Piata Unica Regionala

=== l ===

Capitolul 1

Crearea pieței unice regionale în vestul Europei

Conceptul pieței comune

Conceptul de piață comună debuteză practic cu Tratatul de la Paris, al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), semnat la 18 aprilie 1951 și inspirat de ideile lui Jean Monnet și Robert Schuman, care reprezenta o abordare sectorială a integrării regionale. Însă el a fost consacrat de Tratatul de la Roma (CEE), semnat la 25 mai 1957, când a fost definit pe baza celor 4 libertăți fundamentale: libera circulație a mărfurilor, serviciilor, pesoanelor, capitalurilor, la care s-au adăugat ca suport cele 4 politici comune (PAC, comercială, concurență, transport). Conform unor autori cunoscuți în domeniul integrării europene, cum este Jacques Pelkmans, în cadrul conceptului mai larg de constituție economică introdus de Tratatul de la Roma, scopurile sau țelurile Comunității Economice Europene pot fi atinse prin mijloace sau puteri economice specifice , cum sunt piața comună și politicile comune. Aflat în afara definițiilor GATT, conceptul de piața comună ar defini, în viziunea unor autori consacrați ca B.Balassa (1961), o uniune vamală în care sunt abolite restricțiile față de factorii de producție sau ar reprezenta al treilea stadiu al integrării regionale, după zona de liber schimb și uniunea vamală. Există desigur mai multe abordări ale conceptului pieței comune, cum ar fi : a) un spațiu în care mărfurile, serviciile, persoanele, capitalurile circulă liber; b) o piață regională cu grad relativ înalt de integrare și reglementare ; c) un mijloc de realizare a obiectivelor sau țelurilor de reguli, principii, procedee, mecanisme care promovează integrarea piețelor naționale.

În piața comună au intrat entități diverse – state, regiuni, agenți economici, indivizi – fiecare cu interesele, tradițiile(obiceiurile) și viziunile sale, iar în acest spațiu europenii n-au fost singurii actori.Au fost factori care au favorizat integrarea piețelor și factori care au frânat procesul, factori de influență endogeni și exogeni. Mult timp a existat o confruntare între adepții pieței comune, ai regionalismului, reprezentați de locomotiva franco-germană și adepții liberului schimb pe bază multilaterală, ai sistemului GATT, reprezentați de SUA. Totuși atât liberalizarea regională cât și cea multilatelală a comerțului internațional au favorizat procesul de creștere și adâncire a interdependențelor economice, de globalizare a piațelor și economiei mondiale, de accelerare a progresului tehnic și tehnologic.

Pe baza prevederilor legislației primare (tratate) și pe baza adoptării legislației secundare obligatorii (regulamente, directive, decizii) și neobligatorii (opinii, comunicări, principii). Progresul a fost făcut în termenii integrării negative (Jan Tinderman), implicând eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative și altor obstacole echivalente între țările membre, uniunea vamală fiind realizată la 1 iulie 1968. În perioada 1962-1968 s-au pus în practică prevederile Tratatului de la Roma de creare a unei piețe agricole comune printr-un ansamblu complex de instrumente și reglementări.Totuși această piață comună agricolă a avut de la început un puternic caracter protecționist și a condus la numeroase dispute comerciale și confruntări în cadrul GATT între SUA și Comunitatea Europeană.

Ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Roma libera circulație a mărfurilor industriale, serviciilor și factorilor de produție a fost adesea împiedicată de reglementările naționale menite a proteja consumatorii, sănătatea publică și mediul. Numai o mică parte a acestor reglementări a fost armortizată prin procedura de armonizare legislativă prevazută de articolul 100 al Tratatului CEE și care necesită unanimitate în luarea deciziilor de către Consiliul de Miniștri. Însă realizarea uniunii vamale nu a însemnat automat o piață comună pentru mărfuri date fiind persistența altor obstacole netarifare, diverse tradiții și obiceiuri de consum, interese divergente ale producătorilor și consumatorilor, regimul special al sectoarelor economice cu caracter strategic.

Înainte de demararea programului pieței unice integrarea pieței produselor depășise sensibil stadiul uniunii vamale. În privința accesului pe piață existau contingente naționale pentru terți la produsele sensibile, precum și restricții voluntare pe baze naționale la export pentru terți, măsurile echivalente restricțiilor cantitative nu erau armonizate pentru terți; plățile erau subiectul controalelor valutare naționale, politica comună în domeniul transporturilor nu devenise o realitate, impozitarea indirectă avea un punct forte în sistemul unic de TVA, dar accizele nu erau armonizate; existau taxe la frontieră însă se realizează o cooperare vamală prin amortizarea și unificarea procedurilor de control și vămuire. În privința condițiilor de concurență pe piață ajutoarele de stat erau prohibite, achizițiile publice erau deschise, dar procedurile nu fuseseră amortizate, monopolurile comerciale de stat aveau interdicția oricăror discriminări, politica prețurilor, precum și al abuzului de poziție dominantă pe piață. În ceea ce privește funcționarea pieței exista o politică regională relativ armonizată cu unele restricții la nivel național, o politică a științei și cercetării puțin armonizată, iar unele standarde și prevederi legislative privind agenții economici fuseseră armonizate și în domeniul agricol (PAC) prin care restricțiile naționale fuseseră înlăturate, la fel și o politică comună în domeniul cărbunelui și oțelului, unde prevalau subvenții și restricții comerciale.

1.2 Conceptul pieței unice (interne)

În iunie 1985, ca răspuns la stagnarea procesului procesului de integrare a piețelor și pentru a spori potențialul competitiv al Comunității Europene față de SUA și Japonia, este prezentată de către Comisia prezidată de Jacques Delors Cartea Albă asupra realizării pieței unice. Actul Unic European adoptat de Consiliul European în 1986 și intrat în viguare în 1987 a fost un program detaliat și precis cu un număr de 282 de propuneri legislative, din care 221 s-au tradus în regulamente și directive, considerate esențiale pentru realizarea pieței unice, concept care l-a înlocuit pe cel al pieței comune. Programul pieței unice s-a axat pe 3 secțiuni privind barierele fizice (controlul la frontiere), Tehnice (standarde, norme ) și impozitele indirecte(TVA, accize). Au fost implicate și procedurile achizițiilor publice pentru eliminarea caracterului lor protecționist, discriminatoriu și monopolist. Nu s-au abordat chestiuni legate de piața unică care au fost ulterior dezbatute la Maastricht, cum sunt politica socială europeană, care condiționeză în mare măsură libera circulație a serviciilor și persoanelor, convergența politicilor economice și uniunea monetară, care pavează drumul unificării piețelor de capital, armortizarea impozitării directe – proces nerezolvat în anii `90. Accelerarea procesului legislativ în cadrul Comunității Europene s-a datorat impunerii procedurii votului majorității calificate prin articolul 100 și a fost acompaniată de amplificarea rolului Parlamentului European prin noile proceduri de luare a deciziilor prevăzute de articolele 189 – cooperarea – și articolul 189 – codecizia .

Totuși realizarea programului pieței unice a implicat mai mulți actori, dintre care se detașează, pe de-o parte, instituțiile comunitare, iar pe de altă parte, guvernele și parlamentele țărilor membre, asociațiile producătorilor, comercianților și consumatorilor, consumatorilor, organizații de standardizare, instanțe juridice, firme și cetățeni.

Programul pieței a reprezentat cel mai ambițios obiectiv promovat de Comunitatea Europeană după înființarea sa în urma Tratatului de la Roma și a reprezentat un succes deplin, mai ales prin prisma construcției legislative. În perioada 1985 – 1992 a fost adoptat un volum imens de legislație secundară, iar pentru umplerea unor goluri au fost necesare mai multe seturi de legislație de implementare. Pentru anumite state membre au existat unele perioade de tranziție sau derogări speciale. Proiectul pieței unice a utilizat două strategii complementare pentru realizarea lui, prima implicând o armonizare legislativă minimă în domeniul protecției sănătății publice, consumatorilor și mediului, și a doua implicând o armonizare funcțională bazată pe principiul recunoașterii reciproce, consacrat de CEJ în urma celebrului Cassis de Dijon.

Realizarea programului pieței unice a însemnat un progres apreciabil pe linia integrării piețelor naționale de mărfuri într-o singură piață comunitară deschisă liberei concurențe și a pregătit terenul pentru adâncirea integrării economice prin crearea Uniunii Economice și Monetare și ulterior pentru noi valuri de lărgire și transformarea UE într-o comunitate pan-europeană.

Implementarea programului pieței unice poate fi analizată din punct de vedere macroeconomic ca având un impact deosebit pe supply-side (ofertă), manifestat prin stimularea producției, sporirea concurenței și reducerea prețurilor, dar care se răsfrânge și printr-un efect puternic stimulativ pe demand-side (cererea). Evident există o interconexiune complexă între piața unică, creșterea economică și diminuarea șomajului, întrucât o piață funcțională deplin integrată stimulează concurența, restructurarea și inovația, sporește gradul de coeziune economică și socială pe plan regional, datorită intensificării comerțului și tehnologiei în tot cuprinsul comunității. Iată de ce, o dată cu Actul Unic European au apărut noi politicii comerciale. Pe de altă parte, realizarea unei piețe unice efective a însemnat adoptarea monedei unice contribuind la rândul ei la funcționarea eficientă a pieței bunurilor și facilitând integrarea pieței factorilor de producție, îndeosebi a pieței de capital.

La sfârșitul programului legislativ de 8 ani care a dus la realizarea pieței unice în decembrie 1992, Consiliul de Miniștri a cerut Comisiei Europene să prezinte în 1996 o analiză a impactului și eficacității legislației adoptate. În decursul a doi ani au fost elaborate 38 de studii independente privind diverse sectoare economice, arii legislative sau variabile economice, împreună cu o largă trecere în revistă a mediului de afaceri comunitar, iar pe baza acestor documente, însumând cca 10.000 de pagini, Comisia a prezentat un raport politic în noiembrie 1996. Concluziile acestui raport relevă importantele realizări pe linia liberei circulații a mărfurilor și serviciilor, dar și neîmplinirile în privința liberei circulații a persoanelor, legii firmei, impozitării, promovării societății informaționale etc.

Dezvoltarea și consolidarea pieței unice nu s-a încheiat în decembrie 1992, Consiliul de Miniștrii a cerut Comisiei Europene să prezinte în 1996 o analiză a impactului și eficacității legislației adoptate. În sectoare economice, arii legislative sau variabile economice, împreună cu o largă trecere în revistă a mediului de afaceri comunitar, iar pe baza acestor documente însumând cca 10,000 de pagini Comisia a prezentat un raport politic în noiembrie 1996. Concluziile acestui raport relevă importantele realizări pe linia liberei circulații a mărfurilor și serviciilor, dar și neîmplinirile în privința liberei circulații a persoanelor, legii firmei, impozitării, promovării societății informaționale etc. Dezvoltarea și consolidarea pieței unice nu s-a încheiat în decembrie 1992, nu doar de cadrul juridic(legislativ), ci și de extinderea politicilor comune ale UE și de politicile de liberalizare la nivelul statelor membre.

În raportul din noiembrie 1996 Comisia a prezentat și prioritățile pentru agenda pieței unice, evidențiind și problemele ce trebuiau rezolvate în continuare. În primul rând, statele membre urmau să-și reînoiască angajamentele față de programul pieței unice, realizat în octombrie 1996 în proporție de 91%(medie comunitară), îndeosebi prin implementarea legislatiei primare (completările aduse acordului de la Roma) și secundare. În al doilea rând, trebuia evitată tendința de reglementare excesivă la nivel comunitar și național pentru a nu crea presiuni negative asupra mediului de afaceri și economiei comunitare. În al treilea rând, era necesară exprimarea voinței politice a guvernelor naționale pentru înlăturarea obstacolelor rămase în calea desăvârșirii pieței unice, chiar în domenii sensibile cum sunt impozitarea și controlul persoanelor la frontieră (acordul Schengen rezolvand ultimul aspect). În al patrulea rând, trebuiau folosite toate instrumentele aferente politicilor comune ale UE pentru a îmbunătății funcționarea pieței unice, ceea ce a implicat ca, pe lângă noile politici comune lansate o dată cu Tratatul de Maastricht, cum sunt politica monetară, politica de coeziune, să fie reformate alte politici comune(PAC, politica structurală – vezi agenda 2000) și să fie avute în vedere politici comune în domeniul industrial și energetic. De asemenea politica comună a concurenței s-a extins și reformat continuu în noi domenii, cum sunt fuziunile, ajutoarele de stat, achizițiile publice. În al cincilea rând, aplicarea conceptului pieței unice presupune asigurarea unui cadru favorabil mediului de afaceri și manifestării libere, neîngrădite a raporturilor dintre producători, comercianți și consumatori. Mediul de afaceri comunitar este sprijinit de un ansamblu de politici comunitare, ambele componente vizând progresul pe plan social, adică crearea de beneficii tangibile cetățenilor UE prin asigurarea unor prețuri mai mici și unor opțiuni mai largi consumatorilor, extinderea sferei de libertăți și drepturi ale omului, ridicarea continuă a nivelului de trai, îmbunătățirea sănătății și siguranței la locul de muncă, sporirea securității și siguranței produselor comercializate, creșterea calității mediului înconjurător.

