Pielea este un organ viu, nu o simpl ă membrană , fiind foarte versatil, nu doar neted și de [628708]

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Pielea este un organ viu, nu o simpl ă membrană , fiind foarte versatil, nu doar neted și de
cele mai multe ori plăcut la atinger e, ajutând la reglarea m ultor funcții din corpul uman. Pielea
acționează ca un scut împotriva “primejdi ilor” din natura, mediu înconjurător. Aceasta conține
celule nervoase care detectează diverse acțiuni fizice care se exercită asupra ei, cum ar fi
schimb ările de temperatura sau de presiune , totodată se poate auto -vindeca și poate păstra
temperatura corpului constanta, de aproximativ 37 de gra de Celsius.
Piele este organul care ne oferă o anumită rezistentă la curent și tensiune de care corpul are
nevoie. Această rezistență de ce le mai multe ori se schimbă odată cu starea emoționala a corpului
nostru. În cazul în care corpul este relaxat, rezi stența este mai mare sau egală cu 2 mega ohmi, iar
în cazul în care acesta se află într -o stare emoțională ridicat ă, rezistența va fii red usă până la 500
kilo ohmi sau chiar mai puțin de atât. Această reducere a rezistenței pielii este strâns legată de
creșterea fluxului de sânge și a permeabilității urmată de modificăriile fiziologice din perioada în
care corpul uman este supus stresului ri dicat, lucru care duce la creșterea conductivități pielii.
În momentul în care sunt stresați, anxioși , oamenii au ten dința să transpire din cauza
activității sistemului nervos simpatic. A ceasta formă de transpirație este diferită de cea obișnuită
și apare la nivelul palme lor. Din cauza acestei a, se determină o diferență de conductivitate a pielii,
deoarece se reduce rezistențe a.

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII TEORETICE

2.1 Aspecte ana tomice
2.1.1 Pielea – aspecte generale
Pielea este cel mai mare organ al corpului uman , care reprezintă un înveliș neîntrerupt
membranos conjunctivo -vascular care acoperă corpul în întregime și care se continuă la nivelul
orifiiciilor cum ar fi gura, na sul și atele cu semimucoasele (cheratinizată pe alocuri ) și mucoasele
care se formează în interiorul acestor cavități. Aceasta reprezintă o suprafață receptorie extrem de
vastă, care as igură protecție corpului de leziunile mecanice și de microorganisme, rea lizează
funcțiile de respirație, prezintă o sensibilit ate diversă, indeplinește un rol important în
termoregulație, de asemenea, particită la secretarea produselor finale ale metabolis mului și conține
rezerve de energie pentru corp, totodată leagă întreg organismul de mediul înconjurător.
Grosimea pielii va riază în funcție de zona în care se aflt ă, aceasta este de 4 mm la palme
și între 0,2 -0,5 mm la pleoape, prepuț și gland. Bineîn țeles grosim ea pielii variază în funcție de
sex și vârsta, fiind mai sub țire la femei, copii și b ătrâni decât la b ărbați. Pielea este foarte elastică
având o rezistență mare, o porțiun e de 2-3 mm lățime poate supor ta o greutate de până la 2 kg.
Pielea este elastic ă, în special , dator ită fibrelor elastic e, dar și a sistemu lui fibrilar dermic .
Datorită lor pielea e depresibilă . De asem enea, contribuie și paniculul adipos, lobuli grăs oși,

