PICTURA MURALĂ (scurt istoric) [308387]

ARGUMENT

D

[anonimizat], [anonimizat]-o [anonimizat], [anonimizat].

Principalele motive pentru care am ales această temă sunt atât fascinația mea pentru restaurare cât și dorința de a aduce într-o [anonimizat] a produce un fals istoric.

[anonimizat] (cu voie sau fără voie), [anonimizat]-mecanici cât și de cei chimici. Voi specifica efectele lor dar și modul prin care pot fi înlăturate degradările atât din perspectiva persoanelor în domeniu cât și din punctul meu de vedere.

[anonimizat], de importanța acestora dar și despre rolul lor în biserică. [anonimizat]-am propus să abordez o serie de degradări și cauze ale picturilor de pe pereții bisericilor. [anonimizat]-[anonimizat]-lea voi prezenta o serie de propuneri privind înlăturarea acestora.

Cuprins

ARGUMENT

CUPRINS

PICTURA MURALĂ (scurt istoric)

Importanța și rolul picturilor murale în biserică.

DEGRADĂRILE PICTURILOR MURALE.

CAUZELE ȘI EFECTELE DEGRADĂRII PICTURII MURALE:

[anonimizat]; [anonimizat]

„Conceptul derestaurării”-[anonimizat], liliecilor

FACTORII NATURALI

Umiditatea

Inundații

Alunecări de teren

Temperatura

Incendii

Ploi

Grindina

Lumina

Vântul

Praful

Cutremure

PROPUNERI DE ÎNLĂTURAREA DEGRADĂRILOR

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

PICTURA MURALĂ (scurt istoric)

P

[anonimizat], [anonimizat]. Avem foarte multe exemple de picturi murale: [anonimizat], [anonimizat] a Ateneului Roman ș.a. Se știe faptul că termenul de ,,murală” vine din latinescul ,,muralis” fiind tradus prin «aflat pe un zid destinat să stea pe perete» .

,,[anonimizat], cu aproximativ 30.000 de ani înaintea erei noastre”. [anonimizat]perite pe pereții peșterilor. Au reprezetat în picturile lor în special animale, personaje, chiar și unele scene. ,,De cele mai multe ori oamenii acestor timpuri «pictau» pe pereții grotelor prin introducerea mâinilor în diverse lichide, de obicei «pământ roșu sau sânge pentru a-și imprima urma»”.

În peștera Cauvet Cave din Ardeche s-a descoperit cea mai veche pictură murală ce datează din anul 30.000 î. Hr., aceste picturi au fost descoperite foarte târziu, abia în anul 1994. Cu ajutorul cercetătorilor s-a descoperit că încă din secolul al IV-lea, creștinii își decorau pereții cu diferite simboluri și scene religioase.

Pictura rupestră atinge punctual maxim în epoca magdaleniană al dezvoltării sale, din această perioadă se păstrează foarte bine picturile de la Altamira și Lascaux. Impresionantele picturi descoperite în peștera Altamira, se păstrează până în prezent într-o stare de conservare foarte bună. Peștera a conservat atât de bine picturile încât îți dă impresia că acestea sunt proaspăt realizate.

Oamenii din acele timpuri foloseau pigmenți naturali, de cele mai multe ori oxizi de fier și de mamgan, hematită, linolitul; negrul era obținut din cărbune de lemn sau os iar albul făcut probabil dintr-un fel de argilă. H.Obermayer susține faptul că pigmenții ar fi fost fixați pe perete cu ajutotul unui linat construit din grasimi, ser sanguin, urină, ou sau lapte. Nu ne mirăm de acest aspect, dovadă facând modul de conservare a acestora pe o perioada extrem de îndelungată de timp, chiar mii de ani. În prezent, picturile rupestre datorită modului de conservare foarte bun, au devenit adevărate opere de artă. De cele mai multe ori pentru a fi bine conservate, picturile murale au la bază menținerea echilibrului climatic în peșteri, grote, catacombe, pigmenții fiind proectați mai apoi prin suflarea într-un tub.

Imagine cu picturile rupestre de la Altamira.

Cea mai importantă caracteristică a picturilor murale rupestre este aceea că pictura era executată direct pe zid, stâncă. Nu putem vorbi de pictura murală fără să aducem aminte de zid. De reținut este faptul că pictura murală se află în strânsă legătură cu arhitectura (zidul, stânca) transformând-ul în totalitate și orefindu-i un aspect fastuos. „Spre deosebire de tablou, pictura murală nu are nevoie de ramă care să o integreze arhitecturii: «rama» sa este însăși arhitectura, în care e înglobat și spectatorul.”

Imagine ce scoate în evidență strânsa legătură a picturii murale cu arhitectura.

Una din calitățile picturii este aceea de a-i permite acesteia să imite sculptura și arhitectura și să creeze praguri fictive. ,,A separa culoarea și textura superficială a arhitecturii înseamnă a risca să o reduci pe aceasta la scheletul ei abstract și să consideri pielea drept un veșmânt ce se poate schimba.” Structura pe care este realizată pictura se numește suport, acesta este de multe ori din rocă brută, rocă fățuită sau de zid. Pictura poate fi realizată pe direct pe suport sau după aplicarea unei tencuieli.

În arta murală sunt prezente mai multe timpuri de picturi. Una dintre cele mai importante dar și cu o impresionantă vechime este fresca, a frescco sau ,,pictura cu var”. Aceasta este intâlnită în special în bisericile ortodoxe. Picturile murale se aflau în strânsă legătură cu religia încă din cele mai vechi timpuri, o mare parte a acestora cuprindeau simboluri și scene religioase.

Icoana de hram a mănăstirii Densuș ce ilustrează una dintre cele mai vechi fresce din țara noastră.

Toate picturile executate pe tencuială uscată poartă denumirea de a secco. În pictura a secco, pigmenții sunt fixați cu ajutorul unor lianți. În această categorie intră pictura în ulei, pictura în tempera și altele. Toate aceste tehnici sunt incluse în cadrul picturilor murale. Dintre toate aceste tipuri de picturi se știe faptul că fresca este una dintre cele mai bune și mai rezistente în timp. Drept mărturie ne stau la dispoziție picturile murale din țara noastră în Moldova (Voroneț, Moldovița, Sucevița, Arbore ș.a), Transilvania (Densuș, Strei) dar și din Țara Românească unde observăm rezistența în timp a frescelor.

,,Pictura era considerată ca fiind «literatura analfabeților»”. De-a lungul istoriei cunoaștem că nu toți oamenii aveau posibilitatea de a studia și de a învăța carte, aceasta fiind posibilă numai familiilor înstărite a societății din vremea respectică. O dată cu apariția picturii și a desenului, omul a început să înțeleagă dincolo de litere ceea ce era reprezentat în picturi, icoane. Biserica primară a «profitat» practic de acest lucru pentru a reda Mesajul Evangheliei celor ce doreau să-l cunoască dar nu puteau din cauza neștiinței lor. Toți aceștia reușesc să înțeleagă ceea ce este transmis în Evanghelie.

În prezent, pictura murală i-a amploare atât în interiorul cât și în exteriorul diferitelor clădiri (castele, opere, atenee, locuințe etc.) pentru a oferi o frumusețe cu totul aparte. Aceasta s-a dezvoltat considerabil astfel încât, atunci când intrii în înteriorul unei clădiri de acest fel, ai impresia că ți se taie răsuflarea.

Importanța și rolul picturilor murale

D

in punctul meu de vedere pictura murală are o mare importanță atât pentru biserică cât și pentru oameni. Prin iconografia bizantină se pun bazele relației dintre natural și spiritual și dintre firesc-omenesc și dumnezeiesc. Pictura murală se află într-o strânsă legătură cu arhitectura. Nu ne prea putem închipui un lăcaș de cult ortodox fără pictură. Este aproape imposibilă inexistența acesteia. Acoperă de obicei întreaga suprafață interioară a bisericii iar în unele biserici chiar și partea exterioară. Frescele nu sunt puse, pur și simplu ca obiectele unui muzeu ci ca mădulare ale unui trup, trăiesc întru aceeași tainică viață.

În primul rând pictura murlă are un rol de aprofundare a credinței. Te ține «treaz» în momentul în care se săvârșesc slujbe, rugaciuni, te face cumva să te gândești la ceea ce au făcut sfinții pentru credință, la faptele și viețile acestora. După cum știm pictura murală mai poate fi numită și «biblia în imagini». În majoritatea picturilor întalnim scene din viața Mântuitorului, a Maicii Domnului și a sfinților. Sunt reprezentanți sfinți ierarhi, cuvioși, mucenici ș. a.

În al doilea rând aceasta are un rol de înfrumusețare. Aceste picturii schimbă în totalitate înfățisarea bisericii. Picturile alături de cântări te ridică cumva deasupra tuturor, te înalță către cer cu sufletul. Prin intermediul rugăciunilor avem impresia că sfinții de pe pereți sunt vii, că suntem alături de ei, că se află lângă noi în momentul în care noi ne rugăm. Acest lucru ne demonstrează încă odată prezența dumnezeiască lângă noi. Picturile de pe pereții bisericilor au un împact foarte puternic asupra oamenilor.

În al treilea rând are rol de a destăinui oamenilor evenimentele Sfintei Evanghelii, creștinului i se descoperă învățătura ortodoxă printr-o varietate de fome și de culori de pe pereții bisericilor. Pictura murală era foarte folositoare pentru cei ce nu știau carte în trecut, ei înțelegând toate evenimentele prin intermediul acesteia. Tocmai din acest motiv pictura murală este numită de Sfântul Grigorie cel Mare «biblia neștiutorilor de carte» iar din punctul de vedere al lui Bonaventura ea este destinată masei necultivate. Cu ajutorul iconografiei suntem conduși la Hristos, unde se poate ajunge numai în cazul în care s-a stabilit relația dintre chip și original; icoanele nu îl înlocuiesc pe Hristos, ci mijlocesc către Hristos. Icoanele ne dau sentimentul real al prezenței lui Dumnezeu și al sfinților.

