Pirvulescu Politici Si Institutii Politice (cap.1) [615447]

unei noi construcții umane, politicul își gãsește prima exprimare au-
tonomã în Grecia clasicã, ceea ce nu înseamnã cã anterior, sub o formasincreticã, nu funcționase deja. Dar întreprinderea grecilor antici nu estedoar rezultatul unei sinteze teoretice, ci o revoluție care implicã o nouãrelație privat-public. Polisul grecesc sau res publica romanã sunt an-
ticipãri ale statului ca instituție a puterii depersonalizate, dar spre de-osebire de acesta nu au încã, nu existau motivele pentru aceasta, o di-mensiune socialã.
Cu un contur imprecis politica poate avea multiple sensuri ce depind
de semnificația care i-a fost atribuitã cuvântului în cazul concret în carea fost utilizat. Pornind de la etimologia termenului putem identifica oprimã accepțiune: arta de a conduce oamenii ce trãiesc în oraș (stat).Dacã astãzi acest termen este perceput corelativ în raport cu ruralul (cli-vajul urban-rural este unul dintre cele mai importante conflicte alemodernitãții), în Grecia veche „polisul“, orașul deci, nu era un simplu su-port material constituit din ansamblul de edificii, strãzi, piețe, ci un con-cept uman și juridic. Faptul cã polisul desemna ansamblul cetãțenilorcomportã câteva elemente distinctive precum numãrul locuitori, o re-cunoaștere juridicã specialã (cetãțenia) și consecințã a acestora, un tipde organizare și relaționare a persoanelor ce dispuneau de acest statut.Noțiunea de politicã se referã, deci, la douã aspecte distincte — pe de oparte la stat, formã particularã de organizare a puterii, pe de altã partela putere consideratã drept cadru al relațiilor umane.
Sistem al coordonãrii comunitãții în raport cu principiile distinctive
ale umanitãții, moralitatea și rațiunea, politicul se adapteazã perma-
nent, dar el dezvãluie mereu un câmp social controlat și reglat de o pu-tere ce dispune de un anume control asupra mijloacelor de coerciție.Spațiu al confruntãrilor de interese contradictorii sau al agregãrilor,mereu parțiale, politicul se raporteazã în cel mai direct mod la aspectulinstituțional al puterii. Formã în care conștiința socialã se maturizeazãși tinde spre o dimensiune cuprinzãtoare și coordonativã, politica se con-cretizeazã în funcția ce asigurã, sau revendicã ca principalã resursã delegitimare, realizarea binelui general.
6Specificul politic nu rezultã din
fapte, ci din modul în care rațiunea le interpreteazã și calificã. Dacãorice societate e organizatã ierarhic (inclusiv societãțile animale) și seraporteazã la un scop, doar când rațiunea relaționeazã ierarhia și sco-pul, fenomenul capãtã o dimensiune politicã.
Câtã vreme în societate nu ar exista conflicte, nu ar fi nevoie de o pu-
tere înzestratã cu atributele coerciției pentru a interveni. Antagonismelece rezultã din însãși faptul existenței sociale se cer însã soluționate prinformule compatibile cu tendința conservãrii și durabilitãții ansamblu-Politici și instituții politice 11
CAPITOLUL I
POLITICA: DIMENSIUNI ăI SEMNIFICAȚII ALE
CONCEPTULUI
§ 1. 1 EMERGENȚA POLITICULUI CA DOMENIU AUTONOM
Concept de origine greacã politica implicã o serie de precizãri teore-
tice și chiar etimologice. Confuzia care la întâlnirea dintre civilizațiile
greacã și latinã s-a instalat asupra dimensiunii politicii persistã și
astãzi. Originalitatea polisul grec constã în conștientizarea „crizei de su-veranitate“
3a modelelor tradiționale (așa zis orientale) de organizare a
puterii politice. Cetatea greacã creeazã un nou spațiu social, agora —spațiul public în care se confruntã interesele diverse și se dezbat pro-
blemele de interes general. Puterea nu mai este localizatã în casa, pala-
tul, șefului individualizat al societãții tradiționale, ci în piața publicã încare cetãțenii determinã deciziile. Un univers spiritual nou în care cu-vântul devine principalul instrument al politicii se constituie, iar con-strucția sa, întreruptã și apoi reluatã cu și mai multã energie, va duce
la instituționalizarea puterii politice în forma statului modern.
Formula aristotelicianã zoon politikon prin care filosoful antic încer-
ca sã determine dimensiunea specificã a Cetãții
4a cunoscut o deformare
semnificativã în momentul traducerii sale în latinã în forma animal so-
cialis, variantã ce va face apoi carierã prin Toma d’Aquino. Dar în cadrul
gândirii grecești clasice politicul este de fapt opus5socialului câtã vreme
capacitatea de organizare politicã este diferitã esențial de formele deasociere de tipul gospodãriei sau familiei. Apariția cetãții, a spațiuluipolitic implicã o redimensionare a vieții pe cel puțin douã paliere, unulprivat, în care se desfãșoarã viața în familie, și unul public în care, egal
cu ceilalți parteneri recunoscuți ca atare, individul participã la luarea
deciziei. Real ca piața publicã în care se desfãșoarã, ideal ca model al
3Pierre Vidal-Naquet, Vânãtorul negru , București, Eminescu, 1985, p. 385.
4Aristotel, Politica, București ,Antet, 1996, pp. 6-7.
5Vezi Hannah Arendt, Condition de l’homme moderne , Paris, Callmann-Levy,
1988, pp. 60-65. 6Georges Burdeau, Traité de science politique , Paris, L. G. D. J., 1980, p. 127.

reprezentativã a secolelor XVIII — XIX deosebirile sunt numeroase, cele
douã concepții dau seama despre un numitor comun și se revendicã, înultimã instanțã, de la o tradiție comun㠗 rolul spațiului public ca rev-elator al dimensiunii politice.
Judecãțile de valoare negative au dominat vreme îndelungatã re-
flecția asupra democrației, cãci forjarea unui spațiu public în care noicategorii sociale își fãceau simțitã prezența nu gãsea încã un ecou fa-vorabil în filosofia și gândirea politicã. Platon a criticat acid incompe-tența cetãțenilor asupra problemelor dezbãtute și a acuzat înclinațiaacestora de a lua decizii sub influența demagogilor. Pentru Aristoteldemocrația era forma coruptã a unui regim armonios pe care el îl nu-mea politeia (republicã am spune astãzi). Ceea ce în ochii lui Aristotel
condamna democrația atenianã era faptul cã aceasta reprezenta gu-vernãmântul celor sãraci exercitat contra celor bogați, pe câtã vreme po-
liteia ar fi vizat utilitatea comunã fãrã sã punã în discuție structura so-
cialã. Disputa filosoficã se suprapune însã uneia politice care își întindeefectele pânã astãzi. Ea privește relația dintre spațiul privat și cel pu-blic, dintre eficiența bazatã pe profesionalizare și participarea și con-trolul cetãțenilor asupra deciziilor.
Examinarea democrației ateniene, departe de a constitui o aridã
referințã istoricã, demonstreazã compromisul social pe care de la în-
ceput îl inaugureazã democrația. Dincolo de rolul legendar (mit ce s–aperpetuat și în timpurile moderne) al pãrinților fondatori — Solon sauClistene în cazul democrației antice — rezolvarea dificilei probleme aordinii, nucleu al puterii politice, a fãcut ca diversitatea socialã a Atenei,în care categorii sociale cu interese opuse — proprietarii de pãmânt ne-gustorii sau armatorii — sã conducã la o nouã formã politicã. În disputalor privind guvernarea, grupurile dominante economic au fost nevoite sãapeleze la consensul cel mai larg cu putințã pentru a compensa lipsaunei forțe particulare (ce ar fi înclinat balanța spre una din facțiuni) sauexistența unei armate sau poliții permanente (ce ar fi favorizat tirania)printr–un proces de legitimare. Diviziunea elitelor a condus la aparițiademocrației antice, poporul fiind antrenat în apãrarea regulilor pe careînsuși le–a aprobat.
7
Dacã astãzi problema clasificãrii regimurilor beneficiazã de o judecatã
favorabilã, este datoritã capacitãții regimului democratic de a oferi bunuripolitice evaluabile ca prosperitatea, libertatea si stabilitatea. Cu toateacestea, critica democrației sau a democratismului societãților occidentalenu a încetat. Argumentele împotriva democrației nu s–au schimbat radi-cal în douã mii de ani, ci au fost adaptate la specificul politic al momen-Politici și instituții politice 13
lui comunitar. De aceea politicul poate fi asociat oricãrui fapt, act sau
situație care dã seama despre un grup social, despre relațiile de autori-tate și supunere stabilite în vederea unui scop comun. Cele douã aspecteale politicului — puterea și scopul — sunt astfel conexate. Relația de pu-tere primește o semnificație politicã doar în temeiul finalitãții sale. Oputere devine politicã când dispune în mod evident și indiscutabil de ca-pacitatea de a utiliza coerciția pentru a garanta și aplica normele într-ocomunitate. Autoritatea presupusã de politic cunoaște un evantai deposibilitãți de la formele de dominație nedisimulatã pânã la sublimareasa în constrângere interioarã.
