Piata Valutara Si Influenta Sa Asupra Cursului Valutar

C U P R I N S

I N T R O D U C E R E

Lucrarea de față își propune prezentarea conceptului de piață valutară, ca fiind locul unde se desfășoară vânzarea și cumpărarea de valută, moment și caz în care obiectele acestor operațiuni le constituie monedele și devizele ce sunt tratate ca mărfuri și negociate ca atare. Totodată, primul capitol al lucrării surprinde și subliniază importanța modificărilor cursului valutar în viața economică și de asemenea ne familiarizează cu principalele instrumente ale pieței valutare.

Primul capitol ne prezintă care sunt participanții și la ce operațiuni, derulate pe această piață valutară, iau parte. Rolul pieței valutare este determinat în primul rând de posibilitățile pe care le oferă participanților la schimburile economice pentru alegerea și obținerea mijloacelor de creditare și de plăți cele mai convenabile.

Ceea ce rezultă în urma acestui comerț este un preț denumit curs valutar ce depinde de condițiile de cerere și ofertă existente pe piață, acest preț putând fi limitat din punct de vedere legal.

Această piață valutară este supusă unor reglementări naționale (piața valutară din România este diferită de piața valutară din Maria Britanie, de exemplu), dar pe lângă aceste piețe valutare naționale care au o legislație specifică apar și situații în care piețele valutare au caracter internațional, deservind interesele unor zone (zone economice de mare interes: Frankfurt, Tokyo, Londra, New York). Aceste piețe cu caracter internațional reprezintă exceptări de la legislația națională – se dereglementează, fapt ce le face atractive.

Piețele financiar-valutare internaționale devin un barometru al schimburilor economice internaționale. Introducerea anumitor monede, ca EURO, a produs profunde transformări pe piețele financiar-valutare și creat o mai mare concurență între zona de influență a dolarului și cea a euro.

Capitolul secund al lucrării ne prezintă aspecte privind evoluția pieței valutare în România, în special după anul 1990, când, în cadrul procesului de tranziție spre o economie de piață, România a ales să treacă la convertibilitatea leului, alegând ca etapă intermediară convertibilitatea internă de cont curent a leului.

Această trecere la convertibilitatea oficială presupune bineînțeles o îndeplinire în prealabil a unei serii de condiții de natură economică, financiar-monetară și organizatorică. Astfel, în România piața valutară tradițională este formată din două segmente piața valutară bancară și piața caselor de schimb, care își regăsesc în detaliu caracteristicile esențiale, exemple de operațiuni efectuate și modul lor de funcționare pe parcursul acestui capitol.

Pe măsură ce ne familiarizăm cu conceptul de piață valutară și, totodată, cu noțiunea de valută, capitolul trei ne aduce la cunoștință si ne prezintă acei factori determinanți ai cursului de schimb valutar, ce-l determină pe acesta sa fie variabil. Acești factori sunt de natură economică, politică, monetară, socială, și pot influența într-un mod semnificativ puterea de cumpărare externă a unei monede. Printre cei mai puternici factori care pot influența cursul de schimb valutar se regăsesc inflația, rata dobânzii și soldul balanței de plăți – cea din urmă, balanța de plăți a unei țări, posedă în conținutul său informații ce prezintă un interes deosebit pentru explicarea cursului valutar. Acesta înregistrează într-o formă exhaustivă tranzacțiile economice dintre țara în cauză și restul lumii. În concluzie, deficitul sau excedentul anumitor solduri ale balanței de plăți pot explica nivelul cursului valutar.

Ajunși la cel de-al patrulea capitol, care cuprinde și obiectivul principal al lucrării, putem vorbi, de o analiză exactă a factorilor determinanți ai cursului ed schimb, axându-ne în principal asupra celor două cursuri de schimb cele mai importante pentru țara noastră, și anume cursul de schimb RON/EUR și RON/USD.

CAPITOLUL 1 „PIAȚA VALUTARĂ”

Piața valutară este o piață a tranzacțiilor de vânzare-cumpărare a valutelor. După volumul de tranzacții este cea mai mare piață internațională.

Piață valutară internațională constituie un sistem complex interbancar, prin care se tranzacționează sume mari de bani, de către actorii din piață, la o rată de schimb stabilită la o anumită dată, într-un anumit moment, în scopul schimbării (convertirii) unor valute contra altora.

1.1. DEFINIȚII, CONCEPT, TRĂSĂTURI

Piețele valutare sunt, în accepțiunea cea mai largă, centre ale comerțului cu valute. Ele au apărut ca urmare a folosirii monedelor naționale în reglementările schimburilor internaționale sau în exprimarea oarecum improprie din coexistența internaționalismului comercial și al naționalismului monetar.

Piața valutară sau Forex sau FX (prescurtat de la foreign exchange market din engleză) este o piață a tranzacțiilor de vânzare-cumpărare a valutelor. Piețele valutare permit participanților să schimbe o anumită monedă contra altei monede. Una dintre părți cumpără o anumită monedă de la cealaltă parte, în schimbul unei alte monede. Schimburile valutare există ca rezultat al comerțului investițiilor internaționale, astfel companiile care importă sau exportă mărfuri cumpără aceste mărfuri într-o monedă și le vând într-o altă monedă. De aceea ele au nevoie să convertească în moneda în care plătesc mărfurile respective o parte din banii pe care îi primesc.

Piața valutară este un sistem de relații financiar – valutare prin care se desfășoară vânzările și cumpărările de valută (efectivă și în cont) și de devize (trate, bilete la ordin, cecuri etc.) exprimate în monedă străină, activitate ce reprezintă un gen specific de comerț. Pe piața valutară monedele și devizele sunt tratate ca mărfuri și negociate ca atare.

Piața valutară nu are o locație fizică sau un punct central precum celelalte pieții financiare, dar operează cu bănci, corporații și persoane fizice pe întreg globul, 24 ore din 24, mai puțin în weekend.

Piețele valutare au mărimi diferite în funcție de operațiile pe care le realizează și de localitățile în care sunt amplasate. Principalele piețe valutare funcționează la Londra, New York, Tokyo, Frankfurt, Paris și Zürich.

Piața valutară asigură confruntarea cererii și ofertei de monedă străină (valuta) și relevă cursul (prețul) acestora exprimat în moneda națională. Pe piața valutară monedele și devizele străine nu sunt mijloace de schimb și de plata sau mijloace de cuantificare a valorii, ci active financiare nemonetare fiind deci negociate ca atare.

Prin noțiunea de valută se înțelege moneda națională a unei țări în măsura în care aceasta îndeplinește funcția de instrument de plată și de rezervă cu caracter internațional. Spre exemplu, lira sterlină este monedă națională pentru orice rezident în Marea Britanie atunci când o folosește în operațiuni în interiorul țării și este valută atunci când o folosește pentru plata unei mărfi importate. De asemenea, ea este valută pentru orice nerezident în Marea Britanie care obține sau utilizează lire sterline. În acest sens s-ar părea că numai monedele cu convertibilitate oficială au calitatea de valute. Totuși, noțiunea de valută se extinde și asupra monedelor cu convertibilitate limitată (internă sau externă) și a celor neconvertibile atunci când sunt deținute sau utilizate de către nerezidenți. Spre exemplu, pentru un turist american care vizitează România și schimbă dolari americani pentru lei românești, leul românesc este valută.

Pentru fiecare valută există o simbolizare standard, recunoscută în lumea întreagă și aprobată prin standardele de conformitate ISO. Simbolurile sunt alcătuite din trei litere, primele două simbolizând țara, iar a treia denumirea valutei. De ex. dolarul SUA, conform standardelor de clasificare, se notează USD, unde US înseamnă United States, iar D este prima literă din denumirea valutei.

Codurile de valute: USD – dolarul american, EUR – euro, JPY – yenul japonez, GBP – lira sterlină, CHF – francul elvețian, CAD – dolarul canadian, AUD – dolarul australian, NZD – dolarul neozeeland.

În fine, o cotație arată astfel: USD/CHF 1.1980/1.1985. Această cotație ne arată că putem vinde un dolar SUA pe 1.1980 franci elvețieni sau putem cumpăra un dolar SUA contra 1.1985 franci elvețieni.

Piața valutară apare ca un sistem de raportări ce iau naștere între bănci, precum și între bănci și clienții acestora și exprimă relațiile sociale oglindite de schimbul monedelor utilizate în tranzacțiile internaționale. Prin intermediul piețelor valutare se efectuează operațiuni de vânzări–cumpărări de valute în scopul reglementărilor plăților și încasărilor apărute în procesul desfășurării schimburilor economice cu străinătatea sau a inițierii unor operații speculative în scop de câștig. Obiectul principal al operațiunilor de pe piețele valutare îl constituie monedele convertibile sub diferitele lor forme, dar în primul rând sub formă de valută în cont.

Piețele valutare au sensibile caracteristici naționale, determinate de modul specific în care este legiferat schimbul internațional valutar de la o țară la alta. Astfel, piețele valutare se supun legislației financiare și monetare ale statului pe teritoriul căruia funcționează, fiind supuse controlului băncii centrale sau al altor autorități financiare.

În același timp însă, prin natura operațiunilor efectuate, piețele valutare au un caracter internațional, accentuat pe de-o parte de creșterea interdependențelor economice dintre țări, iar pe de altă parte de revoluția în domeniul telecomunicațiilor care a permis legătura rapidă și permanentă în timpul programului de lucru între toate piețele valutare naționale și efectuarea aproape instantanee a unor operațiuni de schimb valutar la mare distanță, prin intermediul perfecționării unor tehnici bancare specifice. În aceste condiții, se vorbește de o piață valutară internațională, care, datorită diferențelor de fus orar, funcționează 24 de ore din 24.

Piețele valutare cu caracter internațional deservesc interese nelocalizate pe un anumit spațiu geografic și au influențe puternice în activitatea valutar – financiară internațională. Astfel, cursurile valutare stabilite pe aceste piețe determină în bună parte cursul valutar pe alte piețe valutare. Cele mai importante piețe valutare cu caracter internațional sunt: Londra, Zürich, Paris, New-York, Tokio etc. Piețele valutare internaționale, fiind și ele plasate pe teritoriile unor țări, au obligația, de asemenea, de a respecta legislația acestor țări, dar, evident, această legislație este mai permisivă, fapt căruia se datorează și dezvoltarea lor.

Cum a început totul? Spre sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, guvernele aliate s-au întâlnit în cadrul Conferinței ONU, pe probleme monetare și financiare. Această conferință a avut loc la Bretton Woods, New Hampshire, SUA, între 1 și 22 iulie 1944.

În cadrul conferinței au fost înființate două organisme, Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (Banca Mondială). Valoarea fiecărei monede a fost exprimată în cantități fixe de aur. Convertibilitatea dolarului american a fost fixată la cursul de 35$ pe uncia de aur. Acordul de la Bretton Woods a făcut din dolarul american, o monedă etalon la nivel internațional. Cursurile de schimb erau menținute în cadrul unei benzi înguste, în jurul parității oficiale declarate. În cadrul acestui sistem de la Bretton Woods, cursurile de schimb erau fixe, dar ajustabile, și s-au menținut relativ stabile până la mijlocul anilor ’60, atât în cadrul Comunității Economice Europene (CEE), cât și pe plan internațional. De exemplu, între 1949 și 1967, lira sterlină a fost fixată la paritatea de 1 = 2,80$. Până la sfârșitul anilor ’60, mediul internațional a cunoscut schimbări semnificative. Sistemul Bretton Woods era supus unor presiuni crescânde ca urmare a politicii balanței de plăți a Statelor Unite. Statele membre ale CEE aveau opinii tot mai diferite cu privire la prioritățile de politică economică.

Amplificarea divergențelor asupra prețurilor și costurilor între aceste state a condus la numeroase crize ale cursului de schimb și ale balanței de plăți, care, la rândul lor, amenințau să perturbe uniunea vamală și piața agricolă comună, care funcționaseră cu rezultate relativ bune până în acel moment.

Piața s-a format în anii '70, când comerțul internațional a trecut de la sistemul de cursuri fixe la sistemul de cursuri flotante. Nouă state membre care formau CEE la data respectivă au creat în anul 1979 Sistemul Monetar European (SME). Principala caracteristică a acestuia era mecanismul cursului de schimb (MCS), care a introdus cursuri de schimb fixe, dar ajustabile, între monedele celor nouă state.

La 1 ianuarie 1999, prin fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb, transferarea către Banca Centrală Europeană a competenței în domeniul politicii monetare și introducerea euro ca monedă unică. La 1 ianuarie 2002 bancnotele și monedele euro au intrat în circulație în țările participante, iar la finele lunii februarie bancnotele și monedele naționale și-au pierdut puterea circulatorie.

Dezvoltarea pieței valutare internaționale, proces complex strâns legat de dezvoltarea economiei mondiale, nu poate fi desprinsă de mutațiile calitative care au avut loc în ultimul timp în domeniul relațiilor monetar-financiare internaționale. Apariția și dezvoltarea eurovalutelor a amplificat schimbul valutar, deoarece rațiunea lor de a fi este căutarea unor randamente cât mai mari, a unei reciclări cât mai avantajoase a capitalului disponibil dincolo de granițele statale. Trecerea unui număr mai mare de monede la convertibilitate a atras după sine apariția și dezvoltarea altor piețe valutare naționale, contribuind astfel la lărgirea sferei de cuprindere a pieței valutare internaționale. Diminuarea restricțiilor valutare, ca rezultat al convertibilității, a antrenat lărgirea gamei de operațiuni valutare, iar politica cursurilor flotante a accentuat mișcările speculative de capitaluri dintr-o valută în alta, în scopul obținerii de câștiguri din aprecieri și deprecieri valutare, care, în noile condiții, pot depăși cu mult limitele stabilite la Bretton Woods.

Creșterea importanței piețelor valutare în dezvoltarea schimburilor economice internaționale este condiționată de următorii factori:

tendințele de liberalizare a comerțului internațional și de atenuare a restricțiilor valutare datorită activității organismelor financiare internaționale;

creșterea ponderii creditului internațional în volumul tranzacțiilor comerciale externe;

tendința de creștere a rolului unor valute naționale cu mare pondere pe piața financiar-bancară internațională;

creșterea unor penurii de lichidități, îndeosebi pentru țările în curs de dezvoltare. Penuria de lichidități este combătută de organismele financiare internaționale, care facilitează și dirijează creditele pe piețele valutare.

Amploarea relațiilor economice internaționale, participarea tuturor țărilor la circuitul mondial, fac să crească rolul piețelor valutare în desfășurarea operațiunilor economice externe. Ele devin un barometru al activității economice dintr-o țară și, în același timp, al conjuncturii economice generale de pe o piață internațională.

1.2. PARTICIPANȚII PE PIAȚA VALUTARĂ

Piața valutară este ordonată de intermediari, ei au rolul de a forma piața punând în contact ofertanții cu solicitanții.

Participanții pe piața valutară, prezentați în figura nr. 1 din anexe, pot fi persoane fizice, companii, instituții oficiale (bănci centrale, agenții guvernamentale, ministerul de finanțe etc.) sau instituții supranaționale (FMI, BRI, BM, ONU etc.).

Piața interbancară concentrează cea mai mare parte a tranzacțiilor de pe piața valutară, băncile fiind cei mai activi participanți, având în vedere mai ales faptul că agenții economici sau celelalte instituții nu dispun de mijloacele eficiente pe care băncile și-le-au dezvoltat de-a lungul anilor.

Băncile – sunt, deci, cei mai importanți operatori pe piață, angajându-se în operații de schimb, atât pe cont propriu, cât și în contul clienților. Profitul înregistrat de acestea este, fie de natură comercială – derivat din diferența dintre cursul de vânzare și cel de cumpărare, fie de natură speculativă – rezultat din anticiparea cursurilor valutare pe piață. În cazul în care banca nu acționează pe piață ca speculator, ea va obține, pe lângă profitul comercial și o sumă adițională negociată cu un client. Concurența a devenit atât de puternică încât, pentru a-și păstra clienții, băncile sunt dispuse să reducă această marjă suplimentară (spread). În cazul în care o bancă se situează pe o poziție speculativă, aceasta preia riscul de schimb al importatorilor și exportatorilor, joacă rolul de formator de piață și conferă lichiditate acesteia. Ca speculator, banca trebuie să se încadreze în anumite limite impuse de conducerea băncilor, limite care privesc fie suma poziției băncii la sfârșitul zilei (poziție de report sau overnight position) fie suma poziției maxime care poate fi atinsă în cursul unei zile (intraday position). Aceste limite sunt impuse tuturor dealerilor și privesc poziția băncii pentru toate valutele.

O altă modalitate de reglementare a activității dealerilor constă în impunerea de limite în ceea ce privește volumul pozițiilor pe care ei le pot lua pe piața la vedere, pe piața la termen sau asupra poziției nete la vedere sau la termen, ca urmare a înregistrării unor pierderi importante în condițiile depășirii acestor limite de către dealeri.

În funcție de modul propriu de a considera tranzacțiile, de mărime și de volumul resurselor alocate compartimentului valutar, băncile pot îndeplini rolul de creator de piață sau de participant pasiv. Creatorii de piață cotează prețuri atunci când acestea sunt cerute și sunt dispuși să efectueze tranzacții la aceste prețuri. Ei pot cota prețuri prin intermediul brokerilor, pentru orice partener – companie sau altă bancă – care nu poate cota prețuri și îi contactează pe aceștia pentru a se informa asupra condițiilor pieței.

Printre formatorii de piață există un grup restrâns de bănci, de foarte mari dimensiuni, care au o poziție foarte importantă pe piața valutară. Având o structură ramificată foarte extinsă la nivel mondial, în funcție de volumul tranzacțiilor, cât și de valuta utilizată preponderent, acest grup poate influența hotărâtor piața schimburilor valutare. În afara acestui grup, din rândul formatorilor de piață fac parte și alte bănci active pe piață, mult mai numeroase, dar al căror volum de activitate este net inferior celor dintâi menționate. Acestea tranzacționează sume mult mai mici și, în general, apelează la serviciile specializate ale brokerilor.

În afară de aceste două categorii de participanți, există și o a treia, alcătuită din instituții mai mici care tind să se specializeze în anumite valute în cadrul propriului centru – filiale a căror specializare este valuta țării de origine – și care lucrează în principal cu brokeri sau direct, dar cu parteneri de aceeași mărime.

Clienții – Principala problemă cu care se confruntă aceștia o reprezintă găsirea pe piață a unui partener de aceeași mărime, care să opereze cu aceleași valute, în sumele corespunzătoare. O companie multinațională care desfășoară un volum mare de activitate utilizând diverse valute va căuta o bancă mare care poate susține tranzacții cu sume importante. O companie de mai mici dimensiuni, dimpotrivă, va obține rezultate mai bune colaborând cu o bancă mai puțin importantă, dar care își focalizează activitatea tocmai asupra unor astfel de companii.

Clienții pe piața valutară sunt, în principal persoane fizice a căror influență este redusă, companii și instituții financiare care nu participă permanent la tranzacții pe piață sau nu dispun de fonduri pentru a realiza acest lucru. Aceștia intră pe piață pentru a-și acoperi nevoile de valute generate de operații comerciale (import/export), operații financiare internaționale (împrumuturi în devize) sau pur și simplu din rațiuni speculative sau de acoperire a riscului de curs valutar. Dacă până în anii ’80 majoritatea tranzacțiilor erau inițiate de companii care doreau astfel să-și acopere un risc, în prezent doar 5% din piață reprezintă implicarea companiilor.

În ultimii ani a devenit din ce în ce mai evidentă implicarea tot mai profundă a marilor companii pe piața valutară, unele dintre ele distingându-se chiar printr-o participare agresivă și de mare volum. Acestea și-au constituit departamente valutare foarte bine puse la punct, similare celor din bănci, ceea ce a determinat o oarecare îngrijorare din partea băncilor centrale care nu pot controla fluxurile valutare ale companiilor așa cum procedează în cazul băncilor.

