Pirateria Audio – Video
INTRODUCERE
Pirateria audio – video, fie ea fizică sau digitală, nu are o definiție clară și general acceptată ci este notată doar ca fiind încălcarea drepturilor de autor. Cea mai des întâlnită formă în prezent, este cea online, un fenomen răspândit la nivel global, cu o rată mare de populație utilizatoare de internet care accesează produse sau servicii digitale.
Și în România, ca peste tot în lume, fenomenul a căpătat o amploare greu de stăpânit. Cei care folosesc această practică pentru a face schimb de fișiere sau pentru a-și procura muzica și filmele sunt în mare parte tineri cu vârste cuprinse între 15 și 26 de ani.
Capitolul 1 al prezentei lucrări face o prezentare generală a industriei audio și video precum și a drepturilor de autor și a celor conexe ce rezultă în urma creației de muzică, filme și nu numai. Sunt prezentate informații generale cu privire la industrii, dar și specifice privind procedeele de înregistrare și editare a muzicii și a filmelor. Un lucru de interes pentru lucrarea de față este prezentarea Asociației Industriei Muzicale din România, singura organizație care reprezintă interesele deținătorilor de drepturi de autor în activitățile de combatere a pirateriei în domeniul sonor și audiovizual. În ultima parte a capitolului am menționat informații de actualitate cu privire la nivelul de comercializare al muzicii și a filmelor între anii 2010 și 2014.
În cel de-al doilea capitol sunt prezentate atât o istorie a pirateriei audio-video, cât și evoluția acesteia de-a lungul timpului. Sunt menționate informații despre produsele sonore și audiovizuale dar și istoria acestora încă de la primele creații ale industriilor. Definiția și evoluția pirateriei audio-video face de asemenea obiectul acestui capitol, prin prezentarea tipurilor principale de piraterie și a principalelor canale de distribuție a mărfurilor piratate. Cea mai nouă și importantă formă a pirateriei este prezentată la sfărșitul acestui capitol, și prezintă evoluția constantă și multiplele forme prin care distribuirea neautorizată de muzică și filme se realizează în era în care trăim.
Capitolul trei este reprezentat de cadrul legislativ național și internațional cu privire la aspecte legale în domeniul pirateriei de tip audio-video și care sunt metodele legale prin care producătorii și deținătorii de drepturi de autor asupra acestor materiale, sunt protejați.
Ultimul capitol prezintă percepția consumatorilor din România cu privire la piraterie, de ce populația alege să o practice prin metodele prezentate în capitolele anterioare precum și care au fost cele mai interesante cazuri de piraterie din țara noastră în ultimii ani de când există legislația în vigoare.
CAPITOLUL 1 – PREZENTAREA GENERALĂ A INDUSTRIEI AUDIO -VIDEO
1.1 Informații generale despre industria audio-video și drepturile de autor
Produsele audio, sunt produse înregistrate sau stocate care pot fi ascultate decodificând semnalul audio într-un format digital sau analog. Înregistrarea digitală audio este folosită pentru a înregistra, modifica, produce în masă și pentru a distribui melodii și fișiere audio prin intermediul produselor de tip CD/DVD sau prin transmiterea lor sub format digital prin intermediul internetului.
Metodele de înregistrare audio stochează semnalele ca un sunet continuu pe mediul de stocare. Semnalul poate fi stocat ca o textură fizică pe un fonograf sau ca o fluctuație în câmpul de putere al unei înregistrări magnetice pe o casetă cu bandă magnetică.
Începuturile înregistrărilor sonore datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deși generarea mecanică a unei serii de sunete a fost posibilă încă din antichitate. Începând cu prima înregsitrare a sunetului și până în zilele noastre au avut loc progrese remarcabile în ceea ce privește calitatea sunetului și durata de folosire a materialului pe care acesta este păstrat.
Aparatele din perioada de pionierat a înregistrarilor au evoluat, începând cu fonoautografele care înregistrau vibrațiile pe sticlă afumată, trecând prin fonograful lui Edison, grafofonul lui Tainter, care înregistra pe discuri acoperite cu ceară, fonograful lui Berliner, care folosea discuri matrițate, până la telegrafonul lui Poulsen cel din urmă fiind și primul aparat care a realizat înregistrări magnetice. Aceste suporturi sunt foarte fragile, păstrarea lor și recuperarea înregistrărilor de pe ele ridică probleme, însă valoarea lor din punct de vedere istoric este foarte importantă.
Copyright sau dreptul de autor reprezintă ansamblul privilegiilor, inclusiv competența exclusivă de a reproduce, distribui, executa, afisa, sau dreptul de licență, de care se bucură autorii ca rezultat al efortului creativ independent depus în crearea operelor; instituția dreptului de autor este un instrument de ocrotire a creatorilor și a operelor acestora de către falsificatori.
Dreptul de autor este un drept declarativ și apare automat odată cu creația sau opera. În cazul unei valorificări comerciale sau a unor dispute trebuie furnizate dovezi legale certe asupra momentului creației.
Operele literare și artistice sunt apărate de Convenția de la Berna, creată în 1886 și revizuită în 1971. Având în vedere faptul că ne aflăm în era digitală, pe internet se aplică aceleași legi pentru proprietățile intelectuale și pentru drepturile de autor ca și pentru toate celelalte creații originale ce aparțin altor cadre.
În Decembrie 1996 , la sediul Organizației Mondiale de Proprietate Intelectuală (OMPI) din Geneva, s-au semnat două noi tratate. Tratatul OMPI pentru Drepturi de Autor ( the WIPO Copyright Treaty, prescurtat WCT), se referă la protecția autorilor de lucrări literare și artistice, precum poeme, romane, programe de calculator, baze de date originale, lucrări muzicale, lucrări audiovizuale, site-uri Web, fotografii etc. Celalalt, Tratatul OMPI pentru Interpretări și Fonograme ( the WIPO Performances and Phonograms Treaty, prescurtat WPPT) protejează drepturile conexe ale interpreților și producătorilor de fonograme.
Scopul acestor doua tratate a fost acela de a reînoi și completa tratatele OMPI pentru drepturi de autor și drepturi conexe, în special pentru a răspunde dezvoltării tehnologiei și a piețelor de desfacere. De la adoptarea sau ultima revizuire a Convențiilor de la Berna și Roma, cu peste un sfert de secol în urmă, au apărut noi categorii de lucrări, noi piețe de desfacere și noi metode de difuzare. Printre altele, atât WCT cât și WPPT, au răspuns provocărilor tehnologiilor digitale de astăzi, în special modului de difuziune a materialelor protejate, prin rețele digitale ca de pildă, Internetul. Pentru acest motiv cele două tratate sunt cunoscute bunăoară ca fiind ” Tratate ale internetului”.
Acestea confirmă faptul că drepturile continuă să existe și în mediul digital. De asemenea, tratatele provoacă apariția unor noi drepturi ”online”. Pentru a menține o balanță corectă de interese între deținătorii de drepturi și public, convențiile precizează țărilor semnatare o flexibilitate convenabilă în stabilirea excepțiilor sau a limitărilor drepturilor în mediul digital. În anumite circumstanțe, acestea pot stabili excepții pentru folosirea operelor în interesul publicului, cum ar fi spre exemplu mediul educațional non-profit și cercetarea.
Cele două pacte impun țărilor atât recunoașterea drepturilor de autor pe teritoriul lor cât și două noi tipuri de privilegii în mediul digital. Acestea crează un mediu sigur pentru ca deținătorii de drepturi să poată utiliza efectiv noile tehnologii pentru a își proteja calitățile și a își licenția operele online. Primul, cunoscut sub numele de ” anti-neutralizare”, tratează problema pirateriei tip ”hacking”: țările trebuie să asigure o protecție legală adecvată și sancțiuni juridice practice și eficiente contra neutralizării măsurilor tehnologice ( precum criptarea) utilizate de creatori pentru a-și proteja drepturile. Al doilea garantează credibilitatea și integritatea pieței online prin interzicerea modificării sau ștergerii fără îndreptățire a informațiilor legate de dreptul de autor (acelea care însoțesc orice material protejat și care disting lucrarea, creatorul, interpretul sau deținătorul, precum și termenele și condițiile de utilizare).
Prima lege care avea ca obiect drepturile de autor în România a intrat în vigoare pe data 28 iunie, anul 1923, si s-a numit “Legea proprietății literare și artistice”. Aceasta a suferit mai multe schimbări, prima modificare apărând pe 24 iulie 1946 odata cu înțelegerea privind contractul de editare și dreptul autorului asupra operelor literare, această lege fiind suprimată parțial pe data 14 ianuarie 1949 prin Decretul numărul 17 pentru editarea și difuzarea cărții. După doi ani a intrat în vigoare Decretul numărul 19, pe 16 februarie 1951, care avea în vedere drepturile de autor pentru operele susceptibile a putea fi tipărite, ulterior a fost din nou modificată de către Decretul numărul 428 din data de 13 noiembrie 1952. În data de 27 iunie 1956 aceste acte au fost desființate prin introducerea Decretului numărul 321 care avea în vedere drepturile de autor.
În prezent dreptul de autor în România este protejat de Legea8/1996. Aceasta fiind modificată și completată prin Legea numărul 285 din luna 23 iunie 2004 și Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 123 din data 1 septembrie 2005 .
Deși artiștii sunt protejați împotriva pirateriei, acest lucru nu le garantează mereu sprijinul cu privire la alte elemente care apar în acest sector de activitate. În special pentru industria audio, cerințele maselor sunt într-o continuă modificare și evoluție. Astfel, artiștii și actorii trebuie să găsească noi procedee pentru a obține atenția cât mai multor consumatori sau potențiali consumatori. O carieră în industria muzicii nu este deloc lipsită de greutăți și se poate desfășura pe o perioadă foarte scurtă de timp.
Drepturile de autor oferă artiștilor control asupra proprietății intelectuale și le asigură acestora un venit obținut din comercializarea operelor compuse. În România majoritatea artiștilor își câștigă veniturile în mare parte din concerte live, sau în cluburi, apariții la televiziune ori în reviste și mai puțin din vânzarea pieselor în format analog sau digital. În alte țări vânzările pieselor muzicale au crescut în mediul digital și a apărut o revenire remarcantă a veniturilor, dar în România nu se înregistrează o achiziționare de piese muzicale deloc semnificativă.
Artiștii învinovățesc pentru această situație firmele care se ocupă cu industria muzicală în România. Acestea nu oferă o mare atenție drepturilor de autor, ci doresc să încaseze venituri cât mai mari și să treacă la un alt artist care poate să aibă un potențial succes în viitor.
În ceea ce privește cariera unei vedete de film, aceasta poate fi mai lungă din punctul meu de vedere, deoarece filmele au o circulație mai mică decât cea a muzicii și preferințele consumatorilor se schimbă mai greu, neexistând treceri bruște de la un gen la altul. Dar în acest domeniu cerințele sunt mai riguroase, deoarece calitățile actorului depind de mai mulți factori precum aspectul fizic, posibilitatea acestuia de a se adapta la mai multe roluri etc.
Industria audio-video, la fel ca orice industrie, este afectată de îmbunătățirile tehnologice din domeniu. Vechile metode sunt abandonate în favoarea noilor produse și canale de distribuție.
Cele mai des întâlnite metode de distribuire a informației audio-video sunt prin:
Vânzări digitale – prin intermediul magazinelor online ( Discomania, Niche Records, Shop Music, Hiphop CD, Fan Music, iTunes, SoundCloud ) sau prin intermediul rețelei de telefonie mobilă. Pot fi achiziționate piese, videoclip-uri, stream-uri ori albume complete. Avantajul principal al vânzărilor digitale este acela că se poate cumpăra fie o piesă, fie tot albumul, ambele la prețuri avantajoase.
Acest tip de vânzări a devenit cel mai folosit mod de difuziune a muzicii si a filmelor, în primul rând pentru simplitate și ușurința cu care produsele ajung la consumatori și nu în ultimul rând pentru posibilitatea ușoară de a promova produsele și artiștii.
Vânzările fizice – format audio (LP-uri, vinil-uri single-uri, casete audio, CD-uri) și format video ( VHS, DVD, Blu-ray ).
1.2 Procedeele de înregistrare și editare a muzicii și a filmelor
Înregistrarea sunetului și redarea lui, se fac printr-o inscripție mecanică sau electrică care reproduce undele de sunet, cum ar fi voci, melodii, efecte sonore sau instrumente muzicale. Cele 2 clase principale de înregistrare a sunetului sunt înregistrările analog și digitale. Înregistrările analog acustice se obțin folosind un microfon cu o membrană mică pentru a detecta schimbările de presiune din atmosferă, fiind după aceea înregistrate ca reprezentări grafice ale undelor sonore pe un mediu cum ar fi fonograful.
În înregistrările pe bandă magnetică, undele de sunet care creează vibrații pe membrana microfonului sunt transformate în diverse curente electrice, care sunt apoi convertite într-un câmp magnetic variabil de către un electromagnet, care face o reprezentare a sunetului când zonele magnetizate de pe banda de plastic trec pe lângă un magnet.
Redarea sunetului analog reprezintă inversul procedeului înregistrării magnetice, folosind un difuzor cu o membrană mai mare decât cea a microfonului care provoacă schimbări în presiunea atmosferică realizând unde de sunet acustice. Undele de sunet generate electric pot fi de asemenea înregistrate direct de la aparate ca o chitară electronică sau un sintetizator, fără a fi nevoie de utilizarea acusticelor în procesul de înregistrare, altele decât cele de care muzicienii au nevoie pentru a-și da seama de cât de bine cânta.
Înregistrările digitale și redarea lor convertesc semnalul analog al sunetului, el este preluat de către microfon într-o formă digitală prin procesul de digitalizare, putând fi stocat și transmis prin varietăți mai mari de media.
Înregistrările audio digitale stochează semnalul audio ca o serie de numere binare care reprezintă bucăți din amplitudinea semnalului audio la timpi egali, pentru a converti toate sunetele în scopul de a fi auzite de urechea umană.
Înregistrările digitale sunt considerate de calitate mai înaltă decât cele analog, din cauza fidelității mai înalte, lărgimii mai mari de frecvențe de răspuns sau a razei dinamice, dar și din cauza faptului că formatul digital poate să prevină pierderea mare a calității sunetului întâlnită de obicei în înregistrările analog din cauza sunetului și a interferențelor electromagnetice, a deteriorării mecanice sau a posibilelor daune la care pot fi supuse mediile de stocare.