Orice grup se raporteazã la un scop propriu care pentru a fi o valoare
autenticã este obiectiv, deci îi este exterior. Pe de altã parte nu existãgrup care sã-și fie sieși suficient (a cãrui singurã rațiune sã fie cea de aexista pentru sine). Activitatea politicã este instrumentabilã, ea nu-șigãsește în sine însãși propriul scop (valabil pentru grupuri cu scop spe-cific). Societatea globalã presupune propria sa finalitate, ceea ce face casocietatea politicã sã fie una care gãsește în ea însãși rațiunea de a fi,constituindu-se într-un adevãrat fundament al valorilor pe care le pro-moveazã. Astfel politicul nu mai este doar un mijloc, ci devine scop. De-parte de a fi pus în situația de a depinde de alte valori, el devine o va-loare în sine. În societatea politicã obiectivul este binele sau interesulgeneral. Primul bun pe care îl poate oferi societatea este însãși exis-tența, astfel politicul tinde sã valorizeze tot ce contribuie la reproducereaacesteia. Din concept instrumental politicul devine unul existențial.
Nouã realitate socialã și structurã a imaginarului colectiv de lungã
duratã polisul implicã ideea de dezbatere liberã, conduce deci inevitabil
la democrație. Ca spațiu al ordinii polisul se impune ca mod de organi-
zare a puterii în același timp — o simplã coincidențã? — cu noi domeniiale gândirii precum filosofia sau geometria, forme de cunoaștere speci-fice ce inaugureazã era domniei rațiunii. Emegrența polisului , sinonimã
începutului autonomizãrii politicului în raport cu alte dimensiuni so-ciale, a indus un tip de organizare și conducere în care publicul capãtãun rol esențial. Consideratã fie ca regim politic, fie principiu de gu-vernare sau formã de comportament democrația a constituit și constitu-
ie un obiect al confruntãrilor de idei privind raporturile dintre guver-nanți-guvernați și a evaluarãrii eficienței acțiunii politice. Termenul, acãrui carierã reîncepe, dupã 2000 de ani de la experimentul atenian, însecolul al XIX-lea, definea regimurile apãrute în urma revoluțiilor ame-ricanã și francezã din secolul al XVIII–lea. Inovație istoricã majorã, sis-temul de guvernare simbolizat de Atena a constituit sursa unor infinitecomentarii filosofice ce de la Platon și Aristotel la Montesquieu sauRousseau au contribuit la reconstrucția politicã democraticã a lumiimoderne. Deși între democrația directã a antichitãții și democrațiaCristian Pîrvulescu 12
7Phillipe Braud, Science politique, 1. La démocratie, Paris, Seuil, 1997,
pp. 26–28.

ticã redutabilã și costurile ei au apãrut ca fiind acceptabile. Capacitatea
ei de a se adapta continuu, deschiderea sa, au creat tendința favorabilãce a produs valul de democratizare din ultimele decenii ale secolului alXX-lea. Dincolo de diferențele dintre democrația anticã și cea contem-poranã, de la numãrul de participanți pânã la orientarea valoricã, pre-ponderent orientatã spre egalitate în primul caz, privilegiind libertateaindividualã în al doilea, ceea ce au în comun rãmâne o centrare pe spa-țiul public, o dezinhibare a politicului care își poate dezvãluie caracte-risticile specifice.
§ 1. 2. RAPORTUL POLITIC — POLITICÃ
În limbajul curent sunt deosebite douã categorii de fenomene referi-
toare la spațiul politic atunci când se atribuie unei aceleiași noțiunidouã genuri: masculinul și femininul, politicul și politica fiind fețele unei
aceeași realitãți. Forma masculinã, politicul, desemneazã o caracteris-ticã de profunzime a societãților, corespunzând nivelului structural princare sunt clasate și ordonate datele materiale ale unei colectivitãți și ele-mente spirituale ce-i formeazã cultura. Politicul se asociazã astfel ideiiunei ordini indispensabile impusã voințelor umane și din aceastã per-
spectivã el se detașeazã de lumea contingențelor.
Când ne raportãm la un spațiu în care credințe, convingeri sau ide-
ologii se înfruntã, politicul își dovedește caracteristicile de concept neu-
tru perfect, insensibil la influențele conjuncturii și fluctuațiile istoriei.Aceastã neutralitate nu înseamnã însã pierderea dimensiunii concretecâtã vreme politicul este parte integrantã a socialului. Rolul politiculuieste acela de a prelua acele probleme pe care grupul nu le poatesoluționa. Cum o societate fãrã probleme nu este o decât o societate stag-nantã, politicul imprimã prin funcțiile sale un caracter dinamic colec-tivitãții. Apariția problemelor și conștientizarea acestora de cãtre co-munitate încarcã cu autoritate pe cei ce îți asumã responsabilitateasoluției. O problemã devine politicã din momentul în care este rezolvatãprin intermediul unei puteri instituționalizate.
10Soluționarea unei
probleme și reglementarea ei prin intermediul puterii prezintã însãdiferențe câtã vreme soluția se gãsește în chiar datele problemei ne-fãcând necesarã, ca în cazul puterii, intervenția unor factori externi caresã reglementeze prin decizie recursul la autoritatea deonticã.
Caracteristica politicului constã în instrumentul folosit în rezolvarea
problemei. Politizarea problemelor le modificã natura prin includereaputerii în datele problemei. Recursul la autoritate are cel mai adesearolul de a obișnui societatea cu problemele recurgând la o serie de pro-Politici și instituții politice 15
tului. Imaturitate civicã, participare mimatã, oligarhie manipulatoare ce
afecteazã participarea realã a poporului la putere sunt doar câteva dinformulele ce pun în discuție democrația contemporanã. ăi dacã influențalor variazã, forța lor de persuasiune nu poate fi neglijatã câtã vreme elepot genera curente de opinie a cãror reprezentare politicã poate influențadinamica instituționalã și coerența politicilor publice.
Rezultând din intersecția a douã tendințe — presiunea majoritãții
pentru o mai mare participare politicã și acțiunile guvernanților de alimita aceastã presiune — democrația modernã este consecința unorfenomene specifice. Uneori democrația a fost mai degrabã produsul unoraccidente în care actorii politici au devenit promotori sau constructori ailibertãților democratice independent, sau chiar împotriva voinței lor. Al-teori democrația reprezentativã a fost rezultatul unor schimbãri politicece nu au implicat majoritatea. În multe cazuri poporul a fost nu doar ab-sent, ci chiar s-a împotrivit democrației, care uneori lua forma unui ade-vãrat despotism fie din orientarea revoluției burgheze (a cãrei compo-nentã urbanã intra în contradicție cu caracterul preponderent rural alsocietãții), fie în virtutea neîncrederii în discernãmântul poporului (vizi-bil în conceperea sistemului electoral ca o formã de limitare a influențeimajoritãții). Criza democrațiilor s–a datorat în unele cazuri bazei lorprea înguste în condițiile apariției pe scena politicã a unor noi categoriisociale odatã cu impunerea votului universal masculin la sfârșitul se-colului XIX–lea. Rezultat al unui acord între elite ce reia într–o anumitãformã compromisul antic, democrația modernã a avut de fãcut fațã unorrealitãți sociale și politice în transformare rapidã și a trebuit sã gã-seascã soluții la situațiile de crizã.
8
Nostalgia autoritãții a fãcut parte din istoria democrațiilor occiden-
tale. Faptele istorice dovedesc cã uneori guvernații au stat la bazaregimurilor autoritare. Analiza tentațiilor autoritare apãrute la nivelulmajoritãții relevã atât dificultãțile cât și soluțiile crizei sistemului de-mocratic.
9Caracterul de compromis al democrației îi oferã posibilitatea
de a depãși situațiile problematice. Dar izolatã de societate, redusã doarla componenta sa instituționalã construcția democraticã poate fi peri-clitatã. Forța democrației constã în capacitatea sa de a oferi o bazã le-gitimã regimului, de a depãși cadrul strict parlamentar, de a creacondițiile participãrii cetãțenilor la luarea deciziilor și de a producebunuri politice concrete în funcție de care binefacerile ei sã poatã fi eva-luate. A reduce democrația la o teorie înseamnã a-i reduce șansele.Democrația nu este și nu poate fi o doar o teorie; ea s–a dovedit o prac-Cristian Pîrvulescu 14
8Ibidem ,p .3 0 .
9Vezi interesanta analizã a lui Guy Hermet, Poporul contra democrației , Iași,
Institutul european, 1998.10Philippe Braud, La science poltique , Paris, PUF, 1990, p. 10.

