Pietele Financiare Internationale

CUPRINS

Capitolul I: Atribuțiile organizațiilor internaționale în reglementarea și supravegherea piețelor financiare internaționale

Piețele financiare internaționale: noțiuni generale;

Prezentarea formală a organizațiilor implicate (nivel multilateral/multiregional): istoric, rol, structură, atribuții specifice pentru piețele financiare internaționale.

Capitolul II: Criza declanșată în 2008 – punct de inflexiune

2.1 Discursul oficial privind dereglementarea ca principală cauză a crizei;

2.2 Discursul contestatar;

2.3 Măsuri de reformă inițiate;

Capitolul III: Concluzii și comentarii în ceea ce privește reformele de întreprins în viitor

Capitolul I:

1.1 Piețele financiare internaționale: noțiuni generale;

Pentru a înțelege în profunzime ce reprezintă piețele financiare internaționale, trebuie privit retrospectiv, pornind de la piețele financiare naționale, apărute atât ca urmare a faptului că la nivelul unor bănci apăreau disponibilități temporare de fonduri, cât și din nevoia băncilor de a atrage fonduri. Pe măsură ce numărul băncilor și cel al operațiunilor cunoșteau o creștere progresivă, a devenit dificilă contractarea directă între o instituție bancară în căutare de fonduri și o alta cu surplus, intervenind pe scena financiară firmele și persoanele specializate, cu rol de intermediari între cei ce căutau și cei ce ofereau resurse financiare. În acest fel, s-au format piețele financiare din diferite țări (Londa, Paris, Berlin, Zürich, New York), care, de-a lungul timpului, au fost definite de mai mulți analiști financiari.

„Piețele financiare se constituie drept cadrul necesar pentru tranzacționarea instrumentelor financiare” sau „În viziunea anglo-saxonă, piața financiară reprezintă un concept cu o sferă mai largă de cuprindere, cu trei componente, respectiv piețele monetară, de capital și cea a asigurărilor” sunt doar două dintre definițiile formulate de-a lungul anilor.

Așadar, se poate spune că piața financiară internațională evocă totalitatea piețelor naționale, fiind, pe de altă parteă, și o piață distinctă și complementară acestora. Cu alte cuvinte, reprezintă un ansamblu de instituții, reglementări și relații ce se stabilesc în procesul atragerii și plasării de fonduri la nivel internațional.

În ceea ce privește caracteristicile piețelor financiare internaționale, se poate discuta despre localizarea acestora în centre financiare internaționale și despre apariția unui proces de multipolarizare a activității financiare internaționale ce se realizează în acest sens. Printr-o descompunere a procesului de multipolarizare, se obțin trei activități, respectiv: întărirea vechilor centre financiare, atât la nivel european (Londra, Frankfurt, Zürich, Paris), cât și din afara Europei (New York, Tokyo), dezvoltarea unor noi centre financiare, dintre care cele mai importante sunt în Hong-Kong și Singapore, unde sunt colectate, gestionate și redistribuite lichiditățile nerezidenților și multiplicarea centrelor financiare off-shore, precum Bahamas, Barbados, Insulele Cayman, Panama, Antilele Olandeze, care sunt, în prezent, o piesă importantă în circuitul mondial al eurovalutelor, atât la nivel inter-bancar, cât și la nivel intra-bancar, fiind caracterizate de independență față de fluxurile de comerț.

În ultimele trei decenii, noțiunea de piață financiară internațională a fost substituită cu cea de piață a eurovalutelor, prima eurovalută fiind eurodolarul, care a prosperat de-a lungul timpului datorită lipsei reglementărilor guvernamentale. Aidoma eurodolarului, au apărut pe scena monetară și celelalte eurovalute, care s-au dezvoltat prin evitarea reglementărilor și a controlului exercitat de băncile centrale și/sau guvernele țărilor de origine valutelor respective. Valutelor utilizate în operațiuni de plasare a fondurilor în țările din Europa li s-au adăugat prefixul “euro”, iar în consecință, piețele pe care se tranzacționează eurovalute sunt denumite europiețe.

1.1.1 Piața valutară internațională

Pe piața valutară sau monetară se efectuează în mod fizic tranzacțiile cu valute, respectiv moneda unei țări este schimbată pentru moneda altei țări, cu determinarea cursului de schimb valutar. Reprezintă structura fizică și instituțională, unde “băncile comerciale și bursele de valori și de mărfuri, însă și alte instituții sau persoane juridice și fizice, vânzători sau cumpărători de valută și devize sunt principalele instituții și agenți economici care se angrenează în schimburile valutare și de devize.”