Dealerii și Brokerii – Brokerii au ca funcție principală intermedierea, punerea în contact a două părți interesate în efectuarea unei tranzacții. Avantajul apelării la un broker rezidă, în primul rând, în posibilitatea acestuia de a cunoaște foarte bine condițiile pieței și de a contacta cât mai mulți clienți într-un timp foarte scurt (posibilitate pe care companiile sau băncile nu o au), iar în al doilea rând în confidențialitatea tranzacției. Acest aspect este deosebit de important întrucât cunoașterea pe piață a acțiunilor unei firme mari sau ale unei bănci puternice poate determina modificări privind cursul de schimb, lichiditatea pe piață etc. Spre exemplu, dacă s-ar cunoaște faptul că Citibank dorește să-și lichideze o poziție long pe euro (cumpărător), cursul de schimb se va modifica, avându-se în vedere dimensiunea băncii.

Funcția unui broker este, de asemenea, de a face piața mai lichidă și mai eficientă, prin prisma relațiilor pe care le dezvoltă cu cât mai multe bănci și companii, ceea ce constituie și un criteriu de evaluare a acestuia.

Brokerii aparțin, de regulă, unei case de brokeraj. Aceasta este împărțită în mai multe departamente, fiecare operând cu o valută sau un grup de valute. În cadrul fiecărui departament, un grup de brokeri efectuează tranzacții la vedere sau la termen, fiecare având un anumit număr de clienți cu care lucrează.

Mărimea și importanța agenției de brokeraj depinde, în general, de centrul unde aceasta activează. Astfel, în Londra se află cele mai mari case de brokeraj, cu filiale în toată lumea, care, deși limitate ca număr, domină piața. În afară de acestea, funcționează și o serie de case de brokeraj mai mici, în centre mai puțin importante, specializate pe o anumită valută sau pe anumite tipuri de tranzacții.

Relația broker-dealer are la bază efortul brokerului de a asigura cele mai bune servicii clientului său și, implicit, de a contribui la lichiditatea pieței. Când dealerii își fac cunoscută poziția, brokerii fie asigură clientului accesul pe cele mai bune piețe, fie îl avertizează cu privire la eventualele evoluții negative. Pentru serviciile prestate, brokerii percep un comision care diferă de la un centru la altul, în funcție de tipul de operație tranzacționată și de tipul tranzacției, ca și de mărimea clientului.

În ultima vreme, pe piețele din New York și Londra, este din ce în ce mai evidentă tendința brokerilor de a lucra direct cu firmele sau băncile interesate, încălcând oarecum teritoriul dealerilor, însă, având în vedere caracterul dereglementat al pieței, brokerii au toate drepturile să acționeze în acest mod dacă dispun de informația și mijloacele necesare.

Băncile Centrale – Acestea au un rol foarte important, monitorizând și reglementând oferta și cererea pentru moneda internă, acționând ca agent al guvernului pentru reglementarea datoriilor externe. În concluzie, implicarea lor pe piețele valutare depinde în mare măsură de politica monetară generală a țării de proveniență. Astfel, în cazul în care moneda locală este cotată la un curs fix, banca centrală are obligația de a vinde sau a cumpăra moneda de pe piață când cursul acesteia ajunge la un nivel prestabilit, ridicat sau scăzut față de cel fix. În cazul cursurilor flotante, banca centrală nu are o astfel de obligație, dar poate acționa astfel la cererea guvernului sau ca urmare a unei decizii interne.

În general, băncile centrale urmăresc corelarea evoluției cursului monedei naționale cu obiectivele financiare și economice pe termen lung și pun în aplicare politici cu care nu sunt întotdeauna de acord pe termen scurt dar, pe termen lung, au efecte benefice.

Sumele cu care operează băncile centrale ating sume impresionante – de la 10 la 40 miliarde USD pe an, din 1971. Este de remarcat faptul că în sistemul cursurilor flotante s-au tranzacționat cantități mai mari de valută decât în tot timpul funcționării sistemului cursurilor fixe impus de Bretton Woods. Cele mai active bănci în acest domeniu sunt Federal Reserve System (Banca Centrală a Statelor Unite, cunoscută sub numele de FED), Deutsche Bundesbank, Bank of Japan, Bank of England, Banque de France și Banque Nationale Suisse. Acolo unde cursul este controlat, băncile centrale fixează cursul oficial și acționează pe post de contrapartidă în orice tranzacție.

Implicarea unei bănci centrale pe piața valutară are în vedere în principal corectarea tendinței nefavorabile pe care o poate manifesta cursul unei monede la un moment dat, corectare care se poate realiza fie prin cumpărarea cantităților suplimentare de monedă de pe piață, fie prin vânzarea de monedă, pentru a se reinstaura echilibrul pe piață. Pentru a realiza acest obiectiv, banca centrală mobilizează resurse considerabile, deseori fără a obține profit.

Informațiile pe care se bazează băncile centrale în acțiunile lor pe piață vin rareori de la brokeri și mult mai des de la băncile comerciale care sunt sub reglementarea și controlul respectivei bănci centrale. Deși, în general preferă anonimatul atunci când operează pe piață, sunt momente când, din motive psihologice, trebuie să iasă în evidență. Dacă efectuează tranzacții pe piețele externe, băncile centrale apelează la serviciile de intermediere ale altor bănci; cel mai adesea, astfel de operații sunt conduse de banca centrală locală. Cooperarea dintre băncile centrale nu a fost întotdeauna totală, au existat o serie de divergențe, însă se depun eforturi pentru depășirea acestora, în ideea funcționării cât mai bune a pieței valutare.

Instituțiile Financiare Nebancare – Acestea reprezintă filialele financiare sau bancare ale grupurilor industriale, participanți activi și puternici pe piața valutară, care, începând din anii ’90 au căpătat o importanță majoră. Exemple foarte cunoscute în acest sens sunt Renault Finance, filiala grupului Renault, cu sediul în Lausanne – Elveția sau British Petroleum International al cărei scop declarat este de a asigura funcțiile bancare și de conducere financiară pentru grupul British Petroleum și companiile asociate.

În afară de filialele marilor grupuri industriale, participanți la piață mai sunt și Investitorii Instituționali – care efectuează plasamente în străinătate în scopul diversificării și eliminării, pe cât posibil, a riscurilor și optimizării portofoliilor. Practic, aceștia reprezintă categoria cea mai importantă de participanți nebancari, incluzând fonduri de investiții, societăți de asigurări, fondurile de pensii etc. Sumele în valute administrate de aceste instituții depășesc uriașa sumă de 1.000 miliarde USD, iar ponderea lor pe piață crescând continuu (ex.: în USA, de la 8.4% în 1950 la 20.5% în 1990).

Organismele guvernamentale existente în special în țările în curs de dezvoltare și în cele cu economie centralizată. Acestea coordonează afacerile legate de importuri și exporturi deoarece sunt considerate ca fiind monopol de stat. Organismele guvernamentale pot interveni, uneori, cu sume mari pe piață.

Investitori particulari. Populația care vinde sau cumpără valută prin intermediul rețelelor bancare nu afectează, practic, piața. Investitorii particulari care participă pe piețele „futures” sau „options”, în special în Statele Unite, trebuie să deschidă la banca lor un depozit colateral, așa numitul cont în marjă. Acești investitori pot să-și arbitreze sau să-și acopere poziția folosind cele două piețe.

Deși piața futures este mică în comparație cu “piața cash”, mulți dealeri de pe piața interbancară o urmăresc și reacționează în funcție de mișcările acesteia. Investitorii particulari pot avea, câteodată, o influență disproporționat de mare pe piața valutară interbancară. Ei pot provoca panică pe anumite segmente ale futures-urilor, aceasta ducând, prin intermediul băncilor la modificări pe piața valutară.

1.3. OPERAȚIUNI DERULATE PE PIAȚA VALUTARĂ

Piața valutară este formată dintr-un sistem de relații ce iau naștere între bănci, precum și între acestea și clienții lor, prin intermediul cărora efectuează vânzările și cumpărările de valute în vederea derulării plăților internaționale, sau pentru realizarea de operațiuni cu scop financiar.

Efectuarea operațiunilor pe piața valutară presupune următoarele:

existența în cont sau în numerar și a unui disponibil exprimat într-o valută;

titularul disponibilului în valută poate solicita unei instituții specializate vânzarea sumei respective și cumpărarea unei sume echivalente exprimată într-o altă valută;

operațiunea de vânzare-cumpărare valută se efectuează la cursul pieței;

instituția specializată va prelua suma din contul titularului și îi va vira acestuia suma echivalentă în valuta solicitată.

Operațiunile derulate pe piața valutară pot fi diferențiate astfel:

În funcție de natura lor:

operațiuni la vedere sau “spot”;

operațiuni la termen sau “forward”.

În funcție de gradul de complexitate:

operațiuni simple;

operațiuni swap.

În funcție de motivație:

obținerea de profit, prin speculații sau arbitraj;

acoperirea riscului.

În desfășurarea acestor operațiuni pe piețele valutare trebuie să se țină seama de cursul de schimb, adică de metoda de cotare.

Pe piețele valutare se întâlnesc două modalități de cotare ale monedelor:

cotarea directă exprimă cantitatea de monedă națională ce poate fi cumpărată sau vândută pentru o unitate de valută străină. Acesta este tipul de cotație care se aplică în majoritatea statelor, inclusiv în România.

cotarea indirectă exprimă cantitatea de valută străină care poate fi cumpărată sau vândută cu/pentru o unitate de monedă națională. Acest tip de cotație se utilizează pe piețele valutare ale Marii Britanii și ale Canadei.

Cunoașterea modalității de cotație de pe piața valutară este deosebit de importantă, deoarece permite determinarea sensului mișcării cursurilor valutare de pe piața valutară, respectiv a aprecierii (creșterea puterii de cumpărare) sau a deprecierii (scăderea puterii de cumpărare) a unei valute.

1.3.1. Operațiuni la vedere sau “spot”

Operațiunile la vedere sunt acele operațiuni în care vânzarea și cumpărarea de valută se încheie în aceeași zi (sau în maximum 48 de ore) astfel încât momentul tranzacției coincide cu momentul formării cursului valutar al zilei.

Cursurile la care se efectuează operațiunile cu valută spot se numesc cursuri sau cotații spot și constituie baza de formare a cursurilor pentru tranzacțiile la care ziua de decontare este diferită de cea a operațiunilor spot. Cursul spot este cursul afișat pe fiecare piață valutară (la bursa valutară, la bancă sau la casa de schimb) și determinat pe principalele valute după metoda cotației încrucișate.

Mecanismul formării cursului valutar pe piață cunoaște trei stadii, care contribuie la uniformizarea acestuia:

prima uniformizare se produce la nivelul fiecărei bănci prin cererea și oferta de valută la ghișeele acesteia;

a doua uniformizare a cursului se realizează la nivelul pieței naționale, prin compensarea interbancară;

a treia uniformizare se produce la nivel internațional, prin compensarea între piețe.

Operațiunile la vedere (cu valută spot) dețin ponderea cea mai mare în cadrul tranzacțiilor de vânzare-cumpărare de valută în cont.

Operațiunile spot sunt operațiuni directe prin care se asigură solicitările clienților de mijloace de plată în valută sau ordinele acestora de transformare a unei valute într-o altă valută.

Cursul spot este cursul care se formează prin centralizarea ordinelor de cumpărare cu cele de vânzare, adresate pentru aceeași valută și pe aceeași piață la un moment dat. Cotarea valutelor se face prin intermediul a doi termeni (cu semnificații diferite, în funcție de modalitatea de cotare) care sunt, pentru fiecare cotație, cursul de cumpărare („bid”) și cursul de vânzare („ask”). Diferența dintre cele două cursuri (cel de cumpărare și cel de vânzare) poartă denumirea de spread și reprezintă câștigul celui care cotează, presupunând că se vinde și se cumpără în același timp.

Spread se poate exprima în mărime procentuală astfel:

Spread = (curs de vânzare – curs de cumpărare)/curs de vânzare x 100.

Orice client care dorește cumpărarea/vânzarea de valută adresează un ordin de cumpărare/vânzare spot pe o anumită piață valutară, conform cursului la momentul adresării ordinului.

Ordinele de cumpărare/vânzare de valută adresate de clienți pot fi:

“ordine la cursul pieței” (la cel mai bun curs din punct de vedere al intermediarului pe piața valutară) la care clientul cunoaște cursul existent pe piață la momentul adresării ordinului și este de acord ca tranzacția sa de cumpărare/vânzare de valută să se realizeze la acest curs sau la unul apropiat. În cazul acestor ordine, clientul este interesat de realizarea efectivă a tranzacției și nu de cursul la care aceasta se derulează;

“ordine la curs limită” la care clientul este interesat ca tranzacția sa de vânzare/cumpărare de valută să se realizeze la un anumit curs pe care el îl precizează în ordin sau la unul mai bun. Limita precizată de client este o limită minimă la ordinele de vânzare și limită maximă la ordinele de cumpărare.

Pe lângă aceste operațiuni spot, mai sunt utilizate și alte tipuri de operațiuni la vedere:

tomorrow – negocierea se desfășoară în prezent, iar decontarea are loc a doua zi;

out-night – negocierea și decontarea se fac în aceeași zi.

Un exemplu de tranzacție la vedere de pe piața valutară implică o bancă americană într-o zi de luni pentru transferarea a 10.000.000 lire sterline în contul unei bănci din Londra. Dacă cursul de schimb la vedere era 1,6984 USD/lira sterlină, banca americană ar trebui să transfere miercuri 10.000.000 lire sterline băncii din Londra, iar banca din Londra ar trebui să transfere în același timp suma de 16.984.000 USD băncii americane.

Operațiunile la vedere sporesc viteza de circulație a valutelor și ușurează derularea tranzacțiilor de import-export, ele deținând ponderea cea mai mare în cadrul tranzacțiilor de vânzare-cumpărare de valută în cont.

1.3.2. Operațiunile la termen (forward)

Operațiunile la termen sunt acele operațiuni la care tranzacția are loc imediat, dar livrarea valutelor se face după un termen convenit și la un curs stabilit în momentul încheierii tranzacției. Acest termen este standardizat, putând fi de 1 lună (1M), 2 luni (2M), 3 luni (3M), 6 luni (6M) si de 12 luni (12Y). În tot acest termen tranzacția la termen nu poate fi anulată.

Operațiunile la termen sunt generate de interesele vânzătorilor și cumpărătorilor de valută care se asigură că la o dată viitoare:

vor avea disponibilități în valută care să le permită onorarea contractelor internaționale sau efectuarea unor plăți necomerciale;

pot transforma valuta încasată dintr-o operațiune comercială sau necomercială în monedă națională sau o altă valută, la un curs prestabilit.

Aceste operațiuni pot fi de două feluri:

operațiuni simple (normale) sau outright, ce presupun vânzarea sau cumpărarea la termen a unei valute contra altei valute, cursurile la care se efectuează aceste operațiuni purtând denumirea de cursuri forward;

operațiuni complexe (swap).

În general cursul la vedere ar trebui să fie mai mare ca cel la termen, pentru că la cursul la vedere se adaugă dobânda la valută pe un termen. Când cursul valutar la termen al unei valute este mai mare decât cursul la vedere plus dobânda, diferența se numește „agio valutar”, iar când cursul la termen este mai scăzut decât cursul la vedere și dobânda, diferența se numește „disagio valutar”.

Operațiunile care se derulează pe piața valutară se fac prin intermediul băncilor sau al burselor valutare, băncile lucrând pentru anumiți clienți sau în nume propriu. Băncile lucrează cu propriul curs valutar care poate fi diferit de cel al bursei de valori, dar la stabilirea acestuia au ținut cont de:

cursul valutar la care s-au încheiat operațiunile în ziua precedentă;

cererea și oferta de valută din perioada respectivă;

cursul stabilit la celelalte bănci de pe piață și la casele de schimb;

cursul bursei de valori.

Stabilirea cursului valutar în funcție de cererea și de oferta de valută pe piață poartă denumirea de cotație.

Cursul valutar al unei monede diferă la operațiunea de cumpărare față de cel de la operațiunea de vânzare, cotația la vânzare fiind de regulă mai mare decât cea la cumpărare, diferența reprezentând comisionul vânzătorului.

Cotația diferă și în operațiunile la termen față de cele la vedere, astfel încât apar două situații:

cursul valutar exprimat în moneda națională este mai mare pentru operațiunile la termen decât pentru operațiunile la vedere. Astfel se înregistrează un report sau se apreciază că valuta respectivă „face primă” (cotează premium);

cursul valutar exprimat în monedă națională este mai mic pentru operațiunile la termen decât pentru operațiunile la vedere. În acest caz se spune că se înregistrează un deport sau moneda cotează discont;

cursul la termen este egal cu cel la vedere, se spune că moneda este la paritate (au pair).

Cursul la termen (Fwd) este stabilit de bănci, ținându-se cont de:

cursul la vedere al valutei (Cs);

diferența dintre ratele dobânzii pentru perioada operațiunii de vânzare-cumpărare de valută la creditele exprimate în cele două valute (K);

numărul de zile al perioadei de calcul al cursului la termen (Nz):

Fwd =.

Băncile stabilesc pentru cursul la termen (forward), ca și pentru cursul la vedere, un nivel pentru cumpărarea și un nivel pentru vânzarea valutei. Atunci când forward-ul la cumpărare este mai mic ca forward-ul la vânzare, cursul este în deport, iar în situația inversă cursul este în report.

Fwd cumpărare < Fwd vânzare moneda de bază face la termen REPORT (iar moneda cotantă face deport);

Fwd cumpărare > Fwd vânzare moneda de bază face la termen DEPORT (iar moneda cotantă face report).

În concluzie, cursul forward (de vânzare sau de cumpărare) se obține din cursul spot, din care se scade deportul sau se adaugă reportul. Practic cursul forward se obține din cursul spot, la care se adaugă o diferență definită prin doi termeni (numiți pip-uri) care corespund cursului de cumpărare, respectiv celui de vânzare.

Tranzacțiile la termen reprezintă cel mai răspândit instrument de protejare (acoperire) împotriva situațiilor neplăcute datorate modificării cursurilor de schimb în decursul timpului:

operațiunile de export-import datorită intervalului de timp până la efectuarea plății, interval în care cursul valutei reprezentând contravaloarea exportului/importului se poate modifica;

operațiuni financiare legate de investiții, credite, depozite, în valute pentru care există riscuri legate de cursul de schimb, determină, pentru protejare, vânzarea acestor valute la termen. Din motive similare împrumuturile în valute presupun cumpărare la termen.

Tranzacțiile în valută la termen influențează operațiile din comerțul internațional astfel: importatorii sunt cei mai interesați de operațiile la termen, întrucât între livrarea și încasarea contravalorii există un interval în care aceștia pot înregistra pierderi dacă moneda cotează mai bine la termen decât la vedere sau câștiguri dacă cursul la termen va fi mai mic decât cursul la vedere; exportatorii care urmează să plătească sume în valute sunt avantajați dacă cursul la termen va fi mai mic decât cursul la vedere și înregistrează pierderi dacă moneda cotează mai bine la termen sau la vedere.

1.3.3. Operațiunile swap

Operațiunile de swap valutar sunt operațiuni între un client și o bancă, sau între două bănci, prin care se încheie concomitent o tranzacție la vedere și una la termen, în aceeași valută.

Aceste operațiuni sunt o categorie specială de operațiuni la termen, care reprezintă practic o asociere a două operațiuni valutare simultane și opuse: una de vânzare și cealaltă de cumpărare, una la vedere și cealaltă la termen.

Dacă la prima vedere operațiunea swap pare a fi un „troc” de monede, existența unui termen la care se face operațiunea inversă face ca operațiunea să echivaleze cu o rambursare. Din punct de vedere economic, operațiunea swap reprezintă un fel de credit în valută pe gaj de monedă, în general națională.

Din punct de vedere economic operațiunea swap reprezintă o acordare reciprocă de facilități în domeniul creditelor cu o dobândă convenită între cei doi parteneri, urmând ca una din părți să acorde în baza convenției sau angajamentului interbancar semnat, un credit în intervalul de timp stabilit unei a treia bănci.