etatea presiunilor anonime sau individualizate, induse sau spontane, a
cãror acțiune produce un sistem de tensiuni și echilibre ce formeazãmediul social. Scopul pentru a cãrui atingere se stabilesc aceste relațiiva interacționa la rândul sau cu mediul influențând în mod diferit com-portamentele individuale sau colective. Prin intermediul finalitãților, so-cietatea politicã își definește rațiunea de a fi, devenind fundamentul va-lorilor pe care le promoveazã. ăi cum asigurarea condițiilor unei exis-tențe sociale stabile este un bine cu caracter suficient de general, poli-tica se construiește astfel încât din concept instrumental se transformãîntr-unul existențial. Astfel politica constituie acea activitatea socialãcare asigurã, prin forțã fondatã în general pe drept, securitatea exte-rioarã și convergențele interne într-o unitate politicã particularã, fiindgarantul ordinii în mijlocul confruntãrilor ce rezultã din diversitatea șidivergențele de opinii și interese.
12
Dacã politicul relevã esența, politica pare a indica contingentul, fi-
ind consideratã ca spațiul confruntãrilor pentru ocuparea pozițiilor deputere. Noțiuni corelative, politicul și politica se presupun: politicul nupoate ignora contingentul, fãrã a rãmâne doar în sfera teoretizãrilormorale sau filosofice, dar pierzând caracterul practic ce îl particula-rizeazã, pe câtã vreme politica consideratã doar lupta pentru ocupareasau menținerea pozițiilor de putere eșueazã într-o perspectivã conflic-tualã și rigidã câtã vreme nu se coordoneazã cu o viziune strategicã cenu poate ignora principiile și reflecția asupra societãții.
De asemenea, sensurile noțiunii pot fi analizate pornind de la dis-
tincția pe care limba englezã o permite între politics și policy . Aceastã
distincție deosebește Policy , politica în calitate de coordonatoare a unui
domeniu determinat printr-un organism specific (o politicã sectorialã:industrialã, socialã, culturalã etc.) de sfera luptei pentru putere, Politics.
Se poate astfel departaja între politicã consideratã drept competiție pen-
tru cucerirea sau influențarea puterii, exercițiu general al puterii (ca gu-vernare), alocare publicã a bunurilor și valorilor, rezolvare a conflictelorsau modul de selectare a celor care vor conduce și a felului în care vorexercita aceastã funcție — și politicã definitã ca exercitare a puterii
într-un domeniu distinct bine definit .
Domeniu al cunoașterii politica presupune un triplu demers: des-
criptiv, explicativ și prescriptiv .
13Latura descriptivã presupune o
colecție de informații dintre care unele nu tocmai ușor de gãsit, ceea ceface ca travaliul politic sã aibã particularitãțile sale. Dar o colecție deinformații, chiar exhaustivã, este insuficientã pentru a înțelege carac-Politici și instituții politice 17
cedee adaptate situației concrete precum compromisul, consensul, con-
tractul sau dictatul.
Astfel, suplu dar permanent, politicul se regãsește în toate mișcãrile
sociale integrând noile forțe într-o formã de ordine mereu instabilã, darnu mai puțin prezentã. Capacitatea sa de adaptare face ca politicul sãnu fie asimilat unor structuri instituționale chiar dacã se manifestã prinintermediul acestora.
Prin politic grupul se încadreazã în spațiul public iar societatea ia
într-un fel act de existența sa ca realitate autonomã. Spațiu al con-tradicțiilor și convergențelor reglate prin instituții, politicul reprezintã
fațeta stabilã a fenomenului guvernãrii exprimând cãutarea echilibru-lui, a ordinii necesare vieții sociale.
Politica este activitatea desfãșuratã fie de guvernanți, fie de un alt
grup pentru a ocupa posturi de conducere sau a influența deciziile con-ducãtorilor. Faptul cã partea practicã a acestei activitãți presupune opaletã foarte largã de procedee, unele mai puțin sau deloc compatibilecu morala dominantã, face ca politica sã aibã în societãțile contempo-rane un sens peiorativ. Acest aspect rãmâne însã unul de suprafațã. Po-litica, funcție necesarã a vieții sociale, introduce în cadrul grupului saua societãții globale coeziunea ce face posibilã prevalența convergențelorasupra divergențelor, pentru aceasta recurgând la coerciție. Faptul cãforța coercitivã este legitimã sau ilegitimã trebuie raportat la finalitateaactivitãții politice: cucerirea funcțiilor de putere.
Definind puterea și prerogativele acesteia politica este atât o funcție
socialã, câtã vreme se raporteazã la colectivitate, cât și o funcție nece-sarã prin care grupul controleazã tendințele centrifuge sau anarhice alemembrilor. Exersând aceste funcții politica devine creatoare de valori.Pentru o asemenea abordare pledeazã David Easton pentru care politi-ca este o modalitate de alocare autoritarã de valori, ordinea fiind unadintre valorile esențiale pentru guvernanți.
Determinând regulile grupului, politica indicã implicit un scop și
prin aceasta influențeazã sau construiește valorile care justificã meca-nismele de autoritate și de supunere. Dacã multe din valorile politicesunt intrinseci naturii umane, politica le regrupeazã și le schimbãconținutul inițial (moral — în cazul binelui, biologic — în cazul ierarhiei)prin integrarea lor în spațiul puterii. Astfel cã principala funcția apoliticii privește realizarea binelui social.
11Modul specific uman de
clasificare și interpretare a faptelor sociale, politicul se relevã în formaierarhicã de organizare în raport cu un scop.
Orice societate este alcãtuitã dintr-un ansamblu de relații între in-
divizi sau grupuri sociale. Aceste relații sunt se dezvãluie prin vari-Cristian Pîrvulescu 16
11Georges Burdeau, op cit., p. 128.12Julien Freund, Que’est-ce que la politique, Paris, Seuil, 1967, p. 177.
13James Danziger, Understranding the Political World,, New York & London,
Lonngmon, 1991, p. 3- 18.

regimurilor, încercând sã surprindã regulile care conduc raporturile
politice. Cercetarea acestor reguli a dus la dezvoltarea diferitelor dis-cipline care studiazã fenomenele politice, a cãror evoluție a depãșitstudiul formal al relațiilor instituționale încercând sã stabileascã fac-torii care coordoneazã universul politic.
Latura formalã a politicii se dezvãluie sub forma riguroasã a drep-
tului. Considerat fundamentul corpului social dreptul constituie o ex-presie concentratã a politicii. Prin drept, ca și prin politicã, omulîncearcã sã reducã incertitudinile despre viitor, iar norma juridicã, ex-presie a unei politici ce urmãrește sã introducã în grup un anume tip derelații corespunzãtoare valorilor care trebuie respectate, corespundeunui orizont impregnat de valori politice. Politicul ca mod de a determi-na valori sociale considerate esențiale, este corelativ juridicului, formãde realizare a valorilor prin intermediul activitãții umane.
§ 1. 3. POLITICÃ ăI PUTERE
Controversele în jurul conceptului de putere și implicit asupra de-
terminãri contururilor politicii ca fapt social observabil prin mijloaceștiințifice au contribuit la o nouã abordare a puterii. În accepțiunea sacea mai generalã, noțiunea de putere nu are un câmp unic de aplicație.Viziunea cea mai des invocatã referitoare la putere desemneazã o re-lație asimetricã de control. Dintr-o asemenea perspectivã puterea poatelua forma puterii asupra naturii sau, mai aproape de sfera ce ne in-tereseazã aici, a puterii asupra ființelor umane. Cea de-a doua formãse dezvãluie fie ca putere (stãpânire) asupra sinelui (libertate în sen-sul stoicilor) sau al puterii în raport cu alții (dominație). Dar putereaca dominație este o formã universalã sau un aspect particular al re-lațiilor politice! Tendința de a defini noțiunea de putere drept capaci-tatea unui actor de a ajunge la rezultate vizate și în particular de a pro-duce acțiuni eficiente încearcã sã depãșeascã disputele privind sfera șiconținutul conceptului.
O definiție genericã a puterii care a exercitat și exercitã încã o influ-
ențã considerabilã asupra cercetãtorilor pune accentul pe mijloaceleapropriate, fãrã nici o referințã explicitã la intențiile actorului. Hobbesîn Leviatan considera c㠄puterea unui om constã în mijloacele prezente
pentru a obține un bun oarecare“. Acest tip de definiție prezintã trei ca-racteristici majore:
— puterea și acțiunea sunt strâns legate, iar dacã acțiunea implicã o
intervenție directã asupra evenimentelor, puterea constã în facili-tatea de a le modifica cursul — deci puterea este aptitudinea de a
produce rezultatele dorite (puterea de a face cutare lucru).Politici și instituții politice 19
teristicile spațiului politic. Demersul explicativ decurge deci în mod nor-
mal din cel descriptiv. Informațiile trebuie clasate, structurate și inter-pretate ceea ce implicã o întreprindere dificilã câtã vreme variabilelepolitice sunt foarte numeroase. Cauzele unei greve, explicarea unuirezultat electoral, departe de a rezulta din simpla enumerare a infor-mațiilor presupun paradigme explicative și instrumente de interpretare.Acțiune practicã în direcția realizãrii unor scopuri politica nu poaterãmâne doar la faza explicãrii, ci pe baza acesteia proiecteazã strategii șiaproximeazã viitorul. Latura prospectivã constituie demersul politic celmai important, de calitatea acesteia depinzând dezvoltãrile ulterioareale guvernãrii.
