Pielonefrita Acuta

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Tema proiectului meu este denumită “Îngrijirea pacientului cu Pelonefrită ” și este rezultatul curiozității mele de a descoperi ceva nou! Pe scurt, vreau sa va împartașesc câteva informații: Pielonefrita este una dintre cele mai raspandite afecțiuni renale și, din pacate, se afla pe locul doi între bolile ce duc la insuficiența renală. Simptomele ei sunt ignorate de mulți dintre noi, întrucat adeseori sunt puțin suparatoare sau lipsesc cu desăvârșire.  S-a constatat ca un procent de 15-20% din cadavrele autopsiate prezintă leziuni de pielonefrită. Cauza cea mai frecventă o reprezintă prezența bacteriei Escherichia Coli care se dezvoltă în intestinul gros și, respectiv, se găsește în zona perianală. De aici se impune atenția colosală care trebuie acordată igienei personale. Rinichii joaca un rol cardinal în viața omului, fiind un filtru gigant în calea inamicului (orice invazie de toxine, medicamente, alcool), de aceea, orice infecție urinară netratata la timp și corespunzator poate duce la insuficienta renală, pacientul necesitând toată viața de dializă.  Eu ca asistentă medicală în devenire am rolul de a da sfaturi în prevenirea apariției primelor simptome și semne de boala, prezentarea la medic odată cu instalarea lor și de a da sfaturi privind stilul de viață pe care trebuie sa-l adopte.

NOȚIUNI GENERALE DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE ALE APARATULUI RENAL

Metabolismul celular produce CO2 și anumite substanțe finale provenite în special din catabolismul proteic, aportul oxigen poate și el realiza cantitǎti excesive de anumiți electroliți (apa, NaCl, diferite sǎruri minerale), care trebuie eliminați. Aparatul reno-urinar este specializat in fabricarea și eliminarea urinei ,si prin urină se elimină cea mai mare parte din rezidurile rezultate din activarea organismului din metabolismul celuleleor si țesuturilor. Prin eliminarea substanțelor nevolatile rinichiul reprezintă principalul organ care menține constant volumul, concentrația electroliticǎ și reacția chimica a lichidelor organismului.

Rinichiul mai are și alte activități:

prin secreția de renină contribuie la reglarea tensiunii arteriale,

prin eritropoietină controlează eritropoieza,

prin schimbările ionice contribuie la menținerea echilibrului acido-bazic.

Aparatul secretor se compune din:

rinichi, organe de excreție

cai urinare

calice-mici

calice-mari

pelvis renal

uretere,

vezică urinară

uretră

Nefronul Este unitatea morfofuncțională renală, îndeplinește toate procesele complexe care au ca rezultat formarea urinii. Nefronul este alcătuit dintr-o capsulă și un tub unifer lung.

Calicele și bazinetul Formează prima porțiune a căilor urinare.Urina nu staționează in bazinet,acesta fiind un spațiu e tranzit.Calicele și bazinetul constituie în peste 90% spațiul de formare a litiazei urinare.

Ureterele Sunt 2 tuburi musculare înguste ce transportă urina de la bazinet la vezica urinară prin gravitație,dar în specialprin micarile peristaltice ale ureterelor

Uretra Este un tub membranos prin care urina din vezică urinară se elimină periodic și uretră există un sfincter muscular numit sfincterul vezical.

Rinichii Sunt organe pereche situate retroperitonal, de o parte și de alta a coloanei vertebrale lombare. Rinichiul are forma caracteristică, circa 300 grame, are doua fețe (anterioară i posterioară) și două margini (laterală convexă și medială concavă). În zona marginii concave se gasesc hilul și pediculul renal în care se vad vasele renale (artera și vena), uretra și fibre nervoase vegetative. Selectionând rinichiul în lungul liniei mediane, din partea convexă spre cea concavă se observă:

papilele și calicele renale: formațiuni membroase prin care se scurge urina;

parenchimul renal, cu structură zonală: corticală si medulară.

Are funcție principala e fabricare a urinei și de extragere din sânge a rezidurilor metabolice. Zona corticală este formată în principal din glomeruli, tubi uriniferi si vasele de sânge care le apartin. Zona medulară conține 6-18 piramide renale (Malpighi), formate din tubi colectori care drenează mai mulți nefroni. Piramidele sunt orientate cu baza spre periferie și vârful spre sinusul renal, deschizându-se în papilele renale, acestea se deschid în calicele mici care confluează formând calicele mari (2-3) și apoi pelvisul renal (bazinet) continuat cu ureterul. O piramidă Malpighi cu substanță corticală din jurul sau formează un lob cortical. Rinichii intervin în menținerea echilibrului mediului intern.