Un semnal digital audio trebuie să fie reconvertit înapoi într-un semnal analog pentru a fi redat prin intermediului unui difuzor.
Conceptul de editare nu a reprezentat o opțiune pentru inginerul audio până în anii 1950 când banda analog a fost folosită în industrie. Din 1908 până la mijlocul anilor 1950, toate înregistrările erau tăiate pur și simplu pe suprafețe de lac. Aceste suprafețe reprezentau o variantă mai fină a discului de vinil. Această suprafață de lac era folosită pentru a realiza matricele care erau apoi apăsate pe discurile de vinil cu scopul de a fi vândute în comerț. Un disc din lac era mono și muzicienii cântau în aceeași încăpere unul cu celălalt, astfel că nu era loc de erori.
Banda analog a revoluționat lumea de editare a muzicii, astfel, dacă prima jumătate a unei înregistrări era bună și cea de a doua jumătate a altei înregistrări era la fel de bună, cele două înregistrări puteau fi lipite împreună cu o lamă ascuțită și cu niște bandă de lipit. Aceste simple editări primitive au schimbat procedeul de înregistrare, astfel încât părți dificile ale melodiilor puteau fi înregistrate de mai multe ori până se găsea o înregistrare de calitate bună. Trupa The Beatles era faimoasă pentru tipul de editare pe care îl utilizau în studioul lor, sub atenția dirijorului Sir George Martin.
Pe măsură ce tehnologia privind înregistrările pe banda magnetică s-a dezvoltat, a aparut și posibilitatea de a folosi mai multe prestații pentru a obține o melodie de o calitate mai bună prin utilizarea aparatelor care aveau capacitatea de a reda muzică de pe mai multe casete. Dacă un vocalist avea dificultăți în a înregistra o anumită parte a versurilor sau a melodiei, partea aceea putea să fie reînregistrată de mai multe ori până când se atingea rezultatul dorit.
La începutul anilor 90 tehnologia de înregistrare digitală a schimbat pentru totdeauna calitatea precum și editarea muzicii. Deși multe din uneltele folosite erau simple față de standardele de astăzi și aveau foarte puțini stimuli în termeni de editare vizuală, erau foarte eficiente dacă editorul avea urechea muzicală foarte bine dezvoltată. Procesarea digitală, elimina multe din problemele fizice și tehnice asociate cu tehnologiile analog de procesare.
Era calculatoarelor și a editării digitale a condus la editarea non-distructivă. Una dintre cele mai răspândite probleme cu editările analog era aceea că nu se putea reveni asupra a ceea a fost făcut. O dată tăiată banda magnetică nu mai putea fi pusă in poziția originală, existând pericolul ca cei care făceau editări să taie bucata care era necesară sau ca aceasta să fie o porțiune prea mică, imposibil să mai poată fi lipită. Lucrul acesta atrăgea cu sine multe pierderi de benzi și timp în realizarea de editări.
Epoca editării digitale a dus la posibilitatea caselor de discuri să editeze melodiile, vocile, versurile sau orice altă parte a unui cântec așa cum doresc.
Denumirea de film vine de la filmul fotografic care a fost mediul de înregistrare și redare a peliculelor video. Există multe cuvinte care sunt sinonime pentru termenul film precum, show de poze, pelicule video, poze în mișcare, photoplay și flick. Expresia cea mai folosită este aceea de film, de regulă termenul folosit în studiourile de filmări este cel de big screen, silver screen sau cinema, ultimul fiind de regulă folosit în special în universități sau esee critice, cu precădere de către scriitori europeni.
Un film este denumit și peliculă, o serie de imagini statice pe o bandă de plastic, care crează iluzia de imagini în mișcare. Un film este creat prin fotografierea unor scene cu o cameră ce face poze în mișcare. Pentru crearea scenelor fictive sau care sunt de natura animațiilor sunt folosite tehnici ca fotografierea desenelor sau modelelor în miniatură folosind tehnici tradiționale de animație.
Filmele de regulă includ o coloană sonoră care este sincronizată cu imaginea, reprezentată fiind printr-o înregistrare grafică a cuvintelor spuse, melodiilor și alte sunete care acompaniază imaginile și rulează în același timp cu părțile de film pentru care sunt rezervate în exclusivitate.
Video este un mediu electronic de a înregistra, copia și difuza peliculele video. Tehnologia video a fost mai întâi dezvoltată pentru televizoarele cu tuburi catodice, dar diverse tehnologii pentru aparatele video au fost inventate de atunci.
Charles Ginsburg a condus echipa de cercetare de la Ampex pentru a crea aparatul de înregistrare video. În 1951 primul film înregistrat pe bandă a capturat imagini live de la camerele de televiziune convertind impulsurile electrice ale camerei și salvând informația pe bande magnetice video.
Aparatele de înregistrări video în 1956 se vindeau pentru 50.000 dolari și banda video cu 300 dolari cu o durată de înregistrare de o oră. Prețurile au început să scadă cu cât tehnologia avansa, astfel ca în 1971 Sony a început să vândă aparate de înregistrat casete publicului, dar după invenția dvd-urilor în 1997 și a discului blu-ray în 2006, vânzările casetelor video a scăzut dramatic. Ultimele descoperiri în tehnologia calculatoarelor au permis calculatoarelor să captureze, stocheze, editeze și să transmită clipuri video.
1.3 Asociația Industriei Muzicale din România
Asociația Industriei Muzicale din România are ca principal obiect de activitate reprezentarea intereselor deținătorilor de drepturi de autor și drepturi conexe acestora în activitățile de luptă contra pirateriei în domeniul sonor și audiovizual, respectiv de combatere a acțiunilor ce conduc la încălcarea drepturilor recunoscute și protejate de Legea dreptului de autor și a drepturilor conexe.
AIMR are drept scop promovarea și dezvoltarea patrimoniului artistic și cultural în vederea realizării următoarelor obiective:
susținerea ocupațiilor artistice ale tinerelor talente în domeniul divertismentului, cu precădere în cel muzical;
îmbunătățirea mijloacelor de afirmare artistică;
susținerea financiară a creatorilor și artiștilor în cadrul programelor de formare profesională și a evenimentelor artistice sau culturale, inclusiv în domeniul muzical și coregrafic;
acordarea de premii, burse și sponsorizări pe temeiul unor criterii obiective stabilite de către Adunarea Generală a AIMR;
susținerea intereselor profesionale, materiale, morale și juridice ale membrilor AIMR, în vederea îmbunătățirii mediului cultural din România.
AIMR este singura asociație antipiraterie din domeniul muzical de pe teritoriul României care a devenit asociație de sine stătătoare. AIMR este o asociație non-profit ce funcționează în baza Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 completată și modificată. Încă de la înființare, AIMR a primit sprijinul Federației Internaționale a Industriei Fonografice (IFPI), acționând ca un Grup Național IFPI în România, îndeosebi pentru combaterea pirateriei.
AIMR a proiectat seria de campanii de încurajare a tinerilor să consume muzică prin cumpărare, descărcare sau ascultare online exclusiv din surse legale. Prima campanie denumită „Reward Your Idol” a fost realizată în parteneriat cu Ambasada SUA la București și cu casa de discuri Universal Music Romania, membru al AIMR, UPFR și UPVR.
Cele două direcții pe care AIMR va acționa în prima fază vor fi:
juridic – pentru lupta împotriva pirateriei;
educațional – pentru înțelegerea legislației în vigoare și totodată a opțiunilor pentru accesul la muzică.
Asociația luptă cu toate mijloacele împotriva pirateriei și anume:
prin asociere cu alte instituții private sau publice;
prin elaborarea și punerea în practică a unor mijloace de control și securizare a produselor aflate în circuitul comercial;
prin monitorizarea utilizării pe internet și pe alte platforme interactive ori specifice serviciilor de telecomunicații mobile, sub forma comunicării publice și punerii la dispoziția publicului, a operelor și produselor purtătoare de drepturi conexe, în vederea identificării faptelor de piraterie digitală.
Asociația organizează diferite acțiuni promoționale pentru afirmarea valorilor artistice și culturale în România, conform obiectivelor sale, respectiv:
organizează audiții, preselecții, emisiuni sau concursuri pentru identificarea tinerilor talentați;
organizează concerte, festivaluri precum și orice alte manifestări artistice în care sunt implicate prestațiile artistice ale tinerelor talente din lumea muzicală;
înființează sau colaborează cu case de muzică, agenții, cluburi private profesionale pentru realizarea materialelor, înregistrărilor și tuturor produselor care țin de promovarea prestațiilor artistice ale tinerilor interpreți;
poate organiza un oficiu de impresariat artistic care să asigure asistență de specialitate tinerilor interpeți în contactele acestora cu casele de muzică, compozitorii, textierii, coregrafii etc;
editează publicații de specialitate;
finanțează proiecte artistice precum înregistrările muzicale;
oferă anual, în mod stimulativ, un premiu unuia sau mai multor tineri, până în 21 de ani, pentru o contribuție prețioasă pe plan național sau internațional în domeniul muzical;
AIMR recomandă și susține proiecte de acte normative cu scopul de a dezvolta creația artistică muzicală în rândul tinerilor, sens în care participă la întâlniri, dezbateri publice etc.
AIMR a fost desemnată organizație de creatori și beneficiară a timbrului muzical, în baza Ordinului nr 2109/2013 al ministrului Culturii și al ministrului Finanțelor Publice.
1.4 Informații cu privire la nivelul de comercializare a muzicii și a filmelor
Așa cum am mai menționat și în paginile anterioare nu există nici un dubiu asupra faptului că tehnologia, parte a generației actuale, îmbunătățește accesul la cultură, prin conectarea mai ușoară a artiștilor cu publicul consumator.
Drepturile creatorilor de muzică trebuie pe bună dreptate sprijinite și gratificate cum se cuvine chiar și în lumea digitală. Acest lucru se poate întâmpla doar dacă drepturile de autor sunt respectate de către toți cei care sunt actori și jucatori pe piața digitală. Doar pentru simplul fapt că ceva este acum distribuit online și mai puțin prin intermediul unui magazin fizic, acest lucru nu face din acel ”ceva” un lucru mai puțin valoros.
E necesară o altfel de lume, aceea în care dreptul de autor să fie respectat și creația apreciată – unde artiștii, compozitorii și studiourile de înregistrări să fie corect remunerați atunci când muzica lor se aude.
Industria de înregistrare la nivel global se află în plină perioadă de transformare datorită evoluției rapide a pieței digitale. Trăsăturile cheie ale acestei transformări sunt creșterea rapidă a manierelor de redare a conținutului muzical și continua evoluție de la modelele tradiționale de posesie asupra muzicii și filmelor la modelul nou, de acces direct la conținut.
În 2014, veniturile industriei digitale la nivel global au crescut cu 6,9 % la 6,85 miliarde de dolari. Pentru prima dată industria a oferit aceeași proporție de venituri atât din canalele digitale (46%) cât și din vânzările în format fizic (46%).
Serviciile de abonamente la muzica au fost unul dintre operatorii majori care au dus la creșterea digitală, susținând un trend ascendent de-a lungul anilor recenți. Veniturile au crescut cu 39% în 2014 la 1,57 miliarde de $. Veniturile din abonamentele la conținut muzical, reprezintă 23% din veniturile digitale la nivel global, cu o creștere de la 18% (2013). Aproximativ 41 de milioane de oameni plătesc în prezent abonamente la conținut muzical, în timp ce în 2013 numărul acestora era de doar 28 de milioane ca să nu mai vorbim de cei 8 milioane, din anul 2010, atunci când a apărut acest tip de serviciu.
Chiar și așa, creșterea abonamentelor și a redării de conținut digital, nu au fost capabile să compenseze celelalte doua elemente cheie ale industriei: declinul la nivel global în ceea ce privește vânzarea formatelor fizice ( – 8,1 %) și a vânzărilor prin download (-8,0%).
Doar YouTube are peste 1 miliard de utilizatori și redarea muzicală reprezintă o proporție ridicată din totalul conținutului site-ului. Un studiu făcut printre consumatori a arătat faptul că 57% dintre utilizatorii de internet, au accesat conținut muzical sau video prin intermediul site-urilor precum YouTube, în ultimele 6 luni. Tot același studiu arată că 27% dintre utilizatori ascultă muzica de pe YouTube fără să privească videoclip-ul.
Satisfacția consumatorilor în ceea ce privește serviciile licențiate a fost demnostrată ca fiind ridicată. Un studiu efectuat de către Ipsos MediaCT a descoperit faptul că 57% dintre cei care folosesc site-uri piratate ” cred că există servicii bune pentru acces legal la conținut digital de muzică”.
Tot același studiu indică factorii cheie care conduc la popularitatea serviciilor de donwload și anume: în primul rând securitatea și ușurința cu care se efectuează plata; în al doilea rând garanția că serviciul este legal; și în al treila rând faptul că au încredere în brandul sau compania respectivă. Posibilitatea de a descoperi muzică nouă, de a asculta muzică fără a fi nevoie să cumpere melodii individuale, de a asculta muzică gratis sunt elementele care duc la o îmbunătățire a serviciilor legale de conținut muzical întampinând astfel cerințele distincte ale consumatorilor. Problema majoră este faptul că în continuare acest mediu este afectat de către concurența neloială prin oferta de conținut piratat.
Industria muzicală se transformă intr-o afacere digitală globală, și duce la apriția de noi piețe. Companiile de înregistrare transmit cu succes muzica prin intermediul canalelor digitale, reușind cât de cât sa întâmpine utilizatorii cu muzică licențiată. Muzica este încă deschizătorul de drumuri și pentru alte industrii – cărți, filme sau TV.
La finalul fiecarui an, din 2011 până astăzi, agențiile de știri au publicat informații care susțineau că ”veniturile industriei muzicale cresc, în ciuda pirateriei”. În anul 2014 veniturile muzicale au scăzut cu doar 4% față de 2013, pe fondul scăderii dramatice a pieței japoneze, care trece de la suportul fizic la cel digital. În afara de Japonia veniturile industriei muzicale au scăzut cu 0,1%, ceea ce înseamnă o cifra infimă. În 2012 veniturile globale pentru industria muzicii au crescut cu 100 milioane de dolari față de anul anterior, adică cu 5 %.
