Pierderile Teritoriale ale Romaniei

Anul 1940 a reprezentat un an dezastruos în istoria României, întrucât au avut loc însemnate cedări teritoriale în favoarea Kremlinului, iar cu susținerea marilor puteri totalitare, Ungaria și Bulgaria și-au amplificat demersurile revizioniste, ocupând, pe rând, nord – vestul Transilvaniei și Cadrilaterul.

Politica externă a României în perioada interbelică a avut ca obiectiv fundamental apărarea independenței și a granițelor, sistem defensiv realizat pe baza convingerii că Franța și Marea Britanie vor lupta împotriva revizionismului, dar aceste premise s-au dovedit a fi false; pe de altă parte, Societatea Națiunilor a fost incapabilă să mențină pacea. Diplomația românească a urmărit realizarea unor alianțe regionale: în 1921 – Mica Înțelegere, în 1934 – Înțelegerea Balcanică, însă au fost insuficiente pentru oprirea revizionismului german și sovietic.

La 15 septembrie 1934, Uniunea Sovietică devine membră a Ligii Națiunilor, organizație internațională care viza excluderea războiului și propaga menținerea păcii. Prin acest act, Guvernul Sovietic se angaja să respecte integritatea teritorială și independența politică a României, stat care se număra printre membrii fondatori ai Societății Națiunilor.

Între anii 1934 – 1935 s-a încercat crearea unui sistem de securitate colectivă pe teritoriul european; ministrul de externe, Nicolae Titulescu, era unul dintre cei mai fervenți promotori ai acestui sistem. Acesta primește din partea guvernului împuternicirea de a negocia un tratat de asistență mutuală cu URSS, iar la 21 iulie 1936 se încheie un protocol care consemna faptul că trupele sovietice nu vor trece niciodată Nistrul fără aprobarea guvernului român, iar nici trupele române nu vor intra pe teritoriul vecin. Acest document constituia o recunoaștere clară a graniței estice a României, Nistrul, însă, ministrul de externe Maksim Litvinov cere o amânare până în luna septembrie. În august 1936, după o remaniere a guvernului român, Nicolae Titulescu este înlocuit cu Victor Antonescu. Totuși, în urma acestei încercări eșuate, s-au reluat raporturile diplomatice româno – sovietice, care nu mai continuaseră odată cu încheierea Primului Război Mondial, iar Nicolae Titulescu s-a demonstrat a fi un artizan al păcii și un apărător al intereselor naționale.

Pe fondul politicii conciliatoriste promovată de guvernele de la Paris și Londra, poziția României devenea tot mai dificilă, mai ales că Polonia se orienta spre Germania, iar Iugoslavia spre Italia. Noul ministru de Externe, Victor Antonescu, declara că principalul obiectiv îl reprezintă menținerea relațiilor cu Uniunea Sovietică, dar guvernul de la Moscova considera că înlăturarea lui Nicolae Titulescu coincide cu o schimbare a politicii externe.

Situația României, pe plan internațional, s-a agravat la începutul anului 1939. La 13 aprilie, primul ministru, Neville Chamberlain și ministrul de Externe, Lordul Halifax susțineau că guvernul britanic va oferi tot sprijinul în cazul întreprinderii oricărei acțiuni care amenință în mod clar independența și integritatea teritorială a statului român. O declarație asemănătoare era făcută și de către cabinetul francez. În ziua de 12 august 1939 au început tratativele între delegațiile militare ale URSS, Marii Britanii și Franței, care însă au eșuat, iar după numai câteva zile este semnat ,,actul de brigandaj al secolului” de către cei doi miniștri de externe, Veaceslav Molotov și Joachim von Ribbentrop, în prezența lui I. V. Stalin, în noaptea de 24 august, purtând însă data de 23 august 1939. Partea făcută publică a documentului părea un simplu tratat de neagresiune semnat între Uniunea Sovietică și Germania, dar acest pact a fost însoțit de un Protocol adițional secret, prin care cele două puteri își delimitau sferele de influență în Europa. Articolul 3 al acestui protocol: ,,…partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii”.

Pactul crea României o situație externă deosebit de gravă, întrucât: întregul sistem de alianțe pe care se sprijinea securitatea țării era anulat; Franța era izolată fără posibilitatea de ajuta statul, după garanțiile din aprilie 1939; Bulgaria și Ungaria, stimulate de împărțirea Cehoslovaciei, puneau problema împărțirii României; cele două mari puteri totalitatare au decis distrugerea integrității teritoriale a statului.