Studiile care au evaluat impactul programului pieței unice s-au referit la situația comerțului, investițiilor, concurenței, autoturismelor, produselor farmaceutice etc. și au implicat o activitate de cercetare imensă, aproape dublă față de Raportul Cecchini din 1988 referitor la potențialul pieței unice.Totuși au existat și alți factori care au influiențat economia UE, cum ar fi : ciclul economiei mondiale, procesul de globalizare, progresul tehnic și tehnologic, reunificarea Germaniei, tranziția din estul Europei, instabilitatea cursurilor de schimb sau criza SME din perioada 1992 – 1993. Studiile au evidențiat numeroase efecte favorabile sau beneficii ale pieței unice. Beneficiile realizării pieței unice au fost sensibil superioare costurilor și s-au tradus prin reducerea costurilor afacerilor, economii de scară, creșterea concurenței, raționalizarea și adâncirea specializării în producție, sporirea copetitivității firmelor comunitare, creearea de noi locuri de muncă, suplimentarea creșterii PIB-ului comunitar. Costurile pe plan național, regional, social, ecologic au fost și ele destul de importante, deși mai dificil de evaluat. Este evident că piața unică, sau piața internă cum a fost tot mai des numită în anii `90, este de departe de a fi perfect omogenă, existând diverse segmente cu specificul lor, ea implicând și o anumită pierdere a identității naționale pe plan economic.

Efectele pozitive evaluate de experții independenți, evaluării însușite în mare parte de Comisie, se referă la creșterea economică suplimentară de 1% pe an, suplimentarea locurilor de muncă cu 300,000 – 900,000, reducerea ratei inflației cu 1 –1,5% pe an, majorarea investițiilor autohtone cu 2,7% și creșterea sensibilă a investițiilor în UE (44% din totalul mondial la începutul anilor `90 față de 28,2% în perioada 1982 – 1987), accelerarea dezvoltării economice a statelor mai puțin dezvoltate și a procesului de restructurare a unor ramuri energo și capital-intensive, intensificarea comerțului intracomunitar) la produse manufacturate și servicii, ponderea sa a crescut cu 14% și respectiv 7% față de deceniul precedent), dar și a comerțului cu terții(SUA și Japonia), sporirea considerabilă a varietății ofertei de produse și servicii asociată și cu proliferarea tehnologiilor informaționale și revoluția logisticii, deschiderea achizițiilor sectorului public, liberalizarea sectoarelor de telecomunicații și a serviciilor bazate pe informație, diminuarea costurilor pentru comercianți și transportatori cu 5 mld. ecu pe an datorită înlăturării controlului vamal și fiscal la frontierele interne, reducerea prețului mediu la echipamentul de telecomunicații cu 7% și deci economii de 1,5 – 2 mld. ecu pe an pentru clienți, suplimentarea traficului aerian cu cel puțin 20%. Trebuie menționat că programul pieței unice a coincis cu Runda Uruguay din cadrul GATT și pe baza agenției stabilite pentru respectivele negocieri, UE a promovat liberalizarea comerțului internațional și descurajarea protecționismului comercial, cu excepția sectorului agroalimentar.

Programul pieței unice a avut și minusurile sale legate mai ales de beneficiile relativ mici pentru IMM-uri decât pentru marile firme, perioada mai îndelungată de implementare și dificultățile de implementare a legislației comunitare în domeniul asigurărilor și achizițiilor publice, întârzierea efectelor depline pe planul creșterii competitivității firmelor comunitare, nerezolvarea problemei șomajului structural, persistența unor reglementări și obstacole naționale în domeniul serviciilor și factorilor de producție.

Este cert că implementarea programului legislativ a condus la un grad înalt de integrare a pieței produselor industriale și la creșterea gradului de integrare a pieței serviciilor, unde existau multe bariere naționale în calea liberei circulații transfrontaliere, precum și la un anumit progres în direcția integrării pieței unice a reprezentat sau nu o forță motrice într-un anumit sector. Aceasta ar confirma ideea efectului de antrenare sau propagare (spillover effect) susținută de teoria neofuncționalistă. Pe baza unor studii și a unui raport Eurostat efectuat cu ajutorul chestionarelor distribuite la 13.500 de firme comunitare s-a desprins concluzia că măsurile din cadrul programului pieței unice au avut atât efecte de favorizare cât și de antrenare a schimbărilor din domeniul economic. Aceste măsuri au schimbat în bine climatul de afaceri la nivel comunitar, au contribuit la promovarea unor strategii pan – europene ale marilor firme, mai ales în transportul aerian, transmisiile prin satelit, telecomunicații și telefonie mobilă, corporațiile bancare, producția de autoturisme, domenii în care accesul pe piață a devenit mai facil, concurența transfrontalieră s-a amplificat, vânzările și fuziunile de firme s-au intensificat.

În contrast cu dinamismul unor sectoare cu potențial mare de dezvoltare au existat și alte sectoare economice, cum sunt cel bancar și al asigurărilor, industria farmaceutică, industria energetică, care au rămas structurate în granițele naționale, datorită orientării pregnante a ofertei către piețele interne, rolului important jucat de preferințele și obișnuințele consumatorilor, controlului puternic exercitat de guvernele naționale în numele siguranței medicale și securității energetice. Prin prisma situației din aceste domenii se poate aprecia că există un potențial însemnat de dezvoltare în viitor a pieței unice.

Comisia Europeană a încercat încă din 1996 să evalueze efectele liberalizării în 3 domenii : energie, telecomunicații/servicii bazate pe informații și transport. Numai liberalizarea din domeniul electricității convenită în vara lui 1996 ar trebui să aducă economii consumatorilor de 4-5 miliarde euro pe an în 2005; liberalizarea telecomunicațiilor combinată cu răspândirea tehnologiilor informației și serviciilor bazate pe informații ar contribui la o creștere a PIB-ului UE cu peste 1% pe an în 2005, iar finalizarea rețelelor de transport transeuropeane, combinată cu îmbunătățirea transportului feroviar și prețuri mai avantajoase la toate formele de transport ar aduce economii potențiale beneficiarilor de peste 130 mld.euro/an sau 1 – 1,5% din PIB-ului UE in 2005.

În afara cadrului legislativ asigurat de programul pieței unice s-a creat un cadru instituțional de sprijin reprezentat de Consiliul de Miniștri al Pieței Interne, Directoratului General al Pieței Interne din cadrul Comisiei Europene, Parlamentul European, care este codecident, Curtea Europeană de Justiție. Comisia Europeană este, prin intermediul directoratelor sale generale și al politicilor comune administrate, principalul actor în procesul de dezvoltare și consolidare a pieței interne. Comisia urmărește modul în care regulamentele sunt respectate și directivele sunt transpuse în legislația națională, iar în cazul în care adoptarea directivelor nu s-a făcut în litera și spiritul prevederilor lor, Comisia recurge la presiuni politice sau acțiuni juridice. Comisia monitorizează din 1997 starea pieței interne și modul în care se aplică și se respectă legislația pieței unice, care conferă drepturi și obligații persoanelor juridice și fizice (progresul transpunerii legislației comunitare în cea națională este investigat de 2 ori pe an). Legislația și dreptul comunitar în acest domeniu (vezi principiile și jurisprudența Curții Europene de Justișie) sunt direct aplicabile, instanțele naționale având competența de a suspenda anumite măsuri și de a acorda compensații. Întrucât acțiunile juridice sunt adesea prea costisitoare pentru cei prejudiciați, reprezentanții cetățenilor din PE, dar și organizațiile consumatorilor și asociațiile producătorilor sunt direct implicate în supravegherea respectării legislației pieței unice. La mijlocul anilor `90 Comisia a lansat o campanie majoră de informare a publicului în domeniul legislației pieței unice, numită Citizens First.

În afara instituțiilor comunitare și autorităților naționale mai există și alți actori importanți implicați în activitatea de reglementare a pieței interne, dintre care se detașează noile organizații europene de standardizare, cărora le-a fost delegată de catre UE competența elaborării de norme și standarde europene menite a înlocui barierele tehnice naționale. Pe de altă parte, organizațiile patronale naționale și cele europene, gen Uniunea Confederațiilor Patronale și Industriale Europene (UNICE) au întreprins propriile lor studii și investigații, sugerând importante îmbunătățiri ale procesului de reglementare, inclusiv raționalizarea acestuia.

1.3 Perspectivele dezvoltării și consolidării pieței unice

În acest deceniu dezvoltarea și consolidarea pieței interne sunt legate de deschiderea și liberalizarea unor piețe, de determinarea prețurilor exprimate în euro și de creșterea transparenței și comparabilității acestora, de creșterea calității mărfurilor și serviciilor, de creșterea calității marfurilor și seviciilor, de accelerarea reformei pieței produselor și de sporirea încrederii oamenilor de afaceri și consumatorilor în acestea, de promovarea dezvoltării durabile și armonioase a comunității, de funcționarea adecvată a piețelor în perspectiva extinderii către centrul și estul Europei, de integrarea dezvoltării durabile și protecției mediului în politicile pieței interne (vezi contribuția Consiliului European de la susținerii integrării piețelor), de includerea liniilor directoare largi ale politicii economice stabilite de ECOFIN pentru 2001 și 2002 în cadrul strategiei pieței interne de către CM pentru piața internă, afacerile consumatorului și turism.

Dezvoltarea și consolidarea în continuare a pieței interne rămâne esențial dependentă de eficiența activității legislative la nivel comunitar și național și de îmbunătățirea politicilor comune, ambele procese implicând aportul instituțiilor comunitare și al autoritaților naționale, dar și de extinderea activităților agențiilor economici naționali peste frontiere naționale. Piața internă unică a reprezentat fundamentul pentru trecerea la un nou stadiu, superior al integrării economice – uniunea economică și monetară – proces finalizat practic la începutul anului 2000. Realizarea integrării monetare depline și abordara strategică a problematicii dezvoltării economico – sociale demonstrează importanța schimbărilor graduale sau treptate în dinamica integrării europene.

Desigur că există o multitudine de probleme cu care se confruntă simultan UE și care sunt dificil de abordat și de rezolvat, cum ar fi: lărgirea UE, adâncirea și extinderea integrării, perspectiva unei Europe cu mai multe viteze, deficitul democratic în procesul de luare a deciziilor, reforma instituțională și constituțională a UE, echilibrul de putere între Comunitate și statele membre, rolul UE pe plan european și internațional. Multe din aceste probleme au un impact major asupra evoluției pieței interne, spre exemplu adâncirea integrării în sfera politicii fiscale și în sfera politicii sociale. Lărgirea UE către centrul și estul Europei înseamnă lărgirea pieței interne, sporirea concurenței, reforma unor politici comune etc. Reducerea deficitului democratic prin creșterea rolului parlamentelor naționale în transpunerea și eventual în aprobarea legislației derivate (secundare) ar putea influiența sensibil activitatea legislativă in domeniul pieței interne. Modificarea echilibrului de putere între comunitate și statele membre pe care o poate aduce și reforma instituțională și constituțională a UE conjugată cu o reformă pe plan politic spre un model federal sau confederal (interguvernamental) va avea fără îndoială efecte importante asupra procesului decizional în cadrul Comunității și implicit asupra evoluției pieței interne.