Industria muzicală a acuzat pirateria pentru veniturile în scădere începând cu anul 1999, ignorând totuși transferul conținutului de pe suportul fizic pe cel digital, iar adaptarea s-a produs cu greu.Veniturile au scăzut cu 40% din 1999 până în 2012. Dar iTunes lansat de Steve Jobs a schimbat cu adevărat muzica în 2003, iar la momentul acela fondatorul Apple era inamicul numărul unu al caselor de discuri. Era un paradox,veniturile scădeau dar lumea consuma din ce în ce mai multă muzică.
Muzica digitală are un rol foarte important în creșterea inovației, forțând retailerii să-și îmbunătățească serviciile și să adauge noi funcții si caracteristici care să asigure oferta de servicii licențiate, prin calitatea mult ridicată față de alternativele piratate. În anul 2012, inovațiile cheie au fost expansiunea serviciilor de tip cloud; creșterea și îmbunătățirea aplicațiilor mobile și adăugarea de funcționalități sociale ( de exemplu prin integrarea platformei Facebook în serviciile de conținut media).
Trecerea la cloud a fost la fel de semnificativă pentru consumatori ca și trecerea de la produsele fizice la cele digitale. Oferă un grad ridicat de conveniență în ceea ce privește conținutul care este foarte greu de piratat de către serviciile nelicențiate de pe piață. Serviciile piratate rămân demodate și greoaie în comparație cu serviciile legale, care sunt continuu îmbunătățite.
Un alt aspect foarte important care merită menționat este lupta la nivel global de a avea un mediu digital legal, pe lângă tot ceea ce industria digitală încearcă să facă prin investiții în talent, în inovații în domeniul tehnologiei sau al repertoriului licențiat care nu sunt de ajuns să asigure viitorul succes al industriei.
Astfel că una din prioritățile majore este aceea de a avea o colaborare cât mai bună cu intermediarii conținutului digital, companii și industrii precum companiile de publicitate, providerii de servicii de internet, motoarele de căutare pe internet dar și cei care pun la dispoziție canalele de plată, care au o influență decisivă în conturarea unui mediu cu conținut digital puternic și legitim.
Din punctul meu de vedere cel mai vital rol îl joacă motoarele de căutare pe internet, deoarece sunt primele canale prin care utilizatorii caută muzică și cred că mai mult de jumătate din rezultatele oferite de acestea conduc spre operatori de servicii media piratate.
Dintre toate aceste tendințe prezentate mai sus o alta care merită trecută în revistă este trecerea globala la consumul de muzică prin intermediul smartphone-urilor. Muzica digitală a trecut astfel de la experiența unui PC cu rețea de internet fixă la consumul on-the-go prin intermediul wireless, pe smartphone sau tabletă. Boom-ul smartphone-urilor este o oportunitate fără precedent pentru industria muzicală. Competiția dintre platformele Android și Apple iOS a deschis piața și a lărgit posibilitățile de alegere ale consumatorilor, astfel că muzica digitală se schimbă de la un model bazat în mare parte pe posesie de conținut la un model bazat pe acces la conținut.
Acum 10 ani, discul audio compact era încă regele pieței, însă nou apărutele servicii care permiteau achiziția și descărcarea în format digital a pieselor muzicale sau albumelor complete se aflau în plin avânt. Apple a intrat pe această piață in 2003, și a demonstrat că se pot obține bani buni din vânzarea online a muzicii, în format digital, iar iTunes Music Store a devenit cel mai mare comerciant de muzică din SUA (2008) și cel mai mare din lume (2010).
Așa cum stocarea analogică pe casetă a fost detronată de discul audio compact, iar acesta a fost îngenuncheat la rândul lui de formatul digital MP3, se pare că și serviciile online pentru vânzarea muzicii în format digital trebuie să se confrunte cu un inamic mai tânăr și mai dinamic, serviciile de streaming ( Google Play Music, Deezer etc).
În primul trimestru al anului în curs (2015) conform unui raport publicat de Warner Music Group, cel de-al treilea gigant al industriei muzicale după Universal și Sony, încasările provenite din streaming-ul muzical le-au depășit pentru prima dată pe cele obținute din vânzarea muzicii în format digital. Modul de comercializare al acestui serviciu este prin intermediul abonamentului lunar onligatoriu, care pare a fi o cale mai atractivă pentru indusria muzicală.
CAPITOLUL II – ISTORIA ȘI EVOLUȚIA PIRATERIEI AUDIO – VIDEO
2.1 Definiția produselor audio-video
Produsele audio, sunt produsele înregistrate sau stocate care pot fi ascultate decodificând semnalul audio într-un format digital sau analog. Un sistem digital audio are la baza un convertor din analog în digital (ADC) care transformă un sistem analog de date într-un sistem digital de date.
Un semnal audio digital poate fi stocat sau transmis prin intermediul internetului sau prin intermediul undelor radio. Sunetele de tip digital audio pot fi stocate pe un CD, un player audio digital, un hard drive, un USB flash drive sau pe orice mediu de stocare a datelor. Semnalul digital poate fi modificat însa prin procesarea acestuia, poate fi filtrat sau i se pot adăuga efecte. Tehnicile de compresie a datelor audio, cum ar fi MP3 sau Advanced Audio Coding (AAC) sunt folosite adesea pentru a reduce mărimea fișierului, pentru a ocupat cât mai puțin loc pe mediul de stocare.
Printre multitudinea de posibilități prin care se pot înregistra semnalele analog sunt incluse și înregistrări ale frecvențelor audio, analog audio și analog video care, nefiind criptate în niciun fel, simplifică redarea lor fară a folosi metode sofisticate de decodificare a semnalulului analog. Fonograful a fost primul aparat folosit pentru prinderea sunetului analog și a fost inventat de Thomas Edison în 1877.
Fonograful a fost urmat de către gramofon, care a fost inventat de către Emil Berliner. Acesta a adus o evoluție a metodei de redare a sunetului față de fonograf prin folosirea discurilor vinyl ca mediu de stocare a semnalului audio analog, spre deosebire de fonograf care folosea cilindri din staniol ca mediu de stocare a semnalului audio analog.
Următoarea evoluție în înregistrare a fost reprezentată de inventara telegrafonului, de către Vladermar Poulsen, care nu mai înregistra semnalul mecanic ci semnalul audio prin electromagnetism folosinduse de niște fire de metal pe care era înregistrat semnalul analog audio. În loc să folosească un mediu de stocare solid ce nu putea fi modificat după înregistrare, telegrafonul reda semnalul analog audio asemănător transmisiei unui semnal folosit de radio sau telefon prin unde.
Magnetofonul este următoarea evoluție a aparatelor de înregistrare a semnalului analog audio, inventatorul său fiind Fritz Pfleumer care a luat ideea de înregistrare electromagnetică și a dus-o mai departe. În loc să folosească ca mediu de stocare firele de metal care erau grele, scumpe și periculoase, el a realizat că poate să înregistreze pe foi subțiri de hârtie care conțin particule de fier pe ele. Fierul permitea hârtiei să fie magnetizată în același fel ca firele de metal, dar excludea dificultățile, era mult mai ușor de captat semnalul audio și de a îl reda și chiar și stocarea materialelor pe care s-a realizat înregistrarea era mai ușoara și mai accesibilă.
Inregistrarile audio folosind curentul alternativ, numite și A.C. bias, au reprezentat următoarea și finala evoluție a semnalului analog audio. Acesta a eliminat problemele de fidelitate scăzută care apăreau la redarea semnalului audio folosind un curent alternativ care conținea frecvențe mai mari de redare decât predecesorul său, anume curentul direct care producea semnalul audio analog la frecvențe scăzute oferind o fidelitate scăzută a sunetului. Această invenție a fost descoperită în același an de doi inventatori care trăiau în părți diferite ale globului, amândoi neștiind de descoperirea celuilalt. Numele lor sunt Walter Weber și Marvin Camras.
Artiștii care doresc ca melodiile lor să fie redate la o calitate foarte mare folosesc ambele medii de redare a semnalului audio pentru a obține o calitate foarte bună. Adesea la concerte se observă cum artiștii folosesc atât un laptop dar și viniluri pentru ca muzica lor să aibă o fidelitate foarte bună.
Produsele video, sunt produsele înregistrate într-un mediu electronic pentru înregistrare, copiere sau difuzare a produselor de tip motion pictures. Videografia este înregistrarea video pe o casetă video sau un disc video. Este opusă filmului, pentru care se folosește ca mediu de stocare banda de plastic cunoscută ca film stock.
Tehnologia video a fost prima dată dezvoltată pentru tubul catodic (CRT), folosit în televizoare, dar multe alte tehnologii noi de afișare video au fost inventate de atunci până astăzi, pentru a îmbunătăți calitatea imaginii, pentru a consuma mai puține resurse și pentru a oferi posibilitatea utilizatorilor să poată viziona mai mult timp fară ca ochii să le obosească.
Cadre pe secundă se referă la numărul de poze statice pe unitate de timp a videolui, ele pot varia de la șase sau opt cadre pe secundă pentru camerele mecanice și până la 120 sau chiar mai multe cadre pe secundă pentru noile camere profesionale. Standardele PAL și SECAM au stabilit standardul de cadre pe secundă pentru video ca fiind de 25 cadre pe secundă iar NTSC a stabilit că standardul să fie de 29,97 cadre pe secundă. Numărul minim de cadre pe secundă pentru a obține iluzia de imagine în mișcare este de 15 cadre pe secundă.
Semnalul video poate să fie interlanced sau progresiv. Cel interlanced a fost inventat pentru a reduce întreruperile în primele forme de redare video mecanice sau CRT fără a crește numărul de cadre pe secundă care ar fi fost necesare pentru sacrificarea calități detaliilor imaginii și pentru a rămâne în limita unei bande limitate.
Sistemele analog de afișare video reproduc fiecare cadru în același fel, efectiv dublând rata de cadre pe secundă pentru a elimina defectele de distorsiune și întreruperi video. Când imaginea este capturată aparatul trebuie să prindă câmpurile unul câte unul în loc să le împartă în cadre complete după ce le primește, astfel numărul de cadre pe secundă fiind efectiv dublat și de asemenea rezultă o redare mai ușoară și mai realistă a imaginii în mișcare.
În sistemele de scanare progresive, fiecare perioadă de reîncărcare reactualizează toate liniile de scanare ale fiecărui cadru în secvențe. Când se afișează o redare progresivă sau un semnal înregistrat, rezultatul este rezoluția optimă spațială a ambelor părți staționare și cele în mișcare ale imaginii.
Sunt diferite metode de transmisie video și de stocare, fiecare cu propriile lor formate. Pentru transmisii sunt conectori fizici și protocolul de semnal. Un conector fizic poate transmite un anumit standard de vizualizare care oferă o anumită rată de reîncărcare, de rezoluție video și spațiu color. Astfel, televiziunea prin cablu analog este diferită de cea HD prin cablu din cauză că cea analog este pentru televizoarele care oferă o calitate mai slabă a imaginii și nu au o rezoluție video foarte mare, însă cele care pot utiliza și cablul HD pot oferi o imagine de o rezoluție, fidelitate și sensibilitate mult mai mare.
Semnalul analog video este un semnal video transferat printr-un semnal analog, care atunci când este combinat într-un canal, este numit video compoziție. Video analog poate să fie transmis prin canale separate, cum ar fi S-Video sau prin multiple canale de componență video.
Video analog este folosit atât în producțiile de televiziune profesionale cât și cele de larg consum. Însă formatul digital video a fost adoptat deoarece oferă o calitate mai largă, fiind folosite metodele de transmisie de tip SDI, FireWire, DVI, HDMI.
2.2 Istoria pirateriei audio video
Când Thomas Edison a inventat fonograful, muzicienii l-au considerat ca fiind un pirat care dorea să le fure melodiile și să distrugă industria muzicii cântate live, prejudecată care a luat sfârșit când a fost dezvoltat un sistem în care plăteai pentru a asculta muzică la fonograf.
Compozitorii nu erau fericiți de existența pirateriei, ei spuneau că inventatorii care au dezvoltat tehnologia de a înregistra semnale se foloseau de munca altor persoane. Se spunea că inventatorii profitau de talentul muzicienilor pentru a își aduce propriile venituri, și industria muzicală era la mâna acestor inventatori.
Inventatorii care au creat pianul ce putea să cânte singur au argumentat că este perfect demonstrabil că introducerea instrumentelor ce pot cânta singure nu au deprivat nici un compozitor de ceea ce au adus aceștia până în momentul apariției acestor aparate. În realitate mașinăriile creșteau vânzările din muzică. Inventatorii argumentau că era în interesul publicului să existe aceste invenții, pentru a aduce publicului larg plăcerea de a asculta muzică, nu numai celor cu o stare economică foarte bună sau servitorilor acestora.
Din 1890 Thomas Edison a deținut majoritatea patentelor care țineau de camerele de redare a peliculelor video.
În ianuarie 1909 s-a impus ca termen final pentru companiile mari să se supună licențelor impuse de Thomas Edison. Până în Februarie cei ce nu erau licențiați sau cei care erau independenți, au protestat și nu s-au supus cerințelor lui Edison. Până în vara anului 1909 mișcarea independentă încă funcționa, producătorii și posesori de teatre folosind echipamente ilegale, importând totodată pelicule pentru film pentru a crea propria lor piață neagră de cinematografe și pelicule.
Apariția numeroaselor cinematografe de tip Nickelodeons a dus la o reacție a companiilor cu patent împotriva mișcării părții independente prin formarea unei companii complementare cunoscută ca General Film Company, cu scopul de a bloca intrarea celor nelicențiați pe piață. Subsidiara a confiscat echipamente nelicențiate, a oprit aprovizionarea cu produse a teatrelor care aveau aparate cinematografice, acestea au luat filmele nelicențiate și efectiv au monopolizat distribuția și achiziția de filme din S.U.A. cu excepția celor deținute de William Fox care a sfidat trustul chiar și după ce licența sa a fost revocată..
Mulți creatori de filme independenți au răspuns prin a își muta operațiunile la Hollywood. Distanța de la sediul lui Edison până la New Jersey a făcut ca General Film Company să aibă dificultăți în împuternicirea patentelor la Hollywood, ei nefiind capabili să facă controale și să îsi exercite puterea legală.
Radioul AM, prin calitatea sunetului și recepția de pe radio, nu era un rival pentru discurile din perioada în care a apărut, iar companiile de înregistrare s-au grăbit să creeze contracte care să încurajeze majoritatea artiștilor să lucreze cu medii ce puteau fi rivale radioului AM. Aceste eforturi au limitat recepția radioului și au condus la îmbunătățirea rapidă a tehnologiei radio prin finețea calitatății sunetului și a recepției.