Aceste operațiuni se efectuează îndeosebi între băncile centrale pentru acoperirea temporară a unor deficite ale balanței de plăți.

Prin operațiunea de swap valutar se urmărește înlăturarea riscului valutar. O bancă poate câștiga când cursul la termen este mai mare decât cursul la vedere, iar când cursurile sunt egale, nu va exista nici pierdere nici câștig.

Diferența între cursul la vedere și cursul la termen se mai numește rata swap-ului.

Asemenea operațiuni de tip swap se practică nu numai între băncile centrale, dar și între acestea și Banca Reglementărilor Internaționale. De asemenea tragerile curente ale țărilor membre ale Fondului Monetar Internațional asupra acestui organism sunt tot operațiuni swap.

Operațiunile swap se efectuează mai frecvent pe piața valutară internațională, asigurând o importantă mișcare de lichidități pe această piață. De obicei, se apelează la operațiuni swap atunci când operatorii pe piața valutară nu pot crea un depozit în eurovalute cu aceeași scadență ceea ce ar implica în mod sigur costuri mult mai mari.

Aproape toți operatorii de pe piața valutară efectuează operațiuni swap, în diferite scopuri, cum ar fi, de exemplu:

băncile comerciale, cu scopul susținerii monedei naționale, împrumută valute contra unei sume echivalente în moneda națională; aceste valute sunt oferite ulterior pieței, în vederea redresării cursului monedei naționale;

băncile comerciale apelează la operațiunile swap pentru a-și acoperi propriul necesar de o anumită valută din disponibilitățile din altă valută dar fără să-și reducă aceste disponibilități;

speculatorii de orice fel apelează, la rândul lor, la operațiuni swap, deoarece astfel, la scadență unor operațiuni speculative deschise în situația în care ipoteza lor cu privire la evoluția cursurilor valutare nu se confirmă, ar înregistra o pierdere;

firmele financiare și cele comerciale își acoperă nevoile de credite în valută prin intermediul unor operațiuni swap pe diferite termene.

Operațiunile swap se bazează pe o succesiune de operații efectuate la decizia băncii care le inițiază urmărind o combinare a tranzacțiilor pe piața valutară cu cele de pe piața creditului astfel încât în momentul inițierii lor să se poată estima rezultatul tranzacției pe baza cursului predeterminat de la tranzacțiile forward.

1.3.4. Operațiuni de arbitraj valutar și speculative

Schimburile valutare provin, de regulă, din operațiunile legate de schimburile comerciale. Pentru fiecare tranzacție internațională, importatorul sau exportatorul va fi implicat în operațiunile de cedare sau obținere de valută pentru efectuarea decontării tranzacției respective.

Reglementarea fiscală a tranzacțiilor internaționale se realizează în mod firesc din conturile în valuta disponibilă în conturile deschise la bănci, însă apar și situații în care se creează anumite deficite față de obligațiile de plată asumate. În aceste condiții se impune transferul anumitor cantități de valută din portofoliul băncilor în alte valute, aceste operațiuni fiind denumite arbitraj valutar.

Arbitrajul valutar reprezintă operațiunea bancară de vânzare și cumpărare, adeseori simultane, de valută pe piețele valutare, în scopul exclusiv al realizării unui câștig din:

diferența de curs a aceleiași valute pe două piețe diferite;

diferența de curs a aceleiași valute pe aceeași piață, la date diferite;

diferența de curs între două valute și două piețe diferite.

Scopul efectuării acestor operațiuni poate fi însă și:

comercial – încasările din export sunt exprimate într-o valută, iar plățile pentru importuri în altă valută;

de acoperire a riscului de curs valutar – atenuează pierderile rezultate din variația cursului monedei de contract;

speculativ – din diferența de curs între două monede se realizează un câștig.

Arbitrajul valutar se efectuează de bănci, burse de valori și case de schimb valutar (în cazul persoanelor fizice). Rolul predominant îl dețin, însă, băncile care, în felul acesta, dețin și un rol regulator în desfășurarea activității financiare.

Operațiunile de arbitraj valutar se efectuează prin mijloace de comunicare rapidă (telefon, telex), băncile fiind în legătură permanentă cu corespondenții lor care acționează pe diferitele piețe valutare.

Arbitrajul valutar poate fi de două feluri:

Arbitraj valutar la vedere, cu două variante:

arbitraj valutar direct constă din vânzarea unei valute pe piața pe care cotează cel mai bine și cumpărarea concomitentă a aceleiași valute pe piața care cotează cel mai slab. Este cea mai simplă formă de arbitraj;

arbitraj triunghiular se bazează pe un curs încrucișat, constând practic în vânzarea valutei A contra valutei B, și cumpărarea simultană a valutei C prin revânzarea valutei B, pe aceeași piață.

Arbitraj valutar la termen care se efectuează pe una sau pe două piețe și anume:

arbitrajul la termen pe o singură piață, care este efectuat de o bancă în scopul realizării unui câștig din diferența de curs a unei singure valute pe aceeași piață, la două date diferite;

arbitrajul la termen pe două piețe: această operațiune caută să realizeze un câștig de pe urma diferențelor de curs valutar la termen, pe două piețe;

arbitrajul combinat: prin această formă de arbitraj, arbitragistul jonglează cu termenele și piețele, și anume: el vinde la vedere pe o piață și cumpără la termen pe aceeași piață sau cumpără la vedere pe o piață și vinde la termen pe o altă piață, în funcție de aprecierile pe care le face cu privire la evoluția cursurilor valutare pe acele piețe;

arbitrajul valutar combinat cu arbitrajul dobânzilor este forma de arbitraj în care beneficiul băncii rezultă din diferența de dobândă care se poate obține dintr-un plasament de capital pe o piață sau alta.

Operațiunile speculative au ca scop obținerea de câștig din diferența de curs între momentul încheierii tranzacției și scadența acesteia, chiar în condițiile în care operatorul nu dispune de suma tranzacționată inițial. Principiul care stă la baza tranzacțiilor speculative este “cumpără ieftin și vinde scump”.

Aceste tranzacții caracterizează posibilitatea obținerii de profituri de către speculator ca urmare a asumării unui risc în cunoștință de cauză. Riscul derivă din faptul că evoluția cursului nu poate fi preconizată cu certitudine de către speculator.

Categoriile de speculatori care operează pe piața valutară au în vedere diferențele de curs valutar de la o zi la alta, fluctuațiile de curs valutar față de media înregistrată pe o anumită perioadă sau variațiile de curs valutar înregistrate pe perioade mai mari de timp (luni).

În domeniul valutar este numit speculator acel agent care adoptă o poziție de schimb, sperând ca în viitor cursul monedei să evolueze în funcție de așteptările sale.

Poziția de schimb se definește, pentru un agent și la un moment dat, ca fiind diferența dintre cantitatea de valută deținută (cea pe care o posedă plus cea pe care urmează să o primească) și cantitatea de valută datorată, în acest sens putând exista trei situații:

atunci când această diferență este egală cu zero, se spune că poziția de schimb este închisă (poziție ce nu presupune nici un risc);

atunci când suma este mai mică sau mai mare decât zero, se spune că poziția de schimb este deschisă; în cazul în care suma este pozitivă se poate vorbi de o poziție deschisă pe termen lung (sau long), așteptându-se o apreciere a valutei avute în vedere;

dacă însă suma în cauză este negativă, atunci este vorba de o poziție de schimb pe termen scurt (sau short), așteptându-se în acest caz o depreciere a valutei avute în vedere.

Speculația valutară poate fi, în funcție de obiectivul urmărit de speculator, de două feluri:

speculație activă;

speculație pasivă.

Speculația activă la rândul ei poate fi:

Speculația activă la vedere, care reprezintă o formă de speculație ce poate exista în situația în care piața valutară la termen nu există. Se poate spune că speculația la vedere constă în împrumutarea unei valute pentru o perioada de timp dată, urmată imediat de revânzarea acesteia contra unei monede forte;

Speculația activă la termen constă în vânzarea de valută la termen fără acoperire, adică fără a cumpăra în paralel valuta necesară. Operatorul vinde în acest caz ceva ce nu posedă deoarece, în ipoteza confirmării previziunilor sale, la termenul de lichidare, el va putea găsi foarte ușor, la un curs la vedere foarte scăzut, valuta pe care trebuie să o predea;

Speculația activă mixtă reprezintă o combinație între o speculație la vedere asupra diferențelor dintre cursurile de schimb și o speculație asupra diferențialului dobânzii.

Speculația pasivă include în structura sa operațiuni ce se desfășoară fie la vedere, fie la termen, având ca scop doar prevenirea pericolelor cauzate de riscul valutar, și nu obținerea vreunui câștig din diferențele de curs valutar a două momente diferite. În realitate aceste operațiuni nu se încadrează în definiția operațiunilor speculative propriu-zise, ele fiind practic proceduri normale de acoperire a riscurilor.

Sensul operațiunii (vânzare/cumpărare) este determinat de previziunile operatorului cu privire la fluctuația cursului la o scadență viitoare:

speculații pe creștere (fr. “a la hausse”, engl. “bull”) pentru o valută care se consideră că se va aprecia la termen, tranzacția speculativă constă în cumpărarea valutei pe baza cursului la termen prestabilit și vânzarea spot a valutei la scadența operațiunii;

speculații pe scădere (fr. “a la baisse”, engl. “bear”) pentru o valută la care se prevede deprecierea, tranzacția speculativă constă în vânzarea la termen a valutei respective la un curs la termen predeterminat, curs mai mare decât cursul spot ce se va înregistra la scadența tranzacției.

Într-o tranzacție speculativă operatorul își definește de la început poziția de cumpărător sau vânzător la termen.

În cazul în care tranzacția speculativă se inițiază fără a exista un disponibil, finalizarea operațiunii presupune două soluții:

existența acceptului partenerului de amânare a plății cu 24 ore, timp în care operatorul inițial derulează o tranzacție de sens invers prin care își procură mijloacele de plată necesare;

apelarea la un credit pe termen foarte scurt (o zi), în cazul în care partenerul nu acceptă amânarea plății.

În cazul în care evoluția cursului este inversă față de cea anticipată de operator, acesta se confruntă cu pierdere, tranzacțiile speculative având cel mai ridicat grad de risc.

Intervențiile speculatorilor atenuează oscilațiile cursurilor valutare și datorită lor, investitorii interesați în plasamente sau vânzări de valute au posibilitatea de a găsi mai ușor contrapartida. Speculația este considerată etică deoarece profitul realizat de speculator nu este gratuit, ci este rezultatul riscurilor pe care acesta și le-a asumat.

1.3.5. Alte operațiuni valutare

În afară de schimbul valutar, operațiunea valutară cuprinde:

încasări și plăți în valută ca urmare a tranzacției comerciale privind importul/exportul de mărfuri și servicii;

tranzacții în devize – titluri de credit, acțiuni curente exprimate în valută;

împrumuturile și creditele în diferitele valute care nu au caracter de finanțare între bănci sau persoane fizice rezidente și bănci nerezidente;

schimburi de valută pentru operațiuni necomerciale: burse, cotizații, prime de asigurare, chirii pentru reprezentanțe comerciale;

venituri din dividente, din investițiile de portofoliu sau operațiunile de credit exprimate în valută;

operațiuni de hedging, swap, în condițiile în care sunt desfășurate în valută.

Tranzacțiile valutare îmbracă mai multe forme, iar diferența dintre acestea se bazează pe intenția celui care inițiază tranzacția. ținând seama de aceste intenții, există și alte tipuri de tranzacții valutare, astfel:

Tranzacții valutare de tip „hedging”, sunt acele tranzacții prin care un cumpărător de valută (operator) cumpără valută la o dată determinată ca „operațiune curentă”, care o vinde în aceeași zi ca „operațiune la termen”, de regulă termenul la care are de achitat o datorie, moment în care cumpără din nou valuta pe care o poseda inițial și își achită datoria provenită dintr-un import de mărfuri sau din operațiuni financiare. Scopul tranzacției de tip „hedging” este de a evita deprecierile valutare nedorite, evitând riscurile ce ar decurge din astfel de operațiuni.

Tranzacții de tip „switch” sunt tranzacții prin care disponibilitățile din contul de cliring sunt alimentate cu mijloace de plată internaționale (switch de tip „aller”) sau o parte din disponibilitățile respective este transferată în altă relație de cliring (switch de tip „retour”). În această acțiune sunt angrenate două sau mai multe țări. Rezultă că în cazul tranzacțiilor switch de tip „aller” are loc transformarea devizelor libere în devize de cliring, iar în operațiunea de tip „retour” devizele cliring se transformă în devize liber convertibile, adică este o operațiune inversă. Când se îmbină cele două modalități de operațiuni avem de-a face cu tranzacții de tip „ aller-retour”. Caracteristic tranzacțiilor de tip switch este faptul că transformarea unei valute în altă valută cu un curs mai bun nu se face printr-o altă valută sau prin intermediul pieței valutare, ci prin intermediul unor mărfuri, switch-ul reprezentând o modalitate de tranzacționare atât în valute cât și în mărfuri. Ca urmare, există un „switch valutar” când operațiunile au un caracter financiar și se realizează între bănci sau între firme specializate și un „switch de mărfuri” în care se combină tranzacția financiară (switch-ul valutar) cu cea de vânzare-cumpărare de mărfuri. În cadrul switch-ului valutar, condiția de bază este ca toate cele trei părți să fie de acord cu această operațiune, deoarece are loc o compensare „tripartidă” sau „triunghiulară” sub forma unui transfer de valută în favoarea unei alte țări, cu care ambele țări au relații de cliring.

1.4. CURSUL VALUTAR

În economia de piață, atât valutele cât și devizele se vând și se cumpără de bănci autorizate și la bursele valutare, deci pe piața valutară în schimbul monedei naționale.

Cei care vând pe piață valute și devize sunt exportatori și ceilalți beneficiari de încasări din străinătate, iar cei care cumpără de pe piață aceste valori au de făcut plăți în străinătate (importatori, debitori diverși); vânzarea și cumpărarea valutelor și devizelor se efectuează la un anumit preț, adică la un anumit curs.

Cursul valutar, denumit și curs de schimb, reprezintă deci raportul valoric practic dintre moneda unui stat și moneda altui stat sau, altfel spus, prețul unei monede exprimat în altă monedă. Acest raport este stabilit fie de autoritatea monetară, fie de piață.

Cursul oficial – în cazul în care cursul valutar este stabilit de autoritatea monetară pe cale unilaterală, el este un curs oficial, mai apropiat sau mai îndepărtat de raportul valoric real dintre monede, deși este de dorit ca el să coincidă cu acest curs.

Cursul oficial poate fi determinat pe baza unui acord de clearing (în mod convențional), în funcție de anumite aprecieri sau considerente ale autorităților monetare, de obicei atunci când între cele două monede care sunt cumpărate nu există o paritate stabilită. Având în vedere că în acest caz cursul oficial este stabilit printr-o dispoziție legală, se poate spune că este un curs fix.

Cursul oficial poate fi stabilit atât pentru banii convertibili, cât și pentru cei neconvertibili. În cazul banilor convertibili, cursul oficial este cel la care se convertește moneda națională în mod obligatoriu, de către autoritatea monetară (de exemplu bancnotele emise de banca centrală). În cazul banilor neconvertibili, cursul oficial este cel care se folosește la decontările interne, la evaluări, etc.

Cursul pieței – în afară de cursul oficial, raportul valoric dintre două monede mai poate fi determinat și de piață, pe baza cererii și a ofertei. În acest caz, el este un curs al pieței sau un curs liber.

Prin definiție, cursul pieței este un curs variabil, flotant, putându-se modifica zilnic sau, în perioade de agitație bursieră, la fiecare oră, în principiu fără nici o limită a variației.

Cauza directă a variației cursurilor valutare libere este modificarea continuă a volumului cererii și a ofertei, pentru una sau alta din valute pe o anumită piață. Dacă balanța de plăți ar fi în echilibru permanent, încasările valutare curente fiind suficiente pentru efectuarea plăților valutare curente, cursul valutar al pieței ar fi și el stabil.

Echilibrul balanței externe constituie însă o excepție, astfel încât cererea și oferta de valută nu sunt în echilibru decât tot în mod excepțional.

Creșterea sau scăderea cererii de valută sunt determinate de importatori, de alți debitori de valută sau exportatori de capital; cu cât importul crește, cu atât mai multe datorii în străinătate ajung la scadență, cu cât mai mulți deținători de capital vor să transfere capitalul în străinătate, cu atât creșterea de valută sporește pe piață și invers.

Dezechilibrul relațiilor economice și financiare constituie terenul propice pentru modificările frecvente și de mare amplitudine ale cursurilor valutare pe piață. Cursurile valutare stabile fără echilibrul balanței de plăți externe nu există decât în condiții cu totul excepționale. În general, cu excepția cazurilor în care cursurile sunt influențate prin intervenția directă a autorității monetare, în care apar operațiuni speculative pe piață, sau în care volumul afacerilor este puțin important, deci nesemnificativ, cursul liber exprimă raportul real de valoare dintre două monede.

Nivelul cursului liber se poate situa:

la paritate, deci la nivelul cursului oficial, caz rar întâlnit în practică (exemplu: 1A=2B);

sub paritate (exemplu: 1A=1.95B); cursul sub paritate este avantajos pentru cei care vor să cumpere valută din țara A; această valută îl va costa mai puțin decât paritatea. În schimb, importatorii din țara A, care cumpără din țara B, vor trebui să plătească mai mult în monedă națională pentru a obține suma necesară în moneda B. Cu alte cuvinte, cursul sub paritate (subevaluat) avantajează exportul și frânează importul;

peste paritate (exemplu: 1A=2.05B). Cursul peste paritate este avantajos pentru exportatorii străini care, pentru exportul efectuat în țara A, vor obține o sumă în moneda A echivalentă cu o sumă mai mare în monedă proprie; în schimb, el dezavantajează pe exportatorii din A care vor obține o sumă mai mică de monedă A. Cu alte cuvinte, cursul peste paritate (supraevaluat) avantajează importul și dezavantajează exportul.

Determinarea cursului pieței ca urmare a oscilației cererii și a ofertei se numește cotație. Uzanțele pieței au stabilit două tipuri de cotație: directă și indirectă.

1.5. FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ CURSUL VALUTAR

Fiind considerat unul dintre cei mai sintetici indicatori ai economiei naționale, cursul valutar este influențat de o multitudine de factori: economici, financiari-monetari, psihologici, militari, politici etc. care influențează puterea de cumpărare externă a unui monede. Metodele actuale de analiză utilizate în explicarea dinamicii cursurilor de schimb se bazează nu numai pe estimarea impactului determinanților curenți ai cursului de schimb, ci și a celui exercitat de către factorii cu acțiune „pe termen lung”, problemă fiind foarte complexă, s-au elaborat modele diverse de abordare și de studiere a factorilor de influență.

Modelul dinamic:

Stabilirea cursului valutar economic se face ținând seama de influențele conjuncturale ale celor mai importanți factori ce acționează asupra cursului valutar cu aprecieri în timp trecut, prezent și viitor.

Factorii interni:

Factori economici de producție și evaluare prin preț. Producția de bunuri a unei țări este factorul care determină cantitatea de bunuri din acea țară, element care raportat la indicele general al prețurilor dă puterea de cumpărare în legătura cu bunurile respective. În acest indicator se reflectă și nivelul calității, efectele conjuncturii economice, politica fiscală a țării respective.

Influența grupului de factori financiari: dobândă, credit, masă monetară. Volumul masei monetare corelat cu posibilitățile de credit, influențează direct nivelul prețurilor într-o țară. Dacă, la un moment dat, volumul acesteia crește peste necesarul pieței, adică peste valoarea bunurilor și serviciilor de pe piață, se produce o inflație, iar dezechilibrul care influențează direct puterea de cumpărare a monedei respective.