De exemplu:

Când manancăm foarte sărat, rinichiul elimină surplusul prin urină, menținând astfel concentrația normală a sărurilor în sânge.

Dacă bem prea multă apă, rinichiul elimină surplusul.

Daca bem apă puțină, se marește reabsorbția ei pentru a nu modifica conținutul de apă al plasmei sanguine

Formarea urinei Formarea urinei este un proces complex care se desfăsoară în trei faze:

filtrarea glomerurală;

reabsorbția  tubulară;

secreția tubulară.

Eliminarea urinei Din pelvisul renal (bazinet), urina trece în uretere și înaintează prin contracția musculaturii înspre vezica urinară unde se acumulează. Când aceasta se umple (300-400 ml), musculatura pereților ei se contractă și urina este eliminată, prin uretră, la exterior (are loc mictiunea).

Micțiunea Urina elaborată de rinichi ajunge prin tubii colectori la nivelul papilelor, umple calicele și bazinetul, apoi prin contracția acestora, este eliminată în ureter. Prin unde de contracție urina este transportată de-a lungul ureterului pâna în vezica urinară.

Vezica urinară Este un organ cavitar muscular în care se acumulează urina între micțiuni. Urina, descarcată în jeturi prin cele doua orificii ureterale, nu poate reflua în uretere din cauza ca acestea au traiect oblic în peretele vezical și nici nu poate curge prin uretră, deoarece colul vezical este prevăzut cu două sfictere, unul neted, involuntar care înconjoară începutul uretrei și celălalt striat, controlat voluntar. Vezica urinară are proprietatea de a-și mari capacitatea în timpul umplerii, fară modificări importante ale tensiunii pereților și ale presiunii intravezicale. Această propietate, denumită plasticitate, este rezultatul unei adaptari a tonusului musculaturii vezicale la creșterea conținutului. Înregistrarea presiunii intravezicale a aratat ca, dupa o ușoara crestere ințtiala la primele jeturi de urină, presiunea înregistreză un platon în tot timpul umplerii vezicale pâna la volumul de 300-400 ml, când are loc o creștere brusca a presiunii și este declanșata micțiunea reflexă când împrejurarile permit. Prima senzație de plenitudine vezicală este percepută la un volum de 100-150ml, la 150-200ml este resimțita prima dorința de micționare, iar peste capacitatea fiziologică vezicală (250-400ml) apar contracții puternice ale musculaturii peretelui vezical, care determină senzația necesitații imperioase de a urina.

NOȚIUNI DESPRE BOALA PIELONEFRITA

DEFINIȚIE: Pielonefritele sunt inflamații acute sau cronice care afecteză țesutul interstițial renal (spatiul dintre nefroni). Importanța lor se datoreaza frecvenței mari și în continuă creștere a infecțiilor urinare (cauza obișnuită a infecțiilor interstițiale), gravitații lor (20-60-60% conduc la R.C.de 3-4 ori mai mult decât G.N.A.). Circa 15-20% din cadravele autopsiate prezintă leziuni de pielonefrită. Vârfurile de frecvență a pielonefritei interesează nou-nascutul, copii mici pâna la vârsta de 2 ani. Incidența este de 3 ori mai mare la femeie comparativ cu barbatul.

ANATOMIA PATOLOGICĂ: În pielonefrita acută, mucoasa căilor uterine este inflamată, rinichii sunt mari și congestionați, iar în spațiile interstițiale se gasesc limfocite polinucleare, edeme și microabcese. În formele cronice, rinichii sunt mici, atrofici. Leziunile sunt inițial tubulare. Ulterior, cuprind tot nefronul și sistemul sau vascular.

ETIOLOGIE: Germenii cei mai frecvenți întâlniți sunt: – Escherichia Colli ( 85-90%) – Proteus , – Klebsiella, – Piocianic, – Stafilococ – Levuri.

La pacienții sondați domină Klebsiella și Proteus, în timp ce Piocianicul este întotdeauna semn de suprainfecție. În formele cronice se întâlnesc adesea asocieri microbiene care agravează prognosticul. Obisnuiții factori favorizanți sunt obstacolele de la nivelul cailor excretoare renale: – afecțiuni renale congenitale, – tumorile pelviene, – la femei (fibrom, chist de ovar), – tumorile prostatei la bărbați – cistita, – litiază urinară, – unele manevre urologice (sonda a`demeure,cateterisme repetate).

