Pietatea Populara Mariana

cuprins

Introducere 3

1. Importanța tematicii 3

2. Clarificare terminologică 4

3. Scopul lucrării 4

Cap.I MARIA ÎN VIZIUNEA SFINTEI SCRIPTURI 5

1.1 Prefigurările Mariei în Vechiul Testament 6

1.1.1 Protoevanghelia 6

1.1.2 Mama lui Emanuel 7

1.1.3 Născătoarea din Betleem 8

1.1.4 Fiica Sionului și nașterea unui popor nou 8

1.1.5 Simboluri și figuri în sens adaptabil sau tipic 9

1.1.6 Persoane care o prefigurează pe Maria 9

1.2 Maria în Noul Testament 13

1.2.1 Sfântul Paul 13

1.2.2 Sfântul Marcu 14

1.2.3 Sfântul Matei 14

1.2.4 Sfântul Luca 15

1.2.5 Sfântul Ioan 18

1.2.6 Maria în Apocalipsă 18

1.3 Maria în apocrife 19

Cap.II Maria în Tradiție și Magister 23

2. 1. Evoluția dogmelor mariane 23

2. 1. 1. Maternitatea divină 23

2.1.2. Fecioria Mariei 23

2. 1. 3. Neprihănita Zămislire 26

2. 1. 4. Maria ridicată cu trupul și sufletul la cer 28

2. 2. Maria în misterul lui Cristos și al Bisericii 30

2. 3. Maria în Conciliul Vatican II 38

2. 3. 1. Maria Mamă a Cuvântului Întrupat 38

2. 3. 2. Funcția Fericitei Fecioare în economia mântuirii 39

2. 3. 3. În viața publică a lui Isus 39

2. 3. 4. Fericita Fecioară și Biserica 40

2. 3. 5. Maria semn de speranță pentru poporul lui Dumnezeu 41

2. 4. Documentele mariane de la conciliul Vatican II până la Ioan Paul II 43

2. 4. 1. Paul VI: Exortația Apostolică Signum Magnum 43

2. 4. 2. Paul VI: Exortația Apostolică Marialis cultus 44

2. 4. 3. Ioan Paul II: Exortația Apostolică Catechesi Tradendae 45

2. 4. 4. Scrisoare Enciclică Redemptoris Mater 45

Cap. III PIETATEA POPULARĂ MARIANĂ 46

3.1. Unele expresii ale pietății populare mariane 46

3. 1. 1. Rugăciunea populară mariană 46

3. 1. 2. Sâmbăta dedicată Mariei și luna mai 48

3. 1. 3. Angelus și Sfântul Rozariu 52

3. 1. 4. Pelerinaje la sanctuarele mariane 56

3.2. Imagini populare despre Maria 59

3. 2. 1. Mamă puternică și milostivă 59

3. 2. 2. Cea diferită de noi 61

3. 2. 3. Aproape de istoria umană 63

3. 3. Valoarea teologică a pietății populare și orientări pastorale 65

3. 3. 1. Legitimitatea pietății populare mariane 65

3. 3. 2. Orientări pastorale 70

Concluzie 73

Sigle și abrevieri 76

Bibliografie 77

=== l ===

Introducere

1. Importanța tematicii

Cultul marian își are rădăcinile în epoca apostolică, și a fost perceput și s-a impus la nivel popular prin percepția, prin puterea numinoasă a Sfintei Fecioare. Dezinteresată fiind de chestiunile științifice, pietatea populară și-a găsit forța într-o credință iubitoare, într-un raport încrezător și într-o bogăție a imaginii. Din aceste reprezentări, a rezultat o supraabundență de acte particulare care s-au exprimat într-o spontaneitate și o gingășie iubitoare.

Acest aspect al cultului marian pietatea populară, este foarte important, pentru că Maria, dincolo de a fi anunțată în Sfânta Scriptură, prezentă în tradiția Bisericii, prezentată de Magister, studiată în misterul ei de teologi, este vital privită de cei simplii ai poporului, de sensus fidelium.

Punctele de plecare care deschid la acest dialog cu Maria sunt nevoile, golurile, contrazicerile, angoasele omului. Este un dialog viu, prezent perceput în misterul său.

Pietatea populară mariană, când vorbim despre ea, înțelegem modul prin care cultul marian se încarnează în culturi și în grupuri etnice diferite.

Intuiția centrală a poporului în ceea ce o privește pe Maria este fără îndoială aceea că a fost percepută în credință ca o persoană vie, glorificată, dotată cu putere și bunătate maternă și astfel se află în gradul de a interveni în nevoile umane. În alți termeni, poporul a văzut în Maria succesul răscumpărării, triumful vieții asupra morții, valoarea mijlocirii aceleia care trăiește Paștele veșnic al lui Cristos.

Pietatea populară, dar al Duhului Sfânt, se exprimă în limbajul omului simplu ca o laudă, mulțumire, rugă. Deschiderea față de misterul lui Dumnezeu rămâne, dar poporul dorește pe cineva apropiat care să aibă aceeași condiție ca și a lui, diferit dar ca și el.

2. Clarificare terminologică

În ceea ce privește terminologia, folosirea termenilor pentru a explica poziția poporului față de Dumnezeu și față de sfinți, autorii au păreri diferite. Această poziție a poporului se desemnează prin termeni precum: religie populară, religiozitate populară, credință populară sau pietate populară. Toți acești termeni sunt un mod de a citi fenomenele.

În această lucrare, conceputul de pietate populară va fi preferat. Pietatea populară este matricea, izvorul interior al expresivității poporului față de sfânta Fecioară. În Evangellii nuntiandi, Paul VI, după ce a reliefat aspectele pozitive ale religiei populare, pentru a reliefa această forță interioară, afirmă: «Pentru acest motiv noi o numim pietate populară decât religiozitate».

Speranța tuturor popoarelor de a se bucura de o mântuire viitoare se exprimă în elemente culturale proprii. Mesajul creștin se înculturează respectând, purificând expresiile populare. Se naște astfel pietatea populară care are un moment privilegiat în pietatea mariană. Inserarea Mariei în popor, în comunitatea celor săraci se transformă într-o prelungire în timp a acțiunii sale materne, pe care o desfășoară în această viață trecătoare, de la Buna Vestire la Pentecoste. Maria este tipul sau personificarea poporului lui Dumnezeu, o epifanie și o apropiere de Cristos, de săraci, de cei mici (Mt 11,25).

Pietatea mariană își are punctul de plecare în următoarele elemente: exemplul Mariei, apropiat de experiențele noastre de credință; transparența Mariei în misterul lui Cristos, care s-a întrupat în ea; funcția Mariei, ea fiind o Mamă care însoțește, călăuzește, ajută și mijlocește.

3. Scopul lucrării

O mai mare înțelegere față de poziția poporului față de Maria, o mai mare înțelegere a fundamentului pietății populare mariane. A merge în căutarea rădăcinilor unei expresii a acestei pietăți a unor imagini pe care poporul le are despre Maria; și pentru că există riscul de deviere cultuală, trebuie să ne străduim să le orientăm pe calea cea dreaptă, să le orientăm pastoral.

Capitolul i

MARIA ÎN VIZIUNEA SFINTEI SCRIPTURI

Discursul cu privire la Sfânta Fecioară trebuie să aibă ca fundament, conținut și normă ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu spune cu privire la ea. Sfânta Scriptură, definită de Conciliul Vatican II «sufletul întregii teologii», trebuie să fie baza de inspirație pentru orice temă mariologică. Partea biblică este aceea care cere o mai mare finețe și un mai mare echilibru, pentru că trebuie să prezinte așa-numita «ediție tipică» a Mariei, pentru a putea constitui fundamentul unei reflecții ulterioare. Cine dorește să descopere imaginea Maicii lui Dumnezeu, trebuie să caute neapărat în Sfânta Scriptură chipul ei veritabil, chip conturat, s-ar putea spune de către însăși mâna lui Dumnezeu. Trebuie să le oferim textelor, chiar dacă sunt puține, importanța pe care o au.

Luând în considerare Vechiul Testament, el este în mod esențial orientat spre Noul Testament pe care de altfel îl și pregătește. Cu siguranță ar trebuie să ne punem unele întrebări: Vechiul Testament vorbește despre Maria? Îi pregătește venirea, misiunea, prin intervenția lui Dumnezeu, așa cum a pregătit venirea lui Mesia pe care l-a prevestit? A prevestit-o și pe Mama lui Mesia? Pentru necredincioși și pentru raționaliști asemenea întrebări nu au nici un sens, lor li s-ar putea oferi doar un răspuns: Maria cea din Nazaret se trage din poporul și ambianța culturală a lui Israel și ca atare acest popor i-a pregătit venirea.

Dar Maria are un rol deosebit pentru că este împlinirea Vechiului Testament, începutul Noului Testament și Mama lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu. «Trebuie să afirmăm că nici un paragraf din Vechiul Testament nu vorbește literal despre Maria». Ea din punct de vedere istoric, este un personaj al Noului Testament și datorită acestui fapt orice interpretare mariană a textelor Vechiului Testament sunt făcute cu trimitere și în perspectiva textelor din Noul Testament. Numai în lumina Noului Testament ne dăm seama că persoana ei nu era cu totul străină în cărțile Vechiului Testament. Sunt sensuri vagi, obscure, însă care pornind de la Cristos își capătă semnificația și importanța lor mariană.

1.1 Prefigurările Mariei în Vechiul Testament

În Vechiul Testament găsim o pregătire tipologică a Mariei prin anumite persoane care în intenția divină o prefigurează pe Maria și îi pregătesc venirea. «Planul lui Dumnezeu în lume se îndeplinește. Dumnezeu nu realizează într-o clipă perfecțiunea, ci treptat. În realizarea planului său, se pot distinge, schița și prefigurarea formei perfecte care se va realiza la sfârșit».

1.1.1 Protoevanghelia

În ce fel se înțelege «sămânța»P. Braun spune că: «Este mai verosimil, că dacă textul consideră înfrângerea adversarului, care reprezintă energia răului, învingătorul să fie o persoană a cărui putere să o depășească pe cea a Satanei». Neamul va fi un fiu al Femeii prin care discendența va învinge. Traducerea greacă, începând ultima frază cu un pronume masculin, atribuie această victorie nu discendenței femeii dar unuia dintre fiii Femeii. Prin Mesia Mama lui este implicată…. Așa a fost văzut Mesia de tradiția iudaică și creștină. El este unicul personaj al istoriei care a învins diavolul. Acest aspect este foarte clar mai ales în Sfântul Ioan: «Acum este judecata acestei lumi, acum stăpânitorul lumii va fi aruncat afară. Iar eu când mă voi înălța de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine» (In 12,31-32).

În a patra Evanghelie, toată viața lui Isus este o luptă împotriva «principelui acestei lumii», iar această luptă se încheie prin victoria lui Cristos pe Calvar. De aceea, observă Baun, «dacă am pretinde că al patrulea evanghelist nu s-ar gândi la Protoevanghelie, aceasta s-ar întâmpla numai dacă am închide ochii în fața acestei clarități».

«Noul Testament, demonstrează cum șarpele din vechime, este învins de Cristos, iar Maria este asociată lui prin voința divină».

Cine este Femeia? Părerile studioșilor sunt diferite. J. Galot spune că: «Eva este desemnată literal, dar Maria este înțeleasă implicit și acesta este sensul cel mai important, pentru că victoria asupra șarpelui îl interesează pe autorul sacru». Un alt autor ne sugerează că se poate vedea în Eva o figură a Mariei, inspirându-ne din paralelismul care se află în Rm 5,14 și 1 Cor 15,22.45. «Așa cum Eva a fost mama tuturor după natură, Maria va fi prin har Mama tuturor acelora care vor fi vindecați de Fiul ei. Cei drepți constituie neamul femeii iar această femeie este Maria».

1.1.2 Mama lui Emanuel

«Domnul însuși vă va da un semn: iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel» (Is 7,14).

a) Almah nu înseamnă numai fecioară, dar indică o tânără care poate să fie fecioară, dar acest sens nu este explicit în text. «Cei șaptezeci» care au interpretat iudaica veche au tradus almah prin parthènos. Schelkle ne spune: «Citarea pare să fie folosită numai ca o confirmare a tradiției deja existente».

b) Domnul însuși vă va da un semn: «Iată fecioara va zămisli și va naște un fiu, care se va numi Emanuel» (Is 7,14). Unii exegeți i-au dat acestui text o interpretare mesianică; adică Mesia este anunțat în mod direct iar alții vorbesc despre o interpretare mesianică indirectă. Adică profetul are în vedere nașterea unui fiu al regelui Ahaz, dar profeția se va împlini cu nașterea lui Isus din Fecioara Maria. Figura lui Ezechia este amintită de profet (Is 7,14-15; 8,5-10) este figura tip a lui Isus. Acestuia Dumnezeu «îi va da tronul lui David Tatăl său, și va domni peste casa lui Iacob în veci, și împărăția lui nu va avea sfârșit» (Lc 1,32-33; 2Sam 7,16). Cristos este adevăratul Emanuel «Dumnezeu este cu noi». Fecioara va interveni în istoria mântuirii ca Mamă a lui Emanuel. «Mama lui Emanuel istoric, Ezechia, este figura fecioarei, Mama lui Emanuel escatologic. Ceea ce se întâmplă în timpul regelui Ahaz se îndeplinește definitiv în misterul nașterii feciorelnice a lui Isus Cristos. Noul Testament împlinește Vechiul Testament și îl depășește».

1.1.3 Născătoarea din Betleem

«Și tu Betleeme, Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși stăpânitor peste Israel, iar obârșia lui este dintru început, din zilele veșniciei. Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea care va trebui să nască va naște…» (Mih 5,1-2). Acest fragment subliniază originea davidică a viitorului Mesia. Aici nu se mai află vreo referire explicită la fecioria Mamei lui Mesia, dar «poate Miheea se gândește la celebrul oracol almah (Is 7,14), pronunțat de Isaia cu treizeci de ani înainte».

1.1.4 Fiica Sionului și nașterea unui popor nou

Deja cu Miheea (1,13) fiica Sionului este cartierul din nordul Ierusalimului care regrupează «restul» lui Israel, și simbolizează o speranță nouă; printr-o naștere dureroasă va elibera poporul.

Sofonia (3-14) o identifică pe fiica Sionului cu același cartier al Ierusalimului. Îl invită la bucurie pe «restul» lui Israel pentru că acesta va învinge și se va mântui. Fiica Sionului apare ca și colaboratoarea directă a lui Iahweh în realizările mesianice. Maria realizează în sine aceste profeții, este nașterea bucuroasă la Betleem și nașterea dureroasă de pe Calvar a poporului mesianic (In 16,21; Ap 12).

Ne spune destul de bine P. Ortensio:

Maria pe Calvar nu încetează de a fi Mama lui Mesia, a Mântuitorului, ea se implică după spusele profeților, în actualizarea mântuirii. Isus i se adresează de pe cruce spunându-i: «Femeie» ca și în Protoevanghelie; astfel reevocă Sionul, figură a comunității mesianice. Suferințele care pregătesc nașterea lui Mesia glorios și a noului popor al lui Dumnezeu sunt prețul e care Maria l-a oferit pentru umanitate, pentru mântuirea comună.

H. Cazelles ne spune că:

Textele Scripturii unesc misterul fiicei Sionului cu misterul dureros al Sionului-Ierusalim. În toate aceste texte, Dumnezeu a acționat în Israel prin «restul» care a fost supus la probe, care a fost grațiat și întărit prin har. În Maria acest har a fost complet și a făcut să se nască din Maria, Mesia cel suferind și înviat, un nou popor de apostoli.

O observație importantă cu caracter ecumenic este și aceasta: «Tema fiicei Sionului, evidențiată de exegeții protestanți, deschide drumul către o aprofundare a teologiei fondată pe cele două Testamente, și pe un dialog ecumenic care pornește de la aceeași problemă mariană».

1.1.5 Simboluri și figuri în sens adaptabil sau tipic

«Dacă textele care se referă în mod direct la Maria sunt destul de rare, nu la fel s-ar putea spune despre pasajele care se aplică ei cu titlul de simbol sau de figură în sens adaptabil». Multe pasaje se află în liturgie:

Rugul arzător (Ex 3,2): arde dar nu se mistuie. Este simbolul sfintei Fecioare care l-a zămislit și l-a născut pe Fiul fără să-și piardă fecioria.

Lâna lui Ghedeon (Jud 6,37-38): primește roua din cer, așa cum Mama lui Dumnezeu îl primește din cer pe Fiul ei.

Chivotul legii (Ex 25,10-22): era semn al prezenței lui Dumnezeu; Maria este templul viu al lui Dumnezeu făcut om. Trupul ei a fost apărat de furia mormântului. În Litania lauretană este invocată cu titlul de «Chivotul legii».

Mireasa din Cântarea cântărilor: Mirele o compară cu un «crin între spini« (Cânt 2,2). Îi spune: «Cât de frumoasă ești tu draga mea și fără nici o pată (Cânt 4,7). Era un argument luat din Cânt 4.7 în favoarea Neprihănitei Zămisliri iar folosirea în liturgie revelează valoarea sa».

În Cântarea Cântărilor se găsesc alte afirmații care se aplică Mariei în liturgie: «Ești ca și oastea în război temută« (Cânt 6,4). «Cinei-i aceasta care strălucește ca zarea?» (Cânt 6,10). Maria este zarea care îl precede pe adevăratul Soare, Cristos. «Ești grădină încuiată, fântână acoperită și izvor pecetluit» (Cânt 4,12): sunt simboluri ale Fecioarei Maria.

1.1.6 Persoane care o prefigurează pe Maria

Numeroase sunt personajele din Vechiul Testament care sunt văzute ca prefigurări ale Mariei.

1.1.6.1 Avram

De o mare importanță sunt asemănările dintre Avram și Maria mai ales în ceea ce privește nașterea lui Isac, fiul promisiunii și nașterea feciorelnică a lui Isus, Fiul Sfânt al Mariei. Avram este om al credinței în Vechea Alianță și ne luminează cunoașterea noastră despre misterul Mariei, femeie a credinței în Noua Alianță. Avram, tatăl nostru în credință ne învață multe lucruri despre Mama noastră în credință. Ca și acesta, (Gen 18,3) Maria a aflat har la Dumnezeu; ca și el (Gen 12,3; 22,18), Maria este un izvor de binecuvântări pentru toate neamurile și este binecuvântată de el (Lc 1,42.48); ca și el (Gen 15,6) ea este elogiată pentru credința ei într-o promisiune al cărui obiect era o naștere miraculoasă.

Capitolul 22 al Genezei povestește sacrificiul lui Isac. Povestirea actuală justifică prescrierea rituală a răscumpărării primilor născuți ai lui Israel: aceștia îi aparțin lui Dumnezeu, însă nu trebuie sacrificați, dar trebuie să fie răscumpărați (Ex 13,11). Părinții au văzut în sacrificiul lui Isac figura pătimirii lui Isus, Fiul unic. Maria îl prezintă la templu pe Fiul ei Isus (Lc 2,22) și va fi prezentă pe Calvar (In 19,25-27). Dacă se găsește în Scriptură un personaj cu care să se poată confrunta Maria, se află figura lui Avram iar condițiile sunt diferite: prevederile Providenței au o altă ordine; fiul care trebuie sacrificat nu pune întrebări, dar drumul care l-a avut spre sacrificiu, într-o știință limitată de mister și de o iubire puternică, oare nu ne amintește drumul spre Calvar?

1.1.6.2 Sara

Se întâmpla în jurul anilor 1850 î.Cr. Abia începuse cu Avram epoca patriarhilor, a acelora care erau considerați părinți și exercitau funcțiile de rege, judecător și preot. Sara era numită Sarai dar se va numi Sara după nașterea lui Isac. Sarai în limba ebraică înseamnă Prințesa mea. Ea era înaintată în vârstă, avea 90 de ani când Dumnezeu i-a spus lui Avram: «Eu o voi binecuvânta și din ea îți voi da un fiu; o voi binecuvânta și va deveni națiuni și regi și popoare se vor naște din ea. Ea își va naște un fiu și-l vei numi Isac. Voi stabili legământul meu cu Isac pe care Sara îl va naște în acest timp anul viitor» (Gen 16,21).

Sara cu toate că era mama unui singur fiu, prin el a meritat să fie privită ca o mamă a întregului popor israelit. Ea era vie și prezentă când soțul ei, Avram, a primit de la Domnul porunca de a-l jertfi pe fiul ei, Isac, cu propriile mâini pe muntele Moria, acolo unde Dumnezeu îi asigurase că neamul lor se va înmulți și va fi ca nisipul de pe țărmul mării. Dar Biblia nu ne spune direct care au fost în acel moment gândurile și afecțiunea ei față de fiul său.

Sara era constantă și afectuoasă, fiind supusă lui Avram pe care îl numea «domnul meu» (Gen 18,12). «Sara fiind figura simbolică a Noii Alianțe, putem să vedem în ea figura Mariei fecundată de Duhul Sfânt care ni-l dăruiește pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu».

1.1.6.3 Ana

După cum Samuel îl prefigurează pe Cristos, la fel și Ana este cu adevărat imaginea anticipată a Mamei lui Isus. Ana înseamnă «aleasă»; iar Maria este fiica aleasă de Tatăl «plină de har» aleasă între toate femeile.

Ana îi cere cu insistență Domnului să-i dea un fiu, are intenția de a-l consacra Domnului, îl dorește pentru Domnul pentru ca să fie în slujbă la templu. «În timpul lui Isus, marii preoți nu erau fără defecte iar Ana suferea cu siguranță. În inima ei era sigură că fiul ei s-ar achita fidel de misiunea sa». Ana acționează independent de voința soțului. Ea îi dă numele propriului fiu și își asumă rolul de tată, ea îl conduce la Silo, unde se găsea arca alianței. «Ea se aseamănă cu Maria prin darul maternității îi mulțumește lui Dumnezeu printr-un cântec, care este o anticipare a lui Magnificat (1Sam 2).

1.1.6.4 Tamar (Gen 38,6-30)

Ea este o femeie din Canaan iar Iuda a dat-o de soție primului său fiu numit Er, care avea o conduită dificilă și a murit. Iuda a dat-o atunci celui de al doilea fiu, Onan, pentru a-i ridica urmași fratelui său mai mare, dar Onan nu și-a îndeplinit datoria și astfel Domnul l-a ucis. Fiindu-i teamă că aceeași soartă ar putea să lovească pe cel de al treilea fiu, numit Sela, Iuda a trimis-o pe nora lui la casa tatălui ei. Dar Tamar a dorit să aibă un fiu pentru a avea descendența soțului ei, s-a travestit în prostituată, l-a sedus pe socrul ei, Iuda, și astfel a avut doi fii: Perez și Zerach. Și astfel datorită primului ei fiu, ea a fost amintită între strămoșii lui Isus.

1.1.6.5 Raab (Ioz 2,1-21; 6,22-25)

Era o prostituată în Ierihon și atunci când Iozua a trimis spioni dincolo de râul Iordan, ea temându-se de Iahweh, auzind gestele pe care Dumnezeu le înfăptuise în mijlocul poporului său, i-a găzduit pe spioni, riscându-și propria viață. Pentru găzduirea și riscul ei, după cucerirea și distrugerea Ierihonului, Iozue a poruncit să fie protejată împreună cu familia sa.

1.1.6.6 Betsabea (2Sam 11; 1Re 1,11-31; 2,13-25)

Ea era soția lui Urie iar David s-a îndrăgostit de ea și au comis adulter. Regele aflând că a rămas însărcinată, l-a ucis pe Urie cu toată că era un general fidel din armata sa. Ca și pedeapsă pentru această unire adulteră, fiul născut de Betsabea va muri.

