORGANIZAREA CERCETĂRILOR

3.1. Scopul lucrării și locul de desfășurare a cercetărilor

Alimentația peștilor asigură dezvoltarea și menținerea unui echilibru biologic al acestora. Rezultatele cele mai eficiente le obținem în urma administrării unui regim alimentar cât mai diversificat și pe cât posibil, să fie în concordanță cu preferințele speciilor ce populează acvariul. Hrana vie are o importanță deosebită pentru reproducători, având rol determinant în spermatogeneză și ovogeneză (Bud, 1996).

Hrana vie influențează pozitiv performanțele de reproducție (dezvoltarea corporală, coloritul) datorită valorii nutritive ridicate. Pentru a avea pești sănătoși și cu un colorit deosebit trebuie să le oferim un evantai larg alimentar, administrat cât mai diversificat, astfel încât să permită fiecărei specii să aibă posibilitatea de a selecta acele componente alimentare care corespund mai bine cerințelor organismului.

Lucrarea de față are drept scop punerea în evidență a modului în care hrana vie influențează creșterea și dezvoltarea reproducătorilor de Poecilia reticulata și posibilități de obținere a unor rezultate mai bune în ce privește creșterea în greutate și lungime corporală.

Cercetările s-au desfășurat în cadrul Laboratorului de Acvacultură al USAMV Iași pe o perioadă de trei luni, timp în care s-a urmărit evoluția performanțelor productive a reproducătorilor din specia Poecilia reticulata.

3.2. Metoda de lucru și materialul biologic

Experimentul s-a desfășurat în cadrul Laboratorului de Acvacultură, din cadrul Facultății de Zootehnie Iași, pe o perioadă de 6 luni, respectiv 12 februarie – 12 august 2012.

Metoda de lucru constă în formarea a trei loturi experimentale, a câte 15 exemplare din specia Poecilia reticulata (Guppy) de trei luni, vârstă la care această specie atinge maturitatea sexuală. Exemplarele utilizate în experiment au fost hrănite cu trei sortimente diferite de hrană:

– lotul martor (LM) – cu hrană complet granulată (Tetra Discus);

– lotul experimental (L1) – Tubifex rivulorum;

– lotul experimental (L2) – larve de Chironomus plumosus.

Hrana a fost administrată în trei tainuri pe zi la orele: 800, 1200 respectiv 1600, exemplarele fiind hrănite „ad libitum”.

Fig. 3.1. Tetra Discus – hrană complet granulată

(www.zoomania.ro)

Fig. 3.2. Tubifex rivulorum

(www.tumblr.com)

Fig. 3.3. Larvă Chironomus plumosus

(www.biolib.cz)

Hrana administrată a fost aleasă ținându-se cont de compoziția chimică brută a fiecărui tip de hrană, datele fiind luate din literatura de specialitate.

Majoritatea acvariștilor recomandă utilizarea ca hrană pentru specia luată în calcul nutrețul combinat Tetra Discus ce are o cantitate de proteină apropiată de cerințele nutriționale ale acestei specii.

Tabelul 3.1

Compoziția chimică a hranei aministrate

Tubifex rivulorum și larvele de Chironomus plumosus au o cantitate apropiată ca valoare față de nutrețul combinat, dar compensează prin echipamentul enzimatic ce asigură o digestie mai bună și o asimilare mai eficientă a hranei.

Raportat la 100% SU cantitatea de proteină brută a fost de 51,76% pentru Tubifex rivulorum, 63,33% pentru larvele de Chironomus plumosus și 55,84% pentru nutrețul combinat granulat Tetra Discus.

Fiecare lot a fost introdus într-un acvariu, cu o capacitate de 45 litri, compartimentat în trei spații, cu următoarele dimensiuni: lungimea 40cm; lățimea 20cm și înălțimea 30cm.

Pentru realizarea experimentului s-au utilizat trei acvarii de aceeași capacitate (45 litri). Fiecare acvariu a fost prevăzut cu instalație de iluminare (lampă fluorescentă) (fig. 3.4), instalație de aerare (pompă de aerare Hailea cu o ieșire), instalație de filtrare (filtru electric de interior Hailea RP 400), instalație de încălzire a apei (încălzitor cu termostat).