înveliți în țesut ul conjunctivo -elastic, ai acestuia funcționează ca niște mingi minuscule de cauciuc
ce se de forme ază la apăsare, d ar care la încetarea acțiuni revin la forma inițială. Elasticitat ea scade
odată cu vârsta și dispare în cazul în care sunt prezente stării precu m edematoase sau scleroză
cutanată.
Culoarea pielii diferă în funcție de cantitatea de pigment melanic , care conferă nuan țe de
piele alba, atunci când lipse ște pigmentul și neagră când acesta este în exces . Totoda tă diferă și în
funcție de gradul de vasculariza re, acesta determină nuanța roz -roșie , vascularizația mai mare a
feții produce și anumit e particularități morbide r egionale , fapt ce duce la numeroase boli
congestiv e ale feții . Și nu în ultimul rând, este foarte importantă și regiune în care traiește persoana
și vârstă acesteia.
Suprafața pielii are aproximativ 1,5 -2 metri pătrați , este catifelată, onctuoa să și umedă.
Supraf ața nu e uniform , ea fiind brăzdată de depresiuni, unele mai intense denumite pliuri sau cute,
iar altele mai greu vizibile denumite depresiuni infundibuliforme.
Pliurile pot fi mai groase , de exemplu : pliul submamar, interfesier, inghinogenital sau mai
discret e, un exemplu ar fii fața de flexie a articulațiilor , cu șanțuri fine și scurte, acestea sunt cele
mai numeroase, fiind prezente pe toată suprafața corpului și vizibile cu ochiul liber. Șanțuri le care
se form ează prin intersectare conferă suprafețe le romboidale, reprezentând cadrilajul normal al
pielii. Pe suprafața pal mii se pot observa cu ușuriință mai multe șanțuri curbe, juxtapuse, care
delimitează mici proeminențe denumite creste papilare. [bobliografie -carte 1]
Depresiu nile infundibular e, cunoscute în popor sub denumirea de pori, corespund
orificiilor glandelo r sudoripare , greu de observant cu ochiul liber , și foliculilor pilo -sebacei , care
pot fi vizibili mult mai ușor.

Fig. 1. Cadrilajul normal al pieli [bibliografie -carte 1 ]

2.1.2 Funcțiile pieli i
Pielea ca și oricare alt organ al corpului nostru prezintă anumite func ții care ajută la o mai
bună funcționare a organismului , astfel aceasta ne oferă urmatoarele :
• funcția de apărare : ajută la împiedi carea pătrunder ii unor agenț i patogeni în organism , cum ar
fi bacterii le, substanț ele toxice, radiații le;
• funcția termoregulatoare constă în menținerea unei temperaturi constante a corpului, pentru a
evita supraîncălzir ea. Pielea reduce toxinele si apa care este în exces ,previne su praîncălzirea
prin eli minar ea transpirației, ast fel corpul va avea o temperatură scăzută pentru reducerea
pierderii temp eraturii corporale, iar în cazul în c are corpul este su pus unor temperaturii scăzute
acestea îl ajută încălziindu -l prin c ontracția mușchi ilor erector , care sunt anexați firelor de păr ;
• funcția de apărare față de razele ultraviolete , are loc la nivelul stratul ui cornos stratum
corneum , acesta absoarbe și reflectă cam 50% din radiații, absorbirea radiațiilor se realizează
prin pigmentul din piele , și anume melanin a, având loc în acest fel bronzarea pielii , însă daca
este expun s într -un mo d exagerat la radiații se poate produ ce cancerul de piele ;
• pielea ca rezervor de c elule embrionare : această funcție este folosită de către medicii chirurgic
în realizarea transplanturi lor;
• funcția imunologică a pielii este produsă datorită celulel or Langerhans din piele ;
• funcția de organ de simț reprezintă una din funcțiile de comu nicare a pielii cu medi ul
încon jurător, aceas ta fiind îndeplinit de receptorii:
o de durere (fiind până la 200/cm2);
o de presiune (corpusculii Vater -Pacini );
o termoreceptorii (corpus culii Krause) ;
o receptorii la întindere (corpusculii Ruffini );

o receptorii tactili sunt mai desi întâlniți la buze, degete, limbă, mamelon, organele genit ale
externe ( corpusculii Meissner și celulele Merkel) ;[bibliografie -wiki 5]
• funcția de respirați e ajută la absorbirea oxigenului și elimina rea bioxidului de carbon. În cazul
în care are loc la copii, difuzia gazelor prin capilarele dilatate ale pielii este amplificată. Dacă
realizam o comparație între respirația pul monară și cea a pielii, cea din urmă absoarbe 1/180
parte oxigen și elimină 1/90 -1/65 parte bioxid de carbon. De pe suprafața pielii se evaporă
zilnic cir ca 800 g apa, ceea ce depășește cu mult posibilită țile plămâ nilor. Absorbția apei și a
substanțelor chimice solide de pe tegumentele normale aproape că nu are loc. Solvarea unor
substanțe în filmul hidrolipidic (rezocrină, sulf, acid salicilic și acid boric, oxid de plumb,
clorură de fier, mercur, cloroform, pirogalol etc .) duce la simplific area absorbți ei percutană.
Gradul de absorbție în diferite regiuni cutana te depinde de starea mantalei acide, capacitatea
de buffer a pielii și de prezența folictililor pilosebacei. Astfel, pielea palmară și planta ră, unde
glandel e sebacee lipses c și stratul cornos este compact, posedă capacități de absorbție minime ;

• comunicar e: pielea prin sch imbarea culorii (palidă, rosie) reflectă anumite stări emoționale și
de asemenea , semnalizează prezența unei bol i (tegumentul icteric din hepat ite).

