Pictura Bizantina Si Principalele Scoli de Pictura

Pictura Bizantină și principalele școli de pictură

Influența acestora în spațiul cultului creștin ortodox

Pictura Bizantină și principalele școli de pictură

Școala Macedoneană

Școala Cretană

Influența școlilor de pictură în spațiul cultului creștin-ortodox

Pictura Bizantină și principalele școli de pictură

Influența acestora în spațiul cultului creștin ortodox

Pictura Bizantină și principalele școli de pictură

Arta bizantină constituie o continuare a artei romane în estul Imperiului dar, în același timp, printr-o serie de transformări petrecute într-un interval de timp destul de scurt, între secolele IV și VI, arta bizantină devine o nouă artă, atât tematic, cât și stilistic, diferită de arta romană, definindu-și propria ei dezvoltare și traiectorie și propriile ei trăsături. În primul rând, arta bizantină este o artă creștină, axată pe evanghelii, pe idea mântuirii și pe personalitatea lui Iisus Hristos. În al doilea rând, ea încorporează nu numai antecedentele romane, dar și o anumită tradiție orientală, împrospătată și întărită de contactele importante, chiar daca nu întotdeauna prietenești, cu Iranul și cu zona arabă.

Programul iconografic al artei bizantine a fost același în timpul multor secole. Pictura ocupă un loc de prim plan, ca peste tot la sfârșitul antichitații. Ei i se încredințează decorarea bisericilor, pereților interiori și, câteodată, a fațadelor. Începând cu secolul V, pictura intră în cărțile creștine și apar portretele, reale sau retrospective, ale sfinților, eroilor credinței creștine, pe pânză și pe planșe.

În acest timp, elementele de decorație predomină în toate categoriile picturilor creștine monumentale și, câteodată, acestea nu au alta funcție decât de a înfrumuseța locațiile „casei Domnului” și dependițele lor, unde se transpun tehnicile de decor de mare lux pe care le găsim în cadrul palatelor. Palatul imperial și arta sa, a monarhiei sacralizate, inspiră marile mozaicuri ale corului, unde se fixează o imagine solemnă a lui Dumnezeu, inspirată de cea a maiestății împăratului divinizat.

La origine, peretele de fundal din spatele altarului, nu evocă decât o viziune a Dumnezeului celest. Dar în selcolul VI, în corul mai dezvoltat, se prezintă scene și figuri istorice încărcate cu un simbolism euharistic, în timp ce naosul, dacă primește un decor iconografic, prezintă istoria sfântă a Vechiului sau Noului Testament, sau a amândurora.

În Evul Mediu, decorația bisericilor bizantine, fie că sunt decorate cu picturi sau cu mozaicuri, are două particularitați constante. Această decorație este aproape exclusiv iconografică (nici o școală de pictură creștină nu a multiplicat pâna atunci imaginile religioase) și tot ceea ce vedem răspunde unui program creștin stabilit și prezentat, fiind vorba despre un sistem, același în marile sale puncte, decorațiile bisericilor din secolele XI-XII asemănându-se între ele destul de mult, cu atât mai mult cu cât arhitectura acestor sanctuare se supune și ea unui tip deja constituit.

Loc de întâlnire a trei mari civilizații – greacă, romană, orientală – Imperiul bizantin este un centru cultural, deosebit de fecund și original. Poziția sa centrală asigura bogăția imperiului, care se găsește la încrucișarea drumurilor comerciale ale lumii mediteraneene.

Frumusețea orașului Constantinopol îl face râvnit de mulți, astfel el este puctul de convergența al tuturor căilor de comerț, iar Imperiul Bizantin este acela al tentațiilor de expansiune nutrite de civilizațiiile vecine: arabii în sud, latinii în vest, bulgarii în nord și perșii la est. Imperiul bizantin cunoaște o continuă stare de război pentru apărarea teritoriului, iar istoria lui este o succesiune de perioade mărețe și declin. Civilizația și cultura bizantină s-au constituit ca o “sinteză a tuturor elementelor politice, religioase, intelectuale ale lumii antice în declin: tradiția latină, elenismul, creștinismul și cultura orientală”.

Reapariția unei arte religioase în Bizanț a avut rodnice repercursiuni în Europa occidentală. Totuși, adesea este dificil, mai ales în domeniul iconografiei mai mult decât în cel al stilului, să se facă o separare între elementele împrumutate direct de la Bizanț și acelea care, având o origine bizantină mai mult sau mai puțin mărturisită, se încorporaseră de mai multe veacuri în tradiția artistică din apusul Europei.

Bizanțul a continuat să slujească drept model, în toate domeniile vieții politice, intelectuale, artistice și religioase, statelor slave care profitaseră de eclipsa lui în vremea Imperiului latin, pentru a-și consolida independența. Istoria raporturilor politice ale acestor state cu Bizanțul, cu latinii, cu turcii și între ele, este alcătuită dintr-un lung șir de războaie și de alianțe.

În cartea lui Viktor Lazarev, „Istoria Picturii Bizantine”, aflăm că metoda pe care el o folosește, unește analiza iconografică cu cea formală, la care se adaugă și un studiu istoric, cultural, cu referiri la gândirea epocii. Înțelegerea contextului istoric în care a fost posibilă construirea monumentelor de artă bizantină, apare ca fiind de o mare importanță, cu atât mai mult cu cât artei bisericești i se cerea o anumită subordonare aspectului teologic, dogmatic. Grija conducătorilor Bisericii nu a fost îndreptată doar spre ereziile dogmatice care au apărut în decursul timpului, ci în special către arta ce avea ca potențial să reflecte aceste erezii.

După căderea Constantinopolului, un nou imperiu a urmat celui vechi, iar arta bizantină a supraviețuit înca timp de trei secole și ultimelor faze ale evoluției sale.

Aria de expansiune și de influență a artei bizantine este imensă, întinzându-se în perioade diverse, prin forme cu intensități diferite din Orientul Apropiat până în Anglia, din Palermo până la Novgorod și din Palestina până în țările scandinave.

Cultura bizantină din secolele XII – XV se manifestă în doua perioade distincte. Prima perioada este repezentată de prelungirea secolului XI și monopolul Constantinopolului, iar cea de a doua parte începând cu a doua jumătate a sec XIII este caracterizată prin „renașterea Paleologilor”, care se caracterizează prin divizarea vechii unități culturale în „școli” regionale ce dețineau o oarecare autonomie față de Constantinopol.

În arta bizantină din secolele XIII – XV, pe fondul fidelitații față de tradițiile din veacurile precedente, se conturează o serie de școli regionale: în Asia Mică și în Epir, în Macedonia, și în Paleopones, dupa cucerirea latină din anul 1204.

Școala macedoneană, a exercitat o influență deosebit de mare asupra creațiilor artistice bisericești de valoare din întreaga Biserică Ortodoxă, fiind imposibilă imaginarea Istoriei Artei Bizantine fără acest strălucit capitol, deoarece pictura macedoneană reprezintă un permanent punct de referință și de raportare ale creațiilor artistice din spațiul ortodox. Aceste ecouri ale școlii macedoneene se simt până azi prin iconarul ortodox, Erminia, ce a imprimat o direcție în arta bisericească actuală.

Arta creștină reușește să înlăture cadrul transmiterilor antice și începe să dezvolte propriile forme și simboluri, ce provin din impulsurile date de dezvoltarea Liturghiei.

Începând cu restaurarea cultului icoanelor, din anul 843, Creștinismul are nevoie de o artă care să încarneze principiile dogmatice, astfel că teologii bizantini au început să aleagă reprezentărilor cele mai potrivite, simplificându-le, coordonându-le, și extrăgând scenele cele mai importante.

Perioada dinastiei macedoneene (867-1056), a făcut ca „încă de acum să se prefigureaze tendința de simplificare: solemnitate, expunere concisă, care nu îngăduie detalii secundare. Formele merg spre abstractizare, spre idealurile transcendente ale Creștinismului; spiritualizarea va fi maximă”.

Programul iconografic bizantin este legat de textul unei omilii a Sfântului Fotie, prin care observăm că pictura tinde în această perioadă să se transforme într-un sistem ușor contemplabil, iar această schemă iconografică va deveni general obligatorie în secolele al XI-lea și al XII-lea, modificările ei fiind minore. Programul iconografic din această perioada este aproape identic cu cel de azi.