Ce se va întâmpla după 2004, ultimul an de implementare a Strategiei Pieței Interne dar și anul primului val de lărgire a UE ? Întrebarea poate părea retorică dar este destul de legitimă întrucât Strategia de la Lisabona are ca termen limită anul 2010, iar Strategia Pieței Interne este definită drept axul său central. Continuarea Strategiei Pieței Interne după 2004 depinde de rezultatele obținute în implementarea ei și de cerințele ridicate de lărgirea UE către centrul și estul Europei, implicit de lărgirea pieței interne la aproape 10 ani de la ultima lărgire și la aproape 20 ani de la demararea programului pieței interne unuice.

Succesul Uniunii Europene și Monetare a dat o grea lovitură euroscepticilor, destul de numeroși și am putea spune destul de agresivi în a eșecul adâncirii integrării și chiar a prevesti destrămarea Comunitații. Adepții integrării profunde care scoteau în evidență pericolul încremenirii în proiect sau al eurosclerozei pot răsufla liniștiți, trenul european plecat din stație la inceputul anilor ’50 a ajuns în secolul și mileniul următor și nu are perspective să deraieze sau să se oprească. Adâncirea continuă a integrării economice a demonstrat că există o forță motrică intrinsecă a procesului integraționist, chiar și in privința extinderii dimensiunilor integrării. În acest deceniu adâncirea și extinderea integrării pot intra în coliziune cu problemele lărgirii, deficitul democratic și aplicării principiului subsidiarității, ceea ce ar putea atrage o reevaluare fundamentală a direcției către care se indreaptă UE și a echilibrului de putere între Comunitate și statele membre. Pe termen scurt și mediu perspectivele integrării politice par a fi destul de reduse și prevalența modelului interguvernamental reprezintă aproape o certitudine. Pe termen lung și foarte lung progresele pe linia integrării politicilor fiscale și sociale cuplate cu consolidarea pilonilor doi și trei ai UE (PESC și JAI) și cu reformele profunde de ordin instituțional și constituțional pot conduce la un model politic federal, care va reprezenta o provocare majoră pentru viitorul Europei unite.

1.3.1 Moneda unică – EURO și viitorul ei

Încă de la 14 noiembrie 1995 Institutul Monetar European (IME) a prezentat un scenariu de trecere la moneda unică, scenariu ce a fost discutat și aprobat cu ocazia reuniunii de la Madrid a Consiliului Europei din 15 –16 decembrie 1995 și care prevedea introducerea de monede și bilete de bancă europene cel mai târziu la 1 ianuarie 2002. Cu această ocazie a fost ales și numele noii monede, considerându-se că primele patru litere ale continentului lor sunt potrivite pentru denumirea acestei „piese centrale” a uniunii monetare, deci EURO. Scenariul prevedea trei etape distincte și patru date cheie. Procesul urma să debuteze la începutul anului 1998 și să se încheie la 1 iulie 2002.

Prima etapă demara la începtul anului 1998, cu un an înainte de adevărata începere a uniunii monetare, având ca punct forte desemnarea de către șefii statelor UE a țărilor care vor participa la proces. Această etapă a fost parcursă conform prevederilor și a fost marcată de o „efervescență legislativă” în țările participante pentru respectarea întocmai a Tratatului de la Maastricht.

Conform planurilor IME, etapa a II-a începea la 1 ianuarie 1999, odată cu debutul fazei a III-a a UEM. Cursurile de schimb au fost fixate irevocabil în 1999 (tabelul 1), ele fiind valabile în momentul trecerii la moneda unică. Astfel, de la 1 ian. 1999, prin fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb ale monedelor țărilor participante, Euro a devenit în mod oficial moneda comună celor 11 țări desemnate să intre în cea de a treia fază a UEM. Însă, pe parcursul unei perioade tranzitorii de 3 ani (1999-2001) consumatorii nu au utilizat decât o monedă europeană în stare virtuală (un euro scriptural – sub forma viramentelor, a cecurilor, a cardurilor bancare). Băncile centrale naționale și Banca Centrală Europeană își realizează politica lor monetară în moneda unică și o promovează pe piețele de schimb internaționale.

Tabel 1.

Etapa a III-a, de la 1 ian. 2002, a fost cea mai „tangibilă” pentru publicul larg care poate utiliza în sfârșit moneda unică (euro fiduciar, sub forma biletelor și monezilor). Moneda națională și moneda unică au „coabitat” timp de 6 luni. Apoi, începând cu 1 iulie 2002, în circulație a rămas numai moneda europeană unică.

Acest decalaj între moneda scripturală și moneda fiduciară a fost necesar:

pentru a permite o adaptare neviolentă a consumatorilor și a le acorda timpul necesar familiarizării cu o scară de valori exprimată în euro; de altfel, în primul an al perioadei tranzitorii (1999-2001) a fost prevăzut un afișaj dublu, neobligatoriu (în moneda națională și în euro) al prețurilor produselor și serviciilor;

pentru a permite tuturor actorilor economici publici și privați de a-și adapta contabilitatea și sistemul informatic;

pentru a fabrica monezile și biletele.

În ceea ce privește consecințele introducerii monedei unice, aceasta va întări unicitatea pieței comunitare: nu mai este nevoie ca cetățeanul ce trece dintr-o țară în alta să schimbe devize, nu mai sunt cheltuieli de tranzacționare și nici incertitudini legate de riscul valutar care îngrădesc mișcarea bunurilor, capitalurilor și serviciilor; astfel, transparența costurilor și prețurilor este totală.

Câștigurile de care se vor bucura participanții la euro, deși destul de dificil de cuantificat constau în:

– îmbunătățirea în mod semnificativ a funcționării pieței europene și a competitivității economiei europene;

– conducerea la o creștere a concurenței, a schimburilor și o adâncire a specializării în zona euro;

– permit dispariția distorsiunilor de concurență care mai rezultă din fluctuațiile cursurilor de schimb și din reajustările de parități;

– reduc factorul aleatoriu din previziune, simplifică problemele contabile și deci, poate favoriza pentru IMM comerțul cu țările comunitae;

– datorită ei piața europeană devine o realitate mai accesibilă pentru toți, ceea ce îi conferă o nouă dimensiune.

Moneda europeană-Euro va fi, mai ales, un concurent credibil pentru dolar pe piața monetară internațională. Crearea euro ar putea, orice ar fi, să accelereze mișcarea de basculare a dolarului către euro, cu toate că o astfel de evoluție nu intervine decât pe termen lung și în mod gradual. Deja, la aproape doi ani după lansarea sa, Euro a devenit a doua monedă cea mai utilizată după dolarul american și înaintea yenului japonez. Această situație reflectă moștenirea vechilor monede naționale ale țărilor din zona euro, care au fost înlocuite de Euro și rezultă și din ponderea economică a Eurolandului în economia mondială.

Comparată cu SUA, zona euro are un PIB inferior, însă contribuie cu o parte mai importantă la exporturile mondiale, dispunând totodată de un sistem bancar mai vast; în privința piețelor de acțiuni și a titlurilor de creanță dimensiunile sale sunt mai modeste. Dacă utilizarea euro, atât ca monedă de tranzacție și de rezervă cât și ca unitate de cont rămâne mult inferioară celei a dolarului, locul său în operațiile internaționale nu încetează să crească. Totuși, dolarul continuă să fie principala monedă utilizată ca mijloc de plată în comerțul exterior de către toate celelalte state și singura deviză utilizată pentru cotarea materiilor prime și a energiei.

În ceea ce privește evoluția cursului euro în raport cu dolarul de la introducerea sa, se constată o evoluție în scădere; la sfârșitul lunii octombrie 2000, euro pierduse aproape 30% din valoarea sa inițială față de dolar, atingând nivelul cel mai scăzut în perioada scursă de la 1 ianuarie 1999 (1 euro= 0,8330$). Această scădere a valorii monedei europene este consecința mai multor cauze: criza petrolului din Orientul Mijlociu, depășirea ratei inflației în țările din zonă, ca și absența inițiativei din partea autorităților financiare internaționale pentru susținerea monedei unice, intervenția concertată din 22 septembrie 2000 fiind pentru moment singulară. În fapt, intervențiile băncilor centrale europene pot să reajusteze cursul de schimb numai pe termen scurt; este nevoie de măsuri concertate pe termen lung la nivelul economiilor naționale pentru a determina o creștere a atractivității euro în raport cu dolarul. Chiar dacă țările „zonei euro” au înregistrat performanțe economice notabile, creșterea reală a PIB a fost inferioară celei a economiei americane (3,75% în al doilea semestru al anului 1999 față de 7% în SUA și 3,75% în primele șase luni ale anului 2000 față de 5% în SUA). În plus, diferitele economii naționale ale zonei nu pot să evolueze imediat în mod sincron, deși elanul insuflat prin UEM în termeni de politică monetară și de schimburi externe ar trebui să fie benefic pentru toate țările; dacă privim ratele de creștere actuale se observă că este destul de prematur să se vorbească de convergența ciclurilor conjuncturale; în realitate, creșterea economică a țărilor situate la periferia Uniunii, cum ar fi Irlanda, Spania sau Portugalia, este mult superioară celei pe care o înregistrează în prezent țări ca Germania sau Franța. La aceasta se adaugă și problemele structurale cu care sunt confruntate anumite țări ale acestei zone: inflexibilitatea muncii, întârzierea reformei fiscale etc. Există într-adevăr o foarte mare disparitate a salariilor în interiorul întregii zone. Cu siguranță, reducerea diferențelor de salarii care rezultă va conduce pe termen mediu și lung la o armonizare a nivelelor de viață, însă, pe termen scurt, această situație are drept consecință creșterea presiunii asupra politicii fiscale în vederea ajungerii la o stabilizare a conjuncturii. În ceea ce privește politica monetră, Banca Centrală Europeană a crescut nivelul ratei dobânzii de referință cu 2% la sfârșitul anului 1999, la care s-a mai adăugat o creștere de 0,25 la sfârșitul lunii august 2000. Aceste măsuri au fost luate pentru a tempera efectul inflaționist determinat prin creșterea prețurilor energiei.

Dincolo de toate acestea, există și o dimensiune simbolică foarte puternică, în sens politic, a monedei europene. Pentru prima dată, unul din elementele constitutive ale identității naționale dispare. Un tarif vamal și o politică agricolă nu sunt deloc elemente constitutive ale identității naționale; însă moneda este unul din simbolurile de unitate națională, de imagine a colectivității. Moneda europeană, Euro, nu va adăuga un simbol de unitate europeană simbolului național menținut, ci se va substitui acestuia.

Dar, moneda unică are și un cost: acesta constă, în special, în pierderea independenței în fixarea ratelor de dobândă. În etapa a III-a a UEM, moneda unică este administrată de o bancă centrală europeană (BCE), iar marile orientări ale politicii monetare sunt hotărâte de această bancă centrală. Astfel, la 1 ianuarie 1999 BCE a preluat ca sarcină politica monetară a celor 11 economii din zona euro. În aceste condiții, băncile centrale naționale o aplică. Împreună BCE și băncile centrale naționale formează Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).

Stabilitatea prețurilor se constituie în obiectivul principal al BCE, obiectiv care, dacă se va realiza va contribui la stimularea activității economice. BCE este independentă față de guvernele naționale, față de autoritățile politice naționale. Pentru a putea răspunde condițiilor naționale, directivele asupra BCE lasă deschisă posibilitatea ca anumite reguli să fie aplicate cu grade diferite de stringență.

Președintele și Consiliul executiv au fost alese de către Consiliul European de la Bruxelles (2-3 mai 1998): în funcția de președinte a fost numit Wim Duisenberg pentru un mandat complet de 8 ani, dar acesta a propus în mod „voluntar” să părăsească postul la sfârșitul primilor 4 ani pentru a permite lui J-C Trichet, guvernatorul Băncii Franței, de a ocupa locul său. Consiliul executiv (Directoriul), format din președintele BCE, un vicepreședinte și patru membri, nu va putea fi înlăturat pe motive politice. Organele de decizie ale BCE sunt Directoriul și Consiliul guvernatorilor (alcătuit din Directoriu și din guvernatorii băncilor centrale ale celor 11 țări din zona euro).