2.1.3 Structura pielii
Structura pielii este foarte complex , este compusă din patru regiuni suprapuse , și anume :
epidermul, joncțiunea dermo -epidermică, dermul și hipodermul. Ep idermul este situat la suprafață
fiind un epiteliu nevascularizat. Joncțiunea dermo -epidermică, după cum ne putem da seama și din
nume , separă epidermul de derm. Ur mătorul fiind dermul care se continuă în final cu hipodermul
între cele două neexistând o limită netă.

Fig 2. Strucutura pielii [bibliografie -carte 7]

Epidermul este un țesut epiteli al stratificat și pavimentos, cornificat, având un num ăr
variabil de straturi d e celule, difer ă în func ție de regiunea în car e se află, însă se regenerează în
permanență . El este lipsit de vase sangvine, nutriția celulelor se realizează prin difuzarea limfei
interstițiale din derm, prin intermediul membranei bazale și prin spațiile înguste (de cca 10
milimicroni), care delimitează între ele celulele vitale ale stratului. Epide rmul este un protector
mecanic , ajută la împiedicarea pierderilor de apă din straturile profunde ale pielii și nu permite
pătrunderea microbilor în ele.
Popula țiile celulele epiderm ale se impart în funcție d e origine, aspect microscop ic și
funcții, în următoarele:
• keratinocitele , sunt principalele celule ale epidermului reprezentând 95% din totalul de
celule, provin din celulele stratului bazal, acestea numindu -se keratinoc ite bazale care
se divid în permanen ță și se reînoiesc . Are lo c o miș care celulară lentă -ascendentă timp
în care ele se încarcă trepta t cu keratină. Aceste celule mai pot fii și corneocyte , ele se
elimină de pe pi eli prin descuamare ;
• melanocitele sunt celulele care secret ă pigmentul melanic, care, eliberat din ele, es te
depozitat atât în celulele epidermice ( stratul bazal al ke ratinocitelor ), având ca și

element distinctiv prezența mela nosomilor , cât și în macrofagele dermice, car e devin
melanofore. Melan osomi i sunt organite intracelulare specia lizate în bio sinte za
melaninelor. Embriologic, ele se nasc în creasta neurală sub forma de metaboliști care
pe parcursul primelor luni de viață fetală migrează spre sistemul nervos central (tuber
cinereum, locus niger etc.), în peritoneu și în piel e. În piele se găsesc de obice i între
celulele bazale ;
• celulele Langerhans , au rol în imunitate și sunt reprezentate de: celule
imunocompetente, variantă de macrofag, celulă de tipul APC ;
• celulele Merkel sau celulele tactile sunt de tip receptor s enzitiv , reprezentând sateliți ai
termi națiunilor nervoa se
Keratinocitele epidermului su nt împărț ite pe straturi celulare , ele find coresp unzătoare cu
stadiul de maturare celular ă a acesto ra, astfel avem următoarele straturi :
1. Stratul bazal ( stratul germinativ ) este cel mai profund, acesta fiind dispus pe membrana
bazală (jonc țiunea dermo -epiderm ică). Este format dintr -un singur strat de celule, ele au un nucleu
mare , oval sau alungit , cu o rețea mare de cr omatina , este situat apical , dar une ori poate fi întâlnit
și în mitoză . La polul apical sunt situate granule de melanină, care un rol fotoprotector, având grăjă
ca acizii nucleici ( în special din ADN ) să fie feriți de razele ultraviolet . Între celulele bazale se pot
observa melanocit ele și corpusculii senzoriali Merkel -Ranvier , aceștia fiind mai pro eminenți la
nivelul buzelor și a degetelor . Stratul bazal este denumit și strat germinativ, pentru că keratinocitele
din ac est loc , având o diviziune celulară continuă , dau naștere noilor k eratinocite care pe m ăsura
maturării lor, vor popula straturile următoare .
2. Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine și reprezintă 30%
din epiderm . De obicei , el este alcătuit din cel puțin cinci și cel mu lt douăzeci de rânduri de celule
poliedrice, având diametrul între zece și cinsprezece micro, sub for mă de mozaic, care pe măsură
ce urcă devin tot mai întinse . Ele sunt mai acidofile decât cele bazale . Acest strat este sediul unor
transformări foarte importante în eczem ă sau în metaplazii, și în multe alte afecțiuni. Citoplasma
celulelor se caracterizează prin filamente dispuse în mănunchiuri, care se numes c tonofibrile. Ele
au un rol important în sinteza keratine i. [bibliogafie -carte umft 1 ]