O importantă cotitură în evoluția artei bizantine a reprezentat dinastia macedoneană, fiind reprezentată de o transformare radicală, ce a a dus la elaborarea unui stil clasic bizantin, perioadă caracterizată prin liniște politică și militară, în care se poate observa consolidarea unui stil artistic unic. În acest moment, Constantinopolul dobândește un statut predominant asuprat tuturor școlilor, iar cuceririle imperiului duc la extinderea sferei de influență printr-o artă pragmatică cu subiecte religioase reglementate riguros, pentru ca mai apoi arta constantinopolitană să cedeze sub presiunea artei populare, după mai multe decenii apelând la tradiția elenistă, unde se poate vedea un ritm liniar accentuat, o compoziție echilibrată, ce copiază modelele antice alexandrine.

Prin secolul al X-lea se cunosc multe modele copiate, iar arta pierde din originalitate, fiind conservatoare. Apelând la antichitate, s-a asimilat nu doar tematica, ci și tehnica picturală, senzualismul caracteristic, iar apelul facut la neoclasicism (sfârșitul secolului al IX-lea) a ajutat la fondarea întregii arte bizantine din secolele IX – XII.

Icoana, mozaicul și fresca trebuiau să exprime o spiritualitate foarte adâncă, altfel repunându-se în discuție ideile despre posibilitatea redării divinului. Direcția din acest moment a artei este opusă idealului antic al frumuseții, prin care se dorește eliberarea trupescului, materialului, și descoperirea lumii duhovnicești, spirituale, posibilă doar prin rugăciune și participare la jertfa liturgică. „Spiritualismul va domina definitiv: figura devine imaterială, chipurile capătă o expresie severă și ascetică, se simplifică și schematizează concepția spațială, picturalul e înlocuit cu liniarul, cromatica pierde nuanțele impresioniste, devenind compactă și cu culori separate. În secolele al XI-lea și al XII-lea, se vor maturiza tendințele artistice noi. Acest stil abstract și spiritual, apare ca forma clasică experienței religioase bizantine; în el se dizolvase contradicția formă-conținut care constituia disputa iconoclastă; se găsise forma potrivită”.

Școala Macedoneană

Picturile păstrate în bisericile din Macedonia și din Serbia oferă trăsături comune, care au dat naștere formării școlii macedonene, al cărui centru a fost Salonicul, iar sintagma de școală macedoneană a fost introdusă în 1916, de către marele bizantinolog Gabriel Millet, desemnând întreaga pictură bisericească din perioada secolelor al XIII-lea și al XlV-lea de pe teritoriul fostei provincii Macedonia. Istorici, precum Viktor Lazarev, preferă o delimitare detaliată a picturilor din Macedonia, el distingând, în funcție de caracteristicile și influențele iconografice locale specifice fiecărei zone a marii provincii, școala sârbească, școala tesaloniceană, stilul athonit, considerând că înglobarea acestora sub același nume de școală macedoneană, este greșită și prea uniformizatoare.

Operele din secolele al XIII-lea și al XIV-lea din Macedonia, indiferent că este vorba de Ohrida fostei Iugoslavii sau de Tesalonicul Greciei, au caracteristici stilistice asemănătoare, urmărind în mod principal redarea unui dramatism special precum și a unor trăiri interioare ale sfinților, în cadrul unui decor plin de mișcare și dinamism, ajutat de un colorit viu. Toate aceste lucruri fac posibilă analizarea lucrărilor ca având o apartenență clară și justificată a școlii macedonene.

Aceste trăsături se regăsesc în corporalitatea volumelor, amploarea faldurilor veșmintelor, gustul pateticului și al realismului expresiv în gesturi și în fizionomii, opozițiile marcate prin culori complementare. Personajele robuste cu fețe late contrastează cu figuri fragile de o noblețe purificatoare, ce se bucurau de aprecierea Constantinopolului. Pe când pictorii din capitală își concepeau idealul estetic dupa elegantele modele ale vechilor manuscrise, cei din școala macedoneană își împrospătează inspirația prin observarea naturii.

În Macedonia găsim o unitate nu doar politică, ci și culturală, ce a avut un centru liturgic și artistic în Tesalonic, oraș ce a influențat și contribuit la formarea stilului de pictură din întreaga regiune. Deoarece legăturile culturale și artistice au continuat să existe independent de delimitările teritoriale, este necesar să fie luate în calcul toate teritoriile ce au făcut parte din Macedonia, și în care s-a simțit ecoul artistic al școlii macedonene.

Ca sa putem face o poziționare geografică a întregului teritoriu Macedonean, trebuie menționat, în primul rând, că se face referire la regiunea din Grecia actuală numită Macedonia, ce se află în partea de nord a țării, și care a fost reprezentată prin orașul Tesalonic și Sfântul Munte ca unul dintre cele mai importante centre ale stilului mecedonean. O altă parte a vechii Macedonii se regasește pe teritoriul fostei Iugoslavii, numită Macedonia de Nord și Nord-Vest, și restul teritoriului ce a aparținut odată Macedoniei și se găsește la nord de Grecia, oprindu-se aproximativ la râul Marița, fiind sub sfera de influență bulgară, teritoriu numit Macedonia de Nord – Est.

Cronologic, școala macedoneană cuprinde perioada de la începutul secolului al Xlll-lea până spre sfârșitul secolului al XlV-lea, neputând să se vorbească de o școală macedoneană înainte de secolul al XIII-lea, și după secolul al XlV-lea, când începe să se dezvolte pictura cretană. În această perioadă se face cunoscută înflorirea artistică și culturală regăsită sub numele de „Renașterea paleologă”, iar daca considerăm ca personalitate pe cel mai mare pictor al acestei școli, Manuil Panselinos, încercarea unei cronologii nu se poate face decât în jurul secolelor al XIII-lea și al XIV-lea ce definesc cel mai bine perioada de înflorire a școlii macedonene.

Prin cartea sa „Macedonia – Cultural Heritage”; Aneta Serafimova ne distinge, în istoria Macedoniei, perioade precum cea preistorică, arhaică, clasică, elenistică, romană, bizantină, franceză, perioada de dominație turcă, și perioada modernă.

În secolul al V-lea î.Hr. este prima apariție pe scena politică ca și unitate politico-geografică a Macedoniei ce se întindea de la apele superioare ale Haliakmonului și Muntele Olimp, până la râul Strymon. Din unele dovezi găsite în acest spațiu, putem spune că istoria Macedoniei a avut începutul în prima parte a secolului al VII-lea Î.Hr.

Perioada clasică a Macedoniei are loc între anii 510-479 î.Hr., când aceștia se stabilesc în Macedonia inferioară, pentru ca mai apoi, în 395 î.Hr., Regele Filip al II-lea să creeze cea mai mare putere din Marea Egee. Această evoluție a Macedoniei a făcut posibile realizările lui Alexandru Macedon care a reușit să ajungă pâna în India, unde a răspândit arta, poezia și filosofia elenismului macedonean.

Imensul regat creat de Alexandru cel Mare reprezintă perioada elenistă, în care Macedonia a continuat să fie leagănul tradiției și pământul-mamă, punctul de plecare și de întoarcere, locul celor mai intime dispute, dorințe și aspirații, periodă în care s-a pus bazele întemeierii orașului Tesalonic (Thessaloniki – Θεσσαλονίκη).

Perioada romană începe la 168, an în care a avut loc bătălia de la Pydna, unde s-a marcat sfârșitul marelui regat macedonean. A urmat împărțirea statului în patru unități economice și administrative, capitala provinciei fiind în Tesalonic. În a doua jumătate a secolului al IV-lea, diacezele Macedonia, Dacia și Panonia, au fost unite pentru a forma prefectura Iliricului, cu capitala la Tesalonic.

În anul 395, Imperiul roman s-a împărțit în Imperiul Roman de Răsărit și Imperiul Roman de Apus, aducând după sine importante urmări culturale, politice și istorice, având un aport considerabil în despărțirea Creștinismului răsăritean de cel apusean, astfel fiind mediu prielnic apariției și dezvoltării Imperiului Bizantin.

În Imperiul Bizantin, spațiul macedonean a jucat un rol important și decisiv, făcând ca noua Macedonie bizantină sa fie împărțită între Tesaloni și Strymon, având un rol de influență strategică și politică a Constantinopolului care a reușit sa creeze în zona de est, un centru cu importanță majoră în economia și politica mondială.

Odată cu secolul al IX-lea are loc integrarea slavilor în societatea bizantină, datorată convertirii sfinților Chiril și Metodie, pentru ca în anul 865, să aiba loc renunțarea la catolicism a prințului Boris, acesta intrând în sânul bisericii bizantine, fapt ce a dus la introducerea creștinismului bizantin ca și religie oficială a statului. Drept urmare, teritoriile Macedoniei ce fac parte din vechiul stat bulgar au intrat sub dominația religiei și cultului bizantin.