Inventarea radioului FM amenința RCA-ul care deținea drepturile asupra pieței a radioului AM. Astfel, compania a răspuns prin lansarea unei campanii care să oprească avansarea radioului. Primele încercări au fost de a atrage de partea lor Comisia Federală de Comunicații (FCC) și de a limita capabilitățile radioului FM, dar aceștia au eșuat la început, însă din cauza declanșării celui de-al Doilea Război Mondial au reușit. FCC anunța că radioul FM va fi mutat la un nou spectrum și că puterea de transmisie a radiourilor FM va fi limitată. Aceste reglementări efectiv au îngreunat piața FM și posibilitățile inventatorilor de a avansa în tehnologie.
Televiziunea prin Cablu
Când antreprenorii televiziunii prin cablu au încercat comunicările prin cablu în 1948, majoritatea celor care transmiteau refuzau să plătească pentru conținutul care era transmis consumatorilor. De la început companiile de cablu au început să vândă accesul la transmisiunile TV. Ei refuzau să plătească pentru ce transmiteau.
Difuzorii și deținători de copyright au atacat rapid acest tip de furt. Această practică a fost văzută ca un fel de competiție neloială și distructivă. Se poate să fi fost un interes public de a răspândi distanța de acoperire a televiziuni prin cablu, dar tot exista problema de folosire a lucrurilor private în scop public.
Deținătorii de drepturi de autor au dat în judecată companiile de cablu și de două ori Curtea Supremă de Justiție a dat ca verdict faptul că aceste companii nu datorează nimic deținătorilor de drepturi de autor.
Casetele audio
Majoritatea casetelor erau vândute goale și folosite pentru a înregistra melodiile artiștilor, de pe casetele prietenilor lor sau de la radio. Această practică a fost sancționată de către industria muzicală cu sloganuri ca “Înregistrările făcute acasă omoară industria muzicii!”
Diverse cazuri legale au apărut în legătura cu copierea casetelor. În Anglia, în cazul cântecelor CBS contra Amstrad (1988), House of Lords au dat verdict în favoarea Amstrad care producea echipament pentru a facilita crearea de duplicate a casetelor care nu constituia încălcarea drepturilor de autor.
Într-un caz similar, un deținător de magazin care închiria casete și vindea casete goale nu era responsabil pentru încălcarea drepturilor de autor deși era clar că cel mai probabil clienți săi copiau casetele, închiriate de la el, acasă. În ambele cazuri, instanța a spus că producătorii și vânzătorii nu pot fi considerați vinovați pentru acțiunile consumatorilor.
În 1971 congresul din S.U.A. a declarat că înregistrările muzicale sunt demne de protecție prin implementarea drepturi de autor. Prin acest act a fost propus să se răspundă la plângerile care au avut loc în industria muzicală și de a elimina reproducerea vinilurilor, iar acest lucru a fost aplicat și pieței de casete audio.
Executivi ai caselor de discuri s-au plâns că adolescenții înregistrau și schimbau albumele lor preferate între ei și astfel evitau taxa plătirii pentru o caseta audio folosind casete goale și înregistrând pe ele melodiile. Cu vânzarea muzicii în creștere, nemulțumirile au rămas în mare parte nebăgate în seamă.
Până la sfârșitul anilor 1970, vânzările de muzică erau în coborâre, iar companiile de înregistrări pornesc o campanie care să stopeze înregistrările făcute acasă. Se impune o taxa asupra casetelor goale și până în anii 1980 legislația oferea deținătorilor de drepturi de muzică o parte din taxa de vânzări a casetelor goale.
Când a apărut VCR-ul în 1976 Universal Studios și Walt Disney Company au dat în judecată Sony și distribuitorii, susținând că Sony producea VCR-ul Betamax, un dispozitiv care avea potențial de a fi folosit pentru încălcarea drepturilor de autor. Sony erau astfel responsabili pentru orice încălcare a drepturilor de autor care poate fi produsă prin achiziționarea lor.
Curtea Supremă a SUA a spus că prin crearea de copii individuale a emisiunilor televizate în scopul de a viziona ulterior nu constituie încălcare a drepturilor de autor, acest lucru fiind considerat ca fiind o atitudine normală. Curtea a mai spus că producătorii de sisteme ce fac înregistrări acasă, cum ar fi Betamax sau alte dispozitive VCR nu pot fi considerate eligibile pentru încălcarea drepturilor de autor.
În octombrie 2001, numeroase companii de televiziune, inclusiv trei mari rețele, au dat în judecată Sonicblue, care la momentul acela comercializa aparatul ReplayTV. Principalul vinovat fiind seria ReplayTV 4000, care făcea parte dintr-o schemă ilegală care atacă fundamentele de bază ale televiziuni gratuite.
Industria TV a dat în jucată ReplayTV pentru două motive:
dispozitivele ofereau oamenilor posibilitate de a înregistra emisiuni pentru că după aceea să se uite la ele fară a mai vizualiza reclamele folosind funcția de AutoSkip.
dispozitivele dădeau utilizatorilor posibilitatea să schimbe casete cu emisiuni înregistrate de ei cu ajutorul funcției Send Show, care trimitea prin internet înregistrările emisiunilor posesorilor de ReplayTV.
La apariția radioului digital în Martie 2007, Copyright Royality Board (CRB), care vindeau drepturile de a înregistra melodii, fiind plătiți de serviciile oferite de radiourile de pe internet, au mărit drepturile radiourilor de pe internet. La cererea RIAA, CRB a ignorat faptul că drepturile radiourilor de pe internet erau dublate cu plățile pentru sateliți și le-au mărit și mai mult veniturile din încasări.
Un grup de firme de înregistrări, incluzând patru mari companii și un grup mare de editori muzicali au dat în judecată sateliții XM. Ambele procese spuneau că XM încălca drepturile autorilor prin vinderea tehnologiei Inno, un satelit radio portabil cu un dispozitiv de înregistrare digital. Inno le oferea utilizatorilor posibilitatea de a înregistra până la 50 de ore de muzică de la transmisiunile radio.
Muzica digitală
În 1993 Frank Music Corp, dau în judecată serviciile online CompuServe, procesul argumentând faptul că forumurile CompuServe ofereau utilizatorilor posibilitatea de a downloada fișiere audio fară a ține cont de drepturile de autor. Procesul s-a finalizat în 1995, când CompuServe plătește agenția Haryy Fox mai mult de 600$ pe cântec pentru încălcările drepturilor de autor.
În 2000 A&M Record și multe alte companii de înregistrări dau în judecată Napster pentru contribuția la alterarea drepturilor de autor.
În februarie 2009 Warner Bros, MGM, EMI, Colombia Pictures, 20TH Century Fox, Sony BGM și Universal au dat în judecată trackerul de torrente “The Pirate Bay” pentru facilitarea pirateriei și pentru încălcarea legii drepturilor de autor din Elveția. În aprilie, curtea a aflat că echipa de avocați a apărării se facea vinovată de ajutarea publicului și a utilizatorilor de a comite încălcări de drepturi de autor prin oferirea utilizatorilor a posibilități de a face căutări avansate și de a downloada și stoca descărcările prin intermediul trackerului de pe site.
2.3 Definiția și evoluția pirateriei audio-video
Folosim cuvântul piraterie, pentru a descrie practicile digitale de copiere, din afara ariei cuprinse de legea dreptului de autor, care în momentul de față se află în plină expansiune. Pirateria nu a avut niciodata o definiție clară și stabilă, și este mai bine înteleasă ca subiectul multor dezbateri, decât ca descrierea unui comportament anume.
Pirateria sau contrafacerea de bunuri media este un termen folosit în general pentru a descrie o încălcare deliberată a legii drepturilor de autor și a drepturilor conexe care au în vedere interzicerea reproducerii și exploatării neautorizate a produselor purtătoare de astfel de drepturi.
Reproducerea, comercializarea precum și vânzarea de produse înregistrate de tip audio sau video, și nu numai protejate prin legea copyright-ului, fără acordul titularilor, este strict interzisă de lege sub sancțiunea pedepsei cu închisoarea. Marimea pedepsei este dată de scopul pentru care a fost comercializat ilegal produsul, gravitatea consecințelor, participarea penașă într-un grup infractor organizat prin care s-au săvârșit acte repetate de piraterie etc.
Existența comunicării online, precum și a posibilităților de a dispune de produsele protejate sub forma unor informații digitale, au condus la exploatarea foarte ușoară a produselor protejate de legile dreptului de autor și a drepturilor conexe în mediul digital, cu consecințe foarte mici.
Cea mai răspândită formă a pirateriei de materiale audio-video este pirateria prin intermediul internetului. Orice metodă de punere la dispoziția publicului sub orice formă a unei înregistrări sonore sau video, și nu numai asupra căreia nu se dețin drepturi de autor, reprezintă o acțiune de piraterie. Punerea la dispoziție pe domeniul public a obiectelor și produselor fară drepturile de autor constituie o infracțiune, chiar dacă nu se obțin beneficii materiale și este reglementată de Art. 139 indice 8 din Legea 8/1996 modificată și completată.
Cel mai frecvent și întâlnit caz este acela când utilizatori individuali folosesc programe de tip DC++, Torrent și le pun la dispoziție prin mediul electronic folosind share de fișiere și directoare din hard-diskul calculatorului lor personal pentru a fi descărcate de alți utilizatori individuali pentru propriile lor nevoi.
Cumpărarea din comerț legal a unui produs nu dă dreptul de a pune la dispoziție publică acel bun. Produsul a fost cumpărat doar cu dreptul de utilizare personală sau în cadrul familiei și cercului de prieteni. Orice altă utilizare a acestui produs se plătește separat.
Cele mai răspândite forme de piraterie sunt cele cu produse fizice și pirateria digitală. Pirateria folosind produse fizice este forma de piraterie clasică și aceasta are loc atunci când o persoană realizează produse piratate, copii neautorizate după produsele cu drepturi de autor, cu scopul de a le comercializa sau distribui. Legea dreptului de autor sancționează nu numai actele de creare și distribuire neautorizată, ci și pe cele de deținere, transport, promovare a mărfurilor piratate cu scopul de a fi vândute. Chiar și refuzul persoanei de a declara proveniența mărfurilor piratate se pedepsește cu închisoare sau cu amendă penală.
Drepturile de autor au la bază o idee simplă – oamenii care creează, produc sau investesc în lucrări de origine creativă ar trebui să fie cei care decid și modul în care acestea vor fi folosite și puse la dispoziția publicului.
Drepturile de autor includ modul în care deținătorii de drepturi doresc să se desfășoare copierea, distribuirea și difuzarea operelor. Acest lucru oferă creatorilor de astfel de produse un stimulent pentru a crea în continuare dar și antreprenorilor motive economice pentru a investi în operele creative ale acestora.
Drepturile de autor sunt o bază economică globală ce oferă zeci de milioane de locuri de muncă pe întreg globul, si totodată contribuie semnificativ la bugetele de stat. După ultimele estimări în Europa și în SUA valoarea financiară a industriilor în care sunt obiecte sau produse bazate pe drepturi de autor este de circa 360 miliarde de euro, respectiv 430 miliarde de dolari, ceea ce reprezintă peste 5% din PIB.
Mărimea dezvoltărilor artistice și culturale de astăzi nu ar fi existat fără o puternică protecție a drepturilor de autor.
Asociația Motion Picture Association (MPA) definește pirateria filmelor ca intrarea în posesie neautorizată, copierea sau folosirea de materiale cu copyright fară permisiunea producătorilor sau a deținătorilor de drepturi de autor asupra lor. Istoria pirateriei filmelor este strâns legată de avansarea tehnologică. Echipamentele de înregistrare video, dvd-urile și internetul au reprezintă parte importantă în a obține și a vinde filmele ilegal. Pirateria filmelor reprezintă un procent ridicat din totalul pierderilor economice ale țărilor de pe întreg globul.
Istoria pirateriei filmelor a început cu posesorii de aparate de înregistrat video pentru a copia filme din cinematografe. Sunetul era înregistrat prin intermediul microfonului de la cameră care era de calitate slabă din cauză că existau sunetele audienței. Aceste rippuri făcute de camere erau puse pe internet de obicei după premiera filmului.
Căutând o îmbunătățire a calități audio și video, cei care piratau au început să sincronizeze înregistrările făcute de camere cu o a doua înregistrare.
Aceste camere foloseau microfoane profesionale fară prezența audienței în cinematograf. Acestea erau capturate direct de la sistemul audio al cinematografului sau printr-o transmisie radio FM.
O altă metodă comună de piratare a filmelor este cea de copiere a dvd-urilor prelansate. Companiile de filme adesea lansează copii promoționale ale filmelor pentru critici și oameni din industrie pentru ca aceștia să le facă recenzii înainte de lansare. Pirații elimină mesajul cu copie promoțională și îl lansează ca o copie după DVD. În prezent conexiunea la televiziune oferă cea mai comună cale de a pirata filmele. Subscripția TV, digital streamingul și HDTV rips au devenit rapid cele mai populare metode de piratare, ele oferind o calitate mult mai bună decât cea de pe DVD.
Contrafacerea prin pirateria digitală reprezintă una dintre formele de criminalitate informatică economică cu cea mai rapidă creștere atât în România, cât și în celelalte state și reprezintă o amenințare pentru economiile tuturor țărilor, dăunând, totodată relațiilor comerciale prin alungarea investitorilor.
Site-urile pirat care oferă o conexiune directă între utilizatori, denumită peer-to-peer, se caracterizează prin faptul că muzica listată pe ele poate fi copiată și ascultată la nesfârșit fără autorizarea și fără compensarea compozitorilor, a artiștilor, a producătorilor de fonograme ori a celor care au investit creativ și financiar în realizarea acesteia. De regulă doar 15% dintre piesele nou-lansate se vând intr-o cantitate suficient de mare astfel încât să genereze profit, susținând astfel și restul de 85% și anume artiștii în devenire.
Pirateria digitală, atât de întâlnită la muzică și filme, a început să se extindă și la cărtile digitale. Având în vedere expansiunea device-urilor precum Kindle sau Sony Reader, cei care studiază problema în domeniu spun că situația va lua o și mai mare amploare.