Fig. 3.4. Lampă fluorescentă tip neon

(foto original)

Iluminarea a fost asigurată de o lampă fluorescentă (neon) de 20W montată deasupra acvariului. S-a urmărit ca, prin amplasarea acvariului lângă fereastră, să putem beneficia și de lumină naturală. După locul de amplasare al acvariilor, avem două posibilități de programare a folosirii luminii artificiale (Păsărin, 2001):

dimineața, până la ora 10, acvariul să primească lumină naturală, după această oră și până în jurul orei 19 să beneficieze de lumină suplimentară;

dimineața, între orele 7 și 10, acvariul să primească lumină suplimentară, iar între 19 și 22 să beneficieze din nou de lumină artificială.

În cadrul experimentului s-a folosit prima variantă de iluminare.

Fig. 3.5. Încălzitor electric cu termostat

(foto original)

Încălzirea a fost realizată cu un încălzitor electric cu termostat de 50W introdus în recipientul exterior. Temperatura a fost citită cu ajutorul termometrelor cu alcool, utilizându-se câte unul pentru fiecare compartiment.

Fig. 3.6. Pompă electrică de aerare

(foto original)

Aerarea s-a realizat cu ajutorul unei pompe electrice (fig. 3.6), alimentate direct la priză, care aspiră aerul atmosferic și-l împinge prin conducta de alimentare spre un difuzor. Aceste pompe sunt formate din electromagneți care acționează asupra unor rame metalice, rame situate în legătură cu o membrană elastică. Când membrana este în repaus, aerul pătrunde în pompă, iar când electromagnetul atrage lama metalică și membrana, aerul este împins prin conductă spre difuzor.

Fig. 3.7. Filtru electric de interior

(foto original)

Filtrarea a fost asigurată de un filtru electric de interior ce determină apa să circule printr-un material filtrant. Periodic, în funcție de încărcătura apei în suspensii, masa filtrantă se curăță, se dezinfectează sau se înlocuiește.

Fig. 3.8. Avariul experimental

(foto original)

Instalație de încălzire – încălzitor cu termostat, pentru menținerea unei temperaturi a apei de 24°-25°C.

Durata experimentului a fost de 3 luni, iar ca materiale de lucru s-a utilizat șublerul electronic pentru determinarea lungimii coporale și cântarul electronic pentru determinarea greutății corporale.

Fig. 3.9. Determinarea lungimii corporale Fig. 3.10. Determinarea greutății corporale

(foto original)

Lungimea și greutatea corporală au fost determinate la începutul experimentului și la finalul fiecărei luni

3.3. Elemente de calcul statisic (Testul Ficher și Testul Tackey)

Calculul statistic constă în calcularea mediei aritmetice, a varianței, a abaterii standard a mediei și a coeficientului de variabilitate. Semnificația diferențelor s-a stabilit cu ajutorul testului Fischer.

Media aritmetică reprezintă valoarea în jurul căreia fluctuează valorile variabilei studiate și se calculează cu formula:

unde: Σxi = suma valorilor individuale;

n = numărul de valori.

Varianța oferă date cu privire la variabilitatea caracterului studiat și asupra gradului de împrăștiere a variabilei în jurul valorii centrale. Se calculează după formula:

unde: Σx 2 = suma pătratelor valorilor individuale;

(Σx)2 = pătratul sumei valorilor individuale;

n = numărul determinărilor;

n-1 = numărul gradelor de libertate.

Deviația standard este reprezentată în valori absolute specifice caracterului analizat. Cu cât această mărime este mai ridicată, cu atât și variabilitatea caracterului analizat este mai mare. Deviația standard se calculează extrăgând raducalul din varianță.

Abaterea standard a mediei indică gradul de încărcare cu eroare a mediei aritmetice și indică limitele între care se află media adevărată. Se calculează cu ajutorul formulei:

unde: S2 = varianța

Coeficientul de variabilitate este măsura variabilității caracterului analizat și se exprimă procentual. Cu ajutorul acestui coeficient se poate compara gradul de variabilitate a diferitelor caractere ce au unități de măsură diferite. Dacă acest coeficient are valori sub 10% probele se apreciază ca fiind cu o variabilitate mică, dacă vaoarea acestui coeficient este între 10 și 20% variabilitatea este medie iar dacă valoarea coeficientului depășește 20% considerăm că variabilitatea este mare. Formula de calcul este următoarea:

Unde: S = deviația standard;

= media aritmetică.