În aceste figuri este foarte dificil să se observe o vocație. Cu toate acestea în ele se descoperă cum Dumnezeu își duce înainte proiectele sale salvifice în ciuda greșelilor și a slăbiciunilor umane. Iar apoi se mai descoperă un alt fapt: Isus aparținea de un neam păcătos care se dezvolta prin legături de familie.

Voi prezenta câteva cazuri tipice de vocații feminine; femei cu caracter și personalități diferite, care în anumit circumstanțe au participat la planul salvific divin. Se evidențiază clar cum Dumnezeu le-a ales și prin ele a călăuzit poporul său. La Ester și Iudita se găsesc trei elemente comune:

Israel este amenințat de puterea dușmanului;

Intervenția compătimitoare a lui Dumnezeu, care își îndreaptă privirea milostiv către poporul său;

Chemarea unei femei care din inițiativa Domnului duce planul său la îndeplinire.

1.1.6.7 Rut (Gen 19,30-37)

Ea este o femeie străină moabită disprețuită de iudei. Cartea dedicată ei o elogiază, o idealizează, pentru că a fost un model de fidelitate, de credință și de un caracter gingaș. Elimelek și soția sa Noemi, născută în Betleem din cauza lipsei au emigrat în Moab cu cei doi fii ai lor. Cel mic s-a unit cu Rut, moabita. Murind tatăl și frații, Noemi s-a întors la Betleem și a luat-o și pe Rut. La Betleem au trăit în sărăcie, iar Rut a fost obligată să culeagă spicele care după cules rămâneau pe câmp. Astfel a cunoscut-o Booz și aplicând legea leviratului s-a unit cu ea pentru a-i da urmaș și pentru a răscumpăra câmpul lui Elimelek, pentru a fi din nou acel câmp proprietatea familiei. Din căsătoria dintre Booz și Rut s-a născut Obed, bunicul lui David.

În planul Providenței divine Rut are misiunea de a forma prin maternitatea ei poporul ales. Dumnezeu este autorul liniei davidice. Pentru a se evidenția acest fapt, a ales nu numai o străină săracă și fără drepturi, dar această femeie aparținea și unui neam disprețuit.

1.1.6.8 Cartea Iuditei

Este tipică și în ea se tratează o teologie a istoriei. Scrisă probabil în timpul dictaturii lui Antioh IV Epifanul, autorul ei are în memorie speranța escatologică pentru Israel. Figura Iuditei este stilizată: numele ei ne amintește de femeia iudaică, este frumoasă dar văduvă, cu totul castă. Iahweh o cheamă pentru a duce la bun sfârșit proiectele de eliberare a poporului său și de aceea căpeteniile lui Israel o binecuvântează. Această apartenență la poporul lui Dumnezeu este o eliberare corporativă, actualizată prin intermediul Iuditei. După victoria lui Iahweh asupra dușmanilor lui Israel, Iudita este proclamată.

1.2 Maria în Noul Testament

Când trebuie să vorbim despre Sfânta Fecioară, ne aflăm într-o anumită încurcătură. Evangheliștii au fost prea sobrii în ceea ce o privește. Aveau multe și puține de spus în același timp. Scripturile nu ne povestesc nimic despre Neprihănita Zămislire, despre nașterea sa, despre moartea sa și nici despre ridicarea ei la cer. Însă tradiția Bisericii și teologia oficială completează puținele date din Scriptură.

Voi evidenția textele neotestamentare care vorbesc despre Sfânta Fecioară în ordinea cronologică a redactării lor.

1.2.1 Sfântul Paul

Apostolul neamurilor concentrează tot mesajul său în Isus Cristos răstignit și înviat. În scrierile sale, Mama lui Isus este menționată o singură dată. «Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege» (Gal 4,4). «Nașterea din femeie înseamnă că și-a asumat o adevărată, o reală umanitate». «Părinții, dar și Luther și Calvin, ca și o bună parte a exegeților latini, interpretează textul în sensul nașterii feciorelnice. Paul nu numește nici un tată, el face aluzie la nașterea feciorelnică».

Ceea ce este sigur este faptul că Maria dăruind un trup uman Fiului lui Dumnezeu, i-a dat posibilitatea de a fi solidar cu neamul pe care l-a răscumpărat. «Trebuie subliniat în mod particular că Paul o menționează pe Mama lui Isus dintr-un punct de vedere al istoriei salvifice; el spune puțin dar zice ceea ce este important». De fapt, Geiselmann a început tratatul său asupra imaginii biblice a Mariei, cu interpretarea Scrisorii către Galateni, scrisă prin anul 54, cu vreo cincisprezece ani înainte de Evangheliile sinoptice. «Din punct de vedere dogmatic, Gal 4,4 este textul mariologic cel mai semnificativ din Noul Testament».

1.2.2 Sfântul Marcu

Foarte probabil Evanghelia lui a fost scrisă cel mai devreme, spre anii 70. Își concentrează atenția asupra lui Cristos în viața sa publică. În Marcu se găsesc numai două texte care vorbesc despre Mama lui Isus, texte care la un moment dat erau reținute în mod eronat ca «antimariane».

Mc 3,31-35: Pe când Isus vorbea mulțimii, a sosit Mama lui și cu unele rude. Isus a fost anunțat, și răspunde că familia lui este mai vastă, și că ceea ce contează nu este sângele sau rudenia, dar este ascultarea față de voința lui Dumnezeu.

Răspunsul lui Isus ar părea că nu apreciază legăturile cu Mama sa. El dorește să evidențieze unde începe o nouă fraternitate; acolo unde omul este dispus să realizeze proiectul lui Dumnezeu. Maria este aceea care intră în proiectul mântuitor al lui Dumnezeu, și se deschide la o totală colaborare. Măreția ei nu se află numai în maternitatea fizică, dar în realizarea deplină a planului pe care Isus îl anunța.

În zilele noastre, această pericopă a Sfântului Marcu se citește pe 21 noiembrie, în sărbătoarea Prezentării Sfintei Fecioare Maria. Acest text ne împiedică să evidențiem măreția ei doar pe plan biologic. Trebuie să o căutăm mai mult în sfințenia sa.

Mc. 6,1-6. Cei din Nazaret s-au mirat și se întrebau despre Isus: «Nu este acesta tâmplarul, fiul Mariei?« Sfântul Marcu ne vorbește despre «Fiul Mariei« și nu despre «Fiul tâmplarului». Această expresie a lui Marcu ne fixează mai mult atenția asupra nașterii feciorelnice a lui Isus. «Pentru faptul că Evanghelia sa nu menționa nici o povestire despre copilărie, Marcu, nu putea să vorbească despre un om ca fiind tată a lui Isus, fără să se lase impresia că acesta se născuse pe căi naturale».

1.2.3 Sfântul Matei

Evanghelistul Matei începe cu genealogia lui Isus și afirmă cu claritate nașterea feciorelnică prin lucrarea Duhului Sfânt. În Mt 1,18-25 ni se povestește perplexitatea lui Iosif în ceea ce o privește pe Maria «însărcinată prin lucrarea Duhului Sfânt»; și ni se vorbește și despre acel înger care apărându-i în vis îi revelează adevărată natură a Fiului și datoria pe care Iosif o va avea față de El. Sfântul Matei observă că se realizează profeția lui Isaia 7,14. Tot în Matei ni se vorbește și despre vizita magilor (Mt 2,1-12). Versetul 11 merită o atenție particulară: «Intrând în casă au văzut copilul cu Maria, Mama sa și închinându-se l-au adorat». Cunoscând rolul tatălui în antichitate și la semiți, a cita numai mama fără a face nici o aluzie la tatăl, indică o voință de a reliefa această femeie pentru a o distinge de celelalte.

1.2.4 Sfântul Luca

Ne oferă informații mai ample despre Maria, mai ales prin povestirile despre copilărie, constituite din două nașteri: aceea a lui Ioan Botezătorul și aceea a lui Isus. Luca îi atribuie Mariei rolul principal.

Vestirea (Lc 1,26-38). Îngerul o salută pe Maria: «Bucură-te, plină de har, Domnul este cu tine». Acest salut este o invitație la bucuria mesianică. Domnul este cu tine este o formulă obișnuită în Vechiul Testament (Ex 3,12; Ier 1,8). «Domnul acționează, îi dă o misiune și o va ajuta să o împlinească. Expresia are această semnificație: Domnul te înrolează în slujirea sa pentru a face ceea ce dorește cu tine». În fața tulburării Mariei, îngerul îi spune: «Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu». Această expresie «nu te teme» se găsește în toate aparițiile divine și angelice din Vechiul Testament. Nu se tratează despre teamă ci doar despre sensul sacrului. I se spune: «Iată vei zămisli și vei naște un fiu și îl vei numi Isus». Sfântul Luca insistă asupra rolului Sfintei Fecioare și regăsește în el comportamentul Bisericii. Așa cum Eva îi dă un nume lui Set (Gen 4, 25) și Elisabeta îi dă numele lui Ioan Botezătorul (Lc 1,60), Maria îi pune numele lui Isus (Lc 1,31), la fel și Biserica mărturisește numele Mântuitorului. Îngerul continuă: «Va fi mare și se va numi Fiul Celui Preaînalt; Domnul îi va da tronul lui David tatăl său și va domni pentru totdeauna peste casa lui Iacob». Aceste versete ne amintesc de 2Sam 7,12-16 «Voi stabili Împărăția sa și Eu îi voi fi tată iar el îmi va fi fiu…». Mama lui Dumnezeu îi cere îngerului de a o lumina pentru a cunoaște mai bine misiunea sa. Îngerul îi spune că Duhul Sfânt va coborâ asupra ei și puterea celui Preaînnalt o va umbri. Dumnezeu îi cere ei să primească Cuvântul, care trebuie să fie pentru ea «Spirit și Viață»; i se cere să-l primească într-un mod special, pe Acela care este Cuvântul lui Dumnezeu, născut din veșnicie. Ea îi va fi Mamă în adevăratul sens al cuvântului. Astfel prin credință ea l-a primit pe acela care este Cuvântul. Răspunsul ei a fost un da personal, umil și liber, printr-o adeziune lucidă, conștiincioasă. Prin da-ul ei ea a devenit mijlocitoarea Întrupării; prin trupul ei îi oferă lui Dumnezeu posibilitatea de a fi om. Tot ceea ce în Isus este omenesc vine de la Maria, care îl naște pe Isus pentru mântuirea tuturor oamenilor, pentru Împărăția lui Dumnezeu, în care ea este prima beneficiară și astfel a colaborat la răscumpărarea neamului omenesc. Pentru ea a primi un fiu din partea lui Dumnezeu înseamnă a-l oferi lumii și astfel a devenit Mama umanității răscumpărate.

Vizitarea (Lc 1,39-56). Mama lui Cristos fiind în vizită la Elisabeta este elogiată de către verișoara ei care o binecuvântează pe ea și pe rodul sânului ei, și astfel Luca ne amintește istoria binecuvântării divine, așa cum s-a concretizat în promisiunea făcută lui de Avram. Dumnezeu lui Avram i-as pus că va deveni o binecuvântare și că în el se vor binecuvânta toate familiile de pe pământ. Noi creștinii înțelegem binecuvântarea divină ca un dar al Duhului Sfânt. A o proclama pe Maria binecuvântată, înseamnă că ea a primit un har divin, că Duhul Sfânt a acționat în favoarea ei. Luca ne-o prezintă pe Mama lui Isus ca pe o femeie plină de credință: «Fericită cea care a crezut că se vor împlini în ea cele spuse de Domnul» (Lc 1,45). Astfel prima fericire care se atribuie Mariei este aceea că ea a crezut. Luca ne vorbește de o bucurie mesianică. Isus îi oferă Elisabetei bucuria și pe Duhul Sfânt. Astfel, prin sfânta Fecioară Isus este oferit oamenilor. Această vizită manifestă fidelitatea ei care-i permite lui Isus să împlinească ceea ce a fost anunțat prin Ioan: «Va fi plin de Duh Sfânt încă din sânul maicii sale» (Lc 1,15).

Magnificat este mulțumirea personală a Mariei față de Dumnezeu. Privirea ei de credință o face să-l vadă pe Dumnezeu ca șef și călăuzitor al istoriei mântuirii; o face să contemple modul în care Dumnezeu dirijează evenimentele. Dumnezeu îi pune de o parte pe cei puternici ai pământului și îi ridică pe acei care nu contează, pe lumea umilă și pe cei săraci. În Magnificat creatura se laudă în Dumnezeu. Această cântare este prin excelență rugăciunea Mariei. De fapt această cântare a devenit rugăciunea întregii Biserici din toate timpurile. Magnificat este rugăciunea personală a Mariei și-și află în ea expresia cea mai sublimă. «Această rugăciune exprimă ceea ce poporul întreg în istoria sa gândește și meditează».

Nașterea lui Isus (Lc 2,1-19). Sfânta Fecioară este foarte activă, îl naște pe Cristos, iar după nașterea lui Isus împreună cu Iosif a dus copilul la Ierusalim pentru a-l oferi Domnului. Simeon văzându-l îi spune Mariei că Fiul ei va deveni un semn de contrazicere și că prin sufletul ei va trece o sabie. «Această spadă va fi chiar predicarea lui Isus care va provoca căderea multora. Această spadă va străpunge și sufletul Mariei pentru că va simți tragedia refuzării lui Isus, mai ales când s-a aflat la picioarele crucii pe care era răstignit Fiul ei». Paul VI în Marialis cultus, comentând episodul prezentării lui Isus în templu, spune că Biserica din primele secole, a intuit în inima Fecioarei, care-l poartă pe Isus la templu pentru a-l prezenta Domnului o voință oblativă, care depășește sensul acelui rit.

Regăsirea lui Isus între învățații templului. Sfânta Fecioară și Iosif îl găsesc pe Isus după ce l-au căutat și l-au găsit lângă Tatăl Său. Isus le spune de ce îl caută, dar ei nu au înțeles cuvintele sale (Lc 2,50). Maria răspunde prin contemplația în Spirit și prin Fiat-ul ei care a caracterizat vestirea. Era prima verigă dintr-un lanț format din diferitele datorii ale Mariei în rolul de mireasă eclezială și de slujire a misiunii Fiului ei. Cristos începe misiunea sa mesianică și-i va oferi Fecioarei un rol; ei nu îi mai este permis să-l caute cu neliniște pentru că va putea face mult mai multe. Prin propria ascultare va participa la ascultarea față de Tatăl. Maria păstra «Cuvântul», păstra evenimentul care era plin de semnificație, îl păstra în inima ei și a ajuns astfel la o nouă dimensiune a rolului ei istorico-salvific.

Adevărata fericire. «Pe când spunea acestea, o femeie din mulțime s-a ridicat și a spus: Fericit sânul care te-a purtat și pieptul la care ai supt. Dar Isus le-a spus: Fericiți sunt aceia care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc». Această afirmație a lui Cristos nu diminuează măreția Fecioarei, dar dimpotrivă o situează pe primul loc în ascultarea și în punerea în practică a Cuvântului lui Dumnezeu. Maica lui Cristos a fost numită fericită pentru că a crezut și a ascultat, iar prezicerea că toate neamurile o vor numit fericită deja începe să se împlinească. Sfântul Augustin comentând acest fragment, o numește fericită pentru că a ascultat Cuvântul lui Dumnezeu și l-a observat. Lumen gentium, referindu-se la acest fragment ne spune că prin ascultarea ei Maria a progresat în drumul credinței.

«Nu trebuie să afirmăm că Maria a fost invadată de o infuziune a cunoașterii și că i s-au deschis toate orizonturile sau că ea cunoștea totul despre istoria mântuirii și despre persoana și destinul lui Isus. Ea a avut un drum al ei de credință și a căutat să descopere voința Tatălui ca și noi».

Maria prezentă în așteptarea Duhului Sfânt. Sfântul Luca menționează prezența ei în rugăciune la cenacol în așteptarea coborârii Sfântului Spirit și astfel putem gândi că Luca a dorit să sublinieze prezența ei la nașterea Bisericii. Tradiția ne spune că ea prin rugăciunile ei eficace a înduplecat Spiritul lui Dumnezeu, deja oferit pe Cruce pentru a se răspândi în ziua de Rusalii cu daruri minunate asupra Bisericii. Așa cum ea a fost prezentă atunci, în toate epocile în care Maria este prezentă, Spirtul Sfânt se revarsă din abundență și produce mai lucrări ale lui Dumnezeu.

1.2.5 Sfântul Ioan

La nunta din Cana s-a aflat și Mama lui Isus iar atunci vinul s-a terminat iar ea l-a anunțat pe Cristos. Sfântul Ioan nu remarcă doar darul observării sau atenția ei față de lucrurile materiale, dar ne vorbește mai ales de delicatețea inimii ei și de compasiunea ei. Astfel trebuie remarcat că compasiunea Mamei cerești se află la originea primului semn al lui Cristos. După sfântul Ioan această scenă are o viziune escatologică pentru că prefigurează nunta cerească. Sfânta Fecioară le spune slujitorilor să facă tot ceea ce le va spune Mântuitorul (In 2,5). La această nuntă Cristos și-a manifestat slava sa și apostolii au crezut în El. Slava lui înseamnă ceea ce El este, iradierea puterii Tatălui, revelația iubirii sale și a proiectului său pentru oameni. Intervenția Maicii Sfinte, are astfel o dimensiune cristocentrică pentru că Isus este evidențiat prin mijlocirea ei.

Maria este prezentă și lângă crucea pe care a fost răstignit Fiul ei. Aflându-se lângă cruce, dorește să comunice cu Cristos care își îndeplinește misterul iubirii sale pe Cruce. «Crucea înseamnă crucea materială dar și misterul crucii. Prezența Mariei manifestă și punctul culminant al asocierii ei la misiunea salvifică a lui Cristos». Maria a suferit profund cu Fiul ei și s-a asociat la sacrificiul ei. Trebuie remarcat că suferințele Maicii Sfinte nu se asemănau cu cele ale persoanelor pioase care asistau la acea jertfă, care erau ale unei Mame care accepta aceasta pentru binele tuturor. Pentru Isus și pentru Maria aceea a fost ora suferinței; pentru Isus a fost ceasul morții iar sufletul Mamei lui a fost străpuns de sabie. Cristos aflându-se pe cruce ne oferă pe Mama sa ca Mamă.

1.2.6 Maria în Apocalipsă

În capitolul 12 al acestei cărți ni se vorbește despre femeie și dragon. Au fost făcute multe interpretări referitoare la acest capitol și s-a ajuns la concluzia că această femeie nu putea fi altcineva decât Maria, iar conflictul dintre femeie și dragon corespunde Protoevangheliei. «Cum am putea descrie acest capitol? Se descriu unele trăsături ale ei pentru că a născut un fiu care este destinat să guverneze toate națiunile cu sceptru de fier».

Dacă o luăm din punct de vedere cantitativ există puține fragmente care să ne vorbească despre Maria, dar acest puțin cedează rolul calității. Cu toate acestea Scriptura ne permite să trasăm niște concluzii foarte importante referitoare la ea.

1.3 Maria în apocrife

În studiul marian, nu putea fi trecut cu vederea și nu poate fi disprețuit un gen literar popular, care a contribuit mult, la punerea în valoare a figurii Mariei în Biserică: Scrierile apocrife. Cuvântul apocrif înseamnă ascuns, ocult: astfel au fost numite prin decretul gelazian (sec. V) multe dintre scrierile necanonice, care purtau chiar nume ale apostolilor sau ale altor personaje biblice. Biserica a exclus aceste cărți din Canonul cărților sfinte, cu toate că bogata literatură apocrifă a exercitat o influență mare în imnografie și în iconografei.

Sfânta Fecioară ocupă un loc important în Apocrife, în mod special în trei momente ale vieții sale pământești: copilăria ei, patima și învierea Domnului și adormirea ei (trecerea, ridicarea la cer).

1.3.1 Protoevanghelia lui Iacob

S-ar intitula mai bine «Despre nașterea Mariei». Este cea mai celebră dintre scrierile apocrife; a fost scrisă în a doua jumătate a secolului II și este prima scriere care o are ca subiect pe Fecioară. Această «Evanghelie» apără fecioria Mariei înaintea, în timpul nașterii și după naștere. Faptul că părinții ei nu au avut copii, fiind sterili, și cu toate că erau sfinți și drepți în fața lui Dumnezeu, erau umiliți public din cauza acestei situații și aceasta a constituit cererea insistentă de a avea un copil, pe care un înger îl prevestește, ca și împlinire a rugăciunilor.

Sfânta Fecioară este prezentată ca dar al harului, iar părinții o știu, și din momentul nașterii o apără de orice legătură cu lumea. Ea este consacrată Domnului. Aducerea la templu la vârsta de trei ani, intrarea ei în «Sfânta Sfintelor«, locuirea ei îndelungată până la vârsta de doisprezece ani, fiind hrănită de către un înger, sunt simboluri în afara istoriei, dar expresive pentru a face să se înțeleagă progresul spiritual al acestei copile în drumul ei către Dumnezeu, și astfel devine vrednică de a-l primi pe Fiul lui Dumnezeu.

Tema fecioriei perpetue a Maicii Sfinte este apărată de această scriere apocrifă prin trăsăturile familiale ale lui Iosif. Când o primește pe Maria de la preoți ca și soție, i se recomandă să aibă grijă de «fecioara Domnului».

Scrierea apocrifă aduce dovezi despre fecioria ei în timpul nașterii sale: intră în scenă două moașe pentru a vedea ce s-a întâmplat. Prima moașă este martora nașterii feciorelnice care îl primește pe Domnul. Cealaltă moașă nu crede și vrea să va dă și să pipăie: dar este pedepsită cu înțepenirea mâinii, care se vindecă apoi atingându-l pe copilaș (cap. 20).

Această Protoevanghelie propune teme importante care privesc figura Maicii lui Cristos; alegerea ei dinainte, zămislirea ei ca dar al harului, sfințenia ei care crește în fiecare zi și astfel se formează în fața domnului ca și templu, ca și locuință. Fecioria ei este încredințată lui Iosif care nu va îndrăzni să o atingă.

1.3.2 Ridicarea la cer a prorocului Isaia

Această carte istorisește zămislirea tainică și nașterea feciorelnică a lui Isus, care s-a împlinit cu mult timp înainte de vreme spre uimirea tuturor. În capitolul XI tratează despre viziuni, despre martiriul lui Isaia, despre o Apocalipsă a lui Cristos și despre persecuțiile împotriva Bisericii. Cartea a fost răspândită în Egipt și până în secolul VI s-a folosit ca text liturgic.

1.3.3 Odele lui Solomon

Sunt 42 de imnuri modelate după Psalmii Vechiului Testament, sunt opera unui iudeo-creștin din prima jumătate a secolului II și cântă recunoștința israelitului față de Dumnezeu. «Oda XIX celebrează maternitatea Mariei și lipsa durerii când a născut și astfel sunt cântate în termen de mister zămislirea și nașterea feciorelnică».

1.3.4 Prorociile sibilice

Sunt 15 cărți cu material din secolul II până în secolul VI având elemente păgâne, iudaice și creștine. Cartea VIII scrisă înainte de anul 180 ne vorbește despre Sfânta Fecioară, în momentul Buneivestiri și este citată de Părinții Bisericii începând cu Iustin.