Prin crearea Pactului sovieto – german, România nu mai avea nici o posibilitate care să îi permită menținerea în afara evenimentelor și păstrarea integrității teritoriului național, iar urmarea directă a acestui acord o reprezintă declanșarea celui de-al doilea război mondial, la 1-3 septembrie 1939, prin agresiunea Germaniei asupra Poloniei, atacată la 17 septembrie și de Armata Roșie. La 13 septembrie 1939, guvernul de la București a dat un Comunicat prin care înștiința Kremlinul că va continua relațiile pașnice cu vecinii săi, în virtutea statutului său de neutralitate, iar sovieticii au răspuns că va urma o politică de neutralitate față de România. Prăbușirea Poloniei mărea granița României cu URSS, exprimând îngrijorare datorită intențiilor imprevizibile ale sovieticilor. Atitudinea binevoitoare a României față de poporul polonez atrage critici din partea Berlinului, și îi oferă ocazia lui Molotov sa afirme că statul român nu a respectat regulile neutralității.

În primăvara anului 1940, trupele germane au ocupat, pe rând, Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia și Luxemburg. Faptul că URSS nu trece încă la o agresiunea directă asupra României se explică prin prelungirea războiului cu Finlanda, început la 30 noimebrie 1939. La 29 martie 1940, V.M. Molotov afirma că în relațiile cu statul român există o ,,chestiune litigioasă nerezolvată, aceea a Basarabiei” și nega, totodată, existența vreunui pact de neagresiune între cele două țări. După pacea cu Finlanda – 12 martie 1940 – numeroase trupe sovietice sunt concentrate la Nistru, intențiile Kremlinului nemaifiind un secret. La 10 aprilie 1940, Molotov îl convoca pe șeful misiunii diplomatice a României de la Moscova pentru a-i înmâna o listă cu 15 cazuri de incidente, printre care, trupele române erau acuzate că ,,au tras peste frontieră”. În realitate, incidentele erau provocate și de soldații sovietici, dar ,în mare parte, ele erau inventate sau exagerate. În vara anului 1940, Molotov considera că relațiile germano-sovietice sunt foarte bune, iar guvernul de la Moscova va recunoaște dominația italiană, cu condiția ca și Italia să recunoască dominația URSS la Marea Neagră. În acest context de deplină izolare pe plan intenațional, guvernul român inițiază o politică de apropiere de Germania nazistă.

În mai puțin de un an de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, toate aliatele României, în afara Marii Britanii, au fost învinse de Germania și supuse unui regim de ocupație. Franța a fost învinsă și nevoită sa semneze armistițiu cu Germania la 22 iunie 1940, dar și cu Italia la 24 iunie. În seara zilei de 26 iunie, guvernul sovietic a adresat României o Notă Ultimativă prin care îi cerea să-i cedeze Basarabia și nordul Bucovinei. În vederea realizării acestui obiectiv, în aceast ultimatum se menționa că în 1918, în momentul unirii, Basarabia era populată în principal de ucraineni. Pe de altă parte, guvernul sovietic cere nordul Bucovinei ca despăgubire pentru URSS și Basarabia prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia. În ziua de 27 iunie 1940, statul român dă un răspuns Notei ultimative, dar guvernul URSS nu a fost mulțumit de răspuns, iar în noaptea de 27 spre 28 iunie 1940 adresează a doua Notă ultimativă, cerându-i ca în timp de patru zile să evacueze Basarabia și nordul Bucovinei. Regele Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană, în urma căruia, dintre 26 de oameni, numai 6 au votat pentru rezistență.

În urma hotărârii Consiliului de Coroană, guvernul român a răspuns la ultimatumul sovietic, în așa manieră, încât sa nu fie conceput ca o respingere. Guvernul URSS a catalogat răspunsul ca ,,imprecis” și a propus următoarele: ,,1. În decurs de patru zile, începând cu orele 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupele românești; 2. Trupele sovietice în același timp să ocupe teritoriul Basarabiei și partea de nord a Bucovinei; 3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă; 4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce privește păstrarea și nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive și vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegraful; 5. Să numească o comisie alcătuită din reprezentanți ai guvernului român și ai guvernului sovietic, câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea gestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române și instituțiilor din Basarabia și partea de nord a Bucovinei”.