1.1.1.1.Piața valutară la termen (forward)

În cadrul acestei piețe, tranzacțiile se realizează astăzi și presupune livrarea la o dată viitoare, numită value date = 1/2/3/6 sau 12 luni, a unei sume denominate într-o anume valută contra unei anume sume denominate într-o altă valută, cu mențiunea că stabilirea cursului de schimb se realizează la data încheierii tranzacției, respectiv astăzi.

1.1.1.2 Piața valutară la vedere (spot)

Tranzacția la vedere reprezintă o operațiune de vânzare-cumpărare de valută, între bănci comerciale. Operațiunea se încheie astăzi, iar plata și livrarea au loc la 1-2 zile lucrătoare de la data încheierii tranzacției. Data efectuării propriu-zise a tranzacției, respectiv livrarea și plata, se mai numește și settlement day sau value date.

1.1.2 Piața bancară externă

Reprezintă una dintre cele mai vechi și importante surse de finanțare pentru operatorii de pe piețele internaționale, cuprinzând două elemente componente, respectiv piața creditelor externe pe termen scurt și piața creditelor externe pe termen mediu și lung.

Cu toate acestea, însă, nu trebuie neglijat faptul că incredibila expansiune a europieței bancare a condus la înlocuirea pieței bancare externe pe parcursul ultimelor câteva decenii.

1.1.3 Piața obligațiunilor străine

Obligațiunea este considerată a fi “un titlu reprezentativ al unei creanțe a deținătorului lor asupra emitentului, conferind dreptul de încasare a unei sume numită cupon”, având răspunderea de a restitui principalul la maturitate. Elementele caracteristici unei obligațiuni sunt scadența, care specifică momentul în care obligațiunile emise vor fi răscumpărate de către emitent, valoarea nominală, respectiv valoarea intrinsecă a obligațiunii, la care se realizează răscumpărarea, prețul de emisiune (de regulă, mai mic decât valoarea intrinsecă), cuponul, respectiv rata dobânzii pe care emitentul este de acord să o plătească investitorilor (pentru capitalul împrumutat emitentului) și rambursarea, care arată modul în care se va face returnarea împrumutului obligatar.

Obligațiuni străine sunt acele obligațiuni care sunt emise pe o piață străină și denominate în moneda țării respective. Obligațiunile străine sunt clasificate în: obligațiuni cu rată fixă, cu rată variabilă, convertibile, speciale și inovative (indexate, Reverse Floater Bonds, Asset-Backed Bonds, Catrastophe Bonds).

Piața acțiunilor străine

Piața acțiunilor străine reprezintă o componentă de bază a pieței financiare internaționale, accesibilă companiilor private, care oferă operatorilor economici șansa de a atrage resurse financiare considerabile, respectiv emisiunea de titluri de proprietate (acțiuni). Acțiunea reprezintă cota parte din capitalul social al unei societăți comerciale, care conferă deținătorului drepturi în cadrul societății respective. În funcție de drepturile pe care le generează, acțiunile pot fi ordinare și preferențiale, iar clasificate după forma de prezentare, sunt nominative și acțiuni la purtător.

Europiața

Europiața este într-o permanentă dezvoltare. Ea este cea mai reprezentativă piață internațională, care, pe lângă caracteristicile acesteia, prezintă și particularități proprii:

Valuta utilizată este străină în raport cu țara în care se desfășoară tranzacția, însă nu în mod exclusiv;

Niciun participant la operațiune nu este rezident al țării de origine a valutei, dar nu în manieră exclusivă;

Tranzacția se derulează având la bază o dobândă specifică europieței.

Europiața bancară

1.1.5.1.1 Piața eurocreditelor pe termen mediu și lung

Eurocreditele reprezintă împrumuturi bancare în eurovalute acordate pe termen mai mare de un an de către băncile din afara țării de origine a monedei de exprimare. Trăsătura specifică a acestei piețe este faptul că eurocreditele au într-o mai mică măsură ca sursă, depozitele pe termen în eurovalută, baza fiind alcătuită din creditele pe termen scurt atrase de bănci pe piața eurovalutelor. Clasificarea eurocreditelor se realizează în funcție de modalitățile specifice de mobilizare a fondurilor, respectiv:

Când resursele necesare sunt procurate prin refinanțare periodică, băncile creditoare pot acorda:

Credite standby (Standby Credits);

Credite rotative (Roll-Over Credits).