În al patru-lea rând aceasta are și ,,scop didactic: proclamă mântuirea și arată făptuitorii cu ajutorul semnelor cifrate; sunt prezentate în trei grupe:

Tot ceea ce se raportează la apă: Arca lui Noe, Iona, Moise, peștele, ancora;

Tot ceea ce este legat de pâine și vin: înmulțirea pâinilor, spicele de grâu, vița;

Tot ceea ce se referă la imaginile mântuiriiși ale celor mântuiți: tinerii în cuptor, Daniel în groapa cu lei, pasărea Phoenix, Lazăr cel înviat.”

În al cinci-lea rând, un alt rol al picturii murale este acela de a aduce arta în atenția oamenilor, aceasta având un imens impact vizual. De exemplu, am observat că în Germania, pe pereții exteriori a diferitelor clădiri, hoteluri sunt realizate foarte multe picturi cu obiceiuri și tradiții reprezentative zonelor respective.

2. Degradările picturii murale

D

egradarea unui material reprezintă un proces de alterare structurală generală, complexă și profundă, pe când deteriorarea exprimă o modificare nedorită a aspectelor exterioare și de montaj ale unui obiect.

Alterarea picturii murale rezultă atât în urma trecerii operei prin timp cât și în urma diverșilor factori ce o influențează. Cu părere de rău, menționez faptul că există multe cauze ale degradării picturii, principalul factor de degradare fiind omul. Acesta a adus mari pagube, sub forma unor acte de vandalism, în special pe timpul persecuțiilor, pe timpul comunismului, din cauza fanatismului religios, ajungându-se practic la demolarea disericilor și la distrugerea în totalitate a picturii. Alți factori ce au contribuit la degradarea și la deteriorarea picturii murale sunt: factorii biotici, factorii fizico-chimici și factorii naturali.

În legatură cu intervenția omului asupra muralisticii, cele mai bune îndemnuri le primim de la marii restauratori, în special de la Caesare Brande. Acesta ne scrie faptul că nu avem voie să intervenim în totalitate asupra operei de artă, pentru a nu produce un fals istoric. Trebuie să se știe unde a intervenit restauratorul și care este originalul.

Un lucru foarte important este acela de a se revedea istoria material a monumentelor, fiind consemnte cu mare atenție toate modificările pe care le-au suferit dea lungul timpului , chiar și intervențiile de restaurare, având ca scop reconstituirea cauzelor și a efectelor care antrenează degradările actuale. Un rol foarte important pe care restauratorul îl are este acela de a asigura protejarea pe termen îndelungat a monumentului. Pentru a interveni asupra picturii murale, este extrem de importantă studierea acesteia cu mare atenție pentru a ne putea da seama de cauzele și efectele degradării. Putem interveni asupra operei de artă numai dacă suntem foarte siguri de ceea ce trebuie să facem pentru a-i prelungi viața acesteia.

În lucrarea de față, voi încerca să descriu cauzele, efectele și propunerile de înlăturare a celor mai importante degradări.

2.1. Cauzele și efectele degradării picturii murale:

2.1.1. Factorii fizico-chimici

Depunerile aderente și neaderente pe suprafața picturii murale.

S

uprafețele picturilor murale sunt influențate de prezența diverselor acumulari aderente și neaderente. Imaginea este alterată, vizibilitatea este foarte redusă iar de cele mai multe ori pictura nici nu se mai observă. Culorile devin foarte șterse în urma depunerilor, existând cazuri când acestea nici nu mai pot fi distinse.

Aceste depuneri pot fi înlăturate după caz, unele pot fi îndepărtate definitiv, altele doar parțial, iar în cazurile cele mai grave acestea nu pot fi deloc inlăturate. Principala dorință a restauratorilor este aceea de a redescoperii ceea ce se afla sub aceste depuneri. Alterarea imaginii este produsă atât de depunerile din atmosferă, cât și de modificările cromatice rezultate în urma transformărilor chimice. Pot fi observate pe unele suprafețe picturale depuneri sub formă de voaluri albe, acestea numindu-se în limbajul de specialitate eflorescențe saline, rezultate în urma prezenței umidității. Există depuneri de mai multe feluri:

* Depunerile atmosferice. Imaginile devin neclare, sau chiar greu de identificat.

În această imagine se pot observa depuneri atmosferice înainte de a fi curățite, dar și după ce a fost realizat procesul de curațire.

* Acumulările de fum și praf. Primele provin cel mai adesea din arderea lumânărilor în interiorul locașului de cult, acestea fiind și cele mai frecvente. Altele provin și din cauza incendiilor pe care le suferă bisericile. Acestea se formează în timp, nefiind luate măsurile necesare prevenirii lor. Cele mai frecvente depuneri de fum le întâlnim în altar și în naos, chiar și în pronaos dacă sunt depuse în acest loc suporturile de ardere a lumânărilor, ele sunt frecvente în special în zonele unde sunt aprinse lumânările.

În această imagine putem observa faptul că depunerile de praf și de fum pot acoperi o foarte mare parte din biserică, în cazul de față toată pictura.

În aceste imagini, programul iconografic este foarte greu de distins din cauza depunerilor de fum și de praf.

De cele mai multe ori, aceste depuneri alterează imaginea din punct de vedere cromatic, o pot întuneca, iar în cazurile cele mai rele aceasta dispare sub acumulări devenind indescifrabilă. Trebuie remarcat faptul că o simplă depunere de praf, fum, excremente de pe pereții monumentului poate eroda suprafața, astfel încât rămân uneori, chiar dacă a avut loc o curățire conștiincioasă, urme mai vizibile decât înainte de operație.

* Gudroanele sunt stropi de ceară rezultați din arderea lumânărilor. Acest lucru se întâmplă mai ales la sărbătorile mari (în Postul Mare, în noaptea Învierii) când sunt aprinse cantități mari de lumânări și când majoritatea oamenilor din neatenție le sprijină de cele mai multe ori de peretele pictat, în urma acestui fapt rezultând stropii de ceară și chiar pete negre, unde lumânarea a atins peretele. În unele biserici din țara noastră se ard un număr foarte mare de lumânări, neținându-se cont că pentru arderea continuă a lumânărilor trebuie amenajat un spațiu special la exterior, pentru a nu afacta pictura acestora. De asemenea, se interzice cu desăvârșire apropierea lumânărilor de perete.

În imaginea de față observăm prezența unor gudroane din ceară, rezultate în urma apropierii lumânării de zid.

În imaginea de mai sus, observăm apariția unor zone arse rezultate în urma apropierii lumânării aprinse, de perete.

* Uleiul din candele este și el destul de dăunător pentru pictură, deoarece acesta în timpul arderii poate ajunge accidental pe pereții bisericilor, pe icoane sau pe catapeteasmă, sub forma unor stropi, fiind și destul de greu de îndepărtat.

* Pânzele de păianjeni sunt meticulos realizate de către cel mai numeros ordin de arahnide numit păianjeni. Acestea apar în special în zonele superioare din biserică, în spatele strănilor sau sub acestea, unde nu se poate ajunge cu ușurință. Păianjenii țes pânze incredibil de complexe și de puternice pe care le folosesc în diverse scopuri.

Prezența pânzelor de păianjen de pe pereți ne demonstrează faptul că există o oarecare neglijență în rândul persoanelor desemnate pentru păstrarea și înghijirea lăcașurilor de cult.

* Grăsimi rezultate în urma contactului cu fața, cu mâinile. Se interzice atingerea picturii pentru a nu se pierde din stratul pictural.

Urme de buze (ruj de mai multe nuanțe) imprimate pe peretele ce delimitează pronaosul de naos.

* Stropi de mortar și de vopsea. Aceștia sunt destul de greu de îndepartat iar, în unele cazuri stropii de vopsea nu se pot îndeparta.

Suprafața stratului de culoare este acoperită cu stropi atât de mortar, de ulei cât și de vopsea.

În imaginea de mai sus se poate observa cu ușurință că pe suprafața picturii murale există un strop de vopsea, destul de mare ca dimensiune.

Detaliu de pictură, înainte de curățire și după ce a fost realizat procesul de curățire.

* Depuneri de natură organică. Depunerile de acest fel distrug practic pictura murala, acestea rezultând în urma prezenței unor viețuitoare, atât în lăcașul de cult cât și la exterior (cel mai frecvent). Acumulările provin din dejecțiile păsărilor, pe suprafața picturilor murale, din excremente provenite de la microorganisme biodeteriogene, de la lilieci și de la alte viețuitoare. Prezența acestor depuneri de natură organică, pot provoca modificări chimice, de cele mai multe ori ireversibile, care prin acțiunea lor acidă, distrug atât suprafața picturii murale cât și stratul suport.

* Eflorescențele saline de pe pereții bisericilor, ce rezultă în urma prezenței umidității, conțin un număr mare de nitrați. Aceste eflorescențe albesc pictura, programul iconografic devine greu de distins iar culorile devin șterse. Prin procesul de cristalizare a acestora, are loc o deteriorare a stratului de culoare, sub formă de cracluri, ce conțin în interiorul lor pulbere albă, sub formă de granule. În urma apariției acestor nitrați, stratul de culoare își pierde claritatea, culorile devenind șterse. Aceste eflorescențe se îndepărtează cu foarte mare greutate, încât uneori nu există posibilitatea ca acestea să dispară, ducând la distrugerea stratului pictural. Cimentul, trebuie evitat cât de mult este posibil în biserică, acesta fiind unul dintre cele mai dăunătoare materiale, ce absoarbe apa și împiedică evaporarea acesteia.

În această imagine se pot observa foarte bine prezența eflorescențelor saline.

Sărurile și evoluția acestora

Î

n ceea ce privește procesul prin care sunt formate sărurile la suprafața picturii murale, acesta are ca principal mecanism de evoluție prezența apei acumulate fie în zid și transmis stratului de intonacco, fie la suprafață din cauza condensului. Una din degradările majore pe care sărurile o provoacă este aceea a desprinderii peliculei de culoare de pe stratul de intonacco, dar și distrugerea stratului suport. Este cea mai vizibilă și alterează imaginea atât la nivel estetic cât și la nivel structural. Această degradare este una de ordin ireversibil, deoarece stratul pictural este distrus în totalitate în zonele unde sărurile au recristalizat. Pictura din acele lacune nu mai poate fi recuperată.