BCE are rolul de emisiune a monedei unice și de gestionare a rezervelor valutare. Tot ea gestionează și cursurile monedei europene în raport cu celelalte monede. Însă, Consiliul de Miniștri are dreptul să încheie acorduri privind sistemul de cursuri valutare care să lege moneda uniunii de celelalte monede. Deciziile luate cu o majoritate calificată în cadrul Consiliului de Miniștri are dreptul să încheie acorduri privind sistemul de cursuri valutare care să lege moneda uniunii de celelalte monede. Deciziile luate cu o majoritate calificată în cadrul Consiliului de Miniștri pot impune BCE să acționeze într-un anumit mod, ceea ce din punct de vedere formal reprezintă o încălcare a principiului independenței băncii centrale.

Odată cu instituirea UEM riscul de șocuri asimetrice poate în mod paradoxal să crească datorită tendinței de specializare. Cursul de schimb nemaiconstituind un mijloc de adaptare, ajustarea riscă să se bazeze pe flexibilitatea salariilor. Dacă acestea sunt rigide, șomajul nu va putea decât să se agraveze, crescând probabilitatea migrațiilor.

De fapt, în privința pieței muncii, flexibilitatea salariului real și mobilitatea geografică conduc la același rezultat. Dacă apare șomajul local, acesta poate fi absorbit fie prin scăderea salariului, fie prin migrații.

Studiile efectuate (OCDE – 1985; Eichengreen – 1991) arătau că mobilitatea forței de muncă era mult mai scăzută în Europa decât în SUA și că salariul real nu răspunde decât în mică măsură la fluctuațiile ciclice. În consecință, dezechilibrele reale locale nu se elimină prin mecanismele pieței muncii.

Se consideră că în Europa integrarea piețelor muncii va fi mult mai lentă decât cea a piețelor de capitaluri, bunuri și servicii. Chiar și în SUA, uniunea monetară nu este suficientă pentru asigurarea omogenității ratelor de creștere. Anumite state cunosc perioade lungi de creștere pronunțată, altele au în mod durabil rate de creștere mult sub media națională. Evoluția locurilor de muncă este foarte diferită de la un stat la altul, în special pentru faptul că integrarea accentuează diviziunea muncii și astfel, favorizează specializări înguste ale statelor, pe industrie și pe produs. Acestea sunt afectate de fluctuațiile specifice datorate modificărilor cererii de bunuri în a căror producere statele s-au specializat. Flexibilitatea salariilor, atât de lăudată în SUA, apare insuficientă pentru restabilirea competitivității și păstrarea locurilor de muncă. Numai mobilitatea forței de muncă permite reducerea diferențelor regionale ale ratei șomajului. Însă, ținând cont de diversitatea lingvistică și de tradițiile culturale și sociale care caracterizează Europa, mobilitatea între țările europene este și va fi mult mai scăzută decât în SUA.

Cu toate că mai există încă disparități între nivelele de dezvoltare și între modurile de funcționare socio-economică ale statelor membre și ale regiunilor, integrarea economică a țărilor europene a progresat și continuă să progreseze.

Dorința de realizare a UEM este evidentă și a fost încă o dată confirmată la reuniunea de la Bruxelles a Consiliului European din mai1998. Ea constituie o etapă importantă, decisivă pe calea construcției europene. Chiar dacă uniunea monetară generează o creștere a uniunii politice, Tratatul de la Maastricht nu prevedea un veritabil acord în materie de uniune politică, cea mai mare parte a textului fiind consacrată UEM. Trebuie recunoscut și faptul că tratatul consacra principiul de subsidiaritate, principiu ce păstrează locul statelor în construcția europeană.

Tabel 2. Caracteristici esențiale ale zonei euro, ale SUA și Japoniei (1998)

Capitolul 2

Contextul istoric al relațiilor dintre România și UE

2.1 Privire istorică asupra relațiilor dintre România

și țările vest europene ale UE

Într-o primă perioadă de 15 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului asupra Comunității Economice Europene (CEE), respectiv perioada 1958–1972, țările Pieței Comune (sau Europa ‘celor 6’) au devenit o putere economică și comercială de necontestat, înregistrând un ritm de creștere al volumului comerțului exterior superior ritmului din aceeași perioadă a comerțului internațional. Astfel, în cei 15 ani Piața Comună a înregistrat o creștere a volumului valoric al comerțului exterior de 5,3 ori, exporturile crescând de 5,4 ori iar importurile de 5,2 ori, obținându-se și o balanță comercială excedentară.

În același timp, s-a realizat o creștere substanțială a ponderii comerțului exterior comunitar în comerțul exterior al țărilor capitaliste și în comerțul mondial: de la 25% în 1959, ponderea comerțului exterior comunitar în comerțul exterior al țărilor capitaliste a crescut la 32,5 în 1972, iar ponderea comerțului exterior comunitar în comerțul mondial a crescut de la 20% în 1959 la aproximativ 29% în 19721.

Structura comerțului exterior al Pieței Comune din acea perioadă reflecta cu fidelitate natura relațiilor externe ale organizației. Astfel, relațiile externe erau cu prioritate relații economice, iar comerțul exterior era mijlocul principal de promovarea a acestora.

Prin puterea economică datorată în principal promovării tehnologiilor de vârf, Piața Comună își putea permite să pună în practică o doctrina a creșterii ponderilor în exporturi, cât și în importuri, a produselor manufacturate, deoarece valoarea produselor manufacturate importate prin introducerea lor în procese tehnologice de prelucrare ale industriilor celor mai avansate (industria nucleară, industriile constructoare de mașini, utilaje și mijloace de transport). Această doctrină nu se putea realiza decât prin crearea unor relații externe deosebit diversificate, prin care să se încerce eludarea aspectului politic din relațiile economice.

Cu o pondere de 81% în 1972, produsele industriale manufacturate au dominat comerțul exterior comunitar, 50% din aceste produse fiind mașini, utilaje și mijloace de transport. Numai 11% din exportul comunitar era deținut de produsele alimentare. Orientarea pentru export spre produse cu un grad ridicat de prelucrare este demonstrată și de diferența dintre ponderea de 32,5% deținută de totalul exporturilor comunitare în exportul mondial capitalist (la grupa de mașini ponderea fiind de 43%).

Importul CEE era dominat, cu o pondere de 62%, de produsele manufacturate, 38% din totalul importurilor fiind produse de bază, la care “cei 6” erau deficitari.

După 1972, deși comerțul exterior comunitar a înregistrat în continuare un ritm ridicat de creștere, acesta a fost inferior celui mondial, una dintre consecințe fiind scăderea ponderii comerțului exterior comunitar în comerțul internațional capitalist (de la 41% în 1973 la aproximativ 37% în 1980).

Conform articolului 237 al Tratatului de la Roma din 1957, Piața Comună, ca organizație de state, avea dreptul să primească, în calitate de noi membrii, “orice stat european”. Istoria a demonstrat însă că până în 1995 (anul primirii Austriei, Suediei și Finlandei), fosta Piața Comună a primit numai 9 noi membrii, toate statele nou acceptate având calitățile comune de a fi vecine cu un stat comunitar, de a aparține sistemului capitalist și de a nu fi de religie creștin – ortodoxă (cu excepția Greciei – care era însă membră NATO), “calități” care nu sunt pretinse prin TUE, după cum nu se definește cu exactitate nici ce înseamnă “stat european”.

Acesta este cadrul istoric și politic european al anilor ’60, când, pe fondul unei relaxări a climatului politic și economic în relațiile est-vest, România și-a permis ieșirea din cadrul dictatorial al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) și a stabilit relații economice cu Piața Comună. Ministerul Afacerilor Externe al României a prezentat, încă din 1986, propuneri de recunoaștere a Pieței Comune și de stabilire de relații diplomatice cu acestă organizație, dar conducerea de atunci nu a aprobat propunerile.

România a acționat permanent pentru promovarea intereselor sale în relațiile cu Piața Comună, ținând seama de specificul acestor relații. A fost dezvoltat cadrul juridic necesar pentru creșterea cooperării economice și a schimburilor comerciale reciproc – avantajoase. La sfarșitul anilor ’60 România a încheiat o serie de aranjamente tehnice cu CEE pentru produsele românești mai bine plasate pe piața comunitară .

În decembrie 1971 România a solicitat Pieței Comune acceptarea sa ca beneficiar al sistemului de preferințe vamale generalizate, nereciproce și nediscriminatorii, solicitare acceptată în anul 1974.

Până în anul 1980 s-a reușit atragerea interesului instituțiilor comunitare și al țărilor membre ale Comunităților Europene pentru dezvoltarea relațiilor economice cu România, acestea demostrând că au disponibilitatea de a răspunde favorabil solicitărilor țării noastre. În acest context au fost semnate acorduri deosebit de importante pentru ambele țări, dar îndeosebi pentru România, cum ar fi :

Acordul asupra comerțului cu produse textile ;

Aranjamentul asupra exporturilor de produse siderurgice ;

Aranjamentul asupra exporturilor de ovine vii și carne de ovine ;

Acordul asupra comerțului cu produse industriale – altele decât cele siderurgice și textile.

Spre sfârșitul anilor ’80 relațiile României cu Comunitățile Europene au început să sufere datorită regimului politic din România, înregistrând o izolare treptată a țării noastre și stagnarea dezvoltării relațiilor cu această organizație. În anul 1989 negocierile Acordului de comerț, de cooperare comercială și economică între România și Comunitatea Europeană erau practic înghețate.

După revoluția din decembrie 1989 raporturile României cu Comunitatea Europeană au început să revină la normal, înregistrând o evoluție constant ascendentă. Noua conducere a țării s-a manifestat ferm pentru stabilirea de relații diplomatice cu Uniunea Europeană și dezvoltarea de relații din ce în ce mai strânse în domeniile comerciale, de cooperare comercială, economice și politice.

În acest context favorabil, creat și de dorința Uniunii Europene de întărire a relațiilor cu fostele țări socialiste (care luase deja forma unor instrumente de asistență financiară în cazurile Poloniei și Ungariei), la 14 aprilie 1990 primul ambasador al României pe lângă Comunitățile Europene avea să-și înceapă activitatea la Bruxelles. După 3 ani Comisia Europeană avea să deschidă misiunea sa diplomatică în România, respectiv Delegația Comisiei Europene la București.

La 22 octombrie 1990 se semna la Luxemburg1, Acordul de comerț, de cooperare comercială și economică între România și Comunitatea Europeană. Intrarea în vigoare a acestui acord la 1 mai 1991 a avut ca urmare imediată eliminarea restricțiilor cantitative discriminatorii și suprimarea graduală a acestora la importurile României din Comunitatea Europeană.

Țările din Europa Centrală au reușit, poate și datorită altei moșteniri istorice, să obțină un avans în relațiile lor cu Uniunea Europeană, însă la nivelul anului 1995 toate țările foste socialiste din Europa Centrală și Orientală (cunoscute ca țări PECO, după siglele din limba franceză) atinseseră același grad de relații privilegiate cu Uniunea Europeană, același statut juridic de ‘țară asociată’ la U.E. România reușise să recupereze terenul înainte de 1989 și se găsea, în 1995, în aceeași poziție în relațiile cu U.E. ca toate celelalte cinci țări asociate.

Anul 1995 poate fi considerat anul de vârf al relațiilor României cu U.E. cel puțin pentru că atunci țara noastră era apreciată de către Uniunea Europeană ca un candidat credibil la aderare, capabil să atingă în scurt timp performanțele necesare. Dintre factorii care au contribuit la obținerea acestei poziții, pe lângă voința politică, nu pot fi excluse angajamentul decisiv al primei echipe de diplomați care au reprezentat interesele României pe lângă U.E., foarte atașați ‘cauzei europene’ și efortul intelectual al unei administrații naționale în formare care a știut să raspundă cerințelor impuse de statutul de asociat și viitor candidat la aderarea la U.E.

Dorința României de a se asocia la Uniunea Europeană, acceptată în plan politic și de țările membre ale U.E., avea să se realizeze la 1 februarie 1993, ziua semnării ‘Acordului european instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte’, cunoscut ca Acordul european de asociere România – U.E.1.