Intern, instituțiile financiare si de credit pot intervenii direct asupra restrângeri masei monetare prin renunțarea la noi emisiuni de monedă și indirect asupra creditului acționând asupra ratei dobânzii la Banca Centrală. Astfel, cu cât rata dobânzii este mai ridicată, cu atât se reduce cererea generală de credit micșorând nivelul circulației monetare. În acest mod se reduce presiunea inflației asupra prețurilor ce conduce la creșterea puterii de cumpărare. Acest efect este înregistrat și pe piața monetară internațională și apreciat atât pentru prezent cât și pentru viitor având ca efect unele amendări ale cursului valutar și in prezent . Efectul favorabil al unei dobânzi ridicate este de scrută durată se poate duce in viitor la efecte negative precum reducerea producției , creșterea preturilor si apariția șomajului.

Influența grupului de factori din exteriorul sferei economice: politici, sociali, psihologici. Aceștia influențează indirect economia. Factorii politici se referă la diferitele măsuri pe care le poate lua guvernul: măsuri fiscale, măsuri restrictive sau de încurajare a producției uneori subiective, dictate de interese politice. Pe de altă parte, o instabilitate politică care duce la nesiguranță în activitatea economică poate fi cauza apariției unor legi nepărtinitoare sau nefavorabile unor acte economice din producție. De asemenea, mișcările sociale și grevele creează o situație socială instabilă. Aceste fenomene, atât cele ivite ca urmare a influenței unor factori politici, cât și a celor sociali, creează o stare psihică defavorabilă de teamă și nesiguranță, mai ales investitorului străin care ezită să facă o investiție ce ar putea susține activitatea economică internă.

Acești factori subiectivi variabili și relativi nu pot fi bine apreciați pentru momentul trecut. Nu există încă o relație de determinare a influenței lor asupra cursului valutar.

Factorii externi:

Situația balanței de plăti externe. Balanța de plăți externe este activă atunci când echilibrarea se face prin creșterea rezervei valutare, retragerea monedei proprii de pe piața externă sau prin acordarea de credite altor țări. Dimpotrivă, ea este pasivă când pentru echilibrare este nevoie de primirea de fonduri financiare sau credite externe ori prin reducerea rezervei valutare. Un capitol important al Balanței de plăți externe o formează balanța comercială al cărei conținut este balansarea exportului cu importul. O balanță comercială deficitară înseamnă neacoperirea completă a importurilor, nevoia de valută străină. Această situație poate avea loc în cazul insuficienței sau necompetitivității mărfurilor autohtone exportate pe piețele externe.

Balanța unei plăți externe mai cuprinde un capitol foarte important capitol cu străinătatea. Acestea au o influentă directă asupra soldului balanței de plăți externe. Aici sunt evidențiate capitalurile împrumutate de stat sau pe cele plasate spre valorificare în alte țări. Situația Balanței de plăți externe se materializează în nivelul rezervei monetare a Statului, care conduce la variațiuni ale cursului valutar.

Insuficiența valutelor străine poate împiedica importul unor materii sau instalații necesare producției interne fapt care influențează direct producția și puterea de cumpărare.

Situația excedentului balanței de plăți externe este exact contrară, având consecințe benefice asupra economiei naționale.

În acest domeniu se înregistrează și o influență inversă, adică a cursului valutar asupra balanței de plăți externe. Astfel, în momentul când o țară înregistrează scăderea cursului valutar față de alta, atunci exportul bunurilor sale în cealaltă țară se face mai ușor deoarece aceste bunuri devin mai ieftine pe piața celeilalte țări. Dimpotrivă, un curs valutar mai ridicat favorizează importul în țara în care se compară.

Raportul dintre cerere și ofertă este un criteriu general al economiei de piață care intervine în diferite domenii ale activității economice. Acest criteriu poate interveni intern influențând prețul mărfurilor și al serviciilor și determină, apoi, producția acestora. Modificarea prețurilor atât de pe piața internă cât și pe cea externă aduce schimbarea puterii de cumpărare și deci a cursului valutar. Dar raportul cerere-ofertă poate acționa prin intermediul exportului și a importului pe piață, intervenind direct asupra monedei unei țări. Astfel, țara care are o balanță excedentară intră în posesia valutelor străine; în caz contrar trebuie să caute o astfel de valută pe piața internațională. Prețul acestora va fi determinat de raportul cerere-ofertă a valutei pe piața internațională

Factorii politici sociali și psihologici specifici economiei mondiale sunt similari celor analizați pe piața internă. Se pot citi în plus cazuri excepționale: embargouri, războaie, recesiuni datorită schimbărilor politice, a acordurilor politice internaționale. Acești factori sunt, de asemenea, subiectivi, relativi, imprevizibili și greu de apreciat ca influență asupra cursului valutar.

Atât factorii de influență internă, cât și cei externi sunt studiați și analizați de băncile centrale și de instituțiile financiare internaționale. Concluziile acestora, care se comunică tuturor, au o mare importanță pe piața valutară contribuind substanțial la determinarea puterii de cumpărare.

Model privind substitutivitatea monedelor

Abordarea monetară presupune că deținerile de monedă și active naționale sunt, fie deținerile de active, fie creșterea cheltuielilor contului curent. Astfel, se presupune că rezidenții unei țări nu dețin monedă străină sau dețin cantități ce nu variază în raport cu schimbarea ratei dobânzii, cu raportul dintre rata de schimb la vedere și cea la termen. Faptul esențial ce stă la baza substitutivității monedelor este acela că cererea de bani a populației nu se definește pentru moneda națională, ci pentru un grup de monede. De aceea, cererea populației pentru moneda națională poate să fie sau nu o funcție stabilă și bine definită. Această constatare se referă la măsura în care autoritatea monetară poate afecta cantitatea de monedă.

Există două tipuri ale substitutivității monedelor. Unele interpretează orice excedent sau deficit al contului curent ca fiind reflectarea excesului cererii sau ofertei de monedă națională în raport cu moneda străină.

Modelele lui Barro (1978) și Calvo și Rodriguez (1977), fac parte din această categorie. Cea de-a doua clasă de modele ale substituției monedelor pune accentul pe alte aspecte, aceste modele privesc oferta de monedă ca fiind un fenomen universal în contextul unei piețe internaționale a capitalului puternic integrate.

Substitutivitatea monedelor este inclusă într-un model, presupunând că rata dorită a deținerilor de monedă străină este o funcție a variațiilor așteptate ale ratei de randament care este egală cu rata reală a modificării ratei reale de schimb.

Deoarece rata de acumulare a valutei este o funcție a ratei reale de schimb, în timp ce modificările ratei de schimb depind de rata reală de schimb și de stocul de monedă străină (pentru orice ofertă internă de bani dată), există o soluție statică pentru rata reală de schimb și stocul real din fiecare categorie de monedă, pentru orice rată de creștere monetară internă dată.

În modelul Calvo – Rodriguez, viteza lentă de ajustare a portofoliului este cea care determină acest fenomen. De exemplu, o rată mai ridicată a creșterii monetare conduce la un salt imediat al ratei de schimb, la un salt de mai mici proporții în prețul bunurilor interne și la dețineri statice de monedă străină mai mari. Creșterea monetară mai rapidă implică o depreciere mai rapidă a ratei de schimb, care, previzionată rațional, face ca populația să-și modifice compoziția portofoliului în favoarea valutei. Deoarece ajustarea nu este instantanee (și poate fi atinsă numai prin excedentul contului curent) deprecierea monedei va provoca, inițial, reducerea averii reale, iar cererea pentru produsele necomercializate scade. Prețul relativ al acestora trebuie și el să scadă (rata reală de schimb trebuie să se deprecieze). Odată cu creșterea excedentului contului curent, crește gradual și averea reală, iar rata reală de schimb se apreciază, tinzând către alocarea pe termen lung.

Există câteva trăsături importante ale acestui model. În primul rând, depășirea limitelor apare datorită ajustării lente a activelor, în timp ce modelul Dornbusch apare datorită ajustării lente a prețurilor bunurilor. În al doilea rând, împărtășește ca și alte modele, ideea că echilibrul contului curent variază pe termen scurt, răspunzând la modificările ratei reale de schimb.

În al treilea rând, Frenkel și Rodriguez (1981) au interpretat depășirea limitelor într-un mod interesant. Ei au arătat următoarele:

“De vreme ce prețul în valută al bunurilor comercializate este presupus dat , acumularea de monedă străină este echivalentă cu o acumulare a cererilor pentru stocul de produse comercializate”. Din aceasta perspectivă, modelul substituției monedelor poate fi exprimat în termeni de alegere și substituție între moneda națională și bunurile comercializate. Ca urmare a creșterii ratei de expansiune monetară, deținătorii de active doresc să se pună la adăpost împotriva riscului inflației prin modificarea compoziției portofoliului, optând pentru bunurile comercializate.

Ei au continuat prin a arata că, în cazul în care bunurile comercializate reprezintă adăpostul față de inflație, în același model, efectul generat de impactul creșterii așteptate a inflației va fi situarea sub limită a ratei de schimb.

În timp ce modele monetare ale substituției monedelor se concentrează pe efectele modificărilor ratei de schimb asupra deținerilor de valută (și invers), din punctul de vedere al unei singure monede, modelele globale ale substituției monedelor se concentrează pe dependența dintre categoriile de bani.

Aceste chestiuni sunt mai bine înțelese prin luarea în considerare a cazului extrem în care populația deține acea categorie de bani considerată a fi mai ieftin de păstrat (cei care au cea mai scăzută rată a inflației).

Wallace (1979) a fost cel mai important susținător al acestei teze. Monedele diferitelor țări sunt privite ca fiind perfect substituibile și de aceea rata de schimb pentru orice pereche particulară de monede este nedeterminată. Această nedeterminare ne arată motivul pentru care ratele de schimb sunt foarte schimbătoare, ca și motivul pentru care guvernul ar trebui să fixeze rata de schimb.

Cele mai multe monede se concentrează, însă, asupra substituției valutare perfecte. În aceste modele populația deține monedă atât în scopul tranzacțiilor, cât și pentru alte scopuri. Componența dorită a deținerilor de monedă este în funcție de ratele dobânzii: cu cât este mai mare rata internă a dobânzii cu atât va fi mai mare fracțiunea din deținerile de bani în valută (deoarece costurile de oportunitate ale deținerilor sunt mai mici).

Trăsătura esențială a modelului global al substituției monedelor poate fi observată prin luarea în considerare a statisticilor comparative privind creșterea ofertei de monedă națională. O asemenea creștere bruscă duce la creșterea prețurilor interne și la descreșterea ratei interne a dobânzii. Acest lucru face ca deținerea de monedă internă să devină mai atractivă atât, pentru rezidenți, cât și pentru cetățenii străini. Întrucât cetățenii străini (și rezidenții) își schimbă comportamentul, preferând să dețină valută în locul monedei naționale, va avea loc o creștere a prețurilor externe.

Așadar, datorită substituției monedelor, creșterea stocului de monedă în țara de referință este echivalentă cu creșterea ofertei mondiale de monedă. Inflația se transmite prin substituția monedelor: cu cât este mai mare substitutivitatea monedelor, cu atât mai mare este gradul de transmisie.

CAPITOLUL 2 „PIAȚA VALUTARĂ ÎN ROMÂNIA”

În România, până în 1990, nu a existat practic o piață valutară în accepțiunea curentă a acestui termen. Exista un sistem de trei cursuri – cursul oficial, cursul comercial și cursul necomercial – care aveau niveluri artificiale ce nu reflectau nici pe departe situația leului românesc și a economiei naționale. Tranzacțiile cu valute se efectuau la unul dintre aceste cursuri în funcție de calitatea celui ce solicita schimbul și în funcție de tipul operațiunii care necesita schimbul valutar. Exportatorii aveau obligația de a ceda integral sumele în valută din exporturi, iar pentru importuri valuta era împărțită administrativ. Activitatea de plăți cu străinătatea și de tranzacții cu valute se desfășura, cu mici excepții, prin intermediul Băncii Române de Comerț Exterior. Nivelul fiecărui curs de schimb din cadrul acestui sistem de trei cursuri distincte era stabilit de Banca Națională a României. De la 1 iulie 1983 s-a renunțat la legarea cursului leului de dolarul american și s-a introdus un sistem de stabilire a cursurilor leului pe baza unui coș de 6 valute ale principalelor state occidentale cu cea mai mare pondere în comerțul nostru exterior.

După 1990, în cadrul procesului de tranziție spre o economie de piață, România a ales să treacă la convertibilitatea leului, alegând ca etapă intermediară convertibilitatea internă de cont curent a leului.

Trecerea la convertibilitatea oficială presupune îndeplinirea în prealabil a unei serii de condiții de natură economică, financiar-monetară și organizatorică. Condițiile organizatorice ale trecerii la convertibilitatea oficială se referă la:

organizarea pieței valutare tradiționale pe două segmente, respectiv piața valutară bancară și piața caselor de schimb;

unificarea cursurilor de schimb pe aceeași piață.

În domeniul condițiilor organizatorice ale trecerii la convertibilitatea oficială eforturile autorităților din România, în special cele ale Băncii Naționale a României, au fost încununate cu succes, România îndeplinind la ora actuală condițiile organizatorice pentru trecerea la convertibilitatea oficială. Însă, condițiile economice și cele de ordin financiar-monetar, esențiale pentru trecerea la o convertibilitate oficială a leului românesc, sunt departe de a fi îndeplinite în totalitate.

Astfel, în România, ca în toate țările cu monedă convertibilă oficial, piața valutară tradițională este formată din două segmente:

piața valutară bancară;

piața caselor de schimb;

2.1. PIAȚA VALUTARĂ BANCARĂ

Piața valutară bancară cuprinde ansamblul relațiilor privind cumpărarea și vânzarea de valute și devize care iau naștere între principalii intermediari autorizați – băncile – și clienții acestora persoane fizice sau juridice precum și relațiile dintre intermediarii autorizați.

Segmentul care privește operațiunile, relațiile și raporturile dintre principalii intermediari autorizați – băncile – este cunoscut sub numele de piața valutară interbancară.

2.1.1. Evoluția pieței valutare bancare după 1990

În perioada ianuarie 1990 – februarie 1991 în România segmentul pieței valutare interbancare nu a existat. Exista un curs fix, opțiune aleasă ca urmare a unei situații inițiale favorabile a rezervelor valutare ale României, iar încasările nete în valută erau automat schimbate în lei la acest curs. Pentru importuri se menținea alocarea administrativă a valutei.

Prin Legea nr.15 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale din 7 august 1990 (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 98 din 8 august 1990) a apărut prima reglementare valutară după 1990: a fost stabilit dreptul regiilor autonome și al societăților comerciale create în baza acestei legi de a dispune de o parte din încasările nete în valută, inițial 30%, iar de la 1 februarie 1991, 50%. Având în vedere prevederile Legii nr. 15/1990, în februarie 1991 a fost deschisă piața valutară interbancară, unde s-a tranzacționat partea de 50% rămasă la dispoziția exportatorilor.

S-a creat astfel, regimul valutar bazat pe două cursuri ale monedei naționale, prin care o parte a tranzacțiilor externe se deconta la cursul oficial, iar cealaltă parte la cursul stabilit pe piață. Pentru importuri valuta putea fi procurată pe bază administrativă de la fondul valutar la cursul oficial sau de pe piață la cursul pieței.

Piața valutară interbancară de la acel moment nu era o piață interbancară în sensul cunoscut din practica piețelor interbancare ale statelor dezvoltate. Cursul de schimb al pieței se forma prin fixing la Banca Națională a României, operație ce dura o singură oră pe zi, iar ulterior, în cadrul aceleiași zile, cursul astfel format nu mai putea fi modificat. Băncile comerciale acționau numai în calitate de brokeri, având un rol pasiv în definirea cursului de schimb. Cursul era cotat numai spot, neexistând cursuri forward care să permită operatorilor efectuarea de calcule de eficiență.

În luna noiembrie 1991, cursul interbancar, ajuns la circa 300 lei pentru 1 dolar american, a fost unificat cu cursul oficial de 60 de lei pentru 1 dolar american, noul curs unic fiind stabilit la 180 lei pentru 1 dolar american urmând ca în continuare el să fie stabilit de către piață. A fost introdus un nou regim valutar prin care toate încasările din exporturi ale agenților economici erau automat decontate în lei la cursul unic stabilit prin licitație la Banca Națională iar importurile se realizau pe seama cumpărărilor de valută de pe piața valutară tot la cursul unic al pieței.

În mai 1992 s-a renunțat la obligativitatea cedării valutei către sistemul bancar, agenții economici putând să-și mențină integral încasările din exporturi în conturi la bănci din România.

În martie 1994, în vederea trecerii la o piață valutară interbancară în adevăratul sens al cuvântului, au fost simplificate normele de organizare și funcționare a licitației valutare având loc liberalizarea de facto a mecanismului de formare a cursului valutar.

La 1 august, ca urmare a bunei funcționări a licitației valutare după martie 1994, a fost introdus mecanismul unei piețe valutare interbancare, integrate și continuă, funcționând după principiile bine cunoscute pe plan mondial, scoasă de sub controlul administrativ al Băncii Naționale. Cursurile sunt determinate pentru fiecare tranzacție în parte prin negociere între bănci și clienți iar Banca Națională publică zilnic un curs de referință care reprezintă media rezultată din tranzacțiile spot pe piață.

Piața valutară interbancară introdusă la 1 august 1994 a permis băncilor să acționeze atât în calitate de broker cât și în calitate de dealer. Inițial autorizația de dealer a fost acordată unui număr de 5 bănci, dar după câteva zile de funcționare a pieței interbancare, autorizația a fost extinsă asupra tuturor societăților bancare românești. În aprilie 1995, autorizația de dealer a fost acordată și societăților bancare sucursale ale băncilor străine în România.

O altă caracteristică importantă a pieței valutare interbancare introduse la 1 august 1994 o constituie posibilitatea băncilor de a cota și cursuri forward.

Această piață valutară bancară și interbancară a funcționat, cu unele modificări și etape în care numai o parte din bănci au fost autorizate ca dealer, până în martie 1998 când Regulamentul nr. 3 din 23 decembrie 1997 privind efectuarea operațiunilor valutare, deși nu a adus modificări esențiale asupra organizării pieței valutare în România, a modificat regimul valutar astfel încât în martie 2010 România a acceptat obligațiile ce decurg din Articolul VIII din Statutul Fondului Monetar Internațional privind liberalizarea tranzacțiilor de cont curent.

2.2.1. Organizarea pieței valutare bancare în România

După cum am menționat, piața valutară bancară este alcătuită din două segmente: piața valutară interbancară, denumită și piața “cu ridicata” (wholesale market), și piața cu clienții, denumită și piața “cu amănuntul” (retail market).

Participanții pe piața valutară a României sunt după cum urmează:

intermediarii autorizați;

persoanele fizice și juridice;

Banca Națională a României;

diverse instituții furnizoare de servicii specifice piețelor valutare.

Intermediarii autorizați sunt reprezentați de către societățile bancare, persoane juridice române sau sucursale ale unor bănci străine, precum și alte entități nebancare autorizate de Banca Națională a României să funcționeze pe piața valutară în calitate de broker sau dealer.

Calitatea de broker presupune că intermediarul autorizat funcționează pe piața valutară în nume propriu dar numai în contul clienților săi, pe baza ordinelor acestora, contra unui comision.

Calitatea de dealer a unui intermediar autorizat presupune o funcționare pe piața valutară atât în nume propriu și în contul clienților, cât și în nume și în cont propriu. Un intermediar autorizat să funcționeze în calitate de dealer are posibilitatea, spre deosebire de cei care sunt numai brokeri, să adauge la cererea și oferta de valută provenită de la clienți propria sa cerere și valută jucând astfel un rol activ în formarea cursului de schimb.

La nivelul pieței valutare interbancare toate băncile sunt autorizate să funcționeze ca dealer. Însă în relațiile dintre bănci apar unele diferențieri. Astfel, la nivelul oricărei piețe valutare interbancare există un număr de bănci care au calitatea de market maker. Este cazul băncilor active pe piața interbancară care dobândesc calitatea de market maker.