Între timp, zona Tesalonicului devine una de referință în domeniul creației artistice religioase, fiind cel mai semnificativ centru bizantin după Constantinopol. În acest spațiu se vorbește despre perioada bizantină doar până în secolul al XII-lea, doarece în timpul dominației turcă, Macedonia suferă schimbări foarte mari, fiind împărțită în mai multe secțiuni.

Arta picturii murale bizantine atinge apogeul la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, fapt care coincide cu domnia lui Andronic II Paleologul (1282 – 1328), perioadă înfloritoare cunoscută ca renașterea paleologă.

Viktor Lazarev spune că „secolul al XIII-lea reprezintă, fără îndoială, una dintre perioadele cele mai interesante și mai agitate din istoria picturii bizantine. În acest secol a apărut și s-a afirmat, cu trăsăturile sale fundamentale, stilul paleolog (…) Astfel, secolul al XIII-lea dobândește o importanță deosebită pentru dezvoltarea picturii bizantine, el, și nu secolul al XIV-lea, având cea mai mare importanță în nașterea stilului paleolog”.

Școala macedoneană constituie un stil aparte în care se fac distinse alte școli de pictură, în sânul cărora se pot face distincții și nuanțări, între picturile considerate macedoneene, provenite din decade sau secole diferite. Astfel, frescele și icoanele secolului al XIII-lea pot fi încadrate în două grupe distincte. În prima parte regăsim creațiile cu caracter conservator, care continuau să se inspire din tradițiile secolului al XII-lea, pentru ca din cea de a doua categorie să regăsim creațiile avangardiste, ce anticipau stilul secolului al XIV-lea, prin care continuă astfel să desăvârșească tendințele celei de-a doua jumătăți a secolului al XIII-lea.

Creațiile artistice ale perioadei care cuprinde a doua jumătate a secolului al XIII- lea și prima jumătate a secolului al XIV-lea, sunt caracterizate de unii specialiști prin abordarea frescelor mai volumetrice, în care era prezentă și adâncimea.

Construcțiile devin mai voluminoase și mai diferențiate, tot mai adesea facându-și apariția liniile curbe și sinuoase; stâncile își pierd aspectul lor grafic, și se transformă într-o suprapunere de blocuri voluminoase. Predomină figurile statice, monumentale, așezate de obicei frontal, cu veșminte care cad în falduri armonioase, ele devenind tot mai mici, începând să se miște mai liber, veșmintele părând să fluture în vânt. Faldurile liniare, într-o vreme complet plate, capătă un oarecare relief. Se schimbă treptat și modalitatea de lucru: tușele devin mai curajoase și mai ample, scara cromatică este mai complexă și se îmbogățește cu tonalități mai delicate. Vedem deci, ca o caracteristică a acestei perioade, dezvoltarea elementelor pur picturale.

Creațiile iconografice ale secolului al XIV vor acoperi întregul perete al biserici, având frescele dispuse în registre suprapuse, formând frize neîntrerupte sau o serie de diverse scene închise, separate printr-o ramă (fașă) roșie. Prin reducerea în dimensiune a edificiilor, se crează un caracter intim deosebit al interiorului de biserică. Se mărește considerabil cantitatea subiectelor folosite în decorarea bisericilor, adăugându-se ilustrări din copilăria Pruncului lisus, și din viața sfinților.

Curicula iconografică a cunoscut invovații ce au subliniat esența mistică și duhovnicească în slujba religioasă, ducând la apariția unor noi modalități de compoziție la nivel liturgic. Își fac apariția noi motive simbolice cu caracter alegoric ce par la prima vedere ușor inteligibile, precum și tot mai dese episoade dramatice ce conferă iconografiei o evidentă însuflețire.

Putem spune ca arta secolelor al XIII-lea și al XIV-lea a exprima, în comparație cu cea precedentă, un spirit de libertate și dramatism extrem. Pictura murala a unei biserici construită în stilul paleologic, conferă icoanelor o alcătuire numeroasă și de sine stătătoare, de aceea pictura icoanelor în această perioadă are o funcție de o importanță majoră.

Din acest moment, în icoană și frescă, totul este mult mai dinamic: stofele veșmintelor flutură, gestica figurilor se accentuează, mișcările lor devin tot mai libere, formele arhitectonice se înghesuie una într-alta, în decorurile arhitectonice predomină liniile curbe și întrerupte. Figura umană și fundalurile arhitectonice și peisagistice se contopesc într-un singur ansamblu, la a cărui construcție contribuie mult exactitatea proporțiilor. Figurile sunt mai mici, spațiul sporește în adâncime, trăsăturile feței devin mai delicate, expresia mai puțin severă. Adesea, episoadele seamănă cu scene din viața cotidiană. Și paleta se modifică, devenind tot mai catifelată, mai dulce, mai delicată. Culorile preferate sunt albastru ceruleum și galben verzui. Se afirmă, deci, un stil mai dezinvolt, mai pitoresc, de tendință umanistă, care totuși nu este realist, ci țintește spre cel mai pur transcendentalism. Iconografia păstrează o formă rigidă neschimbată, figurile rămân tot lipsite de greutate și volum, construcțiile arhitectonice continuă să semene cu niște fantastice decoruri teatrale. Lipsesc interioarele care să închidă figurile într-un ambient empiric și real. Bizanțul rămâne fidel dezvoltării sale și în această fază concluzivă.

Ajutați de o îndemânare excepțională în redarea chipurilor, pictorii macedoneni au reușit să ofere fiecărui portret în parte un ethos distinctiv. „Figurile sunt voluminoase, în redarea lor și a celorlaltor elemente compoziționale, folosindu-se culori strălucitoare, vioaie; gesturile sunt impresionante. Neobosiții sfinți militari sunt îmbrăcați în splendidele lor armuri. Sfinții bătrâni, triști, privesc spre tine din tărâmul desăvârșirii, mustrându-te parcă pentru păcatele tale. Scenele conțin decoruri comune în era Paleologilor, cu arhitecturi elaborate. Compozițiile sunt îngrămădite, cu toate figurile mișcându-se în spațiul vast, interpretat în adâncimea izbitoare. În final, acest întreg ansamblu impresionant de chipuri – atât de izbitor prin mărime, vioiciune și abundență de forme, prin cromatica strălucitoare, vie și fantasmagorică – dă un sentiment de grandoare, care, unde este necesar, arată și o anumită grație, urmă a artei elenistice”, spune K. Balabanov. Interpretarea și citirea lumii lăuntrice, precum și atingerea unui realism în pictarea figurilor, ca trăsătură exterioară, reprezintă amprenta școlii macedonene.

Având o influență artistică majoră asupra spațiului Italian, Bizanțul nu a acceptat nici o influența artistică majoră să patrundă în sânul său. „Conservator, orgolios, închis, el nu avea puterea de a se rupe cu tradițiile sale. Chiar și în secolul al XIII-lea, arta continuă să fie la Bizanț parte integrantă a unui sever sistem teologic, cu totul condiționat de autoritatea Bisericii. Nici chiar în secolul al XIII-lea ea nu o pornește pe calea realismului, ci continuă să-și păstreze caracterul său strict religios, transcendent, spiritualist. Deși în secolul al XIII-lea Bizanțul a elaborat un nou stil, el nu formulează, cum se petrece în Europa, o nouă concepție asupra lumii.”

În nordul Greciei, la Tesalonicul secolului al XIII-lea, s-au păstrat nenumărate exemple de artă macedoneană, atât în domeniul arhitecturii bisericești cât și al picturii monumentale și iconografice.

Biserică macedoneană din Tesalonic este Panaghia ton Halkeon, având planul în cruce greacă înscrisă, cu patru coloane, tip arhitectonic care și-a făcut apariția pentru prima dată în perioada dinastiei macedonene. Pictura acoperea odată întregul edificiu, fiind posibilă păstrarea doar a unor fragmente de fresce, datând din al doilea sfert al secolului al XI-lea, și din secolul al XIV-lea ce formează împreună un armonios complex iconografic.

Biserica Osios David a Mănăstirii Latomou, ocupă un loc foarte important în istoria arhitecturii, datorită tipului timpuriu de biserică cu cupolă, în formă de cruce, cu o decorație interioară compusă din mozaicuri și picturi murale, datând din secolele al V-lea, al XII-lea și al XIII-lea.