Parlamentul României a aprobat Acordul European de asociere prin Legea nr.20/6 aprilie 1993, aceasta obligând instituțiile statului și orice altă persoană civilă sau fizică la punerea în practică a prevederilor Acordului. În timp ce criteriile de la Copenhaga sunt interpretabile, având un oarecare grad de flexibilitate și constituind doar jaloane pentru evaluările Uniunii Europene, acordurile europene de asociere au caracterul de acte obligatorii (pacta sunt servanda) pentru ambele părți semnatare, obligațiile și drepturile fiind ferm stipulate și marcate de scadențe precise.

Parlamentul European a ratificat Acordul European de asociere România – U.E. cu 315 voturi pentru, 4 contra și 5 abțineri. În aceeași zi au mai fost ratificate încă trei acorduri de asociere, înregistrându-se, în funcție de numărul de parlamentari europeni prezenți în momentul votului, următoarele rezultate: Bulgaria – 298 voturi pentru, 6 abțineri; Slovenia – 297 voturi pentru, 3 contra și 2 abțineri: Cehia – 329 voturi pentru, 1 contra și 3 abțineri.

Acest Acord avea să intre în vigoare la 1 februarie 1995, cu toate implicațiile, obligațiile și aranjamentele din partea tuturor instituțiilor guvernamentale și a tuturor forțelor politice ale țării.

2.2 Câteva reflecții de natură geopolitică

Confruntată cu existența unor dezechilibre macroeconomice majore, cu existența unor capacități de producție învechite și necompetitive, cu lipsa unei infrastructuri moderne, cu un grad scăzut de dezvoltare a pieței factorilor de producție, cu fragilitatea structurilor instituțional – legislative, cu o productivitate a muncii mult scazută comparativ cu celelalte state din zonă, dar și cu o productivitate a factorilor naturali prin aplicarea de–a lungul timpului de măsuri antiecologice, cu lipsa unui sector bancar și de asigurări extins, cu inexistența unui model clar structurat al economiei de piață spre care ne îndreptăm, precum și cu perceperea complet greșită a pluralismului politic și a democrației, economia românească a fost obligată să facă față, în ultimii nouă ani, unui set de provocări paralele de natură politică, dictată de trecerea spre democrație, pluralism politic, existență și funcționarea statului de drept: de natură strategico-militară, dictată de nevoia de securitate în interior și în relațiile cu partenerii și de natură economică, dictată de înlocuirea economiei de comandă cu un tip nou de organizare economică.

În fața acestei situații, România a fost obligată să reconsidere căile și modalitațile cele mai adecvate parcurgerii cu costuri materiale și sociale cât mai reduse a etapei de transformări politico-structural-organizaționale cu care se confruntă orice economie aflată în tranziție spre un nou sistem economic.

Între alternativele aflate la dispoziție un loc aparte îl ocupă apropierea economiei românești de spațiul integrat economic din vestul continentului, pe calea asocierii în vederea integrării în structurile acesteia, prin compatibilizarea aparatului tehnic de producție și a sistemelor de distribuție, adoptarea și adaptarea unor norme și prevederi legislative specifice Uniunii Europene, a compatibilizării sistemului național de securitate cu cele ale țărilor europeane membre ale Uniunii Europene de Vest și ale structurilor NATO.

Integrarea României în Uniunea Europeană nu trebuie privită ca un scop în sine, ci ca un instrument, o cale verificată, pe modelul Uniunii Europene, de obținere a creșterii și bunăstării economice, de depășire a unei stări precare pe calea dezvoltării unor relații economice și politice preferențiale de un tip special cu parteneri așezați în spațiul geografic comun dat de continentul european.

Ea nu este singura, ci una din principalele modalități de a alinia economia românească aflată într-un nepermis de lung proces de tranziție spre un indefinit tip de economie de piață, la cerințele unei economii performante, tot așa cum spațiul integrat vest – european nu este singurul, ci unul din modelele de urmat în calea construcției unei societăți românești performante din punct de vedere economic, politic și social.

Literatura de specialitate oferă mai multe soluții privind atingerea unor ritmuri ridicate ale creșterii economice, fiecare dinte acestea pornind de la un set de condiții specifice care generează procese specifice și utilizează instrumente care corespund scopului propus.

Una dintre ele este cea care vede în creșterea economică rezultatul industrializării și al formării unor firme de mari dimensiuni organizate pe principiul industrializării și al economiilor de scară. Strategia bazată pe substituirea importurilor prin produse autohtone, sprijinită prin aplicarea unor niveluri ridicate ale taxelor vamale și restricțiilor valutare a permis unui număr de state să-și construiască o infrastructură solidă și diversificată în sectorul manufacturier, însă protecția tarifară ridicată a condus în majoritatea cazurilor la ineficiență datorată pieței de dimensiuni reduse. Chiar și cele mai eficiente industrii rezultate în urma substituției nu s-au putut dezvolta peste un anumit nivel și din această cauză potențialul lor de a crea noi locuri de muncă a rămas limitat. O formă specifică a constituit-o industrializarea orientată spre export, care însă limita și ea creșterea economică prin faptul că vânzarea unor produse pe piața mondială în cadrul căreia competiția era intensă, iar tehnologiile se schimbau prea repede pentru ca întreprinderile naționale să țină pasul cu ele era mult mai dificilă comparativ cu exploatarea unui cvasimonopol pe o piață internă înalt protejată.

Aplicarea acestei alternative ar presupune o creștere a intervenției statului sub dublu aspect: cel al stimulării investițiilor, prin atragerea de capital străin și mobilizarea capitalului autohton spre investiții productive de protejare a industriilor incipiente, și încurajarea procesului de fuziune a firmelor mici și mijlocii în firme de mari dimensiunii și cel al lărgirii dimensiunii piețelor de desfacere prin aplicarea măsurilor de liberalizare a schimburilor comerciale, prin aplicarea diferitelor forme și instrumente ale integrării.

Industrializarea forțată, realizată în condițiile unei centralizări excesive a deciziilor economice din perioada postbelică, a generat o reacție de respingere a creșterii intervenției statului prin stimularea dezvoltării industriei, de aceea soluția creșterii economice prin creșterea intervenționalismului ar genera pierdere de capital politic pentru cei care s-ar încumenta să o propună.

O alternativă la creșterea economică prin industrializare o constituie aplicarea unor tehnici de planificare parțială, soluție ale cărei fundamente teoretice se regăsesc în teoria ‘polului de creștere’ a lui F. Perroux. Pornind de la incapacitatea pieței de a anticipa și soluționa dezechilibrele ce apar pe parcursul evoluției economiei, Perroux introduce în modelul creșterii economice ideea conform căreia disparitățile dintre zonele periferice și cele de centru pot fi eliminate prin planificare economică și prin aplicarea unor politici publice în zonele slab dezvoltate. Conform acestei teorii, creșterea este percepută ca rezultat al aplicării politicilor guvernamentale și nu al evoluției libere a pieței.Modelul propus de Perroux și experimentat în anumite zone ale Uniunii Europene (sudul și centrul Italiei, Grecia și Spania) a condus nu la atenuarea, ci la creșterea economică fiind rezultatul reorientării economiilor menționate spre sistemul economiei de piață, odată cu intrarea lor în Uniunea Europeană.

O a treia cale de obținere a creșterii economice, în evident contrast cu cele dezvoltate în jurul teoriei lui F.Perroux, considera intervenția guvernelor prin politici publice drept factori perturbatori ai creșterii și dezvoltării economice. Adepții acestui punct de vedere, care a câștigat teren începând cu anii ’80,consoderă că nu se poate vorbi de creștere și dezvoltare economică decât în condițiile reducerii impedimentelor de ordin structural, creșterea fiind rezultatul factorilor endogeni, locali, și nu al intevenției statale directe.

În argumentarea acestei teorii se pleacă de la imobilismul factorilor de producție, care nu răspund impulsurilor lansate de forțele pieței și nu-și schimbă destinația lor inițială. Ca atare, rolul guvernelor trebuie să fie acela de a crea un set de programe care să permită dezvoltarea acestora în localizarea inițială.

Teoriile dezvoltate în ultimele decenii de către Robert Lucas, Paul Romer sau Paul Krugman, în cadrul noii teorii a creșterii, scot în evidență rolul liberalizării schimburilor comerciale, în interiorul unor forme de tip integrativ asupra randamentelor crescânde ale factorilor și implicit asupra creșterii economice.

În accepțiunea lui Lucas, condițiile inițiale determină avantajul comparativ al fiecărei țări și prin aceasta și linia de specializare a partenerilor după liberalizarea schimburilor comerciale.

Creșterea fluxurilor comerciale produce efecte directe asupra creșterii economice ca urmare a augmentării capacității inovaționale, a răspândirii tehnicilor și tehnologiilor moderne și a eliminării redescoperirii acelorași principii și norme prin activități specifice de cercetare, dezvoltare în mai multe centre aparținând partenerilor, prin creșterea stocului de capital uman și organizațional.

În esență, toate teoriile moderne demonstrează că integrarea piețelor naționale specifice ca urmare a liberalizării mișcărilor bunurilor și serviciilor, conjugată cu cea a factorilor conduce la creșterea dimensiunilor pieței, accentuând faptul că, cu cât gradul de integrare este mai ridicat și cuprinde aplicarea unor instrumente, mai complexe, cu atât efectele asupra creșterii economice vor fi mai crescute.

Capitolul 3

Strategii de integrare

3.1 Elementele de strategie pe termen mediu

Integrarea României în structurile economice, politice și sociale ale Uniunii Europene constituie un obiectiv strategic fundamental care se bazează pe consensul forțelor sociale și politice cu privire la rolul acesteia în ancorarea solidă a țării în sistemul de valori european, promovarea interesului național, în dezvoltarea societății românești pe principiile democrației și economiei de piață.

Datorită complexității acestui obiectiv, factorii de răspundere din România au hotărât ca pe baza Strategiei adoptate la Essen și a Cartei Albe privind pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în Piața Internă să elaboreze o strategie națională de pregatire a aderării României la Uniunea Europeană.

Astfel, Strategia de dezvoltare economică a României pe termen mediu a fost prezentată la 15 februarie 2000 la Bruxelles, de fostul premier al țării noastre, Mugur Isărescu. Obiectivul fundamental al acestei strategii îl constituie “crearea unei economii de piață funcționale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituțiile și politicile Uniunii Europene”. Documentele oficiale care au stat la baza ei au fost Acordul European de Asociere, Strategia de la Essen și Strategia de dezvoltare economico-socială a României la orizontul anilor 2000-2005, precum și o serie de studii ale institutelor de cercetare specializate, buletine de informare elaborate de Banca Națională sau documente elaborate de asociațiile profesionale.

În general obiectivele cuprinse în cadrul strategiei vizează folosirea cadrului oferit de Acordul European de Asociere și a sistemului de relații structurate în vederea pregătirii integrării în Piața Internă pe baza ameliorării gradului de utilizare a avantajelor comerciale, a adaptării politicilor comerciale și vamale românești la cele comunitare, a apropierii dintre țările membre, a promovării unei politici industriale axate pe dezvoltarea și valorificarea avantajelor competitive, a racordării sistemului național de cercetare stiințifică și dezvoltare tehnologică la exigențele dezvoltăii societății informaționale europene.

Obiectivele de natură economică sunt completate de cele de natură socială legate de adaptarea sistemului româesc de educație și formare profesională la criteriile procesului educațional european, promovarea și intensificarea cooperării în domeniul culturii, protecției și ameliorării mediului înconjurator și a calității vieții.

Strategia are în vedere, deci, evaluarea riguroasă a costurilor sociale ale tranziției și ale promovării reformei, precum și ale aderării la Uniunea Europeană; filozofia acestei elaborări are la bază convingerea că atât reforma cât și integrarea constituie nu cauza dificultăților cu care ne confruntăm, ci calea soluționării lor, că România va fi în măsură să aducă o contribuție la crearea unei Europe unite, stabile și prospere, care să aibă un rol crescând în viața internațională.

O problemă deosebit de importantă în cadrul strategiei o constituie orizontul de timp și modul efectiv de realizare a programului de preaderare: o integrare rapidă, chiar parțială sau sectorială, ar obliga economia românească la a-și accelera procesele transformative spre economia de piață, forțată de cerințele de convergență ale economiei românești cu cea a Uniunii Europene.