Tendința general-umanã de a modela realitatea prin cunoaștere
gãsește în politicã un domeniu propice acțiunii. Cunoașterea politicã, caparte a expertizei specifice pe care cei ce acționeazã în acest domeniu artrebui sã o aibã, implicã, indirect dar indiscutabil, nu doar o percepție avalorilor, ci o determinare a acestora. Deși aparent profund ancorat înprezent și preocupat doar de aspecte practice, omul politic este depozi-tarul unor valori pe care prin acțiune sa le operaționalizeazã. Departede a fi obiectiv, omul politic propune un adevãr, adevãrul sãu și al grupu-lui cu care se identificã. De aceea demersul prescriptiv este riscant da-toritã tendinței de cunoaștere imediatã ce corespunde exigențelor im-puse de aspectele concrete ale problemelor. Domeniu în care limbajulrãmâne principalul instrument politica împrumutã de la acesta impre-ciziile sale, putând aluneca, prizonierã a unui raționalism cartezian înexces, spre o perspectivã conspiraționalã. Ca demers explicativ cuvalențe prospective ideea conspirației pleacã, dealtfel, de la presupozițiaexistenței unui adevãr evident și absolut.
14Relevând tendința politicii
de a exprima prejudecãți, de a oferi rãspunsuri parțiale sau soluțiieronate conștientizarea predispoziției spre explicațiile de tip conspi-rațional dezvãluie locul toleranței ca antidot antiautoritar în acelașitimp politic și epistemologic. Tocmai de aceea cetãțenii oricãrui stat de-mocratic (ca sã nu mai vorbim de statele autoritare și totalitare) mani-festã neîncredere fațã de puterea politicã cu atât mai mult cu cât întredeclarațiile guvernanților sau discursurile pretendenților la putere și re-alitate existã un decalaj ușor decelabil. Interesul pentru analiza rapor-tului dintre discursul politic și realitate a constituit un permanentsubiect de reflecție.
Politica nu este un domeniu al absolutului, regimurile politice sunt
rezultatele unor multitudini de factori a cãror variație în spațiu șitimp le explicã diversitatea. Încã Aristotel se apleca asupra cercetãriiCristian Pîrvulescu 18
14Karl Popper, În cãutarea unei lumi mai bune, București, Humanitas, 1998,
p. 158.

Ideea puterii ca mecanism vital indicã caracteristicile perspectivei
strategice conform cãreia puterea tinde sã devinã permanentã dar seconfruntã cu reacțiile contrare. Pentru a-și consolida poziția, deținãtoriiputerii urmãresc obținerea stabilitãții în timp, fãcând deci recurs la legi,norme sau reglementãri. Acceptarea acestei tendințe de cãtre societateimplicã o serie de interogații: De ce existã aceastã voințã de organizare?Dacã puterea desemneazã un mecanism vital ce asigurã gestiuneaansamblului, cum se explicã diferențierea pe care o induce între mem-brii societãții? Conceperea puterii ca mecanism vital permite în-rãdãcinarea puterii în libido dominandi (plãcere de a domina). Formã a
voinței de putere, dorința de a domina înscrie în elanul vital relația asi-metricã de putere. Prezentând diverse aspecte și justificãrii de compat-ibile cu normativitatea comunitãții în cauzã puterea se prezintã fie canevoie de status, dorințã de onoruri, fie se sublimeazã în voința de a sta-bili fericirea socialã, de a guverna, de a structura eficient. Oricum ar fijustificat, acest tip de concepere a puterii graviteazã în jurul statutuluide dominus , de stãpân, de suveran.
Dominarea și supunerea pun în discuție douã elemente de profun-
zime ale psihicului individual, libido dominandi (plãcerea de a domina)
simetricã și complementarã nevoii de dependențã, dar și problema prin-cipiului vieții și al organizãrii acestuia (vitale).
16Pornind de la aceastã
constatare putem evidenția, rãmânând la nivelul conceptului, diferiteforme sau grade ale puterii, de la puterea asupra sinelui sau a naturiila puterea asupra morții (frica de moarte sau de decãdere fiind unul dinresorturile ascunse ale strategiilor puterii) pânã la forma sa cea maipoliticã, puterea asupra celorlalți.
Acesta distincție relevã mai bine puterea asupra altuia (celorlalți),
aceastã relație asimetricã, marcatã de o inegalitate ierarhicã care areca bazã, dupã Hegel, conflictul de recunoaștere. Structurã dinamicã,multiformã și complexã, puterea apare ca un mecanism de creație, deechilibru, de viațã (de afirmare a vieții), dar și ca o strategie a morții.
Dominația este legatã strâns de putere. Plãcere de a domina sau
aspirație la prestigiu — fațete ale libido dominandi — furnizeazã re-
sortul de acțiune al puterii politice. Aceastã viziune cunoaște cu MaxWeber forma sa clasicã. „Cine face politicã, aspirã la putere, fie la pu-tere ca mijloc în slujba altor țeluri (de naturã idealã sau egoistã), fiela putere „de dragul puterii“, de dragul plãcerii pe care o dã prestigiulsocial“.
17
Dominația și strategia formeazã axa tuturor formelor de putere co-
ercitivã. Dominația reprezintã situația de stãpân în raport cu cei ce sePolitici și instituții politice 21
— puterea se relevã ca putere „ asupra“ ceea ce presupune atât puterea
deasupra (superioarã, dominatoare) și în funcție de reacție putere
contra (latura coercitivã a puterii).
— puterea este (rãmânând la nivel conceptual, iar nu acțional) o ca-
pacitate deosebitã ce are consistența esențelor, care deci nu sesitueazã în orizontul evenimentului.O altã direcție vizeazã aspectele teleologice. În acest sens, Bertrand
Russell propunea în 1938 ca producerea efectelor dorite sã devin㠄cri-teriul distinctiv al puterii“.
Dar fie cã se referã la mijloacele utilizate, fie cã se face apel la sco-
puri, noțiunea de putere, noțiune centralã a oricãrui demers științific de-spre politicã, este privitã doar ca o formã de coerciție.
În expresiile curente puterea este asimilatã cu un soi de esențã ca în
formule precum „deținerea puterii“ sau „posedarea puterii“, formule cesugereazã ideea unei „puteri — substanțã“, sau a unei „puteri — capital“
Viziunea puterii ca relație așa cum o definea Robert Dahl în Who go-
verns ? oferã studierii fenomenului politic o altã perspectivã. Dar și aici
caracterul coercitiv al puterii privitã ca o caracteristicã universalã a soci-etãții umane se menține. Pentru Dahl, A (unde A este un individ sau ungrup) exercita o putere asupra lui B în mãsura în care el obține de la B oacțiune pe care ultimul n-ar fi efectuat-o altfel. Astfel puterea, departe de adesemna un atribut în sine, se prezintã ca o relație asimetricã, dar implicãideea de reciprocitate: B este ființã liberã, niciodatã complet dependentã.
În funcție de accentul pus pe construcția relației de putere într-un
mediu competitiv, o altã perspectivã insistã asupra strategiei ca elementdefinitoriu al puterii. Într-o analizã strategicã apare viziunea unui câmpsocial unde actorii și subiecții schimbã lovituri și se angreneazã într-unproces necunoscut. Nimeni nu deține putere dacã nu pune în scenã ra-porturi de forțã și strategii. Puterea se definește astfel prin obiective,mijloace, viziuni și desemneazã ansamblul de acțiuni coordonate exerci-tate asupra altor acțiuni. Analiza puterii ca strategie evidențiazã relați-ile conflictuale ce apar în procesul de influențare a comunitãții și relevãformele contra — puterii ca strategie de înlãturare a deținãtorilor pu-terii. Într-un sens strict modern și politic aceastã strategie vizeazã limi-tarea puterii politice.
Puterea ca inovație socialã așa cum o are în vedere Jean-William
Lapierre în Viațã fãrã stat? are un caracter vital; în aceastã accepțiune
ea desemneaz㠄formarea raporturilor sociale și de grup ce tind sã dis-trugã cadrele societãții stabilite, prin transformarea organizãrii sis-
temelor sociale“.