Bisericile Sfânta Ecaterina și Sfinții Apostoli sunt păstrate încă din perioada de început a secolului al XIV-lea, la Tesalonic, edificii ce au foarte multe similitudini arhitectonice și iconografice, fiind unele dintre cele mai frumoase monumente bizantine a orașului. Două biserici cu planul în cruce greacă înscrisă, cu o turlă centrală și patru turle laterale, având coloane în interiorul naosului, iar pictura datează înca din 1310 – 1314, păstrată doar fragmentar, fiind unele dintre cele mai rafinate și valoroase fresce paleologe ale Tesalonicului. În mozaicurile din Sfinții Apostoli, stilul de pictură macedoneană ajunge la expresia sa deplină, acesta fiind motivul pentru care mulți istorici de artă au ajuns la conluzia că mozaicurile găzduite de aceste ziduri, reprezintă principalul exemplu de pictura monumentală, caracteristice Tesalonicului secolului al XIV-lea, reprezentative pentru întreaga artă paleologă.

Altă biserică importantă din Tesalonic în acestei perioadă este Biserica Schimbării la Față a Mântuitorului, ce a fost ridicată la 1330, utilizând planul în cruce greacă înscrisă, având o turlă foarte mare, în raport cu dimensiunile reduse ala paraclisului. „Picturile murale de aici, care datează din 1350 – 1370, oferă prin tehnica lor o mărturile prețioasă despre creațiile artistice necunoscute ale Tesalonicului de la mijlocul secolului al XIV-lea, desoperindu-ne tematica și orientările duhovnicești ale picturii din această decadă.”

Alte fresce găzduite de Tesalonic, care merită să fie menționate, se găsesc în Biserica Mănăstirii Vlatadon, ridicată deasupra locului din care Apostolul Pavel a predicat, precum și cea din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Biserica Profetului llie, ce se distinge prin catoliconul fostei mănăstiri, unul dintre cele mai complexe structuri create de arhitectura bizantină de la mijlocul secolului al XIV-lea, printr-o combinație de trăsături arhitectonice monahale de la Sfântul Munte, și principii ale arhitecturii eclesială a Tesalonicului, găzduind ultimile realizării picturale din perioda paleologă.

Biserică mitropoliei din Mystra, ce poartă hramul Sfântului Dimitrie și are în planul arhitectonic o combinație de tipul bazilicii cu trei nave, având nivelul inferior asemănător cu cel al bisericii cruciforme cu cinci cupole, executată între 1270-1285, arată un stil prea puțin închegat. Cu toate acestea, rezultatul ideilor duse și admise, conferă un rezultat total diferit față de școlile în care s-au lucrat frescele de aici, ceea ce oferă acestei biserici un loc special în istoria artei bizantine. Pictura acesteia oferă un fel de panoplie a stilurilor vechi, în care se prefigurau unele dintre cele mai bune lucrări ale Renașterii paleologe.

Tesalonicul, fiind centrul liturgic cel mai important al Imperiului Bizantin a facilitat adăpostirea unora dintre cele mai frumoase și prestigioase icoane macedoneene. Pictura de icoane din această perioadă se dovedește a fi superioară din punct de vedere calitativ față de oricare altă regiune a Greciei. Majoritatea icoanelor se regăsesc în Muzeul Civilizației Bizantine și în Muzeul Mănăstirii Vlatadon. Icoana lui Iisus Hristos Înțelepciunea lui Dumnezeu, datând de la începutul sec. al XIV-lea și adăpostită de Muzeul Civilizației Bizantine, constituie un tip iconografic nemaiîntâlnit în pictura macedoneană.

În Sfântul Munte pictura monumentală a atins apogeul spre sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, în înfloritoarea perioadă a renașterii paleologe, existând multe ateliere faimoase ale școlii macedoneene, dar deasupra tuturor fiind însă atelierul lui Manuil Panselinos.

Numele acestui pictor a fost câștigat în mare parte în domeniul picturii murale și iconografice bizantine, acesta având un rol important în pictura de înaltă calitate făcută în lumea bizantină ortodoxă.

Toate informațiile despre Panselinos vin din Manualul Pictorului, Erminia, scris la începutul secolului al XVIII-lea de călugărul Dionisie. Corectitudinea tradiției cu privire la originea lui Panselinos, e confirmată de faptul că arta sa se încadrează în stilul altor lucrări ale perioadei, pe care le găsim în Tesalonic, Veria, Sfântul Munte, Ohrida și în Serbia Centală, și care au fost pictate într-un stil foarte apropiat de cel de la Mănăstirea Protaton, în care a lucrat, fără nici o îndoială, Panselinos. Examinat în contextul artistic al epocii sale, Panselinos se prezintă ca reprezentantul cel mai de seamă al școlii din Tesalonic în perioada înfloririi sale, la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea. Panselinos a fost comparat de istoricii de artă din secolul al XlX-lea – impresionați de frumusețea picturilor sale murale – cu Giotto sau chiar și cu Rafael, comparație care îl plasează în panteonul marilor pictori din toate epocile.

Frescele Mănăstirii Protaton reprezintă cea mai importantă operă a lui Panselinos. Frescele de aici sunt singurele atribuite aproape în unanimitate acestuia. Panselinos a folosit cel mai bun mod să învingă dificultatea adaptării unui program iconografic care a fost gândit pentru biserica cu turlă. Programul iconografic a fost inevitabil adaptat, și pe alocuri modificat, în măsura în care suprafața și forma zidului o cereau.

Tzigaridis afirmă că „principala caracteristică a picturii lui Panselinos o reprezintă caracterul memorialistic al compozițiilor, care sunt simetrice și egale, caracterul narativ de prezentare a scenelor, corelarea pozițiilor și a mișcărilor, prezentarea picturală a corpurilor, care se observă și la formele feminine, modul de redare a unor forme anatomice ale fețelor, influența artei antice grecești, profunzimea în prezentarea decorului arhitectonic, dar și dramatismul și realismul vizibil în această redactare iconografică plină de un profund spiritualism”. Panselinos a fost nesecatul izvor artistic bizantin, din care s-au adăpat atât colaboratorii și contemporanii săi, cât și generațiile ce i-au urmat. Frescele din Marea Biserică a Protatonului fac din Panselinos exponentul suprem al școlii macedoneene, și din opera lui, ceva inegalabil.

În arta icoanelor aflăm, prin mărturisirea lui ca Dionisie, că el însuși a învățat pictura bisericească, imitând icoanele lui Panselinos, referire ce vine în completarea lui Panselinos ca iconar, ce atribuie acestuia execuția unor icoane portabile în Mănăstirile Vatopedu, Hilandari, Marea Lavră și Prodromu.

Caracteristicile generale ale școlii macedonene s-au păstrat în toate frescele și icoanele din Muntele Athos, până la începutul secolului al XVI- lea, moment în care a început să se simtă un declin în calitatea picturii.

În anul 1282, statul medieval sârb condus de regele Ștefan Milutin, reușeste sa mărească granițele statului până în Macedonia, cu scopul de a ajunge până la Marea Egee. Utilizând propriile bogății precum și cele dobândite de pe teritoriul Bizanțului, regele Milutin a început o activitate de mari proporții în construcția de biserici, precum și de restaurare a celor deja existente. Din această cauză pictura murală și iconografică a secolului al XII-lea cunoaște o dezvoltare puternică.

Întâlnim la Ohrida un ansamblu de fresce bine conservate, precum și numeroase icoane aflate într-o stare foarte bună, ce a permis analizarea caracteristicilor de bază a dezvoltării picturii în Evul Mediu, nu numai de pe teritoriul Macedoniei și cel balcanic, ci de pe întregul teritoriu Bizantin. De asemenea, a fost posibilă formarea unei viziuni cronologice și urmărirea dezvoltării noilor concepte din pictura iconografică.

Biserica Sfintei Treimi a Mănăstirii Sopocani deține în interiorul său o splendidă colecție de pictură din secolul al XIII-lea din Europa. Cel mai vechi și cel mai valoros strat de pictură, dintre cele trei existente, datează din anii 1273-1274. „Ceea ce face Sopocani atât de deosebită este, mai presus de orice, acea minunată sinteză de energie creativă clasică și de sensibilitate creștinească, o combinație subtilă între trupesc și duhovnicesc, între real și imaginar, între obiectivitatea intelectuală și subiectivitatea trăirilor sufletești. Nu este nimic nearmonios în Sopocani: totul e o parte a unui întreg ansamblu, al cărui frumusețe nimic nu o poate diminua, nici chiar câte o culoare crudă, un gest forțat sau o lumină violentă, care pot face o formă să pară rigidă, pentru că pictorul din Sopocani a fost unul dintre cei mai subtili și sofisticați cromatologi din vechea pictură sârbească, un artist capabil să găsească cea mai rafinată armonie cromatică posibilă și să scalde picturile lui într-o lumină care pare să fi fost filtrată prin voalul ceții”.