În ziua de 28 iunie, trupele sovietice au intrat în Basarabia și nordul Bucovinei, fără a mai respecta termenul de evacuare de patru zile. În afară de cele două, trupele au ocupat și Ținutul Herța, care nu fusese cerut de sovietici nici prin Protocolul adițional secret al Pactului Ribbentrop – Molotov, și nici prin cele două Note ultimative. Potrivit unei telegrame militare române din 29 iunie ,,rușii au declarat că au greșit că au mers până la Herța”- harta sovietică anexată primei note ultimative era întocmită la scara de 1/1800000, astfel că în teren trăsătura groasă de creion roșu cuprindea 10 km. Consultat, la 30 iunie, șeful de Stat Major al Frontierei de sud, N.F. Vatutin susținea că Ținutul Herța nu avea o însemnătate deosebită din punct de vedere economic, dar din punct de vedere militar ocupă o poziție de comandă asupra raionului Novosilita, constituie un nod de drumuri și un punct întărit. În acest mod, ținutul Herța a rămas în frontierele sovietice.

Ministrul Afacerilor Străine, I. Gigurtu, a încercat să obțină o intervenție a guvernului Reichului la Moscova în sensul unei influențări a Kremlinului, pentru acceptarea tratativelor și evitarea conflictului armat, iar la Roma, Raoul V. Bossy căuta să obțină același lucru. Raportul telegrafic trimis de acesta la București, arată, într-un mod clar, nu numai aceeași atitudine ca a guvernului german, dar și faptul că între Berlin, Roma și Moscova era o coordonare perfectă a acțiunilor și pozițiilor față de România.

Presa germană a comentat amplu acțiunile sovietice: ,,o înfrângere a politicii britanice, o nouă și elocventă dovadă a neseriozității garanțiilor acestora”. În plus, se scria că Marea Britanie ,,nu a avut niciodată interes de a risca ceva pentru România”, iar politica Bucureștiului este una a ,,ocaziilor pierdute, nehotărâtă și inspirată din concepții depășite asupra raportului de forțe din Europa”.

Pe de altă parte, reacția britanică la anexarea celor trei teritorii românești a fost una de resemnare și pasivitate. Ph. Broad scria: ,,era aproape inevitabil ca aceasta să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Din punctul nostru de vedere, aceasta nu prea schimbă situația…”. R. A. Butler, subsecretar de stat declara: ,,Nici o ocupare a teritoriului unui guvern prieten n-ar fi o chestiune de indiferență pentru Guvernul Majestății Sale”. Iată că s-a dovedit a fi, atât în 1940, cât si în octombrie 1944 prin ,,acordul de procentaj”.

Știrea ultimatumului a provocat entuziasm la Sofia, s-a accentuat starea de spirit a populației bulgare, identificându-se ,,iredentismul în Cadrilater”. În rândul diplomațiilor bulgari s-a creat versiunea conform căreia, în curând guvernul de la Sofia ,,va obține Cadrilaterul cu sprijinul puterilor axei”.

Presa turcă și-a arătat întreaga ei compasiune față de statul român care pierdea o parte însemnată din teritoriu. Ziarul ,,Icdam” scria: ,,România n-a putut acționa în felul Finlandei. Luând armele, Finlanda se bizuia pe ajutorul Societății Națiunilor, pe ajutorul Angliei, Franței, Americii și al statelor scandinave. Nici un ajutor nu i-a venit însă. După o rezistență eroică, ea a trebuit să accepte a negocia cu Rusia, dându-i mai mult decât ea ceruse la început. România se afla într-o situație mult mai grea decât aceea a Finlandei, nu numai că era izolată, dar era înconjurată de țări ostile”.

Ocupând Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța, România a pierdut o suprafață de 50.000 km2, cu o populație de 3.700.000 locuitori, dar a avut și numeroase pierderi materiale. La actele de agresiune aspura unităților române săvârșite de trupele sovietice, s-au adăugat și adversitățile naturii, dând posibilitatea sovieticilor să captureze importante cantități de armament, muniție și multe alte bunuri. S-au cerut locomotivele, vagoanele de clasă și marfă care erau în cicrculație în ziua de 27 iunie în Basarabia și Bucovina de nord, indiferent dacă acestea aparțineau sau nu depourilor aflate în teritoriu de peste Prut. Pentru Basarabia erau solicitate: 157 de locomotive, 256 de vagoane clasă și 4.421 vagoane marfă. În realitate, aparțineau depourilor basarabene doar 74 de locomotive, 131 vagoane de clasă, 1.347 vagoane marfă.