În imaginea de față putem observa cum stratul de culoare este grav afectat și dislocat din structura stratului suport.

O altă degradare majoră a programului iconografic este faptul că acesta devine greu de distins iar culorile se șterg, din cauză că suprafețele sunt acoperite cu câmpuri albe, marcate de urme ale șiroirii apei din infiltrații, mai exact a prezenței umidității. De cele mai multe ori cristalizarea sărurilor povoacă degradări majore la suprafața stratului de culoare și debutează cu apariția unor umflături care în timp se desprind iar pe locurile rămase libere se pot observa sărurilor. Evoluția acestora duce la pierderea stratului de culoare împreună cu o parte din stratul de intonacco.

Pe lângă acumulările de praf și de fum, suprafața picturii murale este încărcată de eflorescențe saline, făcând programul iconografic greu de distins.

O parte din fenomenele ireversibile de alterare a picturii murale sunt următoarele: recristalizarea sărurilor sub forma unor cruste insolubile în care sunt înglobați atât pigmenții decoezivi cât și acumulările de praf și de fum, degradarea stratului de culoare prin evoluția procesului de recristalizare a sărurilor la suprafața stratului sau sub stratul de pictură.

Detalii de pictură murală ce scot în evidență degradarea stratului de culoare prin evoluția procesului de recristalizare a sărurilor.

Un alt efect ce aparține acțiunii fizico-mecanice apărut din cauza prezenței sărurilor și asociat cu fenomenul de îngheț-dezgheț este formarea unor lacune micro-carstice, ce sunt întâlnite în cea mai mare parte în zona registrului inferior unde este frecventă umiditatea de caplaritate. „Aceste forme de degradare a stratului suport se manifestă printr-o rețea de lacune cu punți și canale de comunicare în interiorul stratului de intonacco”.

În imaginea de față se poate abserva prezența unor lacune microcarstice.

Se știe faptul ca urcarea apei și evaporarea acesteia se fac mult mai ușor prin materialele poroase, de exemplu mortarele decât prin structura pietrelor de râu ce alcătuiesc zidăria. În zilele de astăzi suprafața stratului suport care primește stratul de pictură se găsește în condiții de deosebită instabilitate, diferite de cele ale structurii murale propriu-zise. Apa, mai ales cea într-o formă foarte pură, dizolvă sărurile pe care le întâlnește pe parcurs pentru a le depune ma apoi în alte părți.

Pe lângă aceste eflorescențe pot apărea numeroase săruri cum ar fi clorurile, azotații, unele săruri de vanadiu, crom, colorând în unele cazuri până și eflorescența. Apa, în deplasarea sa dizolvă și antrenează numeroase săruri solubile întâlnite atât pe traseul său extern cât și în suportul de zid.

Una dintre cele mai periculoase săruri ce degradează atât stratul pictural cât și stratul suport este sulfatul de calciu, ce se formeaza la suprafața stratului de culoare sau chiar în stratul pictural prin sulfatarea carbonalului de calciu sub forma unor voaluri albe, datorat poluării atmosferice. Aceste voaluri fac ca programul iconografic să fie greu de distins iar majoritatea culorilor devin șterse. Șiroirea apei ce provine din infiltrații crează condiții optime pentru formarea și evoluția unor agenți biologici ce traiesc în mediu umed. După ce a fost realizat procesul de curățire se poate observa faptul că în unele zone stratul de culoare a fost afectat, ba mai mult a dus chiar la pierderea acestuia. Aceste săruri provoacă o gravă slăbire a coeziunii materialelor, în funcție de locul de formare.

Pictura din această magine este acoperită în mare parte de voaluri albe, rezultate în urma prezenței umidității.

Alte săruri periculoase pentru tencuieli: nitrații de sodiu, de potasiu și de calciu sunt săruri solubile ce formează de cele mai multe ori eflorescențe groase, ele fiind chiar ușor de înlăturat. Carbonatul de calciu formează încrustații extrem de dure, el reprezentând și unul dintre principalii componenți ai construcțiilor sau a grotelor de piatră calcaroasă.

Aceste lacune sunt provocate de către săruri. Ele au distrus nu numai stratul suport ci și pictura murală din zonele în care acestea au apărut.

Aceste eflorescențe se pot forma în urma câtorva condiții existente:

O structură poroasă, ce permite mișcarea apei cu ușurință prin fenomenul de capilaritate;

O sursă de apă ce poate dizolva anumite săruri, asigură dizolvarea, modilitatea și transportul sărurilor de la locul inițial, la suprafețele pe care se formează eflorescența;

O sursă de săruri minerale.

Dacă lipsește o ocondiție din acestea trei, nu va mai fi posibil fenomenul de formare a eflorescențelor. „Apa acționează întotdeauna ca agent de dizolvare a sărurilor pe care le transportă în structura poroasă”. Eflorescențele apar în urma evaporării apei în spațiul în care s-a finalizat transportul soluțiilor saline, iar prin această evaporare are loc separarea sărurilor de component lichidă.

Evaporarea apei are loc atât la suprafața peretelui cât și sub nivelul suprafeței, la o anumită adâncime, mai mare sau mai mică. Sărurile se pot forma la suprafață sau în profunzime. Ele au diferite proveniențe:

,,▪ se pot forma în materialele de construcție, sau rezultate din descompunerea acestora (carbonat de calciu, sulfați de sodiu, de potasiu, de calciu, de magneziu și de silicați).

▪ pot proveni din sol (nitrați de sodium, de potasiu, de calciu). Aceste săruri se formează prin transformarea substanțelor azotate, datorate diverselor microorganisme pe care le transformă mai întâi în ammoniac, apoi le oxidează și produc acid nitros, iar în final acidul nitric atacă substanțele constitutive ale terenului, transfomându-le în nitrați. Azotul poate fi de asemenea absorbit în sol datorită precipitațiilor atmosferice prin intermediul bacteriilor ce fixează, prin intermediul plantelor leguminoase, ce favorizează fixarea azotului datorită unor microorganisme.

▪ pot proveni din atmosferă – clorura de sodiu în climatul marin.

▪ pot fi datorate prezenței animalelor (păsări/lilieci ce depun dejecții care, transportate de apă, redepun săruri în alte locuri.

▪ iar în cele din urmă, pot fi rezultatul utilizării de materiale inadecvate în timpul tratamentelor de restaurare (sulfat de calciu, silicați)”.

După ce apa a fost evaporată, sărurile au cristalizat în forme aciculare, formând eflorescențe minerale la suprafața suportului de zidărie, iar linia de formare a eflorescențelor arată locul până unde a ajuns apa capilară în ascensiunea sa pe zid. După cum aflăm de la domnul profesor Florea Oprea, cristalizarea sărurilor reprezintă etapa finală a mecanismului de formare a eflorescențelor.

Punctele de evaporare a apei din zid.

Există două tipuri de eflorescențe vizibile după aspect: pulverulentă și cristalină. Eflorescența pulverulentă apare după cristalizarea primară, este superficială și ușor de îndepărtat, pe când eflorescența cristalină ia naștere din eflorescența pulverulentă, care trece în mod repetat prin evenimente de umezire-uscare, urmate de procese de recritalizare; aceasta se fixează ferm pe suprafață. POZE

Dislocarea structurii și desprinderii acesteia se recristalizează sub forma unor pulberi , cruste sau bucăți de dezintegrare. ,,Densitatea porozității are un rol foarte important în mișcarea apei capilare: cu cât materialul este mai poros, cu atât sunt transportate mai ușor sărurile spre locul de formare a eflorescenței, și invers, cu cât porozitatea este mai slabă și materialul este mai dens, cu atât mai greu este transportul capilar”.

Mecanismul principal de degradare al picturii murale îl constituie migrarea și recristalizarea sărurilor solbile transportate de apă. Apa ce provine din sol se încarcă cu sărurile ce care aceasta le conține, urmându-și drumul prin ziduri către suprafața de evaporare antrenând sărurile solubile prezente în ziduri. Parcursul apei de infiltrație este de jos în sus. Umiditatea reprezintă unul dintre cei mai puternici factori de degradare atât al picturii murale cât și al suportului.

Materialele grele și cu o structură compactă (marmura) prezintă un mod de condensare abundentă, pe când materialele ușoare și poroase favorizează umiditatea de capilaritate și de infiltrație, fiind și mai puțin expuse procesului de condensare. Materialele cu porii înguști și cu deplasarea de apă rapidă rezisă cel mai puțin, pe când materialele cu porii largi sunt mai rezistente. Materialele mai puțin poroase sunt cele mai rezistente. Poziția cristalizării sărurilor depinde în primul rând de condițiile de evaporare și de natura materialului , iar apoi de natura sărurilor. ,,Dacă tencuiala este mai rezistentă cristalul este expulzat sub formă de eflorescență, iar dacă pereții porilor sunt mai slabi ei se sparg și provoacă degradarea tencuielii”. Procesul de dezagregare se blochează de cele mai multe ori dacă umiditatea relativă și temperatura se mențin constante, rezultând faptul că variațiile ciclice provoacă distrugerea.

Sărurile ce se formează sub suprafață au uneori, o forță de dezagregare ce poate duce până la împingerea spre exterior a unor fragmente din stratul de pictură sau din tencuială. Ele pot fi expulzate prin pori din afara peretelui, dacă sunt mai slabe decât materialele pe care le înconjoară. ,,Boltirile și registrele superioare sunt frecvent expuse condensării datorită faptului că aerul cald urcă iar spațiile de sub acoperiș sunt de obicei reci iarna, ceea ce crează condiții favorabile acestui fenomen”.

Se poate observa cum sărurile au împins spre exterior fragmente din pictură, distrugând și stratul suport.