În urma multor cercetări efectuate asupra picturilor lui Mihail și Eutihie s-a încearcat să se determine locul de naștere, școlarizare și activare înainte de sosirea acestora în Ohrida. După o analiză stilistică a frescelor din Biserica Sfintei Fecioare Peribleptos, împreună cu alte dovezi, majoritatea cercetătorilor au ajuns la concluzia că școala și educația acestor pictori a fost legată de orașul Tesalonic.

„Frescele din Peribleptos conțin elemente care vorbesc despre o căutare intensă a unor noi căi, a unor noi modalități de reprezentare, care să conțină mai mult realism și totodată mai multă dinamică interioară. Pictorii se străduiesc să-și însușească spațiul care merge spre adâncul compoziției, iar acolo unde reușesc, se creează impresia celei de-a treia dimensiuni, ceea ce oferă întregii compoziții un nou aspect – acela al unui spațiu narativ în care se desfășoară cunoscutele evenimente biblice. Aici, Mihail și Eutihie au rezolvat problema spațială tot mai bine, din compoziție în compoziție.”

Printre bisericile ce găzduiesc fresce pictate de atelierul lui Mihail și Eutihie, regăsim Catedrala Sfintei Fecioare Ljevisa din Prizren, precum și Biserica Mântuitorului din Zica, decorată la începutul secolului al XIV-lea, unde se găsesc câteva fresce de mare valoare. Frescele de aici au fost executate tot de mâna maestrului Astrapas, între anii 1309 și 1316. În biserică mai sunt și alte două straturi de pictură mai vechi, constituind entități diferite.

Mănăstirea Studenica, care e considerată „biserica-mamă” a tuturor bisericilor sârbești, a fost construită între anii 1196 și 1235, fiind închinată Intrării în Templu a Maicii Domnului. În anul 1230 a fost adăugat un exonartex care combină stilul romanic cu cel bizantin.

În urma întâlnirii dintre aceste două stiluri, a rezultat apariția unui stil deosebit de arhitectură, cunoscut sub numele de Școala Raska. Aici se păstrează fresce pictate în trei perioade diferite, între anii 1209 și 1325. Ansamblul celor mai vechi fresce care se găsesc în biserică, constituie una din reușitele de cel mai înalt nivel ale întregii arte sârbești. De remarcat fiind portretele familiei conducătoare, grupate în friza ctitorilor și în genealogia dinastiei Nemania, compoziția acestui subiect modificându-se și evoluând de la biserică la biserică.

În Biserica Sfântul Gheorghe din Staro Nagoricino regăsim una din capodoperele picturii bizantine din toate timpurile. Frescele acestei biserici pot fi incluse printre cele mai bine conservate picturi murale care s-au păstrat până în zilele noastre, fapt datorită căruia e posibilă urmărirea întregului program iconografic. Următoarea biserică în care au pictat cei doi maeștri, Mihail și Eutihie, este Biserica Sfântul Nichita din Benjani, după unele păreri, ultima lucrare care îi are pe ei ca autori.

Mănăstirea Gracanica, situată lângă localitatea Lipljan din Kosovo, reprezintă una dintre ultimele ctitorii monumentale ale regelui sârb Milutin Nemania. Fiind construită în anul 1321, mănăstirea, marchează apogeul arhitecturii medievale sârbești, cu baze solide in tradiția bizantină. Aici se află fresce pictate în 1321, ce constituie punctul culminant al picturii monumentale din Serbia, sub conducerea lui Milutin, ilustrând Mineiul pentru fiecare zi a anului, în această formă apărând doar în Biserica Sfântul Nicolae Orfanul din Tesalonic, de unde trebuie să fi venit și pictorii. Biserica patriarhală din Pec, de lângă localitatea Hvosono, adăpostește ultimile fresce atribuite lui Mihail și Eutihie.

Mănăstirea Decani reprezintă una din bijuteriile civilizației medievale sârbești unde, tezaurul bizantin din punct de vedere al numărului de scene, al reușitelor artistice și al rezistenței în fața timpului, constituie moștenirea iconografică sârbească cea mai bine păstrată. Construcția bisericii a început în 1327, fiind încredințată constructorilor de pe coasta Adriaticii. Cea mai spațioasă biserică din arhitectura sârbească timpurie, cerea, de asemenea, și cel mai mare ansamblu de picturi murale din lumea artei bizantine. Pe suprafețele pereților înalți, ale bolților și arcadelor, se găsesc sute de scene și mii de personaje, în secvențe tematice mai mari sau mai mici, în care e arătată întruparea Fiului, e expusă istoria Bisericii creștine și sunt interpretate dogmele acesteia. Cele douăzeci de cicluri, din care doar cel al Sinaxarului avea 365 de zile ilustrate, iar Geneza, patruzeci și șase de scene, precum și sutele de sfinți reprezentați bust sau în mărime întreagă, conțin multe imagini rare sau chiar unice în pictura bizantină.

Pictura frescelor din biserica Pantocratorului a adus împreună mai multe grupe de pictori anonimi, care au trebuit să își coordoneze metoda de lucru, și care au reușit să dea unitate picturii din întreaga biserică și să creeze o adevărată capodoperă. Fresce macedonene deteriorate, dar interesante prin tratare, se găsesc în Mănăstirea Djurdjevi Stupovi și Biserica Sfântul Petru de Korisa, aflată azi în ruine, unde încă se mai discern fragmente de pictură.

În vecinătatea lacului Ohrida se află mai multe biserici care adăpostesc fragmente mai mari sau mai mici de pictură macedoneeană, printre care amintim Biserica Sfintei Fecioare din Zaum, în care putem vedea fresce pline de spontaneitate și rafinament, Biserica Sfânta Fecioară Bolnicka, Biserica Sfântul Dimitrie, Biserica Mănăstirii Sfântul Clement cel Vechi și Biserica Sfintei Fecioare Celnica. Tot în această zonă regăsim bisericile-peșteră, toate zugrăvite cu fresce: Biserica-peșteră a Sfântului Erasm, a Sfântului Ștefan și a Sfintei Fecioare Pestanska.

Din Biserica Sf. Gheorghe Dyasoritis, închinate Sf. Gheorgheși Maica Domnului Pelagonitisa, Icoana Maicii Domnului Pelagonista e de o importanță aparte, deoarece arată că Mihail și Eutihie au nutrit cultul sfinților din locul în care ei pictau, după cum au dovedit când i-au pictat pe sfinții Chirii și Metodie, Kliment Ohridski, Constantin Cabasila, Prohor de Pcinja și Gabriel de Lesnovo, în Staro Nagoricino. Câțiva ani mai târziu, ei au pictat fresce-icoane închinate Sf. Nichita în biserica cu același nume din satul Banjani, de lângă Skopje.

Toate aceste fresce-icoane, indică faptul că ele au fost asociate și legate de pictura de șevalet și că icoanele făcute în tempera pe lemn erau produsele acelorași ateliere de pictori. Sunt și cazuri când unii pictori sunt mai legați de pictura iconografică pe lemn, care poate fi considerată drept o ramură specializată în câmpul picturii. Privită mai atent, munca lor indică o tendință spre o modelare mai precisă.

În creația iconografică a secolul al XIII-lea se regăsește o mare bogăție și varietate stilistică, încât fiecare icoană reprezintă virtuos un stil unic. În Macedonia sârbească s-au păstrat puține icoane, mai ales din secolele al XII-lea și ai XIII-lea. În viața Sfântului Sava, Teodosie vorbește de faptul că sfântul comandase icoane ’’prea îndemânaticilor pictori din Tesalonic”, icoanele reprezentând sfinți în mărime întreagă. Treptat, au început să se formeze bresle meșteșugărești locale de pictori, iar în secolul al XIII-lea se arată un interes deosebit pentru portret, fapt ce arată că pictorii sârbi, mai mult față de cei greci, erau atrași de lumea reală.

În urma unui studiu asupra frescelor Bisericii Peribleptos din Ohrida, descoperim ca: lui Mihail și Eutihie sau pictorilor din cercul lor, le sunt atribuite următoarele icoane: Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, îndoiala lui Toma, Învierea, Botezul Domnului, Nașterea Domnului, Intrarea în Templu a Maicii Domnului, Înălțarea la Cer, Adormirea Maicii Domnului și Hristos pe Golgota.