1.3.5 Evanghelia lui Nicodim

Ni se povestește patima Domnului și se constituie din două părți: faptele lui Pilat și coborârea la iad. După condamnarea lui Isus de către Pilat, Ioan s-a dus s-o anunțe pe Mama sa despre cele întâmplate, a însoțit-o în întâmpinarea Fiului care urca muntele Calvarului. L-a urmat astfel până pe Golgota și a rămas la picioarele crucii. A plâns la picioarele celui Răstignit și a fost sfâșiată de durere, când Isus a fost coborât de pe cruce și așezat în mormânt. «Din aceasta poate s-au inspirat plângerile sâmbetei mari din liturgia bizantină».

1.3.6 Evanghelia după Gamaliel

Se inspiră din cea după Nocodim și dezvoltă „plângerile«, prelungindu-le până în zorii zilei de duminică și descrie și arătarea Domnului înviat către Maica sa, care s-a dus de dimineață degrabă la mormânt. Sfânta Fecioară este aceea care plânge în fața mormântului gol și a primit revelația de la Fiul ei preaslăvit și a fost și a fost împuternicită de a vesti ucenicilor că Isus a înviat cu adevărat și că îl vor vedea.

1.3.7 Apocrifele Adormirii Maicii Domnului

Apocrifele trecerii Maicii Domnului la cer cunoscute sunt în jur de șaizeci. «De o deosebită importanță pentru vechimea și influența lor sunt Trecerea romană ce istorisește moartea și ridicarea la cer a Mariei și Cartea lui Pseudo-Ioan mult folosită în omiletica bizantină».

1.3.8 Trecerea romană

Un înger îi vestește Maicii lui Cristos trecerea sa și îi înmânează o ramură a paradisului, pe care ea va trebuie să o înmâneze apostolilor. Ea însoțită de un înger se duce la muntele Măslinilor, unde vorbește cu el. Întoarsă acasă, se pregătește pentru moarte și îl laudă pe Domnul. Iar prin slujirea ei cheamă rudele, le vestește plecarea sa, și le roagă pe rude să se roage. După aceea apare pe un nor apostolul Ioan, iar Maria îi amintește secretul încredințat ei de Domnul. După aceea scoase o carte cu secrete și o încredințează ucenicului, apoi apar pe norii cerului și ceilalți apostoli, iar Petru le cerea tuturor să înalțe o rugăciune lungă. Cu toții se îndreaptă spre Mama lui Dumnezeu, care intonează un cântec de mulțumire. În a treia zi se dezlănțuie un tunet, pătrunde un parfum care-i adoarme pe toți, în afară de trei femei care vor fi treze pentru a mărturisi trecerea Mariei. Isus sosește cu o armată de îngeri iar ea îi mulțumește pentru venirea lui. Apostolii o duc pe ea la mormânt unde apare Isus împreună cu îngerii iar Domnul îi spune lui Mihail să ridice trupul Mariei și să-l ducă direct în rai. Isus suindu-se pe nori duce trupul ei în rai și-l așează la locul său sub pomul vieții. «Se întâlnesc multe afirmații mariane, cu un parfum arhaic și caracter puternic eclezial. Maria în unele pasaje este numită Maică a apostolilor și a Bisericii care se naște, este numită Maică a celor doisprezece și Maică a acelor mântuiți».

1.3.9 Cartea lui Pseudo-Ioan

Ceea ce este semnificativ în această lucrare este că Isus îi vestește Maicii sale că trupul ei va fi așezat în rai, în camera comorii Tatălui său. A treia zi după trecerea ei, trupul ei este înălțat în rai, unde Ana, mama sa, Elisabeta și patriarhii, împreună cu corurile îngerești o cinstesc.

Toate aceste documente antice exprimă venerarea iudeo-creștinilor față de Mama lui Isus. Ele sunt scrise în formă elegantă și exprimă convingerile religioase proprii ambientului creștin. Ele nu trebuie judecate prin categoriile noastre de gândire, dar cu acea gândire a timpului lor și ne transmit nouă credința primilor creștini și tocmai în aceasta constă toată valoarea lor.

II.Maria în Tradiție și Magister

2. 1. Evoluția dogmelor mariane

2. 1. 1. Maternitatea divină

Credința bisericii în maternitatea divină a Mariei este profesată încă de la începutul secolului II în forme clare de către Ignațiu de Antiohia, Iustin, Irineu, și de marii autori ai secolului III. Este posibil ca titlul de Mamă a lui Dumnezeu să fi fost folosit de Hipolit și Origene. Maternitatea divină a fost proclamată solemn la conciliul din Efes din anul 431 și tot atunci împotriva lui Nestoriu a fost definită unicitatea persoanei divine a lui Isus și prin urmare Maria este cu adevărat Mama lui Dumnezeu. Același adevăr de credință este conținut în formula de unire dintre alexandrini și antiohieni, elaborată doi ani mai târziu în conciliul din Calcedon.

Scrisoarea Olim quidem a lui Ioan III. Rezolvându-se problemele fundamentale în aceste două adunări ecumenice, rămânea deschis câmpul uni imense cazuistici de noi formulări. Papa Ormisda se abținuse de a se pronunța autoritar asupra acestor formulări; Iustinian a făcut presiuni asupra papei Ioan II care a răspuns printr-o scrisoare justificând cele trei formule pentru motivul communicatio idiomatum.

Bula Cum quorumdam a lui Paul IV. Fiind deja în floare reforma protestantă și rupându-se legăturile cu Magisterul Bisericii Catolice, s-a căutat o prezentare a creștinismului sub semnul raționalismului. Era un curent care nu nega ceva particular din credința catolică, dar amenința fundamentele adevărului, în mod special doctrina trinitară, precum și maternitatea divină a Mariei și tot ceea ce depășea limitele înțelegerii umane. Unii umaniști precum Juan Valdés și Servet simpatizau aceste idei iar mai târziu socinianii negau Trinitatea și o serie de liberi cugetători propagau aceste idei în Europa. În fața acestor confuzii, Paul IV prin bula Cum quorundam lansa o vibrantă rechemare, încercând să-i recupereze pe cei aflați pe căi greșite și să-i îndemne pe aceia care nu erau precauți. Documentul nu este o poziție ex catedra însă este notabil prin conținut pentru că reflectă credința universală. După o jumătate de secol (1603) această bulă a fost confirmată de Clement VIII prin Dominici gregis.

2.1.2. Fecioria Mariei

Fecioria Mamei noastre cerești este fără îndoială atestată de evangheliștii și de Părinții apostolici: Ignațiu de Antiohia, de apologeți precum Iustin și de controversiști precum Irineu din Lyon, care proclamă cu fermitate că acest adevăr face parte din depozitul credinței. Primul document oficial care îl conține este Vechiul simbol apostolic, care în redactarea lui Hipolit este de la începutul secolului III și depinde ca redactare antică de un izvor anterior. Fecioria Mariei figurează între adevărurile fundamentale, cel puțin în ceea ce privește nașterea lui Cristos iar recensiunea oferă o susținere făcând o distincție între momentul zămislirii și cel al nașterii, și astfel acest adevăr a fost înțeles de Părinții conciliului din Milano din anul 393 care l-au condamnat pe Giovinian, care nega fecioria nașterii. Părinții au văzut în Simbol două diverse afirmări: Originea prin lucrarea Duhului (Zămislirea) și Generarea (Nașterea). Această distincție s-a perpetuat în formulările posterioare. Explicarea credinței în fecioria Mariei s-a completat ușor ușor în conexiune cu controversele. În secolul IV a apărut apelativul mereu fecioară, apoi a fost reluat de Magisterul universal în conciliul II din Constantinopol din anul 553. Exista atunci și formula înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere pentru a-i respinge pe unii eretici care negau ultimul fapt. Ceea ce s-a spus înainte a îmbrăcat și o formă binară: înainte de naștere și în timpul nașterii, dar este sigur că deja în secolul IV Ieronim fiind în polemică cu Elvidiu înțelege după naștere în sensul fecioriei perpetue.

Formula ternară a fost folosită cu siguranță de episcopii africani încă din secolul V, fiind recunoscută și trecută în actele conciliului III din Constantinopol (680); a fost comentată amplu în predicile Evului Mediu și a devenit actuală în școlile teologice în timpul sfântului Toma de Aquino, fiind consacrată de magisterul universal al lui Paul IV prin bula Cum quorundam. „Nici nu trebuie să mai precizăm că aceste documente fac aluzie la o feciorie nu numai spirituală dar și fizică«.

a) Fecioria în concepere.

Antipapa Hipolit al Romei în anul 215 a compus Traditio apostolica pe care a trimis-o în diferite compilări ale Bisericilor orientale: Constituțiile Bisericii Egiptului, Canoanele lui Hipolit, Testamentul Domnului nostru Isus Cristos. Sunt toate culese în uzul liturgic și disciplinar care au pe umeri activități anterioare. În Occident s-a salvat o versiune latină din originalul grec într-un palimpsest de la sfârșitul secolului IV.

Formula romana recepta face distincție între zămislire și naștere și această distincție este foarte antică. Se folosea în liturgia galicană, în Germania și în Irlanda, cum certifică formulele citate de Faust de Riez, Cezar de Arles și alții. În Simbolul lui Epifaniu se regăsește pentru prima dată expresia mereu fecioară care mai târziu va fi proprie conciliului V ecumenic. Profesiunea baptismală de credință a Bisericii Copte face parte din Constituțiile Bisericii egiptene care depinde de Tradiția apostolică a lui Hipolit. Ca și Simbolul lui Epifaniu, conciliul II din Constatinopol proclama într-o manieră forte, siguranța zămislirii feciorelnice a Mariei.

J. A. Aldama a demonstrat că Simbolul cuprins în colecția actelor primului conciliu din Toledo (400) este în realitate lucrarea lui Pastor, episcop de Palencea și a fost aprobat de un alt sinod din Toledo în 447. Conciliul a fost convocat pentru a bloca erezia priscilienilor și a reunit 19 episcopi iar episcopul din Merida era președintele . În afară de douăzeci de canoane disciplinare a apărut Regula fidei catholicae care a reafirmat fecioria în zămislirea Mariei. Conciliul II din Constantinopol reia formularea Simbolului lui Epifaniu „mereu fecioară«.

Conciliul Lateran IV (1215) este unul dintre cele mai mari care s-au celebrat în Biserică. Inocențiu III a reușit să reunifice Europa și dorea să reformeze serios Biserica, combătând erorile, clarificând noua situație din Constantinopol după ocuparea cruciaților și a organizat recucerirea Pământului Sfânt. Au intervenit 400 de episcopi, 71 de mitropoliți, 800 de abați și ambasadori ai imperiului de Orient și de Occident. Episcopul de Amalfi a avut o moarte tragică fiind omorât în masa enormă de oameni. În cele trei sesiuni s-au promulgat șaptezeci de capitole dogmatice, adresate împotriva ereziei catarilor, a valdezilor și a lui Ioachim de Fiore. A apărut și termenul de transubstantiare pentru Euharistie iar Maria este numită de-a pururi fecioară, așa cum deja afirmase conciliul din Lateran din anul 649.

b) Fecioria în timpul nașterii.

Fecioria Mariei în timpul nașterii, în sensul unei nașteri excepționale s-a crezut încă din timpurile cele mai vechi. În secolul IV documentația era deja suficientă pentru a putea demonstra că în această privință credința Bisericii era universală. A combătut-o călugărul Iovinian care nega starea feciorelnică a Mariei. El a fost condamnat în sinodul de la Roma din anul 393.

Scrisoarea Lectis dilectionis a lui Leon I este cel mai antic document pontifical care menționează fecioria Mariei în timpul nașterii. Conciliul din Calcedon a aclamat scrisoarea lui Leon, dar în alocuțiunea adresată împăratului Marcian, comemorează fecioria în timpul nașterii, făcând aluzie la lucrările celui rău care dorea să reducă adevărul acestui simbol.

Scrisoarea Inter ea a papei Ormisda răspunde la o cerință a împăratului prin care Iustin îl consulta pe papă asupra procedurilor pentru a pune capăt discordiilor dogmatice. Papa reține că pentru cristologie sunt suficiente declarațiile făcute anterior împotriva lui Nestoriu și Eutichie. În acest context se pune un mai mare accent pe tradiția nașterii feciorelnice. În conciliul Lateran convocat de Martin I, nu se tratează de o adunare ecumenică, dar este semnificativă mărturisirea care privea fecioria Mariei în timpul nașterii, care era condiția necesară pentru comuniunea Scaunul roman, la fel era și cu celelalte adevăruri definite.

Fecioria perpetuă.

Formula antică de-a pururi fecioară intră în profesiunea de credință a Bisericilor locale începând cu Epifaniu din Salamina. Ioan al II o face proprie în scrisoarea trimisă senatorilor bizantini și o ratifică conciliul II din Constantinopol. De atunci devine uzuală și comună în documentele magisterului oficial, atât local cât și universal ca și apelativ al Maicii lui Dumnezeu.

Sinodul din Friuli în profesiunea de credință pe care a aprobat-o împotriva adopționismului, se adaugă simbolului apostolic afirmarea fecioriei perpetue a Mariei.

Din momentul în care Maria a început să fie numită fecioară, a început să se mărturisească implicit și virginitatea ei perpetuă. Mărturisirile magisterului în acest caz sunt din abundență. „Noi cu autoritatea apostolică și din partea lui Dumnezeu Atotputernicul, atragem atenția și prevenim pe aceia care au afirmat că Domnul nu este adevărat Dumnezeu, sau că după carne nu a fost zămislit de la Duhul Sfânt în sânul fericitei și mereu fecioare Maria, sau că fericita fecioară nu este adevărata Mamă a lui Dumnezeu și că nu și-a menținut mereu integritatea fecioriei, adică înainte de naștere, în timpul nașterii și mereu după naștere«.

2. 1. 3. Neprihănita Zămislire

Scrisoarea apostolică Ineffabilis Deus (8 decembrie 1854), scrisă de Pius IX conține definiția dogmatică a Neprihănitei Zămisliri.

Chiar dacă au existat indicii că Maria totdeauna s-a aflat în stare de har și niciodată sub puterea diavolului, unele împrejurări au împiedicat înțelegerea acestei doctrine. În primele veacuri se punea accentul pe dezvoltarea doctrinei cristologice. Nu sunt posibile harul și mântuirea, după păcatul lui Adam, care să nu fie în Cristos. În Evul Mediu doctrina despre păcatul strămoșesc nu era încă dezvoltată. În timp ce pentru unii teologi, moștenirea păcatului lui Adam era moartea fizică, pentru alții era putrezirea cărnii în mormânt. Se spunea că moștenirea păcatului lui Adam, provenea prin moștenirea biologică, care era transmisă prin sămânța bărbătească. Se considera că acest lucru era originea activă a zămislirii unei noi ființe. Dar Duhul Sfânt intervenind în zămislirea lui Cristos, ar fi substituit această acțiune. „Sânul femeii era considerat ca un incubator biologic«. Dacă imunitatea față de păcat a lui Isus era datorată neapartenenței sale la neamul lui Adam, era imposibil să se poată imagina că Maria a fost zămislită în mod nepătat. Mulți teologi gândeau că Maria, putea să înceapă a fi subiectul harului, chiar din momentul însuflețirii, atunci când a început să existe ca persoană umană.

Sărbătoarea liturgică a Neprihănitei Zămisliri a apărut în Orient în secolul VIII și a trecut în Occident în secolul IX prin denumirea de De Conceptione Beatae Mariae. În Marea Britanie s-a celebrat pentru prima dată această sărbătoare în secolul IX iar de aici s-a răspândit în Franța în jurul anului 1130. În secolul XIV după expunerea argumentelor de către fericitul Ioan Duns Scot în favoarea acestei doctrine, a început din nou să se răspândească până ce a devenit universală. Papa Sixt IV în 1483, i-a condamnat pe toți acei a care predicau împotriva acelora care învățau acest adevăr sau îi acuzau de eretici pe cei care celebrau această sărbătoare.

Sfântul Anselm de Canterbury vorbea de premântuirea Mariei, de faptul că a fost total mântuită înainte de naștere. Sfântul Albert cel Mare și Sfântul Toma de Aquino s-au opus acestei doctrine, pentru că nu vedeau în ce mod putea să fie salvată universalitatea absolută a mântuirii în Cristos. Guglielm de Ware și Ioan Duns Scot, au fost primii care au făcut deosebirea dintre harul preventiv și harul curățitor. Prin harul preventiv Maria a fost scutită de orice păcat în virtutea meritelor Fiului ei. Duns Scot spunea că este o mai mare binefacere de a scuti de păcat, decât de a permite să se cadă în păcat, chiar dacă după un singur păcat sufletul ar fi eliberat. După explicarea lui Duns Scot au căzut barierele deficiențelor teologice cu privire la har, și atât în teologie cât și în mariologie, se putea avansa.

Prin Enciclica Ubi primum din 1849, Pus IX îi consulta pe episcopii din întreaga lume despre oportunitatea de declara ca dogmă acest adevăr printr-un act solemn al magistrului. Din 603 episcopi, 546 au răspuns pozitiv, constatându-se universalitatea credinței Bisericii. Zămislirea Neprihănită a Mariei este calificată ca fiind un har și privilegiu unic. Se spune că ea este mântuită în virtutea operelor lui Cristos Mântuitorul, fiind imună de orice pată a păcatului strămoșesc, înseamnă că ea a fost eliberată de păcatul însuși.

În Sfânta Scriptură nu există nici un text care să ne vorbească despre Neprihănita Zămislire în termeni expliciți; dar Maria este totalmente și din totdeauna plină de har în Isus Cristos. Păcatul, care nu este altceva decât îndepărtare de Dumnezeu, nu poate să fie prezent în existența unei femei, care prin alegerea Tatălui, este cu totul orientată spre misiunea eliberatoare de păcat.

Părinții Bisericii, continuând teologia paulină despre Cristos, „al doilea Adam«, descoperă rolul celei „de a doua Eve«, care prin totala sa ascultare în credință, este în dușmănie cu șarpele: de aici derivă sfințenia ei completă, alături de cea a Fiului Său și depinzând de ea. Ea a fost pregătită pentru a fi o demnă locuință, adică sanctuar și Mamă a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ea a fost zămislită într-un alt mod decât toți oamenii, printr-un dar al Tatălui în virtutea harului mântuitor al Fiului și în funcție de misiunea deosebit de specială pe care El voia să i-o încredințeze în interiorul operei de mântuire a Fiului în favoarea întregii umanități. „Faptul că Maria a fost scutită de păcat, se poate baza numai pe ceva care este în afara ei și acest principiu îl putem găsi numai în Cristos«. Toată existența Mariei în cadrul planului de mântuire, are ca unică semnificație slujirea mântuitoare a Fiului ei.

Doctrina Neprihănitei Zămisliri ne învață că Maica lui Dumnezeu a fost deja mântuită, chiar din prima clipă a existenței sale: ea a intrat în existență fiind o persoană deja mântuită. Sfânta Fecioară s-a consacrat total față de opera Fiului ei în favoarea oamenilor. Ea, fiind plină de har, plină de iubire divină, de darul primit de la Tatăl care o scutea să se închidă în interiorul ei, putea să se dedice total și fără rezerve, proiectului de mântuire al Tatălui, care o invita la dăruirea de sine însăși.

2. 1. 4. Maria ridicată cu trupul și sufletul la cer

Această doctrină este strâns legată de doctrina Neprihănitei Zămisliri, ca începutul și sfârșitul lucrării harului mântuitor al lui Cristos în Mama sa. Ridicarea la cer este încoronarea tuturor privilegiilor ei. S-ar părea că în Sfânta Scriptură nici un text nu ar face referințe la ridicarea ei la cer.

Constituția Munifficentissimus a lui Pius XII nu citează nici un text scripturistic în formă directă și imediată. În Sfânta Scriptură în general ni se prezintă o unire intimă între Cristos și Mama sa și din această cauză ar părea imposibil, ca după această viață, ea să poată fi separată de Cristos, ea aceea care l-a zămislit, l-a născut, l-a hrănit cu laptele ei, ea care l-a purtat în brațe și l-a strâns la piept. Această unire apare și în pasajele sfântului Ioan și privește intervenția Mariei la Cana și prezența ei pe Calvar. Astfel unirea Mamei cu Fiul ei nu se limitează la viața ascunsă, dar se prelungește în viața publică și astfel ea se revelează unită cu Cristos în misiunea ei de mântuire.

Așa cum glorioasa înviere a lui Cristos a fost partea esențială și semnul final al acestei victorii, la fel și pentru Maria, lupta pe care o are în comun cu Fiul ei trebuia să se încheie prin glorificarea trupului ei feciorelnic.

Cu privire la sfârșitul pământesc al ei, nici Tradiția nu ne spune prea multe și totuși problema se punea și înainte. Este citat Epifaniu din Ierusalim, conform căruia nimeni nu știe care a fost sfârșitul ei, dar el gândește că oricum a fost un sfârșit demn de Mama lui Dumnezeu. Ideea ridicării la cer a Mariei apare în multe apocrife numite Transitus Mariae și aceste scrieri au contribuit mult la răspândirea credinței în sfârșitul glorios și miraculos al Mariei. Apocrifele merită o atenție deosebită, pentru că fără aceste izvoare, procesul dezvoltării celei mai recente dogme, nu s-ar putea explica în mod satisfăcător.

În secolele VI-VII se răspândește o sărbătoare cu titlul Adormirea Mariei, care are ca obiect moartea ei, dar înțeleasă ca un fapt excepțional și glorios. Deja prin anul 600 această sărbătoare se celebra la Constantinopol pe data de 15 august. În aceeași perioadă la Livias în Palestina, sărbătoarea purta numele de Ridicarea Mariei, având ca obiect ridicarea ei la cer cu trupul ei înviat.

Referitor la doctrină Teodosiu din Alexandria într-o predică pronunțată în 566 spunea că fundamentul gloriei finale a Mariei este maternitatea divină. Liturgia sărbătorii ridicării la cer îi dă ocazia să preamărească înainte de toate fecioria și sfințenia personală a Mariei. Sfânta Fecioară nu primește numai pentru ea gloria finală, dar o întruchipează pe întreaga lume. Theoteknos de Livias afirmă incoruptibilitatea trupului ei, datorită unei sfințenii totale și a eminentelor sale demnități. De acum înainte, ridicarea ei la cer nu va mai fi bazată pe legende, ci pe măreția demnității ei de Theotokos.

La 1 mai 1946, Pius XII a consultat episcopii din întreaga lume, marea lor majoritate fiind de acord. Pe 1 noiembrie 1950, Piu XII prin Munificentissimus Deus se adresează lumii creștine pronunțând, declarând și definind ca dogmă că Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu, după terminarea vieți pământești, a fost ridicată la slava cerească cu trupul și cu sufletul.

Maternitatea divină este un argument puternic pentru glorificarea imediată a Mariei. Trupul ei a fost templul lui Cristos și datorită acestei demnități se cuvenea ca trupul ei să fie scutit de corupția mormântului. Între ea și Fiul ei a existat o legătură de afecțiune fără egal și se cuvenea ca această unire să se prelungească în cer, datorită prezenței ei cu trupul și cu sufletul.

Maica lui Cristos a cooperat la mântuire, fiind asociată cel mai strâns de sacrificiul Fiului ei. Se cuvenea ca preamărirea să urmeze umilirii materne de pe Calvar. Ridicarea la cer o face pe Maria mai apropiată, mai aproape de oameni, pentru exercitarea deplină a maternității ei universale și astfel glorificarea ei nu este numai pentru ea ci și pentru noi.