CAUZELE : Cauzele cele mai frecvente ale pielonefritelor sunt reprezentante de bacterii aerobe gram-negative,dintre care cel mai frecvent Escherichia coli. Toate organismele care cauzează cistita acută pot cauza,de asemenea, și pielonefrita acută. Speciile de Proteus sunt în mod particular importante,deoarece,produc o enzimă numită urează,care determină alcalinizarea urinii și favorizează formarea litiazei renale (pietre). Stafilococii pot infecta rinichiul pe cale hematogenă (prin diseminare dintr-un alt focar pe calea sângelui) și pot cauza abcese renale.

CLASIFICARE Pielonefrita este de 2 feluri:

Pielonefrita acută

Pielonefrita cronică

PIELONEFRITA ACUTĂ

Definiție Pielonefrita acută reprezintă o infecție acută (dobandită recent) a rinichiilor, numită infecție de tract urinar înaltă,care de obicei afectează unul dintre rinichi ,doar ocazional sunt afectați ambii rinichi. Pielonefrita acută poate fi:

pielonefrita acută ne complicata care apare la femeia tânară, aparent sănatoasă, înafara sarcinii, fără antecedente urologice.

pielonefrita acută complicată apare în toate celalte cazuri( femei și barbați cu antecedente urologice, transplantați, diabetici, la femeia gravidă).

Factorii de risc Dereglari uro-dinamice,reflux vezico-ureteral,anomalii de dezvoltare, nefroptoza, hiperplazia prostatei, tumori ale cailor urinare, scadere bruscă în greutate,consum redus e lichide, dereglari metabolice, diabet zaharat, hipercorticism, hiperuricemie, sarcina, imunodeficiență congenitală sau dobândită, tratament de lungă durată cu corticosteroizi, citostatice,focare de infecție extrarenale, investigații instrumentale, cateterizarea vezicii urinare,introducerea substanței de contrast, polipragmazia (mai multe medicamente luate in același timp), vârsta înaintată, incontinența de urină și fecale, modificări involuntare,scaderea imunitații,ereglari de microcirculație.

Simptomele Într-un prim timp,bolnavul se plânge de tulburari micționale asemănătoare celor ale unei cistite:

arsuri la micțiune

polakiurie ( micțiuni frecvente și imperioase),

urină tulbure.

Triada: febra, dureri lombare

piurie, este e cele mai multe ori edificatoare.

Debutul este în general brusc, manifestat prin Febra (39-40 grade C ), frisoane , alterarea starii generale. Durerea este intensă, localizată la ambii rinichi cel mai des (dar și la un singur rinichi). Se poate însoți de polakiurie ( nevoia de a urina frecvent),usturimi la urinare, nevoia de a urina neapărat, urina tulbure, aceste fenomene precedând apariția febrei,durerilor. Alte manifestări:

grețuri;

vărsături;

lipsa poftei e mâncare;

dureri de cap;

dureri musculare și articulare.

Diagnostic La examenul clinic:

La palpare se observă rinichi mariți de volum,cu sensibilitate la nivelul lojelor renale

Punctele ureterale, superior și mijlociu,pot fi dureroase,unghiul costo-vertebral dureros

La percuție,semnul Giordano este pozitiv.

La persoanele cu diabet zaharat ce prezintă neuropatie automnomă,durerea poate lipsi.

La examenul paraclinic:

Hemoleucograma ne indică leucocitoză cu neutofilie.

Reactanții de fază acută crescuți: VSH, fibrinogen, proteina C reactivă.

Creșterea tranzitorie a ureei,creatininei, acid uric.

Sumarul de urină modificat: leucociturie sau piurie,cilindri leucocitari,hematurie inferioară leucocituriei,proteinurie.

Urocultura este pozitivă > 100 000 germeni/ ml.

Hemoculturile pozitive cu același germemne.

La aceste investigații se adaugă:

Ecografia renală ce va exclude o eventuală malformație renală ce a favorizat apariția infecției

Radiografia renală simplă- mărirea de volum a umbrei renale.

Urografia intravenoasă-eliminare întârziată a opacifiantului;imaginea pielocaliceală poate fi normală sau poate indicao dilatație ce apare datorită hipotoniei pielo-ureterale consecutivă acțiunii endotoxinelorm bacteriene.

Diagnosticul pozitiv se pune coroborând simptomatologia, examenul clinic și explorările paraclinice. Diagnosicul diferențial se face cu:

Apendicita;

Sarcina ectopică;

Diverticulita;

Chistul ovarian complicat;

Boala imnflamatorie pelvină;

Infecții urinare joase.