Foarte multe dintre icoanele macedoneene din Macedonia sârbească se păstrează la Muzeul Mănăstirii Peribleptos din Ohrida.

În cea ce privește studiul picturi monumentale a celui de al doilea Imperiu Bulgar, întâmpinăm obstacole, iar multe întrebări nu își găsesc răspunsul. Fiind posibilă o dovedire clară, printr-o inscriptie, doar anul de apariție a picturii murale din Bojana (1299 sau 1259). Cele mai importante monumente picturale medievale bulgare, ce au fost păstrate, se regăsesc la Biserica peșteră a Sfântului loan Botezătorul, Mănăstirea Arhanghelului din Ivanovo și în Biserica din Bojana.

Arta bulgară a celui de-al doilea Imperiu bulgar, cunoaste apogeul în a doua treime a sec. XIII, concomitent cu nașterea noi generații de artiști, care au apelat la moștenirea înaintașilor, pentru ca mai apoi să urmeze noi idealui, procesul de creație având loc și pe teritoriul Serbiei.

Începuturile acestei arte glorioase se regăsește în picturile iconografice din fragmentele frescelor a bisericilor distruse situate pe dealul Trapesiza în Veliho Târnovo, ce apartin unei arte de curte din perioada dintre ultimul deceniu al sec. XII și mijlocul sec. XIII.

Treptat, mozaicul din Biserica numărul 9 din Târnovo și tehnica de frescă tradițională se retrag, fiind înlocuite de o tehnică mixtă, care constă în folosirea tot mai frecventă a culorilor tempera în zugrăvirea bisericilor. Astfel, se diminuează diferențele de stil și de tehnică între pictura monumentală, iconografică și miniaturală. Studiul naturii a început sa capete un rol din ce în ce mai important, iar în tipologia sfinților se produce o schimbare prin punerea în prim plam a caracteristici psihologice.

În apropierea orașului Russe, gasim un complex de biserici cioplite în piatră ce aparțin Mănastirii Ivanovo, unde sunt găzduite în cinci dintre aceste biserici faimoase fresce, din secolele al Xlll-lea și al XlV-lea. În aceste exemple destul de rare a artei medievale bulgare întâlnim „legi compoziționale cu totul noi pentru Evul Mediu, (…) care urmează cunoașterea empirică. Figurile umane individuale nu ating nici măcar jumătatea înălțimii picturii, asfel încât raportul între acestea și stâncile uriașe sau culisele fantastice, pare apropiat de natură, de realitate. Și figurile individuale și-au schimbat raportul unele față de celelalte; ele nu se mai referă la un centru unic, formal și ideal-spiritual, ci formează chiar în mijlocul compoziției grupuri independente, care reprezintă scene despărțite una de cealaltă din punct de vedere al timpului și al spațiului. în compoziții apar puține culise și decoruri arhitecturale, care tind spre toate direcțiile și mai ales spre diagonalele instabile”. Artistul reușind sa îsi suprapună intențile peste schemele canonice.

Stilul clasic al picturii monumentale din Bulgaria deține o mare putere expresivă și un înalt nivel artistic, în decorația murală a Bisericii Sfinților Nicolae și Pantelimon din Bojana, construită în 1259, unde pictorul s-a folosit de schema iconografică veche, dar a introdus totodată și o nouă tipologie, aceasta fiind cea mai importantă inovație în pictura murală de aici. În frescele din Bijana, este pusă în prim- plan pocăința, iertarea, și mai ales iubirea atotcuprinzătoare, așa cum apare ea exemplificată în viața pământească a Mântuitorului. Pentru maestrul din Bojana, Hristos nu mai este Judecătorul sever Care domnește în cupola bisericilor bizantine, ci e primul între oameni, în Care se regăsesc toate virtuțile și idealurile umane. El este Răbdătorul și Suferindul de pe cruce, Mântuitorul blând și milostiv, așa cum e zugrăvit pe cupolă și lângă Altar.

În frescele din Bijana, este pusă în primul plan pocăința, iertarea, și mai ales iubirea atotcuprinzătoare, așa cum apare ea exemplificată în viața pământească a Mântuitorului. Pictura murală de la Bojana, reușeste sa creeze o nouă tipologie în modul de realizate a sfinților, aceștia se regasesc într-o înfățisare oarecum omenească. Prin utilizarea unei palete cromatice mai bogată, și înlocuirea redarii simbolurilor abstracte cu redarea naturală. Se reușeste înbogățirea tehnici a fresco, datorită tratării suplimentare a secco, dar si a utilizării tehnici laviurilor rafinate.

În timpul celuil de-al doilea Imperiu Bulgar, pictura iconografică se afla, ca și pictura monumentală, într-o perioadă de înflorire. Operele de artă, atât ale zonelor estice de graniță, cât și ale regiunii sud-vestice ale Bulgariei, păstrează, pe lângă iconografia arhaizantă, și severitatea monumentală și expresionismul epocii anterioare.

Incă de la începutul secolului al XIV-lea se poate vedea influența artei paleologe în școlile de icoane sud-vest bulgare și Macedonia, care a avut o legătură indirectă cu centrele culturale bizantine.

În paralel cu arta italiană a Trecento-ului și totuși independentă de ea, se poate observa la reprezentări o exagerare a sentimentelor – prin deformarea figurilor și sublinierea gesturilor și a expresiei se obține o intensificarea efectului lor. Aceste tendințe se regăsec în operele secolului al Xlll-lea, având drept exemplu, Maica Domnului Gorgoepicos pe icoana bilaterală din Venebar, urmând ca acestă tendință să crească în următorul secol, ajungând o caracteristică a acestei perioade.

Majoritatea icoanelor din secolele al XIII-lea și al XIV-lea sunt pictate în tehnica tempera cu emulsie de ou, existând lucrări în tehnica mozaicului, cu tessere mici. Icoanele pictate în tempera sunt de obicei poleite. În ceea ce privește pictura murală, a bisericilor din Macedonia întâlnim tehnica frescei, tehnica mixtă fiind rară, lipsind exclusiv picturile a secco.

Capodoperele macedoniene, fie că ne referim la domeniul picturii murale, al icoanei sau al arhitecturii eclesiale, constituie probabil momentul celor mai mari și mai remarcabil reușite ale artei bisericești ortodoxe. Aceasta e perioada în care pare să se fi scris cea mai fascinantă pagină din istoria întregii picturi bizantine, cunoscută sub numele de „școala macedoneeană”.

La sfârșitul secolului XVI a avut o îndepărtare de la trăsăturile de bază a școlii macedoneene, pentru ca mai apoi să fie înlocuite de cele ale noii școli cretane. Abordarea plină de viață a trăsăturilor exterioare și înfățișarea structurii, cu alcătuirea psihologică a figurilor, au dat naștere unei iconografii mai austere. Figurile sunt de acum înalte, subțiri și aplecate, cu o trăsătură caracteristică de noblețe ascetică.

Scoala Cretană

Școla cretană a luat treptat locul școlii macedoniene, datorită invaziei otomane de la mijlocul secolului al XlV-lea. În urma bătăliei de pe râul Marița din anul 1371, turcii sărbătoresc victoria asupra armatei unite a regelui Vukasin și a lui Ugljesa. Urmând ca mai apoi în anul 1392, Scopje să fie sub ocupație otomană, iar cucerirea definitivă a Macedoniei să se încheie în primele decenii ale secoluli ai XV-lea.

Odată cu venirea turcilor, cunoscutele ateliere de pictură, s-au mutat în țările vecine, considerând că își vor putea continua activitatea artistică. Cu toate acestea a mai rămas un numar restrâns de pictori și de ateliere, care în primele decenii ale secolului al XV-lea și-au continuat activitatea pictând icoane, reușind ca până la sfârșitul secolului al XV-lea, să picteze și câteva mici biserici din satele ce erau îndepărtate de ochii autorităților turcești. Autoritățile turcești au împiedicat activitate artistică, astfel încât pictura bisericească de pe teritoriul Macedoniei a coborât la un nivel aproape fără precedent.

Importante centre de arta bizantină au fost cel din insula Cipru cu influențe italiene si cel din insula Creta, ce era supusă dominației venețiene începând din 1204, dar cu o populatie grecească păstrătoare a unei îndârjite voințe de independență care a izbucnit de vreo cincisprezece ori în revolte. Pictorii din Creta au fost cei care au raspuns la apelul de a remedia starea sărăcită a artei religioase bizantine.