Definiția dogmatică nu face nici o mențiune cu privire la moartea Maici lui Isus și acest lucru permite să se discute dacă ea a murit sau nu. Și ea a făcut acest pas al morții pentru că nu a fost în ea harul creației dar harul mântuirii și acesta nu conferea o nemurire adevărată și proprie.

2. 2. Maria în misterul lui Cristos și al Bisericii

Ar fi greșit dacă am dori să frânăm studiul, aprofundarea mariologiei și în mod special cultul care se cuvine Fecioarei. Cardinalul Döpfner declara că devoțiunea către Maria în diferitele ei aspecte, face parte din pietatea catolică. El spunea că ar fi imposibil să concepem viața Bisericii fără rozariu, fără luna mai, fără sărbătorile mariane, fără sanctuarele mariane, precum și multe alte imagini ale Mariei. Karl Barth ne spune că este necesar să o acceptăm pe Maria cu titlul de Mamă a lui Dumnezeu, dacă dorim să ajungem la cele două aspecte ale misterului: Isus aparține într-adevăr neamului omenesc, istoriei noastre și Fiul Mariei este identic, Aceluia pe care Tatăl l-a generat din veșnicie.

Conciliul Vatican II ne pregătește și ne-o prezintă pe Maria ca Mamă a lui Dumnezeu în misterul lui Cristos și al Bisericii. Dacă este adevărat că numai în misterul Cuvântului Întrupat își găsește adevărata lumină misterul omului, este nevoie să aplicăm aceste principii la acea excepțională Fiică a neamului omenesc, la cea Femeie extraordinară care a devenit Mama lui Cristos. Numai în misterul lui Cristos, se clarifică misterul ei. Misterul Întrupării i-a permis să pătrundă, să clarifice mai bine misterul Mamei Cuvântului, și o mare importanță a avut-o conciliul din Efes (431) în timpul căruia cu mare bucurie, a fost confirmat adevărul de credință, că Maria este Mamă a lui Dumnezeu, pentru că prin lucrarea Duhului Sfânt l-a zămislit în sânul ei feciorelnic pe Cristos, l-a dat lumii pe Fiul lui Dumnezeu, consubstanțial cu Tatăl, și Fiul lui Dumnezeu s-a născut din Fecioară, devenind cu adevărat unul dintre noi. Astfel prin misterul lui Cristos la orizontul credinței Bisericii strălucește din plin misterul Maicii sale. Prezentând-o pe Maria în misterul lui Cristos, conciliul Vatican II găsește de asemenea și calea pentru a aprofunda cunoașterea misterului Bisericii. „Ca Mamă a lui Cristos, Maria este unită în mod special Bisericii, pe care Domnul a constituit-o ca și trupul său«.

Textul conciliar apropie semnificativ acest adevăr despre Biserică ca și trup al lui Cristos (după învățătura Scrisorilor pauline) de adevărul că Fiul lui Dumnezeu „prin lucrarea lui Dumnezeu s-a născut din Fecioara Maria«. Realitatea întrupării își găsește astfel o prelungire în misterul Bisericii, trup al lui Cristos. Nu putem să ne gândim la această realitate a întrupării, fără să ne referim la Maria – Mama Cuvântului întrupat. Trebuie să ne gândim la „pelegrinarea credinței« în care fericita Fecioară înainta fiind fidelă în păstrarea unirii cu Cristos. În acest mod acea dublă legătură care o unește pe Mama lui Dumnezeu de Cristos și de Biserică capătă o semnificație istorică. Nu tratează numai de istoria Fericitei Fecioare, de personalul ei intinerar de credință și de partea „mai bună« pe care o are în istoria mântuirii, dar de istoria întregului popor al lui Dumnezeu, a tuturor acelora care iau parte la aceeași pelegrinare a credinței.

Acest aspect îl exprimă și conciliul constatând într-un alt punct că Maria „a precedat«, devenind „figură a Bisericii în ordinea credinței, a carității și a perfectei uniri cu Cristos«.

Această precedență ca figură sau model, se referă la același mister intim al Bisericii, care-și îndeplinește propria misiune salvifică, unind în sine ca și Maria, calitățile de Mamă și de Fecioară. Este Fecioară pentru că păzește integră și curată credința dată de Mire și devine Mamă pentru că naște la o viață nouă și nemuritoare fiii zămisliți prin lucrarea Duhului Sfânt și născuți din Dumnezeu.

a) Maria în misterul lui Cristos

„Binecuvântat să fie Dumnezeu care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos« (Ef 1,3). Aceste cuvine revelează planul veșnic al Tatălui, planul de mântuire în Cristos. Acest plan este universal, îi privește pe toți oamenii, toți sunt cuprinși din veșnicie. Planul divin al mântuirii ni s-a revelat pe deplin, prin venirea lui Cristos. Planul îi cuprinde pe toți oamenii dar rezervă un loc particular femeii, care este Mama aceluia pe care Tatăl l-a încredințat lucrării de mântuire. Vechiul Testament pregătește acea împlinire a timpului, în care Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie pentru ca să primim adopțiunea de fii. Maria este introdusă definitiv în misterul lui Cristos prin vestirea îngerului. Mesagerul divin îi spune: „Bucură-te, plină de har, Domnul este cu tine« (Lc 1,28). Astfel după vestirea cerescului mesager Fecioara din Nazaret este numită „binecuvântată între femei« (Lc 1,42). Aceasta este o binecuvântare spirituală care se referă la toți oamenii și poartă în sine plinătatea și universalitatea, care țâșnește din iubirea, care în Duhul Sfânt unește pe Tatăl și pe Fiul, este o binecuvântare revărsată prin Cristos în istoria umană peste toți oamenii. Această binecuvântare se referă la Maria într-o măsură specială și excepțională: a fost salutată de Elisabeta ca „binecuvântată între femei«. Mesagerul o salută pe ea ca fiind plină de har, o numește astfel ca și cum acesta ar fi adevăratul ei nume.

În limbajul Bibliei, har înseamnă un dar special, care după Noul Testament își are izvorul în viața trinitară a lui Dumnezeu. Domnul alege să mântuiască omul prin participarea la viața sa (Cfr. 2Pt 1,4). Efectul harului, al alegerii omului din partea lui Dumnezeu, este ca un germene de sfințenie, ca un izvor care țâșnește din suflet ca dar al lui Dumnezeu. În misterul lui Cristos, Maria este prezentă deja „înainte de creația lumii« ca aceea pe care Tatăl al ales-o ca Mamă a Fiului său întrupat. Ea într-un mod special este unită cu Cristos, este iubită în acest Fiu consubstanțial Tatălui în care se concentrează toată slava harului. Conciliul ne învață că ea primează între umilii și săracii domnului, care cu încredere așteaptă și primesc de la El mântuirea. Îngerul îi spune ei să nu se teamă că a aflat har la Dumnezeu și va naște un fiu care se va numit Isus, care va fi mare și va fi numit profet al Celui Preaînalt (Cfr. Lc 1,30-32). Fecioara primește de la înger confirmarea. Gabriel îi explică că Duhul Sfânt o va adumbri și cel care se va naște din ea va fi numit Fiu al lui Dumnezeu. Astfel Bunavestire este revelarea misterului Întrupării. Domnul se dăruiește întregii creații. Maria este Mamă a Fiului lui Dumnezeu, este Fiică prea aleasă a Tatălui și templu al Duhului Sfânt. „Prin acest dar precede toate creaturile, cerești și pământești«.

După doctrina formulată în solemne documente ale Bisericii, slava harului s-a manifestat în Mama lui Dumnezeu, prin faptul că ea a fost răscumpărată în modul cel mai sublim. În virtutea bogăției harului Fiului preaiubit, pentru meritele răscumpărătoare ale Aceluia care trebuia să devină Fiul ei, Maria a fost ferită de păcatul originar.

Încă din prima clipă a existenței sale, ea aparține lui Cristos, participă din harul salvific și din iubirea care își are începutul în Fiul veșnicului Tată care prin întrupare a devenit propriul Fiu. După păcat Dumnezeu le promite oamenilor că ca veni o femeie care va distruge capul șarpelui. Dușmănia anunțată este confirmată în Apocalipsă, unde apare din nou semnul femeii înveșmântată ca soarele (Ap 12,1). Maria se află în centrul acestei lupte ce însoțește istoria umanității pe pământ și istoria mântuirii.

Imediat după povestirea Buneivestiri ni se spune că Fecioara s-a îndreptat spre un oraș al lui Iuda, pentru a o vizita pe Elisabeta, ruda ei. Fiind susținută de caritate, intră în casa rudei sale, iar Elisabeta simte cum copilul tresaltă în sânul ei și o salută pe Maria ca fiind binecuvântată între femei, iar această aclamare a devenit una dintre cele mai frecvente rugăciuni ale Bisericii. Elisabeta o recunoaște și o proclamă ca Maica Domnului și a lui Mesia. În salutul Elisabetei, orice cuvânt este plin de semnificație, iar ceea ce se spune pare să fie de o importanță fundamentală. „Fericită cea care a crezut în îndeplinirea Cuvintelor Domnului«.

Lui Dumnezeu care se revelează, trebuie să-i răspundem cu ascultarea credinței, prin care omul se abandonează lui Dumnezeu, în mod liber. Maria s-a abandonat lui Dumnezeu complet, prin ascultarea credinței, prin supunerea intelectului și a voinței. A răspuns prin da-ul ei, fiind disponibilă acțiunii Duhului Sfânt, care perfecționează credința prin darurile sale.

Credința ei poate fi comparată cu cea a lui Avram, numit de apostol „tatăl nostru în credință« (Rm 4,12). Credința lui Avram constituie începutul Alianței Vechi iar credința Mariei începutul Noii Alianțe. Ascultarea credinței din partea ei, va avea surprinzătoare analogii cu credința lui Avram. Maria a nădăjduit împotriva oricărei nădejdi, mai ales în unele etape.

Credința ei ajunge la plinătate, atunci când ea se afla sub crucea Fiului ei. Suferind profund cu Fiul său și asociindu-se sacrificiului lui, a consimțit cu inimă iubitoare la jertfirea Aceluia pe care l-a născut, și astfel a păstrat fidel uniunea cu Fiul ei de pe Cruce. Uniunea de credință era aceeași cu care primise revelarea de la înger în momentul Buneivestiri.

Prin credința ei Maria s-a unit cu Cristos în despuierea de sine. La picioarele crucii ea a participat prin credință la misterul acestei despuieri; prin credință ea participă la moartea Fiului ei, participă la moartea lui răscumpărătoare. „La picioarele curcii s-au îndeplinit cuvintele pe care Simeon le-a adresat ei: prin inima ta va trece o sabie«.

În expresia „fericită cea care a crezut« putem găsi o cheie care ne deschide realitatea intimă a Mariei, a aceleia pe care îngerul a salutat-o „ca plină de har«.

Când Isus și-a început activitatea lui mesianică, Maria nu îl însoțea dar continua să rămână la Nazaret. În Evanghelia lui Luca Maria este prezentată ca mamă care-l zămislește pe Isus în sânul ei, îl naște și îl alăptează. Datorită maternității ei, Isus este cu adevărat Fiu al omului, a devenit carne ca și fiecare dintre noi, este trup și sânge din Maria.

Dacă prin credință Mama noastră cerească a devenit Mamă a lui Dumnezeu, conservând intactă fecioria ei, în aceeași credință ea a descoperit și a primit o altă dimensiune a maternității, dimensiune revelată de Cristos în timpul misiunii lui mesianice. Această dimensiune îi aparținea Mariei încă de la început, încă din momentul zămislirii și nașterii lui Cristos. Prin credință ea continua să asculte și să mediteze, acel Cuvânt care devenea tot mai transparent, autorevelarea lui Dumnezeu cel viu.

Evanghelia lui Ioan ne-o prezintă pe Maria la nunta din Cana, unde apare ca Mamă a lui Isus la începutul activității sale publice. Este prezentă și în mod semnificativ contribuie la acel început al minunilor, care revelează puterea mesianică a Fiului. Acel ceas care încă nu sosise, înseamnă momentul fixat de Tatăl, în care Fiul își îndeplinește lucrarea lui, și în care trebuie să fie glorificat. Ce înțelegere profundă a fost între Cristos și Maica sa? Cum putem explora misterul intimei lor uniuni spirituale? În acel eveniment se observă clar noua dimensiune, noul sens al maternității sfintei Fecioare. În textul ioanian în loc de descrierea evenimentelor din Cana, se deliniază ceea ce se manifestă concret ca o nouă maternitate după spirit și nu după carne; se observă grija ei față de oameni, cum face primii pași în momentele de nevoi și de necesitate. A merge în întâmpinarea nevoilor omului, înseamnă a-i introduce în raza misiunii mesianice și a puterii salvifice a lui Cristos. Ea mijlocește pentru oameni, nu dorește să se manifeste doar puterea Fiului ei, dar dorește să elibereze omul de răul care în forme diferite gravează asupra vieții.

Din textul lui Ioan, ne apare mijlocirea maternă. Conciliul proclamă că ea este pentru noi Mamă în ordinea harului. Această maternitate în ordinea harului, se află în maternitatea ei divină, pentru că prin dispoziția providenței divine, Mama care l-a hrănit pe Răscumpărător, a devenit o însoțitoare generoasă într-un mod particular și umil fiind slujitoarea Domnului, astfel a colaborat la lucrarea Mântuitorului prin ascultare, credință și speranță și printr-o arzătoare căutare, pentru a restaura viața supranaturală a sufletelor.

Din fragmentul lui Ioan la evenimentul din Cana, ni prezintă maternitatea iubitoare a Mariei, la începutul activității mesianice a lui Isus, un alt fragment al aceleași evanghelii ne confirmă această maternitate în economia salvifică a harului, în momentul său culminant, atunci când se împlinește sacrificiul lui Cristos pe cruce, misterul lui pascal. Descrierea lui Ioan este concisă: „Stăteau lângă crucea lui Isus, Mama lui, sora Mamei lui, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena. Isus văzând-o pe Mama lui și alături de ea pe apostolul pe care îl iubea, spuse Mamei sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi spuse apostolului: Iat-o pe Mama ta! Și din acel moment apostolul al luat-o cu el« (In 19,25-27).

În acest fragment se observă grija Fiului pentru Mama lui, pe care o lăsa într-o mare durere. Acest „testament al crucii« ne spune mai mult. Isus evidențiază o nouă legătură între el și Mamă. Acum maternitatea Mariei este precizată clar: Se observă definitiva maturizare a misterului pascal al Răscumpărătorului. Mama lui Isus este pentru fiecare dintre noi Mamă. Urmând tradiția, conciliul nu ezită să o numească pe Maria „Mama lui Cristos și Mama oamenilor«. „Ea este unită cu discendența lui Adam, cu toți oamenii, este cu adevărat Mamă a lui Cristos, pentru că a cooperat cu iubire la nașterea credincioșilor în Biserică«.

Astfel această „nouă maternitate a Mariei« născută din credință, este modelul noii iubiri, care s-a maturizat în ea definitiv la picioarele crucii, prin participarea ei la iubirea răscumpărătoare a Fiului. Isus, prin moartea sa răscumpărătoare, învinge răul păcatului și al morții, din rădăcinile sale.

Cuvintele pe care Isus le pronunță de pe cruce, înseamnă că maternitatea Mamei sale, își află o nouă continuare în Biserică și prin Biserică, care simbolic este reprezentată de Ioan. După planul veșnic al Providenței, maternitatea divină a Mariei, trebuie să se răspândească asupra Bisericii, după cum indică afirmările tradiției, prin care maternitatea ei în Biserică, este reflexul și prelungirea maternității față de Fiul lui Dumnezeu.

Mama lui Dumnezeu sub acțiunea Duhului Sfânt, este aceea care unește momentul Întrupării Cuvântului și momentul nașterii Bisericii. În ambele cazuri prezenta ei discretă dar esențială indică drumul „nașterii în Spirit«. Ea care era prezentă în misterul lui Cristos ca Mamă, devine prin voința Fiului și prin lucrarea Duhului prezentă în misterul Bisericii.

b) Maria în misterul Bisericii

Maria întotdeauna este prezentă în pelerinajul de credință al Bisericii. Dumnezeu i-a convocat pe toți aceia care cred în Cristos, autor al mântuirii și principiu al unității și al păcii, a constituit Biserica pentru ca să fie pentru toți și pentru fiecare, sacrament vizibil al unității salvifice. Caracterul esențial al pelerinajului Bisericii este interior: se tratează de un pelerinaj al credinței în Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu l-a oferit Bisericii ca un Consolator. În toate necazurile și ispitele, Biserica este susținută de forța și harul lui Dumnezeu, și astfel nu încetează cu ajutorul Duhului Sfânt de a se reînnoi, pentru ca prin orice mijloc să ajungă la lumina care nu cunoaște apus. În acest drum de pelerinaj eclezial prin spațiu și timp și prin istoria spiritelor, Maria este prezentă, participând precum nici o altă creatură la misterul lui Cristos.

Biserica fiind edificată de Cristos pe fundamentul apostolilor, a devenit conștientă de mărețele lucrări ale lui Dumnezeu la Rusalii, când aceia care se aflau în Cenacol, au fost umpluți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în limbi. Încă din acel moment începe calea credinței, pelerinajul Bisericii prin istoria oamenilor și a popoarelor. Ea este prezentă la începutul acestui drum pentru că o vedem în mijlocul apostolilor în Cenacol. Duhul Sfânt a coborât asupra ei și l-a primit pe Cuvântul lui Dumnezeu „supunându-și intelectul și voința«, abandonându-se în Dumnezeu prin ascultarea credinței.

Maria a primit direct misiunea apostolică, ea era conștiincioasă pentru că era Mama lui Isus, încă din momentul zămislirii și a nașterii lui, fiind martoră a misterului lui Cristos. Ea a fost întotdeauna și este în Biserică „fericită pentru că a crezut«. Încă din momentul Buneivestiri, ea l-a urmat pas cu pas pe Cristos în pelerinajul ei matern de credință; îl urma în viața lui ascunsă în Nazaret, îl urma în perioada în care învăța în mijlocul israeliților, l-a urmat mai ales în tragica experiență de pe muntele Golgota. Ea aparține indisolubil misterului lui Cristos și aparține de asemenea de misterul Bisericii, încă din ziua nașterii ei. Credința Sfintei Fecioare semnează începutul noii și veșnicei alianțe a lui Dumnezeu cu omenirea în Cristos. Toți aceia care din generație în generație acceptă mărturia apostolică a Bisericii, participă la acea misterioasă moștenire, într-un anumit sens; participă la credința ei. Prin intima ei participare la istoria mântuirii, pe când este predicată și onorată, îi cheamă pe credincioși la Fiul ei, la sacrificiul lui și la iubirea Tatălui. Maica lui Cristos prin credința ei care a făcut-o fericită în mod special din momentul Buneivestiri, este prezentă în misiunea Bisericii, este prezentă în lucrarea Bisericii care introduce în lume Împărăția Fiului ei.

Drumul bisericii în mod special în timpul nostru, este marcat de semnul ecumenismului; creștinii caută drumurile pentru a reconstrui unitatea pe care Cristos o invoca de la Tatăl său înainte de pătimire (Cfr. In 17,21). „Unitatea discipolilor lui Cristos, este un mare semn dat pentru a suscita credința lumii, iar diviziunea lor constituie un scandal«. Creștinii trebuie să aprofundeze în comunitățile lor acea „ascultare a credinței« pentru că Maria ne este tuturor exemplu. Toți creștinii trebuie să știe că unitatea lor va fi cu adevărat regăsită, dacă va fi fondată pe unitatea credinței lor. Creștinii dacă o recunosc ca Maică a lui Dumnezeu, privind-o la picioarele crucii cum îl primește ca fiu al său pe apostolul iubit, de ce să nu privească toți împreună ca la o mamă a lor comună care se roagă pentru unitatea familiei lui Dumnezeu și pe care îi precede în lungul lanț al mărturisitorilor credinței în unicul Domn zămislit în sânul ei feciorelnic prin lucrarea Duhului Sfânt?

Biserica Catolică, cea Ortodoxă și Bisericile Orientale se simt profund unite de iubirea și de lauda pe care o au față de Theotokos, iar în cultul lor liturgic orientalii o preamăresc cu mărețe imnuri pe Maria cea de-a pururi Fecioară, Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Creștinii care profesează doctrina de la conciliul din Efes, o proclamă pe Fecioară ca adevărată Mamă a lui Dumnezeu, pentru că Domnul Isus născut de Tatăl înainte de veci, în ultimele zile el însuși pentru mântuirea noastră, a fost zămislit și născut de Fecioara Maria, devenind om.

De altfel, în liturgia bizantină lauda Mariei este unită laudei Fiului. Laudele în orice celebrare a liturgiei euharistice au întărit credința, pietatea și rugăciunea credincioșilor și suscită în ei o devoțiune profundă pentru o Mamă cerească. Această bogăție de laude, acumulată de diferite forme ce fac parte din marea Tradiție a Bisericii, ar putea să-i ajute pe credincioși să respire din plin cu cei doi plămâni: orientul și occidentul.

Biserica încă de la începutul ei își conformează drumul după linia trasată de Maica lui Dumnezeu, și repetă constant cuvintele din Magnificat. Din profunditatea credinței Fecioarei la Bunavestire și când o vizitează pe verișoara ei Elisabeta, ea ne vorbește de adevărul lui Dumnezeu care este atotputernic și face lucrări minunate pentru om. În Magnificat, Biserica vede cum este învins păcatul necredinței în Dumnezeu. Maria fiind Mama tuturor celor vii, proclamă cu tărie că Dumnezeu este sfânt și atotputernic, că Dumnezeu este acela care săvârșește lucruri admirabile. Dumnezeu în ciuda păcatelor oamenilor, li se dăruiește în Fiul său iubit, iar Maria este prima mărturisitoare a acestui minunat adevăr, care se va actualiza pe deplin prin cuvinte și fapte și în mod definitiv prin crucea și prin învierea lui Cristos. Biserica deși este asaltată de necazuri și ispite, nu încetează de a repeta cu Maria cuvintele din Magnificat și se susține cu puterea adevărurilor lui Dumnezeu, proclamate cu o extraordinară simplitate de Maria și cu aceste adevăruri, dorește să lumineze căile dificile ale existenței pământești a oamenilor. Drumul Bisericii implică o angajare reînnoită în misiunea ei și astfel Biserica se străduiește din generație în generație să-și împlinească misiunea.

Luând din inima Mariei, din profunditățile credinței ei, exprimate în cuvintele din Magnificat, Biserica reînnoiește mereu în ea conștiința că nu poate separa adevărul despre Dumnezeu care mântuiește de manifestarea iubirii lui, mai ales față de cei săraci și față de cei umili, iubire care fiind cântată în Magnificat, se găsește exprimată ulterior în cuvintele și în operele lui Isus. Depinzând de Dumnezeu și fiind orientată spre el prin credința ei, Maria este icoana cea mai perfectă a libertății și a eliberării omenirii și a cosmosului. Astfel Biserica să o privească ca pe o Mamă și ca pe un exemplu pentru a-și înțelege sensul propriei misiuni.

2. 3. Maria în Conciliul Vatican II

2. 3. 1. Maria Mamă a Cuvântului Întrupat

Dumnezeu milostiv și preaînțelept a dorit să împlinească răscumpărarea lumii „când a venit plinirea timpului, l-a trimis pe Fiul său născut din femeie… pentru ca să primim adopțiunea de fii« (Gal 4,4-5). „El pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră, a coborât din cer și s-a întrupat prin lucrarea Duhului Sfânt din Maria Fecioara«. Acest divin mister al mântuirii ne este revelat și este continuat în Biserica pe care Domnul a constituit-o ca și Trup al său și în care credincioșii care aderă la Cristos și sunt în comuniune cu toți sfinții săi, trebuie să venereze amintirea Fecioarei Maria, Maica Domnului nostru Isus Cristos.