15Cristian Pîrvulescu 20
15Jean-William Lapierre, Viața fãrã stat? , Iași, Institutul european, 1997,
p. 161.16Jacqueline Russ, Les theories du pouvoir , Paris, Le livre de poche, 1994, p. 15
17Max Weber, Politica, o vocație sau profesie , București, Anima, 1992, p. 9

inței politice posibilitatea unei noi abordãri a fenomenului politic și a
democrației ca formã negociatã și pluralistã de negociere a pozițiilor deputere și a influențelor în raport cu aceasta.
Instrumentul folosit — puterea, relevã esența politicului prin modul
în care intervine asupra naturii problemelor abordate. Iar putereapoliticã nu are valențe miraculoase; intervenția ei constã, de cele maimulte ori, în a obișnui societatea sã trãiascã cu problemele, apelând pen-tru aceasta la diferite metode în funcție de legitimitatea și eficacitateapoliticilor vizate. Compromisul, consensul, contractul sau forța sunt totatâtea mijloace la care deținãtorii puterii se simt îndreptãțiți sã recurgãpentru a concilia exigențele ordini cu dinamica problemelor.
Suplețea politicului îi permite sã integreze noile forțe și sã se adap-
teze la schimbare fãrã a fi destabilizat de criza și dispariția celor vechi.ăi aceasta pentru cã politicul nu poate fi asimilat unei structuri insti-tuționale, cãci deși poate fi observat în instituții, nu poate fi redus la vre-una dintre ele. Prin ordinea pe care o încarneazã, politicul transcendeinstituțiile.
§ 1. 4. POLITICA ăI STATUL
Multã vreme sinonim cu însãși noțiunea de politicã, statul a consti-
tuit instituția politicã cea mai reprezentativã a ultimilor secole. Domi-nația sa asupra vieții politice a dus la limitarea politicii la stat datoritãavantajelor pe care o asemenea perspectivã le presupune: precizia șisimplitatea. Iar dacã politica nu poate fi redusã la stat, acesta — formãinstituționalizatã a puterii — dezvãluie cea mai importantã expresie aordinii politice experimentatã pânã în prezent. Spațiu al agregãrilorparțiale și al conflictelor de interese, politica se insereazã într–un câmpsocial reglat de o putere ce prin referința la monopolul coerciției legitimese concretizeazã în stat. Definitã în acest fel politica se raporteazã ladominație ca la principala sa resursã și prin afirmarea monopoluluiasupra coerciției — forțã creeazã reflexul fricii.
Trecerea de la guvernare la dominație a produs o mutație în ceea ce
privește identificarea scopurilor politicii. Întâmplãtor sau nu, în perioa-da în care medievalul regere face loc modernului dominus, statul, ca noți-
une și ca practicã, își construia fundamentele. Asocierea fricii cu statulnu este atât de arbitrarã pe cât s–ar crede. Ideea cã puterea ar avea cascop doar perpetuarea sa, forjatã de Machiavelli nu are corespondent înideea de guvernare medievalã care indica o pluralitate de scopuri alepoliticii.
21 Schimbând perspectiva asupra calitãților necesare Principelui
și abandonând virtutea orientatã spre binele general în favoarea vicle-Politici și instituții politice 23
supun. Ascendentul exercitat de stãpân se bazeazã pe un regim al vio-
lenței fie ea și simbolicã.
Dar dacã puterea este coerciție, toate societãțile umane, chiar și cele
primitive, au cunoscut o astfel de relație și în esențã au cunoscut di-mensiunea politicã? Între maximaliști care susțin cã toate formele deorganizare umanã au cunoscut puterea și minimaliști ce contestãatribuirea unei guvernãri tuturor societãților umane existã o disputã în-delungatã.
18Înscriindu-se în cadrul acestei dispute Pierre Clastres a în-
fãptuit o „revoluție copernican㓠construind conceptul de putere neco-
ercitivã degajând elementele etno- și europo-centriste ce au dominat
abordarea puterii în antropologia politicã și știința politicã clasice. Îneseul sãu Copernic și sãlbaticii a rãsturnat perspectiva etnocentristã și
a demonstrat c㠄nu putem împãrți societãțile în douã grupe: societãțicu putere și societãți fãrã putere. Credem cã puterea este universalã,
imanentã socialului … realizându-se însã în douã moduri: putere co-ercitivã și putere necoercitivã“.
19Puterea coercitivã nu ar fi decât un
caz particular al puterii caracteristicã anumitor culturi între care ceaeuropeanã este cea mai influentã. Eseul ce dã titlul celebrei cãrți a re-gretatului antropolog francez Societatea contra statului dezvoltã aceastã
idee aducând argumente ce vor duce la frumos exprimata concluzie „is-toria popoarelor fãrã istorie … este istoria luptei împotriva statului“.
20
Formele pe care puterea le ia în societãțile ce doar etnocentric ar puteafi considerate „primitive“ dovedește înțelegerea riscurilor pe care pu-terea coercitivã le aduce. Funcționând la un nivel la care numãrul mem-brilor nu fãcea necesarã delegarea puterii, puterea coercitivã era rezul-tatul mecanismelor de control ale comunitãții asupra șefului. Atribuți-ile acestuia erau invers constituite în raport cu mecanismele puterii co-ercitive. Violența era un mijloc la care se fãcea apel doar în cazuri ex-cepționale când șeful prelua comanda militarã, dar utilizarea acesteiputeri era limitatã de judecata comunitãții. Înțelegerea caracterului vio-lent și abuziv al puterii coercitive consta tocmai în limitarea puterii mili-tare a șefului. Cât privește celelalte puteri, ele erau necoercitive și asi-gurau șefului doar o poziție centralã de reper în raport cu care comuni-tatea se orienta. Ca Povestașul lui Mario Vargas Llosa, șeful asigura coe-
ziunea și oferea suportul mitologic al conviețuirii, asigura continuitateași constituia totodatã puterea personalizatã, vizibilã.
Distincția putere coercitivã/putere necoercitivã este una din cele mai
importante contribuții la înțelegerea fenomenului politic. Ea oferã ști-Cristian Pîrvulescu 22
18Georges Balandier, Antropologie politicã , Timișoara, Amarcord, 1998,
pp. 38-41.
19Pierre Calstres, Societatea contra statului, București, Ararat, 1995, p. 28
20Ibidem, p. 182. 21Michel Senellart, Artele guvernãrii , București, Meridiane, 1998, p. 15.

statului — se anticipa pericolul exercitãrii neîngrãdite a violenței și a
imixtiunii în viața privatã. Reflecții ale unui fel de politicã și de putere,temerile nu pot fi însã exacerbate dincolo de orice limite. Existã unpunct de la care nici frica, nici politica, nu mai sunt tolerabile, de la careși una și cealaltã devin patologie. Vorbim atunci de politici ale fricii cevizeazã teroarea ca element de obținere a consensului. Teama depoliticã, reflex de apãrare împotriva abuzului de putere, se converteșteîn frica paralizantã.
Frica a însoțit puterea aproape permanent din momentul în care oa-
menii au acceptat autoritatea șefului. Nãscuta fie din nevoia de ordine,ce produce consensul, de care manipulatorii fricii, mai mult sau maipuțin rafinați, profitã pentru a-și asigura confortabilele poziții de pute-re, dar și din conflictul, inevitabil, dintre interesele individuale, putereanu a produs întotdeauna frica. Cei pe care cu superioritate îi numimprimitivi au avut intuiții mult mai profunde asupra naturii puterii decâtdorim în general sa acceptam. ăeful comunitãții nu avea o autoritate re-alã; el doar oferea daruri, pentru care trebuia sa munceascã, ținea dis-cursuri, pe care mai nimeni nu le asculta, și conducea operațiunile mi-litare doar atâta timp cât membrii comunitãții acceptau aceasta. Ei in-tuiau cã puterea este prin natura ei opresivã și o anihilau.
24
Puterea ca dominație a devenit regula. Supunerea fața de deținãtorii
puterii a fost acceptatã cu toate consecințele sale. Conjuncția dintre con-strucția statului și ideea de națiune s–a produs pe fundalul transfor-mãrii guvernãrii în dominație. Legitimarea puterii a luat alte forme, iarBinele Comun s–a transformat în Interes Național dând curs unei alteordini. Nãscutã ca formã de uniformizare a unor diferențe specificeȚãrilor de Jos în lupta lor împotriva spaniolilor ideea naționalã s–adovedit utilã în procesul de construire a unitãții politice și a culturi co-mune. Dovedindu–și capacitatea de mobilizare și deci devenind utilãpolitic ideea naționalã s–a impus ca un element central al construcțieistatelor moderne în Franța, Marea Britanie sau Statele Unite în secolulal XVIII–lea. Exclusivismul etnic și cultural, preambul al alunecãrii spreteroare a însoțit construcția statelor.