Complicații

Principalele complicații pentru pielonefrita acută sunt reprezentate de:

Flegmonul perinefretic;

Abcesul renal;

Septicemie;

Insuficiență renală acută;

Necroză papilară.

Evoluția Evoluția în pielonefrita acută este una favorabilă în cazul în care tratamentul este aplicat corect și factorii favorizanți sunt îndepartați.

Prognosticul Prognostic este evolutiv și va depinde de eficacitatea tratamentului ordonat la primul episod al bolii, de tratamentul antirecidivant și evitarea factorilor de risc. Progresarea bolii duce la insuficiența renală cronică. Indicația tratamentului antibacterian se face considerând funcția rinichilor, doza se micșorează cu 20%.

Tratamentul Pacientul cu pielonefrită acută va fi internat dacă acesta prezintă:

intoleranță digestivă (vărsaturi) și necesită administrarea tratamentului intravenos;

pielonefrita prezintă una din complicațiile menționate anterior;

pacientul nu este compliant la administrarea antibioticelor. Se recomandă:

repaus la pat;

aplicare de căldură la nivelul lombar;

hidratare corespunzător de aproximamtiv 2 litri de lichide pe 24 ore;

alcalinizarea urinilor cu bicarbonat de sodiu,favorizând astfel activitatea unor antibiotice.

Antibioticoterapia se începe după recoltarea uroculturii și a hemoculturii. Antibioticele cele mai frecvent utilizate sunt cele cu spectrul larg ce au o concentrare bună în urină. Acestea se vor administra per os sau intravenos în funcție de toleranța digestivă a pacientului. Pentru tratamentul pielonefritei ușoare sau moderate se vor utiliza:

Ciprofloxacină 250mg/12h;

Augumentin 1000mg/12h;

Norfloxacin 400mg/12h. Timp de 14 zile

Pentru tratamentul pielonefritei severe ,pacientul ca fi internat ,iar antibioticele vor fi administrate intravenos, utilizandu-se de obicei asocierea a două antibiotice(amplicilină cu chinolone sau aminompeniciline cu aminoglicozide);

Trimetroprim-dulfametoxazol 160-180 mg/24h;

Ampicilină 1g/6h;

Ceftriaxonă 1g/12h;

Ciproflocacin 200-400mg/12h;

Gentamicină 1g/kg corp/8h;

Amikacină 7,5 mg/kg corp/12h;

Tratamentul va fi realizat pe o perioadă de 14 zile la pielonefritele necomplicate și o perioadă de 2 -6 săptămâni la pielonefritele complicate. Se va realiza urocultură de control după sterilizarea urinilor la 7,14,30 de zile,apoi în fiecare lună timp de 6 luni.

PIELONEFRITA CRONICĂ

Definiție Pielonefrita cronică este o formă particulară de nefropatie interstițială care este secundară unei infecții bacteriene cronice a rinichiunlui și a unei anomalii urologice obstructive.

Etiologie Sunt implicați mai mulți factori:

Modificări cicatriciale rămase după episoadele de pielonefrită acută ; fibroză din parenchinul renal duce la obstrucția urinară,HTA,IRC.

Ischemia renală secundară spasmului arterial și trombozelor capilare și venelor, endarteritei inflamatorii;

Mecanisme imunologice: persistența antigenelor bacteriene în rinichi; mecanism autoimun întreținut de anticorpii antițesut renal;

Refluxul vezico-uretral.

Germenele cel mai frecvent implicat este Escherichia coli. Căile de propagare ale infecției sunt ascendentă(cea mai frecventă) și descendentă (hematogenă).

Circumstanțe de descoperire a bolii

la pacient cu uropatie obstrctivă cu ocazia examinării periodice;

la pacient cu HTA, proteinurie sau IRC;

la un pacient care prezintă semne nespecifice de boală,dar anamneza este sugestivă pentru ITU.

Cauzele În 60% din cazurile de pielonefrită cronică, există în antecedente o inflamație acută ( infecție a rinichilor – pielonefrita acută), care  de multe ori tratată incorect se cronicizează. În istoricul bolnavului cu pielonefrită cronică se întalnesc infecții urinare cu durata mai mare de 3 luni, sau frecvente,cistite,episoade de pielonefrită acută (mai frecvente la femei), malformații,calculi renali, sondaje urinare. Apariția unei  infecțiii la rinichi care nu se vindecă ci  se extinde și  ca și leziuni vasculare și supurative, reprezintă cea mai frecventă cauza de pieleonefrită cronică.