În ceea ce privește pirateria fizică diferența dintre un CD original și unul piratat este aceea că cel original dispune de o hologramă aplicată pe ambalajul protector sau direct pe coperta acestuia. De regulă cele produse în România de exemplu au aplicată această hologramă direct pe coperta din carton pe când la cele din străinătate holograma este aplicată pe folia de plastic de protecție a discului. Marcajul holografic este o etichetă tridimensională, ce dispune de un cod numeric și este realizată pe suport autoadeziv.
Unele țări precum SUA sau Germania nu adoptă acest tip de aplicare a hologramelor, dar identificarea produselor contrafăcute se face prin: lipsa booklet-ului, calitatea audio-vizuală a discului este scăzută, discul pe care a fost imprimată informația este bulk. Suprafața discurilor originale este argintie, iar lângă inel va fi menționată casa de discuri producătoare. Suprafața discurilor pirat, va fi una albastră sau gălbuie iar pe inelul discului se va găsi menționat producătorul discului.
2.4 Descărcare de filme și muzică de pe internet
Pirateria rămâne o problemă masivă pentru industria muzicală și nu numai, acționând ca o frână asupra creșterii sustenabile. Deținătorii de drepturi încearcă continuu să adapteze legea drepturilor de autor la era digitală. Încearcă o cât mai bună colaborare cu intermediarii de internet, precum companiile de publicitate, operatorii de plăți și platformele mobile, pentru acțiuni cât mai responsabile în vederea unor contra-atacuri în direcția problemei ridicate de piraterie.
Peste 20% dintre utilizatorii de rețele fixe de internet la nivel global, accesează în mod regulat conținut media fraudulos. Pirateria digitală evoluează constant și sub multe forme inclusiv distribuirea de muzică neautorizată cu ajutorul platformelor precum Tumblr, Twitter sau program de distribuție a torentelor precum BitTorrent.
Federația Internațională a Industriei Fonografice (IFPI) estimează faptul că în anul 2014 au fost 4 miliarde de descărcări de muzică doar prin folosirea BitTorrent, din care cea mai mare parte cu conținut fraudulos, și fără să fie luate în considerare alte site-uri sau rețele de socializare.
Cei mai mulți consumatori sunt de acord că pirateria este dăunătoare, chiar și cei care folosesc servicii neautorizate recunosc faptul că trebuie luate măsuri împotriva acestui lucru.
Blocarea accesului la conținut nelicențiat de către provider-ul de servicii de internet a devenit o metodă din ce în ce mai folosită pentru a ajuta în lupta contra pirateriei. În aproape 20 de țări s-a hotărât blocarea accesului la peste 480 de site-uri cu conținut fraudulos. Acest lucru s-a dovedit a fi unul eficient, deoarece deși blocarea unui singur site nu avea un impact atât de mare asupra traficului pe servicii nelicențiate, o dată blocate un număr mai mare de site-uri s-a creat astfel un impact major.
Motoarele de căutare sunt un principal conducator de trafic către site-uri nelicențiate, și joacă un rol major în influențarea deciziilor utilizatorilor de internet despre unde și cum să obțină conținut. Un studiu publicat în 2014 de către Carnegie Mellon University din SUA a arătat faptul că 94% dintre utilizatorii de internet cărora le-au fost oferite rezultate care în majoritate ofereau conținut licențiat au cumpărat un film, în timp ce doar 57% dintre utilizatorii de internet cărora în majoritatea le-au fost prezentate rezultate care ofereau conținut nelicențiat au cumpărat un film.
În timp ce consumul de conținut prin intermediul dispozitivelor mobile crește, consumul de conținut piratat este de așteptat să urmeze trend-ul. Astfel ca un studiu arată că peste 27 de milioane de oameni folosesc aplicații mobile pentru a descărca cel puțin o melodie piratată. Aplicațiile sunt de cele mai multe ori downloadate prin intermediul magazinelor online ale producătorilor ( Google sau Apple). Deși se fac cereri frecvente de către deținătorii de drepturi de autor pentru ca astfel de aplicații să fie înlăturate, multe dintre ele rămân valabile sau reapar mai târziu.
Franța duce lupta anti-piraterie la un nou nivel astfel că cei găsiți vinovați de acțiuni ilegale sunt amendați si li se blochează accesul la internet, după ce în ultimii trei ani au trimis milioane de scrisori cu mesaje de avertizare utilizatorilor de internet descoperiți folosind aplicații de tip file-sharing. Aceste lucruri sunt susținute de o lege care prevede trei pași de acțiune: avertizare, amendare urmate de deconectarea temporară sau permanentă de la internet.
Dacă decizia autorităților nu este contestată prin apel în termen de 10 zile, furnizorul de internet va bloca accesul pentru clientul sancționat timp de 15 zile, dar furnizorul este în același timp obligat de lege să ofere clientului în continuare accesul la servicii de tip e-mail, mesagerie și comunicații.
În 2015, pirateria este atât la nivel macro, cât și în categoria furtului de conținut de la creatorii originali. Mai jos o să prezint o listă a celor mai folosite și moderne metode pentru obținerea de material fără drepturi de autor, de pe internet:
Site-urile de streaming. Vplay.ro a fost cea mai cunoscută platformă până anul trecut, dar sistemul acestuia s-a schimbat și are un conținut destul de limitat și vechi. Majoritatea utilizatorilor văd cele mai noi episoade din serialele preferate pe site-uri care pun videoclip-urile pe platforme care nu au protecție împotriva furtului drepturilor de autor și apoi sunt oferite cu link-uri pe site-uri finanțate printr-un sistem agresiv de reclame.
Furtul de conținut de pe YouTube. Aceasta este forma cea mai mică, dar care afecteaza creatorii într-un mod direct. Conținutul de pe platforma menționată este descărcat cu ajutorul softurilor de pe internet și este redistribuit apoi pe propria platformă, deși toate site-urile de genul YouTube au opțiune de Embed, care introduce videoclip-ul direct din YouTube pe site-ul dorit, unii preferă varianta furtului de conținut. I se ia astfel șansa creatorului de a câștiga de pe urma celor câteva zeci de mii de vizualizări.
Site-uri de torrents. Cele mai populare platforme. The Pirate Bay are 50 de milioane de vizitatori unici lunar și se auto-finanțează prin reclame. Site-urile nu sunt ilegale, accesarea lor nu este ilegală, dar cei care pun la dispoziție conținutul piratat riscă rigorile legii. În România cel mai popular site din această categorie este FileList, urmat de Lasttorents.
P2P (Peer to Peer). Deși învechite sunt în continuare folosite prin clienții de tip DC++ sau prin rețeaua IRC (Internet Relay Chat). Utilizatorii pun din propriul calculator la dispoziție unele fișiere și găsesc la alții conținutul pe care îl doresc. Am spus vechi deoarece acestea erau cele mai populare înaintea site-urilor de torrents.
PopCorn Time. Un site care combina facilitățile site-urilor torrents cu cele ale celor de streaming, pentru că putea rula direct fișierele din interiorul unui link de torrent într-un video pe internet, dar a fost închis rapid pentru că era un dezastru juridic.
CAPITOLUL 3 – ASPECTE LEGALE PRIVIND PIRATERIA AUDIO – VIDEO
3.1 Legea dreptului de autor
Legea dreptului de autor (Legea nr.8/1996) publicată în Monitorul Oficial nr.587 din August 2004 stipulează faptul că utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive ale autorului. În cele ce urmează voi prezenta toate articolele din această lege, pentru fiecare formă de produs care poate fi piratată de către persoanele care piratează produsele audio și ce drepturi au companiile care realizează astfel de produse.
Subiectul dreptului de autor
Art. 3. – (1) Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera.
(2) În cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecția acordată autorului persoanele juridice și persoanele fizice altele decât autorul.
(3) Calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite în condițiile legii.
Art. 4. – (1) Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică.
(2) Când opera a fost adusă la cunoștință publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de către persoana fizică sau juridică ce o face publică numai cu consimțământul autorului, atât timp cât acesta nu-și dezvăluie identitatea.
Obiectul dreptului de autor
Art. 7. – Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concretă de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, cum sunt:
– compozițiile muzicale cu sau fără text;
– operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele;
– operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale;
– operele fotografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei.
Art. 9. – Nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor următoarele:
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile și invențiile, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și traducerile oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităților publice și ale organizațiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul și medalia;
d) mijloacele de plată;
e) știrile și informațiile de presă;
f) simplele fapte și date.
Conținutul dreptului de autor
Art. 10. – Autorul unei opere are următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică;
b) dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei;
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică;
d) dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa;
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de exploatare, prejudiciați prin exercitarea retractării.
Art. 13. – Utilizarea sau exploatarea unei opere dă naștere la drepturi distincte și exclusive ale autorului de a autoriza:
a) reproducerea integrală sau parțială a operei;
b) difuzarea operei;
c) importul în vederea comercializării pe teritoriul României a copiilor de pe operă, realizate cu consimțământul autorului;
d) reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuție sau de prezentare directă a operei;
e) expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografice și de arhitectură;
f) proiecția publică a operelor cinematografice și a altor opere audiovizuale;
g) emiterea unei opere prin orice mijloc ce servește la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, inclusiv prin satelit;
h) transmiterea unei opere către public prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu;
i) comunicarea publică prin intermediul înregistrărilor sonore și audiovizuale;
j) retransmiterea nealterată, simultană și integrală a unei opere prin oricare dintre mijloacele citate la lit. g) și h), de către un organism de emisie, diferit de organismul de origine a operei radiodifuzate sau televizate;
k) difuzarea secundară;
l) prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate sau televizate;
m) accesul public la bazele de date pe calculator, în cazul în care aceste baze de date conțin sau constituie opere protejate.
Drepturile producătorilor de înregistrări sonore
Art. 103. – (1) Se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă, în sensul prezentei legi, orice fixare, exclusiv sonoră, a sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuție a unei opere sau a altor sunete ori a reprezentărilor numerice ale acestor sunete, oricare ar fi metoda și suportul utilizate pentru această fixare. Nu se consideră înregistrare sonoră o fixare audiovizuală sau partea sonoră a acesteia ori reprezentarea sa numerică.
(2) Producătorul de înregistrări sonore este persoana fizică sau juridică ce își asumă responsabilitatea organizării și finanțarea realizării primei fixări a sunetelor, fie că aceasta constituie sau nu o operă în sensul prezentei legi.
Art. 104. – În cazul reproducerii și difuzării înregistrărilor sonore, producătorul este în drept să înscrie pe suporturile acestora, inclusiv pe coperte, cutii și alte suporturi materiale de ambalare, pe lângă mențiunile privind autorul și artistul interpret sau executant, titlurile operelor și data fabricării, numele și denumirea producătorului.
Art. 105. – (1) Producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza următoarele:
a) reproducerea propriilor înregistrări sonore;
b) difuzarea propriilor înregistrări sonore, prin vânzare, închiriere, împrumut sau orice alt mod de transmitere cu titlu oneros sau cu titlu gratuit;
c) emiterea sau transmiterea prin radiodifuziune sau televiziune a propriilor înregistrări sonore, retransmiterea prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit sau prin orice alt procedeu similar, precum și prin orice alt mijloc de comunicare către public;
d) prezentarea într-un loc public a propriilor înregistrări sonore;
e) adaptarea propriilor înregistrări sonore;
f) importul pe teritoriul României al copiilor legal realizate ale propriilor înregistrări sonore.
(2) De asemenea, producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a împiedica importul de copii ale propriilor înregistrări sonore realizate fără autorizarea sa.
(3) Drepturile prevăzute la alin. (1) și (2) se transmit prin cesiune exclusivă sau neexclusivă, în condițiile prevăzute pentru dreptul de autor la art. 42 și 43.
(4) Dispozițiile alin. (1) lit. f) nu se aplică atunci când importul este făcut de o persoană fizică, fără scopuri comerciale.
Art. 106. – (1) Durata drepturilor patrimoniale ale producătorilor de înregistrări sonore este de 50 de ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima fixare.
(2) În cazul în care înregistrarea sonoră este adusă la cunoștință publică în această perioadă, durata drepturilor patrimoniale expiră după trecerea a 50 de ani de la data aducerii la cunoștință publică.
Drepturile artiștilor interpreți sau executanți
Art.95. – În sensul prezentei legi, prin artiști interpreți sau executanți se întelege: actorii, cantăreții, muzicienii, dansatorii și alte persoane care prezintă, cântă, dansează, recită, joacă, interpretează, regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă literară sau artistică, un spectacol de orice fel, inclusiv folcloric, de varietăți, de circ ori de marionete.
Art.96. – Artistul interpret sau executant are următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a pretinde recunoașterea paternității propriei interpretări sau execuții;
b) dreptul de a pretinde că numele sau pseudonimul său să fie indicat sau comunicat la fiecare spectacol și la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;
c) dreptul de a pretinde respectarea calității prestației sale și de a se opune oricărei deformări, falsificări ori alte modificări substanțiale a interpretării ori execuției sale sau oricărei încălcări a drepturilor sale, care ar prejudicia grav onoarea ori reputația sa.
Art.97. După moartea artistului interpret sau executant, exercițiul drepturilor se transmite prin moștenire, potrivit legislației civile, pe durată nelimitată. Dacă nu există moștenitori, exercițiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile artistului interpret sau executant, sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv.
3.2 Licențe, avize și regimuri de folosință a produselor audio-video
Programele de licență sunt acele acte care oferă producătorilor de produse audio-video posibilitatea de a comercializa legal produse oferind astfel încredere consumatorilor prin certificarea faptului că au produse de calitate și astfel aceștia primesc ce doresc.
Producătorii nu pot să practice legal activitatea de a produce și comercializa produse audio-video fară a avea o licență, care impune anumite standarde de calitate. Aceste licențe sunt menite să-i protejeze pe producători de falsificatori cu produse de slabă calitate dar și de reclamă falsă.
În România licențele pentru a se difuza și comercializa produse audio video sunt oferite de către CNA care astfel protejează consumatorii de produse contrafăcute de calitate scăzută. CNA execută și un control asupra produselor, astfel încât nu orice produs este comercializat și se au în vedere categoriile de vârstă pentru care produsele sunt comercializate. Există o metodă de filtrare a produselor care sunt menite pentru anumite persoane, de anumită vârstă.
Licențele mai asigură cumpărătorii și de faptul că ei primesc ceea ce cumpăra și nu primesc alt produs care are ambalajul produsului dorit iar producătorii își protejează prestigiul și marfa.