Unele date au fost prelucrate statistic prin intermediul testelor Fisher și Tukey pentru a pune în evidență diferențele dintre loturi. Testul Fisher ne arată dacă între loturi există diferențe nesemnificative, semnificative sau distinct semnificative, în timp ce testul Tukey ne arată exact ce diferențe sunt pentru fiecare combinație de loturi.

Pentru testul Fisher s-a determinat valoarea F care s-a comparat cu valorile tabelare F0,05; F0,01 și F0,001. Dacă F F0,05 între loturi există diferențe nesemnificative, dacă F0,05 F F0,01 între loturi există diferențe semnificative, iar dacă F F0,01 între loturi există diferențe distinct semnificative.

Testul Tukey constă în calcularea valorii:

W = q (p; glintra) x

unde: q se obține din tabelul lui Steel și Torrio pentru și

p – numărul de loturi;

glintra – gradul de libertate intraloturi;

MPAintra – media pătratică aritmetică;

n – numărul de determinări.

După formula precedentă se determină w0,05 și w0,01. Dacă diferența dintre loturi este mai mică decât w0,05, între loturi există diferențe nesemnificative, dacă diferența dintre loturi este situată între cele două valori, există diferențe semnificative între loturi iar dacă diferența este mai mare decât w0,01 între loturi există diferențe distinct semnificative.

CAPITOLUL 4

REZULTATE CU PRIVIRE LA INFLUENȚA HRANEI VII ASUPRA DEZVOLTĂRII CORPORALE LA REPRODUCĂTORII DE POECILIA RETICULATA (GUPPY)

4.1. Influența hranei vii asupra greutății corporale

Pentru a evidenția influența hranei vii asupra dezvoltării corporale a reproducătorilor de Poecilia reticulata am efectuat cântârirea exemplarelor din cele trei loturi experimentale (lotul martor LM, lotul experimental L1 și lotul experimental L2), la începutul experienței, apoi la finele fiecărei luni. Datele obținute au fost redate în tabelele 4.1, 4.2 și figura 4.1.

Tabel 4.1

Evoluția greutății corporale la reproducătorii Poecilia reticulata

În urma coroborării datelor din tabelul anterior, se poate observa că în cazul lotului martor (LM), ce a beneficiat de hrană complet granulată, în ceea ce privește greutatea corporală la reproducătorii de Poecilia reticulata, s-a înregistrat o valoare medie de 110 ± 7,2mg la începutul experimentului, la sfârșitul primei luni valoarea greutății corporale a fost în medie ce 160 ± 7,3mg, după a doua lună valoarea a fost de 200 ± 8,3mg, ajungându-se la sfârsitul perioadei de experiență la o greutate medie de 760 ± 14,9mg.

Pentru lotul L1 hrănit cu Tubifex rivorum, valoarea medie a greutății a fost mai mică cu 10mg față de lotul L2 și lotul LM. Astfel, s-au înregistrat valori medii de 100 ± 15,2mg la cântărirea de la începutul experimentului, 150 ± 15,3mg după prima lună, 190±15,3 mg după a doua lună, iar la sfârșitul perioadei experimentale greutatea finală a fost de 750±21,2 mg.

În cazul lotul L2 experimental, lot hrănit cu Chironomus plumosus, valorile au fost în medie apropiate de cele determinate pentru lotul martor, respectiv 110±11,3 mg la începutul experimentului, 160±13,4 mg după prima lună experimentală, 200±11,4 mg după luna a doua experimentală, și 770±13,5 mg pentru ultima lună experimentală (tab. 4.1. și fig. 4.1).

Fig. 4.1. Evoluția greutății medii la reproducători

Din graficul reprezentat în figura 4.1. se poate observă faptul că în prima lună valoarea maximă a greutății medii corporale s-a înregistrat la lotul martor LM și lotul L2 (110 mg), iar la finele experimentului valoarea maximă a fost înregistrată la lotul L2 experimental (770 mg).