Maria care la Bunavestire l-a primit în inima și în trupul ei pe Cristos Cuvântul lui Dumnezeu, este recunoscută și cinstită ca adevărata Mamă a lui Dumnezeu. Fiind răscumpărată în mod sublim în vederea meritelor Fiului ei și unită cu el printr-o strânsă legătură, este însemnată cu demnitatea de Mamă a Fiului lui Dumnezeu și de aceea este Fiică preaiubită a Tatălui și templu al Duhului Sfânt, prin al cărui har precedă toate creaturile cerești și pământești. Ea este unită cu neamul lui Adam, cu toți oamenii care au nevoie de mântuire. „Este cu adevărat Mamă a membrelor lui Cristos pentru că a cooperat prin iubire la nașterea credincioșilor în Biserică, credincioși care sunt membre ale lui Cristos«.

2. 3. 2. Funcția Fericitei Fecioare în economia mântuirii

Cărțile Sfintei Scripturi și Sfânta Tradiție, arată în mod clar funcția Mamei Mântuitorului în economia mântuirii. Cărțile Vechiului Testament descriu istoria mântuirii în care se pregătește venirea lui Cristos în lume și evidențiază mai clar figura unei femei. Ea este fecioara care va zămisli și va naște un fiu, care se va numi Emanuel (Is 7,14; Mih 5,2-3). Ea primează între umilii și săracii Domnului, care cu încredere așteptă și primesc de la El mântuirea. Prin ea după o lungă așteptare a promisiunii, se împlinesc timpurile și se instaurează o nouă economie, când Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru a elibera prin misterele trupului său omul din robia păcatului. O femeie a contribuit la apariția morții, iar o altă femeie din voința lui Dumnezeu a contribuit la dăruirea vieții. Împodobită fiind încă din prima clipă a zămislirii sale de splendorile unei sfințenii cu totul particulare, Fecioara din Nazaret este salutată de înger fiind numită „plină de har« (Lc 1,28) și ea a răspuns printr-un da ferm. Astfel ea a devenit Mama lui Isus și a îmbrățișat cu tot sufletul voința lui Dumnezeu, consacrându-se total lucrării Fiului ei slujind misterul răscumpărării. Sfinții Părinți susțin că Maria nu a fost un instrument pasiv în mâinile lui Dumnezeu, dar a cooperat la mântuirea omului printr-o liberă credință și ascultare. „Ea, ascultând a devenit cauză de mântuire pentru sine și pentru tot neamul omenesc«.

Unirea Mamei cu Fiul ei în lucrarea răscumpărării, se manifestă de la momentul nașterii feciorelnice a lui Cristos până la moartea sa. Ea s-a dus în grabă s-o viziteze pe Elisabeta și a fost proclamată de ea fericită pentru credința ei (Lc 1,41-45). La nașterea lui Isus ea l-a arătat cu bucurie păstorilor și magilor. Când l-a prezentat la templu l-a auzit pe Simeon care îi vorbea de un semn de contrazicere și de o spadă care va străpunge inima ei pentru a se dezvălui gândurile multor inimi (Lc 2-34-35). Ea păstra aceste cuvinte și le medita în inima ei (Lc 2,41-51).

2. 3. 3. În viața publică a lui Isus

Ea se distinge încă de la început când la nunta din Cana a mijlocit la Fiul ei (In 2,1-11). În timpul predicării i-a primit cuvintele prin care el ridica Împărăția sa mai presus de legăturile de sânge. Astfel ea a avansat în pelerinajul credinței și a păstrat fidel unirea cu Fiul ei până pe cruce unde suferea profund și s-a asociat sacrificiului său, iar în final a fost dată de către Isus ca Mamă a apostolului iubit prin cuvintele: „Femeie, iată-l pe fiul tău« (In 19,26-27).

Apostolii perseverau având un singur spirit la rugăciune, împreună cu femeile, cu Maria, Mama lui Isus și cu frații săi (Cfr. Fap 1,14), astfel o vedem pe Maria implorând prin rugăciunea ei darul Duhului Sfânt care o adumbrise deja la Bunavestire. Și ea fiind lipsită de orice pată a păcatului, terminându-și viața pământească, a fost ridicată cu trupul și cu sufletul la cer și a fost desemnată ca regină a universului, pentru a se conforma pe deplin cu Fiul ei, învingător al păcatului și al morții.

2. 3. 4. Fericita Fecioară și Biserica

Unul singur este mijlocitorul nostru: „Nu este decât un singur Dumnezeu, unul singur este mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, Omul Isus Cristos, care s-a dat ca răscumpărare pentru noi toți« (1Tim 2,5-6). Funcția maternă a Mariei față de oameni, în nici un mod nu micșorează această unică mijlocire a lui Cristos, dar îi arată eficacitatea. Orice influență salutară a Fericitei Fecioare față de oameni nu apare dintr-o necesitate, dar din bunăvoința lui Dumnezeu și din abundența meritelor lui Cristos, se fondează pe mijlocirea lui, depinde de ea și prin ea este eficace; nu împiedică contactul credincioșilor cu Cristos, dimpotrivă îl facilitează.

Sfânta Fecioară prin întruparea Cuvântului divin, fiind destinată din veșnicie să fie Mamă a lui Dumnezeu, din dispoziția Providenței divine a fost aleasă pe acest pământ Mamă a divinului Răscumpărător și a fost o însoțitoare generoasă și o umilă slujitoare a Domnului. L-a hrănit pe Cristos, l-a înfățișat la templu, a suferit împreună cu Fiul răstignit pe cruce, cooperând la lucrarea de mântuire prin ascultare, credință și iubire, și pentru aceasta ne este Mamă în ordinea harului.

Ridicată fiind la cer nu a părăsit misiunea ei mântuitoare, dar prin mijlocirea ei continuă să ne obțină daruri pentru mântuirea noastră. Prin maternitatea divină prin care este unită cu Fiul ei, ea este strâns unită și cu Biserica, este prototipul Bisericii în ordinea credinței, a iubirii și a unirii cu Cristos. Prin credință și ascultare, ea l-a născut pe Cristos și nu a cunoscut bărbat, arătându-ne o credință nealterată. Creștinii sunt invitați să contemple sfințenia Mariei și să imite iubirea împlinind astfel iubirea lui Dumnezeu.

2. 3. 5. Maria semn de speranță pentru poporul lui Dumnezeu

Ea fiind Maica Bisericii glorificată în ceruri, este imaginea și începutul Bisericii, care va ajunge la împlinire în veacul viitor și astfel ea strălucește ca un semn de speranță pentru poporul pelerin al lui Dumnezeu. Părintele Bouyer a afirmat că „Maria este icoana escatologică a Bisericii«. Definiția dogmei Înălțării la Cer are o semnificație pastorală și doctrinară importantă, pentru că la gloria la care a ajuns Maria este destinată toată Biserica. Și ea a cunoscut truda și încercările credinței.

Unică este Biserica lui Cristos dar are două faze: una în timp, cealaltă în veșnicie. Biserica este instrumentul răscumpărării tuturor și sacramentul vizibil al unității salvifice. În Mama lui Isus promisiunile s-au împlinit deja, deschizând astfel începuturile vieții veșnice. Spre ea privim, mijlocirea ei o implorăm, fiind cuprinși de dorul realizării noastre escatologice, început deja în Biserică dar neîmplinită încă. În Maria se manifestă puterea lui Dumnezeu printr-o comunicare abundentă de iubire și de adevăr, de bucurie și de sfințenie care transformă toată ființa sa. Ea este o slujitoare care domnește împreună cu Cristos și participă la domnia lui Dumnezeu.

Sfânta Fecioară proclamând fidelitatea lui Dumnezeu și exprimând destinul fericit rezervat credincioșilor, încurajează creștinii să suporte încercările pelerinajului, amintindu-le că ei trec printr-o situație trecătoare, că suferințele pământești nu sunt decât o povară ușoară în comparație cu gloria viitoare care se va revela (Cfr. 2Cor 4,14-15). Glorificarea ei este antidotul care apără creștinul de ispita de a-și închide existența proprie în cercul restrâns al timpului prezent.

Maria este aceea care mijlocește pentru mântuirea credincioșilor și a oamenilor și astfel conciliul se îndreaptă spre lumea actuală descriind situația ei din punctul de vedere al cultului marian și al ecumenismului. Se observă că există o înțelegere și o întâlnire cu frații diferitelor confesiuni creștine, în a-i aduce Mamei lui Dumnezeu cultul de venerație datorat rolului și locului ei în planul mântuirii, ceea ce produce bucurie și mângâiere. Rămânând discordia și diviziunea între creștini și popoare, conciliul recomandă credincioșilor rugăciunea către Sfânta Fecioară pentru restabilirea unității familiei umane.

a) Cultul marian între frații separați din occident

Există dificultăți și divergențe cu frații separați în privința funcției Mariei în opera mântuirii; există deosebiri care contrazic voința lui Cristos și aduc pagubă predicării Evangheliei. Se observă prezența cultului marian, deși nu este încă universal practicat și acest aspect reprezintă o mare bucurie și mângâiere. Aceste expresii reprezintă importanța pe care o are cultul față de Sfânta Fecioară în gândirea conciliară. Conciliul este convins că acest cult este răspunsul necesar al Bisericii față de demnitatea și față de funcția Sfintei Fecioare în planul mântuirii, este un imperativ față de adevărata credință și face parte din datoriile religioase ale creștinului iar regăsirea acestui element printre frații despărțiți, deschide inima Bisericii către speranță.

Unii creștini ai Reformei persistă pe poziția criticii mariane consolidată iar alții rămân indiferenți față de problema mariană.

Un ecou vast a trezit comunitatea religioșilor calviniști din comunitatea din Taizè, devenită un centru ecumenic de mare speranță. În ea funcționează deja o liturgie care celebrează sărbătorile mariane precum: Bunavestire, vizita la Elisabeta, prezentarea lui Isus la templu și memoria și sărbătoarea Mariei de pe15 august. Unii din principalii ei reprezentanți, fratele Max Thurian în cartea sa insistă asupra datoriei de o imita și a medita despre Maria pentru că „meditând despre vocația și viața ei, medităm despre timpul vocației și al vieții creștine în relație cu Biserica, Mama credincioșilor. Tot în aceeași linie a „întâlnirilor« teologice mariane, trebuie menționate și Congresele mariologice internaționale organizate de Academia Pontificală mariană internațională din Roma, Congresul din Saragozza din 1979 și Declarația ecumenică de la Congresul Mariologic de la Malta din anul 1983.

b) Cultul marian în Biserica Ortodoxă

„Ortodocșii o venerează pe Mama lui Dumnezeu pururea Fecioară, cu un elan arzător și cu un suflet devotat«. Ortodocșii i-au recunoscut Sfintei Fecioare un loc deosebit atât în pietatea liturgică, cât și în cea populară. La ei întâlnim atât sărbătorile care se află în liturgia noastră, însă la ei nu există oficiu sau celebrare care să nu-i rezerve Mariei un loc privilegiat. Orice sărbătoare, orice lectură a troparelor, orice cântare a canonului, se încheie cu un motiv către Sfânta Fecioară de inspirație bogată și variată.

Între imnuri, în toată literatura omiletică, liturgică și teologică, Orientul exprimă credința sa în principalele privilegii ale Mamei lui Dumnezeu: sfințenia ei unică, maternitatea ei divină și fecioria ei perpetuă.

Iconografia mariană orientală așează maternitatea divină în centrul contemplației icoanei Mariei. Ea nu este reprezentată niciodată singură, dar îl poartă întotdeauna în brațe pe Pruncușorul Isus.

2. 4. Documentele mariane de la conciliul Vatican II până la Ioan Paul II

2. 4. 1. Paul VI: Exortația Apostolică Signum Magnum

Marele apostol Sfântul Ioan a văzut în cer o „femeie înveșmântată ca soarele« (Ap 12,1), iar Biserica interpretează acest text referindu-se la Fericita Fecioară care a fost proclamată Mama spirituală a Bisericii, a tuturor credincioșilor.

a) Legătura dintre maternitatea divină și datoriile umanității față de ea

La Fatima, Maria este venerată pentru inima ei „maternă și compătimitoare« iar acest mesaj a fost adresat creștinilor din Portugalia, în ziua solemnității sanctuarului din Fatima și dorește să-și îndrepte atenția asupra legăturii dintre maternitatea spirituală a Mariei și a datoriilor pe care le au oamenii răscumpărați față de ea, care este Mama Bisericii. În economia mântuirii apare evident faptul că Maria este onorată cu un cult „special liturgic«.

b) Viața Mariei ca slujitoare a Domnului și Mamă a Bisericii

Maria este Mama lui Dumnezeu pentru că „strălucește ca model de virtuți, înaintea comunității celor aleși«. După ce a participat la sacrificiul Fiului ei, ea continuă în cer să-și îndeplinească funcția sa maternă de cooperare la nașterea și la dezvoltarea vieții divine în fiecare suflet al oamenilor răscumpărați.

Aceeași Mamă a lui Dumnezeu, colaborează la mărirea trupului mistic în viața harului prin rugăciunea ei neîncetată, inspirată dintr-o iubire arzătoare și văzând necesitățile noastre, devine pentru noi „avocată și mijlocitoare«.

Sfânta Fecioară ne influențează prin exemplul ei, pentru că a corespuns mereu prin bunăvoință la harul Duhului Sfânt. În paginile Evangheliei noi observăm cu claritate cum s-a dăruit total în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor spunând: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău« (Lc 1,38), și astfel din acel moment și-a consacrat întreaga viață voinței lui Dumnezeu și se poate afirma că viața ei a fost o viață în slujirea iubitoare a tuturor acelora care se aflau în preajma ei.

Văzând lucrările minunate realizate de Dumnezeu prin Maria, credincioșii trebuie să-i mulțumească Domnului pentru tot ceea ce a făcut, și să-i aducă un cult de laudă pentru că s-a lăsat modelată după voința divină, oferindu-și consimțământul și colaborând cu Dumnezeu.

Imitarea virtuților Mariei

Este datoria noastră a tuturor creștinilor să imităm cu reverență exemplele pe care ni le-a lăsat Mama noastră cerească pentru că adevărata devoțiune nu constă în sentimentalism dar într-o credință autentică.

Nu trebuie să uităm că orice credincios ajunge la Cristos prin Maria. Această invitație pe care Paul o adresa corintenilor: „Vă îndemn, fiți imitatorii mei așa cum eu îl imit pe Cristos« (1Cor 4,16). Această invitație poate să ne fie adresată de Mama noastră și este o invitație pe care noi trebuie să o ascultăm.

Chiar Isus ne arată că este necesar să o imităm pentru că ne-a dat-o ca Mamă, arătând-o ca model demn de urmat. Maternitatea spirituală a Mariei transcende timpul și spațiul și aparține istoriei universale a Bisericii și toate etapele istoriei Bisericii, au beneficiat și vor beneficia de materna prezență a Mariei care rămâne mereu unită cu misterul trupului mistic al cărui cap este „același Isus ieri, astăzi și întotdeauna« (Evr 13,8).

Pentru că în 1967 s-au împlinit douăzeci și cinci de ani de la consacrarea bisericii și a neamului omenesc Maicii lui Dumnezeu, papa Paul VI, i-a îndemnat pe toți fiii Bisericii să-și reînnoiască propria consacrare la inima neprihănită a Maicii Bisericii.

2. 4. 2. Paul VI: Exortația Apostolică Marialis cultus

a) Cultul Fecioarei Maria în liturgie

Timpul Crăciunului constituie o amintire prelungită a maternității divine, a aceleia care l-a născut pe Mântuitorul. La Crăciun Biserica îl adoră pe Cristos și o venerează pe Mama lui glorioasă; la Epifanie o contemplă ca pe un adevărat scaun al, înțelepciunii, ca pe o adevărată Mamă a Regelui iar în sărbătoarea Sfintei Familii, privește la ea cu o profundă reverență. Pe 1 ianuarie Biserica o privește pe Mama lui Dumnezeu și preamărește demnitatea ei implorând prin mijlocirea Reginei Păcii, darul suprem al păcii.

În Solemnitatea de la 15 august, o sărbătorim pe Maria ridicată cu trupul și cu sufletul la cer, fiind sărbătoarea glorificării ei. Lecționarul liturghiei conține un număr mare de lecturi care o privesc pe Sfânta Fecioară. La fel și Liturgia Orelor conține mărturii de pietate față de Maria, implorări lirice, celebrul tropar „La tine alergăm«, rugăciuni de mijlocire, de laudă se găsesc la Laude și la Vespere.

Biserica o invocă pe cea plină de har, imploră mijlocirea ei pentru mamele care sunt recunoscătoare pentru darul maternității, ea este arătată ca exemplu pentru cei care doresc să-l urmeze pe Cristos în viața religioasă și cere ajutorul ei pentru aceia care au apărut înaintea lui Cristos, lumina veșnică. Atât în Orient, cât și în Occident, în liturgie au înflorit expresii ale pietății față de Sfânta Fecioară.

b) Sfânta Fecioară model al Bisericii pentru exercitarea cultului

Maria este recunoscută ca model al Bisericii în credință și iubire și în perfectă unire cu Cristos. Ea primește Cuvântul lui Dumnezeu prin credință; l-a zămislit mai întâi în inimă, apoi în sânul ei. Și Biserica se află în rugăciune pentru că în fiecare zi îi prezintă Tatălui necesitățile fiilor ei.

Maria este Maestra vieții spirituale pentru fiecare creștin; credincioșii la fel ca și ea trebuie să facă din propria viață un cult plăcut lui Dumnezeu, o angajare a vieții lor în slujba lui Dumnezeu.

Partea a doua a Exortației și partea a treia ne vorbește despre pietatea mariană în raport cu Sfânta Treime și despre actele de pietate despre care voi vorbi în capitolul trei al lucrării.

2. 4. 3. Ioan Paul II: Exortația Apostolică Catechesi Tradendae

Actualul papă în această Exortație Apostolică din 1979, document ce este rod al sinodului episcopilor din 1977, face o referire concluzivă adresată Mariei care este numită „Fecioara de la Rusalii«, ea fiind aceea care încă de la începuturile Bisericii inspiră apostolatul creștin și este maestra și discipola lui Cristos.

2. 4. 4. Scrisoare Enciclică Redemptoris Mater

Se referă la Sfânta Fecioară în Biserica pelerină, și fiind scrisă de papa Ioan Paul II. Constă într-o „meditare« despre revelația misterului mântuirii care i-a fost comunicată Mariei și la care ea a fost chemată să colaboreze în mod excepțional și extraordinar. Enciclica ne vorbește despre locul Sfintei Fecioare în misterul lui Cristos și al Bisericii, iar reflecțiile apar din orizontul biblic, din îndemnurile simbolice al Apocalipsului. Biserica este Trupul lui Cristos iar Maria este Mama Bisericii.

Papa o prezintă pe Maria în centru economiei mântuirii și îi reliefează o imagine care răspunde proiectului lui Dumnezeu, fiind plină de har și fericită pentru credința și pentru ascultarea cu care a acceptat dispozițiile divine.

În a doua parte a exortației, papa o consideră pe Maica lui Cristos în centrul Bisericii. În această exortație, papa reia într-o viziune organică temele mariane la care s-a referit în multe din discursurile sale, în predici și rugăciuni, după cum se poate observa într-o carte care îi aparține (Învățăturile lui Ioan Paul II).

III.PIETATEA POPULARĂ MARIANĂ

3.1. Unele expresii ale pietății populare mariane

3. 1. 1. Rugăciunea populară mariană

Poporul creștin se află într-o relație specială cu Maica lui Dumnezeu printr-o rugăciune devotată. Rugăciunea populară mariană constituie o cale a iubirii care îl leagă în mod intim pe poporul creștin de Sfânta Fecioară. Această rugăciune este populară pentru că aparține poporului și este formulată într-un limbaj simplu. „Brăzdată de momente de rugăciune liturgică și de rugăciune personală, viața religioasă a creștinului se hrănește și se exprimă printr-o altă formă de rugăciune… Este vorba de rugăciunea populară«.

Din această afirmație apare o întrebare: în ce constă rugăciunea populară? Romano Guardini într-un opuscul afirmă: „Rugăciunea populară se situează între rugăciunea liturgică și cea personală și se distinge de amândouă. Fiind diferită de rugăciunea personală, rugăciunea populară este comunitară. Este diferită de rugăciunea liturgică care aparține întregii Biserici și este mai limitată: la o țară, la o națiune, la o dieceză, la o comunitate. Limbajul acestei rugăciuni este abundent«.

În invocația pe care poporul o adresează în timpul zilei Mariei, se pot observa unele caracteristici precum: spontaneitate, afectivitate și insistență. Insistența este reliefată în mod clar de către Stefano De Fiores: „Se observă insistența cu care se cere harul („Trebuie să-mi acorzi acest har… Nu mă mișc de aici dacă Maria nu mă ajută…«) i-a făcut pe unii să se gândească că s-ar trata de un gest magic prin care am dori să înduplecăm voința Mariei prin repetarea acestei rugăciuni. Dar în conștiința creștină domină încrederea în Sfânta Fecioară, în iubirea sa și în puterea pe care o are lângă Dumnezeu«.

Rugăciunea populară adresată Mariei are o istorie îndelungată. Ea își are începutul în perioada primei generații creștine și este înrădăcinată în Sfânta Scriptură, care fiind citită cu mare credință de-a lungul secolelor a făcut să se dezvolte în popor o serie de expresii de laudă, de rugă, de iubire și de încredere totală.

Vestirea îngerului: „Bucură-te, plină de har«, din Evanghelia Sfântului Luca (1,28) devine o invocare de laudă a poporului creștin. Salutarea Elisabetei: „Binecuvântată ești tu între femei… binecuvântată ești tu care ai crezut« (Lc 1,42.45), completează invocarea care se află în prima parte a rugăciunii Bucură-te Marie. Lauda care este adresată Maicii lui Isus de către o anonimă din popor: „Fericit sânul care te-a purtat și pieptul care te-a alăptat« (Lc 11,27) a avut o influență mare în entuziasmul pietății populare față de Maica Domnului. Din aceste rădăcini biblice a apărut o bogăție imensă de atribute de laudă și de invocare, care constituie rugăciunile mariane populare.

Cu trecerea timpului formularea rugăciunilor mariane apare într-o varietate de antifone, texte poetice, rugăciuni pentru diferite sărbători, cum ar fi Nașterea Sfintei Fecioare și Ridicarea ei la cer. Nu sunt puține antifonele celebre, ce au devenit foarte populare, cum ar fi: Salve Regina, Alma Redemptoris Mater, Ave Regina caelorum, și Regina caeli.

Dacă ne-am opri să luăm în considerație toată varietatea de rugăciuni mariane, ar apărea două date importante: de o parte se observă o evoluție care se identifică ca varietate și bogăția formelor literare, iar de altă parte, există o stabilitate în liniile structurale și în conținuturile doctrinare. Acestea au o proveniență biblică și se referă la plinătatea sfințeniei Mariei, la fecioria ei, la maternitatea ei umano-divină și la mijlocirea ei.