O bancă devine market maker pentru un număr mic de valute. Cel mai adesea o bancă este market maker pentru moneda sa în relațiile dintre aceasta și principalele valute ale lumii, dolarul american, moneda unică europeană, lira sterlină, etc. Spre exemplu, o bancă poate fi market maker pentru tranzacția USD/RON și să nu fie market maker pentru tranzacția GBP/ROL în timp ce o altă bancă să aibă o situație exact inversă.

La nivelul pieței interbancare relațiile dintre bănci sunt relații de reciprocitate. Fiecare bancă va cota pentru o anumită sumă, în momentul în care este solicitată, atât un curs de cumpărare cât și unul de vânzare la care este dispusă fie să încheie o tranzacție de vânzarea, fie una de cumpărare pentru respectiva sumă. Calitatea de market maker este o recunoaștere pe care o primesc din partea pieței acele bănci care vor cota cele mai bune cursuri în orice situație a pieței și pentru o plajă largă de sume. Spre deosebire de piețele extrabursiere unde calitatea de market maker se asumă de către un operator prin statutul său, pe piața valutară interbancară calitatea de market maker se câștigă numai prin competitivitatea cotațiilor oferite în orice condiții de piață și pentru un domeniu larg de sume.

Băncile care acționează ca market maker pentru o anumită piață și pentru o anumită valută au un rol deosebit de important, la nivelul lor se concentrează cea mai mare parte a cereri și ofertei pentru o respectiva valută și, prin urmare, ele au un rol esențial în stabilirea cursului acelei valute.

Băncile mici și băncile care nu sunt bănci market maker pentru o anumită valută vin și tranzacționează, de cele mai multe ori, cu băncile market maker pentru acea valută atunci când ele au nevoie să cumpere sau să vândă respectiva valută. Astfel de bănci au, în raport cu respectiva valută, calitatea de “price taker” (primitor de preț) tocmai pentru a reflecta faptul că ele tranzacționează acea valută pe cursurile unui “market (price) maker”.

La nivelul unei piețe valutare naționale nu se efectuează numai tranzacții între băncile din acea țară și care să implice moneda națională a statului respectiv. Monedele cu convertibilitate oficială pot fi tranzacționate practic pe orice piață națională și între bănci din orice țară. Din acest motiv se afirmă că piața interbancară, privită ca o reuniune a piețelor interbancare din toate statele lumi, se prezintă de fapt ca o piață alcătuită din piețele pentru fiecare pereche de monede tranzacționate. Spre exemplu, dacă piața interbancară pentru tranzacția leu românesc – dolar american poate fi localizată cu precizie ca fiind ansamblul tranzacțiilor leu românesc – dolar american de la nivelul pieței interbancare din România, leul românesc fiind convertibil doar intern, în schimb tranzacția dolar american – franc elvețian poate fi efectuată și pe piețele interbancare diferite de cele din SUA și de cea a Elveției. Prin urmare pentru perechile de valute principale vor exista bănci market maker la nivelul mai multor piețe interbancare din lume. Spre exemplu, pentru tranzacția USD/CHF alături de băncile market maker pentru această tranzacție din Elveția și din SUA există bănci market maker pe piața londoneză, pe cea de la Tokyo, etc. Cele mai active bănci market maker pentru perechile de valute principalele au rolul cel mai important în stabilirea cursului de schimb dintre aceste valute la nivel mondial.

În România, rezidenții – persoane juridice, pentru a putea participa la piața valutară din România în calitate de intermediar autorizat trebuie să obțină autorizația de la Banca Națională a României.

Pentru a obține autorizația de intermediere trebuie îndeplinite cumulativ o serie de condiții:

un capital social adecvat;

autorizația de funcționare; nu se autorizează participarea pe piața valutară a intermediarilor față de care a fost inițiată procedura legală de reorganizare și lichidare judiciară;

o structură organizatorică distinctă și un spațiu specific pentru activitatea de intermediere valutară;

norme proprii care să reglementeze:

procedurile de lucru cu clienții;

relația cu alți intermediari (modul de comunicare, de confirmare și de decontare a tranzacțiilor);

competențele și limitele valorice până la care se poate angaja fiecare arbitrajor (denumit și dealer), precum și limitele de lucru cu ceilalți intermediari autorizați;

penalizările convenite în relația cu clienții, precum și cu alți intermediari, în cazul nerespectării termenelor de decontare a tranzacțiilor;

sistemul de evidență contabilă a tranzacțiilor.

lista nominală a arbitrajorilor, vechimea în profesie, inclusiv în activitatea de schimb valutar, nominalizarea arbitrajorului – șef;

existența unor relații de corespondent prin conturi deschise în străinătate pentru principalele valute;

un sistem operațional specific activității de tranzacții valutare, respectiv:

echipament informațional specific tip Reuters sau Dow Jones;

echipamente tehnice specifice pentru plăți și comunicații (linii telefonice interne și internaționale, sistem de înregistrare a convorbirilor telefonice, telex, SWIFT, fax etc.).

Piața valutară interbancară din România funcționează în fiecare zi lucrătoare, între orele 09.00 și 14.00. În acest interval intermediarii autorizați sunt obligați să afișeze permanent, atât la ghișeele lor de lucru cu clienții, cât și prin sistemele de difuzare a informației tip Reuters sau Dow Jones, cursurile de schimb informative ale leului la vedere și la termen, pentru cel puțin următoarele valute: dolarul american, lira sterlină, moneda unică europeană și francul elvețian. Cursul la termen informativ va fi cotat pentru cel puțin următoarele scadențe: 1 lună, 3 luni, 6 luni. 9 luni și 12 luni. Cotația este directă și are la bază unitatea monetară a României – leul (fără subdiviziuni).

Marja dintre cursurile de cumpărare și cele de vânzare sunt determinate în mod liber. Cursurile cotate de bănci pot fi diferite în funcție de natura operației (în cont sau cu numerar) sau de raporturile cu clienții, precum și în concordanță cu politica proprie de trezorerie.

Intermediarii autorizați au obligația să coteze, atât pentru clienți, cât și pentru ceilalți intermediari autorizați, cursuri de schimb ferme sau informative, la solicitarea acestora. În situația în care cotația fermă, suma în valută și data valutei sunt acceptate de client sau de intermediarul autorizat, tranzacția este considerată încheiată și se execută necondiționat.

Tranzacțiile valutare efectuate în afara orelor oficiale și, în special, în alte locuri decât cele desemnate (front-office) vor fi permise numai în situații excepționale, cu aprobarea prealabilă a conducerii executive ale intermediarilor autorizați. Persoanele fizice și juridice, rezidente sau nu în România în conformitate cu prevederile Regulamentul nr.5 din 13 septembrie 2006, participă la nivelul pieței valutare bancare “cu amănuntul” unde intră în relații cu intermediarii autorizați.

Scopurile pentru care persoanele fizice și juridice pot încheia tranzacții cu intermediarii autorizați sunt foarte diverse. Tranzacțiile cu valute dintre acestea și intermediarii autorizați se încheie, în principal, pentru procurarea sumelor în valută necesare efectuării unor operațiuni comerciale sau necomerciale cu străinătatea, pentru convertirea în monedă națională sau în alte valute a sumelor în valută provenite din operațiuni comerciale sau necomerciale cu străinătatea, ca parte componentă a unor strategii de hedging valutar, în scop speculativ și, foarte rar, pentru operațiuni de arbitraj valutar.

Regimul valutar actual din România prevede că rezidenții pot efectua în mod liber și fără restricții operațiuni valutare curente iar operațiunile de capital pot fi efectuate numai cu autorizarea prealabilă a Băncii Naționale a României. Nerezidenții pot transfera în străinătate fără restricții disponibilitățile valutare deținute în conturi deschise la bănci în condițiile în care operațiunile în lei între rezidenți și nerezidenți sunt interzise, cu excepția unor cazuri expres prevăzute în regulament. Nerezidenții pot deține însă și conturi curente în lei la societățile bancare sau sucursalele băncilor străine autorizate de Banca Națională a României să funcționeze în România. Operațiunile în conturile curente în lei și în valută ale nerezidenților la bănci din România sunt considerate operațiuni de capital și deci necesită autorizarea prealabilă a Băncii Naționale.

Ca urmare a acestor prevederi ale regimului valutar, ordinele de cumpărare valută la vedere și la termen ale persoanelor juridice rezidente și ale nerezidenților trebuie să fie însoțite de documentația justificativă. Pentru operațiunile valutare de capital documentația aferentă ordinului de cumpărare se va completa și cu autorizația Băncii Naționale a României.

Pentru sumele în valută cumpărate pe piața valutară și neutilizate în termen de 30 de zile de la data expirării termenului de plată, conform destinației inițiale sau pentru alte operațiuni valutare curente, băncile sunt obligate să cumpere sumele respective la cursul pieței din ziua efectuării operațiunii.

Tranzacțiile încheiate cu clienții se execută necondiționat de către intermediarii autorizați și se confirmă clienților prin extras de cont.

Intermediarii autorizați au obligația de a executa cu prioritate ordinele clienților în timpul orelor de funcționare a pieței valutare interbancare și de a nu concura executarea ordinelor acestora cu ordine în nume și în cont propriu.

Banca Națională a României este singura autoritate a statului care, conform Legii nr. 312 din 28 iunie 2004 privind Statutul Băncii Naționale a “elaborează și aplică politica privind cursul de schimb, stabilește și urmărește aplicarea regimului valutar pe teritoriul României”.

Banca Națională răspunde de autorizarea și de retragerea autorizației, precum și de supravegherea persoanelor juridice care au obținut autorizația de a efectua tranzacții valutare. Banca Națională a României elaborează reglementările privind monitorizarea și controlul tranzacțiilor cu valute pe teritoriul României. Astfel, băncile sunt obligate să raporteze la Banca Națională a României – Direcția generală operațiuni monetare, valutare și de credit operațiunile de vânzare și de cumpărare efectuate de rezidenți și de nerezidenți. Raportarea este zilnică și are loc între 08.30 – 09.30 ale zilei curente pentru tranzacțiile din ziua precedentă.

Regimul valutar din România a făcut opțiunea, după noiembrie 1991, pentru o flotare controlată (managed float) a cursului de schimb al leului. Acest sistem de curs de schimb permite Băncii Naționale a României să influențeze cererea și oferta de valută astfel încât cursul de schimb format pe piață să fie în concordanță cu obiectivele politicii cursului de schimb dintr-o anumită perioadă.

Unul dintre instrumentele de politică monetară cu care se poate influența cererea și oferta de valută este reprezentat de cumpărările și vânzările de valută ale Băncii Naționale.

Astfel, Banca Națională poate cumpăra valută contra lei atunci când dorește să mărească cererea de valută sau poate vinde valută contra lei atunci când dorește să mărească oferta de valută. În funcție de dimensiunea cantitativă a intervenției și de condițiile de pe piața valutară și monetară rezultatul poate fi o depreciere a leului respectiv o apreciere a acestuia.

Banca Națională a României păstrează și administrează rezervele internaționale ale României. Astfel, Banca Națională poate să cumpere, să vândă și să facă alte tranzacții cu valute contra altor valute sau contra monedei naționale.

Banca Națională comunică zilnic, spre publicare, lista cursurilor pieței valutare și ține statistica în domeniul cursurilor valutare și a cantităților de valute tranzacționate.

Instituțiile furnizoare de servicii specifice pieței valutare sunt reprezentate în primul rând de instituțiile care au dezvoltat rețele ce permit băncilor și celorlalți intermediari autorizați să fie în permanență la curent cu cele mai noi informații din domeniul economic, social și politic la nivel mondial. Este vorba de Reuters, Telerate și Knight-Ridder care furnizează prin rețele lor cele mai noi informații.

În al doilea rând unele dintre aceste instituții, Reuters și Telerate, au dezvoltat sisteme computerizate prin care băncile încheie tranzacțiile de la nivelul pieței interbancare înlocuind astfel telefonul și telexul.

Al treilea segment este reprezentat de acele instituții care efectuează analize asupra valutelor tranzacționate și care la cererea clienților sau a băncilor furnizează acestora informații, studii și recomandări.

2.2. PIAȚA CASELOR DE SCHIMB

Piața caselor de schimb valutar este piața la nivelul căreia persoanele fizice pot efectua operațiuni de schimb valutar cu numerar și substitute de numerar. Această piață constituie al doilea segment al pieței valutare “tradiționale” din România care este unul obligatoriu pentru îndeplinirea condițiilor organizatorice privind piața valutară pentru trecerea la convertibilitatea oficială.

Piața caselor de schimb a fost introdusă în luna iulie 1991 limitând drastic proporțiile “pieței negre” din acel moment.

Din iulie 1991 și până în prezent au avut loc numeroase modificări în domeniul pieței caselor de schimb valutar. Regulamentul nr. 5 din 13 septembrie 2006 privind efectuarea operațiunilor valutare stabilește că operațiunile de schimb valutar pentru persoane fizice pe teritoriul României pot fi efectuate legal numai de următoarele categorii de persoane juridice:

bănci;

case de schimb valutar, organizate ca persoane juridice conform Legii nr.284/2008 privind societățile comerciale, având ca obiect unic de activitate schimbul valutar, autorizate de Banca Națională a României;

alți intermediari autorizați.

Pentru a putea obține autorizația de funcționare, persoanele juridice de mai sus trebuie să îndeplinească o serie de condiții generale și specifice.

Condițiile generale se referă la:

spațiul de lucru destinat exclusiv schimbului valutar;

numele și sediul băncii unde solicitantul își are deschise conturile;

certificat de cazier judiciar pentru personalul de conducere și cel angajat al societății;

dotarea corespunzătoare activității de schimb valutar, pentru fiecare punct de schimb valutar în parte.

Condițiile specifice fiecărei categorii de persoane juridice sunt:

Pentru bănci:

băncile pot efectua operațiuni de schimb valutar cu numerar și substitute de numerar în incinta tuturor sediilor băncilor (centrale, sucursale, agenții).

Pentru casele de schimb valutar:

obiectul unic de activitate, conform actului constitutiv, trebuie să fie schimbul valutar cu numerar și substitute de numerar pentru persoane fizice;

solicitantul trebuie să facă dovada capitalului social vărsat și a disponibilităților în lei/valute convertibile în contul casei de schimb valutar. Disponibilitățile totale vărsate nu pot fi mai mici de 500 milioane lei sau în echivalent valute convertibile la cursul de schimb înscris pe extrasele de cont bancare cu aceeași dată ca cea la care a fost depusă documentația pentru autorizare la sucursala Băncii Naționale a României;

Pentru alți intermediari – societăți comerciale care dețin în administrare unități hoteliere:

licența de turism și certificatul de clasificare, emis de Ministerul Turismului, care să ateste dreptul de a caza turiști străini.

Autorizarea se face pe baza unei cereri scrise însoțite de documentele corespunzătoare și care se depune la sucursala Băncii Naționale a României din județul în care își are sediul social solicitantul. Sucursala Băncii Naționale a României va remite Băncii Naționale a României – Direcția generală operațiuni monetare, valutare și de credit un exemplar din documentația prezentată de solicitant. În baza documentației prezentate Banca Națională va transmite sucursalei județene autorizația de funcționare sau îi va comunica respingerea cererii. Autorizațiile de funcționare se emit pe termen de maximum 1 an, după care vor fi reînnoite la cererea persoanelor juridice autorizate în condițiile legii, cerere prezentată cu 30 de zile înainte de data expirării acestora.

Casele de schimb valutar pot avea în cadrul lor un număr nelimitat de puncte de schimb valutar cu respectarea condițiilor pentru fiecare punct în parte. De asemenea, băncile pot înființa puncte de schimb valutar în alte spații decât în incinta lor cu respectarea acelorași condiții ca și pentru casele de schimb valutar.

Băncile pot vinde valută convertibilă sub formă de numerar și substitute de numerar iar casele de schimb valutar pot vinde valută convertibilă sub formă numai de numerar contra lei persoanelor fizice rezidente.

Băncile și casele de schimb valutar pot cumpăra valută convertibilă sub formă de numerar și substitute de numerar contra lei de la persoanele fizice rezidente și nerezidente.

Persoanele fizice nerezidente pot cumpăra valută convertibilă sub formă de numerar și substitute de numerar contra lei de la bănci, dar numai până la concurența sumei evidențiate ca fiind schimbată anterior în baza unui buletin de schimb valutar emis de un intermediar autorizat. Societățile comerciale deținătoare de unități hoteliere pot efectua la recepția hotelului numai operațiuni de cumpărare de valută convertibilă sub formă de numerar și substitute de numerar contra lei de la persoanele fizice, clienți ai acestora.

Casele de schimb valutar pot cumpăra și vinde în mod liber valută convertibilă pe piața valutară interbancară, prin intermediul băncilor, în limita disponibilităților proprii. Societățile autorizate de Banca Națională a României să efectueze operațiuni de schimb valutar pentru persoane fizice își stabilesc în mod liber cursurile de schimb, atât cele de cumpărare cât și cele de vânzare. Se pot stabili cursuri diferite pentru schimbul valutar pe bază de numerar față de cel pe bază de substitut de numerar.

Casele de schimb valutar își păstrează disponibilitățile proprii în valute convertibile și în lei în conturi deschise la bănci autorizate în România și în casieriile punctelor de schimb valutar.

Disponibilitățile în valute convertibile ale unei case de schimb valutar pot fi utilizate numai pentru operațiuni de schimb valutar.

2.3. ORGANIZAREA PIEȚEI CONTRACTELOR STANDARDIZATE PE VALUTE ÎN ROMÂNIA

Contractele standardizate pe valute sunt reprezentate de contractele futures pe valute și de contractele options pe valute. Piața acestor contracte constituie al treilea segment al unei piețe valutare alături de cele două segmente ale pieței valutare “tradiționale”. Acestea pot fi tranzacționate în cadrul a două burse de mărfuri: Bursa Monetar-Financiară și de Mărfuri Sibiu și Bursa Română de Mărfuri București. Ținând cont de volumul tranzacțiilor încheiate, Bursa Română de Mărfuri București Sibiu este principala bursă în cadrul căreia se tranzacționează contractele standardizate. Vom folosi, prin urmare, în prezentările ulterioare exemplul acestei burse.

Piața contractelor futures pe valute din România cuprinde următorii actori:

comisia operațiunilor la termen;

bursele unde se tranzacționează contracte futures pe valute;

agențiile de brokeraj;

casele de compensație;

brokerii;

traderii;

persoanele fizice și juridice care încheie contracte futures.

Comisia operațiunilor la termen este autoritate administrativă autonomă, investită cu personalitate juridică prin hotărâre a Guvernului și supusă controlului Parlamentului României. Ea are rolul de a supraveghea tranzacțiile pe piețele la termen organizate de bursele de mărfuri pentru negocierea ofertelor și perfectarea contractelor futures, cash și cu opțiuni pe futures.

Comisia operațiunilor la termen este compusă din șapte membrii, numiți pe un mandat de 5 ani, inclusiv președintele și vicepreședintele, de către Parlament, în ședința comună a camerelor.

Comisia operațiunilor la termen este cea care emite norme cu privire la autorizarea, înregistrarea și funcționarea burselor de mărfuri, caselor de compensație, agențiilor de brokeraj și brokerilor și decide autorizarea acestora și retragerea temporară sau anularea autorizației de funcționare; avizează sau anulează regulamentele de funcționare emise de fiecare bursă de mărfuri; emite reguli disciplinare generale pentru agențiile de brokeraj și pentru brokerii lor; poate dispune anularea unui contract futures dacă acesta a fost perfectat în baza unei informații privilegiate, confidențiale sau a unei înțelegeri precontractuale între doi clienți prin agențiile lor de brokeraj ori între acestea; arbitrează litigiile dintre bursele de mărfuri precum și între acestea și agențiile de brokeraj; poate ordona caselor de compensație să majoreze nivelul valoric al garanțiilor constituite de fiecare agenție de brokeraj pentru a opera pe piața la termen și cu opțiuni, în cazul în care nivelul cotării diverselor tipuri de mărfuri sau volumul tranzacțiilor la termen influențează negativ economia națională.