Când sursele necesare sunt asigurate de către un sindicat de bănci, se acordă creditele sindicalizate (Syndicated Credits).

1.1.5.1.2 Piața împrumuturilor în eurovalute pe termen scurt

Împrumuturile pe termen scurt în eurovalute au ca trăsături definitorii faptul că sunt acordate de către eurobănci și că au la bază o dobândă variabilă. Scadența acestor împrumuturi variază de la o noapte, la o zi, și până la 1 an. De regulă, dobânda este dobânda minimă pe care eurobăncile o utilizează dintr-un anumit centru financiar pentru creditare reciprocă, iar dobânda de referință pe europiața bancară este LIBOR, respectiv dobânda de pe piața interbancară londoneză.

Piața eurotitlurilor de credit

Piața facilităților neasigurate de emisiune a eurotitlurilor de credit pe termen mediu

(Euro-Medium-Term-Notes, ETCN)

Titlul de credit constă în modalitatea de recunoaștere a unei obligații de plată sub forma unor diferite tipuri de înscrisuri (denumite generic titluri de credit).

ETCN pe termen mediu reprezintă una dintre ultimele inovații de pe piețele de capital de împrumut, fiind utilizate pentru prima oară în anul 1986 în două emisiuni importante:

O facilitate de 160 mil. $ în favoarea First National Bank (SUA);

O facilitate de 200 mil. $ favoarea Nordic Investment Bank (Suedia).

Printre caracteristicile de bază ale ETCN, amintesc principalul (activele specifice), scadența, structura și mărimea cupoanelor, scadențele obișnuite (care variază între 9 luni și 10 ani), plata cuponului se realizează, de regulă, semestrial, iar rata cuponului este comparabilă cu cea a emisiunilor similare de obligațiuni.

Particularitățile ETCN constau în: facilitatea care stă la bază, acestea putând fi emise încontinuu în cadrul unei perioade de timp, spre deosebire de obligațiuni, care sunt emise toate în același timp, ca urmare a faptului că ETCN sunt vândute încontinuu, asigurarea unei gestiuni eficiente a plăților de dobândă se realizează prin plata cupoanelor la anumite date, indiferent de data emisiunii, și valorile emisiunii de ETCN relativ reduse (de la 2 mil. $ la 5 mil. $, fiind posibilă, în acest mod, o rambursare mult mai flexibilă a împrumuturilor, decât în cazul valorilor minime destul de mari ale emisiunilor de pe piața internațională a obligațiunilor.

Piața facilităților neasigurate de emitere a euroefectelor de comerț (EEC)

Euroefectele de comerț sunt titluri de credit care au ca obiect plata unei sume de bani. Reprezintă, ca și efectele de comerț de pe piețele naționale, o datorie pe termen scurt a unei firme sau bănci. Se materializează în documente sau titluri care permit identificarea titularului (și suma/emitentul) și care conferă titularului posibilitatea de a solicita realizarea dreptului său, respectiv rambursarea creanței, de a transmite, în anumite condiții, acest drept unui partener, precum și de a opera mobilizarea dreptului. Cele mai tipice efecte de comerț sunt trata (cambia), biletul la ordin, cecul, warrant-ul. În ceea ce privește scadența EEC, aceasta poate fi de 1/3 sau 6 luni. Adesea, scadențele sunt stabilite în funcșie de preferințele investitorilor.

Dintre caracteristicile pieței EEC, amintesc:

Majoritatea titlurilor (peste 90%) au valori exprimate în dolari americani, deși piața EEC este capabilă să asimileze emisiuni în orice valută importantă;

Structura tipică a emisiunii de EEC s-a modificat de-a lungul anilor ’80;

S-a modificat importanța acordată pe piața EEC bonității emitentului, masurată prin rating;

Drept consecință, avantajele oferite de piața EEC față de piețele naționale de efecte de comerț (EC) s-au redus, iar piețele naționale au început să concureze cu cele internaționale.

Piața euroobligațiunilor

Euroobligațiunea este emisă pe o piață străină și denominată în moneda altei țări decât cea a pieței de emisiune.