În concluzie, trebuie reținut faptul că sărurile sunt foarte periculoase pentru stratul de culoare, da mai mult, unul dintre cele mai periculoase fenomene ce distrug pictura murală. În acest caz este absolut necesară acordarea unei mai mari atenții stratului pictural.

Pierderea aderenței și decoeziunea stratului de culoare

P

ierderea aderenței (exfolierile) sunt desprinderi din stratul de culoare și din stratul suport sub forma unor umflături, pante de acoperiș sau solzi. Domnul Ovidiu Boldura scrie în lucrarea sa de doctorat faptul că aceste degradări sunt destul de greu de observat pentru privitorii obișnuiți, pe când specialiștii în domeniu pot identifica din punct de vedere optic, sensibile diferențe privind calitatea suprafeței, a densității pigmentului sau a continuității carbonatului de calciu. Sunt puse în evidență atât denivelările suprafețelor picturii murale, dar în sepecial deformările fizice ale stratului de culoare; ele pot fi observate sub forma unor solzi, mici umflături sau „pante de acoperiș”.

O principală cauză a acestor degradări este fenomenul de contracție dintre stratul suport și cel de culoare, acest fenomen fiind asociat cu condițiile de microclimat – prezența umidității și evoluția sărurilor sau în alte cazuri, aplicarea unor adezivi cu concentrații neadaptate la calitățile materialelor sau la condițiile de microclimat. Se știe faptul că este destul de afectat aspectul cromatic al imaginii, în unele cazuri stratul pictural fiind desprins practic de pe stratul suport.

Secțiune stratigrafică a unei suprafețe marcată de pierderea coeziunii și aderenței stratului de culoare.

S-a mai observat faptul că în intradosul arcului de nord-vest al turlei, a fost marcat de fenomenul de pierdere a adeziunii stratului de culoare, fiind evidențiat în special pe suprafețele curbe ce au rezultat din infiltrația apelor pluviale. Știm că stratul de culoare sozit poate fi recuperat și consolidat pe stratul suport dacă se fac anumite tratamente specifice, cum ar fi fenomenul de fixare. Este necesară acordarea unei atenții deosebite, deoarece pelicula stratului de culoare este foarte subție iar la șocurile tehnice aceasta poate fi distrusă aproape în totalitate, fiind și extrem de grea recuperarea ei.

O degradare foarte dificilă ce face parte din procesul de conservare-restaurare, este detașarea stratului de culoare cu tot stratul suport, fiind asociată de cele mai multe ori și cu un strat consistent de acumulări. Dintre factorii de degradare ce au dus la pierderea coeziunii stratului de culoare sunt amintite spălările abuzive și neavizate, ce au fost efectuate de către diferite persoane, din anumite timpuri asupra picturii murale. În special, în bisericile de țară pictura murală este ștearsă de cele mai multe ori cu o cârpă confecționată din diverse materiale, unele fiind chiar foarte dure, iar în cazurile foarte grave sunt folosiți diverși „detergenți, săpunuri sau soluții pe bază de sodă caustică, ce ooferă pe moment un rezultat spectaculos, dar în timp unul extrem de negativ”. Aceste materiale nu au posibilitatea de a înlătura în totalitate acumulările de la suprafața picturii murale, în timp producându-se degradări structurale lente atât a stratului suport cât și a stratului de culoare. Stratul de culoare poate fi afectat de surse de umiditate, de degradările stratului suport, dar și de o serie de factori externi, unul dintre ei fiind chiar omul. O altă formă de modificare subtilă a calității cromatice este determinată în mare parte de pierderea coeziunii stratului de culoare, fenomen manifestat prin desfacerea legăturilor dintre pigment și liant (a frescco – carbonatul de calciu; a secco – lianții de natură organică, ulei, emulsii, cleiuri), diminuând practic reflexia luminii pe suprafețele marcate de acest tip de degradare. Degradările se pot observa în general sub forma unor suprafețe mai deschis colorate, unele fiind chiar șterse și foarte greu de distins, apărute și din cauza desprinderii unei părți din stratul de culoare, iar odată cu acesta și patina acumulată pe suprafațele respective. Perderea coeziunii este cauzată de pierderea proprietăților liantului.

Imagine ce evidențiază pierderea adeziunii stratului de culoare din Biserica Mănăstirii Moldovița.

„Din studierea suprafețelor degradate, s-a constatat că, în general, că pierderea stratului de culoare se face progresiv, în ordinea succesiunii de aplicare a stratului de culoare și natura pigmentului, astfel, primele tonuri de acoperire (fondurile de cer și de pământ) sunt mai rezistente decât modelajele aplicate la portrete și mâini în ultima fază a carbonatării”. De exemplu, la Arbore, pe absida altarului poate fi observată pierderea succesivă a stratului de culoare, păstrându-se ca ultim strat fondul albastru al cerului. Se știe faptul că în pictura a frescco, culorile trebuie aplicate cât mai repede pe sufrafața stratului suport (în cazul de față fresca), pentru a nu carbonata. Primele straturi de culoare aplicate sunt mult mai rezistente în timp, deoarece au fost puse pe fresca încă umedă sau proaspătă, următoarele tonuri sunt și mai puțin rezistente când vine vorba de chip sau de detalii, acestea fiind aplicate mai tarziu, și oarecum într-un interval de timp mai mare. Acum depinde bineînțeles în mare parte de pictor și de priceperea pe care acesta o are. La o atentă examinare a suprafeței cu stratul de culoare erodat, poate fi observată după intensitatea patinei, succesiunea pierderii stratului de culoare, astfel „zonele cu patina cea mai închisă spre cele mult mai deschise și cu urme de pigment albastru sau verde, ne indică ordinea de degradare a suprafețelor a suprafețelor, respectiv, începând cu portretele, apoi pigmenții argiloși de pe veșminte și elemente decorative, iar în ultimă fază pigmenții pe bază de cupru unde lacunele stratului pictural sunt mai puțin patinate sau chiar albe, întrucât pierderea stratului de culoare este mai recentă”.

Acțiunea factorilor atmosferici a dus în timp la pierderea stratului de culoare; putem observa momentele aplicării succesive a picturii, începute cu fundalurile și continuate cu personajele.

Fenomenul de solzire este pus în evidență la lumină razantă.

Stratul de culoare este mult mai sensibil și mai fragil decât suportul, iar pentru păstrarea acestuia într-un timp cât mai îndelungat trebuie insistat cu ideea neatingerii suprafeței picturii, deoarece poate suferi degradări majore. Un lucru foarte important este acela că pictura murală preia degradările suportului său, pe care sub influența factorilor externi, le amplifică. Operațiunea de consolidare a stratului pictural reprezintă un pas foarte important în procesul de censervare, fiind o etapă a salvării unei picturi aflate în proces de degradare, iar prin realizarea operațiunilor de fixare și consolidare a suprafețelor pulverulente sau exfoliate se oprește procesul de pierdere a materiei stratului pictural și se împiedică formarea lacunelor și fragmentarea imaginii.

Ca o consecință a netratării acestor forme de degradare este reprezentată de perderea fragmentelor de pictură desprinse sau a particulelor de pigment decoeziv, și gragmentarea ireversibilă a imaginii originale.

Adeziunea stratului de culoare reprezintă aderența acesuia la stratul suport. În cazul a frescco, pierderea adeziunii stratului de culoare reprezintă desprinderea acestuia de pe stratul de intonacco, adică de pe stratul suport. În urma acțiunii surselor de degradare, stratul de coloare se desprinde de pe stratul suport, după care pe suprafața picturii apari mici umflături care se sparg în timp, iar stratul de culoare desprins ia forma unor pante de acoperiș sau de solzi; forma avansată a acestor degradări este desprinderea totală a unor suprafețe de culoare exfoliate, rezultând în cele din urmă lacune ale stratului pictural.

Mecanismul de formare a exfolierilor. Forme de manifestare.

Coeziunea stratului de culoare eprezintă aderența unei particule de pigment la o altă particulă de pigment, în cadrul grosimii stratului pictural, ea manifestându-se prin slăbirea legăturilor dintre particulele de pigment, ca urmare a dezagregării carbonatului de calciu. De asemenea, pictura murală aflată în această formă de degradare este pulverulentă, poroasă, permeabilă, sensibilă la acțiuni abrazive, iar “o stare avansată de pulverulență conferă stratului pictural un aspect erodat”.

Ca o consecință a netratării acestor forme de degradare este pierderea picturii, particulă cu particulă.

Eroziunea stratului de culoare

E

roziunea reprezită un proces de roadere a suprafeței picturii murale, exercitată în special de apă și de agenții atmosferici. Aceste forme de eroziune ale suprafețelor mai au și alți factori, cum ar fi factorul uman sau factorii naturali (ploaia, vânturile). De cele mai multe ori această acțiune de roadere este observată în secial la picturile exterioare, în exonartexuri, pe latura nord-vestică a bisericilor. Sunt extrem de sensibile la ștergeri cu haine, cu diferite soluții, la sprijinirea diferitelor persoane de pereții bisericilor. Umiditatea reprezintă un factor natural, foarte imortant în acest caz deoarece apa rezultată din ploi, se scurge pe suprafața picturii, producând astfel eroziunea acesteia. În cazul suprafețelor interioare cu pictură murală, sunt supuse de cele mai multe ori unei abraziuni date de frecarea stratului de culoare, care uneori este mrcat de o pierdere a coeziunii. Pe registrele inferioare se mai pot observa suprafețe unde pictura realizată pe frescă este foarte lucioasă, aspectu acesta sticlos al suprafețelor murale nu este caracteristic tehnicii, ci mai degrabă acumulării unei patine de folosință (rezultatul acțiunii repetate a omului prin atingere cu mâna sau cu îmbrăcămintea).