În acest caz costurile economice, dar în special cele sociale ar fi deosebit de ridicate și ar putea genera creșterea opoziției populației față de însăși ideea de aderare la structurile Uniunii Europene; o formare rapidă a structurilor economice în numele principiilor aderării la Uniunea Europeană, cu efectul scăderii drastice a gradului de ocupare a forței de muncă și a nivelului de trai, a producției industriale și agricole, a gradului de îndatorare externă, a deprecierii monedei naționale și a cursului de schimb pot genera în mod explicabil refuzul social de participarea României la procesul integrativ vest-european.

O strategie de integrare accelerată a economiei românești în Uniunea Europeana în condițiile în care economia românească nu are gradul de competitivitate cerut de aceasta ar duce la distrugerea rapidă a unor sectoare care, în raporturi economice stabilite cu parteneri nonmembri ai Uniunii ar putea aduce țării venituri considerabile din activități comerciale.

În multe lucrări în care se tratează problema integrării apare întrebarea: e nevoie de o integrare completă, adică de utilizarea tuturor instrumentelor și a procedurilor, de adoptarea tuturor politicilor comune în toate domeniile de competență, sau integrarea în Uniunea Europeană se poate rezuma, în ultimă instanță, la crearea zonei de liber schimb stipulată în Acordul European de Asociere, adică a unei forme integrative de grad inferior, a cărei realizare nu presupune costuri economice și sociale la fel de mari cu cele ale unei integrări complexe, cum este cea a Uniunii Economice și Monetare?

Răspunsul este oferit de Carta Albă elaborată de Comisia Europeană, care stipulează în mod expres faptul că integrarea țărilor central și est-europene este văzută drept acceptarea acestora ca membri cu drepturi depline atunci când vor îndeplini condițiile cerute de Piața Internă Unică, adică de forma integrativă superioară care cerea adoptarea tuturor măsurilor și politicilor complexe.

În cazul utilizării variantei secvențiale, pas cu pas, Boldwin considera că pot să existe două etape intermediare: o primă etapă în care are loc liberalizarea schimburilor comerciale, urmată de a doua, de acces pe piața unică după eliminarea măsurilor protecționiste și adoptarea principiilor concurenței proprii Pieței Unice.

Aplicarea variantei secvențiale ar avea drept avantaj, înainte de toate, înregistrarea unor costuri economice și sociale mai mici, comparativ cu varianta integrării complete și rapie, dar poate să apară pericolul ca, din diferite motive de natură economică, socială sau politică, procesul sa se oprească după parcurgerea unei sau unor etape, pierzându-se astfel avantajele ce apar în cazul atingerii unor fome integrative complexe.

Concluzia principală a strategiei este că, asigurându-se suportul financiar și legislativ necesar, prin eforturi perseverente și o autentică solidaritate a forțelor sociale, să se creeze premise ca, la orizontul anului 2007, România să poată îndeplini condițiile esențiale de aderare la Uniunea Europeană .

Opțiunile startegiei vizează creearea de condiții pentru :

Asigurarea creșterii economice pe baza sporirii ratei investițiilor prin participarea semnificativă a capitalului național și prin atragerea resurselor externe, mai ales sub forma de investiții directe, în condiții de plină transparență, astfel ca după anul 2001 ritmurile medii anuale de creștere a produsului intern brut să se situeze între 4-6 %.

Continuarea măsurilor de stabilizare macroeconomică prin asigurarea unor deficite bugetare suportabile, în jurul a 3% din produsul intern brut, reducerea deficitului cvasi-fiscal, gestionarea corespunzătoare a datoriei publice și deficitului curent, astfel încât să se asigure reducerea treptată a inflației, ca la nivelul anului 2004 să poată fi exprimată printr-o singură cifră.

Promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele Uniunii Europene, vizând ajustarea structurală a economiei, dezvoltarea și modernizarea infrastructurii fizice, științifice și sociale, revitalizarea și retehnologizarea industriilor cu potențial competitiv, construirea unei agriculturi bazate pe exploatații de dimensiuni optime, sprijinirea activităților bazate pe tehnologia informației și crearea unui mediu prielnic pentru extinderea și dezvoltarea turismului, diversificarea serviciilor financiare și a sectorului terțiar în general.

Creearea unui mediu de afaceri prielnic, bazat pe un cadru legal coerent și stabil care să asigure dezvoltarea competiției de piață, reducerea costurilor de tranzacție și diminuarea poverii fiscale; promovarea unor măsuri specifice de stimulare a întreprinderilor mici și mijlocii; definirea clară a drepturilor de proprietate și asigurarea unor structuri administrative performante.

În ceea ce ne privește, considerăm strategia de aderare a României la Uniunea Europeană trebuie să țină cont de realitățile existente în prezent și de modificările de perspectivă care pot afecta fiecare dintre părți.

În altă ordine de idei pornind de la prevederile Acordului European de Asociere și evaluând rezultatele evaluării lor începând cu 1995, anul intrării în vigoare a Acordului, ar trebui urmate în ordine cronologică, urmatoarele etape:

Continuarea aplicării măsurilor de integrare negativă în privința mobilității produselor, punându-se accentul pe latura restricțiilor de natură nontarifară;

Extinderea măsurilor de integrare negativă la mobilitatea factorilor; liberalizarea mișcării drepturilor de propietate asupra pământului, care se va putea realiza numai după ce autoritățile române vor duce la bun sfârșit acțiunea de stabilire a drepturilor inițiale de proprietate în conformitate cu legea fondului funciar; liberalizarea mișcării capitalului prin întărirea rolului și a puterii de tranzacție a diferitelor paliere care compun piața financiară și secundară și a creșterii performanțelor sistemului bancar.

Aplicarea instrumentelor integrării sector cu sector (strategia Sticker), plecând de la premisa că integrarea unui sector atrage după sine integrarea celorlalte sectoare; până la realizarea unui număr mare de sectoare, alocarea optimă a resurselor dintr-o ramură va produce perturbări în alocarea resurselor în ramurile aflate în afara schemei de integrare; de aceea, această etapă ar putea fi înlocuită printr-o alta, vizând integrarea prin etape care cresc în complexitate și care în final conduc spre atingerea cerințelor statutului de membru cu drepturi depline.

Un aspect deosebit de important în cadrul strategiei îl constituie stabilirea și perfecționarea cadrului instituțional menit a monitoriza punerea în practică a prevederilor Acordului European de Asociere și al Cartei Albe.

Datorită complexității obiectivului propus, sarcinile privind pregătirea integrării în Uniunea Europeană au fost delimitate, pe domenii de competență, între puterea executivă și cea legislativă, după cum urmează:

Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană, subordonat primului ministru și format din reprezentanți ai tuturor structurilor centrale cu competențe în acest domeniu ;

Departamentul de Integrare Europeană, transformat ulterior în Ministerul Integrării Europene, subordonat primului ministru, cu obiectivul coordonării procesului de pregatire a integrării României în Uniunea Europeană;

Compartimentele sectoriale ale administrației centrale și locale ale căror obiective sunt implementarea, monitorizarea, controlul, evaluarea și analiza mersului integrării în cadrul limitelor lor de competență;

Comisia Parlamentului României pentru Integrarea Europeană, care are drept misiune esențială armonizarea legislației românești cu cea europeană și participarea la Comisia parlamentară mixtă România-U.E. care asigură contactul cu Parlamentul European;

Mecanismul bilateral de cooperare a României cu U.E. este format din Consiliul de Asociere, format la nivelul miniștrilor afacerilor externe; comitetul Parlamentar Mixt și Comitetul de Asociere divizat în mai multe subcomitete, create pe baza domeniilor de acțiune specifice conținute în Acordul European.

3.2 Instrumentele pentru aplicarea strategiei

Programul Național de Aderare a României la Uniunea Europeană (P.N.A.R.) reprezintă instrumentul pentru aplicarea acestei strategii în plan intern și are ca obiectiv general indeplinirea criteriilor de aderare stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, iar ca obiectiv intermediar îndeplinirea priorităților Parteneriatului pentru Aderare U.E.- România.

P.N.A.R. are în vedere, cu prioritate, prevederile Programului de Guvernare pe perioada 2001-2004 și ale Planului de Acțiune pentru aplicarea acestui program. De asemenea, are în vedere evoluțiile înregistrate în cadrul procesului de negociere pentru aderare.

Orizontul de timp acoperit de P.N.A.R. 2001 este 2001-2004, defalcat în termen scurt (anii 2001 și 2002) și respectiv mediu (anii 2003 și 2004).

Procesul de actualizare a P.N.A.R. se concentrează pe îndeplinirea obiectivelor prevăzute în Parteneriatul pentru Aderare, care au stat și la baza prevederilor Programului de Guvernare, precum și pe remedierea deficiențelor semnalate în Raportul periodic din noiembrie 2000 al Comisiei Europene. Totodată, actualizarea are ca reper general, ca și la P.N.A.R. 2000, finalizarea preluării acquis-ului comunitar și îndeplinirea criteriilor de aderare până la sfârșitul anului 2006, având în vedere dată – ținta asumată unilateral de România pentru aderarea la U.E.

Principalele elemente ale P.N.A.R. pot fi sintetizate astfel:

Programul de îndeplinire a criterilor politice de aderare (democrație, stat de drept, drepturile omului, protecția minorităților);

Programul de îndeplinire a criteriilor economice, existența unei economii funcționale de piață, capacitatea de a face față presiunilor competitive și forțelor pieței din U.E.;

Programul național de adoptare a acquis-ului comunitar (piața internă, inovația, politici economice și fiscale, politici sectoriale, coeziunea economică și socială, calitatea vieții și a mediului, justiția și afacerile interne, politici externe, chestiuni financiare);

Programul de reformă administrativă ;

Necesități financiare;

P.N.A.R. constituie nu numai un program cuprinzător pentru pregătirea aderării, ci chiar asigură instrumentele de realizare a acestei pregătiri complexe, inclusiv coordonarea instituțiiilor implicate în proces, instituții care contribuie la realizarea periodică a programului. P.N.A.R. este reactualizat anual și în funcție de opiniile sau evaluările Comisiei Europene ale situației României și el reprezintă un fundament solid pentru investigarea procesului pe linia adoptării acquis-ului comunitar și pentru dialogul din cadrul Comitetului (și subcomitetelor) de asociere. Pe baza lui se face planificarea fondurilor financiare alocate de la buget și se obține asistența financiară externă.

În conformitate cu procedurile stabilite prin Acordul de Asociere al României la U.E. a fost elaborat și prezentat la începutul lunii octombrie 2001, ‘Programul economic de pre-aderare a României la U.E.’, program considerat drept o etapă obligatorie în procesul de îndeplinire a criteriilor de aderare. Întregul program are drept premisă esențială opțiunea națională, la nivel politic și social, pentru integrarea țării noastre în Uniunea Europeană prin luarea în considerare a elementelor fundamentale ale strategiei pe termen mediu, convenită cu autoritățile comunitare.

Programul conține un cumul de politici economico-sociale îndreptate spre asigurarea unei creșteri economice durabile, care să permită reducerea decalajelor fată de țările membre ale U.E. Sub aspect metodologic, programul este corelat cu ansamblul măsurilor de politică economică prevăzute în documentele comune România–U.E. Totodată, pentru anul 2002 politicile economice sunt convergente cu Memorandumul stabilit cu F.M.I. în august 2001.

Prin aceste caracteristici, se urmărește realizarea unei bune corelări a acțiunilor de politică economică, evitându-se situații de felul celor înregistrate în anii precedenți când, din pricina unei coordonări defectuoase, multe obligații asumate de țara noastră nu au fost onorate. Conform uzanțelor U.E., programul cuprinde 4 secțiuni principale:

O sinteză a evoluțiilor economice existente;

Cadrul macroeconomic detaliat, respectiv o descriere a principalelor obiective de politică macroeconomică;

Obiectivele din domeniul finanțelor publice;

Direcțiile principale de acțiune în vederea realizării reformelor structurale.

Totodată, programul conține două anexe: una, care evidențiază angajamentele de politică macroeconomică, și cealaltă, care prezintă un rezumat statistic al evoluției și perspectivelor economiei românești. În cadrul fiecărui capitol și subcapitol sunt incluse, într-o formulă sintetică, obiectivele pe termen mediu, precum și factorii și condiționalitățile care le motivează.