Statul ca instrument privilegiat al puterii a dezvoltat, legitimân-
du-se prin nevoia de a menține ordinea, un întreg arsenal al dominației.În numele unei raționalitãți care doar astfel s-ar fi putut realiza statulnu a încetat sã se întãreascã pânã acolo încât individul nu mai conta înfața logicii sale. Supunerea absolutã, pe care a generat-o i-a fost însã fa-talã. Incapabil sã mai reacționeze la semnalele din partea societãții sta-tul omnipotent a intrat în crizã. Dar politica din care s-a nãscut i-asupraviețuit. Politica ordinii care justificã folosirea forței împotrivaPolitici și instituții politice 25
niei și forței ce asigurã reușita, gânditorul florentin a inaugurat o nouã
epocã. Ca o consecințã, imaginea ordinii tripartite, atât de dragã me-dievalilor, s–a prãbușit, și dacã ea a mai supraviețuit pânã la revoluțiafrancezã de al 1789 în forma Adunãrii celor Trei Stãri, aceasta nu tre-buie sã inducã în eroare.
Ordonarea era la origine o înscriere. În Roma anticã prin ordo bãr-
bații erau repartizați pe grupe în care sã își realizeze mai bine rolul —în grupe de luptã și în grupe de cetãțeni ce puteau contribui la adminis-trarea treburilor publice — conferind individului un statut dincolo dediferențele sociale. Cele trei ordine erau vãzute într–o relație organicã,astfel cã nici oratores , nici bellatores , nici laboratores , nu ar putea exista
în absența celorlalte douã categorii. În formula cea mai veche atribuitãlui Adalberon de Laon la începutul secolului XI „aici jos unii se roagã,alții se luptã și alții lucreazㅓ
22
Între aceste trei ordo complementaritatea era absolutã. Într–o
asemenea perspectivã, țelurile pe care activitatea politicã urmãrea sã leatingã constau în aceea realizarea Binelui Comun, a unei valori cadruîn funcție de care întreaga comunitate se orienta. Reflectând asuprascopului Thoma d’Aquino ajungea la concluzia perfecțiunii sale. „De aicireiese cã ceea ce este perfect pânã la sfârșit este binele suprem. …Binele însã, având motivația de dezirabil, evocã ideea de cauzã finalã, acãrei cauzã primã este, deoarece un agent nu acționeazã dupã un scop, ciprin agent materia se mișcã spre formã, de aici se zice cã scopul e cauzacauzelor“.
23Expresia elaboratã de Sfântul Thoma în Summa theolo-
giae — Binele Comun — a cunoscut o glorioasã carierã odatã cu Renaș-
terea trecând printr–un proces de laicizare, astfel încât noțiunea a fost,și în mãsura în care mai are vreo relevanțã, este utilizatã independentde orice referințã religioasã. Acest proces de laicizare a schimbat rapor-tul de la perspectiva filosoficã asupra Binelui Comun pentru care or-dinea, de exemplu, poate fi consideratã un scop (bine) în sine, la o per-spectivã acționalã în care binele se convertește în bunuri concrete.
Antiteza dintre a guverna și a domina a modificat viziunea asupra
finalitãților politice. Nu Binele Comun ci binele Principelui, adicã dom-inația sa asupra unui popor gata sã se revolte se transformã în scop însine al politicii. Definind coordonatele politicii ca dominație Machiavel-li a avertizat în același timp asupra ei. Neîncrederea în deținãtorii pu-terii a fost generatã de frica de arbitrariu și de exercitarea neîngrãditã aviolenței. Prin teamã, teama de politicã, de politicieni, de omnipotențaCristian Pîrvulescu 24
22Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului , București,
Meridiane, 1998, p. 25.
23Thoma de Aquino, Summa theologiae , București, Editura științificã, 1997,
p. 91. 24Pierre Clastres, op. cit., p.35.

§ 1. 5. APOLITISMUL — ILUZIE SAU STRATEGIE
Dacã în orice societate existã persoane sau grupuri ce afirmã cã nu
fac politicã, aceastã afirmare a apolitismului nu înseamnã și un refuz alangajãrii politice. Sistem de atitudini în raport cu politica apolitismulpoate fi analizat în mai multe variante. Toate au însã în comun senti-mentul unei distanțãri, involuntare sau nu, fațã de mediul politic. Exis-tã în primul rând un apolitism pasiv, un punct zero al atenției și intere-
sului fațã de scena politicã, de actorii sãi, de dezbateri sau de reglemen-
tãri sale. Consecința a numeroase cauze (orientarea spre preocupãri pri-vate sau profesionale, limite culturale, decepții politice etc.) aceastã in-diferențã în raport cu problemele deciziei politice și a decidenților oferão acestora din urmã posibilitatea unor activitãți politice dacã nu sus-trase oricãrui control, în orice caz puțin vizibile.
25
Apolitismul activ este, din contrã, o atitudine ce revendicã protejarea
anumitor probleme sau domenii în fața luptei politice dintre partide. Po-litica externã, ordinea publicã sau apãrarea naționalã sunt astfel despații în care consensul forțelor politice și rolul experților reduce nu doar
tensiunile inerente conflictului politic ci însãși esența lor politicã.
Aceastã voințã de a circumscrie spațiul luptelor politice se constituieîntr-o autenticã ideologie a managementului, în care rolul expertuluicapãtã dimensiunea grandioasã a eroului. Privilegind problemeletehnice și economice aceastã tendința tinde sã considere politica în ter-meni negativi ca o lume a pasiunilor, a incompetenței și demagogiei.clare. Tendințele, discret sau manifest antiparlamentare și antipar-tidiste ale apolitismului tehnocratic, au contribuit la discreditarea pro-cedurilor democratice. ăi cum indiferent de țarã sau perioadã, partidele
au fost mai degrabã tolerate decât apreciate, iar teme precum „divizarea
națiunii“ sau „îmbogãțirea prin politic㓠au contribuit la formarea uneiimagini defavorabile, o asemenea criticã a prins cu ușurințã.
O altã perspectivã ce o completeazã pe prima distinge între cei ce se
dezintereseazã total de politicã și cei ce refuzã sã se angajeze în raportcu un partid politic. Primii reprezintã o minoritate câtã vreme în cadruldemocrațiilor interferențele permanente și inevitabile dintre indivizi șigrupuri nu pot sã nu influențeze comportamentul lor politic. A doua ca-tegorie este însã mult mai numeroasã. Refuzul acestora de a se alinia lapolitica unui partid are sensul unei delimitãri de clivajele dominante,
ceea ce nu înseamnã și refuzul asumãrii responsabilitãții.
Iluzie sau tacticã apolitismul se constituie într-o atitudine cu con-
secințe importante. Ca iluzie apolitismul exprimã credința în posibili-Politici și instituții politice 27
cetãțenilor și care protejeazã dictatorul împotriva revoltei nu a dispãrut.
Încã definitã ca dominație, politica nu mai regãsește guvernarea.
Consideratã ca legitimã ordinea este afirmatã ca scop politic pentru
a camufla puterea și privilegiile pe care aceasta le presupune. Dar drep-tatea, valoare politicã complementarã ordinii, implicã o relativizare a in-fluențelor acesteia. Forme ale Binelui Comun, ordinea și dreptatea mod-eleazã acțiunea politicã. Dacã ordinea este mai degrabã staticã, orien-tatã spre conservare și restrictivã în raport cu libertãțile, dreptatea, el-ement dinamic, exprimã adaptarea legislativã la o realitate în continuãtransformare. Normele juridice nu sunt nici expresia unei ordini imua-bile, nici produsul unei generații spontanee. Recursul la norma juridicãpune în evidențã încercarea indivizilor de a reduce incertitudinile de-spre viitor fãrã a se abandona ordinii tradiționale și rigide. Transfor-marea viitorului necunoscut în funcție de prezentul cunoscut implicãdeja politicã cât timp se opereazã o selecție a scopurilor și mijloacelor derealizare a acestora. Cum norma juridicã este expresia unei politici, eatinde sã impunã grupului anumite valori. Din aceastã perspectivãpoliticul ar fi un mod de a determina valori sociale considerate esențiale,pe când juridicul ar reprezenta un mod de a realiza valori prin inter-mediul activitãții umane.
Dacã în mod curent expresia stat de drept este folositã doar pentru
a exprima opoziția dintre regimurile democratice și dictatoriale, teo-ria statului de drept evocã un sistem în care statul reprezintã perso-nificare unei ordini juridice ce are la bazã principiul ierarhizãriinormelor. Ordinea de drept se opune politicii ordinii, puterii omnipo-tente și abuzive. Pentru teoreticienii statului de drept o normã juridicãnu poate fi validã decât în mãsura în care ea satisface, atât prin mo-dul de legiferare, cât și prin conținutul sãu determinãrile normelor denivel superior. Singura normã ce nu dezvoltã o altã normã superioarãeste Constituția; ea reprezintã modul în care poporul se constituie în
putere și este expresia voinței generale. De aceea mecanisme de con-trol sunt prevãzute pentru a verifica conformitatea normelor inferioarecu cele superioare.