Simptomele Pielonefrita cronică poate fi descoperită ca aspect de pielonefrită acută, în puseu de acutizare sau ca și tablou clinic specific de pielonefrita cronică cu: Semne discrete 

paloare,

cefalee,

subfebrilitați,

tulburari dispeptice

Simptome sugestive

dureri de rinichi(lombalgii) surde, ușoare;

tulburari de micțiune cu poliurie (urinat mult) și nicturie (urinat noaptea) ;

aparitii ocazionale de polaki-diurie (urini puține și dese, cu senzație incompletă de urinare);

algurie (dureri la urinat);

piurie (urină cu puroi).

La palpare punctelor costo-vertebrale și costo-musculare acestea sunt dureroase, de asemenea manevra Giordano este pozitivă (la lovirea ușoară a lombei cu lateralul palmei, bolnavul acuză durere). Acestea pot fi prezente unilateral sau bilateral.

Diagnostic Diagnosticul pozitiv se pune coroborând simptomatologia,examenul clinic și examenele paraclinice. La examenul clinic: Pacientul nu prezintă de obicei modificări clinice în stadiile inițiale sau prezintă semne și simptome necaracteristice.Unele semne de întrebare ar trebui să și mle pună clinicianul la identificarea unei hipertensiuni,a unei cresteri nesatisfăcătoare la copilul mic la care asociază durere la nivelul flancurilor. La unii copii pot fi prezente febra,letargia,grețurile și vărsăturile, durerea localizată la nivelul flancurilor. La examenul paraclinic: Realizarea investigațiilor pielonefritei cronice sunt reprezentate de:

Sumarul de urină ce ne indică leucociturie,hematurie, proteinurie(atunci când apare și afectarea glomerurală);

Testele funcționale renale ce sunt modificate: BUN, ureea și creatinina crescute;

Radiografia renală simplă poate identifica prezența litiazei renale;

Ecografia renală ce vizualizează rinichii mici,cu o corticală subțire,uneori cu rezența de calcificări sau abcese, indicele parenchimatos este redus,calicele sunt mici,dilatate în bulă;

Urografia intravenoasă observă sistemul pielocaliceal deformat cu un cortex subțire;

Cistouretrografia micțională identifică cel mai frecvent reflux vezico-ureteral;

Computer-tomografia este indicată în special la cazurile la care diagnosticul nu este unul cert sau la cazurile la care sunt prezente și complicțiile;

Scintigrafia renală este cea mai sensibilă metodă de identificare a pielonefritei cronice.

Diagnosticul diferențial

Azotemia;

Hipertensiunea arterială;

Litiaza renală;

Tuberculoză;

Uremie;

Abcesul perinefritic;

Pionefroza;

Pielonefrita xantogranulomatoasă;

Boala cronică de rinichi.

Complicații Pielonefrita cronică poate evolua la randul ei spre necroză papilară, insuficientă renală acută, insuficiența renală cronică, litiază renală (pietre la rinichi cu fosfați amonio-magnezieni), hipertensiune arteriala la 30% din bolnavi dupa mai mult de 9-10 ani de evoluție.

Evoluție Pielonefrita cronică unilaterală (la un singur rinichi) prezintă doar riscul apariției hipertensiunii arteriale secundare având o evoluție benignă. Pielonefrita cronică bilaterală (la ambii rinichi) are o evoluție lent progresivă spre insuficiență renală cronică (15-20 de ani). În timpul evoluției este posibilǎ însǎ izbucnirea unei infecții grave, care poate evolua rapid, în câteva zile în exitus. Evoluția lentă poate fi agravată prin acutizari repetate (episoade de pielonefrită acută tratate incorect), persistența unui obstacol pe caile urinare, apariția hipertensiunii arteriale factori nefrotoxici .

Prognostic

Administrarea unui tratament adecvat nu va permite evoluția bolii spre insuficiența renala cronică.Majoritatea bolnamvilor cu pelonefrită cronică dezvoltă cicatrici la nivelul parenchinului renal cu atrofie renală.Dacă este afectat un singur rinichi, evoluția este bună, pe când la cazurile cu afectare bilaterală,progmnosticul este prost.

Tratament Masuri generale:

repaus la pat (până la remisiunea febrei);

hidratare per os sau parenteral;

dieta normosodată;

medicare simptomatică: antalgice, antipiretice, entiemetice;

spitalizare (pentru cazurile grave sau medii).

Antibioterapia trebuie să fie țintită, conform antibiogramei evitând medicația nefrotoxică și raportând dozele de antibiotice la funcția renală. În cazul acutizării se vor face cure de atac de 14 zile asociind 2 antibiotice. Consolidarea acțiunii antibacteriene se va face cu un tratament intermitent de 10 zile pe lună cu doze de atac, cu schimbarea antibioticului in fiecare luna, fapt ce diminua riscul aparitiei rezistentei la antibiotice.