După iunie 1940, raporturile cu Uniunea Sovietică nu s-au îmbunătățit, iar apropierea de Germania nu era bine văzută de Moscova. P.Kukoliev, însărcinat cu afaceri la București afirma că ,,România va trebui să plătească extrem de scump amiciția cu Germania”.

O primă evaluare a dimensiunii jafului făcut pe seama statului român a fost făcută, în toamna anului 1942, la ordinul mareșalului Ion Antonescu, prin analiza rapoartelor privind pierderile în provinciile răpite, întocmite de ministere și instituții încă din toamna anului 1940. Potrivit datelor prezentate, în luna octombrie 1942 de către Direcțiunea Inventarului Avuțiilor Publice, valoarea avuțiilor publice acaparate de sovietici a fost de 157 120 000 000 lei, la nivelul prețurilor practicate în economia națională în vara anului 1942. Valoarea totală a pierderilor este totuși greu de evaluat, datorită faptului că n-a fost posibilă cunoașterea mărimii capitalurilor firmelor particulare existente în aceste teritorii în momentul ocupării lor.

Pierderile teritoriale, dar și materiale în urma celor două note ultimative ale sovieticilor marcau declinul României Mari, însă ostilitățile nu aveau să se încheie aici. Acțiunile revizioniste ale maghiarilor și bulgarilor, sprijinite de marile puteri fasciste, vizau direct integritatea teritorială a statului român.

La 4 iulie s-a format un nou guvern, prezidat de Ion Gigurtu, având în fruntea Ministerului Afacerilor Străine pe Mihail Manoilescu. În aceeași zi, România a declarat că se orientează spre Axă, iar la 11 iunie s-a retras din Societatea Națiunilor care, de fapt, nu mai funcționa. La 2 iulie 1940, regele Carol al II-lea s-a adresat direct lui Hitler, insistând pentru o colaborare cu Germania, care să fie întărită de o alianță și de trimiterea unei misiuni militare germane în România. Răspunsul Fȕhrerului reprezenta un avertisment pentru rege că România nu putea evita cedarea unor teritorii care sunt ,,populate de unguri sau bulgari și nu de români”. Carol al II-lea a acceptat ideea de a negocia direct cu Budapesta și Sofia, dar voia asigurări că cele două nu vor emite pretenții teritoriale. După întâlnirile premierilor și miniștrilor de externe ai Ungariei, României și Bulgariei cu Hitler și Mussolini, Ion Gigurtu și Mihail Manoilescu au început să pregătească opinia publică asupra necesității de a se efectua un schimb de populație cu Ungaria și Bulgaria.

Situația din Transilvania și din sudul Dobrogei nu era deloc liniștitoare pentru guvernul de la București. În Ungaria crește considerabil propaganda, fiind editate mii de broșuri în numeroase limbi și difuzate în lumea întreagă pentru a susține cauza maghiarilor. Atitudinea lor era din ce în ce mai revendicativă; sunt semnalate acțiunile unor comandouri, mai ales asupra căilor ferate pentru a împiedica o ripostă românească. La sfârșitul lunii august, două avioane ungurești s-au aventurat în România, iar unul dintre ele a bombardat aeroportul din Satu Mare. Pe de altă parte, revizionismul bulgar pare, totuși, mai temperat decât cel ungar. Pe 10 iulie, jurnalul bulgar Utro afirmă că retrocesiunea Cadrilaterului va fi în curând ,,o realitate”, iar pe 20 iulie, organul oficial Dnes subliniază că ,,Dobrogea de Sud este un pământ pe deplin bulgăresc”. Existau tot mai multe tensiuni, iar pe 19 iunie, armata română este nevoită să trimită întăriri pentru a menține ordinea în Cadrilater.

La 31 iulie 1940, Fabricius, ministrul german la București, i-a transmis lui Mihail Manoilescu decizia lui Hitler conform căreia România trebuie să cedeze Bulgariei Cadrilaterul, iar granița dintre cele două state să fie cea de dinainte de al Doilea Război Balcanic, 1913. Astfel au început tratativele româno – bulgare pe 19 august 1940, la Craiova. Partea română cerea păstrarea orașului Silistra și o suprafață de 2.000 km2, ceea ce însemna ca României să îi rămână Balcicul, Caliacra și Cavarna, însă guvernul bulgar a respins categoric această propunere. Negocierile de la Craiova s-au desfășurat într-o atmosferă extrem de încordată, întrucât bulgarii nu au admis nici o concesie. Românii au cerut extrateritorialitate pentru castelul Balcic, argumentând că în 1913, Carol I a refuzat să extindă frontiera mai la sud pentru a nu trece la România castelul regelui Ferdinand al Bulgariei, însă argumentul nu i-a covins pe bulgari.