În ceea ce privește aceste rugăciuni, observăm că i se cer Mariei tot felul de lucruri: eliberarea de rele, de cutremure, de flageluri, fertilitatea câmpiilor, triumful dreptății sociale și chiar și răzbunări; dar domină cererile de ordin spiritual: de a avea forța pentru a învinge păcatul și a ajunge la mântuirea veșnică. Este important să avem în vedere semnificația teologică a rugăciunii mariane, pentru a ne da seama de valoarea ei eclezială. Rugăciunea mariană de fapt nu trebuie niciodată să piardă din vedere că Maria se află în relație cu Cristos și în proiectul de mântuire. Rugăciunea cuprinde în sine o semnificație triplă: înainte de toate este o mărturisire fundamentală a credinței creștine, adică despre Întrupare (Maica lui Dumnezeu) și despre răscumpărare (noua Evă la picioarele crucii); în al doilea rând este ca un imn de laudă care preamărește măreția lui Dumnezeu care a fost transparentă în Maria prin fidelitatea, înțelepciunea și gingășia Tatălui; în al treilea loc este ca o preamărire a femeii, pentru că ea de-a lungul întregii sale vieți, de la Bunavestire la Rusalii și-a reînnoit Fiat-ul ei în slujba umanității.

Rugăciunea populară mariană, nu este cu siguranță lipsită de limite, de aceea trebuie să fie actualizată prin evanghelizare, pentru ca însăși conținuturile creștine să fie evidențiate respectându-se ierarhia valorilor. Poporul creștin trebuie să ajungă să se roage „ca și Maria« decât să se adreseze direct ei; trebuie să se roage „împreună cu Maria« și să imite virtuțile evanghelice, mai ales aceea a ascultării Cuvântului în credință și trebuie să verifice dacă formulele pe care le folosește corespund unei autentice pietăți creștine.

Alături de aceste expresii ale devoțiunii, între credincioși se întâlnește un alt tip de rugăciune populară mariană. Este vorba de o rugăciune ce nu este bazată pe formulele consolidate ale tradițiilor locale, dar se bazează pe ceea ce poporul exprimă prin limbaj și gesturi. De exemplu o simplă privire adresată unei imagini a Mariei, sau o simplă privire adresată unei icoane. Imaginea sacră ne călăuzește spre rugăciune, privirea se transformă într-un dialog liniștitor. Privirea încrezătoare și filială pe care o adresăm Mariei pentru a o recunoaște ca Mamă, maestră și doamnă a noastră și mai ales pentru a contempla în ea creatura care este deschisă proiectului lui Dumnezeu, ea fiind prima care a primit Vestea cea Bună, fiind cea mai perfectă discipolă a lui Cristos, Fiul și Domnul ei.

Dincolo de limbajul vizual, există și rugăciunea care se exprimă prin gesturi simple și umile, fiind foarte prețioasă pentru viața poporului. Rugăciunea pe care poporul o adresează sfintei Fecioare se exprimă de multe ori în aprinderea unei lumânări înaintea unei imagini care o reprezintă, într-o plecăciune, în a-i da o sărutare, în a face un pelerinaj la un sanctuar marian. De multe ori un gest simplu spune totul, exprimă o cerere sau o mulțumire.

Poporul se adresează ei pentru că în ea are încredere. Ea este aceea care avertizează, care ne pregătește, care ne sugerează, care ne consolează și ne protejează. Prin prezența ei viața poporului devine rugăciune, devine o unire cu Cristos și cu misterele sale, o iubire față de Biserică, precum și capacitatea și voința de a-i sluji pe oameni.

3. 1. 2. Sâmbăta dedicată Mariei și luna mai

a) Sâmbăta, zi dedicată Sfintei Fecioare

Sâmbăta creștină conservă numai numele sabatului ebraic, Bisericile fiind preocupate de a nu fi iudaizate nu au dorit să sublinieze această preocupare prin practici speciale. În Orient sabatul a fost înlocuit cu duminica și a devenit zi de sărbătoare. Sâmbetele din Postul Mare sunt asimilate de duminică și în ele nu se postește, se celebrează Euharistia și se comemorează sfinții. În Occident a apărut o concepție nouă care tindea să facă din duminică vârful celor șapte zile. Sâmbăta, a devenit ultima din zilele feriale și pregătea sărbătoarea.

În secolul IX a apărut în liturgia din Occident un nou fenomen: sâmbăta a fost dedicată Mariei. Alcuin (735-804) a compilat o serie de șapte formulări ale liturghiei pentru zilele votive, pentru zilele săptămânii, ultima fiind dedicată Sfintei Fecioare. Bernold din Constanza afirmă că sâmbăta se celebra liturghia în cinstea Maicii lui Dumnezeu, nu pentru că era poruncit, dar din devoțiune. Destinarea zilelor săptămânii pe „intenții« variază până la Misalul lui Ioan XXIII. Între toate liturghia de sâmbătă este cea mai stabilă.

Justificările acestui cult au apărut din secolul XII; făcându-se un efort de a-l pune în relație cu tema răscumpărătoare din zilele de vineri și duminică. Așa cum „Dumnezeu a binecuvântat a șaptea zi și a sfințit-o« (Gn 2,3) la fel a binecuvântat-o pe Maria mai mult decât pe oricare altă creatură și a umplut-o de har. Așa cum sâmbăta ne pregătește pentru duminică, la fel Maia este cea care ne apropie de Cristos.

În mod actual, aceasta este rațiunea care ne este propusă cel mai frecvent, sâmbăta aflându-se între vinerea pătimirii și duminica învierii, este plină de credința Mariei. Ea între toți discipolii pe când ei se îndoiau, și-a conservat puternică și intactă credința.

Meditarea durerii Mariei pentru moartea Fiului ei, a făcut să apară în Evul Mediu devoțiunea față de Îndurerata; în artă acest mister a fost reprezentat în opera Pietà. Probabil aici se află punctul de plecare în ceea ce privește sâmbăta mariană, sau cel puțin este unul din elementele inițiale.

Din timpul perioadei umaniste comemorarea mariană din zi de sâmbătă, s-a adăugat liturgiei, și a continuat să-și mențină această formă care permite o mai mare libertate pentru alegerile individuale și pentru gustul personal.

În actuala reformă liturgică s-au conservat elemente tradiționale și s-au introdus altele noi. Au fost adăugate unele prefațe mariane, cel zece noi colecte mariane din a doua ediție a liturghierului italian și liturghiile votive în cinstea Maicii Bisericii și în cinstea Sfântului Nume al Mariei. Comemorarea mariană din zi de sâmbătă este suficient de evidențiată în rugăciuni, în prefacere și în rugăciunea credincioșilor.

Există diferite variante care îmbogățesc calitativ și cantitativ rugăciunile precum: despre mijlocire, despre ajutor și despre alergarea încrezătoare către Maria, pentru a fi iertați de păcate și eliberați de relele care ne lovesc trupul și sufletul și astfel putem obține mântuirea veșnică.

b)Luna mai

Practica acestei „luni mai«, a fost răspândită în diferitele Biserici atât în Orient cât și în Occident. Studioșii ne amintesc de Bisericile din Egipt din secolele VI și VII. Era o lună de pregătire pentru Crăciun, cu o liturgie zilnică având fragmente biblice, comentate și cu aplicări pentru viața cotidiană. Această practică dura o lună: de la 10 decembrie până la 8 ianuarie. Bisericile din lumea greacă și bizantină îi dedicau Sfintei Fecioare luna august care sărbătoarea în centrul ei ridicare cu trupul și cu sufletul la cer. „Întotdeauna această practică era legată de liturgie«.

În Occident cultul către Sfânta Fecioară dura o lună întreagă care i se dedica și se numea „Luna mai«. Această lună de mai dedicată Sfintei Fecioare nu era atât de antică. Era o devoțiune relativ recentă care s-a răspândit rapid și a avut rădăcini în pietatea populară spre sfârșitul secolului XVI.

Luna mai coincide cu anotimpul de primăvară și în această perioadă era celebrată de religiozitatea păgână prin dansuri și prin expresii de bucurie. În luna mai la Roma exista acest obicei: jocuri și spectacole cu exhibiții obscene pentru a favoriza fecunditatea naturii și se dedicau zeiței Flora. În Evul Mediu aceste practici au continuat și au fost transformate în sărbători ale iubirii, ale fertilității și ale bucuriei.

Acești factori au contribuit la apariția lunii mai mariane. Ca reacție față de sărbătorile păgânilor dar și din credința oamenilor spirituali și zeloși care aveau un adânc sentiment popular care se manifesta printr-un gest nobil de a omagia natura și de a o onora pe Sfânta Fecioară, pe cea „plină de har« pe cea „toată frumoasă« prin excelență.

Primul care a asociat luna mai de figura Mariei era Alfons X, înțeleptul rege al Castiliei și Leonului (+ 1284); celebra luna mai printr-o poezie care elogia „luna laudelor Mariei«. În secolul XIV în Germania de Nord fericitul dominican Enrico Susone (+ 1336), cultiva în luna aprilie flori pentru a face o coroană cu care să împodobească în prima zi din luna mai, o statuie a Sfintei Fecioare. Sfântul Filip Neri (+1595), fiind la Roma, conducea băieții pe care îi educa pe colina Gianicolo pentru a împodobi cu flori o imagine a Mariei și a intona cântece în onoarea ei.

Spre sfârșitul anilor 600, se înregistrează acest obicei de a o preamări pe Maria cu cântece de laudă: la început la Napoli, apoi în Germania, ni se mărturisește această devoțiune prin cântece mariane, pentru luna mai de către fratele capucin L. von Scheneuffis care publică cântecele mariane în anul 1692.

Adevărații inițiatori și propulsori ai lunii mai în sensul modern sunt trei iezuiți din secolul XVII: A. Dionisi care a publicat cartea sa Luna Mariei la Verona în 1725 și a lansat o structură celebrativă prin meditare, exemplu, iaculatorie. Aceste practici sunt propuse și trebuie să se facă în casă, în fața unui altar al Sfintei Fecioare care trebuie să fie împodobit cu flori și lumânări; Padre Lalomia prin Luna Mariei publicată la Palermo în 1758 alege unele conținuturi mariane pentru fiecare zi din luna mai care vorbesc despre viața, privilegiile și virtuțile Mariei; A. Muzzarelli publică în 1785 la Roma Luna mai, o broșură foarte răspândită (peste 100 ediții): el reia tematica adevărurilor veșnice și termină prin oferta inimii Mariei. Această pioasă funcțiune nu este prevăzută să se facă numai în casă dar și în biserică.

Alături de aceste opere, istoria lunii mai se îmbogățește în mod notabil. În timpul primei jumătăți a anilor 800, luna mai se afirmă deja în Europa și în America, și progresiv se afirmă și în țările de misiuni. Episcopii Romei dau și o indulgență pentru cei care trăiau cum se cuvine această lună: Pius VII (1815), Grigore XVI (1833) și Pius IX (1859).

În secolul XIX și în prima jumătate a secolului XX, păstorii și centrele religioase văd în această lună mai, o ocazie pentru un ciclu de predici. Magisterul se interesează de trăirea acestei luni mai. Recent Ioan XXIII și Paul VI indică în mod public rugăciuni pentru luna mai. Paul VI în Enciclica Mense maio (1965) recomandând această lună, vorbește de „un drag obicei al predecesorilor noștri pentru a alege această lună și pentru a invita poporul la rugăciune publică mai ales când Biserica se află în diferite necesități sau când este amenințată.

În timpul nostru această lună poate fi trăită în diferite moduri: a focaliza predicile asupra sfintelor sacramente, adică a celebra Botezul, Mirul, Căsătoria printr-o cateheză care să lumineze aceste sacramente; procesiunile mariane trebuie să fie trăite la lumina exodului, a drumului baptismal; trebuie să se accentueze în această lună dimensiunea eclezială a tuturor creștinilor.

3. 1. 3. Angelus și Sfântul Rozariu

a) Angelus

Prin expresia Angelus se indică o rugăciune tradițională care se repetă de trei ori: dimineața, la amiază și seara. Prin această rugăciune, prin care o salutăm pe Sfânta Fecioară, se comemorează Bunavestire prin care îngerul Gabriel îi vestește Sfintei Fecioare Maria că în ea se va întrupa Cuvântul lui Dumnezeu. Istoria acestei rugăciuni Angelus este foarte complexă. Diferitele elemente care o compun, au fost reunite într-o structură organică pe parcursul mai multor secole.

Orientul creștin deja în secolul IV avea un imn adresat Mariei, numit, Akathistos în care salutarea „Bucură-te« era repetată de 156 de ori. În acest imn răsuna acel Bucură-te vestit de îngerul Gabriel, și se celebra referitor la Maria în misterul Cuvântului întrupat. Biserica greacă, după studioșii din secolul V o salută pe Maria prin cuvintele îngerului și ale Elisabetei; această salutare apare în secolul VI în biserica din Siria și în secolul VII în Egipt. În Occident pământ al acestei rugăciuni, rugăciunea își are rădăcinile în Evul Mediu și ca și toate celelalte devoțiuni ajunge la forma actuală prin integrări succesive. Primele documente apar în secolul XIII, și ni se vorbește despre recitarea rugăciunii Bucură-te Marie, la trasul clopotelor. Începutul rugăciunii Angelus este legat de recitarea rugăciunii Ave Maria care se recita la trasul clopotului.

Trasul clopotului seara însemna încetarea muncii și era un obicei monastic de a trage clopotul și de a o saluta pe Sfânta Fecioară după Cântarea de la Completoriu, acest obicei al abațiilor s-a extins la bisericile catedrale și la bisericile parohiale.

Un decret al Capitolului general al Fraților Minori, celebrat în 1263 și prezidat de către Sfântul Bonaventura, a poruncit fraților să îndemne credincioșii să recite trei Bucură-te Marie, atunci când se trăgeau seara clopotele de trei ori. Un capitol al Constituțiilor abatelui Montecassino Tommaso I (1285-1288) prescrie bisericilor care sunt supuse abației, să tragă clopotul la rugăciunea Bucură-te Maria seara și dimineața.

Papa Ioan XXII în 1381, lăuda obiceiul unor dieceze franceze de a trage clopotul seara, și acorda o indulgență tuturor celor care recitau la trasul clopotului în genunchi trei Bucură-te Marie; el însuși, mai târziu, a introdus acest obicei și la Roma.

Trasul clopotului la rugăciunea Bucură-te Marie dimineața: era un obicei, al bisericilor care erau supuse mănăstirii Montecassino, astfel trăgeau clopotul chiar pentru dimineața; dar era de asemenea și semnul începutului unei zile noi. Trasul clopotului dimineața spre sfârșitul secolului XIII în diferite locuri, este pus în legătură cu sunetul de seară și dobândește astfel o semnificație mariană. Liturgia, salutând-o pe Sfânta Fecioară ca „Stea a dimineții«, dispune sufletul credincioșilor să o invoce atunci când se trezesc pentru a începe o nouă zi.

Trasul clopotului la miezul zilei: își are originea la sfârșitul secolului XV, fiind un obicei de a trage clopotul vineri la amiază în amintirea pătimirilor sfinte ale Domnului. În 1456 avem o prescripție a papei Calixt III, de a recita trei Tatăl nostru și trei Bucură-te Marie, pentru a obține ajutorul divin, pentru a fi apărați creștinii de amenințarea turcilor. Regele Franței Ludovic XI îndemna să se tragă clopotul la mijlocul zilei invitând supușii să recite trei Bucură-te Marie, cu scopul de a obține pacea, iar inițiativa a fost ratificată în 1475 de Sixt IV, care a adăugat și unele indulgențe particulare.

Triplul tras al clopotelor din timpul zilei la rugăciunea Angelus a devenit un obicei general sub pontificatul lui Benedict XIII, care în 1724 a acordat indulgență plenară o dată pe lună pentru aceia care recitau în genunchi rugăciunea Angelus. În aceeași epocă s-a adoptat pentru întreaga Biserică latină formula unică care astăzi se află în uz. Formula rugăciunii Angelus, identică cu cea care actualmente este în uz, este atestată de un catehism editat la Veneția în anul 1560.

Intervențiile succesive ale episcopilor din Roma, au apărut mai ales pentru a încuraja această pioasă rugăciune. Benedict XIV în anul 1742 prescrie ca în timpul pascal antifona Regina Coeli să fie substituită rugăciunii Angelus. Pius VII în 1815, acorda indulgență tuturor celor care recitau de trei ori doxologia Gloria Patri, în trei momente, mulțumind Preasfintei Treimi pentru darurile și privilegiile acordate Preasfintei Fecioare Maria

În formula actuală, rugăciunea Angelus prezintă o structură armonică și originală. Constă în trei Bucură-te Marie, alternate de trei antifone și urmate de un verset și de o rugăciune. Antifonele constituie elementul contemplativ al rugăciunii Angelus și oferă posibilitatea de a se opri și a medita această veste bună: Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Rugăciunea prezintă proiectul salvific prezent în momentul său culminant: misterul pascal (întruparea, moartea și învierea). Valoarea esențială a acestei rugăciuni constă în comemorarea unui eveniment salvific: Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt în sânul preacurat al Fecioarei Maria, după proiectul de iubire al Tatălui. Prin urmare, conținutul spiritual al rugăciunii Angelus, derivă din contemplarea misterului Întrupării Cuvântului, din salutarea către sfânta Fecioară și din faptul că toți creștinii aleargă la mijlocirea ei milostivă.

În ciuda condițiilor de viață care s-au schimbat, astăzi mai mult ca oricând merită să fie sugerată recitarea acestei rugăciuni. Ar fi o pierdere gravă pentru pietatea populară dacă o rugăciune evanghelică atât de semnificativă nu ar mai fi practicată de către credincioși. Rugăciunea Angelus din fiecare duminică a papei Ioan Paul II are cu siguranță o mare valoare pentru că îndeamnă întreaga Biserică să mențină această rugăciune vie.

b) Sfântul Rozariu

Așa cum se prezintă actualmente Sfântul rozariu este rezultatul unei evoluții lente în care se intersectează elemente și rugăciuni practice foarte antice, care fără să fie actualul Rozariu, a constituit preistoria acestuia. În jurul anului 1000 era acest obicei de a utiliza psaltirea lumii monastice care a trecut și la lumea laică. Se verifică atunci două substituiri: una numerică și alta interpretativă.

Numerică: constă în substituirea celor 150 de psalmi cu 150 de rugăciuni ușoare, scurte, ce se pot număra, iar la început este rugăciunea Pater noster și succesiv Bucură-te Marie. Astfel apare „Psaltirea rugăciunii Pater« și „Psaltirea rugăciunii Bucură-te Maria«.

Interpretativă: constă în a pune alături de psalmi fraze scurte din Sfânta Scriptură și mai constă și din mărturisirea de credință și de laudă adusă lui Cristos; foarte curând se trece de la aceste scurte fraze referitoare la Cristos, la fraze referitoare la Maria. Apar astfel două psaltiri: „Psaltirea lui Isus Cristos« și „Psaltirea Mariei«. Între anii 1000 și 1400, se foloseau aceste psaltiri. În secolul XIII și în prima jumătate a secolului XIV se pot afla o serie de informații asupra folosirii psaltirii mariane compusă din 150 Bucură-te Marie: aceasta înseamnă că rugăciunea atât de simplificată se organizează într-o structură mai stabilă.

Două intervenții semnificative determină această trecere. În secolul XV călugărul certoz Enrico din Kalcar (+1408) a introdus împărțirea în decade a rugăciunii Bucură-te Marie separate de un Pater. Mai târziu Domenico din Prusia, călugăr certoz din Treviri (+1461), completează Psaltirea mariană cu meditații din viața Mântuitorului și adaugă după rugăciunea Bucură-te Marie numele lui Isus, care însemna sfârșitul vestirii îngerului. A rezultat o rugăciune redusă la 50 Bucură-te Marie, dar era mai completă și mai bogată în fragmente evanghelice. Călugărul certoz a numit această rugăciune: Rozariu marian.

Un alt pasaj fundamental în schema evolutivă a Sfântului Rozariu s-a datorat fratelui dominican Alano de la Roche (+1475). El armonizează intuițiile lui Enrico din Kalcar și ale lui Domenico din Prusia. Alan adoptă diviziunea în decade precedate de un Pater și în aceasta îl urmează pe Enrico din Kalcar; atribuie la fiecare decadă un argument pentru a fi meditat care să-l caracterizeze, și în aceasta se apropie de intuiția lui Domenico din Prusia.

Au fost aduse ulterioare modificări la rugăciunea Pater și la prima parte din rugăciunea Bucură-te Maria, iar Rozariul a fost primit oficial prin „Consueverunt Romani Pontifices« a sfântului papă Pius V (15.09.1569). O operă a spaniolului Fernando din 1613 amintește pentru prima dată recitarea lui Gloria Patri ca și concluzie la fiecare decadă. În 1700 înainte de a se recita Rozariul în unele locuri se recita Crezul, care apoi a fost obiectul meditării fiecărui mister și se încheie Rozariul cu Litania lauretană.

Cea mai importantă dintre inițiative în istoria sfântului Rozariu (inițiativă pastorală), este „rozariul viu« opera Paulinei Jaricot. Apare în această perioadă devoțiunea „celor cincisprezece sâmbete« la care se oferea indulgență de către Pius IX și de către Leon XIII. Între al doilea război mondial și perioada de după război apare în Belgia „Cruciada Rozariului« (1936-1939) care va evolua și se va dezvolta în „misiunea mariană« (din anul 1942 încoace).

În exortația apostolică Marialis cultus (2 februarie 1947), rozariul și limbajul său este revizuit în profunditate. În exortație găsim indicații asupra conținuturilor teologice și asupra valorii Rozariului. Acestei rugăciuni îi sunt dedicate 14 numere (42-55). Rozariul este definit „compendiul întregii Evanghelii« pentru că „din Evanghelie își are misterele și formulele principale«.

Evanghelia este la baza Rozariului pentru că din Evanghelie derivă rugăciunile și formularea misterelor. Rugăciunea Pater este la baza rugăciunii creștine, și provine direct de pe buzele lui Isus Cristos. Repetarea rugăciunii Bucură-te Maria unește salutările lui Gabriel și ale Elisabetei cu salutările tuturor celor care se roagă în Biserică. Doxologia din Gloria este conformă la o orientare comună a pietății creștine și conclude rugăciunea prin glorificarea lui Dumnezeu unul și întreit.

Alături de aceste elemente, sfântul Rozariu provine din contemplarea misterelor mântuirii care „sunt distribuite în mod înțelept în trei cicluri și exprimă bucuria bunurilor mesianice, durerea salvifică a lui Cristos, slava celui înviat care inundă Biserica; contemplare care, prin natura sa, conduce la o reflecție practică și suscită norme stimulente pentru viață«.

Aceste scurte reflecții ne duc la concluzia că Sfântul Rozariu este o rugăciune care este validă și în ziua de astăzi în conținuturile sale teologice. De aceea Paul VI în Marialis cultus afirmă: „vreau să recomand ca această devoțiune salutară să se răspândească și să fie prezentată cum se cuvine; Rozariul este rugăciunea în care credinciosul se simte senin și liber, recitându-l liniștit în frumusețea lui intrinsecă«.

3. 1. 4. Pelerinaje la sanctuarele mariane

Odată cu tema mariană și cu religiozitatea populară, apare de asemenea și problema pelerinajelor la sanctuarele mariane. Din diferite motive, aceste sanctuare exercită o atracție și provoacă o afluență de pelerini. Trebuie să notăm că „sanctuar« și „pelerinaj« sunt termeni corelativi. În magisterul său, papa Ioan Paul II vorbește adesea de sanctuare dedicate Fecioarei Maria; le califică ca și locuri care mărturisesc prezența particulară a Mariei în viața Bisericii și sunt locuri care fac parte din patrimoniul spiritual și cultural al unui popor; sunt locuri privilegiate (sanctuare), unde credincioșii (pelerinii) dorind să-și consolideze credința lor, caută întâlnirea cu Dumnezeu și cu Maica Domnului (pelerinaj).