Pot fi utilizate în acest scop:

Ofloxacin;

Pefloxacin,

Ciprofloxacin,

Augmentin,

Biseptol,

Nitrofurantoin.

Tratamentul urologic are în vedere corectarea sindromului obstructiv fie prin intervenții deschise (adenomectomie transvezicală, ureterolitotomie) cât și endoscopice (TUR-P, ureteroscopie, ESWL). Tratament imunomodulator poate fi recomandat în cazurile în care episoadele de acutizare devin frecvente. Poate fi folosit Urovaxom, 1 tableta pe zi, 10 zile pe lună, 3 luni consecutiv sau un autovaccin. Terapia de substituție renală – 15% din cazurile de isuficiența renală cronică decompensată la adult și 30% din acestea la copil, au ca etiologie pielonefrita cronică. Dializa cronică sau transplantul renal reprezintă în final singura modalitate de supraviețuire.

CONCLUZII

Definiție: Pielonefrita este inflamația acutǎ sau cronică care afecteazǎ țesutul interstițial renal-spațiul dintre nefroni. Etiologie: Germenii cei mai frecvenți întâlniti sunt: Escherichia Colli, Proteus, Klebsiella, Piocianic, Stafilococ. Obișnuiții factori favorizanți sunt obstacolele de la nivelul căilor excretoare renale, afecțiuni renale congenitale, tumori, litiază renală, cistită. Semne:

dureri lombare, mai frecvent unilaterale, surde sau cu caracter de colicǎ renală

febrǎ cu delent violent

tulburǎri digestive

polokiurie, disurie, nicturie

HTA

transpirații

atingerea interstitiului renal

stare generalǎ alterată.

Participarea asistentei medicale la investigații: Una din sarcinile importante ale asistentei medicale este colaborarea si examinarea clinică a bolnavului. Ajutând medicul și pacientul, asistenta medicală creează un climat favorabil pentru relația: Medic – Pacient – Asistentă Pentru aceasta asistenta trebuie să tină cont de următoarele sarcini:

să pregătească fizic și psihic pacientul;

să pregătească materialele și instrumentele necesare examinării;

să pregătească documentele necesare: fișa de observații, rezultatele examinării;

asigură condiții de microclimat în salon;

pregăteste produse biologice și le trimite la laborator;

transportă în condiții optime produsele recoltate la laborator, după ce în prealabil le etichetează;

pregăteste pacientul fizic și psihic pentru examene radiologice;

administrează tratamentul medicamentos numai la indicația medicului.

Evoluție și prognostic Evoluția și prognosticul sunt favorabile în contextul în care tratamentul este aplicat corect și factorii favorizanți sunt îndepărtați. În urma aplicării tratamentului, deși toate semnele  bolii au dispărut  nu se poate vorbi de vindecare decât după controlul repetat al uroculturii în următoarele luni. S-a observat că pielonefrita acută, chiar atunci când nu este tratată, se ameliorează, febra dispare în câteva zile, boala poate trece în cronicitate.

PNA→PNC

Educație pentru sănătate: 1. Îngrijiri de prevenire primară:

dobândirea obșnuințelor corecte de eliminare;

evitarea inhibării reflexului de micțiune deoarece se produce distensia vezicii urinare, staza urinară, care poate favoriza formarea calculilor;

evitarea consumului de medicamente cu efect diuretic sau nefrotoxic fără sfatul medicului;

efectuarea corectă a toaletei regiunii perineale pentru a evita pătrunderea microorganismelor în tractul urinar;

evitarea aportului excesiv de săruri minerale;

se va evita frigul, umiditatea, traumatismele.

2. Îngrijiri de prevenire secundară:

depistarea precoce a afecțiunilor renale, și dispensarizarea lor corectă ;

tratamentul corect al acestor afecțiuni dupǎ sfatul medicului;

colaborarea pacientului cu asistenta medicală și echipa de îngrijire;

evitarea complicațiilor.

3. Îngrijiri de prevenire terțiară

reintegrarea în societate a individului cu afecțiuni cronice.

ANEXE

1.Recoltarea sângelui prin puncție venoasă Recoltarea se efectuează pentru examene de laborator, biochimice, hematologice, serologic.