O formă destul de avansată a procesului de eroziune poate duce la pierderea totală a stratului de culoare, cum este cazul picturilor exterioare, unde suprafețele sunt expuse permanent acțiunii curenților de aer încărcați cu suspensii de praf, vapori de apă sau particule vegetale, astfel, la bisericile din nordul Moldovei suprafețele exterioare cele mai erodate sunt cele dispuse dinspre nord, nord-est și vest, resectiv cele aflate pe direcția predominantă a vânturilor. Un lucru necesar în înțelegerea acesor fenomene specifice din nordul Moldovei este acela de a cunoaște caractericticile climaterice care influențează în mod sigur conservarea picturilor. Pictura își pierde din calitatea sa originală prin transformarea din aspectul său mat în lucios, ca urmare a atingerii și a ștergerii repetate a omului de suprafața murală. Stratul de culoare erodează în funcție de etapele de aplicare a pigmenților, un exemplu fiind fondul albastru azurit ce este executat în prima fază de carbonatare a suprafeței, conferindu-i și o rezistență mai mare, iar culorile și tonurile ulterioare făcând parte din procesul de exprimare detaliată a compoziției.

Se poate observa cum fațada nord-estică a bisericii este cea mai afectată. Stratul de culoare a fost erodat în mare parte.

Stratul de culoare de pe absida altarului este prezent numai sub formă de urme. Pictura a erodat în funcție de etapele de aplicare a pigmenților.

Pierderea stratului de culoare de pe fațadele bisericilor sunt rezultat al fenomenului de abraziune provocat de acțiunea mecanică și constantă a vânturilor pe direcția predominantă nord cu variații dinspre vest sau est. Eroziunea stratului pictural poate proveni din infiltrarea apei prin defectele acoperișului sau burlanelor, iar acțiunea directă a ploii pe suprafața picturii provoacă o spălare a zonei, iar efectele sunt atât mai vizibile cu cât stratul de culoare este mai decoeziv.

Cauzele generale ale pierderii adeziunii și coeziunii stratului de culoare sunt următoarele:

“♦ Cauze fizice, exterioare, materiale constitutive ale picturii, viciile de tehnică care sensibilizează pictura la factorii de degradare;

♦ Umiditatea este cel mai frecvent și cel mai important factor de degradare a picturii murale. Umiditatea din ziduri poate avea mai multe surse de proveniență: infiltrații, capilaritate sau condens. Poate proveni din infiltrarea prin defectele acoperișului sau burlanelor.Prin asociere cu alți factori (lipsa ventilației și a luminii), umiditatea favorizează apariția și dezvoltarea microorganismelor.

♦ Sărurile parțial solubile pot să formeze cristale sub stratul de culoare sau în interiorul porilor acestuia, aceste răruri sunt cele mai distructive pentru stratul pictural, provocând o pierdere a adeziunii și a coeziunii. Sărurile insolubile rămân în interiorul peretelui și nu au efecte negative notabile. Dacă stratul suport al picturii este mai rezistent, atunci cristalul este expulzat sub formă de eflorescență. Dacă pereții porilor sunt mai slabi, atunci ei se sparg și se produce fenomenul de dezagregare. Din cauza criptoeflorecențelor, stratul picturl este împins în afară, producându-se astfel o pierdere a aderenței stratului de culoare la suport.

♦ Pierderea adeziunii și a coeziunii poate fi cauzată și de poluarea atmosferică”.

Acțiunea substanțelor chimice și toxice asupra operei de artă; transformări chimice

S

ubstanțele chimice produc uneori efecte neptăcute nu numai asupra organismului uman ci și asupra picturilor murale, datorită toxicității acestora. Ele pot fi extrem de nocive, iar din acest motiv ambalajele acestor substanțe trebuie să poarte semnele specifice produselor cu toxicitatea ridicată. Tot din acest motiv, foarte multe substanțe de acest fel, ce erau folosite în restaurare au fost scoase din uz.

Un rol foarte activ în alterarea produsă asupra operelor de artă revine gazalor poluante: dioxidul de sulf, hidrogenul sulfurat și ozonul, iar cele mai expuse sunt picturile murale. „Datorită caracterului acid al dioxidului de sulf, pigmenții sensibili la mediul acid sunt cei mai afectați: carbonații (azuritul, malachitul, albul de plumb, albul de var și carbonatul de calciu din intonacco) și sulfurile (lapis lazuli, ultramarinul, galbenul de cadmiu, vermionul)”, tehnicile în lianți apoși cum ar fi fresca, tempera sau acuarela sunt mai vulnerabile iar alterările ceruzei sunt cele mai întâlnite . O reactivitate deosebită o exercită asupra lor ozonul, care eccelerează oxidarea și decolorarea lor iar acțiunea sa este mult mai rapidă decât a oxigenului în aer, toate aceste alterări chimice sunt favorizate de prezența uidității.

În urma dezvoltării extrem de mari a industriei și a mijloacelor de transport, venită odată cu civilizația modernă, au apărut o serie de factori ce modifică condițiile de mediu ambiant, exercitând o acțiune nocivă atât asupra ființelor, cât și a bunurilor materiale; acțiunea acestor factori asupra mediului mai portă și denumirea de POLUARE. Picturile murale exterioare, expuse în zonele poluate sunt înnegrite sau chiar desfigurate prin depunerea smogului, și prin corodarea pietrei calcaroase și a tencuielilor. Dacă în trecut existau mai puțini factori ce degradau pictura murală, odată cu modernizarea populației au apărut și alții, mult mai nocivi. Multe persoane ce au lucrat în domeniul restaurării au avut mai tarziu probleme, cu respirația, au transmis și celorlalte generații, s-au îmbolnăvit foarte grav și nu s-au mai putut reface.

În atmosferă există două categorii importante de constituienți: naturali și artificiali; printre cei naturali se numără și cei care se găsesc ocazional, cum ar fi praful sau cristalele de NaCl, iar printre cei artificiali sunt întâlnite produsele ce se formează datorită activității industriale și care produc alterări fizico-chimice ale operelor de artă. În cea mai mare parte, oprele de artă suferă aterări ce afectează aspecul lor în timp, ele manifestându-se sub forma unei pelicule de pe suprafața obiectului numită și patină. Modificările produse din cauza poluării atmosferice nu sunt patine, „principalii poluatori chimici din atmosferă sunt: dioxidul de sulf, hidrogenul sulfurat, ozonul, oxizii de azot, amoniacul, dioxidul de carbon, aerosolii.”

Poluarea cu dioxid de sulf (SO₂) este întâlnită cel mai adesea în zonele industriale și în orașele foarte mari unde consumul combustibililor solizi este ridicat; este important de știut că dintre toate industiile, cea mai poluantă este industria siderurgică cu dioxid de sulf, oxizi de azot și pulberi. Aceste alterări sunt favorizate în cea mai mare parte de prezența umidității atmosferice ce formează perdele apoase de condens și ajută astfel la producerea acidului sulfuric; tot acidul sulfuric este considerat ca fiind principalul constituient al ploilor acide din atmosferă. Dioxidul de sulf are o foarte mare capacitate de a se dezvolta în apă și este ușor absorbit de tencuielile proaspete.

Domnul Ioan Istudor, scrie în lucrarea sa de specialitate: Noțiuni de chimia picturii, faptul că “pe piturile murale se observă cu ușurință formarea ghipsului încă din stadiul incipient al voalurilor de eflorescență, procesul continuând până la acoperirea totală a picturilor iar ca urmare a formării ghipsului, pe suprafețele picturilor se produc exfolieri și pulverizări ale culorilor, atât prin descompunerea liantului acestora, cât și ca rezultat al cristalizării sulfatului de calciu în ghips”. Atât fațadele interioare cât și cele exterioare sunt expuse acțiunii poluante a dioxidului de sulf, ce atacă tencuielile, elementele decocative dar și picturile murale. „Mediul acid produs de dioxidul de sulf acționează și asupra pigmenților pe bază de carbonți (ceruza, albul de var, azuritul, malachitul) sau sulfuri (ultramarin, lapis lazuli), pe care îî descompune. Procesul de degradare este mai accentuat în cazul tencuielilor de pictură cu lianți dispersați sau solubili.”

Hidrogenul sulfurat (H₂S) este un alt gaz foarte important ce poluează atmosfera, dar într-o măsură mai mico decât dioxidul de sulf. Se poate observa prezența acetui gaz prin reacțiile de înnegrire a pigmenților pe bază de plumb (ceruza, miniul), sau a obiectelor de argint, de cupru și a aliajelor lor, prin formarea sulfurilor respective. De exemplu albul de plumb, este unul dintre pigmenții cei mai folosiți în trecut în pictura în ulei și în tempera, el este cel mai afectat din cauza formării sulfurii de plumb iar cele mai sensibile la acțiunea hidrogenului sulfurat sunt picturile executate în lianți apoși, cum ar fi: fresca, acuarelele și tempera, semnalându-se, de asemenea, posibilitatea transformării hidrogenului sulfurat prin intermediul bacteriilor sulfooxidante, în acid sulfuric.

În prezența radiațiilor luminoase și a oleofinelor, oxidul de azot reacționează cu oxigenul din aer trecând în dioxid de azot, iar în continuare dioxidul de azot se descompune în prezența lumii, în NO și oxigen activ, care reanționează instantaneu cu molecule de oxigen pentru a forma oxonul. Ozonul atacă, în mare parte rășinile naturale din verniuri, polimerii hidrocarburilor nesaturate, obiectele din celuloză în prezența umidității și decolorează coloranții organici.

Amoniacul (NH₃) este întâlnit în aer, dar în cantități foarte mici. El se formează în natură, în urma procesului de putrezire și de descompunere a plantelor și a animalelor; în acest proces bacteriile de desaminare transformă azotul din proteine în amoniac iar amoniacul este răspunzător de producerea sulfatului de amoniu pe pereți și pe verniurile tablourilor, ca urmare a combinării sale cu urme de acid sulfuric din atmosfera poluată cu SO₂.