Tabel 4.2

Evoluția greutății corporale la reproducători

Pentru greutatea corporală nivelul semnificației statistice (tab. 4.2) a diferențelor între loturi s-a constatat că acestea sunt nesemnificative.

4.2. Influența hranei vii asupra lungimii corporale

Pentru a evidenția influența hranei vii asupra lungimii corporale la reproducătorii de Poecilia reticulata am efectuat măsurătorile exemplarelor din cele trei loturi experimentale (lotul martor-LM, lotul experimental L1 și lotul experimental L2), la începutul experienței, apoi la finele fiecărei luni. Datele obținute au fost redate în tabelele 4.3, 4.4, și fig. 4.2.

Tabel 4.3

Variația lungimii corporale la reproducători Poecilia reticulata

În cazul lotului martor (LM) la finalul primei luni de experimentare s-a înregistrat o lungime corporală medie de 1,60±0,04cm, după prima lună lungimea medie a fost de 1,88±0,03cm, ajungându-se la finele experimentului la o lungime corporală de 2,14±0,09cm.

Pentru lotul experimental L1, pornindu-se de la o lungime corporală inițială de 1,49±0,08cm, s-a ajuns la valoarea de 1,79±0,08cm după prima lună, 2,18±0,10cm după a doua lună experimentală, și la finele experimentului la valoarea medie a lungimii corporale de 2,29±0,18cm.

În cazul lotului L2 experimental s-au înregistrat valori mai mari cu 0,10cm față de lotul L3 și mai reduse cu 0,01cm față de lotul LM, în ceea ce privește lungimea corporală, acestea fiind de 1,59±0,05 cm la începutul experimentului, 1,91±0,04 cm după prima lună de cercetări, 2,10±0,04 cm după a doua lună și în final de 2,17±0,10 cm (tab.4.3 și fig. 4.2).

Fig. 4.2. Variația lungimii corporale la reproducători

Din graficul reprezentat în figura 4.2. se poate observă faptul că în prima lună valoarea maximă a lungimii corporale s-a înregistrat la lotul martor LM (1,60cm), iar la finele experimentului valoarea maximă a fost înregistrată la lotul L1 experimental (2,29cm).

Tabel 4.4

Variația lungimii corporale la reproducătorii Poecilia reticulata

Din calculul statistic se observă că diferențele dintre loturi au fost nexemnificative, conform testului Fisher, deoarece valoare este mai mică decât valoare lui Fα0,05.

4.3 Influența hranei vii asupra indicilor de creștere

4.3.1. Influența hranei vii asupra indicelui de întreținere (coeficient de îngrășare, coeficient Fulton).

Variația indicelui de întreținere la reproducători pe perioada experimentului este redată în tabelul 4.5 și figura 4.3., fiind determinat cu ajutorul formulei (Păsărin, 2002):

Lî = (g x 100): l3

unde: LÎ = indicele de întreținere;

g = greutatea medie a corpului [g];

l = lungimea standard medie a corpului [cm].

Valori mai mari a indicelui de întreținere indică pești mai dezvoltați și mai valoroși. O valoare bună a indicelui de întreținere este apropiată de 2 (valori înregistrate după prima și a doua lună experimentală).

Tabel 4.5

Variația indicelui de întreținere la reproducătorii P. reticulata

În urma prelucrării datelor obținute la lotul martor (LM), lot hrănit cu hrană complet granulată, în ceea ce privește indicele de întreținere la reproducătorii de Poecilia reticulata, s-a constatat că valoarea medie la începutul experimentului a fost de 2,68mg, la sfârșitul primei luni indicele a a avut o valoare medie de 2,40mg, după a doua lună valoarea a fost de 2,35mg, ajungându-se la sfârșitul perioadei experimentale la valoarea de 7,75mg.

Pentru lotul experimental L1, lot hrănit cu Tubifex rivorum, valorea medie a indicelui Fulton a fost de 3mg la începutul experimentului, 2,61mg după prima lună, 1,83mg după a doua lună, iar la sfârșitul perioadei experimentale indicele a avut o valoare de 6,25 mg.