Orice bun este reglementat prin anumite feluri de folosință, cu atât mai mult cu cat este un produs care are drepturi de autor și cei ce îl folosesc sunt persoane care au dreptul să îl utilizeze doar în anumite condiții. Dacă cei careau produse cu drepturi de autor încalcă condițiile de a folosi produsele audio-video, ei pot primi amenzi, li se pot confisca bunurile sau pot face închisoare, totul depinde de cât de gravă a fost fapta de piratare.
Deși produsul este cumpărat și poate fi folosit de către cumpărător, el nu îl poate copia, vinde sub forma copiată sau consideră că are drepturi de autor asupra produsul respectiv. El poate folosi produsul doar pentru uzul personal, să îl închirieze rudelor și cunoștințelor apropiate.
Mai jos sunt reglementările pe care legea drepturilor de autor le aplică și le împuternicește, pentru a asigura că producători și consumatori să aibe o utilizare cât mai plăcută a produselor lor.
Totuși dezbaterea în ceea ce privește momentele când drepturile de autor și pirateria afectează cu adevărat, nu se mai limitează doar la descărcările în bloc de filme și seriale, ci la operele autorilor, care sunt încărcate pe YouTube, melodii puse în exclusivitate pe platformele online.
Această platformă este existentă și în România din anul 2013, i-a bucurat pe producători și nu numai deoarece aceștia vor putea câștiga bani din clipurile video puse pe site. YouTube a reușit să se protejeze pe sine, dar să-i apere și pe utilizatorii acesteia de piraterie și încălcarea drepturilor de autor, prin faptul că își asumă faptul că există videoclip-uri care nu aparțin celor care le pun pe site și care pot fi astfel raportate printr-o modalitate extrem de simplă, implementată.
Melodiile au o amprentă digitală unică. Oricine încarcă ultima melodie a unui autor va primi un avertisment și melodia scoasă de pe pagina ( canalul) acesteia.Reclamele de pe YouTube aduc venituri celor care urcă videoclip-urile, chiar dacă cineva urcă videoclip-ul piratat, toate veniturile din reclame se duc către autorul operei.
Din păcate în România, drepturile de autor sunt prost reglementate și nu iau în considerare decât distribuirea pe scară largă a operelor protejate, nu și descărcarea și folosirea în nume propriu a unor filme și piese.
Fenomenul de piraterie online este greu de controlat într-un cadru foarte exact, iar drepturile de autor și drepturile de copyright devin elemente greu de manevrat. În ultimii ani, majoritatea statelor, au luat în vedere această problemă a drepturilor de autor și a furtului de pe internet în încercarea de a pune la punct o legislație care să instrumenteze mai ușor acest fenomen.
Dar o astfel de legislație este destul de greu de stabilit și impus unui mediu virtual, unde utilizatorul de internet nu poate fi identificat de fiecare dată cu un computer sau viceversa. Cei mai importanți jucători ar putea fi în acest caz furnizorii de internet, care și-ar putea controla, cel puțin la nivel teoretic, toți utilizatorii. Aceștia ar putea avea dreptul legal, de a monitoriza fiecare activitate online a clienților săi și să identifice cazurile de furt sau fraudă pe internet. În cazul unui utilizator care folosește internetul cu scopul de a procura informație ilegală, aceștia pot interveni automat prin avertismente sau prin suspendarea serviciului.
Măcar la nivel teoretic, această formă de control ar putea să funcționeze în parametrii optimi. Singura problema cu care se confruntă implementarea acestei legislații este faptul că accesul la internet este înrădăcinat în dreptul fundamental al omului, la libertatea de exprimare, iar o astfel de măsură ar impune violarea spațiului privat și încălcarea dreptului constituțional.
Protecția împotriva copierii neautorizate
Sistemele anti-copiere interzic utilizatorilor să copieze discul pe computer folosindu-se de diferențele dintre CD-urile Redbook(audio) și Yellowbook (data). Unele sisteme de acest gen nu permit utilizatorului să ruleze discul pe computerul personal ci doar pe un CD/DVD Player.
Protecțiile la copiere au ca inamic faptul că orice operă audio sau video poate fi copiată cu ușurință în momentul în care a fost transpusă într-o formă aflată la îndemâna omului. Dar această protecție nu încearcă să împiedice copierea neautorizată în masă, deoarece nu are foarte mult succes, ci mai degrabă dorește să oprească fenomenul numit ” copiere obișnuită”.
Există mai multe tehnologii de protecție la copiere precum Safedisc, SecuROM, StarForce.
3.3 Autoritățile care protejează drepturile de autor în România
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor ( ORDA)
Acesta a luat ființă odată cu Legea nr.8/1996, art.137 și își desfășoară activitatea în domeniul proprietății intelectuale, în materia drepturilor de autor și a drepturilor conexe, este un organ aflat în subordinea Guvernului și de specialitate al adiministrației publice centrale. Deține personalitate juridică, fiind o autoritate unică de reglementare care ține evidența prin registre naționale și se ocupă cu supravegherea, autorizarea, arbitrajul și constatarea tehnico-științifică în domeniul drepturilor de autor și a drepturilor conexe.
Are drept scop dezvoltarea și consolidarea sistemului proprietății intelectuale în domeniul drepturilor de autor, pentru a asigura un mediu cultural și economic care să stimuleze creativitatea și să garanteze protecția rezultatelor acesteia.
Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – Asociația Drepturilor de Autor ( UCMR – ADA)
Această societate a compozitorilor din România a fost înființată în anul 1920 de către compozitorul George Enescu, în calitatea sa de președinte. În anul 1949, și-a schimbat denumirea în Uniunea Compozitorilor din România. Odată cu Legea prezentată mai sus s-a constituit Asociația pentru Drepturi de Autor a UCMR care are drept obiect de activitate gestiunea colectivă a drepturilor de autor în domeniul muzical, fiind acreditată în acest sens prin Decizia ORDA nr 3/24.03.1997.
Tot prin desemnarea în 1996 de către ORDA, este un organism unic de colectare, singurul acreditat să gestioneze drepturile de autor în domeniul muzical, funcționând după modelul societăților de gestiune colectivă din celelalte țări europene.
Rolul UCMR-ADA este de a:
negocia și elabora metodologii pentru fiecare cateogorie de utilizator de opere muzicale;
negocia, la cel mai înalt nivel, remunerațiile datorate de categoriile de utilizatori, în concordanță cu practica europeană;
colecta drepturile de autor de opere muzicale, pe cale amiabilă sau judecătorească, de la toți utilizatorii autorizați precum și de la cei care utilizează operele muzicale ilegal;
colecta de la toți utilizatorii de opere muzicale potrivit normelor legale și regulilor statutare, rapoartele curpinzând operele muzicale utilizate;
contribui activ la constituirea bazelor internaționale de date privind operele muzicale, date accesibile organismelor de gestiune colectivă similare, din întreaga lume;
repartiza remunerațiile colectate, potrivit rapoartelor primite de la utilizatori și potrivit regulilor proprii de distribuție;
asigura pentru membri mijloace simple dar sigure pentru declararea operelor muzicale și pentru a avea acces rapid la informații cu privire la sumele repartizate precum și proveniența acestora.
Scopul asociației îl constituie: reprezentarea, promovarea, dezvoltarea și protejarea intereselor membrilor săi, colectarea și repartizarea drepturilor patrimoniale de autor cuvenite titularilor de drepturi de autor asupra operelor muzicale la care gestiunea i-a fost încredințată direct sau indirect, ori pentru care gestiunea colectivă este obligatorie.
Uniunea Producătorilor de Fonograme (UPFR)
UPFR este o asociație profesională non-profit, înființată de producătorii de muzică în anul 1996 cu scopul de a apăra și promova interesele profesionale, culturale și morale ale membrilor săi în baza mandatului acordat de aceștia pentru gestionarea drepturilor lor conexe și implicarea în activitatea de antipiraterie. Această organizație a fost avizată să funcționeze ca oganism de gestiune colectivă de către ORDA printr-o decizie a directorului instituției menționate.
Este colector unic al remunerației compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore sau adiovizuale. Din anul 2006 este acreditată exclusiv pentru România ca Agenția Națională ISRC, conform ISO 3901:2001. UPFR generează și administrează baza de date Repertoriu de Fonograme decalarate de producătorii de muzică prin implementarea sistemului de codificare ISRC.
Obiectul principal de activitate îl reprezintă gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale rezultate din exploatarea fonogramelor, pe baza și în limitele mandatului acordat de deținătorii acestor drepturi sau în baza contractelor încheiate cu reprezentanții acestora din țară sau din străinătate.
Asociația Industriei Muzicale din România (AIMR)
Această asociație așa cum am mai spus și în primul capitol unde am prezentat-o mai pe larg, funcționează sub formă de persoană juridică română de drept privat, asociație fără scop patrimonial, constituită în baza OG nr 26/2000, modificată și aprobată prin legea 246/2005. Este o asociație importantă de combatere a pirateriei în condițiile legii nr.8/1996.
Asociația are ca obiect de activitate principal reprezentarea intereselor deținătorilor de drepturi de autor și drepturi conexe acestuia în activitățile de combatere a contrafacerii în domeniul sonor și audiovizual, respectiv de combatere a acțiunilor ce conduc la încălcarea drepturilor de autor. Din anul 2008 este asociație de sine stătătoare deoarece până atunci a funcționat ca departament anti-piraterie din cadrul UPFR. Este singura organizație din România care întreprinde acțiuni anti-piraterie, are drept scop bine definit prevenirea faptelor de piraterie, constatarea faptelor penale care generează pierderi industriei muzicale din România și acționarea în scopul sancționării persoanelor responsabile de încălcarea dreptului de autor.
În plan internațional România este membru fondator al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale ( OMPI) din 1967. De asemenea este membru din 1920 al Uniunii de la Paris pentru protecția proprietății industriale, și din 1927 membru al Uniunii de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice creată în baza Convenției de la Berna din 1886.
3.4 Anti-Counterfeiting Trade Agreement ( ACTA ) la nivel național și internațional
În 26 ianuarie 2012 România a aderat alături de alte state membre ale Uniunii Europene, la ACTA ( Acordul Comercial Împotriva Contrafacerii ) reprezentat de un document-lege care din punctul de vedere al majorității celor care îl contestă, reprezintă sfârșitul libertății internetului, printr-un control extrem de sever asupra acestuia.
Documentul a fost negociat intre anii 2007-2010 de către America, Uniunea Europeană, Elveția, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Mexic, Singapore, Maroc, Japonia și Coreea de Sud. Opt din cele unsprezece țări au semnat acordul în Octombrie 2011. Numărul de națiuni care au luat parte la negocieri este limitat dar legea votată prin semnarea acordului are impact global la nivelul libertății digitale.
ACTA este un tratat comercial, cu un domeniu de aplicare destul de vast care include atât contrafacerea de bunuri fizice cât și distribuirea prin intermediul Internet-ului și tehnologia informației. A fost propus ca răspuns la creșterea la nivel global a comerțului cu bunuri contrafăcute și lucrări protejate de drepturi de autor.
Încă de la bun început ACTA a avut ca principală țintă internetul și utilizatorii acestuia și a răsărit din frustrările națiunilor care negociau prevederile proprietății intelectuale într-un cadru internațional format din Organizația Mondială a Comerțului (OMC) și Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI). Legea internațională a proprietății intelectuale se afla sub tutela OMPI, o agenție specializată a Națiunilor Unite.
Prin apariția Acordului privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS) în anul 1994 s-a transferat răspunderea asupra legii proprietății intelectuale dinspre OMPI spre OMC. Astfel OMC își formează propria instituție care să se ocupe de problemă sub denumira de Comitetul ACTA.
Un concept care a luat naștere în anul 2005. Japonia a anunțat o propunere pentru acordul anti piraterie în 2005 apoi în 2006 Statele Unite vin cu o propunere asemănătoare, iar în 2007 cele două țări fac front comun, alături de Elveția și Comunitatea Europeană. Lista finală de țări care participau la negocierea tratatului ACTA cuprinde: Australia, Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Cipru, Republica Ceha, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Japonia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Maroc, Olanda, Noua Zeelandă, Polonia, Portugalia, România, Singapore, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveția, Marea Britanie, Mexic, Statele Unite și Uniunea Europeană.
Țări precum Argentina, Brazilia, India și China, care au interese destul de mari în ceea ce privește flexibilitatea regimului proprietății intelectuale, nu au fost invitate să participe la negocieri.
Procesul negocierii a fost unul opac. Deși au început în 2008 prima schiță oficială a acordului a apărut în Aprilie 2010, oferită de SUA și ultima schiță înainte de textul oficial și semnat a apărut în Decembrie 2010. Această ultimă schiță este mai puțin aspră decât prima dar impune oricum schimbări semnificative legii internaționale.
La nivel practic, ACTA extinde legea internațională privind sancțiunile civile, măsuri la frontieră, aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală în mediul digital, cooperarea internațională, punerea în aplicare a sancțiunilor civile.
Prin intermediul acestui acord democrația totală de pe internet s-ar putea schimba: Monitorizarea utilizatorilor, sancțiuni penale, deconectarea de la rețeaua de internet pe baza unor presupuneri sunt acțiuni care ar putea intra în vigoare odată cu adoptarea ACTA.
La Tokio în ianuarie 2012 pentru România a semnat tratatul atașatul economic al țării noastr în Japonia. În țară nu se stiau prea multe lucruri, iar cel care a semnat a fost un traducător al ambasadei, care nu a îndeplinit decât o simplă formalitate. Autoritățile române susțin că participarea la acest acord a fost un gest de solidaritate față de Comisia Europeană.
Lipsa de transparență și ambiguitatea în formulare sunt periculoase, și sub pretextul luptei împotriva pirateriei se poate ajunge foarte ușor la unele abuzuri. Există riscul ca un tratat împotriva pirateriei să se transforme într-o intervenție brutală în viețile consumatorilor, dacă nu va exista un echilibru între drepturile apărate și cele pe care le încalcă. Reacțiile extreme ale utilizatorilor de internet s-au transformat în atacuri împotriva unor site-uri guvernamentale și apariția de mișcări extremiste precum Anonymous.
Celebra miscare activistă Anonymous se pare că a trecuse la o adevărată ofensivă asupra autorităților europene. Un prim atac informativ a avut loc asupra site-ului Guvernului Poloniei și mai apoi asupra site-ului Parlamentului European. Hackerii au avertizat că vor trece la ofensiva informatică, în cazul în care ACTA este adoptată.