Scop: Stabilește modul de lucru privind recoltarea sângelui în vederea efectuării investigațiilor paraclinice. Crearea accesului la o venă pentru:

recoltare de sânge în siguranță pentru examene de laborator;

extragerea unei cantități de sânge;

introducerea medicamentelor în circulația venoasă;

Locul puncției :

venele de la plica cotului,

bazilica și cefalica, unde se formează un M venos prin anastomozarea venelor antebrațului ;

venele de pe fața dorsală a mainii,

venele femurale,

venele subclaviculare,

venel maleolare interne,

venele jugulare și epicraniene ( la copii ).

   Materiale necesare :

perna tare elastică pentru sprijinirea brațului,

musama ,

aleza,

alcool .

Instrumente și materiale sterile:

ace sterile de 25-30 mm și diametrul de 6/10, 10/10 mm,

seringi,

pense,

mănuși,

tampoane de vată,

garou,

eprubete uscate și etichetate,

fiole cu solutii medicamentoase,

soluții perfuzabile,

taviță renală.

     Pregatirea bolnavului:

bolnavul e așezat într-o poziție confortabilă.

se examinează cavitatea și starea venelor având grijă ca hainele să nu impiedice circulația de intoarcere la nivelul brațului.

se asează brațul pe perniță și mușama în abducție,suplinație și extensie,

se dezinfectează tegumentele,

se aplică garoul la o distanța de 7-8 cm deasupra locului puncției strangandu-l astfel încat să se oprească circulația venoasă fără a comprima artera.

se recomandă bolnavului să strângă pumnul, venele devenind turgescente.

       Tehnica : 

asistenta îmbracă manușile sterile și se așează lângă bolnav.

se fixează vena cu policele mâini stânge la 4-5 cm sub locul puncției, exercitand o umșoara compresiune și tracțiune în jos asupara țesuturilor vecine.

se fixează seringa, gradatiile fiind în sus în mâna dreaptă între police și restul degetelor.

se pătrunde cu acul, traversând în ordine tegumentul în poziție oblică, apoi peretele venos, invingandu-se o rezistența elastică până când acul înaintează în gol.

se schimbă direcția acului cu 1-2 cm în lumenul venei.

se controlează pătrunderea acului în venă prin aspirații cu seringa.

se continuă tehinca în funcție de scopul puncției venoase, injectarea medicamentelor, recoltarea sangelui.

în caz de sângerare ( emisie de sânge ), se prelungește acul cu un tub de polietilenă care se introduce în vasul collector, garoul rămânând strans pe braț.

se îndepartează staza venoasă prin desfacerea garoului.

se aplică tampon îmbibat cu soluție dezinfectantă la locul de pătrundere a acului.

se retrage apoi brusc acul.

se comprimă locul puncției, brațul fiind în pozitie verticală.

 Dupa tehnică se face toaleta locală a tegumentelor, se schimbă lenjeria dacă sa murdarit, se pregătește sângele pentru trimis la laborator și se reorganizează locul de muncă. Procedeul de recoltare e stabilit în funcție de analizele ce urmează să se efectueze.

Pregătirea produsului de laborator:

se completează buletinul;

se etichetează produsul;

se trimite la laborator.

Rezultatul: Valorile normale a VSH-ului:

la bărbat → 1 – 10 ml/1h și 7 – 15 ml/2h.

la fememi → 2 – 13 ml/1h și 12 – 17 ml/2h.

Recoltarea hematocritului:

puncția se face la fel;

Recoltarea sângelui pentru determinarea VET (hematocrit)

se face prin puncție venoasă;

se recoltează 2 ml sânge pe cristale de EDTA(Acid-etilen-diamino-tetracetic) 1% , 0,5 ml soluție prin evaporare.

Rezultatul: → 46 ± 6 % la bărbați.

→ 41 ± 5 % la femei.

Rezistența globulară Se recoltează sânge pentru obținerea globulelor roșii.

se evită hemoliza și coagularea sângelui ;

sângele recoltat, adicăm 5 sau 6 ml,se trece într-un balon erlenmeyer de 100 ml , în care sunt 5 – 10 perle de sticlă;

se agită ușor blanonul timp de 5 -10 minute cu mișcări circulare ;

se trimite la laborator imediat.

Valoarea normală – 0,36 % – 0,42 %.

Hemoleucograma ( HCG )

Rezultate:

eritorcite → 4,5 – 5,5 mil/mm³ la barbați;

→ 4,2 – 4,8 mil/mm³ la femei.

leucocite între 4000 – 8000/ m³ dintre care:→ polinucleare segmentate 45 – 70%;

→ nesegmentate 0 – 5 %;

→ eozinofile 1 – 3 %;

→ bazofile 0 – 1 %.