În cazul lotului experimental L2, hrănit cu larve de Chironomus plumosus, indicele Fulton a fost de 3,69mg la începutul experimentului, 2,19mg după prima lună experimentală, 2,15mg după luna a doua experimentală, iar la finalul experimentului indicele a avut o valoare de 7,57 mg (tab. 4.5. și fig. 4.3).

Fig. 4.3. Variația indicelui de întreținere la reproducători

Din graficul redat în fig. 4.3. reiese faptul că dacă indicele de întreținere a înregistrat o valoare maximă la lotul L3 (3,69g) la începutul experimentului, și o valoare minimă (2,68g) la lotul LM, la finele experimentului, valorile au fost invers proporționale, maxim 7,75g la lotul LM și 7,54g la lotul L3.

Lotul L1 a plecat de la o valoare de 3g, păstrează valoarea cea mai mare în prima lună (2,61g), dar apoi scade, ajungând la sfârșitul experimentului la 6,25g.

4.3.2. Influența hranei vii asupra sporului de creștere în greutate

Variația sporului de creștere în greutate a reproducătorilor pe perioada experimentului este redată în tabelul 4.6 și figura 4.4.

Sporul de creștere în greutate s-a determinat după formula:

SC = Gf – Gi

Unde: SC = sporul de creștere în greutate [mg / exemplar]

Gf = greutatea finală [mg / exemplar]

Gi = greutatea inițială [mg / exemplar]

Sporul de creștere în greutate în cazul lotului martor LM, a înregistrat o valoare medie de 50mg/exemplar după prima lună experimentală, 90mg/exemplar după a doua lună, ajungându-se în finalul perioadei experimentale la 650mg/exemplar.

În cazul lotului L1, valorile medii ale sporului de creștere în greutate au fost identice cu cele înregistrate la lotul martor, pentru toate lunile de experimentare.

Pentru lotul L2 sporul de creștere în greutate a avut valori mai mari față de celelalte loturi, respectiv 60 mg/exemplar după prima lună experimentală, 100 mg/exemplar după a doua lună și 670 mg/exemplar după ultima lună experimentală (tab. 4.6)

Tabel 4.6

Variația sporului de creștere în greutate la reproducătorii Poecilia reticulata

Sporul de creștere în greutate au crescut odată cu înaintarea în vârstă. Astfel, în prima lună de experimentare valorile medii ale sporului de creștere în greutate au variat în intervalul 50mg – 60mg pentru ca la finalul experimentului să varieze între 650mg – 670mg.

Fig. 4.4. Dinamica variației sporului de creștere în greutate la reproducători

Reprezentarea grafică arată valori mult mai mari ale sporului de creștere în greutate în cazul lotului L2 (670g), hrănit cu larve de Chironomus plumosus, comparativ cu lotul martor (60g) și cu cel ce a fost hrănit cu Tubifex rivulorum (100g).

4.3.3. Influența hranei vii asupra raportului de multiplicare a greutății medii

S-a calculat după formula (Misăilă, 1990):

R.M.G.I. = Gf / Gi

Unde: R.M.G.I. = raportul de multiplicare a greutății medii

Gf = greutatea finală

Gi = greutatea inițială.

Variația raportului de multiplicare a greutății la reproducători pe perioada experimentului este redată în tabelul 4.7 și figura 4.5.

Tabel 4.7

Variația raportului de multiplicare a greutății medii la reproducătorii

de Poecilia reticulata

În cazul lotului martor LM, s-a înregistrat pentru raportul de multiplicare a greutății medii o valoare de 1,45 după prima lună experimentală, 1,81 după a doua lună, ajungându-se în finalul perioadei experimentale la 6,90.

Pentru lotul L1 valoarea raportului de multiplicare au fost situat între 1,50 la finele primei luni experimentale, 1,90 după a doua lună și 7,50 după a treia lună experimentală, valori superioare lotului martor.