Bursele de mărfuri se înființează în baza Legii nr. 284/2008 privind societățile comerciale sub forma societăților comerciale pe acțiuni, cu un capital subscris și vărsat integral la data înmatriculării lor.

Bursele de mărfuri sunt organisme cu autoreglare. Unul dintre scopurile pentru care se poate organiza o bursă de mărfuri este și acela al vânzării sau achiziției la termen de active monetare și financiare sau titluri pe active monetare și financiare. Asociația unei burse de mărfuri cuprinde toți comercianții cu calitatea de membru al bursei care efectuează tranzacții pe piața cash, la termen și cu opțiuni, dacă sunt înscriși la Oficiul Registrului comerțului și au obținut autorizația de funcționare de la Comisia operațiunilor la termen.

Asociația bursei are, între altele, următoarele atribuții:

să dezbată și să aprobe regulamentul de funcționare al bursei și orice amendament la acest regulament;

să ateste brokerii pe categorii, în funcție de piața pe care operează;

să dezbată raportul de activitate al bursei, întocmit de către consiliul bursei, pe care să-l înainteze Comisiei operațiunilor la termen;

să hotărască suspendarea agențiilor de brokeraj sau a brokerilor de la negociere pe o perioadă de la 1 la 6 luni, în cazul unor abateri grave de la normele de conduită emise de Comisia operațiunilor la termen și de la regulamentul de funcționare al bursei sau pentru neachitarea taxelor cuvenite bursei;

să aprobe sau să respingă cererile adresate de terțe persoane juridice pentru dobândirea calității de membru afiliat al bursei;

să pronunțe excluderea din asociație a unei agenții de brokeraj dacă aceasta a săvârșit abateri grave de la regulamentul bursei și de la normele de conduită emise de Comisia operațiunilor la termen, de natură să producă prejudicii morale sau materiale unui comerciant în contul căruia a operat sau pentru starea de faliment declarată prin hotărâre judecătorească.

Persoanele înscrise în asociația bursei au calitatea de membrii ai bursei. Ele au dreptul să negocieze, cu respectarea următoarelor condiții:

membrii bursei care sunt acționari la o casă de compensație pot efectua tranzacții atât pe piața cash, cât și pe piața la termen și cu opțiuni;

membrii bursei care nu sunt acționari la o casă de compensație pot efectua tranzacții pe piața la termen și cu opțiuni numai prin intermediul unui membru al bursei care este acționar la o casă de compensație.

Membrii afiliați ai unei burse sunt persoane juridice acceptate de asociația bursei și care, în prealabil, au încheiat, cu un membru al bursei, un contract de franciză pentru a presta servicii de brokeraj. Membrii afiliați negociază la bursă, în aceleași condiții ca și cei membrii bursei, de la data la care au obținut autorizația de funcționare de la Comisia operațiunilor la termen.

Activitatea curentă a unei burse de mărfuri este asigurată de un consiliu numit de către adunarea generală a acționarilor bursei, dintre funcționarii săi, pe o perioadă de 4 ani.

Membrii consiliului bursei au următoarele atribuții:

să elaboreze regulamentul de funcționare și să-l supună aprobării consiliului de administrație, asociației bursei și Comisiei operațiunilor la termen;

să stabilească cuantumul tarifelor cuvenite bursei pentru ofertele care se negociază, contractele care se înregistrează, precum și cuantumul taxelor pentru accesul în localul bursei pentru persoanele care nu sunt membrii bursei sau membrii afiliați.

Bursa Monetar-Financiară și de Mărfuri Sibiu, principala bursă pentru contracte futures pe valute din România, a fost înființată în data de 14 decembrie 1994, având 11 acționari cu 17 cărți de membru. În prezent capitalul social este de 500.000 USD reprezentând aportul adus de cei 42 de acționari care dețin 90 de cărți de membru.

Bursa Monetar-Financiară și de Mărfuri Sibiu a adoptat ca model de organizare modelul american, care nu contravine cu nimic legislației românești. Astfel, calitatea de membru al BMFM Sibiu o are acea persoană fizică sau juridică care deține cel puțin o carte de membru (o carte de membru reprezintă 50 de acțiuni la BMFM Sibiu). Fiecare carte de membru dă dreptul la un broker pe toate ringurile. Membrii afiliați ai BMFM Sibiu sunt cei care posedă temporar, prin închiriere, cel puțin o carte de membru.

La Bursa Monetar-Financiară și de Mărfuri Sibiu contractele futures pe valute au fost introduse cronologic astfel:

la 1 august 1997 contractul futures pe dolarul SUA (simbol ROL/USD);

la 1 octombrie 1997 contractul futures pe marca germană (ROL/DEM) și cel pe lira italiană (ROL/ITL);

la 2 decembrie 1998 contractul futures pe moneda unică europeană (ROL/EUR);

la 22 martie 1999 contractul futures pe raportul EUR/USD (EURO/USD).

Comparativ la Bursa Română de Mărfuri București se tranzacționează în prezent contractul futures Dolar și cel Euro.

Casa Română de Compensație:

Tranzacțiile pe piața la termen sau cu opțiuni se efectuează printr-o casă de compensație a cărei activitate se stabilește prin regulament propriu de funcționare, cu avizul Comisiei operațiunilor la termen. Casa de compensație se înființează ca societate comercială pe acțiuni de către membrii bursei, inclusiv cei afiliați, societăți bancare și de asigurare, în scopul evidenței contractelor futures și cu opțiuni, garantării acestora, precum și decontării lor.

Acționarii unei case de compensație sunt numiți membrii compensatori. Ei sunt singurii participanți la tranzacțiile cu contracte futures și options care pot avea legături directe cu casa de compensație. Ceilalți membrii ai bursei nu pot avea relații cu casa de compensație decât prin intermediul membrilor compensatori.

Casa de compensație îndeplinește următoarele atribuții pentru funcționarea piețelor la termen sau cu opțiuni:

deschide conturi pentru fondurile de rezervă ale membrilor compensatori;

înregistrează și garantează contractele futures;

își asumă obligația de a deveni parte în toate contractele futures negociate în localul bursei, prin novație;

asigură executarea contractelor futures necompensate până la scadență, conform regulilor sale de operare pe piața la termen;

solicită fonduri bănești (marjele) pentru perfectarea contractelor futures, pentru menținerea acestor contracte pe piața la termen până la compensare sau scadență, după caz;

reevaluează poziția pe piață a fiecărui contract futures necompensat ( efectuează marcarea la piață a contractelor futures).

Fiecare membru compensator trebuie să dețină un cont deschis la casa de compensație pentru a înregistra în el toate tranzacțiile ce se derulează prin membrul compensator respectiv. Pentru ca un membru compensator să efectueze tranzacții în numele unui client trebuie ca în prealabil clientul, care poate fi și o agenție de brokeraj care nu este membru compensator, dar este reprezentată de membrul compensator respectiv, să dețină un cont deschis la membrul compensator.

Fondurile de rezervă (de siguranță) trebuie formate ca să asigure casei de compensație suficiente resurse pentru acoperirea pierderilor în cazul insolvabilității unuia sau a mai multor participanți la tranzacțiile futures, casa de compensație garantând contractele futures înregistrate la ea. Aceste fonduri sunt formate din garanțiile de admitere și plățile adiționale ale membrilor compensatori.

La Bursa Monetar-Financiară și de Mărfuri Sibiu rolul de casă de compensației apariției Casei Române de Compensație, societate înființată la 24 aprilie 1999 cu un capital social subscris de 1,8 miliarde lei pe structura unui departament al bursei care a îndeplinit până la acea dată atribuțiile unei case de compensație.

Agențiile de brokeraj sunt societăți autorizate de Comisia operațiunilor la termen să presteze servicii de brokeraj.

Prestarea serviciilor de brokeraj în domeniul contractelor futures se referă la următoarele elemente:

perfectarea contractelor în contul unor terțe persoane – subiecte de drept comercial sau în cont propriu;

gestiunea pe bază de mandat pentru constituirea garanțiilor la contractele futures.

Agențiile de brokeraj, prin brokerii lor, garantează negocierea, executarea unui ordin de vânzare sau de cumpărare ori realizarea unui contract și răspund, în cazul executării unui contract la scadență, de transmiterea tuturor informațiilor privind predarea mărfii, plata prețului și îndeplinirea obligațiilor asumate prin intermediul lor.

Brokerii sunt persoane fizice autorizate de Comisia operațiunilor la termen, în baza certificatului de atestare obținut de la bursa de mărfuri la care își vor desfășoară activitatea. Brokerii sunt obligați să execute cu bună credință, discreție și diligență ordinele de vânzare – cumpărare care le sunt transmise, în ordinea primirii lor, și să înregistreze ordinele și contractele pe care le perfectează în registrul jurnal al bursei și în carnetul lor cu note de încheiere.

Prin bună-credință se înțelege obligația ca fiecare broker să apere interesele agenției de brokeraj pe care o reprezintă; prin discreție, obligația de a nu divulga ordinul cu care a fost însărcinat, operațiunile ce urmează să le încheie sau pe care le-a încheiat, precum și de a păstra confidențialitatea datelor înscrise în carnetul cu note de încheiere și în jurnalul bursei; prin diligență se înțelege delegația de a negocia în conformitate cu instrucțiunile primite în mod legal printr-un ordin.

Traderul este un membru al bursei sau un membru afiliat al bursei, persoană fizică, care tranzacționează în ringul bursei numai pe cont propriu sau pentru un cont controlat de el.

Persoanele fizice și juridice plasează ordine de cumpărare și/sau de vânzare pentru diverse contracte futures pe valute agențiilor de brokeraj. Scopurile pentru care sunt încheiate contracte futures pe valute sunt două: hedging-ul valutar și speculația cu contracte futures.

2.4. EXEMPLE DE OPERAȚIUNI EFECTUATE PE PIAȚA VALUTARĂ DIN ROMÂNIA

În principal, băncile comerciale fac operațiuni cu caracter economic (acoperitor) și în scop asigurator, prin vânzarea-cumpărarea la vedere și la termen.

Bursele de valori completează activitatea făcută de bănci cu operațiuni de vânzare-cumpărare în scop speculativ.

Casele de schimb realizează operațiuni imediate (la vedere) pentru scopuri economice.

În funcție de timp, tipurile de operațiuni posibile pe piața valutară sunt : operațiuni la vedere (spot) și operațiuni la termen (forwards).

Operațiuni la vedere (spot). Cele mai simple operațiuni sunt cele practicate de casele de schimb. Aici, pe baza documentelor de identitate și a sumelor propuse la vânzare/cumpărare are loc schimbul valutar. Acest schimb presupune parcurgerea unor operațiuni cum ar fi:

identificarea persoanei pe baza documentelor (pașaport);

verificarea semnelor bănești prezentate spre vânzare / cumpărare (în special valuta) pentru a depista eventualele semne bănești false sau greșit completate (cecuri, cărți de credit);

întocmirea documentului de schimb valutar (Buletin de schimb valutar) la nivelul relației de schimb valutar.

În cazul sumelor necesare pentru operațiunile de comerț exterior, agenții economici se adresează băncilor comerciale (piața valutară interbancară, în cazul României, după 1 august 1994) pe baza unor ordine de vânzare / cumpărare.

Exemplu:

I. Agentul economic român se adresează pieței valutare interbancare pentru cumpărarea sau vânzarea la vedere de valută, unei bănci comerciale autorizate, la ghișeele specializate ale acesteia. Înainte de întocmirea ordinelor de cumpărare sau de vânzare, clientul ia cunoștință cu:

prevederile Regulamentului privind efectuarea operațiunilor valutare referitoare la anumite restricții sau limite cantitative privind schimbul valutar;

categoriile de curs valutar practicat de banca respectivă:

cursul ferm, curs afișat de banca comercială și care reprezintă cursul de plecare în stabilirea tranzacțiilor;

cursul limitat, curs care poate fi cerut de solicitant, atunci când nu acceptă cursul ferm al băncii comerciale.

II. În cazul solicitării de valută, conform regulamentului amintit, clientul (persoana juridică) trebuie să facă dovada necesității valutei prin documente care să ateste natura operațiunii de cont curent sau de capital, documente de tipul contractului de import. De asemenea, suma solicitată nu trebuie să depășească suma necesară operațiunii de cont curent sau să se încadreze în diferența dintre necesarul total și disponibilitățile proprii de valută ale clientului solicitant.

III. În cazul în care clientul acceptă cotația fermă tranzacția se consideră încheiată și se execută necondiționat.

În cazul în care clientul optează pentru un ordin de vânzare/cumpărare la curs limitat, intermediarul verifică valabilitatea în timp a acestui ordin și trece la realizarea unor acțiuni multiple de arbitraj (cotare). Pentru acest gen de operațiune se percepe un comision special, ea executându-se în perioada de valabilitate a ordinului și presupune confidențialitate și atenție sporită pentru intermediar, el trebuind să țină ordinul respectiv pe Carnetul său de ordine pe întreaga perioadă de valabilitate.

Trebuie să se facă o analiză atentă a ordinelor de tranzacționare a valutei în sensul stabilirii exacte a cursului valutar la care se va derula tranzacția. Acesta se stabilește pe baza datei valutei înscrise în ordin. Data valutei poate fi:

aceeași cu data tranzacției (value today);

ziua lucrătoare următoare față de data tranzacției (value tomorrow);

a doua zi lucrătoare față de data tranzacției (spot value);

data valutei ulterioare decontării spot (forward value).

Toate acestea trebuie corelate și cu natura cursului valutar, stabilită în ordin.

IV. Ultima parte a zilei este utilizată pentru închiderea pozițiilor valutare (operațiuni tehnice), până la încadrarea în normele de expunere stabilite de Banca Națională a României.

V. Zilnic, Banca Națională a României centralizează operațiunile derulate de băncile comerciale autorizate și cursurile la care s-au derulat aceste tranzacții, stabilind, în final, cursul valutar de referință.

Operațiuni la termen. Riscul de a nu găsi valuta necesară în momentul plății sau de a nu fi suficiente sumele în moneda națională pentru vânzarea valutei la data procurării valutei respective a determinat practicarea, inclusiv în România, a operațiunilor valutare la termen.

Comportamentul solicitantului de sume în valută sau în moneda națională este similar cu situația operațiunilor la vedere; el se va adresa unei bănci comerciale (pieței valutare interbancare, în România) prin intermediul ordinelor de vânzare/cumpărare la termen. În cazul nostru, ordinele sunt specifice celor două tipuri de cursuri, ferme și limitate .

Exemplu:

I. Solicitanții și ofertanții de valută depun la bancă ordine de cumpărare, respectiv de vânzare. Banca, prin intermediul serviciului de arbitraj, introduce în piață aceste ordine, în vederea execuției, grupându-le pe tipuri de valută și pe termene, urmărind să balanseze cererea cu oferta.

După operațiunea de balansare, banca își asumă răspunderea pentru soldul ordinelor de vânzare/cumpărare (altfel spus pentru poziția valutară înregistrată pe fiecare valută). Dacă soldul este cumpărător (sunt mai multe ordine de cumpărare pentru valuta respectivă pentru momentul tn), banca comercială va trebui să asigure suma corespunzătoare soldului.

II. Banca poate acționa în două moduri:

a) așteaptă până în momentul tn, când va procura suma necesară prin operațiuni la vedere, la cursul curent din tn. Va face o vânzare la vedere de lei (Vi RON) și o cumpărare la vedere de dolari (Ci USD); în acest caz, banca riscă o creștere de curs sau va câștiga în situația scăderii cursului între momentele t1 și tn.

b) procedează la cumpărarea sumei în valută încă din momentul t1, utilizând cursul curent din t1. Banca va vinde imediat lei (Vi RON) și va cumpăra imediat dolari (Ci USD). Suma în dolari astfel procurată, este fructificată de banca respectivă prin acordarea unui credit pe perioada t1-tn, operațiune care se poate exprima sub forma unor operațiuni de vânzare/cumpărare.

În acest caz, banca riscă sau câștigă diferența de dobândă dintre dobânda la creditul dat în lei și dobânda la creditul dat în USD.

III. Banca va proceda la stabilirea cursului valutar la termen conform modelului cunoscut. Valuta face report (premium) atunci când banca preconizează că în momentul tn, cursul valutar spot curent va crește (dacă banca așteaptă să procure valuta în acel moment) sau atunci când, prin schimbarea disponibilităților din lei în valută, pierde la dobândă (dacă banca procedează după metoda II.b).

Valuta face deport (discount), atunci când banca preconizează că va înregistra un câștig, din reducerea cursului curent din t1 sau din diferența de dobândă.

Cvtn = Cvt1 + Report ( sau – Deport )

IV. La data prevăzută în ordinele de vânzare/cumpărare, banca procedează la virarea sumei în valută în contul specificat de solicitant, preluând suma în lei din contul agenților economici care au procedat la cumpărarea de valută.

În prezent, organizarea și funcționarea pieței valutare în România este reglementată de norma numărul 10/2007 norma pentru modificarea Normei Băncii Naționale a României nr. 3/2005 privind funcționarea pieței valutare interbancare.

CAPITOLUL 3 „FACTORI DETERMINANȚI AI CURSULUI DE SCHIMB VALUTAR”

Dacă cursul de schimb (valutar) la vedere este într-o manieră generală determinat prin legea ofertei și a cererii, el depinde într-un mod mai specific, de factorii economici și financiari. Rata inflației, soldurile balanței de plăți și nivelul relativ al ratelor de dobânda sunt considerate ca factori determinanți fundamentali ai cursului de schimb (valutar) la vedere.

3.1. CURSURILE VALUTARE ȘI RATA INFLAȚIEI

Unul din cei mai importanți factori de influență asupra cursurilor valutare este inflația.

Inflația este un proces complex, datorat unor multiple dezechilibre din economie cu caracter general și o evoluție continuă. Deși inflația este expresia unei serii de dezechilibre economice, creșterea generalizată și persistentă a preturilor rămâne caracteristica esențială care pune în evidență acest proces.

Creșterea generală a prețurilor are ca efect diminuarea puterilor de cumpărare, astfel pe măsură ce prețurile cresc, puterea de cumpărare scade în relație directă.

Fenomenul inflației are drept cauză principală dezechilibrul dintre cerere(materializată în masa monetară) și oferta(reprezentată de numărul de bunuri si servicii) confruntate pe piața. Acest dezechilibru are mai multe cauze precum:

inflația prin cerere: creșterea prețurilor se datorează creșterii generale a cererii de bunuri și servicii în raport cu oferta globală insuficientă sau neelastică;

inflația prin costuri: în țările aflate în creștere economică apar distorsiuni între prețuri și salarii;

inflația importată: odată cu importul bunurilor și mai ales a materiilor prime apare și riscul unei inflații specifice. Creșterea prețurilor acestor elemente importante, fie ca urmare a condițiile de pe piața externă fie a riscurilor contractuale sau valutare conduc la creșterea costurilor de producție și deci a prețurilor de vânzare;

inflația structurală: în țările în care se petrece o dezvoltare accelerată a economiei se impune imobilizarea intensivă a factorilor de producție. Nevoia de finanțare rapidă pentru creșterea capacității de producție sau pentru noi tehnologii conduce la apelul la credite interne sau finanțare bugetară, distribuire de venituri fără contrapartidă imediată, situație în care cererea crește rapid și afluxul monetar creează premisele unui proces inflaționist de tip cerere.

Inflația este un fenomen prelungit care se autoalimentează iar pe termen mediu și lung cursul de schimb al unei valute depinde de rata inflației din țara respectivă.

Variațiile cursului de schimb între două monede A și B sunt în funcție de diferențialul inflației existent între economiile țărilor A și B. Acesta concluzie a fost elaborată de economistul suedez G. Cassel în anul 1918 sub numele de “Teoria parității puterilor de cumpărare”. Teoria stabilește o relație între diferența dintre ratele inflației existente între 2 țări și evoluția comparativă a cursurile monedelor lor pe piața valutară, deci cursul valutar evoluează în funcție de puterile de cumpărare ale celor doua monede.