Garantând ordinea, dar nu orice fel de ordine, ci pe cea fondatã pe
drepturile și libertãțile individuale, politica, în forma sa democraticã demanifestare, asigurã securitatea externã și pacea internã a unei unitãțipolitice, facilitând convergențele și mediind divergențele, fãrã a încercasã le reducã pe unele la altele. Dar ordinea nu mai poate avea mãrețiaCosmosului elen. Rezultat al acțiunii umane, ordinea este efectul uneiviziuni asupra lumii. Politica nu poate face abstracție de mersul ideilor,nu poate sã se replieze pe vechile redute fãrã a eșua într–o banalã, daratât de tragicã, politicã a ordinii. Iar ordinea de dragul ordinii nu maieste nici ordine, nici politicã, ci încremenire.Cristian Pîrvulescu 26
25Alain Lancelot, „L’orientation de comportament politique“, în J. Lecca, M.
Grawitz, Traité de science politique , Tome III, Paris, PUF, 1985, p. 418.

autonomia politicului în raport cu celelalte domenii sociale. Conotațiile
simbolice ale cetãțeniei — egalitate, responsabilitate și independențaopiniilor — dau seama despre un set de valori și despre ordinea politicãce rezultã din operaționalizarea acestora. Presupunând implicareapoliticã activ㠗 nu doar ca exercitare a dreptului la vot ci ca partici-pare voluntarã la activitãți de interes general — respectul legii și soli-daritate între membrii comunitãții comportamentul cetãțenesc consti-tuie un indicator al gradului de interiorizare a valorilor democratice.Consensului ipocrit în jurul democrației îi poate fi astfel opusã, ca reve-lator al situațiilor reale, evaluarea obiectivã a participãrii cetãțenești.
Cetãțeanul, deși revendicat ca bazã a sistemului politic sau prezent
în discursul politic, lipsește de multe ori din viața politicã. Democrațiaparticipativã, ca mod de afirmare a rolului activ cetãțeanului, pune înlegãturã democrația reprezentativ㠗 în care participare este redusãla simpla și ocazionala prezențã la vot — cu democrația directã în careguvernanții sunt chiar cetãțenii. Democrația directã, formã de auto-guvernare imposibil de aplicat la comunitãțile cât de cât numeroase,imprimã democrației participative un caracter confuz. Fãcând criticajustificatã a democrației reprezentative și demonstrând cã partici-parea electoralã nu este și activã, democrația participativã a încercatsã mute accentul spre grupuri mici de interese în care intensitateaparticipãrii poate fi menținutã la un nivel ridicat. Dar cetãțeanul nueste recuperat prin aceastã strategie. Redus la activitatea în grupuri,acesta nu își poate manifesta dimensiunea comunitarã pe care cetãțe-nia o conferã.
Absența cetãțeanului, mai mult decât starea instituțiilor reprezen-
tative sau a sistemului politice, indicã o crizã a participãrii a cãrei anal-izã a început acum mai bine de un secol când problema sufragiului uni-versal se situa în centrul dezbaterii politice. Apatia, absenteismul,apolitismul sunt semne ale unei stãri ce poate fi explicatã dar, istoria odemonstreazã, nu poate fi decât tangențial schimbatã. Democrația par-ticipativã, sistemul de educație sau dinamica și obiectivitatea mass-me-dia sunt soluții pentru regãsirea cetãțeniei pierdute. De capacitatea lorde a se adapta permanent realitãții în continuã mișcare depinde articu-larea unei legãturi permanente și active între cetãțean și autoritãți.
Apolitismului, ce se manifestã ca o formã de respingere a jocului
politic, îi pot corespunde tipuri de participare grupalã, în asociații deexemplu, care se pot agrega în forme de realizare a intereselor generale.De fapt apolitismul nu înseamnã un refuz al angajãrii politice. Dând for-mã unui sistem de atitudini în raport cu politica apolitismul exprimãsentimentul unei distanțãri în raport cu mediul politic existent. Câtãvreme însã se limiteazã doar la participarea grupalã apolitismul oferãguvernanților posibilitatea unor activitãți politice dacã nu sustrasePolitici și instituții politice 29
tatea evadãrii din sfera politicului, pe când apolitismul tactic afirmã cã
se situeazã în afara politicii pentru a profita de unitatea astfel prezer-vatã a grupului, pentru a folosi pe aceastã bazã simbolul interesului ge-neral. Biserica, sindicatele, grupurile de presiune practicã un asemeneaapolitism diminuând șansele grupurilor politice de a-și exercita directinfluența.
În atitudinea lor de a se delimita de jocul politic cetãțenii sau
grupurile sunt încurajați de înșiși deținãtorii puterii. Interesul acesto-ra de a demonstra natura specificã a problemelor politice și ideea cã de-ciziile sunt în mod univoc dictate de interesul general urmãrește sã con-serve statu quo-ul. Referința la interesul general are sensul de a legiti-ma acțiunile politicienilor și de a deplasa dezbaterea pe un alt teren,tehnic. Clasa politicã favorizeazã depolitizarea ca o manierã de salvgar-
dare a prerogativelor și prestigiului sãu. Dar caracterul politic al de-politizãrii nu poate fi ascuns. Invitația la depolitizare nu conduce laapolitism, ci la cedarea spațiului politic doar unora. Încercând sã justi-fice scoaterea din joc a unor competitori și aproape integral a spectato-rilor, agenții depolitizãrii insistã asupra caracterului specializat al de-mersului politic.
În democrațiile pluraliste, ce își fondeazã legitimitatea pe partici-
pare, politizarea excesivã a cetãțenilor poate duce la situații instabile.De aceea indiferența politicã nu este periculoasã dacã ea este dublatãde un interes și o informare politicã realã. Este iluzoriu sã se creadã cãcetãțeanul poate participa permanent la decizia politicã
26dar el rãmâne
ancorat în politicã, el este, într-o oarecare mãsurã, politica.
§ 1. 6. CETÃȚENIA, FORMÃ A CONăTIENTIZÃRII DIMENSIUNII
POLITICE
Formã a integrãrii politice și sociale cetãțenia descrie apartenența
la o comunitate politicã, mai puțin din perspectiva raporturile actoruluicu structurile de putere cât ca relație de coapartenențã.
27Doar ca indi-
vid cetãțeanul nu este decât o abstracție, ca numãr el își relevã forța.Având sens doar în cadrul democrației noțiunea de cetãțenie este ex-presia unei relații active între individ, societate și stat. Simplu subiect încadrul formelor tradiționale și autoritare de organizare politicã,cetãțeanul a devenit resursa principalã a unui sistem în care afirmareaparticipãrii la treburile publice urmãrea sã depãșeascã modelul supu-nerii feudale, personalizate și clientelare, și sã afirme, în contrapartidã,Cristian Pîrvulescu 28
26Jacques Ellul, L’illusion politique , Paris, Robert Laffont, 1977, p. 227.
27Sophie Duchesne, Citoyenneté àla française , Paris, Presses de Sciennce Po,
1998, p. 309.

raționalã, sau lumea însãși prin ceea ce este comun pentru toți și este
diferit prin aceasta de locul pe care fiecare îl deține cu titlu indivi-dual
28, conceptul public implicã o abordare a politicului ca spațiu al
raționalitãții. Chiar dacã prin forme ale sensibilitãții individuale, cumsunt expresiile artistice, anumite trãiri pot fi transferate din dome-niul privat în cel public, în general separația dintre cele douã estestrictã.
29Ca spațiu comun tuturor domeniul public el reunește dar
implicã și repoziționarea indivizilor în acest spațiu. Un asemenea de-mers politic anticipat de greci și romani a avut a se confrunta cu vizi-unea antipoliticã a creștinismului primitiv pentru care comunitateacredincioșilor era o formã de asociere de tip familial. Niciodatã nu s-ainstaurat între membrii unei familii un domeniu public. Refuzul lu-mii cã un fenomen politic nu este posibil decât dacã admiți cã lumeanu dureazã veșnic. Diferența dintre binele comun așa cum a fost elînțeles de cãtre creștinism (salvarea sufletului) și lumea comunã ceeacare ne primește încã de la naștere este aceea cã lumea rãmâne dupãnoi în momentul morții. Ea transcende viața noastrã atât în trecut câtși în viitor, a fost acolo înaintea noastrã și va supraviețui și dupã noi.Dar aceastã lume comunã nu poate rezista mișcãrii de du-te–vino agenerațiilor decât în mãsura în care apare în public. Publicitateadomeniului public clarificã încetul cu încetul ceea ce oamenii riscã sãuite de la o generație la alta. De a lungul secolelor oamenii au intratîn domeniul public pentru ca anumite lucruri pe care le aveau în co-mun sã devinã perene.