Nu este de ajuns faptul că oamenii au telefoanele ascultate, e-mail-ul verificat, conform acestui acord furnizorul de internet poate oricând să vadă ce face utilizatorul și ar putea avea obligația unui control absolut asupra utilizatorului.
Un alt element important este costul internetului deoarece regândirea infrastructurii va însemna costuri suplimentare suportate de provider în primă fază dar până la urmă acestea vor fi trecute utilizatorului final.
În concluzie ACTA permite monitorizarea directă a conținutului care circulă pe internet de către companii. Acest lucru se va face prin impunerea furnizorilor de internet să dezvăluie, la cererea din partea unui potențial pagubit ( o companie care are drepturi de proprietate intelectuală) a identității celui care este acuzat de furt intelectual. Ca măsuri inițial s-a mers pe modelul din Franța cu tăierea accesului la internet, închiderea site-urilor și plata de despăgubiri directe și pedepse penale.
În ciuda afirmațiilor Comisiei Europene, care spune că ACTA nu va afecta libertatea de exprimare pe Internet și nici nu va impune cenzura, este clar că se încearcă un control cât mai strict al conținutului de pe Internet.
Ceea ce deranjează foarte mult este secretomania cu care actul a fost supus spre adoptare și faptul că autoritățile din toate țările implicate au păstrat o tăcere suspectă asupra unui document care, odată ratificat, s-ar fi putut dovedi foarte draconic.
Se pare însă că pe data de 4 iulie 2012 Parlamentul European a respins definitiv acest tratat. ACTA nu putea intra în vigoare decât după o eventuală ratificare de către Parlamentul European.
CAPITOLUL 4 – Studiu asupra percepției tinerilor consumatori români față de pirateria audio-video
După anul 1990, la sfârșitul a cinci decenii de comunism cu privațiuni și sărăcie, libertatea de exprimare a venit la pachet cu dorința românilor de a se îmbogăți peste noapte. Una dintre afacerile de succes de atunci a fost pirateria muzicală, deoarece nu exista încă un cadru legislativ privind drepturile de autor și astfel muzica venită din Occident era, în sfârșit, ușor de procurat.
Se găseau peste tot tarabe cu casete, pe străzi, în stațiile de metrou sau în piețe, ca un moment de descătușare a emoțiilor deoarece în sfârșit românii aveau acces la muzica străină. Peste 50% dintre produsele care erau comercializate pe piață erau produse pirat, conform spuselor directorului executiv al Uniunii Producătorilor de Fonograme din România.
Cei mai mulți dintre comercianți copiau muzica pe deck-uri din anii 80-90 iar copertele albumelor erau copii la xerox ale originalului, astfel încât calitatea lăsa de dorit într-o foarte mare măsură. Ceea ce s-a întâmplat dupa revoluție nu a fost decât continuarea pirateriei din anii 80, doar că de data aceasta, la vedere.
Până în anul 1996 când a intrat în vigoare Legea drepturilor de autor, vânzarea de casete piratate a fost una dintre afacerile care le-au adus comercianților profituri uriașe. Atunci când a apărut legea s-au fondat și instituții specializate ( Oficiul Român pentru Drepturi de autor) care să supravegheze fenomenul, astfel comercializarea produselor pirat a început să fie stopată. Se confisca ce era expus, dar după o perioadă comercianții nu mai țineau produsele la vedere și acest lucru îngreuna oprirea fenomenului.
Așadar strămoșii pirateriei de astăzi rămân cei care piratau în 1990, iar acum fenomenul pirateriei este unul foarte dezvoltat și îmbunătățit. În ultimii 25 de ani de la copierea unei simple casete sau a unui CD original până la descărcarea de muzică ilegal de pe internet, încălcarea legii drepturilor de autor este oarecum o moștenire din vremea comunismului când noțiuni precum proprietate privată sau intelectuală existau, dar doar în dicționare.
Fenomenul pirateriei audio-video a ajuns să atingă cote îngrijorătoare și în România și autoritățile competente încearcă să acționeze pe toate căile pentru a stopa evoluția dar paradoxal cu cât se încearcă o conlucrare între organismele abilitate, cu atât mai adâncă este tăcerea surprinzătoare a păgubiților care nu vor să ofere detalii asupra piratării devenind o profitabilă afacere subterană.
Infracțiunea de comercializare a mărfurilor pirat sau importul ori orice altă modalitate de introducere a acestora pe piața internă se pedepsește cu închisoare de la 3 la 5 ani. Chiar și așa potrivit lui Marius Ghenea, președinte al Fit Distribution, în România, pirateria este încă foarte ridicată, există numeroase confuzii cu privire la ce înseamnă furtul de proprietate intelectuală.
La noi cadrul legislativ prevede pedepse pentru piraterie doar dacă materialele piratate sunt folosite pentru câștigul de foloase materiale, deoarece e foarte greu să-ți dai seama cine este exact în fața calculatorului. Autoritățile române țintesc deocamdată firmele care au mai multe computere și folosesc programe software pirat.
Prima condamnare la noi în țară pentru piraterie muzicală a avut loc în anul 2009, urmată de câteva cazuri în 2010 iar de atunci numărul acestora a tot scăzut. Utilizatorul condamnat avea în anul 2009, aproximativ 300 de albume în lista sa pe un site de distribuire de tip peer-to-peer
Cota de piață a site-urilor cu conținut video ilegal este de peste 90%, iar cel mai grav lucru este acela că statul român nu acordă o așa mare importanță pirateriei online. Autoritățile ar trebui să acorde la fel de multă atenție acestui tip de piraterie cât acordă și cele pe suporturi fizice.
70% dintre români cumpără produse chiar dacă acestea sunt contrafăcute, iar pirateria este vâzută ca un mijloc eficient de economisire. Românii cheltuie anual sute de milioane de dolari pe bunuri falsificate. În Europa de Est , România ocupă primul loc la vizionarea ilegală a programului TV HBO, pentru fiecare abonat legal existând 4 pirați și peste 90% din vânzările unei trupe muzicale sunt ilegale, piratate.
Oricine a căutat vreodată să descarce conțniut digital de pe internet, vă poate confirma că nu există o limită a numărului de surse online pentru filme, muzică etc. În teorie așa cum am prezentat și în capitolele anterioare există foarte multe organizații internaționale preocupate cu încetarea sau încetinirea pirateriei online, dar, se pare că astfel de inițiative nu sunt foarte productive. După foarte mulți ani de muncă investiți în această activitate Comisia Europeană a confirmat un trend pe care îl poate observa oricine, și anume faptul că ritmul în care apar noi pagini de internet de pe care se poate face download sau streaming de conținut multimedia fără drepturi de autor, crește.
Astfel că pe principiul Hidrei din mitologia gracă, Comisia Europeană a confirmat faptul că desfințarea unui site cu conținut piratat generează cel puțin alte două care îi iau locul.
4.1 Metoda de cercetare , analiza rezultatelor și interpretarea acestora
În cadrul lucrării de față obiectivul a fost să aflu mai multe lucruri despre gradul de conștientizare al oameniilor din România asupra fenomenului pirateriei, motivele pentru care descarcă sau nu, conținut piratat de pe Internet și părerea acestora cu privire la situația dată.
Pentru acest lucru am realizat un chestionar ce cuprinde 14 întrebări relevante, un număr redus, pentru a nu răpi timp interlocutorilor dorind totodată să fie doar întrebări concrete cu răspunsuri elocvente.
Eșantionul a fost format din 230 de persoane și a fost cuprins din colegi de serviciu, studenți din ciclul licență sau master ,persoane care lucrează sau nu dar cu toții folosesc cu preponderență internetul, consumă în mod regulat materiale audio-video, în mare parte din mediul digital și foarte puțini în format analog, dată fiind și tendința materialelor de tip analog de a fi pe cale de dispariție în detrimentul celor digitale.
Am inclus întrebări despre cât de des sunt descărcate sau accesate materiale audio-video, ce tip de site-uri sunt folosite pentru a viziona sau asculta sau dacă persoanele care au participat la chestionar știu consecințele practicării pirateriei. Încercarea a fost aceea de a obține răspunsuri cât mai elocvente și aproape de situația pirateriei din România, răspunsurile au fost enunțate cât mai clar, ușor de citit și răspuns, cu o singură variantă de răspuns pentru a nu-și pierde interesul în completarea acestuia.
Nu am inclus întrebări demografice de tipul celor referitoare la ocupație, sex, zona de reședință, deoarece am considerat că aceste lucruri nu sunt relevante în aflarea rezultatelor.
Ipoteza acestui studiu a pornit din analiza unor studii și cercetări anterioare din care a reieșit faptul că în România și nu numai, salariul minim pe economie, nu permite unui om (utilizator de internet) să achiziționeze materiale audio-video originale și preferă sa folosească alte căi de accesare și obținere a acestora.
Prin prima întrebare: ”Sunteți informat și astfel sunteți de acord cu privire la amploarea fenomenului pirateriei audio-video online la nivel național cât și internațional? ”, am vurt să aflu dacă persoanele care participă la chestionar au cultura generală în ceea ce privește fenomenul pirateriei și dacă sunt de acord cu acesta în mediul online.
Mulți dintre ei consideră că nu piratează deoarece vizionează materialele audio-video prin intermediul site-urilor, fără să downloadeze, puțini fiind cei care preferă să achiziționeze un abonament lunar pentru a accesa materialele audio-video. Dar aceste site-uri așa cum am mai prezentat anterior downloadează de fapt materialul în calculatorul lor temporar ( buffering ) și prin acest lucru utilizatorul poate vizualiza ce și când dorește, pe părți sau în totalitate , deci practic utilzatorul are aceeași libertate ca și când ar folosi un TV.
În urma analizei rezultatelor 198 (86%) dintre acestia sunt de acord, 12% nu sunt de acord și cinci dintre aceștia nu au o idee clară despre piraterie.
Cât de des mergeți la cinematograf ? Din punctul meu de vedere această întrebare ar putea fi relevantă într-o anumită măsură cu privire la ideea de a nu mai pirata filmul pentru a putea fi vizionat acasă, mergând astfel la cinematograf.
Mulți dintre cei care vizionează o dată un film la cinema, nu îl vor mai vizionar din nou acasă, la o calitate mult mai slabă, descărcat de pe internet, dar chiar și dacă acest lucru s-ar întâmpla acele persoane au scăzut într-o măsură impactul negativ asupra industriei din moment ce au plătit înainte pentru a vizualiza pelicula. Unele filme apar pentru o perioadă limitată la cinematograf și astfel consumatorii nu mai au posibilitatea de a le revedea tot acolo, pot într-adevăr să le achiziționeze în format fizic dar de cele mai multe ori acest lucru nu se mai întâmplă. Dar există site-uri unde se plătesc abonamente lunare pentru a viziona orice fel de material video, singura restricție fiind aceea că utilizatorii au nevoie de conexiune la Internet.
Răspunsurile la această întrebare au arătat că tinerii deși sunt de acord cu pirateria în majoritate de 56% merg la cinematograf o dată sau de două ori pe lună, 41% săptămânal și restul de 3% foarte rar în cursul unui an de zile.
Astfel multe persoane preferă cinematorgaful pentru a viziona un material video, posibil datorită calității superioare a imaginii și a sunetului din cadrul unei săli de cinema. Alții poate nu merg la cinematograf din cauza faptului că biletele sunt prea scumpe, sau nu au dispoziția pentru a se deplasa până la cel mai apropiat cinema.
Cea de-a treia întrebare, ”În ce scopuri utilizați computer-ul, mai ales în timpul liber ?” , am adresat-o deoarece mi se pare relevant să știm scopul utilizării computer-ului celor care au participat la chestionar și am aflat faptul că 87% dintre aceștia îl utilizează pentru divertisment în special în timpul liber, și restul în scopuri personale sau profesionale.
”Care sunt principalele surse de unde vă procurați muzica și filmele?” . Întrebarea a 4-a din cadrul chestionarului în ceea ce privește sursa de unde respondenții procură materialele audio sau video, cea mai frecventă opțiune o reprezintă site-urile de internet în proporție de 86%. 25 dintre aceștia (10%), cumpără materialele din cadrul magazinelor online, și doar 4 % mai achiziționează produse fizice. Trebuie să menționez că prin această întrebare am vrut să scot în evidență faptul că muzica achiziționată în varianta electronică, nu presupune întotdeauna și investiție financiară din partea consumatorului. Procentul celor care plătesc pentru obiecte sau produse muzicale nu este un indicator relevant în ceea ce privește procentul dintre cei intervievați care dețin și consumă muzică. Este foarte clar că fenomenul de piraterie digitală are o răspândire majoră.
Cât de des descărcați muzică de pe Internet?. Această întrebare are rolul de a observa cât de mulă muzică ascultă respondenții, fiind în concordanță cu întrebarea anterioară, aflând cât de mare este consumul și nevoia oamenilor de a asculta muzică. La fel cum se duc la cinematograf persoanele ascultă și muzică, folosind internetul. Aceștia au un consum mult mai mare decât cei care vizionează materiale video, dar există și foarte multe posibilități deoarece melodiile pot fi ascultate fie folosind buffering-ul ca si filmele, dar pot fi si descărcate direct pe calculator.
93% dintre respondenți downloadează muzica săptămânal și doar 7 % mai rar în cursul unei luni, cifre care dovedesc faptul că în ceea ce privește materialele audio, preferința de consum este una foarte ridicată, acest lucru fiind strâns legat și de faptul că materialele audio sunt produse în număr mai mare și într-un ritm mai alert. Mai mult ca sigur foarte multe dintre persoane ascultă melodii pe diverse medii de stocare pe care le iau cu aceștia atunci când nu sunt la calculator.
Întrebarea cu numărul 6 este în strânsa legătura cu cele anterioare deoarece prin această întrebare, se obține părerea clară, cum că dacă oamenii ar fi nevoiți să plătească pentru fiecare piesă, sau material audio sau video, ce comportament ar avea în această situație.
În asociere cu răspunsurile de la întrebarea anterioară, putem observa o schimbare majoră asupra consumului de materiale audio-video când acestea trebuie plătite, astfel că 78% spun că nu ar mai consuma la fel de mult în timp ce 20% și-ar păstra obiceiul de consum din diverse motive. Muzica și filmele sunt consumate cu frecvență ridicată, însă de puține ori cei care consumă aleg sa și plătească pentru aceste bunuri culturale. Luând în considerare mai mulți factori precum nivelul de trai, venit și principala modalitate prin care sunt procurate materialele ( site-uri internet conform întrebării numărul 4), este evidențiată o răspândire majoră a fenomenului de piraterie digitală.