De exemplu, dacă puterea de cumpărare a francului elvețian se degradează în raport cu puterea de cumpărare a monedei europene ceea ce se întâmplă deoarece rate inflației în Elveția este mai mare decât rata inflației în zona euro, cursul valutar al fracului elvețian în raport cu euro pe piața valutară va trebui mai devreme sau mai târziu să se modifice astfel încât puterile de cumpărare ale celor două monede să ajungă la echilibru.

Această modificare va fi teoretic egală cu diferența dintre ratele inflației. Deci, în cazul a două valute A și B, variația cursului valutar A în raport cu cursul valutar B trebuie să fie egal cu diferența dintre rata inflației din țara A și rata inflației din țara B.

Conform teoriei parității puterilor de cumpărare, factorul care explică evoluția cursurilor valutare este, așadar, diferența dintre ratele inflației din diverse țări.

Presupunem că în momentul t cursul de schimb între francul elvețian și moneda europeană este 1EUR = 2,10 CHF și că în momentul respectiv costul vieții în cele două țări era 100. În ipoteza că, datorită inflației, peste 2 ani, costul vieții crește cu 110% în statele ce dețin moneda europeană și cu 120% în Elveția, cursul valutar rezultat prin aplicarea mecanică a teoriei parității puterilor de cumpărare va fi:

t+2 120/100

C = ––––- x 2,10 = 2,29

v 110/100

În manieră generală, dacă se notează cu:

T1,0 – indicele costului vieții (rata inflației) în țara 1 în perioada 0

T1,t – indicele costului vieții (rata inflației) în țara 1 în perioada t

T2,0 – indicele costului vieții (rata inflației) în țara 2 în perioada 0

T2,t – indicele costului vieții (rata inflației) în țara 2 în perioada t

0

C – curs valutar în perioada 0

v

t

C – curs valutar în perioada t

v

t T1,t/ T1,0 0

C = ––––- x C

v T2,t /T2,0 v

Teoria parității puterilor de cumpărare se bazează pe 3 ipoteze:

piețele financiare sunt perfecte: această perfecțiune se reflectă prin absența controalelor administrative, a cheltuielilor de tranzacționare și a fiscalității;

piețele de bunuri sunt perfecte: această perfecțiune se reflectă prin absența taxelor vamale, a cheltuielilor de tranzacționare și a oricăror genuri de reglementări;

structura consumului agenților economici din diverse țări este identică.

Testele empirice efectuate pentru a verifica valabilitatea teoriei amintite arată că aceasta nu se confirmă decât pentru termen mediu și lung. Pe termen scurt există însă importante deviații între diferențialul inflației și diferențialul valutar.

Pe termen scurt, variațiile cursurilor valutare sunt influențate mai puternic de anticipații, de evoluția ratelor dobânzii și de mișcările de capitaluri decât de diferențialul inflației.

3.2.CURSURILE VALUTARE ȘI RATA DOBÂNZII

Rata dobânzii exercită o dublă influență asupra cursurilor valutare. Pe de o parte, variațiile ratei dobânzii determină în condiții “caeteris paribus” fluctuațiile cursurilor valutare la vedere. Pe de altă parte, variațiile ratei dobânzii determină, conform teoriei parității ratelor dobânzii, cursurile valutare la termen.

Pentru ilustrarea influenței cursurilor ratei dobânzii asupra cursurilor valutare la vedere, presupunem, de exemplu că autoritățile americane decid din considerente de politică monetară, creșterea ratei dobânzii. În condiții “caeteris paribus” această creștere a ratei dobânzii incită investitorii internaționali să lichideze activele lor în alte valute pentru a achiziționa titluri în dolari (bonuri de tezaur emise de trezoreria S.U.A, certificate de depozit emise de către băncile americane etc.). Vânzarea de valută și cumpărarea de dolari au ca efect creșterea cursului de schimb al dolarului în raport cu alte valute. Invers, scăderea dobânzilor în S.U.A incită investitorii să-și lichideze acțiunile în dolari și să-și plaseze capitalurile în alte valute. Aceste vânzări de dolari și cumpărări de alte valute au ca efect scăderea cursurilor monedei americane. Un exemplu este acela al creșterii francului elvețian în anul 2011.

Influența ratei dobânzii nu se limitează la determinarea cursurilor valutare la vedere ce se exercită și asupra cursurilor valutare la termen.

Teoria parității ratelor dobânzilor, formulată de J. M. Keynes se rezumă la fraza: cursurile la termen ale valutelor tind să se apropie de paritatea ratelor dobânzii. Reportul sau deportul unei valute A față de o valută B sunt, în aceste condiții, determinate de diferențele de dobânzi practicate pe piețele monetare ale monedelor A si B.

Relația dintre cursul valutar la termen și cursul valutar la vedere respectiv teoria parității ratelor dobânzii se explică prin următorul exemplu:

La data de 8 martie 1997, “Wall Street Journal” informează că pe piața la vedere cursul de schimb al francului francez în raport cu dolarul american era 1$ = 7,23 FF.

Aceeași sumă de informații arată că marca germană se negocia la vedere pe baza unui curs de 1$ = 2,3890 DM, iar la termenul de 90 zile pe baza unui curs de 1$ = 2,3649 DM.

Aceste informații conduc la punerea a două probleme, și anume:

factorii care explică și justifică faptul că cursul valutar la termen diferă de cursul valutar la vedere;

motivul pentru care, la un moment dat, prețul la termen al dolarului este mai mare decât prețul său la vedere; în cazul în care este vorba de euro, pe când acest preț este mult mai mic în cazul în care este vorba de fracul elvețian.

Răspunsurile la aceste două probleme sunt oferite de “teoria parității ratelor dobânzii”.

Presupunem că o bancă dispune de lichidități în dolari și că încearcă să plaseze aceste lichidități astfel încât rentabilitatea plasamentelor respective să fie maximă. Banca poate plasa absolut liber fondurile sale la New York sau la Zürich. Ipotezele suplimentare se referă la ratele dobânzilor pe cele 2 piețe, la cursul valutar la vedere și la volumul lichidităților de care dispune banca:

t: rata dobânzii pe termen scurt (șase luni) pe piața bonurilor de tezaur de la Zürich;

t’: rata dobânzii pe termen scurt (șase luni) pe piața bonurilor de tezaur la New York;

cursul valutar la vedere este: 1$=3CHF;

banca dispune de un capital C, suma care este egală cu prețul unei mărci germane pe piața la vedere.

Banca are două posibilități: fie transferă capitalul sau disponibilul bănesc la Frankfurt, fie investește respectivele pe piața americană a bonurilor de tezaur.

În cazul în care transferă C dolari pe piața monetară de la Zürich, banca va obține 1 CHF, pe care îl va plasa la un termen de 6 luni, cumpărând bonuri de tezaur. După scurgerea perioadei de 6 luni, banca va obține suma: (1+t) CHF. Însă, cumpărând bonuri de tezaur pe piața de la Zürich, banca se expune unui anumit risc valutar. Este adevărat că ea obține o rentabilitate de, presupunem, 12% pentru o perioadă de 6 luni, dar, în aceeași perioadă, marca francul elvețian poate scădea cu, să spunem, 10% față de dolar.

Pentru a se proteja contra acestui risc, banca vinde acum la termen suma de (1+t) CHF de care va dispune peste 6 luni. Această vânzare se face la un anumit curs T, cursul la termen al francul elvețian în raport cu dolarul american.

Efectuând această vânzare la termen, banca este sigură că va încasa la sfârșitul celor 6 luni suma de: (1+t)T dolari.

În cazul în care își plasează fondurile la New York, banca va obține la sfârșitul celor 6 luni suma de: C(1+t) dolari. Însă, în condițiile în care cele două piețe comunică perfect, plasamentul fondurilor la Zürich și plasamentul la New York sunt echivalente:

T(1+t)=C(1+t’)

Din această relație rezultă:

1+t’

T=C x –-

1+t

De aici rezultă că, pentru francul elvețian cursul la termen depinde de cursul sau la vedere și de ratele dobânzii practicate pe piața elvețiană și pe piața americană la titlurile financiare care prezintă același risc.

Dacă rata dobânzii pe piața de la Zürich este mai mare decât rata dobânzii de pe piața de la New York, cursul la termen al francului elvețian, T, este mai mic decât cursul sau la vedere. Francul elvețian înregistrează atunci la 6 luni un deport egal cu diferența dintre cursul la vedere și cursul la termen.

Presupunem că:

t =12%

t’=10%

C=1/3,

Cursul la termen, T, va fi:

1,06

T=1/3 x ––– = 0,3365

1,05

În situația de echilibru pe piața valutară, reportul sau deportul sunt egale cu diferențialul ratelor dobânzii de pe piețele monetare respective.

Dacă rata dobânzii pe piața de la Zürich este mai mare decât rata dobânzii pe piața de la New York, banca va obține un câștig mai mare investind fondurile sale pe piața monetară elvețiană, însă, pentru a se acoperi la termen, ea vinde francii elvețieni la un preț mai slab ce diminuează câștigul realizat pe piața monetară.

Invers, dacă rata dobânzii pe piața de la Zürich este mai mică decât rata dobânzii de pe piața de la New York, banca beneficiază de un câștig mai mic prin investirea fondurilor sale pe piața de la Zürich, însă, când se acoperă la termen, ea vinde francii elvețieni la preț superior cursului la vedere, ceea ce compensează în parte câștigul mai mic realizat prin venirea sa la Zürich.

Diferențialul ratelor dobânzii constituie un factor explicativ important al modului în care se formează cursurile la termen, însă formarea cursurilor la vedere și la termen depind de cel puțin alți doi factori. În primul rând, o influență hotărâtoare atât asupra cursurilor la vedere cât și asupra cursurilor la termen o au cererea și oferta de valută, generate de comerțul internațional adică importurile și exporturilor de bunuri si servicii. În al doilea rând, un factor determinant al cursurilor la termen a cărui acțiune nu poate fi neglijată îl constituie însăși anticipațiile cu privire la cursurile la vedere viitoare ale diverselor valute.

Teoria parității dobânzii constituie și o explicație a acestor mișcări internaționale de capitaluri, acestea din urmă fiind generate de variațiile relative ale ratelor dobânzii practicate pe piețele monetare din diverse centre financiare.

În vederea explicării teoriei parității ratelor dobânzii și a mecanismelor acesteia, în figura nr. 2 din anexe sunt reprezentate pe abscisă reportul sau deportul în procente anuale iar pe ordonată diferențialul ratelor dobânzii exprimat tot în procent anual.

Admitem că este vorba doar de două comunități: SUA și U.E. și că în aceste comunități nu există control valutar sau alte piedici administrative în calea mișcărilor internaționale de capitaluri.

Dreapta OO’ reprezintă situația de echilibru. În fiecare punct de pe această dreaptă, teoria parității ratelor dobânzii este respectată, deoarece un anumit diferențial al ratelor dobânzii este compensat în întregime de un deport sau report pe piața valutară. Presupunem, pentru simplificare, că plasamentele pe piețele monetare americană și europeană nu prezintă nici un fel de risc, indiferent de ce natură este, iar scadența operațiunilor de plasament efectuate este absolut identică cu scadența operațiunilor de schimb efectuate pe piața valutară.

În aceste condiții pot exista două cazuri:

diferențialul ratelor dobânzii este mai mare decât diferențialul valutar;

diferențialul ratelor este mai mic decât diferențialul valutar.

Primul caz e reprezentat prin punctul A din figură. Ratele dobânzilor de pe piața monetară americană sunt mai mari cu 1,5% decât ratele dobânzilor de pe piața monetară europeană, pe când deportul la termen al dolarului față de moneda euro nu este decât 0,5%. Pentru ca paritatea ratelor dobânzii să fie respectată, ar fi trebuit ca deportul să fie 1,5%.

Aceste dezechilibre determină o ieșire de capitaluri europene cu destinația SUA, căci, în modul acesta, ele beneficiază de un câștig net și fără risc de 1%. Într-adevăr, cumpărând de exemplu, bonuri de tezaur americane, un investitor va obține un câștig brut mai mare cu 1,5% față de cel obținut pe piața monetară europeană. Pentru a evita un risc de depreciere a monedei americane față de euro, investitorul respectiv va vinde imediat la termen dolarii obținuți pe piața valutară; această vânzare se face cu un deport de 0,5%, ceea ce duce la amintitul câștig net de 1%.

Mișcările de capitaluri amintite au drept consecință restabilirea parității ratelor dobânzii. Reechilibrarea respectivă se explică prin două fenomene.

În primul rând, ieșirea de capitaluri europene, cu destinația SUA, determină majorarea deportului dolarului deoarece creșterea cererii de dolari pe piața valutară la vedere duce la o creștere a cursului său la vedere, iar creșterea simultană a ofertei de dolari pe piața valutară la termen duce la scăderea prețului la termen al dolarului.

În al doilea rând, intensificarea mișcărilor de capitaluri euro sporește lichiditatea pieței monetare americane și diminuează lichiditatea pieței monetare euro ceea ce determină o scădere a ratei dobânzii la New York și o creștere a ratei dobânzii la Frankfurt.

În consecință, în mod treptat, deportul dolarului tinde să crească iar diferențialul ratelor dobânzii tinde să se reducă. Această restabilire a parității ratelor dobânzii poate fi, eventual, favorizată prin deciziile autorităților europene care încearcă să majoreze ratele dobânzii de pe piața lor monetară pentru a frâna ieșirile de capitaluri (având în vedere că ieșirile de capitaluri duc la sporirea ofertei de euro și, deci, la scăderea cursului monedei euro și la scumpirea importurilor).

Al doilea caz, în care diferențialul ratelor dobânzii este mai mic decât diferențialul valutar, este reprezentat prin punctul B din figură. Dobânzile americane sunt mai mari cu 1,5% decât ratele dobânzii de pe piața monetară europeană, însă deportul dolarului față de moneda euro este de 2,5%. Respectarea parității dobânzii ar fi necesitat un deport de 1,5%.

Acest dezechilibru determină o ieșire de capitaluri din SUA spre U.E.. Deși ratele dobânzii sunt mai mari în SUA, deținătorii mărcii nu sunt stimulați să investească în SUA, iar deținătorii de dolari sunt stimulați să-și plaseze resursele pe piața monetară europeană deoarece procedând astfel beneficiază de un randament fără risc de 1%.

Un deținător de euro va obține un randament mai mare de 1,5% plasându-și fondurile la New York, însă acest câștig va fi anihilat de deportul de 2,5% pe care îl va suferi vânzând la termen dolari pentru a se proteja împotriva riscului valutar.

Mișcările de capitaluri amintite vor determina restabilirea parității ratelor dobânzii. Această reechilibrare se explică prin cele două fenomene deja prezentate care acum se desfășoară însă în sens invers.

În primul rând, intrările de capitaluri la Frankfurt determină reducerea deportului, deoarece creșterea ofertei de monedă americană pe piața valutară induce o scădere a cursului său la termen iar creșterea simultană a cererii de dolari pe piața la termen induce o creștere a cursului la termen al dolarului.

În al doilea rând, identificarea mișcărilor de capitaluri americane sporește lichiditatea pieței monetare euro și reduce lichiditatea pieței monetare americane, ceea ce determină o scădere a dobânzilor la Frankfurt și o creștere a dobânzilor la New York.

În consecință, în mod treptat, deportul dolarului tinde să reducă iar diferențialul ratelor dobânzii tinde să crească. Asemănător, restabilirea parității ratelor dobânzii poate fi, eventual, favorizată de deciziile autorităților monetare, care pentru a frâna mișcările de capitaluri și consecințele lor negative, acționează asupra nivelului ratelor dobânzilor.

Teoria parității ratelor dobânzii constituie un cadru de referință util pentru explicarea atât a diferențialului valutar, adică a ecartului între cursul valutar la vedere și cursul valutar la termen al unei anumite monede, cât și a mișcărilor internaționale de capitaluri. Cu toate acestea, există cel puțin patru factori instituționali care fac ca realitatea să se abată în măsură mai mare sau mai mică de la norma teoretică. În primul rând, disponibilitățile de fonduri susceptibile a fi utilizate în operațiunile de arbitraj valutar sunt limitate. Volumul mișcărilor de capitaluri, când acestea sunt disponibile depinde de condițiile de creditare practicate în relațiile dintre piețele financiare și de libertatea de acțiune a diverșilor operatori.

În al doilea rând, controlul valutar limitează valabilitatea teoriei parității ratelor dobânzii.

În al treilea rând, rata nu constituie decât un factor orientativ pentru atitudinea și comportamentul arbitrajiștilor, deoarece strategia acestora depinde și de factori calitativi, cum ar fi, de exemplu, lichiditatea plasamentului. În fine, există și un alt element care trebuie luat în considerare: speculația care nu se manifestă decât în perioade de crize de încredere în viitorul unei monede, însă, în măsura în care speculația intră realmente în joc, produce reporturi sau deporturi anormale, foarte îndepărtate de cele care rezultă în mod teoretic din paritatea ratelor dobânzii.

3.3. CURSURILE VALUTARE ȘI SOLDUL BALANȚEI DE PLĂȚI

Balanța de plăți a unei țări este un tablou statistic întocmit la intervale de timp regulate. Obiectul său este reflectarea în forma contabilă a ansamblului de fluxuri de active reale, financiare și monetare între rezidenții unei economii și nerezidenți, în cursul unei perioade de timp determinate (de regulă un an de zile).

Informațiile conținute în balanța de plăți a unei țări prezintă un interes deosebit pentru explicarea cursului valutar. Balanța de plăți înregistrează într-o formă exhaustivă tranzacțiile economice dintre țara în cauză și restul lumii.

Deficitul sau excedentul anumitor solduri ale balanței de plăți pot explica nivelul cursului valutar. Astfel. un deficit determină creșterea cererii de valută ceea ce face ca, în condiții “caeteris paribus” cursul monedei naționale să scadă pe piața valutară. Invers, un excedent determină creșterea cursului monedei pe piața valutară.

Pentru explicarea evoluției cursurilor valutare interesează în mod deosebit: soldul balanței comerciale, contul curent, contul de capital.

Balanța comercială reflectă încasările și plățile aferente exporturilor și importurilor de mărfuri. Soldul balanței comerciale este pozitiv dacă valoarea exporturilor e mai mare decât valoarea importurilor iar soldul acesteia e negativ în cazul invers.

În condiții “caeteris paribus”, o balanță comercială excedentară are tendința de a crește nivelul cursului valutar; o balanță comercială deficitară are tendința de a reduce nivelul cursului valutar, de precizat faptul că, în regim de liberă convertibilitate prețul unei monede A în raport cu o monedă B nu e determinat de situația balanței comerciale dintre A și B, ci de situația balanței fiecărei țări cu restul lumii.

Contul curent cuprinde balanța comercială, reprezintă o înregistrare contabilă cu dublă intrare a tuturor fluxurilor de bunuri și servicii dintre țări. El reprezintă suma tuturor tranzacțiilor curente. Veniturile obținute din exporturi, importuri, turism, veniturile obținute din dividende și dobânzi care circulă spre și dinspre străinătate, încasările și plățile privind asigurările și transportul ca și alte fluxuri determinate de diferite tranzacții sunt înregistrate în acest document. Soldul contului curent reprezintă diferența dintre credite (exporturi, venituri din turism, dividende și dobânzi încasate din străinătate, etc.) și debite (importuri, cheltuieli cu turismul în străinătate, etc.)

Contul de capital – înregistrează toate tranzacțiile cu active de capital dintr-o țară și partenerii ei străini. Împrumuturile externe, achiziționările de titluri din străinătate, retragerile din conturile bancare din străinătate reprezintă tranzacții de capital. Uneori, se face distincție între tranzacțiile de capital pe termen scurt și lung, dar acest lucru nu este relevant, în lipsa unei distincții între cele două categorii de tranzacții, situația netă a contului de capital (credite minus debite) este egală și de sens opus cu situația netă a contului curent.