Din Creta era originar călugărul Theophan, care a zugrăvit biserica Sfântul Nikolaos de la Meteora în anul 1527, apoi a trecut la Muntele Athos, unde a decorat katholikonul si trapeza Mănastirii Lavra în 1527, precum și katholikonul Mănastirii Stavronikita in 1546, revenind să lucreze în Tesalia la Mitropolia Kalambaka în 1573. Această arta a picturii murale, care prezintă o anumită evoluție estetică, a rămas bizantină ca spirit. Pictura de icoane a cunoscut în Creta, în secolele XVI și XVII, o mare înflorire, creându-se o „școală” de icoane, iar opere sale erau apreciate în toată lumea ortodoxa, artiștii acestei „școli” fiind atrași și de comunitatea greacă de la Veneția, unde în jurul bisericii Sfântul Gheorghe, atelierele de pictură erau foarte active. În școala cretană de icoane s-a format si Domenikos Theotokopoulos (El Greco), în operele căruia „transcendentalismul bizantin capătă ultima dată o expresie splendidă și sublim artistică”.

Pictori nu totdeauna de origini locale au dus iconografia la un nivel înalt, creând o bază pentru pictarea pe scară largă, în serie, pentru un export de icoane destul de bine dezvoltat, lucruri care au făcut din Creta cel mai important centru artistic al lumii ortodoxe în secolului al XV-lea și al XVI-lea. Pictorii cretani care au ajuns în Athos au adaptat și organizat programele iconografice pentru suprafețe foarte vaste, în niște biserici mult mai mari decât cele din Creta, în a căror decorare murală nu s-au implicat.

Sub influența sihastră, se va forma un stil mai idealist, în care mișcarea este la început accentuată, pentru ca mai apoi să cedeze locul unei relative staticitate, iar în cazul chipurile, acestea capătă din nou o expresie mai severă și mai solemnă.

Arta monastică populară din secolele al XI – lea și al XII-lea s-a menținut, în biserica Sfântul Gheorghe Kavusiotis de la Kritsa, în bisericile Sfântul Pantelimon de la Bizanario și Sfânta Treime de la Archanes. Personajele au atitudini țepene, dar chipurile lor sunt expresive, ajungând uneori pâna la urâțenie. Compozițiile sunt lipsite de adâncime. Tonurile de roșu, verde și ocru sunt destul de vii. Un ecou al obiceiurilor italiene introduse în Creta se constată în sticlăria de tip venețian așezată pe masa Cinei la Panaghia de la Kritsa.

Realismul viguros și chiar dramatic al școlii macedonene se întâlnește, în prima jumătate a veacului al XIV-lea, în colateralele de la Panaghia-Kritsa, la mânăstirea Vrondisi și la Sfântul Ioan de la Limnes. Iar în a doua jumătate din veacul al XIV-lea el va inspira frescele din biserica Panaghia-Guverniotissa de lânga Potamies. În aceasta din urma se observă italienisme discrete, cum ar fi contrapostul unei siluete de Sfântă, gestul grațios al altei figuri care își ridică o latură a mantiei, costumul occidental al soldaților de pe bolta. În numeroase bisericuțe se observa o adaptare populară a stilului școlii macedonene. Arta elegantă a școlii constantinopolitane, așa cum ne este ea atestată la bisericile Perobleptos și Pamtamassa de la Mistria, a influențat frescele de la Valsamonero (1407-1431).

În urma unei analize ce apartine lui Charles Delvoye aflăm că în școala Cretană “Carnația este tratată cu o accentuată uscăciune, și în locul suculentelor pete de lumină se recurge, pentru părțile luminate, la o culoare clară, care se contopește treptat cu umbra prin inermediul unor treceri gradate. Acest procedeu ajunge la maxima sa dezvoltare în icoanele metropolitane de la sfârșitul secolului al XIV-lea și din secolul al XV-lea, care reprezintă faza de încheiere a evoluției picturii metropolitane. Predomină linia grafică, subțire, imaginile sunt uscate și austere, compozițiile rigide” Iar în urma unei remarci a lui V. Lazarev “Carnația este tratată de acum înainte nu cu obișnuitele tușe și pete libere de lumină libere, ci prin linii uscate, subțiri și dese din punct de vedere grafic, care se transformă treptat într-o tratare continuă”.

În icoanele și frescele cretane, caracteristicile școlii macedonene fuseseră lăsate în urmă: “picturalitatea a lăsat locul grafismului, volumul, unei abordări puțin mai plate, dramatismul a făcut loc unei atitudini mai reținute, o exprimarea exterioară a sentimenelor, și a unei interiorizări duhovnicești. Mișcarea sihastră, cu care trebuie pusă în legătură pictura cretană, își lăsase amprenta în sensul accentuării lumii duhovnicești și a spiritualității. Spre sfârșitul secolului al XIV-lea, interpretarea imaginilor artistice devine foarte complicată, simbolismul teologic făcând-o greu accesibilă omului contemporan.

În cea mai mare parte a icoanelor și a frescelor apare o nuanță de reținere studiată. Această ultimă fază de încheiere a evoluției picturii dintre a doua jumătate a secolului al XlV-lea și prima jumătate a secolului al XV-lea, trebuie considerată ca o formă specială a academismului bizantin, marcând începutul sfârșitului civilizației artistice bizantine.

Influența școlilor de pictură în spațiul cultului creștin-ortodox

Obiectivul artei creștine ortodoxe este să diminueze atașamentul exclusiv al omului față de realitatea pământească, folosindu-se chiar de formele acestei realități. Spre deosebire de multe alte stiluri artistice (ionic, doric, gotic), care se conturează mai întâi în domeniul arhitectural și apoi se extinde, stilul specific artei creștine se conturează mai întâi în domeniul picturii și se extinde apoi și în alte domenii ale artei.

Marile școli de pictură ce s-au manifestat in spatiul cultului creștin-ortodox, au avut un impact major. Așa cum încă de la perioada paleocrștină a fost posibil să exercite o influență majoră asupra populației, precum si a administrației, arta religiei creștin ortodoxă a reușit prin școlile sale de creație să aibă un impact mai mare asupra vieții.

Școlile de pictură din spațiul creștin au reușit să deschidă noi orizonturi de cunoștere în cea ce privește construcția artistică, și nu numai. Aceste școlii fiind adevărate centre de vizionari ai vremi, ce aveau posibilitatea să experimenteze cu noi metode si procedee de reprezentare a divinității în relație cu umanul. Să aducă noi înțelegeri a mesajului transmis de către creator spre creația sa. Precum și să îi instruiască pe credinciosi în probleme legate de rolul acestora pe pământ prin simpla prezentare întru-un cadru vizual a ierarhie divine, dar și prin punerea în scena a Cărții Sfinte din care este extrasă esența mesajului divin.

După căderea Constantinopolului, un nou imperiu a urmat celui vechi, iar arta bizantină a supraviețuit înca timp de trei secole și ultimelor faze ale evoluției sale. Aria de expansiune și de influență a artei bizantine este imensă, întinzându-se în perioade diverse, prin forme cu intensități diferite din Orientul Apropiat până în Anglia, din Palermo până la Novgorod și de din Palestina până în țările scandinave.

Cultura bizantină din secolele XII- XV se manifestă în doua perioade distincte. Prima perioada este repezentată de prelungirea secolului XI și monopolul Constantinopolului, iar cea de a doua parte începând cu a doua jumătatea a sec XIII este caracterizată prin „renașterea Paleologilor”, care se caracterizează prin divizarea vechii unității culturale în „școli” regionale ce dețineau o oarecare autonomie față de Constantinopol.

În arta bizantină din secolele XIII-XV, pe fondul fidelitații față de tradițiile din veacurile precedente se conturează o serie de scoli regionale: în Asia Mică și în Epir, în Macedonia, și în Paleopones, dupa cucerirea latină din anul 1204.

Majoritatea istoricilor de artă consideră frescele bisericilor Studenica, Staro Nagoricino și Gracanica, ca fiind câteva dintre cele mai remarcabile picturi murale sârbești. Este interesant faptul că pictorii acestor prestigioase fresce sârbești, Mihail Astrapas și Eutihie, după cum atestă și numele, erau greci de origine, născuți în Tesalonic, unde s-au și format artistic. Viktor Lazarev recunoaște de altfel că ei sunt cei responsabili cu introducerea curentului elenizant în pictura din Macedonia de nord și nord-vest.