Piața euroacțiunilor

Euroacțiunile sunt emise simultan pe două sau mai multe piețe internaționale, situate în două sau mai multe țări.

Astfel, piețele financiare internaționale constituie un ansamblu de instituții, reglementări și, nu în ultimul rând, de relații ce se realizează în procesul de atragere și de plasare a fondurilor financiare la nivel internațional.

1.2 Prezentarea formală a organizațiilor implicate (nivel multilateral/multiregional): istoric, rol, structură, atribuții specifice pentru piețele financiare internaționale

1.2.1 Organizațiile internaționale multiregionale

La data de 4 martie 2009, Comisia Europeană a anunțat ca, în cadrul unui comunicat, componența noului cadru European pentru controlul financiar să fie structurată în doi noi piloni, respectiv Consiliul European pentru Riscuri Sistemice (European Systemic Risk Council – ESRC) și Sistemul European al Autorităților de Supraveghere Financiară (European System of Financial Supervisors – ESFS), ultimul pilon reprezentând subiectul principal al acestui subcapitol.

Crearea ESFS a avut printre scopurile sale aromonizarea normelor și încurajarea practicilor de control și de aplicare a reglementărilor, vizând atingerea încrederii între autoritățile de control din state membre ale Uniunii Europene. Totodată, prin această instituție se urmărește identificarea diferențelor existente în cadrul legislațiilor naționale și eliminarea lor în vederea introducerii unui set universal de standarde (reglementări unice) pe toată cuprinderea Uniunii Europene.

Așadar, la nivelul UE, s-au înființat o autoritate bancară europeană (European Banking Authority – EBA), o autoritate europeană în domeniul asigurărilor și pensiilor ocupaționale (European Insurance and Occupational Pensions Authority – EIOPA) și o autoritate europeană în domeniul valorilor mobiliare (European Securities and Markets Authority – ESMA), fiecare instituție fiind deținătoare de personalitate juridică.

În amploarea sa, ESFS cuprinde EBA, EIOPA și ESMA. Fiind un ansamblu de instituții, consider că cel mai relevant este să prezint nu rolul fiecărei organizații în parte, ci rolul lor ca un tot autoritar.

Funcții ESFS:

Principala funcție a ESFS este asigurarea unui ansamblu unic de reglementări, care constă în două acțiuni: redactarea unor standarde (elaborate pe o perioadă determinată) tehnice indispensabile în anumite domenii, precum agricultura sau sistemul sanitar, respectând anumite principii (criterii), precum și a unor sugestii interpretative pe care autoritățile naționale sunt obligate să le utilizeze în luarea unor decizii.

Garantarea aplicării coerente a normelor Uniunii Europene. Este indiscutabil faptul că existența unui set de reglementări armonizate nu ar fi suficient pentru evitarea posibilelor dezacorduri între autoritățile naționale de control, în acest caz, autoritățile europene ar trebui să medieze discuțiile în vederea atingerii unui consens, iar dacă acest lucru nu este posibil, ESFS are obligația de a lua o decizie pentru a soluționa problema. Există și situația în care se încalcă legislația comunitară, în care autoritățile europene intervin, fie din proprie inițiativă, fie prin solicitarea autorităților naționale, și le propun celor din urmă menționate o recomandare de acțiune.

Crearea unei culturi unice în ceea ce privește controlul și asigurarea unor practici de control logice, spre exemplu, EFSE ar putea lua parte, în calitate de observatori, la ședințele autorităților naționale.

Prerogative totale de supraveghere pentru anumite entități. “Autoritățile europene de supraveghere vor avea responsabilitatea de a autoriza și supraveghea anumite entități cu activități paneuropene, cum ar fi agențiile de rating al creditelor și casele de compensație în contrapartidă centrală din UE. Aceste responsabilități ar putea include prerogative de investigare, inspecții la fața locului și decizii de supraveghere. Ele ar fi definite în legislația sectorială (de exemplu, regulamentul privind agențiile de rating al creditelor). Pe lângă sporirea eficienței supravegherii, acest lucru ar putea crește eficiența prin crearea unui „ghișeu unic” pentru aceste instituții supravegheate”.

Garantarea unei reacții coordonate în situații de criză, în sensul intermedierii schimbului de informații între între instituțiile naționale, jucând rol de mediator, dacă este necesar. Totodată, autoritățile europene ajută printr-o contribuție semnificativă la elaborarea și implementarea deciziilor, având și puterea de a decide în situații de urgență.