Programul Economic de Preaderare (P.E.P.) este expresia întregului angajament al Guvernului de a finaliza reformele necesare integrării în U.E. Datorită unității sale și puternicului sprijin parlamentar, actualul Guvern are capacitatea să acționeze mai organizat și mai decisiv în domeniul delicat al reformelor. În plus, există un larg consens politic asupra necesității aderării României la U.E.

P.E.P., document de referință privind politica economică pe termen mediu, a fost elaborat pe baza prevederilor Programului de guvernare pentru perioada 2001-2004, program aprobat de Parlament cu ocazia investirii și detaliat ulterior într-un plan de acțiune cu termene și responsabilități precise, al cărui îndeplinire este analizată trimestrial în Guvern în vederea creării tuturor condițiilor de realizare integrală. Programul de guvernare pentru perioada 2001–2004 pornește de la opțiunea, larg manifestată la nivel politic și pe plan social, pentru integrarea României în U.E. și ia în considerare opțiunile majore ale Strategiei naționale de dezvoltare economică a României pe termen mediu. Programul de guvernare propune un mix de politici economico–sociale, care vor asigura o mai bună îndeplinire a obiectivelor asumate prin Strategia națională de dezvoltare economică a României pe termen mediu, de creare a unei economii de piață funcționale, capabile de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din U.E., în condițiile asigurării unei creșteri economice durabile care să permită reducerea decalajelor față de țările comunitare. Pentru anul 2002, datele macroeconomice și politicile economice sunt în acord cu Memorandumul stabilit cu F.M.I.

Totodată P.E.P. este corelat cu P.N.A.R., măsurile de politică economică fiind în acord cu programul de adoptare a acquis-ului comunitar. Avându-se în vedere că P.E.P. reprezintă o abordare de anvergură și maximă importanță în demersul României de integrare în U.E., cu implicații în toate segmentele societății românești, pe parcursul elaborării sale au fost consultate diverse organizații nongurvernamentale, sindicate și patronate și s-a beneficiat de sprijinul unor personalități științifice. P.E.P a fost conceput și structurat potrivit cerințelor U.E., concentrându-se pe evidențierea măsurilor de politică economică necesare pentru îndeplinirea criteriilor economice de aderare, stabilite la Copenhaga.

Dintre domeniile adiționale reformei economice abordate sunt de menționat: reforma pensiilor, administrației locale, politicile regionale, transporturile, sănătate.

3.3 Coordonatele ‘Spiritului’ de la Snagov

Complexitatea și amploarea procesului de pregătire pentru integrarea României în UE au făcut necesară adoptarea unei strategii naționale. Strategia națională de pregatire a aderării a devenit, pentru România, un adevărat program de reformă, aderarea reprezentând un instrument și, în același timp, un obiectiv al reformei. Aplicarea măsurilor prevăzute în strategie s-a realizat în mare măsură în stransă corelare cu dinamica reformei, iar reforma s-a adâncit sau a fost încetinita în funcție de realizarea obiectivelor strategiei.

La 22 iunie 1995 România a depus cererea oficială de aderare la UE, însoțită de “Strategia Națională de pregatire a aderării la UE”, document cunoscut sub denumirea de “Strategia de la Snagov” ce conține principalele direcții de acțiune care se referă la:

întărirea rolului României prin dialog politic sistematic cu institutiile UE, prin asocieri la acțiuni de politică externă.

dezvoltarea cooperării în Justiție și Afacerile Interne.

pregătirea integrării în piața internă prin sporirea accesului produselor românesși pe piața comunitară și adaptarea politicilor comerciale și vamale.

continuarea dezvoltării cooperării regionale și subregionale și aderarea la Zona Central Europeană de Liber Schimb-CEFTA.

promovarea unei politici industriale bazate pe avantaje competitive, instaurarea climatului concurențial, privatizare rapidă.

integrarea pe piața energetică europeană.

integrarea rețelei de transporturi a României în cea a UE.

creșterea competitivității agriculturii.

stimularea investițiilor comunitare în România

modernizarea sistemului educațional

soluționarea problemelor ecologice

sprijinirea IMM

dezvoltarea pe plan regional

3.4 Starea reformelor economice și calea spre aderare

În anii 2001-2002, s-a înregistrat o bună combinație între creșterea economică puternică pe de o parte și dezinflație și scăderea deficitului contului curent pe de altă parte, cu caracteristici care îi conferă sustenabilitate pe termen mediu. Nivelurile cantitative, dar mai ales schimbările calitative din economie – rezultat direct al reformei – ilustrează faptul ca s-au înregistrat progrese deosebite pe linia creării unei economii de piață funcționale. Realizările sunt cu atât mai semnificative cu cât ele au fost obținute într-un context extern mai puțin favorabil.

PIB-ul a crescut, în 2002, cu 4,9 %, iar cel estimat pentru trimestrul I 2003 a fost cu 4,4% mai mare fata de perioada corespunzătoare a anului precedent. Rata anuală a inflației a scăzut de la 34,5 % în 2001, la 22,5 % în 2002, iar rata șomajului a scăzut de la 8,8 % în 2001, la 8,1% în anul trecut.

Producția industrială realizată de agenții economici a continuat și în anul 2002 evoluția pozitivă începută în anul 2000, ceea ce confirmă caracterul durabil și neconjunctural al dezvoltării industriale. In anul 2002, producția industrială a fost cu 6% mai mare decât în anul 2001. Principala caracteristică a activității industrial, în anul 2002, a reprezentat-o continuarea îmbunătățirii semnificative a structurii producției, ca urmare a dinamicii superioare a industriei prelucrătoare, care a crescut cu 7,9% în anul 2002.

Exporturile de bunuri ale României au fost, în 2002, de 13869 mil. USD (+21,8% față de anul 2001), cel mai ridicat nivel din perioada de după 1989, iar dinamica superioară a exportului de bunuri, comparativ cu importurile a dus la scăderea deficitului comercial, la 3987,3 mil. USD, sub nivelul înregistrat in anul 2001. În primele patru luni ale anului 2003, exporturile de bunuri au crescut cu 1377 mil.USD, respectiv cu 34,9% față de aceeași perioadă a anului trecut. Semnificativ este faptul că majorarea exporturilor s-a realizat în condițiile unei dinamici inferioare a importurilor, cu efecte pozitive asupra balanței comerciale. În condițiile dinamicii mai accentuate a exporturilor, deficitul comercial pe primele patru luni din 2003 a fost de 1,4 mld.USD, mai ridicat cu doar 300 mil.USD comparativ cu primele patru luni din 2002.

Obiectivul principal al politicii bugetare pe anul 2002, respectiv încadrarea în ținta deficitului bugetului general consolidat, s-a realizat cu 0,4 puncte procentuale sub nivelul prevăzut, respectiv 2,5% din PIB față de ținta de 2,9%.

Accelerarea dezinflației în semestrul II 2002 a făcut ca economia românească să înregistreze, pentru prima dată, în anul 2002, performanțe superioare țintei stabilite în ceea ce privește obiectivul inflației. Scăderea la 17,8 % a ratei anuale de creștere a prețurilor de consum față de ținta stabilită la nivelul de 22 % a fost, în mare parte, efectul coerenței crescute a politicilor macroeconomice, relativa creștere a restrictivității acestora frânând dinamica prețurilor și temperând așteptările inflaționiste.

Prin bugetul consolidat pe anul 2002, s-a promovat o politică fiscal-bugetară orientată spre susținerea reformelor structurale, necesară pentru a răspunde cerințelor legate de procesul de aderare la UE și spre îmbunătățirea condițiilor sociale prin sprijinirea politicilor în domeniul sănătății, educației, mediului și protecției sociale. Măsurile de politică fiscală s-au aplicat în contextul eforturilor de armonizare a legislației interne cu cea a UE.

Reforma structurală în economie a vizat, în principal, privatizarea și restructurarea întreprinderilor de stat. Pentru asigurarea creșterii mai rapide și stabilizării macroeconomice durabile, APAPS a acționat pentru accelerarea procesului de privatizare a societăților comerciale din portofoliul său, ilustrativă fiind diminuarea procentului deținut de APAPS în structura proprietății de stat de la 15,43%, la începutul anului 2001, la 8,47%, la începutul anului 2003. Un fapt demn de subliniat este acela că la sfârșitul anului trecut, pentru prima oară după aproape 60 de ani, în România, ponderea capitalului social privat a depășit ponderea capitalului social deținut de stat. În perioada august 2002 – 11 iunie 2003, au fost privatizate 232 de societăți comerciale (40 societăți mari, 48 mijlocii și 144 mici), capitalul social vândut corespunzător acestor societăți fiind de 7.059,9 miliarde lei (185 milioane Euro). Numărul salariaților transferați în sectorul privat prin privatizarea acestor societăți a fost de 61.274 persoane. 

În vederea alinierii legislative, în perioada 1 septembrie 2002 – 31 mai 2003, pe baza Programului legislativ pentru anii 2002 si 2003 și a Programului legislativ prioritar pentru susținerea procesului de aderare a României la UE, au fost adoptate și promulgate 393 de legi, punându-se accent pe legile cu relevanță comunitară. Totodată, în februarie 2003, Guvernul a instituit o procedură restrictivă de promovare a proiectelor de ordonanță de urgență. Ca urmare, dacă în perioada ianuarie – mai 2002 Guvernul a emis 65 de ordonanțe și ordonanțe de urgență, în perioada similară din 2003 au fost emise doar 40 de asemenea documente.

Progrese importante s-au realizat și în privința traducerii acquis-ului comunitar. La ora actuală, sunt traduse în limba română aproximativ 69 000 de pagini de Jurnal Oficial, din care aproximativ 13 000 sunt revizuite final.

În aprilie 2003, a fost lansat un nou proiect de traducere finanțat din bugetul MIE (echivalentul a 347 000 Euro, care are ca obiective traducerea a 10 000 de pagini de Jurnal Oficial și revizuirea a 11 000 de pagini.

Raportul cuprinde referiri detaliate asupra reformei administrației publice. În această ordine de idei, trebuie amintit, în primul rând faptul că, pentru eficientizarea și flexibilizarea activității Guvernului, în luna iunie 2003 numărul ministerelor s-a redus de la 24 la 14 și că, în intervalul monitorizat, s-a elaborat Cadrul Strategic care va sta la baza actualizării Strategiei de Reformă în administrația publică. Pentru păstrarea coerenței acțiunilor întreprinse până în prezent pe linia reformei administrației publice, forma actualizată a strategiei se va concentra în principal asupra aspectelor referitoare la reforma funcției publice și continuarea procesului de descentralizare și deconcentrare. De asemenea, în vederea profesionalizării funcției publice, în august 2002, și-a început activitatea Institutul Național de Administrație (INA). În aceeași ordine de idei, trebuie amintit că s-au efectuat modificări și completări la legea Statutul funcționarilor publici, a fost aprobat Regulamentului de organizare și funcționare a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.  

În privința negocierilor de aderare, a fost îndeplinit obiectivul României de a deschide toate cele 30 de capitole de acquis până la sfârșitul anului 2002. În ultimul trimestru al anului 2002, au fost închise trei capitole, iar în cursul președinției elene a UE, alte trei, în prezent România având închise provizoriu 19 capitole. O atenție specială a fost acordată îndeplinirii angajamentelor asumate în timpul negocierilor. Astfel, în perioada octombrie 2002 – iunie 2003, au fost adoptate și transmise Conferinței pentru aderare documente de poziție complementare, revizuite sau informații suplimentare pentru 8 capitole de negociere. De asemenea, documente pentru încă alte 3 capitole de negociere au fost elaborate și transmise Comisiei Europene pentru observații1.

3.4.1 La nivel macroeconomic

3.4.1.1 Politica fiscală și deficitul bugetar

Îmbunătățirea cadrului politicii fiscale este tipică unei arii în care este nevoie de timp pentru construcția instituțională și convergența către standardele internaționale. Ca rezultat al ‘șocului politic’ din 1997 bugetul a fost curățat de o serie de factori destabilizatori cum ar fi: creditele directe acordate sectorului agricol, subvențiile indirecte acordate industriei grele provenite din restricțiile ratei de schimb și subvențiile pentru consum prin prețurile reglate în sectoarele agricol și energetic.