În enciclica Redemptoris Mater Papa Ioan Paul II relevează existența „unei geografii specifice a credinței și a pietății mariane, care cuprinde toate aceste locuri particulare de pelerinaj ale poporului lui Dumnezeu și indică sanctuarele ca și centre primare de animare apostolică, de cateheză și de cult față de Maica Domnului.

Originea sanctuarelor se datorează mai multor factori: „ o apariție«, „o regăsire a unei imagini«, „un eveniment minunat care s-a întâmplat«. În fiecare dintre aceste evenimente sanctuarul face din Sfânta Fecioară o prezență misterioasă, capabilă de a schimba viața, de a reda bucuria, de interveni în condițiile existențiale precare. Dar sanctuarul marian este înainte de toate un loc al prezenței lui Dumnezeu. Datoria sa este aceea de a revela fața Domnului prin Cuvânt, sacramente, cariate și experiență mariană.

Maria este prezentă în comunitatea eclezială ca și exemplu și stimul al pelegrinării în credință și „precede cu lumina sa poporul pelerin al lui Dumnezeu îmbărbătându-l și consolându-l, până când va veni ziua Domnului«. Imaginile și sanctuarele ei sunt ca o memorie a Bisericii și au finalitatea de a face prezente evenimentele salvifice ale Domnului. Fenomenul pelerinajelor este foarte complex, însă unele aspecte obiective ale fenomenului sunt scoase la lumină de către specialiști, de antropologie, sociologie și istorie.

Antropologia culturală, vede pelerinajul într-un triplu proces. Prima fază a pelerinajului constă în învingerea spațiului. Pelerinul trebuie să lase în mod senin, ambientul existenței lui cotidiene. Al doilea moment al pelerinajului este contactul cu locul sacru. În sfârșit pelerinajul este finalizat de întâlnirea cu divinul. O întâlnire personală, vitală și care ne transformă în contactul pe care-l avem cu Dumnezeu, cu Maria și cu sfinții.

Analiza sociologică. Mulți studioși s-au oprit să descrie în mod exterior fenomenul. Unii sociologi marxiști gândesc că pelerinajele sunt manifestări folcloristice, semn al slăbiciunii culturale. Annabella Rossi în 1969 spune că creștinismul religios se explică prin apartenența pelerinilor la „cultura mizeriei« a claselor subalterne. Antropologia culturală a arătat că religia nu este un efect al sărăciei economice, dar constituie o nevoie ce nu se poate suprima în natura umană.

Cercetarea istorică a descoperit o tipologie diversificată a pelerinajului. Chiar dacă pelerinajul în manifestarea sa este de ajutor și de eliberare, el își asumă o dominare. Avem: pelerinajul de devoțiune, dictat de dorința de a avea contact cu pocăința, și este o expresie a religiozității medievale. Mustrările de conștiință îi făceau pe medievali să se simtă vinovați și să se îndrepte spre sanctuarele îndepărtate, având o sete de pocăință și de ispășire voluntară; pelerinajele de implorare se îndeplineau pentru a cere haruri temporare sau pentru a cere de la Dumnezeu mântuirea sufletului; pelerinajul în scopul dobândirii relicviilor, este o dorință a credincioșilor de a poseda și de a venera relicviile.

În tipologia pelerinajului nu trebuie să uităm faptul că ne gândim la inscripțiile din secolul II din casa Mariei din Nazaret și la sanctuarele Sfintei Fecioare din Oropa și din Varese fondate în secolul IV. Pelerinajul marian apare din percepția religioasă a prezenței milostive și puternice a Maicii lui Dumnezeu, într-un loc determinat. În ultimele secole, pelerinajele la sanctuarele mariane s-au intensificat prin intervențiile particulare ale Mariei de la: Lourdes, Fatima, Guadalupe, etc.

Papa Ioan Paul II în sanctuarul marian din Zapopan (predica din 30.01.1979) a reasumat caracteristicile unui sanctuar marian în următorii termeni: „sanctuarul este o întâlnire la altarul lui Isus«, în acest loc de har „la picioarele Maici Preasfinte«, „sub privirea plină de iubire a Mariei«; „cu poporul lui Dumnezeu pelerin în acest loc; pentru o deschidere „la darul lui Dumnezeu«; care ne este dat în Isus, Mântuitorul nostru , care s-a născut din Fecioara Maria. O vizită la sanctuar ne îndeamnă spre convertire, ne apropie de Dumnezeu, și ne lăsăm inundați de iubirea lui. Trebuie să o luăm ca exemplu și ajutor, pentru că ea mijlocește și îi ajută pe credincioși. Trebuie să-l căutăm pe Cristos „prin intermediul Mariei«. În acest mod, sanctuarele sunt locul de convertire, pocăință, de reconcilire. Sanctuarele deci, trebuie să fie locuri privilegiate pentru o credință tot mai purificată pentru a-i conduce pe credincioși la Cristos.

Pelerinajul este un loc de experiență mariană, adaptat într-un mod particular pentru a ilustra prezența Mariei în viața Bisericii și a Credincioșilor. Sfânta Fecioară pentru popor nu este un personaj din timpul trecut, dar este o persoană vie care ascultă acum rugăciunile noastre și intervine acum în viețile noastre. Dacă credincioșii vor fi ajutați să trăiască liturgia în spiritul Mariei, din rugăciunea pe care o adresează Mariei se vor identifica cu ea pentru a-l lăuda pe Dumnezeu. Pelerinul va vedea în Maria pe Mama lui Dumnezeu care îl călăuzește în drumul către Cristos.

Maria este figura unei Biserici care crede în Cristos, speră în mântuire și îl iubește pe Dumnezeu și pe frați. În acest sens, sanctuarele mariane sunt locuri ale credinței trăite în istoria poporului. Credincioșii și se simt identificați cu Maria și însoțiți de ea, devin mai conștienți de mijlocirea ei maternă.

3.2. Imagini populare despre Maria

Așa cum există o editio typica despre maria, pe care o găsim în Sfintele Evanghelii și o imagine a ei oficială care se exprim în documentele ecleziastice și în predici, la fel există și imagini tipice despre ea luate din concepția populară. Există imagini ale ei care au o origine populară. Luăm în considerație trei caracteristici care se află în popor.

3. 2. 1. Mamă puternică și milostivă

Maria este deseori întâlnită în popor cu numele de Mamă. Acest fapt, rod al muncii teologice din primele secole ale Bisericii, este intuit de către popor. Adică poporul o vede ca pe Mama lui Cristos și ca pe aceea care are o inimă umană plină de iubire milostivă și plină de iubirea lui Dumnezeu. În Maria poporul observă două chipuri: puterea și milostivirea.

Poporul, înainte de toate observă în Maria o dimensiune de salvă și de putere milostivă. Acest aspect, adesea neobservat de antropologi, este fără îndoială important și evident în pietatea populară. Pentru poporul creștin Maria este o persoană vie, dotată de putere și de bunătate, cu care se poate țese un dialog și ei îi putem adresa rugăciuni.

Calea lui Dumnezeu către omenire este deschisă de maternitatea Sfintei Fecioare. Dumnezeu a dorit ca Mântuitorul să apară în umanitatea noastră prin intermediul Mariei, Mamă și Fecioară. Ea ne-a făcut mari și pe noi și a transformat fața umanității noastre în chipul Fiului ei care prin intermediul ei a devenit fratele nostru. Maica lui Dumnezeu, este de asemenea și Maica noastră.

Teologul R. Laurentin afirmă că: „Maria ne recunoaște în Dumnezeu, încă de la ridicarea ei la cer pe noi ca și fii ai săi. După cum afirmă și papa Pius XII, Maria este foarte prezentă în istorie, iar papa Paul VI ne spune că Maria prin mijlocirea ei eficace și neîncetată este foarte apropiată de credincioșii care se încredințează ei ș de asemenea este foarte apropiată și de aceia care ignoră că sunt fii ei săi. Cu cât este mai mare iubirea față de Dumnezeu, cu atât este mai intimă unirea cu el și cu atât mai mult Dumnezeu ascultă rugile sale. Cine a fost mai unit cu Dumnezeu afară de Maria? Mijlocirea ei este atotputernică pentru că Dumnezeu nu îi neagă nimic cererilor Mamei sale, este multiplă pentru că cuprinde întreaga viață materială și spirituală a fiilor ei.

Imediat ne dăm seama că Maria este o persoană care participă la dimensiunea glorioasă și puternică a lui Dumnezeu, este o mijlocitoare și distribuitoare a tuturor harurilor, pentru că Dumnezeu prin intermediul ei a venit și vine în lume. Această prezență puternică a Sfintei Fecioare este experimentată de popor în necesitățile, contrazicerile, angoasele, suferințele și durerile sale. Rugăciunea adresată în mod direct Mariei, este tipică a poporului, pentru că ea este o persoană care participă la bucuria și puterea lui Dumnezeu.

Poporul o simte pe Maria ca fiind Mama care „poate totul« și care este aproape de fiecare dintre noi. Stefano de Fiores vorbind pelerinilor, le spune: „Sinceritatea rugăciunii spontane, demonstrează că pentru pelerini, maria nu este departe, dar se află înaintea lor, cu puterea și cu iubirea sa pe care o are față de cei devotați ei. Un cântec popular traduce aceste caractere ale imaginii Mariei într-o sinteză armonioasă teologic și vie: „Roagă-te pentru noi, Marie, roagă-te pentru fiii tăi, Mamă care poți totul, mijlocește pentru noi la Dumnezeu«.

Dar poporul experimentează și chipul milostiv al Sfintei Fecioare. Această imagine este fără îndoială cea mai importantă în pietatea populară. Apelativul „Mamă a milostivirii«, se referă la Maria, fiind unul dintre cele mai răspândite și mai dragi în pietatea Populară. El o numește pe Maica lui Dumnezeu, ea care înțelege, este atentă, acordă favoruri. Sanctuarele mariane mărturisesc acest rol al Mariei care ne oferă harul, mijlocește pentru noi.

Imaginea milostivă a Mariei față de fiecare credincios care recurge la ea atât în nevoile trupești cât și în cele sufletești, o găsim deja subliniate în tradiția sfinților Părinți ai Bisericii. German din Constantinopol, nu se îndoiește să afirme că nici unul nu poate să fie mântuit fără ajutorul ei, nici unul nu primește un har de la Dumnezeu decât doar prin intermediul ei: ea este Mama credincioșilor care se refugiază în mijlocirea ei. Iubirea și grija ei maternă plină de milostivire nu numai că ajută pe cel care o invocă, dar ea iese în întâmpinarea rugilor celor nevoiași. Maria pentru fiecare dintre fiii săi are sentimente și griji de mamă.

S-a notat faptul că în Biserică mulți sfinți s-au dedicat lucrărilor de milostivire trupești și sufletești și aceștia au putut duce la îndeplinire ceea ce își propuneau pentru că o venerau printr-o credință puternică pe „Mama Milostivirii«. Institutele religioase, dedicate operelor de milostivire și inspirate din carisma Sfintei Fecioare confirmă acest adevăr care se află în înțelepciunea populară, este normal și natural să se recurgă la Maria, mai ales când avem nevoie de un har, de iertare, iubire și de minuni.

Maria cuprinde întreaga viață a fiilor ei, pentru ea nimeni ș nimic nu este fără importanță, pentru că are inima deschisă și este atentă la necesitățile fiilor ei. Ea este mai ales Mamă a milostivirii și intervine la Fiul ei pentru noi, pentru a ne obține iertare păcatelor noastre. Ea cunoaște toate nevoile noastre, necesitățile spirituale și materiale și are grijă de noi cu o dragoste maternă. Maica lui Dumnezeu este aceea care mijlocește pentru noi păcătoșii, noi care cu încredere ne adresăm ei fiind siguri că vom fi ajutați și vom fi iertați.

Maria prin dragostea ei maternă are grijă de fiii ei pelerini pe acest pământ. Iubirea ei nu este insensibilă în fața neliniștei, a greutăților, necazurilor, probelor și pericolelor la care sunt expuși fiii ei. Ea este întotdeauna prezentă. Ochii ei „milostivi« așa după cum o invocăm în rugăciunea Salve Regina se îndreaptă întotdeauna către fiii ei păcătoși.

Maica lui Dumnezeu mijlocește pentru a obține pentru oile pierdute ale Fiului ei divin iertarea, harul convertirii. Această imagine de Mamă puternică și milostivă, evocă gingășia Sfintei Fecioare, față de toți aceia care recurg la ajutorul ei.

Putem să asumăm aceste caracteristici în cuvintele papei Paul VI: „Maternitatea spirituală a Mariei transcende timpul și spațiul și aparține istoriei universale a Bisericii pentru că ea este alături de Biserică și o asistă cu grija ei maternă«.

„Prin dragostea ei maternă, are grijă de frații Fiului ei ce sunt încă pelerini și se află în mijlocul pericolelor și neliniștilor, până când vor fi conduși în patria fericită. Pentru aceasta Sfânta Fecioară este invocată în Biserică cu titluri precum: avocată, mijlocitoare, etc.

3. 2. 2. Cea diferită de noi

În fața Mariei, Mamă puternică și milostivă, poporul își dă seama de realitatea păcatului. Observând realitatea noastră de păcătoși, ne dăm seama că Maria este diferită de noi, fiind „cu totul sfântă«, „cu totul pură«, imagine ideală a persoanei umane și semnal al adevăratei vieți.

În Sfânta Fecioară, Mama și sora noastră, poporul păcătos vede drumul pe care trebuie să-l parcurgă, pentru a-i fi plăcuți lui Cristos și a face ca viața fiecăruia, să devină „sfântă înaintea Dumnezeului iubirii« (Ef 1,4). Poporul creștin percepe sfințenia Mariei și pentru aceasta o contemplă și se adresează ei în rugăciune.

Din cunoașterea sfințeniei Mariei apare în inimă și înflorește invocația: „Sfântă Maria, roagă-te pentru noi păcătoșii«. Astfel poporul este chemat ca prin sfințenia vieții, să genereze în lume prezența lui Dumnezeu, cel de trei ori Sfânt: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care a fost primit de Sfânta Fecioară și a întâlnit n ea un da necondiționat.

Rugăciunea este un moment privilegiat pentru a se exprima religiozitatea. Rugăciunile, cântecele și povestirile populare, subliniază această sfințenie, această măreție și frumusețe a Mariei. Prin toate acestea ne este transmis un limbaj de credință, ni se proclamă minunile lui Dumnezeu împlinite în Maria pentru noi.

Această atitudine a poporului în fața acestor minunate caracteristici ale Mariei ne arată că trebuie să ne aflăm într-o poziție de admirare a sfințeniei sale și trebuie să ne bucurăm de frumusețea și de sfințenia ei. Această atitudine se reasumă în cântarea foarte veche: „Tota pluchra este Maria et macula originalis non est in te«, care exprimă siguranța în ceea ce privește frumusețea și sfințenia Mariei. Despre ea vorbește conciliul: „În sfânta Biserică ea ocupă un loc foarte important după Isus Cristos«. Sfânta Fecioară ocupă în poporul lui Dumnezeu un loc foarte important, un loc superior prin funcția ei maternă și prin măreața ei sfințenie. Același conciliu precizează: „Ea este răscumpărată în mod sublim… precede toate creaturile cerești și pământești«.

Maria pentru fiecare creștin este modelul cel mai expresiv în care se poate oglindi. Conciliul în constituția dogmatică Lumen Gentium, afirmă: „Biserica și-a găsit în Sfânta Fecioară perfecțiunea ei fără pată« (Cfr. Ef 5,27). Credincioșii depun eforturi pentru a crește în sfințenie abandonând păcatul; pentru aceasta își îndreaptă ochii spre Maria care strălucește ca model de virtuți înaintea întregii comunități a celor aleși.

Maria, de fapt, este cea mai sfântă dintre toate mădularele Sfintei Biserici; este aceea care realizează în sine, în plinătatea harului ei, întregul ideal al vieții creștine, toată plinătatea eclezială a sfințeniei, întreaga plinătatea a omului care participă la divin.

Tradiția populară păstrează sensul viu al sfințeniei Mariei, și de aceea de-a lungul istoriei mulți au prezentat-o pe Maria ca exemplu și model de sfințenie, și a fost propusă ca să fie imitată.

Sfințenia Mariei este model al sfințirii noastre, este modelul cel mai simplu și adaptat tuturor credincioșilor, în toate situațiile și în toate condițiile. Invocând-o cu acel titlu de „Sfântă Marie«, expunem pe scurt minunile iubirii lui Dumnezeu: darurile Duhului Sfânt a cărei mireasă este; magistrul lui Isus a cărui Maică este; atotputernicia Tatălui a cărui Fiică este; misterul Sfintei Treimi a cărei floare este. Fiind exemplară și glorioasă în toată sfințenia ei, ea este întotdeauna sfântă.

Această sfințenie mariană nu exclude un proces sau o creștere, care echivalează răspunsului ei fidel față de noile aspirații. Este un drum al credinței, care înseamnă a înainta în obscuritate pentru a putea ajunge la viziunea fericită: „Sfânta Fecioară a înaintat pe drumul credinței și și-a păstrat în mod fidel unirea cu Fiul ei până la momentul răstignirii lui.

Spiritualitatea mariană care derivă din această sfințenie, prezintă unele caracteristici, care ne ajută să aprofundăm sfințenia creștină, considerând-o pe Maria model și ajutor matern: fidelitate față de har, fidelitate față de planurile salvifice ale lui Dumnezeu, fidelitate față de Cuvântul lui Dumnezeu și față acțiunea Duhului Sfânt, perseverență pe drumul credinței, pentru că a fost mereu unită cu Cristos, mai ales pe drumul dureros al crucii.

Împreună cu Catehismul adulților, putem să afirmăm cu adevărat că: „Maria este una dintre noi, dar în același timp este una diferită de noi«.

3. 2. 3. Aproape de istoria umană

O altă imagine populară a Sfintei Fecioare ne spune că ea este foarte apropiată de noi în viața de zi cu zi, ea se află în inima poporului. Maternitatea milostivă a Mariei, ne face să o percepem ca pe o persoană familiară și astfel ea este atentă și este aproape de noi.

Dacă poporul recurge la ajutorul ei în momentele de bucurie, în evenimentele frumoase din familii precum: nașterea și botezul; el o întâlnește mai ales în situațiile de nevoi sau chiar în momentele de disperare. Atunci poporul se ancorează în ajutorul Mariei, îi cere haruri și minuni. Și acestea se întâmplă, pentru că poporul își dă seama că Maria în experiența vieții ei pământești, a suferit una dintre cele mai mari tragedii: moartea tragică a Fiului ei. Astfel Maria s-a aflat și ea în momente de suferință și de abandonare, și pentru aceasta este percepută de popor în măreția ei și acest fapt este un motiv de întărire, de speranță, de consolare și de refugiu pentru credincioși.

Sentimentele profunde care o leagă pe Maria de poporul creștin le putem sintetiza. Credincioșii recurg la mijlocirea ei, o simt ca pe o prezență vie în drumul lor, o privesc ca pe o creatură blândă și răbdătoare, recurg cu încredere la mijlocirea ei și o recunosc ca Maică a lui Dumnezeu și Doamnă a lumii.

Ea este foarte apropiată de fiii săi, ne cunoaște, ne iubește și îi place să intervină în favoarea noastră, ne eliberează de pericole, ne însoțește de-a lungul pelerinajului nostru pământesc și dorește să formeze în fiecare dintre noi imaginea Fiului ei preaiubit, ne face să creștem în har și virtuți.

Sfânta Fecioară ne iubește ca o mamă adevărată, ne iubește chiar mai mult decât o mamă: ea cunoaște istoria noastră, necesitățile noastre, pericolele pe care le întâmpinăm și harurile de care avem nevoie. În ea trebuie să ne încredem, mai mult decât se încrede un fiu în propria lui mamă. Noi suntem mădularele Fiului ei, ne iubește așa cum îl iubește pe Fiul ei preaiubit, pentru că ne vede și ne recunoaște în el, ne iubește și are grijă de fiecare dintre noi.

Trebuie să notăm că această grijă maternă a Sfintei Fecioare nu este graduală și temporală așa cum este aceea a mamelor noastre. Din contra este veșnică și continuă „până când fiii săi vor fi conduși în patria fericită. grija Maicii lui Dumnezeu se mărește odată cu creșterea noastră, a responsabilităților.

Maria suferindă și îndurerată, este solidară cu fiecare persoană, așa cum subliniază litaniile, care o invocă ca pe o persoană care ne cunoaște, ne ascultă, ne înțelege, și pentru aceasta poporul fiind mișcat sărbătorește cu mare bucurie sărbătorile sale, și participă la procesiunile în cinstea ei, participă la pelerinajele care se află la sanctuarele mariane, îi cântă cu iubire laudele sale.

Maica lui Cristos este un personaj care face parte din familia și din viața celor care i se adresează mai ales în momentele dificile. Această dimensiune familiară este mărturisită prin faptul că în fiecare casă se află un chip care să o reprezinte.

Maica lui Isus și Maica noastră exercită o mijlocire universală și vie care este plină de iubire. Rugăciunea ei plină de milostivire este eficace pentru că este expresia iubirii Dumnezeului iubirii. Iubirea Mariei pentru fiecare dintre fiii ei este plină de dorințe și de intenții care reflectă că inima ei de femeie este plină de har, este plină de dorințele lui Dumnezeu.

Pentru mentalitatea populară, Maria este umanizată, pentru că ne transmite o învățătură pentru viață. Trebuie să ne angajăm concret pentru a urma exemplul Mariei în practicarea virtuților mereu tot mai mult cu cât se mărește cunoașterea măreței ei demnități și misiuni. Ar fi ceva steril dacă numai am admira-o sau numai am contempla privilegiile ei sau dacă am recita în mod mecanic o rugăciune care i se adresează. Este nevoie să ne străduim să-i trăim virtuțile pentru a ne sfinți propria viață urmându-l pe Cristos, și având-o ca exemplu pe Maica sa. Toate aceste lucruri sunt posibile și trebuie să fie actualizate, privind-o întotdeauna pe Maria care „pe când trăia pe acest pământ viața comună a tuturor, fiind plină de griji familiare, era intim unită cu Fiul ei«.

Sfântul conciliu îndeamnă creștinii și invită să reflecteze că: „adevărata devoțiune nu constă într-un sentimentalism steril, sau într-o credulitate, dar apare din adevărata credință, prin care suntem conduși să recunoaștem măreția Maicii lui Dumnezeu și să-i imităm virtuțile«.

3. 3. Valoarea teologică a pietății populare și orientări pastorale

3. 3. 1. Legitimitatea pietății populare mariane

Redescoperirea fenomenului religios popular complex din partea studioșilor și a magisterului eclezial, a făcut să se maturizeze în interiorul catolicismului unele atitudini care revelează un mod nou de a percepe realitatea. Stefano de Fiores, afirmă că în fața pietății popular, teologia trebuie să-și revizuiască judecățile ei și la lumina planului lui Dumnezeu trebuie să recunoască legitimitatea acestei pietăți în Biserică. Fundamentul teologic al acestei evaluări pozitive a pietății populare este sensus fidelium.