2.Tehnica de pregatire a pacientului pentru urografie Urografia: metodă curentă de examinare a rinichilor și a căilor urinare , utilizandu-se substanțe iodate hidrosolubile administrate intravenos. Pregătirea materialelor:

carbune animal;

ulei de ricin;

materiale necesare pentru clisma evacuatoare;

substanță de contrast Odiston de 30, 60m sau 75%;

medicamente antihistaminice;

medicamente de urgență;

seringi de 10 ml , sterile;

ace pentru injecții intravenoase;

Pregătirea psihică a pacientului:

se anunță pacientul și i se explică importanța tehnicii pemntru stabilirea diagnosticului;

se explică pacientului tehnica investigației și regimul alimentar necesar pentru reușita acesteia.

Pregătirea alimentară a pacientului: Cu 2-3 zile înaintea examinării,pacientul va consuma un regim fără alimente care conțin celuloză și dau reziduri multe ( fructe, legume și zarzavaturi, paste făinoase, pâine) și ape gazoase. Se reduce cantitatea de lichide din regimul cunoscut; Înaintea examenului pacientul nu mănâncă și nu consumă lichide(pentru reducerea volumului urinei). Pregătirea medicamentoasă a pacientului: Cu două zile înaintea examinării, se administrează cărbune animal și triferment cate 2 tablete de 3 ori pe zi. În seara precedentă zilei de urografie,se administrează 2 linguri de ulei de ricin. Se efectuează clismă evacuatoare înaintea injectarii substanței de contrast.

Testarea sensibilității față de substanța de contrast:

se efectuează proba de toleranță față de iod;

se comunică pacientului (ca să nu se sperie),unele simptome ce pot să apară ( amețeli, grețuri, sau dureri abdominale) și care dispar repede fără consecințe;

dacă pacientul prezintă reacția hiperergică, se întrerupe administrarea și se anunță medicul.

Participarea la examen: Pacientul va fi condus la serviciul de radiologie;va fi ajutat să se dezbrace și să se așeze pe masa radiologică. Dacă toleranța organismului este bună, se administrează intravenos substanța de contrast,astfel: 20 ml Odiston 75% la adulți (sau 25 ml soluție 60%), iar la copii,în funcție de vârstă,se administrează 5-15 ml soluție 75%; La 8-10 minute de la efectuarea injecției, medicul execută radiografia renală (urografia).

Îngrijirea pacientului după tehnică: Va fi ajutat să se îmbrace, va fi condus în salon și instalat comod în pat; Se notează examenul în foaia de observație.

Injectarea substanței de contrast se face pe masa radiologică foarte încet, cu multă precauție, amestecându-se cu sângele pacientului.

Urografia este contraindicată în: Insuficiență renală și hepaticăm, Boala Basedow, stari alergice, anemii hemolitice, tuberculoză pulmonară evolutivă.

3. Recoltarea urinii pentru testul Addis-Hamburger Urina : soluția apoasă prin care sunt eliminate substanțele rezultate în urma metabolismului intermediar protidic, imnutile și toxice pentru organism. Micțiunea: procesul fiziologic prin care este emisă urina. Testul Adiss-Hammburger: se face pentru stadiul cantitativ al elementelor figurate și al cilindrilor din urină. La femei nu se fac recoltări în perioada menstruală. Pregătirea bolnavului: Se anunță bolnavul cu o zi înainte; Se recomandă regim fără lichide cu 24 ore înainte; Dimineața bolnavul este rugat să urineze; Se notează ora exactă,iar această urină se aruncă; Din acest moment bolnavul este rugat să rămână culcat timp de 100-180 minute; Bolnavul nu bea nimic în tot acest timp.

Pregătirea materialelor pentru recoltarea urinei: Se pregătesc materialele sterile pentru recoltate:

eprubete sterile sau alte recipiente în funcție de cantitatea urinei;

tampoane de vată.

săpun.

Pregatirea materialelor necesare pentru toaleta organelor genitale:

apă caldă;

bazinet;

pensă porttampon;

tampoane de vată;

cană cu apă caldă;

prosop (special);

mănușă de baie;

mănușă de cauciuc.

Alte materiale necesare:

aleză;

mușama;

mănuși;

tavița renală;

tavă medicală.

Recoltarea: După 100-180 se face toaleta organelor geneto-urinare cu apă și săpun; Se recoltează întreaga cantitate și se măsoară volumul; Recoltarea se face din jet prin emisie spontană sau prin cateterism vezical (sondaj). Se trimite la laborator etochetat, notându-se exact intervalul de timp între cele două micțiuni și volumul celei de-a doua micțiune. Interpretarea rezultatelor: Normal se elimină prin urină 1000 hematii pe minut și 1000 leucocite pe minut.