Un alt agent de poluare este dioxidul de carbon (CO₂), care se rezumă la rocile calcaroase și la tencuielile pe bază de mortare de var ce dizolvat în apa de ploaie el produce acidul carbonic, acid implicat în procesul de coroziune a materialelor calcaroase; acest acid carbonic, acționează asupra carbonatului de calciu pe care în transformă în dicarbonat de calciu. Acest proces este responsabil de producerea eflorescențelor de carbonat de calciu pe picturile murale, fenomenul observându-se în cea mai mare parte în interiorul lăcașurilor de cult, de dimensiuni reduse unde concentrația în dioxid de carbon poate cește mai repede decât în altele cu volum mai mare, în perioada de oficiere a slujbelor sau când numărul vizitatorilor este mare. În asemenea condiții, când umiditatea aerului crește, probabilitatea atingerii punctului de rouă este foarte mare iar umiditatea de condens produsă cu această ocazie, saturată cu dioxidul de carbon este absorbită în tencuieli și dizolvă CaCO₃. Când umiditatea relativă din încăpere scade, dicarbonatul migează către suprafață, apa se evaporă, iar dicarbonatul de calciu se descompune, așa are loc recția în sens invers, cu formarea carbonatului de calciu care rămâne pe suprafață sub forma unui voal alb, aderent sau sub forma unor mici pete albicioase.

Aerosolii sunt straturi de particule solide, de dimensiuni mici și suspendate în aer. În contact cu suprafețele solide aceste particule se depun într-un strat aderent iar în prezența umidității, stratul devine mai compact și are o culoare neagră-cenușie, formând smogul caracteristic orașelor industriale. Prezența acestuia deranjează din punct de vedere estetic, oferind un aspect sumbru clădirilor expuse la exterior, un lucru foarte important este faptul că acesta este compus din particule de cărbune, substanțe minerale, resturi organice aflate încă în descompunere.

Funinginea, rezultă în urma arderii incomplete a corpurilor organice, alcătuită în special din cărbune care se depune pe diferite materiale, ea este formată din particule fine de cărbune, reține gaze, vapori de apă și alți factori nocivi din atmosferă, și acționează distructiv asupra materialelor pe care se depune, permițând astfel dezvoltarea unor microorganisme și apariția unor procese de biodegradare. În țara noastră foarte multe biserici sunt acoperite de un strat negru, format din funingine și gudroane, ce împiedică distingerea programului iconografic. Funinginea se depune cu foarte mare ușurință pe pereții reci, în pori și în fiurile tencuielilor. “Îndepărtarea acestor depuneri reprezintă o traumă pentru pictură, astfel că operațiunea respectică nu se poate repeta prea des. De aceea, măsurile de prevenire ce trebuie luate sunt deosebit de importante.”

Praful de ciment este un praf alcalin, acesta face parte din categoria pulberilor, el are o alcalinitate suficient de puternică pentru a degrada pictura în ulei întărită, anumiți coloranți și pigmenți.

Factorii chimici etiopatogeni pot avea o proveniență „endogenă și exogenă”:

Proveniența endogenă a factorilor chimici este determinată de procesele de îmbătrânire a materialelor, iar în urma acestor procese pot rezulta substanțe chimice care acționează pe două căi: pe de o parte, contribuie la destructurarea intrinsecă a materialelor din are provin, iar pe de altă parte, creează situații de incompatibilitate structurală și de montaj în raport cu alte materiale ale operei de artă și cu substanțele de imbătrânire naturală rezultate pe seama acestora.

Proveniența exogenă a factorilor chimici etiopatogeni este asigurată de numeroase procese naturale și sociale; procesele naturale asigură, substanțele rezultate din putrefacție sau din fenomene vulcanice. Factorii chimici etiopatogeni sunt clasificați în trei mari grupe: apa poluată, atmosfera poluată și materiale corosive. Un lucru foarte important este acela că în natură nu există apă pură și că ea conține întotdeauna o cantitate relativ importantă de dioxid de carbon preluată din atmosferă, iar ca urmare a acestui lucru, apa – chiar și cea de ploaie – este întotdeauna carbonatată și are un pH acid datorită prezenței acidului carbonic. „În anumite situații apa de ploaie poate deveni alcalină și poate provoca reacții chimice specifice. Alcalinitatea apare cel mai frecvent în două situații, și anume, la contactul cu sticla și în amestec cu pulberi de ciment.”

2.1.2 Factorul uman

F

actorul uman produce cele mai mari degradări, iar de cele mai multe ori acestea sunt ireversibile. Ele au apărut de-a lungul timpului din diferite cauze: politice, religioase, culturale. Cei de alte confesiuni au dorit distrugerea creștinismului și a culturii acestuia, apelând astfel la diferite metode, precum, atacarea lăcașurilor de cult, a picturilor, a sfintelor icoane cât și exterminarea slujitorii acestora. În urma acestui fapt, pictura murală a suferit foarte mult fiind supusă unor mari distrugeri, o parte din picturi au fost acoperite cu straturi de var, de mortar de către popoarele barbare; diferite scene, portrete au fost supuse unor incizii ce au dus practic la distrugere; au profanat picturile scoțând ochii sfinților reprezentați pe pereți, au folosit diferite părticele din pictură (ochi, urechi, inimă) pentru vrăji și farmece. Există numeroase exemple în care putem observa cum diferite popoare barbare au dorit eliminarea întregii culturi ortodoxe și bizantine. Un exemplu concret pe care noi în avem este acela al Bisericii Sfânta Sophia ce a fost cucerită de către Imperiul Otoman, aflându-se până în acest moment sub stăpânirea aceluiaș popor. În prezent, aceasta ține loc de muzeu, icoanele sunt acoperite cu diferite însemne, simboluri islamice. În țara noastră, astăzi, există anumite biserici, deținute de către alte confesiuni religioase ce nu acordă o importanță atât de mare picturilor murale.

Omul, prin atitudinea și prin activitățile sale produce cele mai mari degradări asupra propriilor valori. Din cauza lipsei de interes față de artă și a manifestărilor voite omul a distrus parțial sau total o mare parte din valorile culturale, lăsând urme vizibile pe suprafețele picturilor murale. Icendierea bisericilor a dus la pierderea unor impresionante vestigii religioase, printre care cele mai afectate au fost picturile murale. Pictura a mai fost distrusă din dorința clericilor de a moderniza lăcașul de cult prin introducerea instalațiilor, prin montarea cuierelor, a burlanelor, a țevilor și chiar a camerelor de supraveghere. Tot omul a intervenit asupra picturilor prin zgârieturi, prin loviri, prin atingerea pereților cu haine, prin acoperirea stratului de culoare cu mortare și var, dar și prin intențiile neprofesionale de spălare și repictare. Chituirea feței este percepută și ea ca act de vandalim.

Există numeroase degradări provocate tot de om prin neprofesionalismul acestuia privind restaurarea picturii murale. Foarte multe biserici au căzut în mâinile acestor oameni, ce nu au prezentat o pregătire în domeniu; vechile picturi au fost acoperite de cea nouă, iar cel mai dureros lucru este acela că noua intervenție este efectuată într-un mod neprofesional.

În mod normal, factorul uman ar fi trebuit să protejeze valorile culturale, nu să le distrugă, cum se întâmplă de cele mai multe ori. De obicei, omul face cum nu trebuie ceea ce trebuie să facă pentru a prelungi viața bunurilor culturale.

Fanatism religios. Vandalism.

Î

n zona registrelor inferioare, întâlnim adesea diverse incizii pe picturile murale, denaturând astfel imaginea originală, făcând-o de cele mai multe ori foarte greu de perceput. Cele mai multe degradări de acest fel sunt provocate de către turiști, de vizitatori ce doresc să-și marcheze trecerea gândind de multe ori că poate vor mai trece și vor vedea inscripția în viitor. Cei mai mulți nu au o pregătire în domeniu și acționează fără să știe că ceea ce ei fac se mai poate numi și vandalism reliogios și că afectează foarte mult pictura. Multe persoane acționează dinr-o credință prost înțeleasă, considerându-și inscripția drept rugăciune. Cel mai adesea inscripțiile conțin numele și data persoanei în cauză, diverse desene, măzgăleli realizate tot prin scrijelirea peretelui. Foarte multe inscripții de acest gen sunt întâlnite la bisericile foarte vechi, ce au o anumtă valoare în patrimoniul cultural. Nici bisericile mai noi nu sunt scutite de aceste practici. În acele momente omul crede că este necesară semnătura lui. Unii copii măzgălesc pereții cu diverse carioci, pixuri acoperind anumite zone din pictura murală. Un exemplu pe care domnul Ovidiu Boldura îl dă în lucrarea sa de doctorat, este acela că s-au întâlnit anumite inscripții la mai multe biserici, citindu-se traseul pe care respectivele persoane l-au parcurs. Inciziile sunt clare, cu litere mari, săpate adânc în suprafața picturii murale, și amintesc în majoritatea cazurilor pe autor și anul când acesta a trecut prin zona respectivă.

Asemenea inscripții s-au întâlnit de-a lungul timpului, indiferent de importanța locului, constatăm că este cu atât mai surprinzător că și astăzi, în lumea contemporană, cu deschidere față de valorile culturale, aceste lucruri se repetă, fără ca cei ce au grijă de aceste lăcașuri de cult să ia măsurile necesare. Aceste lucruri se întâmplă din cauză că aceste biserici nu sunt supravegheate corespunzător. Unele persoane, fără pic de experiență încearcă să acopere inciziile cu carioci de diferite culori, făcându-le mult mai vizibile și fără a ști faptul că și aceasta reprezintă o degradare majoră pentru pictura murală. Acestea sunt foarte greu de îndepărtat deoarece solventul pătrunde în profunzimea stratului pictural. Un lucru foarte trist, este că aceste incizii sunt realizate în special pe cele mai importante reprezentări din biserică. Actele de vandalism le putem întâlni, de obicei pe orice suprafață, indiferent de importanța acesteia.

Incizii realizate pe pictura murală. Se poate observa cum imaginea a fost alterată prin prezența mai multor modele.

Scene importante din pictura murală au fost acoperite de incizii.

Tabloul votiv din naos, de la Mănăstirea Sucevița. Anumite persoane au încercat să ascundă inciziile cu o carioca de culoare neagră, făcându-le mult mai vizibile. Colorantul s-a impregnat în stratul de culoare iar din acest motiv nu a fost posibilă o curățire a acestuia în totalitate.