3. Stratul granulos este situat d easupra celui precedent, reprezint ă 10% din grosimea
epidermului. Acesta este compus din cel pu țin un r ând și cel mult ci nci rânduri de celule turtite.
Se caracterizează prin numărul mare de granulații citoplasmatice de keratohialină. Realizează o
barieră care ajută la împiedic area pierder ii apei. Însă în această bariera pot patr unde gaze, lipide,
vitamine, enzime, hormoni sexuali , radiații, glucoză, dar și substanțe nocive , de exemplu, nicotina .
4. Stratul lucid mai poartă ș i denumi rea de strat cornos baza l e format din celule bogate în
glicogen, eleidină și grăsimi. Pe acest strat celulele sunt dispune pe cel puțin un r ând și cel mult
trei rânduri și au un aspect clar. Prezența glicogenului validează existența unor procese vitale
necesare în sinteza kerati nei. Stratul lucid este ultimul strat vital al epidermului, acesta împreună
cu stratul cornos profund realizează "bariera epidermică" (barieră împotriva apei, a substanțele lor
chimice și a microorganisme).
5. Stratul cornos este ultimul star al epidermulu i și este și cel mai superficial. Grosimea
acestuia diferă în funcție de locul anatomic în care se află , este mai evident în regiuni precum
palmele sau tălpile. Ar e în mod n ormal, între opt și zece rânduri de corneocyte care sunt bine
sudate între ele. El este format din două straturi: stratul cornos profund sau conjunct și stratul
superficial sau disjunct , numit și exfoliator. În cel conjunct celulele cornoase sunt alipite, iar în cel
disjunct celulele au conexiuni laxe, desprinzându -se la suprafață. Stratul cornos se manifestă ca o
barieră protectoare, acesta contribuie și la protecția mecanică, la cea chimică, la protecția solară,
dar cea mai importanta funcție a s tratulu i const ă în preven irea pierderilor trans -epidermale de apă.
Dermul , se află sub epi derm și este format dintr -un țesut conjunctiv și sunt prezente toate
cele trei componente de bază a unui astfel de țesut, și anume : substan ță fundamental ă, o re țea de
fibre de sus ținere și popula ții celulare plonjate în ochiurile re țelei de fibre . El este separat (și în
acela și timp reunit) de epiderm prin membrana bazală , care îndepline ște o func ție de filtru selectiv.
Dermul este alcătuit din două straturi : stratul superficial , numi t și dermul papilar , este situat
sub joncțiunea dermo-epidermică și formeaz ă spre epiderm papilele der mice , acesta este bogat în
terminații nervoase, receptori nervoși, celule, vase limfatice și sanguine . Stratul profund sau
dermul propriu –zis (reticular) este mai gros și are în alcătuirea sa în mare parte fibre elastic , de
colagen și de reticulină, oferiind piel ii rezistență și elasticitate.

Hipodermul este stratul care separă pielea de straturile sub adiacente și constituie cel mai
profund strat . El se continu ă fără nici o delimitar e cu țesutul conjunctiv lax, bogat în celule
adipoase și se re alizea ză din paniculi adipoși populaț i cu adipocite (celule depozitare de grăsimi),
delimitați prin septuri conjunctivo -vasculare, septuri care conțin fibrocite și mastocite .
[bibliografie carte umfiasi 7]
Hipodermul poate prezenta două tipuri de țesut adipos (gras) : țesutul adipos com un, care
este întâ lnit în special la adul ți și țesutul adipos brun, prezent la copii. Țesutul gras brun se
definește prin abundența intracelulară de mitocondrii și citocromi, dar și prin o bogată
vascularizație, elemente ce conferă un aspe ct întunecat preparatelor histologice. De asemenea,
acesta prezintă ș i o sursă importantă și imediată de căldură .