La 7 septembrie a fost semnat tratatul dintre cele două țări, stabilind cedarea în favoarea Bulgariei a două județe, Durostor și Caliacra, cu o suprafață de 6 921 km2 și cu 362 874 locuitori și s-au realizat totodată și un schimb de locuitori între cele două state.

Dacă anexarea Cadrilaterului de către bulgari s-a realizat fără lupte armate și deci, fără vărsare de sânge, o acțiune asemănătoare a dus și la pierderea nord – vestului Transilvaniei, România cedând deliberat în fața maghiarilor, susținuți de intenția directă a lui Hitler de a destabiliza din toate punctele de vedere statul român.

În urma recomandărilor lui Hitler și Mussolini, au început tratativele româno – ungare la 16 august 1940, în Turnu Severin. Aceste negocieri s-au desfășurat cu mare dificultate datorită revendicărilor exagerate ale Ungariei: Budapesta a cerut un teritoriu de aproximativ 68 000 km2 și 3, 9 milioane de locuitori, din care 2, 2 milioane români și 1, 2 maghiari. Observând dificultatea cu care avansează tratativele, Hitler decide să intervină personal, stabilind la 27 august granița dintre cele două state.

Pentru pierderea teritorială pe care o suferă România prin arbitraj, Germania oferă o compensație, garanția militară pentru toate frontierele României. Această garanție este oferită de cele mai mari puteri militare ale lumii și nu va fi una pe hârtie, ci una efectivă.

Germania și Italia, prin Joachin von Ribbentrop și Galeazzo Ciano, și-au asumat funcții de arbitrii, convocându-i separat pe reprezentanții guvernului român și maghiar la Viena, unde li se comunică faptul că nu era vorba despre noi discuții, ci despre o hotărâre a Germaniei și Italiei pe care România trebuia să o accepte, fiind silită să cedeze Ungariei partea de nord – vest a Transilvaniei, însumând 43 492 km2 și 2, 6 milioane de locuitori, dintre care 50, 2% români și 37, 1% maghiari. Carol al II-lea a convocat, în noaptea de 31 august, Consiliul de Coroană pentru a hotărî dacă România acceptă sau nu arbitrajul. Dintre reprezentanți, 21 s-au pronunțat pentru, iar 10 contra.

Pentru a doua oară în decurs de două luni, o nouă linie de frontieră, trasă acum de Hitler, micșora considerabil granițele statului. Cu România Mare zdrobită, el obține recunoașterea și fidelitatea Budapestei și Sofiei. Din punct de vedere strategic, Hitler punea stăpânire pe crestele Carpaților și se apropia de Brașov și Valea Prahovei de unde, în câteva ore, blindatele sale puteau ajunge la București sau în zona petroliferă a țării. Publicistul american, Milton Lehrer afirma: ,, Dacă arbitrii de la Viena și-ar fi dat osteneală să citească nu întreaga istorie a Transilvaniei, ci doar un singur fragment din istoria luptelor pentru libertate ale românilor transilvăneni, desigur că ei s-ar fi mulțumit să pronunțe verdictul, fără să-l comenteze”.

Urmările Dictatului de la Viena au fost dezastruoase pentru populația română din Transilvania. Datorită regimului de exterminare la care au fost supuși, mulți români au fost nevoiți să se îndrepte spre România, însă nu aveau voie să intre în țară cu bunurile mobile și cu sumele încasate din înstrăinarea bunurilor imobile; uneori li se lua și îmbrăcămintea, fiind conduși până la frontieră complet dezbrăcați. Bisericile românești au fost jefuite, profanate și dărâmate. Mulți au fost însă deportați în Ungaria și Germania, iar cei rămași au avut de suferit acțiunea de maghiarizare, practicată prin: desființarea școlilor românești, interzicearea limbii române în toate localurile și locurile publice (cei care contraveneau acestei măsuri erau arestați și maltratați), înlocuirea abuzivă și nejustificată a funcționarilor români din toate instituțiile statului. Prin teroare, mulți români au adoptat religia catolică. După Dictatul de la Viena, deznaționalizarea românilor din Transilvania de Nord devenise o politică a guvernului maghiar, dar mijloacele de realizare erau primitive și odioase. Autoritățile budapestane considerau, însă, că ,,scopul scuză mijloacele”, comițând, fără scrupule, numerose crime împotriva umanității.