Sunt degradări majore sub forma unor zgârieturi, răzuiri realizate intenționat de către factorul uman din dorința de a șterge din însemnările originale ale picturei murale. După părerea mea, aceasta reprezintă o insultă adusă la adresa bisericii, a picturii murale și a muncii pe care picturul din acele vremuri a depus-o. În asemenea cazuri, pictura se distinge destul de greu, poate chiar sub foarma unor urme de culoare. Sub acele zgârieturi este foate probabil, să fi existat semnătura unei personalități importante din vremea respectivă, un text important sau inscripții cu valoare documentară. Din nefericire, datorită acestor acțiuni s-au pierdut, sau se păstrează sub forma unor urme vagi inscripții ale autorilor, foarte importante, care pot conține date legate de momentul efectuării picturii murale.

Există un anumit tip de incizii ce au rol de document, acestea au fot realizate de diferite persoane cu scopul de a marca anumite evenimente. Ele sunt de regulă săpate adânc în structura picturii murale. Inciziile reprezintă dorința omului de a-și lăsa urmele trecerii sale; o mare parte din inscripțiile vechi au fost realizate de către călugări, ce erau printre puținii știutori de carte din acele vremuri, ei consemnau anumite evenimente, date sau pomelnice.. De-a lungul timpului, aceste incizii au dobândit un caracter documentar, deoarece au putut fi corelate cu anumite evenimente din epocă. Din cauza acestului lucru, restauratorii au fost puși într-o postură destul de dificilă de a opta fie pentru acoperirea inciziilor prin mijloace specifice, fie pentru a le conserva pe cele mai importante în scopul studierii lor de către persoane specializate în domeniu.

Acest fel de incizii au fost descoperite pe picturile bisericilor cu o vastă încărcătură istorică. De exemplu, la biserica Mănăstirii Moldovița, a fost descoperită o incizie pe peretele de sud ce datează încă din anul 1677, comentând faptul că biserica a trecut printr-un incendiu provenit probabil de la un acoperiș sau de la corpul de chilii situat pe latura de sud a incintei fortificate; urmele acestui incendiu mai pot fi distinse și la biserică, în special la grinzile din lemn de la pridvor care sunt arse parțial. Un alt tip de incizii, caligrafice, sunt unele încadrate în anumite vignete, iar o mare parte din aceste inscripții fac referire la anii de ocupare a zonei de nord a Moldovei de către austrieci. Majoritatea inciziilor sunt întâlnite în pridvor într-un număr variabil, dar de obicei acestea sunt întâlnite în toate încăperile bisericii.

La biserica Sfântul Gheorghe a mănăstririi Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, cea mai veche incizie datează încă din anul 1586, urmate de altele importante din anii 1686, 1690,1691, 1693, 1783 ce marchează mai multe evenimente, cele mai importante dintre ele fiind înstrăinarea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou dar și readucerea acestora din Polonia în Moldova. „Prin urmare, se poate face o relație între cele două incizii în sensul că acestea se referă la două evenimente importante legate de moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, respectiv înstrăinarea moaștelor și readucerea lor în sfântul lăcaș, în vremea stăpânirii austriece, la ordinul împpăratului Iosif al II-lea”.

La Mănăstirea Sucevița, pe tabloul votiv a fost descoperită o incizie extinsă, agresivă ce marchează un moment istoric foarte important în secolul al XX-lea și anume, al Doilea Război Mondial, acest lucru este un caz destul de neobișnuit deoarece, dacă până acum inciziile ocoleau personajele, fiind realizate pe fonduri, de această dată, literele mari, cu caractere slavone, au fost gravate pe toată suprafața, inclusiv pe portretul domnitorului Ieremia Movilă. “O parte din inciziile dentificate în altar consemnează trecerea soldațiilor sovietici prin Sucevița în timpul celui de-al doilea război mondial în zilele de 21 și 23 mai 1944. Pe lângă textele grafitate mai aflăm desene cu steau sovietică și ornamentul din dotare.” Referitor la același moment istoric, în altar au fost descoperite alte incizii pe registrul inferior al Sfinților Părinți:

„• rușii cercetași au vizitat în anul 1944.23.V.- Tcalenco Ilia născut în anul 1923.2/8, Nedopechin Ivan Fedorovoci născut în anul 1923.6/12, care i-u gonit și distrus pe nemții cotropitori de la Moscova până la poalele Carpaților. În totalitate îl vom nimici pe inamic în propriul lui Berlin (incizie aflată în altar pe latura de nord);

• luminează sufletul omului de rând, robului Roman. O, Doamne! (incizie pe latura de sud a altarului);

• sfântul roman a vizitat mănăstirea lui Dumnezeu (altar, nord – est).”

În imaginea de mai sus putem observa cum fața domnitorului Ieremia Movilă a fost incizată. În timp a suferit o tentativă de restaurare care a reușit să atenueze parția vizibila agresiune. Știm faptul că un chip denigrat tulbură reprezentarea la vedere.

Un alt tip de degradare a picturii murale produs tot de către factorul uman, a apărut ca urmare a unor practici oculte pentru care erau extrase fragmente din pictură, de cele mai multe ori elemente anatomice (în special ochi, inimă, urechi), folosite pentru vrăji, descântece; aceste degradări majore sunt întâlnite în mai multe biserici din țara noastră.

Anumite persoane ce au diferite tulburări de comportament, care în termeni medicali sunt asociate cu nebunia, iar de către Biserică cu posedarea de duhuri necurate, reprezintă un pericol destul de mare pentru pictură, deoarece își pot pierde controlul în momentele de rătăcire și o pot deteriora smulgând sau mâzgălind anumite fragmente din ea.

Anumite fragmente din pictură au fost extrase, pentru a fi folosite la diferite ritualuri.

În această imagine putem observa cum ochii sfinților au fost scoși de către anumite popoare barbare.

O altă degradare majoră pentru pictura murală, realizată tot de către factorul uman este legată de spălarea acesteia cu diferite soluții și ștergerea ei cu materiale extrem de dăunătoare. O mare parte din credincioși, în timpul săvârșirii actului liturgic se sprijină de pereții bisericilor, astfel încât stratul de culoare este șters în timp. Anumite persoane, ce sunt rânduite pentru îngrijirea lăcașurilor de cult, deși au întenții bune dorind să curețe și să îngrijească pictura, ajung să folosească diferite substanțe dăunătoare ce au ca rezultat deteriorarea acesteia.

De asemnea, o altă manifestare a omului ce conduce la degradarea atât a stratului pictural cât și a stratului suport este legată de faptul că anumiți credincioși ce prin râvna lor vor să-și manifecte credința și pietatea față de divinitate introduc pomelnice, rugaciuni, acatiste, bani în interiorul unor crăpături existente în zidurile bisericilor. Aceste persoane, din nefericire, nu realizează că în urma acțiunii lor pictura poate fi distrusă prin îngrămădirea biletelor respective în tencuială, astfel încât, cu trecerea timpul, din cauza presiunii, în cele din urmă zidul va ceda.

Factori politici și religioși

Este cunoscut faptul că de-a lungul istoriei, Biserica a avut foarte mult de suferit în urma anumitor incursiuni ale popoarelor barbare, atât de pe urma războaie politice cât și a celor religioase. În secolele VI-VIII a apărut o anumită învățătură de credință, greșită cu privire la cinstirea obiectelor de cult, adică a Sfintei Cruci și în special a sfintelor icoane. Chiar și după hotărârile ce s-au luat la Sinodul 7 Ecumenic din anul 787 de la Niceea, cu privire la cinstirea Sfintelor Icoane nu a încetat războiul împotriva acestora nici până în ziua de astăzi. Foarte multe biserici au avut de suferit în urma acestor factori. Multe din bisericile ortodoxe au fost dărâmate, batjocorite, au fost transformate în locuințe, depozite, muzee, sau chiar mai rău de atât au fost făcute grajduri pentru animale; în urma acestora au avut foarte mult de suferit picturile murale.

Anumite popoare barbare au lovit în ceea ce oamenii aveau mai de preț – Biserica. Un asemenea popor a fost Imperiului Otoman.

Degradări provocate stratului pictural în urma modernizării bisericilor

Î

n general, omul tinde întotdeauna spre modernizare, fapt pentru care, în prezent, foarte multe biserici sunt supuse acestui fenomen. De cele mai multe ori, aceste schimbări provoacă o serie de degradări atât stratului pictural cât și intregii biserici. În urma modernizării lăcașurilor de cult, acestea au beneficiat de anumite facilități pentru om, dar nu și pentru pictură. Au fost introduse aparate de aer condiționat, camere de supraveghere, calorifere pentru menținerea căldurii în biserică, sisteme de iluminat și multe altele ce au condus astfel la deteriorarea picturii murale. S-au realizat anumite modernizări a spațiului arhitectural, unde au fost introduse diverse elemente specifice epocii noastre.

♦ Amplasarea sistemelor electrice și de încălzire. În ziua de astăzi este absolut necesară introducerea curentului electric ce asigură sistemele de iluminat, sursele de căldură și folosirea camerelor de supraveghere în toate lăcașurile de cult, acest fapt ducând la o serie de degradări. În primul rând, pentru a putea fi montate aceste sisteme a fost nevoie de spargerea pereților, rezultând astfel pierderea irecuperabilă a anumitor fragmente de pictură. În al doi-lea rând, la amplasarea prizelor de curent nu s-a ținut cont de toate indicațiile corespunzătoare, iar din această cauză au avut loc o serie de dezastre (incendii, arderea întregii instalații). Cu timpu lăcașurile de cult au beneficiat de introducerea căldurii în biserică prin intermediul centralei electrice și a caloriferelor. Astfel, au fost sparți anumiți pereți pentru a se putea face legătură între centrala proprie și caloriferele amplasate în interiorul acesteia, fapt ce a dus atat la degradarea picturii cat și a pereților ce au suferit ulterioare modificări. Prin introducerea sistemelor de încălzire centrală poate genera apariția microorganismelor. Umiditatea ridicată, asociată cu o temperatură constantă, favorizat apariția unor intense formațiuni biologice în zonele de condens, respectiv pe zidurile expuse la temperaturi de scăzute, cum ar fi ferestrele.