Pe fiecare dintre sutele de portrete se poate citi viața lăuntrică și intensitatea trăirii duhovnicești. În conca Sfântului Altar tronează Maica Domnului pe tron, avântu-L în brațele sale pe Pruncul Hristos, și fiind flancată de Arhanghelii Mihail și Gavriil. Maicii Domnului i s-a conferit cea mai importantă și vizibilă zonă din Altar, pentru a se sublinia ideea întrupării Mântuitorului din Fecioara Maria. În registrele inferioare sunt zugrăviți mari ierarhi ai Bisericii, slujind Sfânta Liturghie, pentru ca în mijlocul lor să se afle Hristos, ca Mare Arhiereu, sau ca Jertfă pe Sfânta Masă, pe sfântul disc.

Conducătorul apelând la influnța crescută a unor anumite școli de pictură reușea să contureze o imagine a societății și pe care încerca sa o promoveze în teritorile vecine prin construirea de edificii, închinate unor sfinți, împărați, sau anumitor momente cheie din trecutul vieții creștine ce aparțineau respectivei societății. Fiind însoțite de aumite ritualuri bine conturate și stabilite, puteau duce la consolidarea unor alințe politice, precum si la o reîmpartire geografică, în funcție de contextul în care era prezentat.

Întreaga iconografie a Sfântului Altar cuprinde scene aflate în legătură cu Patimile Mântuitorului și cu Jertfa Euharistică. Pe arcul din fața Altarului, în partea de sus sunt pictate medalioane cu Mântuitorul, mai jos, de-a stânga și de-a dreapta iconostasului, scena Bunei Vestiri, iar în registrul inferior, loachim și Ana.

În ceea ce priveste iconografia pronaosului, acesta este închinată scenelor de martiri, uneori sub îndrumarea Mineiului, pe mai multe registre, unde sunt redați sfinții în momentul pătimirii. Este posibil să întâlnim și numeroase scene închinate Maicii Domnului, ca o ilustrare în imagini a Acatistului acesteia. Tot aici, sau în pridvor, mai este reprezentată și Judecata de Apoi.

În frescele lăcașelor e prezentă Biserica triumfătoare, categoriile de sfinți, apostolii care au propovăduit-o, mucenicii care au mărturisit-o, militarii care au apărat-o, ierarhii care au sfințit-o și călugării care au împodobit-o.

Să nu uitam că pictura reprezenta principala modalitate de provăduirea a mesajului creștin, datorită unui număr mare de credințiosi ce nu aveau posibilitatea să citească, datorită dificultății de multiplicare a carților sfinte si a analfabetismului. Prin stabilirea unor canoane precise de catre școlile de pictură se putea face posibilă o prezentare clară si subiectivă a rolului conducătorului, ce iși conferea un rol divin în societatea lumească, el avand ca și scop spiritual, îndrumarea țării și a populației catre lumea de apoi.

Cele mai multe dintre icoane o reprezentau pe Maica Domnului cu Pruncul și pe Mântuitorul, în multiplele tipuri iconografice existente. Maica Domnului apare cel mai adesea în tipul iconografic precum Hodighitriei (Călăuzitoarea), Eleousa (Milostiva), Glukophilousa (Dulcea sărutare), Galatotrophousa (Cea care alăptează), Psihosostrisa (Mântuițoarea de suflete). Pe Hristos îl întâlnim adesea în binecunoscutul tip al Pantocratorului (Atotțiitorul) și în O Vasileos tin Doxa (împăratul Slavei), și mai rar în Eleimon (Milostivul), Psihosostris (Mântuitorul de Suflete), H Sofia tou Theou (înțelepciunea lui Dumnezeu). Se întâlnesc de asemenea multe icoane ale unora dintre cei mai cunoscuți și cinstiți sfinți, precum Sfântul loan Botezătorul, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mucenic Pantelimon, Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian, Sfinții Trei Ierarhi, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie, Sfântul Simeon Stâlpnicul.

Frescele și icoanele, sunt încărcate de elemente luate din viața cotidiană, find posibil să observăm în aceste imagini omul căruia i-a rodit țarina, muncitori ce duc saci, alții cărau pietre, alții ce pun mortar între cărămizi, pe pustnic lucrându-și rucodeliile zilnice, sau căutându-l, prin pustie, pe un alt părinte înbunătățit. Aceste detalii, insufă icoanelor și frescelor macedoniene vioiciune, savoare și dinamism.

Capodoperele macedoniene, indiferent dacă facem referire la pictura murală, a icoanei sau a arhitecturii eclesiale, reprezintă, poate, momentul celor mai mari și mai remarcabile reușite ale artei bisericești ortodoxe. În nici o altă perioadă, pictura bizantină nu a reusit să arate mai multă forță și picturalitate precum în perioada înfloririi școlii macedoneene.

Așa cum mărturisirea de credință nu putea fi decât una în întreaga Biserică Ortodoxă, la fel se întâmple și cu arta care încearcă să reflecte și să ilustreze Crezul unic de credință. Mesajul unic al mântuirii ce vine către noi din paginile Scripturii sau de la Sfinții Părinți, sub diferite forme, formulări și cuvinte, îi corespunde unicitatea stilului bizantin, în care distingem nuanțările de interpretare, asumare și adaptare de către diferite popoare în diferite epoci.

Bibliografie

Charles Delvoye, Arta Bizantina, Vol. I, Meridiane, Bucuresti, 1976

Charles Delvoye, Arta Bizantina, Vol. II, Meridiane, Bucuresti, 1967

Paul Evdochimov,trad.de Dr. Irineu Ioan Popa, Ortodoxia, Eibmbor, București, 1996,

Louis Brehier, Civilizația bizantină, Editura Științifică, Bucurști, 1994,

Claude Fontesi, Istoria vizuală a artei, Enciclopedia RAO, București, 2003

Maria Georgescu, Incursiune în culura bizantină, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2004

Maria Georgescu, Istoria Bizanțului, Editura Enciclopedică, București, 2005

Viktor Lazarev, Istoria picturii bizantine, Vol. I,II, III Meridiane, București, 1980

Sfântul Ioan Damaschinul, Despre credința ortodoxă, Mitropolia Transilvaniei, 1992

Kosta Balabanov, The icons of Macedonia, Belgrad – Skopje, 1961

Dionisie din Furna: “Erminia picturii bizantine”, Ed. Sofia, București, 2000.

Korak Vojislav, La peinture murale du monastere Studenica, Beograd, 1976

Branislav Todic, Staro Nagoricino, Beograd 1993 (prikaz), 23/1993

Monuments of Thessaloniki, Molhos Editions, Thessaloniki, 2003

Steven Runciman, trad. Vasile Adrian Carabă, Teocrația bizantină, Nemira Publishing House, București, 2012

Hadermann L. Misguich: “Les etapes stylistique de la peinture byzantine vers 1300. Constantinopole, Thessalonique, Serbie”, The International Congress of Byzantine Studies, Thessaloniki, 1995

Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, trad. Anca Popescu, Călăuziri în lumea icoanei, Sophia, București, 2003

Olivera Kandic, The Architecture and the Painting of the Church of Sopocani, Serbian Unity Congress, 1998

Egon Sendler, trad. Ioana Caragiu, Florin Caragiu și monahia Ilie Doinița Teodosia, Icoana, imaginiea nevăzută: elemente de teologie, tehnică și estetică, Sophia, București, 2005

loannis Touratsoglou: Macedonia: Hystory, monuments, museums, Ed. Ekdotike Atena, Atena, 2000

Ovidiu Drîmba, Istoria Culturii și Civilizației, vol. II ,Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987

Aneta Serafimova, “Macedonia – Cultural Heritage”; The Middle Ages – Roots”, Beograd, 1961

Bihalji – Merin, Oto: “Byzantine Frescoes and Icons in Yugoslavia”, 1960, art. ND 943, B 513

Tschilingirov, Assen: “Die Kunst des christlichen Mittelalters in Bulgarien” , Union Verlag, Berlin, 1978.

Τσιγαριδασ, Ε. Ν.: ”Μανουιλ Πανσελινοσ, εκ του Ιερου Ναου του Ποτατου”, Αγιορειτικη Εστια, θεσσαλονικη, 2003

Σοτιριου, Μ., ”Η Μακεδονικη σκολυ και η λεγοµενη σκολη Μιλουτιν”, ∆ελτιο Ηριστιανικν. Αρκεολογικησ Εταιρειασ, περ ∆, τοµ Ε, 1969.

Vojislav Djuric, Les etapes stylistique de la peinture byzantine vers 1300. Constantinopole, Thessalonique, Serbie, The International Congress of Byzantine Studies, Thessaloniki, 1995.