Colectarea informațiilor microprudențiale, care se realizează cu ajutorul unei baze de date, gestionată de autoritățile europene de control. La nivel microprudențial, accentul cade pe riscul idiosincratic (individual), având ca “obiectiv imediat evitarea dezechilibrelor pentru instituția de credit”, iar ca obiectiv final asigurarea protecției pentru deponenți, respectiv investitori.

Asumarea unui rol internațional, în sensul că autoritățile europene de supraveghere ar putea juca un rol semnificativ în acțiunile internaționale, fără a interfera cu atribuțiile instituțiilor europene.

1.2.2 Organizațiile internaționale multilaterale (Comitetul de la Basel, IOSCO, IAIS, OECD)

1.2.2. 1 Comitetul de la Basel

Pentru a putea discuta despre actualul Basel III, trebuie privit retrospectiv la sfârșitul anului 1974, când a fost înființat Comitetul de la Basel pentru supraveghere bancară, sub egida Băncii Reglementărilor Internaționale (BIS), prin care se dorea stabilitate financiară și monetară în cele mai dezvoltate 10 state.

Prin Basel I, s-au propus o serie de obiective, printre care, cele mai importante au fost stabilirea unei reglementări în ceea ce privește capitalul minim al băncilor pentru acoperirea riscurilor, și ameliorarea calității managementului riscului.

Prin dispozitivul Basel II se introduce o reglementare prudențială, mult mai bine adaptată diversității și complexității activităților desfășurate de către bănci. Se urmărește un management al riscului mai eficient și sunt definite regulile pe care băncile trebuie să le adopte, acest lucru realizându-se cu schimbarea mediului legislativ. În ceea ce privește instituțiile de credit capabile să susțină activitățile cu un nivel mare de risc, la stabilirea capitalului optim, prin Basel II au fost definite 3 obiective: primul obiectiv vizează siguranța pe care clienții trebuie să o primească împotriva riscului sistemic, urmat de soliditate, în sensul asigurării unui echilibru al sistemului bancar și anticiparea riscului hazardat, și eficiență, respectiv desemnarea capitalului ca o funcție a riscului bancar.

Așadar, Basel II constituie o reformă fundamentală care îmbunătățește stabilitatea financiară, iar cheia succesului unei stabilități financiare o reprezintă existența unei concurențe reale și echitabile între toate instituțiile pe plan internațional.

Basel II a avut și o serie de deficiențe. Un exemplu concret este că, în perioadele de creștere economică, cerințele de capital au fost mai laxe, iar în perioadele de criză, au fost riguroase, iar o altă deficiență este evaluarea necorespunzătoare a riscului.

Basel III vine ca o îmbunătățire a Basel I și II, în sensul că acum capitalul este definit într-o manieră riguroasă, se introduc amortizoare de capital, astfel încât baza de capital cunoaște o creștere pe plan calitativ, a consistenței și a transparenței. Obiectivul reformelor este acela de a îmbunătăți capacitatea sectorului bancar de a absorbi șocurile care derivă din stresul economic și financiar, și, indiferent de sursa lui, să se reducă riscul ca sistemul financiar să molipsească economia reală. Setul de reglementări abordează lecțiile crizei financiare. Prin acest set de reforme, Comitetul urmărește să îmbunătățească managementul riscului la fel de mult precum întărirea transparenței bancare, pentru că un sistem bancar puternic și flexibil reprezintă piatra de temelie pentru o creștere economică sustenabilă, așa cum băncile sunt în centrul procesului de intermediere a creditului intre investitori și deponenți.

Comitetul de la Basel crește reziliența sectorului bancar prin întărirea cadrului de reglementare a capitalului, construit pe cei trei piloni ai dispozitivului Basel II. Reglementările contribuie la creșterea calitativă și cantitativă a bazei de capital de reglementare și îmbunătățesc gradul de acoperire a riscului capitalului. Comitetul introduce un număr de elemente macroprudențiale, precum minimizarea costurilor la nivel macroeconomic, evitarea dezechilibrelor la nivelul sistemului financiar, aceste elemente fiind stabilite în vederea prevenirii apariției riscurilor sistemice din prociclicitate și din interconectarea instituțiilor financiare.