Întroducerea unor sobe din teracotă, au produs diferite forme de distrugere a stratului pictural, mai întâi prin spargerea pereților pentru amplasarea burlanelor sau a hornurilor. „În jurul sobei se formează o zonă de iradiere calorică cu influență asupra microclimatului, iar prin eliberarea noxelor și fumului în urma arderii diverselor tipuri de conbustibili (lemne, motorină, gaze) se produc suspensii de praf și fum care se depun pe suprafețele de pictură.”

În majoritatea bisericilor au fost introduse anumite țevi ce fac legătura între calorifer și centrala electrică.

În imaginea de mai sus observăm o degradare majoră pentru pictura murală. Aceste țevi au fost amplasate chiar pe fața unui sfânt.

La introducerea sistemului de încălzire nu s-a ținut deloc cont de pictura murală, deoarece putem observa cum au fost amplasate țevi pe chipul unui sfânt. De asemenea, se poate observa apariția sărurilor pe tot peretele.

Un alt tip de încălzire ce nu afectează foarte mult stratul pictural este cel de încălzire prin pardoseală. Însă chiar și acesta, folosit în exces poate duce la distrugerea stratului pictural, favorizând apariției microorganismelor. Același lucru se întâmplă și în cazul aparatelor de aer condiționat, sunt fixate de cele mai multe ori peste pictura murală.

♦ Amplasarea camerelor de supraveghere. Și acest lucru reprezintă o degradare pentru stratul pictural deoarece pereții sunt sparți pentru a putea fi montate camerele. Acestea sunt de regulă instalate pentru o mai bună supraveghere a bisericilor. Există nenumărate cazuri când bisericile au fost vandalizate, încendiate sau au fost furate bunuri ce aparțineau acestora. Pe de o parte, în unele zone, camerele de supraveghere reprezintă o necesitate, iar pe de altă parte acestea degradează de regulă fragmente de pictură, pereții fiind sparți pentru montarea lor.

♦ Schimbarea ușilor și a ferestrelor. În majoritatea bisericilor, au fost schimbate ușile și ferestrele vechi cu altele noi. Pentru montarea celor noi, de regulă se sparge tencuiala, iar în cel mai rău caz este dărmat zidul. Ușile și ferestrele noi nu permit o ventilație a aerului corespunzătoare, afectând astfel pictura (în majoritatea cazurilor se ajunge la apariția igrasiei). Elemente vechi cu elemnte moderne sunt îmbinate într-un mod inestetic, și de prost gust, așa cum se observă în unele lăcașuri de cult, unde clădirea și pictura bisericii sunt foarte vechi iar ușile și ferestrele sunt din termopan. Supradimensionarea acestora nu reprezintă o soluție, deoarece peretele este spart, iar în urma acțiunii mecanice se pierd, distrug fragmente din stratul pictural. Un alt dezavantaj este acela că în momentul montării noilor uși sau ferestre, muncitorii nu acordă atenție picturii și nu puține sunt cazurile când s-au găsit anumite pete, zgârieturi sau straturi de material pe pictura bisericii. Aceste acțiuni sunt ireversibile.

♦ Alte degradări majore realizate conștient de către factorul uman asupra picturii murale sunt: cuiele bătute în perete, cuierele și ceasurile fixate pe sprafața picturală iar de cele mai multe ori observăm cum anumite icoane sunt poziționate pe pereții bisericilor, fără a se ține cont că acolo există deja anumite scene, sau anumiți sfinți reprezentați.

În concluzie, aceste degradări realizate de către factorul uman cu voie sau fără voie, pun în mare pericol pictura murală. Este foarte important să ținem seama

Candelabrele au rol de înfrumusețare, de iluminare a spațiului dar în același timp degradeaza atât stratul suport cât și stratul pictural deoarece acestea sunt susținute cu ajutorul unor lanțuri prinse în perete.

Obiecte neadecvate introduse în spațiul sacru care duc la perturbarea timpului liturgic și a citirii programului iconografic, producând picturii murale unele degradări.

Degradări cauzate de sistemele de iluminat

Î

n vechime, sistemul de iluminat se făcea pe bază de candelabre ancorate, iar odată cu introducerea sistemului electric în biserici, bolțile acestora au fost străpunse, distrugandu-se o mare parte din reprezentările iconografice și în timp în jurul lanțurilor s-au adunat rețele dense de pânze de păianjeni. În majoritatea cazurilor, introducerea sistemului electric în biserică s-a făcut fără a se ține cont de pictura murală. Anumite zone au fost sparte până la stratul suport pentru a putea introduce materialele respective sistemului electric. După acest procedeu, s-au făcut chituiri necorespunzătoare, unele acoperind chiar zone din programul iconografic, fără fi necesar acest lucru.

Din cauza introducerii sistemelor de iluminat în lăcașurile de cult a fost distrusă o parte din pictura murală.

Este un factor foarte dăunător pentru pictura murală, dar nu numai ci și pentru absolut toate bunurile culturale de natură organică. Lumina reprezintă unul dintre cei mai importanți factori ai mediului ambiant implicați în procesele de degradare a bunurilor culturale iar efectele iluminatului nu pot fi provenite ci reduse într-o măsură mai mult sau mai puțin amplă.

Pe de o pare, pictura este degradată prin acțiunea directa a luminii asupra acesteia, iar pe de altă parte ea este distrusă în majoritatea cazurilor prin introducerea curentului electric în lăcașurile de cult, deoarece anumite zone ale peretelui sunt grav afectate. Ilminatul cu ajutorul lumânărilor nu este potrivit, deoarece acesta înnegrește pictura și o umple de gudroane.

Lumina este energie iar contribuția acesteia la degradarea picturii murale constă în asigurarea energiei de activare a unui număr foarte mare de reacții sau procese chimice, denumite din acest motiv procese fotochimice. „Radiațiile cele mai dăunătoare sunt cele ale căror lungimi de undă sunt mici” Sursele de iluminat pot determina și efecte fizice, cum ar fi cazul obiectelor iluminate de corpurile incandescente și ale căror radiații sunt focalizate pe suprafața acestora, încălzindu-le foarte mult. Procesele fotochimice sunt întotdeauna ireversibile și trebuie evitate cu orice preț; lumina intensifică procesele de oxidare.

Deteriorarea fotochimică este rezultatul mai multor factori și condiții cum ar fi: intensitatea și durata iluminării, umiditatea, calitatea materialelor ș.a. Putem observa că lumina zilei nu este constantă, depinde de zi și de temperatură (aceasta variază), iar caliatea materialelor reprezintă de asemenea un aspect foarte important. Cunoașterea naturii radiațiilor ce sunt emise este absolut necesară pentru a putea evalua gradul de nocivitate al surselor, deoarece energia acestora este legată de puterea lor fotochimică.

Există trei tipuri de surse de iluminare: naturală, incandescentă (caldă), fluorescentă (rece). Pentru fiecare dintre aceste surse de lumină avem atât avantaje și dezavantaje. Din nefericire, în unele cazuri dezavantajele predomină.

Iluminatul natural – pe de o parte, știm faptul că acesta asigură o bună percepție vizuală în condiții normale de iluminare, majoritatea profitând de faptul că este gratuită, iar pe de altă parte aceasta emite puternic raze U.V și nu asigură un nivel de iluminare egal în toată încăperea. De exemplu: lumina de la un cer acoperit acoperit prin sticlă este de șapte ori mai dăunătoare decât lumina unui bec incandescent de același nivel de iluminare.

În această imagine putem observa faptul că iluminatul natural nu asigură un nivel de iluminare egal în toată încăperea.

î

Iluminatul fluorescent – are și avantaje și dezavantaje: un avantaj este economicitatea acestuia rezultat dintr-un consum de energie mai scăzut, iar ca dezavantaje, acesta oferă o calitate slabă a percepției vizuale și emite raze U.V. foarte mari. Această sursă de lumină degradează puternic pictura murală. Și tuburile fluorescente emit radiații U.V. , acestea sunt căptușite în interior cu un strat de pulbere de fosfor, iar la cele două capete există câte un electrod; aerul este înlocuit cu un gaz inert și cu o anumită cantitate de vapori de mercur.

Iluminatul incandescent – acesta asigură o percepție vizuală de foarte bună calitate și emit raze U.V. nesemnificative; dezavantaje avem în cazul în care se amplasează lămpile incandescente, ca surse autonome de iluminat în interiosul vitrinelor și atunci când se folosesc lămpile de tip spot, puternice prin direcționare pe obiectele expuse la mică distanță. Acest tip de iluminare este cel mai puțin nociv dintre toate cele trei surse.

Din cele prezentate mai sus putem observa cu iluminatul natural este cel mai nociv iar la fel de nociv poate fi și iluminatul fluorescent. De cele mai multe ori filtrele elimină U.V. dar nu și radiațiile.

Lumina are ca principale efecte vizibile atât modificări de culoare cât și modificări ale rezistenței mecanice a materialelor. Modificările de culoare sunt evidente sub mai multe forme: în primul rând, scade treptat intensitatea culorii (se decolorează) până ce dispare definitiv iar efectele cele mai grave sunt în cazut cernelurilor și pigmenților (de exemplu albastrul indigo se decolorează la lumină). Virarea culorilor într-un alt registru cromatic (decolorarea picturii), de exemplu cinabrul în prezența luminii se înnegrește, fiind recomandat numai pentru pictura murală, există foarte mulți pigmenți ce sunt sensibili la lumină. O altă degradare majoră este îngălbenirea vernisului; dintr-un vernis îngălbenit aflat pe o culoare albastră, va rezulta o culoare verde.

Iluminatul artificial poate afecta programul iconografic din mai multe puncte de vedere, după cum putem observa în imaginile de mai sus.