Statutul românilor aflați sub ocupație maghiară s-a înrăutățit foarte mult în anii războiului, fiind folosiți în detașamentele de muncă forțată, puși la dispoziția autorităților militare și civile, după modelul nazist. Scriitorul secui, Gyory Ferenczy, sublinia: ,,Asasinatele și execuțiile se țin lanț și toate acestea doar pentru singura vină că nenorocitele victime s-au născut români! Oamenii sunt închiși cu sutele, cu miile, sunt bătuți și torturați în mod barbar”.

Ca urmare a celor două note ultimative sovietice, a Dictatului de la Viena și a Tratatului de la Craiova, suprafața României s-a redus la 195 123 km2, iar populația la 13 535 757. În plus, apare problema refugiaților și a coloniștilor: până în decembrie 1940, s-au refugiat din Basarabia și nordul Bucovinei în România 51 000 de persoane, însă numărul lor a fost mult mai mare, deoarece mulți au trecut granița clandestin. Pe de altă parte, din Transilvania s-au refugiat circa 221 000 de persoane. Economia românească a suferit pierderi imense: 38, 5% din resursele de aur, 87, 6% din cele de argint, dar și suprafața arabilă s-a diminuat cu 5 milioane ha. Învățământul și cultura au fost, de asemenea, afectate: s-au pierdut două universități, de la Cluj și Cernăuți. În plan politic, catastrofa a avut un impact definitoriu: Iuliu Maniu, adversar al regelui, declara la adresa acestuia: ,,Mi-e penibil să dau ochii cu el, căci trebuie să-i cer neapărat abdicarea”. La 6 septembrie, Carol al II-lea a renunțat la tron. Regele Mihai a depus jurământ în fața generalului Antonescu, iar pentru că Parlamentul era dizolvat, ceremonia s-a desfășurat într-un cadru restrâns. Primul decret al noului rege a fost acela de învestire a lui Antonescu cu ,,puteri depline pentru conducerea statului român”. Era momentul în care regimul politic din România intra într-o nouă etapă, în care figura dominantă va fi mareșalul Ion Antonescu.

În concluzie, anul 1940 reprezintă un an negru în istoria României, marcat de numeroase pierderi teritoriale, care au afectat majoritatea domeniilor de activitate: social, economic, politic și cultural, un an în care liderii și-au demonstrat frica și incapacitatea de reacție la realitățile europene din acea dată. Promisiunile britanicilor s-au dovedit a fi deșarte, Societatea Națiunilor incapabilă să mențină pacea, și astfel se prăbușește realizarea cea mai importantă a românilor din întreaga istorie: România Mare.

BIBLIOGRAFIE

BUGA, Ion; COJOCARU, Gheorghe; DABIJA, Nicolae; MORARU, Anton; MOȘANU, Alexandru; NEGRU, Gheorghe; PALADE, Gheorghe; PETRENECU, Anatol; POSTICĂ, Elena: Anexarea Basarabiei în anul 1940, Asociația pentru literatura și cultura română ,,Astra” – ,,O Ghibu”, Chișinău, 2002;

CONSTANTINIU, Florin: O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 2008;

COSMA, Neagu: Dictatul de la Viena (30 august 1940), Editura Bravo Press, București, 1996;

DOBRINESCU, Valeriu Florin; CONSTANTIN, Ion: Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, Institulul European, Iași, 1995;

MARINESCU, Aurel Sergiu: Înainte și după Dictatul de la Viena, Editura Vremea, București, 2000;

MIDAN, Christophe: Carol al II-lea și teroarea istoriei (1930-1940), versiune în limba română de Daniela Codruța Midan, Editura Militară, București, 2008;

MURARIU, Ioan: Istoria ținutului Herța până în 1940, Editura Vicovia, Bacău, 2010;

MUȘAT, Mircea: Drama României Mari 1940, Editura Fundației România Mare, București, 1992;

SCURTU, Ioan; HILHOR, Constantin: Anul 1940. Drama românilor dintre Prut și Nistru, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1992;

SCURTU, Ioan, OTU, Petre: Istoria românilor, Volumul al VIII-lea: România întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, București, 2003;

ȚURCANU, Ion: Istoria românilor (Cu o privire mai largă asupra culturii), Editura Istros, Brăila, 2007.