Situația netă a contului de capital arată, de asemenea, în ce măsură îndatorarea netă a țării față de străinătate s-a modificat în perioada de timp pentru care s-a întocmit balanța de plăți.

Distincția cea mai importantă în cadrul contului de capital este cea între tranzacțiile obișnuite, normale și cele întreprinse de guvern – fie în regim de rate fixe de schimb, fie cu intenția de a influența rata de schimb (în condițiile ratelor flexibile).

Astfel, la o rată de schimb fixă, dacă guvernul intervine pe piață pentru influențarea ratei de schimb, se consideră că acesta se află într-o situație excedentară atunci când cumpără mai multă valută decât vinde (de exemplu, acumulează active străine sau plătește datorii către partenerii străini) și că se află într-o situație de deficit atunci când vinde active străine (sau se împrumută în exterior).

Balanța de bază acumulează rezultatele balanței tranzacțiilor curente și ale balanței mișcărilor de capitaluri pe termen lung. Soldul reflectă situația economică a unei anumite țări, constituind un bun instrument pentru explicarea nivelului cursurilor valutare. În explicarea evoluției pe termen mediu a cursului valutar se iau în considerare soldul balanței comerciale și soldul balanței tranzacțiilor curente (a contului curent).

Creșterea deficitului comercial nu poate avea decât un efect negativ asupra evoluției cursului valutar. Invers, reducerea deficitului tranzacțiilor curente exercită un efect favorabil asupra evoluției cursului valutar.

CAPITOLULUI 4 „ANALIZA FACTORILOR DETERMINANȚI AI CURSULUI DE SCHIMB”

De-a lungul timpului au apărut și s-au dezvoltat gradual mai multe teorii în materie de determinanți ai cursului de schimb:

Abordarea tradiționalistă (Keynes),

Paritatea puterilor de cumpărare (PPP);

Abordarea monetaristă (Friedman);

Paritatea ratelor de dobândă;

Teoria echilibrului general;

Modelul Mundell – Fleming;

Modelul Rudiger Dornbush;

Cursul de schimb valutar, în special cel flexibil, este o variabilă caracterizată de un dinamism deosebit, înregistrând modificări continue, nu numai de la o zi la alta și chiar în cursul aceleiași zile și de la o tranzacție la alta, astfel încât cursul de schimb se caracterizează printr-o mare mobilitate a cărei cauză o constituie gama largă de factori economici, financiari, politici, sociali etc., cei mai importanți fiind rata inflației, rata dobânzii, soldul balanței de plăți.

Pentru a studia modul în care evoluția cursului valutar poate fi influențată trebuie să definim următorii termeni:

Masa monetară

Specialiștii dau mai multe accepțiuni masei monetare.

O primă accepțiune este cea potrivit căreia masa monetară reprezintă un indicator care desemnează totalitatea mijloacelor bănești existente în economia unei țări la un moment dat, sau ca medie pe o anumită perioadă.

a doua accepțiune este cea conform căreia masa monetară este un indicator statistic, care se cuantifică pe baza bilanțului centralizat al întregului sistem bancar dintr-o țară, după deducerea operațiilor duble dintre bănci.

Rata dobânzii de referință

Rata dobânzii reprezintă cota procentuală ce se aplică de către bănci la creditele acordate și se încasează de către acestea la datele convenite prin contractele de credit sau la disponibilitățile care sunt păstrate în conturi bancare. Rata dobânzii de referință a fost introdusă prin Circulara nr. 3 din 1 februarie 2002 și se calculează ca medie aritmetică, ponderată cu volumul tranzacțiilor, a ratelor dobânzii la depozitele atrase și la operațiunile reverse reportate din luna anterioară celei pentru care se face anunțul. Ea este anunțată public în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, prin circulare ale Băncii Naționale a României.

Importul

Conform Codului Fiscal, titlul VI, cap. IV, art. 131, „se consideră import de bunuri intrarea de bunuri în România provenind dintr-un alt stat”. Aceste bunuri cuprind toate bunurile cu titlu oneros sau gratuit.

Indicele prețurilor de consum

Indicele prețurilor de consum (IPC) măsoară evoluția de ansamblu a prețurilor mărfurilor cumpărate și a tarifelor serviciilor utilizate de către populație într-o anumită perioadă (denumită perioadă curentă), față de o perioadă anterioară (denumită perioadă de bază sau de referință).

Indicele producției industriale

Indicele producției industriale (IPI) măsoară evoluția rezultatelor activităților cu caracter industrial de la o perioadă la alta, acesta fiind un indice de volum, de tip Laspeyres.

4.1. ANALIZA FACTORILOR DETERMINANȚI AI CURSULUI DE SCHIMB RON/EUR

Pentru a demonstra modul în care evoluția cursului valutar poate fi influențată de rata dobânzii de referință, de masa monetară, de indicele producției industriale, de import și de indicele prețurilor de consum, modelul poate fi construit astfel:

CSt = a0 + a1RDt + a2Mt + a3IPIt + a4It + a5IPCt + εt, t=1, 2, …, 18

unde:

Datele folosite pentru estimarea parametrilor sunt prezentate în Tabelul nr. 1.

Analiza acestui model a fost efectuată pe o perioadă de 18 luni, ianuarie 2007 – iunie 2008, având la bază date culese din buletinele lunare ale Băncii Naționale Române, respectiv buletinele nr. 6 și nr. 12 din anul 2007 și buletinul nr. 6 din anul 2008 și din buletinele lunare publicate de Institutului Național de Statistică, respectiv Buletinul statistic lunar 1/2008 și Buletinul statistic lunar 6/2008. Aceste date sunt prezentate în Tabelul nr. 1 din anexe.

4.4.1. Estimarea parametrilor

Autocorelația erorilor (testul Durbin Watson)

Autocorelația erorilor poate fi determinată prin două metode: metoda grafică și testul Durbin Watson.

Metoda grafică presupune realizarea unui grafic în care să fie evidențiate reziduurile modelului. Acest grafic este prezentat în Tabelul nr. 2 din anexe. Observând această reprezentare, constatăm că ea nu este suficientă pentru determinarea autocorelației erorilor. Așadar, vom aplica cea de-a doua metodă.

În urma aplicării testului mai sus menționat, observăm că valoarea mărimii DW, 0,9030, este cuprinsă în intervalul [d1,d2], unde d1 și d2 sunt valori extrase din tabela Durbin – Watson, corespunzătoare unui număr de 18 observări și 5 variabile explicative. Deci, nu se poate spune cu precizie dacă erorile sunt corelate sau nu.

Testul Student și testul Fisher

Identificând coeficienții din tabela de regresie, modelul econometric devine:

CSt = 2,842 + 0,050RDt + 0,000002Mt + 0,002IPIt – 0,0001It + 0,079IPCt + et

(7,813) (2,897) (0,410) (0,890) (-2,945) (2,634)

Valoarea teoretică a rației Student corespunzătoare la 12 grade de libertate și un prag de semnificație de 5% este 2,178. În urma calculării rației Student pentru fiecare parametru se pot afirma, cu o probabilitate de 95%, următoarele: masa monetară și indicele producției industriale nu au o influență semnificativă asupra modificării cursului de schimb valutar, parametrii corespunzători acestor două variabile explicative neavând o valorare semnificativ diferită de 0, în timp ce restul variabilelor explicative (rata de referință a dobânzii, importul și indicele prețurilor de consum) au o influență semnificativă asupra modificării cursului de schimb valutar. Deci, din model se vor elimina masa monetară și indicele producției industriale. Modelul rescris fără cele două variabile are forma:

CSt = a0 + a1RDt + a2It + a3IPCt + εt, t=1, 2, …, 18

unde:

Identificând coeficienții din tabela de regresie, modelul econometric devine:

CSt = 3,082 + 0,051RDt – 0,0001It + 0,089IPCt + et

(14,694) (3,134) (-2,977) (7,901)

Valoarea teoretică cuprinsă în tabela de distribuție Fisher, corespunzătoare pentru 3 și 14 grade de libertate și un prag de semnificație de 5%, este 3,343. Aplicând testul Fisher s-a obținut o valoare de 42,042. Deoarece valoarea teoretică este mai mică decât cea calculată se poate afirma, cu o probabilitate de 95%, că modelul este bine construit, iar variabilele explicative: rata de referință a dobânzii, importul și indicele prețurilor de consum au o influență semnificativă asupra modificării cursului valutar.

De asemenea, în urma calculării coeficientului de determinație, se poate afirma că importul, indicele prețurilor de consum și rata de referință a dobânzii explică în proporție de 90% modelul, restul până la 100% reprezentând influența altor factori care nu au fost luați în considerare.

Testul de stabilitate Chow

Pentru a studia stabilitatea seriilor de-a lungul timpului, de obicei se împarte seria în două subserii, pentru a testa dacă cele două subserii și-au schimbat trendul. În cazul de față, cele două subperioade sunt: ianuarie 2007 – septembrie 2007 și octombrie 2007 – iunie 2008. Aplicându-se testul Chow, se obține o valoare calculată (F*=2,615) mai mică decât valoarea corespunzătoare la 4 și 10 grade de libertate și un prag de semnificație de 5% (în valoare de 3,478).

Având în vedere relația dintre cele două mărimi calculate, se poate afirma că cele două funcții nu diferă în mod semnificativ, cu alte cuvinte, cele două serii sunt descrise de aceeași funcție.

4.2. ANALIZA FACTORILOR DETERMINANȚI AI CURSULUI DE SCHIMB RON/USD

Pentru a determina influența factorilor determinanți asupra evoluției cursului de schimb al RON/USD se va folosi un model econometric de următorul tip:

X=α+βM1+γD+δE+εI+ζQind

Unde:

Cu ajutorul modelului econometric se vor determina factorii de influență cei mai puternici care au determinat evoluția cursului de schimb RON/USD, prezentați în tabelul nr. 3 din anexe.

Am ales perioada ianuarie 1999 – ianuarie 2002, perioadă semnificativă în evoluția cursului valutar, dar și cu cele ample fluctuații ale cursului valutar.

Tabel nr. 3.1. Rezultatul funcției de regresie pentru cursul RON/USD

Analiza factorilor determinanți ai cursului de schimb RON/USD se face ce ajutorul regresiei statistice.

În tabelul nr. 3 din anexe, cu ajutorul coeficienților de corelație și de determinație se determină gradul de dependență între cursul RON/USD și factorii determinanți ai acestuia.

Coeficientul de corelație are valoarea de 0.9772 ceea ce arată că între evoluția cursului RON/USD și masa monetară, dobânda la depozite, exportul net, variația lunară a inflației și variația lunară a producției industriale există o puternică legătură, deoarece cu cât acest coeficient este mai aproape de 1 cu atât legătura este mai strânsă.

Coeficientul de determinație arată cât la sută din valoarea cursului de schimb este determinată de factorii luați în calcul. Se determină un procent de 95.50 %, restul de 4.50% sunt alți factori determinanți precum factori de natură financiară, politică, socială, psihologică.

Coeficientul de determinație ajustat are aceeași interpretare ca și coeficientul de determinație.

Eroarea standard aferentă fiecărei valori din eșantionul de 37 valori este de 1406.942 adică la fiecare valoare a cursului RON/USD există o eroare standard de 1406.942 lei.

Funcția de regresie aferentă cursului de schimb RON/USD și factorii determinanți ai acestuia este de forma:

RON/USD=15670.106+0.37M1-180.848D+0.323E+157.054I-114Q

Unde:

Analizând funcția de regresie, putem afla cât de mari sunt erorile de estimare față de valorile estimate și putem determina factorii cei mai importanți de influență asupra evoluției cursului de schimb al RON/USD.

Eroarea standard aferentă fiecărui factor de influență este: 3661.761 pentru termenul liber, 0.051 pentru masa monetară, 57.838 pentru dobânda la depozite în lei, 0.164 pentru exportul net, 222.581 pentru variația lunară a inflației și 91.331 pentru variația lunară a producției industriale.

Pentru a afla care factor de influență este cel mai relevant studiem rezultatele testului student. Din analiza acestuia cea mai mare valoare este de 7.385 aferentă masei monetare. Deci acest parametru a influențat cel mai mult evoluția cursului de schimb RON/USD. De asemenea, alți factori precum cei financiari, politici, sociali, psihologici urmează pe locul 2 ca importanță în evoluția cursului RON/USD. În cazul dolarului se observă că și dobânda deține o pondere importantă. Scăderea dobânzii la depozitele în lei a dus la creșterea cererii pentru dolarul american și implicit la creșterea cursului RON/USD.

Exportul net, variația lunară a inflației și variația lunară a producției industriale sunt factori cu influență nesemnificativă asupra evoluției RON/USD deoarece în testul student au valori mai mici decât 2.

Probabilitatea ca parametrii să nu fie corect estimați este nesemnificativă pentru: termenul liber, dobânda la depozite în lei, exportul net, variația lunară a inflației și a producției industriale. În cazul masei monetare există o probabilitate de 2.252% ca aceasta să nu fie corect estimată.

Deci cea mai mare importanță pentru evoluția cursului RON/USD o are creșterea masei monetare de la 18227.6 miliarde lei în ianuarie 1999 la 50757 miliarde lei în ianuarie 2002 și de asemenea scăderea ratei dobânzii la depozitele în lei ce au determinat creșterea valorii dolarului american de la 11614 lei/USD în ianuarie 1999 la 32184 lei/USD în ianuarie 2002.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În urma analizei pieței valutare din România se pot trage o serie de concluzii cu privire la actuala stare a economiei și a consecințelor politicilor economice promovate de către statul român. Potrivit legislației în vigoare, Banca Națională a României stabilește și urmărește aplicarea regimului valutar pe teritoriul României, aspectul pozitiv fiind crearea și funcționarea cadrului instituțional, dar și regimul valutar cu un caracter dintre cele mai liberale. Rolul important al BNR se concretizează în crearea premiselor pentru depășirea căderii continue a monedei naționale.

Evoluții pozitive ale economiei precum: diminuarea deficitului soldului curent, reducerea inflației, nivelul ridicat al influxurilor financiare nu au fost suficiente pentru redresarea cursului valutar care a reflectat fidel starea reală a economiei naționale. Creșterea creditării în valută a persoanelor fizice demonstrează neîncrederea populației în moneda națională, dobânzile aferente monedei naționale au scăzut, acest fapt amplificând deprecierea continuă a leului. Pe de altă parte, comportamentul persoanelor fizice este puternic influențat de anticipările privind evoluția cursului. Puținele reprecieri ale monedei naționale au avut drept cauză anumite redresări de scurtă durată ale economiei. Comportamentul agenților economici a devenit imprevizibil, în condițiile unei dinamici extraordinare în domeniul prețurilor și valorilor. Operațiunile de speculă valutară și de dobânzi practicate de casele de schimb și de banci au fost nerestricționate în vreun fel de către organismele financiare interne și externe, mai ales în această perioadă ce criză (ex. francul elvețian).

Creșterea masei monetare este rezultatul unui cerc vicios creat de BNR pentru plata datoriilor externe tot mai scumpe, BNR tipărind alte monede la un curs tot mai scump.

Potrivit modelului econometric, evoluția masei monetare a reprezentat cel mai important factor al deprecierii leului față de dolarul american și euro, dar evoluția cursurilor de schimb RON/USD și RON/EUR au fost influențate de o multitudine de alți factori diverși care, cumulați au reflectat fidel încotro se îndreaptă economia națională.

Creșterea masei monetare fără creșterea corelată a producției interne, au dus dezechilibrul altor indicatori economici, deprecierea continuă a cursului de schimb RON/USD și RON/EUR reflectând politici monetare și financiare eronate.

Existența stării actuale a economiei este rezultatul cumulat al tuturor evoluțiilor negative iar evoluția cursului valutar este barometrul care reflectă aceste disfuncționalități, cursul valutar RON/USD și RON/ EUR a fost determinat de factorii amintiți, în studiu și, la rândul său a determinat alți factori răspunzători de buna funcționare a economiei naționale.

Avînd în vedere toate aceste aspecte, se poate spune că este necesară racordarea politicilor economice și financiare la interesele reale ale economiei naționale și crearea unei ordini firești în sistemul național de valori și prețuri. Numai schimbarea de optică și evitarea efectelor politicilor de macrostabilizare monetaristă pot genera relansarea economică. Acestea ar fi necesar să reprezinte și suportul susținerii economiei naționale de către organismele financiare externe și de instituțiile comunitare.

Anexe

Aici vor veni tabele nr. 1 și 2 din anexe

Tabel nr. 3

Evoluția cursului RON/USD și a principalilor factori determinanți în perioada ianuarie 1999-ianuarie 2002

Sursa: Raport anual al BNR, anii 1999, 2000 și 2001

Figura nr. 1. Participanți pe piața valutară

Figura nr. 2. Diferențialul ratelor dobânzii în procente anuale

Sursa: Economie monetară internațională

Figura nr. 3 Evoluția cursului de schimb al RON/EUR în perioada

februarie 2011 – ianuarie 2012

Sursa: www.curs-valutar-info.ro

Figura nr. 4 Evoluția cursului de schimb al RON/USD în perioada

februarie 2011 – ianuarie 2012

Sursa: www.cursvalutar.kappa.ro

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de specialitate:

Basno Cezar, Dardac Nicolae – Operațiuni bancare – Instrumente și tehnici de plată, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000;

Bran Paul – Relații valutar-financiare internaționale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002;

Bran Paul – Relații financiare și monetare internaționale, Editura Economică, București, 2004;

Cerna Silviu – Economie monetară internațională, Editura Mirton, Timișoara, 2004

Drăgoescu Elena – Relații valutar-financiare internaționale, Editura Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1980;

Bratu Ștefan – Tranzacții bursiere și burse de valori, Editura Universitaria, 2005;

Floricel Constantin – Relații valutar – financiare internaționale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996;

Floricel Constantin – Relații valutar-financiare internaționale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004;

Gradu Mihaela – Tranzacții bursiere – piețele futures și de opțiuni, Editura Economică, București, 1995;

Krueger Anne – Determinarea cursului valutar, Editura Sedona, Timișoara, 2005;

Jinga Victor – Moneda și problemele ei contemporane, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005;

Manual de operare, Casa Română de Compensație, Sibiu, 1998;

Minică Boajă – Relații financiare și valutare internaționale, Editura Universitaria, Craiova, 2007

Negruș Mariana – Tehnici de calcul valutar-financiare, Editura Militară, București, 1992;

Popa Ioan – Bursa, vol. 1 și 2, Editura Adevărul, București, 2003;

Pârvu Gheorghe – Economie politică – manual universitar, Editura Universitaria, 2007;

Popescu Gheorghe – Economia europeană, Editura Economică, 2007;

Reuters – Introducere în studiul produselor financiare derivate, 2001;

Reuters – Introducere in studiul piețelor monetare și valutare, Ed. Economică, București, 2004;

Simon Yves and Mannai Samir – Tehniques Financieres Internationales, Paris, 1998;

Zaharia Valentina – Piețe de capital și burse de valori, Ed. Economica, București, 2007;

XXX – Anuarul statistic al României, anii 2006, 2007 și 2008;

Legislație:

Legea nr. 312 din 28 iunie 2004 privind Statutul Băncii Naționale;

Legea nr. 284/2008 privind societățile comerciale, având ca obiect unic de activitate schimbul valutar;

Norma nr. 10/2007 privind funcționarea pieței valutare interbancare;

Regulamentul nr. 3/1997 privind efectuarea operațiunilor valutare, Banca Națională a României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 31 decembrie 1997;

Regulamentul nr. 5 din 13 septembrie 2006 privind efectuarea operațiunilor valutare;

Regulamentul valutar al BNR

Internet:

www.bmfms.ro

www.bnr.ro

www.bnro.ro

www.cursvalutar.kappa.ro

www.curs-valutar-info.ro

www.insse.ro

www.kmarket.ro

www.wikipedia.org