Distincția public–privat, forjatã de Hannah Arendt în Condiția omu-
lui modern , relevã, plecând de la modelul polisului grecesc, importanța,
chiar preeminența, spațiului public, în care cetãțenii se exprimã în ra-port cu spațiul privat, considerat ca loc unde se afirmã apartenențele so-ciale, de la familie la grup sau clasã. Spațiul public este un spațiu al li-bertãții în care determinismele sociale caracteristice spațiului privatsunt înlocuite cu un demers rațional care fondeazã solidaritatea cetãțe-nilor orientați cãtre realizare binelui comun. Opunându-se formelor deintervenționism ce se legitimeazã prin temeiul preeminenței socialului,conceperea spațiului public ca scop al construcției politice reduce influ-ențele culturale sau religioase la sfera privatã. Insistând pe separațiastrictã între public și privat se pot pierde din vedere alte tipuri de re-lații între cele douã spații care depind de caracterul istoric al comu-nitãților politice la care se aplicã.
Puterea politicã nu poate fi un simplu observator al proceselor so-
ciale și economice. ăi dacã administrația publicã cucerește piețe, plãteștePolitici și instituții politice 31
oricãrui control cetãțenesc, în orice caz puțin vizibile. Devenit activ
apolitismul urmãrește sã asigure anumitor probleme protecție în raportcu conflictul dintre partide. Un asemenea exemplu l-ar putea reprezen-ta politicile publice, mai ales politica externã sau politica de apãrare,domenii în care consensul forțelor politice și rolul experților reduc ten-siunile inerente conflictului politic. Apolitismul, dacã nu rãmâne o iluziea despãrțirii de politicã și de politic, poate oferi participãrii cetãțeneștiun spațiu de manifestare.
Rolul activ al cetãțeanului în luarea deciziilor este limitat de com-
plexitatea și specializarea problemelor. Problema competenței ca resursãa deciziei politice pune cetãțenia într–o posturã secundarã. Afirmareaexpertizei, privilegierea problemelor tehnice și economice, dezvãluie otendințã ce pune problema participãrii în dificultate. Politica se legiti-meazã prin eficiențã, dar se delegitimeazã prin restrângerea par-ticipãrii. Distanța dintre discursul politic și politicile efective oferã prile-jul calificãrii democrației și stilului politic pe care aceasta îl presupunedrept demagogie. Popularitatea scãzutã a parlamentelor și lipsa de în-credere în partide exprimã, pe de o parte, distanța tehnocratã fațã depoliticã privitã ca spațiu al confruntãrii, pe de altã parte decepția pu-blicului în fața lipsei de transparențã a jocului politic.
Transformarea cetãțeanului în spectator se datoreazã și deținãtorilor
puterii. Insistând asupra specificitãții problemelor politice și promovândideea interesului general politicienii, și guvernanții în mod special, ur-mãresc sã conserve pozițiile de dominație pe care le dețin. Legitimân-du-și astfel acțiunile și transferând dezbaterea politicã spre domeniultehnic clasa politicã favorizeazã un anume tip de depolitizare.
Redefinirea politicii prin asigurarea unor posibilitãți reale de par-
ticipare activã asigurã nu doar suportul democratic al guvernãrii cichiar bazele bunãstãrii. Dacã politizarea cetãțenilor poate conduce lasituații instabile, absența ei duce spre oligarhie și autoritarism. Încre-derea în capacitatea cetãțeanului de oferi soluțiile optime, dublareaacestuia de cãtre partide politice și grupuri de interese reprezentativeși responsabile, asigurã participãrii, prin adaptarea permanentã a in-strumentelor pe care se bazeaz㠗 informație corectã, educație și par-ticipare organizațional㠗 un real spațiu de manifestare. În regãsireacetãțeniei pierdute rezidã capacitatea de a rezista sfidãrilor globalizãriiși supertehnologizãrii.
§ 1. 7. PUBLIC SAU PRIVAT — O REDIMENSIONARE A
POLITICII
Desemnând douã caracteristici relaționate, ceea ce se manifestã în
fața tuturor cetãțenilor , adresându-li-se și antrenând participarea lorCristian Pîrvulescu 30
28Hannah Arendt, op. cit ., p. 92.
29Ibidem , p. 89.

CAPITOLUL II
STATUL — CADRUL INSTITUȚIONAL AL POLITICII
§ 2. 1. INSTITUȚIONALIZAREA PUTERII.
Tendințã constantã a puterii politice de a se permanentiza — insti-
tuționalizarea — este un fapt istoric relativ recent, iar apariția statuluia constituit apogeul acestui fenomen. Cum statul ca instituție politicãși-a conturat dimensiunile în pragul secolului al XX-lea abia la începutulacestui secol s–a deschis perspectiva unei analize instituționale. Mau-rice Hauriou, creatorul școlii instituționaliste considera instituțiile dreptfundament al societãții și al dreptului. Gândirea instituționalistã con-siderã cã la baza anumitor forme de organizare sau moduri de viațã seaflã instituțiile a cãror specificitate — caracterul permanent — exprimão necesitatea socialã. Astfel instituțiile operaționalizeazã valori, prin-cipii sau orientãri relevante la nivel comunitar ce iau forme de organi-zare permanentã și stabilã. Influențate de componentele lor instituțiilesunt structurate în virtutea unui scop, au deci o naturã politicã câtãvreme stabilirea finalitãților și a strategiilor de atingere a acestora esteresortul politicii. În accepțiunea sa tradiționalã, instituția desemneazãun ansamblu de organisme și mecanisme existând într-o societate la unmoment dat.
32Pornind da la aceastã perspectivã reprezentanții școlii
instituționaliste (M. Hauriou, G. Renard) au distins între douã categorii:instituțiile corp (numite și instituții persoanã prin referințã la perso-
nalitatea lor juridicã) și instituțiile mecanisme. Primele corespund unei
colectivitãți umane coordonate în funcție de nevoi sau valori comunecare se supune unei autoritãți și acceptã un sistem de norme stabile. Înacest sens instituțiile transcend indivizii ce le compun și la care nu pot fireduse. Cel de-al doilea tip reprezintã un sistem de reguli de drept ceformeazã un ansamblu mecanic ce poate fi combinat cu alte ansambluriasemãnãtoare.
33Cele douã tipuri de instituții se combinã constituindsalarii, percepe impozite,30sau chiar când încearcã sã intervinã cât mai
puțin, prin acțiunile sau nonacțiunile sale afecteazã domeniul social saueconomic. Intervenția autoritãților în spațiul public influențeazã di-namica raporturilor între bunurile publice și cele private. Oferta sub-stanțialã de bunuri publice presupune limitarea accesului la bunuri pri-vate. Raportul invers proporțional între public și privat nu este doar oconsecințã a unor decizii și reglementãri tehnice, ci este rezultatul uneiabordãri profund politice. Chiar dacã ideea tehnocraticã a lipsei de al-ternativã în privința politicilor economice a cucerit din ce în ce maimulți adepți, valorilor pe care orice politicã sectorialã le presupune, im-plicã suportul politicului. Existența unui nucleu dur de tehnici care seimpune decidenților lasã acestora un spațiu suficient de manevrã.
31Au-
toritãțile publice au la îndemânã mijloace pentru a acționa asupraeconomiei (bugetul, impozitele, moneda, creditul), dar alegerea politicilornu poate neglija orientãrile valorice dominante. Relația biunivocã din-tre guvernanți și guvernați imprimã actului guvernãrii cel puțin înparte direcția pe care grupurile influente din societate o sprijinã. Dis-persatã în ministere, departamente, consilii județene, consilii locale, con-silii de administrație, autoritatea publicã se dezvãluie sub forma unorcentre de decizie, cu mai multã sau mai puținã autonomie, care negoci-azã permanent cu grupurile de interese și de presiune (asociații pa-tronale, sindicate, organisme internaționale, sau alte tipuri de asocierece practicã lobby) politicile — seturi de reglementãri și acțiuni — con-siderate dezirabile pentru sectorul dat. Reduse, printr-o simplificare laun singur actor — statul — aceste centre pot fi, funcție de caracteristi-cile regimului politic și ale dinamicii instituționale, mai mult sau maipuțin coordonate. Aceastã structurã multiformã a centrelor de puterelimiteazã libertatea de mișcare a statului.
Discursul care acuzã de inconsistențã, superficialitatea sau neprofe-
sionalismul acțiunile politice propunând ca alternativã o abordare rea-listã (tehnicã) a situației economice și sociale este tot un discurs politic.Stabilirea prioritãților rãmâne resortul politicii, iar tipul de decizie nupoate fi extras din mediul la care urmeazã sã se aplice. Doar spațiulpolitic asigurã aspectul public al deciziilor care sã aibã autoritatea nece-sarã transformãrii lor în acțiuni reale și eficiente. Iar în spațiul publicinstituțiile politice dețin rolul de reglatoare ale mecanismelor gu-vernãrii.Cristian Pîrvulescu 32
30Michel Didier, Economia, regulile jocului , București, Humanitas, 1994,
p. 103-104.
31André Grijebine, La politique économique , Paris, Seuil, 1991, p. 13.32Marcel Prélot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel ,
Paris, Dalloz, 1987, p. 43.
33Ibidem ,p .4 4