Întrebările 7 și 8 sunt puse pentru a afla dacă persoanele chestionate cunosc cele mai folosite site-uri pentru a asculta muzică și viziona filme pe internet. Site-urile de la întrebarea a 7-a încă nu furnizează produsele lor în mod legal, fiecare utilizator putând să le acceseze fără a crea un cont sau prin plata vreunui abonament. Răspunsurile pentru această întrebare au fost în totalitate pozitive toți cei 230 de respondenți știind despre existența acestor site-uri și le folosesc în foarte mare măsură. În schimb în cazul întrebării cu numărul opt, în ceea ce privește site-urile legale, 67% au menționat faptul că folosesc uneori astfel de platformeși 37% și-au menținut părerea din întrebarea anterioară, de aici deduc astfel faptul că sunt persoane care folosesc ambele tipuri de platforme în funcție de preferințe, venituri etc., și persoane care nu folosesc deloc platformele legale, și apelează doar la site-uri ilegale. Se pare că mulți utilizatori preferă să plătească un abonament lunar, dar să primească ce își doresc ei la o calitate foarte ridicată și o viteză care nu necesită foarte mult timp pentru a face buffering.
Unele persoane consideră ca YouTube funcționează legal, dar nu este adevărat, deoarece sunt foarte multe materiale care sunt urcate pe platformă fără a fi verificate dacă sunt legale și sunt puse cu aprobarea producătorilor. Anumite videoclip-uri sunt pe site pentru o durată mică de timp apoi sunt scoase sau interzise. Deși site-ul nu este legal, există companii care au canale pe site cu materiale ce sunt difuzate în mod legal pentru a fi vizionate de utilizatori.
În România în anul 2013 a fost lansat YouTube România de către grupul Google, platforma fiind foarte așteptată de către compozitorii români, deoarece aceștia vor primi bani pentru videoclip-urile încărcate, în baza unui contract semnat între Google Ireland Limited și Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – Asociația pentru Drepturile de Autor ( UCMR – ADA ). Acesta este un lucru foarte benefic pentru atiștii autohtoni, pentru compozitori și textieri pentru că astfel își gestionează drepturile mult mai bine și în funcție de succesul platformei probabil vor mai negocia și alte organisme de gestiune colectivă în eventualitatea unui conținut cinematografic autohton.
Cu întrebarea 9 am vrut să aflu cât de des sunt accesate site-urile de torrents sau P2P. Astfel ne dăm seama dacă respondenții folosesc acest fel de metodă de obținere, și cât de des o fac fie pentru a descărca fie pentru a vedea noutățile. Mulți nu descarcă de fiecare dată, vor doar să vadă ce materiale au mai apărut. De asemenea am adăugat o întrebare cea cu numărul 10 pentru a vedea dacă cei care frecventează astfel de site-uri sunt conștienți de faptul că își expun calculatorul virușilor chiar dacă nu descarcă nimic. Aceste site-uri nu au nici un fel de protecție împotriva virușilor sau a hacker-ilor, unele dintre ele fiind atacate, făcute să dispară până se repară daunele provocate de un virus.
Într-un fel acest lucru poate fi benefic deoarece crește gradul de conștientizare al utilizatorilor că fenomenul de piratare poate fi unul rău și îi poate afecta în mod direct. Astfel își pot îndrepta atenția spre site-uri care oferă o modalitate de securitate mult mai eficientă.
65% accesează astfel de site-uri săptămânal, 30 % o dată de două ori pe lună și 5% mai rar de atât. În schimb în ceea ce privește motivele pentru care nu ar descărca de pe astfel de site-uri cei mai mulți (75% ) se tem de virușii informatici, deoarece pot pierde toate datele de pe calculatorul personal, și se expun persoanelor care le pot accesa prin hack, fișierele personale sau chiar datele personale, în interesul lor. Restul de 25% au teama de autorități, că ar putea fi amendați pentru descărcare, stocare și răspândire, și nici o persoană nu a considerat că acest lucru ar putea însemna o conduită imorală.
”În măsura în care sunteti informat cu privire la fenomenul pirateriei, cât de mult credeți că sunt afectate industriile producătoare de material audio și video de acesta?” .Am considerat această întrebare ca fiind una care te pune pe gânduri, deoarece majoritatea respondenților și nu numai cred că acțiunile lor de piratare nu afectează în nici un fel industriile producătoare sau artiștii, dar într-o anumită măsură lucrurile nu stau deloc așa. 60% dintre ei consideră că industriile sunt afectate într-un mod tolerabil, 33% puțin și restul de 7% conștientizează într-o mai mare măsură gravitatea fenomenului. Din aceste răspunsuri deduc faptul că o mare parte dintre persoanele care au participat, consideră că acțiunile de piratare, chiar pirateria în general este la un nivel tolerabil pentru industrii, sau cred că nu influențează deloc.
Această întrebare relevă modul în care respondenții cred că fenomenul pirateriei va suferi modificări pe viitor. Nu am menționat o perioadă de timp deoarece acest lucru ar fi influențat în mod direct gravitatea fenomenului, astfel aceasta poate varia pentru fiecare dintre cei chestionați. Am aflat astfel dacă persoanele participante vor continua să pirateze, prin simplul fapt că 73% dintre aceștia consideră fenomenul în curs de evoluție.
Penultima întrebare arată și de ce peste jumătate dintre ei consideră că pirateria este în creștere în România și nu numai întrucât 72% consideră că legislația în domeniu nu este foarte clar definitivată și 28% consideră măsurile luate pe plan național împotriva pirateriei ca fiind ineficiente. Măsurile împotriva pirateriei variază și de regulă sunt prea extreme și nu rezistă mult timp deoarece vin în contradicție cu libertatea utilizatorilor de internet. Acest lucru pare unul agresiv, asa cum a fost cazul si cu ACTA până în 2012 când a fost respins definitiv de Parlamentul European deoarece era în contradicție cu libertatea consumatorilor de internet.
CONCLUZII
În urma prezentei lucrări și a studiului realizat la sfîrșitul acesteia, dar și prin raportarea la alte studii efectuate atât la nivel național cât și mondial, consider că fenomenul pirateriei audio-video este parte din viața multor oameni, în special a tinerilor, cu toate că se fac demersuri în sensul stopării evoluției acesteia.
Cu siguranță ceea ce atrage la materialele piratate este faptul că acestea sunt gratuite, la o calitate de ultimă generație și foarte ușor accesibile. Cei care piratează nu consideră riscurile foarte importante, ba chiar mici spre inexistente, asta poate și pentru că nu sunt foarte multe cazuri în care cei care piratau materialele să fi primit amenzi sau să fi fost trimiși în judecată.
Conform studiului, există un mai mare consum de produse audio decât video, cel mai probabil acest lucru datorându-se producerii materialelor audio în număr mai crescut. Un alt lucru semnificativ este faptul că majoritatea persoanelor cunosc cele mai folosite site-uri pe care pot asculta muzică sau viziona filme în mediul online, atât pe cele ilegale cât și pe cele legale.
Având în vedere situația și faptul că multe persoane încă practică pirateria, mai multe studii au indicat totuși o creștere în rândul celor care achiziționează materiale audio- video prin mediul online. Acestea sunt persoanele care apreciază calitatea produselor, accesibilitatea acestor materiale pe site-urile specializate precum și protecția împotriva virușilor sau atacurilor digitale.
Deși unul dintre motivele pentru care tinerii nu achiziționează muzica și filmele și preferă să le descarce de pe internet, este venitul scăzut din țara noastră și nu numai, pirateria audio-video nu este prezentă doar în țările cu venituri mici, ci fenomenul este întâlnit la nivel global, indiferent că vorbim despre o națiune cu o legislație slabă sau una în care drepturile de autor sunt foarte protejate și aplică o serie de metode diverse de stopare a descărcării de conținut digital contrafăcut.
Informațiile prezentate în ultimul capitol duc la concluzia că România dai și Europa mai trebuie să lucreze înainte să pună la punct legislația care susține autorii și drepturile acestora, să-i sporească aplicabilitatea precum și informarea la nivelul consumatorilor prin mult mai multe forme. altfel consecințele asupra comportamentului consumatorului, în special de material digital, vor rămâne neschimbate și fenomenul va fi în continuare la fel de puternic și cu cât trece mai mult timp cu atât procentul de eliminare a acestuia va scădea tot mai mult în anii care urmează.
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
CHESTIONAR
1. Sunteți informat și astfel sunteți de acord cu privire la amploarea fenomenului pirateriei audio-video online la nivel național cât și internațional?
A) DA
B) NU
C) NU CUNOSC
2.Cât de des mergeți la cinematograf ?
A) SĂPTĂMÂNAL
B) ODATĂ/ DE DOUĂ ORI PE LUNĂ
C) RAR
3. În ce scopuri utilizați computer-ul, mai ales în timpul liber ?
A) PROFESIONALE
B) DIVERTISMENT (JOCURI, MUZICA, FILME)
C) INTERESE PERSONALE
4. Care sunt principalele surse de unde vă procurați muzica și filmele?
A) MAGAZINE SPECIALIZATE
B) MAGAZINE ON-LINE
C) SITE-URI INTERNET ( Filelist, Lasttorents, P2P etc.)
5. Cât de des descărcați muzică de pe Internet?
A)SĂPTĂMÂNAL
B) ODATĂ/ DE DOUĂ ORI PE LUNĂ
C) RAR
6. Dacă ați fi nevoit să plătiți pentru fiecare produs în parte, ați mai consuma la fel de mult materiale audio-video ?
A) NU
B) DA
C) MA ABȚIN
7. Folosiți site-uri precum YouTube, filmeHD.ro, vplay.ro, seriale.filmesubtitrate.info ?
A) DA
B) NU
C) UNEORI
8. Folosiți site-uri legale pentru conținut audio-vizual precum: Voyo.ro, iTunes, Netflix, Muvix, Hulu.com, SeeNow ?
A) DA
B) NU
C) UNEORI
9.Cât de des accesați site-uri de torrent, share sau peer to peer?
A) SĂPTĂMÂNAL
B) O DATĂ/ DE DOUĂ ORI PE LUNĂ
C) RAR
10. Din ce motiv NU ați descărca material de pe site-uri ilegale ?
A) TEAMA DE AUTORITĂȚI
B) VIRUȘI
C) ETIC
11. În măsura în care sunteti informat cu privire la fenomenul pirateriei, cât de mult credeți că sunt afectate industriile producătoare de material audio și video de acesta?
A) MULT
B) PUȚIN
C) TOLERABIL
12. Având în vedere faptul că fenomenul pirateriei a fost într-o continuă evoluție în țara noastră după revoluție, cum credeți ca va evolua în viitor ?
A) TENDINȚA ESTE DE CREȘTERE
B) VA SCĂDEA
C) NU VA SUFERI MODIFICARI MAJORE
13. În măsura în care sunteți informat cu privire la fenomenul pirateriei pe plan național, considerați măsurile luate de Rromânia împotriva pirateriei ca fiind eficiente?
A) DA
B) NU
C) ÎNTR-O ANUMITĂ MĂSURĂ, LEGISLAȚIA ÎN DOMENIU NU ESTE FOARTE CLAR DEFINITIVATĂ
14. Vârsta dumneavoastră ?
A) 16 – 21 ani
B) 22 – 28 ani
C) peste 30 de ani
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
CHESTIONAR
1. Sunteți informat și astfel sunteți de acord cu privire la amploarea fenomenului pirateriei audio-video online la nivel național cât și internațional?
A) DA
B) NU
C) NU CUNOSC
2.Cât de des mergeți la cinematograf ?
A) SĂPTĂMÂNAL
B) ODATĂ/ DE DOUĂ ORI PE LUNĂ
C) RAR
3. În ce scopuri utilizați computer-ul, mai ales în timpul liber ?
A) PROFESIONALE
B) DIVERTISMENT (JOCURI, MUZICA, FILME)
C) INTERESE PERSONALE
4. Care sunt principalele surse de unde vă procurați muzica și filmele?
A) MAGAZINE SPECIALIZATE
B) MAGAZINE ON-LINE
C) SITE-URI INTERNET ( Filelist, Lasttorents, P2P etc.)
5. Cât de des descărcați muzică de pe Internet?
A)SĂPTĂMÂNAL
B) ODATĂ/ DE DOUĂ ORI PE LUNĂ
C) RAR
6. Dacă ați fi nevoit să plătiți pentru fiecare produs în parte, ați mai consuma la fel de mult materiale audio-video ?
A) NU
B) DA
C) MA ABȚIN
7. Folosiți site-uri precum YouTube, filmeHD.ro, vplay.ro, seriale.filmesubtitrate.info ?
A) DA
B) NU
C) UNEORI
8. Folosiți site-uri legale pentru conținut audio-vizual precum: Voyo.ro, iTunes, Netflix, Muvix, Hulu.com, SeeNow ?
A) DA
B) NU
C) UNEORI
9.Cât de des accesați site-uri de torrent, share sau peer to peer?
A) SĂPTĂMÂNAL
B) O DATĂ/ DE DOUĂ ORI PE LUNĂ
C) RAR
10. Din ce motiv NU ați descărca material de pe site-uri ilegale ?
A) TEAMA DE AUTORITĂȚI
B) VIRUȘI
C) ETIC
11. În măsura în care sunteti informat cu privire la fenomenul pirateriei, cât de mult credeți că sunt afectate industriile producătoare de material audio și video de acesta?
A) MULT
B) PUȚIN
C) TOLERABIL
12. Având în vedere faptul că fenomenul pirateriei a fost într-o continuă evoluție în țara noastră după revoluție, cum credeți ca va evolua în viitor ?
A) TENDINȚA ESTE DE CREȘTERE
B) VA SCĂDEA
C) NU VA SUFERI MODIFICARI MAJORE
13. În măsura în care sunteți informat cu privire la fenomenul pirateriei pe plan național, considerați măsurile luate de Rromânia împotriva pirateriei ca fiind eficiente?
A) DA
B) NU
C) ÎNTR-O ANUMITĂ MĂSURĂ, LEGISLAȚIA ÎN DOMENIU NU ESTE FOARTE CLAR DEFINITIVATĂ
14. Vârsta dumneavoastră ?
A) 16 – 21 ani
B) 22 – 28 ani
C) peste 30 de ani
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Pirateria Audio – Video (ID: 128949)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.