Pentru lotul L2 indicele de multiplicare a fost cuprins între valorile înregistrate pentru lotul martor LM și lotul L1, respectiv: 1,45 după prima lună experimentală, 1,81 după a doua lună și 7 după ultima lună experimentală (tab. 4.7)

Fig. 4.5. Dinamica variației indicelui de multiplicare a greutății corporale

Din graficul redat în fig. 4.5. reiese faptul că dacă indicele de multiplicare a greutății a înregistrat o valoare maximă la lotul L1 (1,5) la începutul experimentului, păstrându-și valoarea maximă pe tot parcursul experimentului (7,5 după luna a 3-a), urmat de lotul L3, la finele experimentului valoarea indicelui fiind de 7.

CAPITOLUL 5

REZULTATE CU PRIVIRE LA INFLUENȚA HRANEI VII

ASUPRA COLORITULUI LA REPRODUCĂTORII DE POECILIA RETICULATA (GUPPY)

Pentru peștii din specia Poecilia reticulata există peste 40 varietăți de culoare, la care se pot adăuga o multitudine de forme intermediare între cele omologate, rezultate în urma încrucisării varietăților pure. În cadrul fiecărei varietăți există mai multe linii de pești ce diferă între ele prin unul sau mai multe perechi de caractere.

Poecilia reticulata prezintă un pronunțat dimorfism sexual, masculii diferențiindu-se de femele printr-un colorit viu al corpului și înotătoarelor și prin talia mai mică: 3-4cm. Femelele ajung până la 6-7cm lungime. Masculii au înotătoarea anală prelungită și mai îngroșată față de femele.

Femelele au o singură culoare predominantă (verde, negru) unele exemplare având înotătoarea caudală puțin colorată. La femelele gestante se observă o pată neagră/maronie situată înante de înotătoarea anală (www acvaristica.com).

Se practică între acvariști separarea celor două sexe, pentru o mai rapidă dezvoltare a femelelor care cresc mai bine și mai rapid ajungându-se uneori la fenomenul de schimbare a sexului a unor femele în cazul în care perioada de separare între sexe este prea îndelungată. În aceste situații exemplarele respective încep să se coloreze mai puternic iar înotătoarea caudală începe să se îngroașe. Astfel se pot obține masculi cu dimensiuni spectaculoase, dar sterili (www acvaristica.com).

Jayasooriya (2002), citat de Petrescu-Mag (2007) a făcut un experiment pe un grup de exemplare de Poecilia reticulata, atât masculi cât și femele separate la o săptămână de la eclozare în două loturi cărora li s-a administrat hrană suplimentată cu testosteron (250mg/kg hrană), respectiv nesuplimentată cu acest hormon.

În trei săptămâni, peștii hrăniți cu supliment hormonal au dezvoltat pete portocalii care au evoluat până la maturitate și s-au păstrat toată viața, spre deosebire de indivizii lotului martor care, hrănit în condiții normale, nu a dezvoltat acest colorit decât într-un stadiu târziu al vieții lor.

Apariția rapidă a petelor portocalii la indivizii tratați cu testosteron se datorează faptului că testosteronul este un reglator cheie a sintezei de pteridină roșie. Colorația roșie a pielii este determinată de depozitarea pigmenților în această regiune (Petrescu-Mag, 2007).

Modificări sezoniere ale temperaturii, alimentației sau substanțelor chimice dizolvate în apă pot influența actul reproducerii. La pești, legătura dintre celulele neurosecretoare ale hipotalamusului cu țesutul endocrin al gonadelor este realizată de hipofiză prin hormonii gonadotropi, ce, împreună cu sistemul nervos, reglează comportamentul legat de reproducere (Hefco, 1980).

Poecilia reticulata (Guppy) oferă o varietate mare de culori și forme. Guppy sălbatic este mai puțin colorat, iar înotătoarele sale sunt transparente și mai puțin dezvoltate comparativ cu formele crescute în acvarii.

Fig. 5.1. Forme ale înnotătoarei caudale

Forma înotătoarei caudale diferă: rotundă, sabie simplă sau dublă, în formă de lopată, de liră, de voal (Bud, 2005), steag, velă, triunghi (Bermann, 2006), evantai, ac, rotundă (Kaszoni, 1967).

Fig. 5.2. Mascul (foto stânga) și femelă (foto dreapta) de Poecilia reticulata

Masculii de Guppy sunt mult mai colorați decât femelele (Bermann, 2006), au o colorație mai vie și mai strălucitoare, iar înotătoarele mai bine dezvoltate (Bud, 1996).