Astăzi se privesc cu mai mare simpatie expresiile religioase ale poporului, ele fiind un punct de plecare pentru aprofundarea credinței. Între valorile recunoscute din pietatea populară este și aceea a relației cu Maria, acea persoană vie, glorificată Mamă iubitoare a poporului lui Dumnezeu pelerin.

Conciliul Vatican II având ca bază revelația biblică învață că: „Universalitatea credincioșilor care au ungerea Duhului Sfânt (1In 2,20) nu poate să greșească în a crede. pietatea față de sfânta Fecioară și pietatea Bisericii este un factor al Spiritului.

Credincioșii, sunt luminați în interior de Spiritul Sfânt și astfel sunt introduși în plinătatea adevărurilor și în cunoașterea misterelor lui Dumnezeu. Iar poporul lui Dumnezeu adică aceia care în virtutea Botezului și a Mirului participă la oficiile lui Isus Cristos, pătrunde în sensul credinței și astfel poate „să anunțe lucrările admirabile ale lui Dumnezeu (1Pt 2,9) în istoria mântuirii. Există o autoritate doctrinară care clarifică revelația poporului lui Dumnezeu, și trebuie să se armonizeze cu magisterul ministerial care este dotat cu infailibilitate.

Relația personală și comunitară a creștinilor față de Sfânta Fecioară este o constantă a istoriei Bisericii, fiind realizare întrupată în diferitele epoci și culturi a cuvântului profetic: „Toate neamurile mă vor numit fericită« (LC 1,48). Fericirea Mariei cuprinde de asemenea „lucrările minunate ale lui Dumnezeu« și „marile lucruri« pe care cel Atotputernic le-a înfăptuit în Maria (LC 1,49). În aceste lucrări minunate poporul creștin a știut să-și exercite sensus fidelium, adică capacitatea intuitivă de a percepe virtualitățile incluse în revelație. Acest sensus fidelium a fost un element fundamental în definițiile dogmelor Neprihănitei Zămisliri și ridicării Mariei cu trupul și cu spiritul la cer.

Unul dintre motivele legitimării pietății mariane, adesea uitat de păstori, este faptul că poporul o percepe pe Sfânta Fecioară ca pe o prezență vie și puternică, de nezdruncinat, mereu exemplară și milostivă, decisă de a conduce credincioșii la Cristos. Poporul simte și o intuiește ca pe o persoană vie, fiind gata să răspundă nevoilor concrete, fiind atentă, cu ea se poate înfiripa un dialog și putem să ne adresăm ei în rugăciune.

Maria reprezintă dacă se poate spune o traducere vitală a darului lui Dumnezeu făcut omului și a darului omului lui Dumnezeu; îl introduce pe Dumnezeu în viața umană și reflectă misterul divin cu un chip de Mamă.

Nu este suficient să considerăm poporul ca un depozit de argumente în favoarea adevărurilor mariane sau ca un martor al cultului Mariei în perioadă de criză. Trebuie să elaborăm o „mariologie populară« care să fie pentru popor, după popor, fondată pe viața de credință a poporului și adecvată orizontului său cultural.

Un alt factor important al legitimității pietății mariane se află în conciliul Vatican II în Constituția dogmatică „Lumen gentium« capitolul VIII, care tratează despre „Sfânta Fecioară Maria Maică a lui Dumnezeu în misterul lui Cristos și al Bisericii« (21 noiembrie 1964)..

Importanța capitolului VIII din Lumen gentium constă în valoarea sintezei sale doctrinare și în impostarea tratării doctrinei care o privește pe Sfânta Fecioară și este încadrată în ambianța misterului lui Cristos și al Bisericii. Pentru prima dată în istoria unui Conciliu ecumenic a tratat în mod amplu, organic și complet doctrina catolică ce o privește pe Sfânta Fecioară.

Pentru Conciliu, cultul marian trebuie să fie:

a) Promovat în mod generos, împotriva oricărei tentative de a exclude cultul marian din viața Bisericii, iar Lumen gentium afirmă cu claritate: „Sfântul conciliu… îndeamnă pe toți fiii Bisericii ca să promoveze în mod generos cultul, mai ales cel liturgic, față de Sfânta Fecioară, precum și practicile și pietățile, recomandate de-a lungul secolelor de către magister…«. Biserica și-a maturizat de-a lungul veacurilor un raport personal cu Maria, venerând-o în iubire, în rugăciune și în imitare.

b) Mai cristocentric și eclezial. Conciliul ne amintește finalitatea cultului marian: acest cult… diferă în mod esențial de cultul de adorație, adus Cuvântului întrupat, diferă de adorarea adusă Tatălui și Spiritului Sfânt. Diferitele forme de devoțiune ne ajută să o preamărim pe Maica lui Dumnezeu, pentru ca Fiul ei să fie cunoscut, iubit, glorificat, și să fie observate poruncile sale«. Întâlnirea pe care creștinii o au cu Maria trebuie să-i conducă la o întâlnire cu Cristos.

Privind-o, Biserica este conștientă de vocația ei, pentru că este pelerină în credință, în primire și în meditarea Cuvântului divin, se consacră lui Dumnezeu în misiune apostolică, în sfințenie și trăiește însuflețită de o mare speranță escatologică. „Acum Biserica, contemplând sfințenia tainică a Mariei, imitând-o în caritate, fiind fidelă voinței Tatălui… prin virtutea Spiritului Sfânt păstrează integră credință, solidă speranța, caritatea sinceră.

c) Curățat de falsificări. Pentru conciliu, trebuie să ne apărăm de două devieri care amenință cultul marian: „Credincioșii… își amintesc că adevărata devoțiune nu constă nici într-un sentimentalism steril, nici într-o credulitate zadarnică«. Adevărata devoțiune nu trebuie să se confunde cu un afect la lavial care se mulțumește de sentimentalisme fără a ne implica în transformarea creștină a vieții.

d) Deschis la ecumenism. Conciliul ne invită să nu facem o distincție între iubirea față de Maria și iubirea față de frați, pentru că afirmă: „Atât în cuvinte cât și în fapte trebuie să evite orice lucru care ar conduce la eroare pe frații despărțiți sau pe orice altă persoană în ceea ce privește doctrina Bisericii. Ținând cont de sensibilitatea fraților despărțiți, cultul marian va fi mai atent pentru a salva primatul lui Cristos pentru a exprima fidel finalitatea lui evanghelică, pentru a sublinia că trebuie să o imităm pe Sfânta Fecioară, figură a Bisericii și model al creștinilor.

O contribuție importantă în progresul cultului marian a avut-o exortația apostolică Marialis cultus. Această exortație constituie, prin vastitatea tratării și prin bogăția teologică și pastorală, documentul marian cel mai important, document care se împarte în trei părți: 1) Cultul Sfintei Fecioare în liturgie; 2) Reînnoirea pietății mariane; 3) Rugăciunile pioase Angelus și Sfântul Rozariu. Exortația se încheie tratând despre „valoarea teologică și pastorală a cultului Maicii lui Dumnezeu«.

e) Cultul marian fondat teologic. Pornind de la constatarea unui neajuns care se află în cultul care o privește pe Sfânta Fecioară, papa Paul VI indică piste pentru a se merge pe făgașul normal. Este necesară convingerea că acest cult nu este un element marginal al spiritualității ecleziale, dar este un fenomen popular ce trebuie tolerat pentru că ne întărește în viața în Duh. Partea concluzivă a documentului pontifical răspund la aceste preveniri subliniind „valoarea teologală a acestui cult«.

„Pietatea Bisericii față de Sfânta Fecioară este un element intrinsec al cultului creștin. Cultul marian, se inserează în misiunea conferită de Dumnezeu. Prima datorie a Mariei este aceea de a realiza în poporul lui Dumnezeu premisa necesară pentru reînnoirea creștină: „De fapt, multipla misiune a Mariei față de poporul lui Dumnezeu este realitatea supranaturală, mijlocirea maternă, sfințenia ei exemplară, harul divin care a devenit pentru neamul omenesc un argument al speranței supreme«.

Lumina revelației demonstrează legitimitatea cultului marian, demonstrează bogăția semnificatului său în viața creștină. Ea nu rezolvă toate problemele credinței, dar are o influență în călăuzirea creștinilor spre idealul perfecțiunii spirituale. „Pietatea față de sfânta Fecioară devine pentru credincios o ocazie pentru a crește în har; și acesta este scopul ultim al oricărei acțiuni pastorale. Este imposibil să o onorăm pe „cea plină de har« fără a onora în sine starea de har, adică prietenia cu Dumnezeu, comuniunea cu el. Acest har divin investește întregul om și îl face conform imaginii Fiului lui Dumnezeu.

Marialis cultus ne deschide un câmp vast pentru a valoriza expresiile de cult care o privesc pe Sfânta Fecioară: „Este un motiv și se constată că liturgia romană reînnoită, constituie mărturia pietății Bisericii față de Sfânta Fecioară. Ne susține speranța, directivele emanate pentru a limpezi această pietate«.

Unul din faptele cele mai evidente din timpul nostru este fervoarea liturgică și populară care remarcă prezența Mariei în viața Bisericii și în viața credincioșilor. Această prezență în viața Bisericii, se află într-un mod special în sfânta liturgie. Maria în liturgia Bisericii Catolicii nu este izolată. Maria contemplată în diferitele aspecte ale perfecțiunii sale, în timpul anului liturgic este văzută ca un triumf al victoriei Fiului ei, și ne oferă posibilitatea unei inserări a misterului vieții, morții și învierii lui Isus.

Celebrarea liturgică este locul unde se respectă ierarhia valorilor și Maria este inserată în mod organic în cultul creștin. Pentru acest motiv papa Paul VI spune că trebuie oferită dimensiunea liturgică a cultului marian. De multe ori mulți se gândesc că principala devoțiune în cinstea Sfintei Fecioare ar fi Sfântul Rozariu; Paul VI amintește că acest cult marian la început a avut o dimensiune liturgică și în liturgie își găsește finalitatea și locul său.

Fiind stabilit și afirmat principiul legitimității cultului marian, dacă s-ar dori ca devoțiunile să fie vitale, și să nu sufere devieri sentimentale, va fi necesar să inserăm aceste devoțiuni în liturgie, ele trebuie să fie pătrunse de spiritul liturgiei care va conduce pe credincioși ca să iubească în Sfânta Fecioară imaginea Bisericii care este Mama noastră și ai cărui fii suntem.

O observăm pe Maria ca model în Biserică, ea este Fecioară în rugăciune, în ascultare. Biserica dorește să fie cu adevărat fidelă Domnului și trebuie să răspundă vocației sale, trebuie să fie mariană.

3. 3. 2. Orientări pastorale

O primă orientare pastorală a cultului marian, este evanghelizarea pietății populare. Este necesar să ne angajăm într-o continuă evanghelizare a pietății populare mariane, confruntând-o cu Evanghelia care judecă și purifică. Orientamenti e proposte per Anno mariano afirmă următoarele: „Este necesar ca imaginile Mariei să corespundă datelor din Evanghelie și credinței Bisericii.

Discursul despre Sfânta Fecioară, trebuie să fie fidel Cuvântului lui Dumnezeu. Evanghelizarea trebuie să se refere constant al revelație, pentru că ea este inițiativă salvifică a lui Dumnezeu. Evanghelizarea este normativa pentru predicarea în Biserică și este nevoie să ne referim la ea pentru a o situa pe Maria în locul precis, dorit de Dumnezeu, respectând ierarhia valorilor. Imprimarea biblică este foarte importantă pentru evanghelizarea cultului marian. Ea purifică pietatea populară de defecte, o consolidează, dând mai multă claritate conținutului credinței.

Necesitatea pastorală care ne vorbește despre legătura dintre Sfânta Scriptură și cultul marian este clarificat de Paul VI în exortația apostolică Marialis cultus: „necesitatea cuvântului divin în actele de cult este un postulat general al pietății creștine. Progresul studiilor biblice orientează creștinii timpului nostru în mod corect și îi apropie de Biblie, care este cartea fundamentală de rugăciune și izvor de inspirație pentru alte devoțiuni«.

Amprenta Cuvântului lui Dumnezeu care judecă, purifică, salvează pietatea populară mariană, nu se va închide în sine. Este necesar ca o cateheză biblică îngrijită să-și afle locul nu numai în actele de pietate clasice (de ex. Sfântul Rozariu), dar și în alte forme de pietate mariană (de ex. vestirea care se face în sanctuarele mariane). Vestirea și cateheza pot să-și găsească locul în reprezentări sacre sau în dramatizări cu caracter marian, reprezentări care sunt extinse în multe ambiente mai ales tinerești și în care cântecul și muzica sunt un element pedagogic pentru credință.

În evanghelizare se tratează de a se ține cont de valorile sărăciei existențiale și de deschiderea față de transcendent, puncte ce sunt posibile pentru un proces spiritual deschis la întâlnirea cu o prezență, la întâlnirea cu misterul lui Dumnezeu.

A evangheliza pietatea populară, înseamnă a o purifica de sentimente și motivații ambigue; a o eleva apropiind-o de Cristos cel care acționează viu în Biserică. Acțiunea pastorală a Bisericii, valorizând expresiile de devoțiune față de Maica lui Dumnezeu, trebuie să conducă la itinerariul de purificare, de consolidare pentru ca poporul creștin să redescopere bogăția evanghelică a imaginii Sfintei Fecioare.

O a doua orientare pastorală ar fi: orientarea pietății populare spre liturgie. Constituția Sacrosantum concilium, în timp ce recomandă credincioșii să practice aceste valori creștine, adaugă: „Este nevoie ca aceste acte, ținând cont de timpurile liturgice să fie ordonate pentru a fi în armonie cu sfânta liturgie«.

Printr-o atentă considerare observăm că liturgia romană are elemente suficiente pentru a delinia rolul Mariei în lucrarea mântuirii.

Este foarte important să respectăm și să valorizăm locul și rolul Mariei în structura celebrărilor liturgice.

a) În celebrarea Euharistiei. Prima descoperire la care trebuie să-i descoperim pe credincioși este rolul Sfintei Fecioare în celebrarea Sfintei Liturghii. În cadrul fiecărei liturghii ea este amintită de patru ori: la Mărturisirea de la începutul liturghiei, în rugăciunea adresată Sfintei Treimi la pregătirea ofertelor, în Communicantes în timpul rugăciunii euharistice, în rugăciunea care urmează după Tatăl nostru. În sărbătoare dedicată Mariei, liturghia își asumă o impostare mariană, cu prefacerea de la comunul Sfintei Fecioare. Prezența Mariei în cadrul sfintei liturghii este discretă, dar este proporționată cu locul care-l ocupă în planul mântuirii; funcția pe care o desfășoară ea este aceea de a mijloci în favoarea poporului creștin.

b) În anul liturgic. Orice liturghie își are specificul din sărbătoarea care se celebrează, și din textele biblice care se citesc și din rugăciunile care se recită. Primează în sărbătorile dedicate ei, iar Maria este prezentă în ciclul liturgic de la Advent până la Crăciun, printr-o serie de texte biblice care se referă explicit la ea. Dacă acțiunea pastorală va fi înrădăcinată într-o valorizare a tuturor aspectelor mariane ale liturgiei de la Advent până la Crăciun, va educa credincioșii pentru a vedea clar rolul Mariei în planul mântuirii, și astfel se va evita riscul de a izola diferitele sărbători mariane.

c) În sacramente și în sacramentalii. Este evocată prezența Mariei în sacramente, cel puțin se folosesc litaniile sfinților în care Sfânta Fecioară este invocată. Semnele Mariei în liturgia sacramentală sunt foarte discrete, dar sunt suficiente pentru a reliefa funcția acestor rituri de sfințire, în care agentul principal este Cristos Domnul, dar la care colaborează întreaga Biserică, cerească și pământească.

În cateheza liturgică este reliefată această funcție maternă în viața sacramentală, fără a o supraevalua mai mult decât acțiunea lui Cristos și mijlocirea ministerială a Bisericii, dar și fără a-i subestima valoarea pentru pregătirea și cooperarea credincioșilor.

Pentru preoți, păstori ai poporului lui Dumnezeu, este important să educe credința și pietatea credincioșilor prin explicarea textelor liturgice și să formeze credincioșii pentru a putea participa la celebrările liturgice și să-și asume în aceste celebrări funcțiile religioase pe care le-a avut Maria.

A orienta pietatea populară spre liturgie nu înseamnă a insera niște devoțiuni în celebrările liturgice. Papa Paul VI ne atenționează spunându-ne: «Se întâmplă ca în timpul liturghiei unii să insereze anumite novene sau alte acte de cult pioase și astfel apare pericolul ca memorialul Domnului să nu constituie momentul culminant de întâlnire al comunității creștine, ci doar ar putea fi o simplă ocazie pentru a practica vreo devoțiune. Celor care acționează astfel dorim să le amintim norma conciliară prescrisă pentru a armoniza actele de pietate cu liturgia, și a nu le confunda cu ea«.

A orienta, a armoniza, a valoriza venerația pe care poporul o are față de Maica Domnului, înseamnă a face din liturgie modelul inspirator, izvor și culme.

O a treia orientare pastorală este aceea de a conduce pietatea mariană la viață. Pietatea marină trebuie să se manifeste ca o autentică chemare la trăirea vieții evanghelice și la angajarea în mărturisirea credinței. În dinamismul cultului creștin orice expresie de pietate este orientată pentru a îndeplini voința lui Dumnezeu; această atitudine strălucește în Maria ca o expresie preaînaltă a religiozității poporului nou născut din ea.

Exemplul figurii Mariei ne este explicat în mod expres de către magister: «Maria este maestra vieții spirituale, pentru fiecare creștin…. Da-ul Mariei este pentru toți creștinii o lecție și un exemplu pentru a putea face din ascultarea față de voința Tatălui calea și mijlocul propriei sfințiri«.

Așa cum Biserica recunoaște în Maria o imagine foarte clară a vieții sale, la fel fiecare creștin trebuie să i se adreseze printr-o atitudine de venerare și de imitare. Este vorba de a retrăi vița ei interioară, de a asimila valorile ei.

Aceasta înseamnă că acest cult marian are sens și eficacitate numai dacă provine dintr-o experiență, numai dacă preotul este martor al unui mister pa care el însuși îl trăiește și îl comunică altora cu iubire. Orice evanghelizator ar trebuie să-și revizuiască propria atitudine față de Sfânta Fecioară, pentru a corespunde planului de mântuire, trebuie să-și examineze relația sa cu Maria pentru a diagnostica dacă această relație se află într-un stadiu infantil sau dacă s-a maturizat.

Acesta este un apel urgent nu numai pentru preoți dar și pentru toți credincioșii. Există această necesitate de a descoperi dacă în viața proprie avem o experiență adevărată, un stil de viață trăit în credință, în ascultare, în umilință și în slujire. Credincioșii sunt chemați să aibă în ei aceste atitudini pe care mai înainte le-a trăit Maria.

Trebuie să o descoperim pe Sfânta Fecioară în existența noastră și în planul lui Dumnezeu. Fără îndoială ar fi de dorit ca experiența mariană să-și afle în Sanctuare o dimensiune comunitară. E necesară să existe un climat primitor, o viață trăită după legea fundamentală a Evangheliei și anume iubire reciprocă. Sanctuarele trebuie să se transforme în centre de spiritualitate și de reînnoire creștină, în locuri de fraternitate evanghelică. În sanctuare organizarea timpului și a spațiului trebuie să favorizeze o climă de rugăciune și de credință.

Fecioara Maria ocupă un loc important în inima poporului: este datoria păstorilor ca să conducă credincioșii la o întâlnire mai autentică cu Isus Mântuitorul. A conduce la Evanghelie înseamnă a conduce la Cristos și prin Cristos la Tatăl. Pietatea mariană este existențială numai dacă tinde spre acest scop și dacă este în măsură să o facă.

Pietatea populară mariană deține astăzi o încărcătură bogată de evanghelizare, capabilă de a evoca și de a asculta sentimentele cele mai nobile ale creștinilor. Întotdeauna va fi important ca păstorii și-și dezvolte capacitatea de a comunica iubirea autentică față de Maica lui Cristos prin cuvânt, prin scrieri și trebuie să promoveze pietatea și să o încurajeze. Pe plan pastoral va exista avantajul de a o face cunoscută pe Maria, pe cea plină de har.

Concluzie

Așa cum obiectul specific al acestei lucrări este pietatea populară mariană, este evident că se vorbește despre unele caracteristici fundamentale ale pietății poporului față de Sfânta Fecioară. Actele de pietate se exprimă prin cunoașterea, imitarea, celebrarea și sentimentele de iubire față de Maica lui Cristos.

Pietatea populară mariană dacă este autentică, indică că Sfânta Evanghelie a ajuns în inima poporului și astfel Maria se află în manifestările populare ale religiozității. Pietatea populară mariană dacă este promovată în mod corect, devine o forță de reînnoire și de evanghelizare, capabilă de a rezista răsturnărilor istoriei.

Poporul, cu acel sentiment care îi este propriu, intuiește misterul Sfintei Fecioare cu o forță proprie, astfel încât nu putem să ne apropiem de acest mister fără a ține cont de profunzimea realității de a se «simți« în inima poporului. Aceasta constituie o forță a realității misterioase a Mariei.

Poporul are un motiv care nu se află în rațiune, dar în inima sa.

În această lucrare am încercat să reliefez unele expresii ale pietății populare mariane și să evidențiez relația care există între popor și Sfânta Fecioară Maria. Pietatea, este atitudinea încrezătoarea și este numită populară pentru că apare în «poporul simplu« și aparține poporului. Poporul nu disprețuiește, dar trăiește prezența Mariei și o trăiește cu simplitatea iubirii.

Am putut observa unele modalități de a o reprezenta pe Sfânta Fecioară. Am ajuns astfel la o întrebare esențială: Cine este Maria pentru poporul creștin?

Sfânta Fecioară pentru popor este o Mamă, puternică și milostivă. Aproape de ea sufletul poporului este încrezător așa cum se încrede un fiu în propria lui mamă.

O altă modalitate de a o vedea pe Maria este următoarea: ea este diferită de noi. Poporul păstrează în sine sensul viu al sfințeniei Mariei, iar Maria este văzută ca o oglindă preacurată în care trebuie să se reflecteze credinciosul. Ea este diferită de noi prin sfințenia ei și devine pentru poporul creștin modelul cel mai simplu pentru acest popor care dorește să se sfințească.

O altă modalitate de a o vedea este faptul că ea este aproape de istoria umană. Poporul simte prezența ei, apropierea de ea, o simte ca pe o prezență vie pe drumul său, prezență care însoțește și intervine cu grijă maternă mai ales când poporul se află în nevoi și în suferință. Maria este aceea cu care noi putem dialoga, și în același timp este aceea care ascultă.

Un alt punct important pentru a legitima pietatea populară mariană, este o realitate complexă și în același timp bogată în atitudini și în conținuturi de credință. Un alt moment se străduiește să ne ofere unele orientări pastorale.

Cultul marian trebuie să fie legat de istoria mântuirii, trebuie să constituie cu adevărat un drum privilegiat pentru educarea în credință. Fundamentul teologic al acestei pietăți populare mariane se află în sensus fidelium, adică acea intuiție a poporului care sub influența Duhului Sfânt îl conduce pe poporul creștin la o mai mare înțelegere a Sfintei Fecioare.

Luând în considerație orientările pastorale trebuie să căutăm să le armonizăm, și să valorizăm pietatea populară mariană printr-o autentică întâlnire cu Isus. Astfel «semnul Mariei« poate fi un motiv de încredere pentru om și pentru cultura de astăzi care de multe ori se află într-o poziție de provocare a religiei.