Culoarea de bază este argintie, femela este unicoloră iar masculii sunt multicolori. Masculii se deosebesc unii de alții prin diferite culori ale corpului, neexistând doi masculi cu un colorit identic (Buzenche, 2005). Pe corp au pete de diferite culori, cu irizații de toate nuanțele. Astfel, avem masculi aurii, galbeni-negri, galbeni-maronii, aurii cu dungi de zebră, negri, marmorați (Kaszoni, 1967).

Masculii au pete mari, închise la culoare, atât pe corp cât și pe aripioare, la care marginile strălucesc. Femelele au un colorit mai șters, gălbui spre verde – galben. Imediat înaintea analei observăm pata genitală. Marginea solzilor este închisă la culoare, dând impresia că sunt înveliți într-o rețea, de unde și numele de “reticulata” (Oprea, 2000).

În tabelele 5.1 și 5.2 sunt prezentate coloritul corpului la reproducătorii masculi și femeli de Poecilia reticulata.

În tabelul 5.1. se arată faptul că reproducătorii masculi din lotul LM, au avut un colorit al corpului de la albastru transparent (40%), la albastru portocaliu (20%) și verde portocaliu (40%). Înotătoarele dorsală, anală ți pectorală sunt predominant transparente, iar cele caudale variază de la nunța transparent verzui, nuanțe de gri cu culori deschise până la transparent.

Pentru lotul L1, predomină coloritul corpului transparent (33,3%) și galben cu verde (33,3%) până la verzi cu linie gri (16,7%) și albastru-cenușiu (16,7%). Coloritul înotătoarelor au predominat cu nunța transparentă la înotătoarele anală și pectorală, in timp ce înotătoarele dorsală și caudală au avut culori foarte variate, de la portocali, roșiatic la portocaliu-gri și chiar transparent.

În cazul lotului L2, reproducătorii au avut coloritul corpului predominant transparent (40%), apoi, verde portocaliu, verde albastru și tigrat (20%). De asemenea cooritul înotătoarelor anală și pectorală a fost predominant transparente, iar cele dorsale și caudala au coloritul variat, de la nunațe de roșiatice cu gri.

Pentru reproducătorii femeli (tab. 5.2), pentru lotul LM, coloritul corpului a fost predominant transparent albastru (42,85%), urmat de exemplare cu nuanțe de transparent (28,58%) și transparent-gri sau transparent verde (14,29%). Înotătoarele dorală, anală și pectorală au predominat transparent, în timp ce înotătoarea caudală a variat de la nuanța de transparent la transparent cu roșu, vede sau gri.

La lotul L1, coloritul corpului a variat de la transparent (42,85%), la galben cu verde (19,05%), sau galben cu verde și verde transparent. Și în cazul coloritului înotătoarelor au predominat nuanțele de transparent, cu excepția caudalei care a avut nuanțe de la transparent zebrat, cu portocaliu sau roșiatic.

Tabel 5.1

Coloritul la reproducătorii masculi de Poecilia reticulata

Tabelul 5.2

Coloritul la reproducătorii femele de Peocilia reticulata

În cazul lotului L2 predomină exemplarele cu nuanța corpului de la transparent (55,55%), la nuanțe de transparent albastru (22,21%) sau transparent cu gri și verde. Totodată, înotătoarele anală, pectorală și dorsală au nuanțe predominant transparente, cu exepția înotătoarei caudale cu nuanțe de le transparent la transparent cu punct gri și roșiatic.

Tabel 5.3

Coloritul reproducătorilor în funcție de hrana administrată

În tabelul 5.3 prezentăm coloritul reproducătorilor masculi și femeli în funcție de hrana administrată. Se observă că la lotul LM predomină nuanțele de albastru transparent la femele (25%), în timp ce la reproducătorii masculi predomină verde portocaliu cu albastru transparent (16,66%).

În lotul L1, au predominat exemplarele de reproducători cu nuanțe transparente (38,46%), urmate de celelalte nuanțe. Pentru lotul L2, predomină tot reproducătorii cu nuanță transparentă (41,66%), urmate în procente reduse de celelalte nuanțe prezentate în tabel.