În prezent subvențiile și transferurile permanente apar în bugetul de stat într-o modalitate mai transparentă. De fapt bugetul este unul complet și consolidat pentru o guvernare corespunzătoare.

Sistemul managementului bugetar a fost considerat un punct slab în cadrul fiscal. De exemplu, controlul slab al cheltuielilor publice anuale tinde să creeze un model greșit pentru operațiile de trezorerie, ceea ce a complicat îndeplinirea politicii monetare. Se accentuează redefinirea unor priorități, o descentralizare pronunțată și un plafon bugetar ferm. În acestă direcție România a realizat progrese importante, astfel, în 2001, controlul cheltuielilor bugetare a fost aliniat prin reducerea numărului de fonduri bugetare (de la 18 la 9). O parte din aceste fonduri speciale au constituit calea de direcționare a resurselor în scopul măririi salariilor în cadrul sectorului public, fapt ce ar trebui înlocuit de o politică salarială mai transparentă. Pe lângă aceasta, legea bugetului din 2002 a fost prima aprobată la timp de către guvern, o realizare simbolică și totodată importantă. Autoritățile iau în considerare implementarea unui program pentru buget care ar trebui să includă priorități politice în structura bugetului, deși pentru atingerea unui obiectiv atât de ambițios este necesară întărirea infrastructurii administrative. Reforma în cadrul Administrației Publice constituind un pas foarte important în această direcție.

Progresele din cadrul politicii fiscale se reflectă printr-un control mai bun al deficitului și al nivelului datoriei publice. Tendința de creștere a deficitului public din perioada 1993-1996 a fost stopată ulterior, iar în 1999 această creștere și-a atins pragul cel mai înalt în contextul unei recesiuni grave. Alunecarea deficitului fiscal din 2000 datorată perioadei pre-electorale și-a inversat sensul mai târziu. În general, politica fiscală din România, până la un anumit punct, a înregistrat o evoluție ciclică, amplitudinea fluctuațiilor stabilizându-se în timp.

Reflectată pe baza unor asemenea evoluții și în pofida unei puternice presiuni financiare din 1999 datorată restructurării sectorului bancar, nivelul datoriei publice a rămas, totuși, moderat, ajugând aproximativ la 30% din PIB în 2001 (Figura A).

Structura bugetului

În anul 2001 veniturile și cheltuielile aveau valori foarte apropiate, respectiv 31% și 35% din PIB (tabelul 3). Aproximativ o treime din venituri erau colectate cu ajutorul impozitelor indirecte, o altă treime prin contribuțiile sociale, iar restul prin impozite directe și alte venituri neimpozabile. În timp ce impozitul pe venit este scăzut în comparație cu alte taxe, această structură a impozitelor nu este atipică pentru țările cu economii în curs de dezvoltare sau în tranziție. Încasările din TVA prezintă o caracteristică descendentă în comparație cu valoarea sa de 19%, ceea ce reflectă mărimea economiei subterane și numărul mare de scutiri de taxe. Dimpotrivă, partea contribuțiilor sociale este comparabilă cu cele din țările dezvoltate, sugerând un interes minor pentru creșterea fie a procentului de impozitare fie a ponderii relative a acestora în buget.

Transferurile sociale, sănătatea și educația constituie partea predominantă în cadrul cheltuielilor bugetare, urmate de datoria publică. Un punct forte ce merită a fi remarcat este reducerea substanțială și binevenită a cheltuielilor bugetare canalizate direct spre sectoarele economice, cum ar fi agricultura și industria. Procentul lor raportat la totalul cheltuielilor bugetare a cunoscut o pantă negativă de la 17% în 1995 la cca 6% în 2001(tabel 4).

Cu referire la balanța bugetară, în ultimii ani deficitul bugetului de stat este răspunzător doar pentru o parte a deficitului general. Fondul de pensii a înregistrat de asemenea deficite demne de luat în seamă, intervenția statului fiind insuficientă.

Astfel deficitul a cunoscut o creștere ulterioară datorată rambursării împrumuturilor externe, efectuate direct pe linie ministerială. Deasemenea se accentuează nevoia efectuării unui transfer substanțial către autoritățile locale în vederea echilibrării bugetelor acestora.

Deficitul fondului de pensii se datorează în principal creșterii pronunțate a numărului pensionarilor (preponderent în sectorul agricol), creștere cauzată de reglementările de la începutul anilor ’90, ce permiteau pensionarea cu drepturi depline înainte de termen. Majoritatea fermierilor și a liber profesioniștilor nu au contribuit la fondurile de pensii, dar mulți dintre aceștia au beneficiat de pensii deoarece au fost angajați sub regimul comunist. În 2001, raportul pensionari-muncitori depășea 100%. Încă din 1997, guvenul a reușit să includă acest procent în deficitul fondului de pensii, prin redirecționarea surplusurilor din alte fonduri, cum ar fi fondul pentru ajutorul de șomaj.

Figura A. Bugetul consolidat și datoria publică

Sursa : Raportul de țară OECD 2002

Este important a sublinia o legatură macroeconomică cheie între consolidarea fiscală continuă și poziția externă a țării. Aceasta din urmă se referă la balanța economii-investiții. Într-adevăr, fiind dat golul financiar la nivel structural în cadrul sectorului privat, îmbunătățirea balanței externe depinde în cea mai mare măsură de ajustarea poziției fiscale.

În timp ce progresul spre stabilizare macroeconomică în România se cere a fi recunoscut, este posibil a rămâne ostatec progresului insuficient în restructurarea economică. Datorită sectorului înteprinderilor nerestructurate, eforturile precedente de a controla procesul și deficitul bugetar s-au dovedit a fi dificile. De exemplu, tentativele de mărire a veniturilor printr-un sistem îmbunătățit de colectare a impozitelor au eșuat din cauza creșterii pronunțate a volumului de taxe neîncasate și a economiei subterane. Controlul cheltuielilor bugetare publice alocate înteprinderilor de stat s-a dovedit la rândul sau a fi dificil de realizat. Totuși, mai există o parte semnificativă a forței de muncă în economia României angajată în cadrul acestor înteprinderi care produc valoare adaugată negativă. Faptul că salariile ridicate în cadrul companiilor de stat aflate în pierdere sunt adesea stabilite pe baze politice, performanțele financiare ale înterprinderii neinfluiențându-le semnificativ, constituie un risc major pentru elaborarea și controlul oricărui buget.

În acest context, luarea în calcul a cheltuielilor cvasi-fiscale ar produce o creștere semnificativă a deficitului bugetului public. Acesta a fost și cazul anului 1996, când prin încorporarea elementelor cvasi-fiscale și contabilizarea sporită a rezultat o dublare a reprezentării oficiale a deficitului fiscal, situația producând o îmbunătățire în această privință. Într-adevăr, coform unei estimari aproximative, deficitul cvasi-fiscal în 2000-2001 va ajunge la 1% din PIB.

Cadrul bugetar este deasemenea condiționat de procesul de aderare la UE.

Politica fiscală se va confrunta în următorii ani cu provocări reale. Într-adevăr, lăsând de o parte beneficiile, costurile implicate de procesul de integrare în UE (sau implementarea acquis-ului comunitar) nu sunt neînsemnate. Sunt estimate la aproximativ 4% din PIB între 2001-2004 și necesită o contribuție însemnată a resurselor interne. Gaura financiară asociată acestui proces ar putea ajunge în medie la un 1% din PIB anual (Banca Mondială 2002).

De aceea, în contextul programelor de preaderare la UE pentru 2000-2004, autoritățile române se văd nevoite să realizeze o mărire a cheltuielilor, dar și a veniturilor publice raportate la PIB. Această creștere paralelă va fi corelată cu un deficit bugetar stabilit în jurul valorii 3% din PIB, de-a lungul aceleiași perioade. Ideea că acea parte a bugetului de stat din PIB va crește este deasemenea justificată de faptul că România are cel mai scăzut procent de venituri provenite din impozite printre celelalte țări candidate.

Este, totuși, semmnificativ, faptul că economia subterană, de altfel puternic dezvoltată, deformează tabloul conform căruia sarcinile fiscale în România nu sunt îndeplinite. Și într-adevăr, trecerea în cont a veniturilor companiilor fantomă, pondere deja inclusă în PIB ( în jur de 20%), procentul ‚corectat’ al veniturilor provenite din taxele pe valoarea adaugată a sectorului oficial economic ar fi de cca 38%. În consecință, sectorul economic în România suportă o presiune fiscală puternică, fapt confirmat de analiza efectuată la nivel de întreprinderi1.

3.4.1.2 Politica monetară și a cursului de schimb

Situația înainte de 1997.

Până în 1997 Banca Centrală a României s-a văzut în imposibilitatea promovării unei politici monetare eficiente în sens tradițional, deoarece a fost constrânsă în acțiunile sale de politica economică promovată de guvernare. Mai precis, în această perioadă Banca Centrală acorda mari cantități de credite directe cu scopul de a menține pe linia de plutire sectoarele economice nerestructurate și neprofitabile, precum și credite considerabile având destinația băncilor de stat. De exemplu, Banca Agricolă, poseda un cont direct cu Banca Centrală pe care-l putea încasa în scopul finanțării împrumuturilor (în mare parte irecuperabile) și se baza în totalitate pe sectorul agricol.

Cum Banca Centrală nu era capabilă să înteprindă într-un asemenea cadru nici o politică antiinflaționistă, guvernul a încercat să controleze inflația prin măsuri administrative ( în principal prin controlul prețurilor și al tranzacțiilor străine de schimb). În timp ce acestea au înlesnit scăderea inflației de la 62% la sfârșitul lui 1994 până la 28% la sf’rșitul lui 1995, eforturile ulterioare de a ajusta prețurile în vederea stăvilirii inflației dovedindu-se neviabile pe termen lung.

Șocul din 1997 și consecințele acestuia.

În 1997 noul guvern s-a implicat în ajustarea pe linii mari a prețurilor. În primele două luni ale anului prețul benzinei s-a ridicat cu mai mult de 150%, prețurile biletelor de călătorie pe cale ferată cu 80%, telecomunicațiile cu 100%, si energia electrică cu cca 300%. În același timp, prin încercarea de întărire a constrangerilor bugetare ale înteprinderilor, guvernul a încetat să folosească Banca Centrală ca principal creditor. Această masură combinată cu reducerea substanțială a subvenționării directe a dus la prăbușirea sistemului de credite și la apariția unei crize de lichiditate în sectorul înteprinderilor de stat nerestructurate. Înteprinderile aflate în pierdere a căror existență era susținută de infuziuni de credite au reacționat prompt prin propie finanțare neachitându-și obligațiile bugetare și furnizorii, rezultând în schimb o creștere pronunțată a arieratelor în economie.

Eliberându-se de finanțările directe către sectorul economic, banca centrală a putut demara realizarea politicii monetare. Cu toate acestea, pentru un timp banca centrală a acționat ca principal creditor de ultim resort al unui vast sector bancar insolvabil. Așteptând privatizarea băncilor și ținerea acestora în același timp pe linia de plutire a ridicat presiunea inflaționistă, acesta fiind prețul politicii de stabilizare.

Lipsa instrumentarului monetar eficient a complicat și mai mult gestionarea politicii monetare, aceasta rămânând în același timp expusă efectelor contractării de împrumuturi pe termen scurt pe piețele financiare interne. Cele din urmă au apărut ca răspuns la necesitatea de lichidități în sfera bugetară. Fără resursele necesare realizării obiectivelor ratei de schimb (datorita lipsei de rezerve) sau ale inflației (dealtfel nefezabile), Banca Centrală a recurs oficial la obiectivele monetare în intervalul 1997-1999. De facto, date fiind constrângerile cu care s-a confruntat și instrumentarul precar avut la dispozitie, Banca Centrală a încercat să mențină inflația la un anumit nivel dar și să împiedice colapsul sistemului bancar, urmărind și obiectivele ratei de schimb (pentru menținerea balanței externe).

Până la sfârșitul anului 1998, inflația a scăzut la 41% de la 150% cât înregistra la sfârșitul anului precedent, condusă în mare măsură de aprecierea ratei de schimb. Acestă cădere a inflației a fost ajutată de declinul mondial semnificativ al prețului petrolului și al materiilor prime, și de amânarea pentru următorul an a unor ajustări de prețuri.

Însă la începutul anului 1999, pentru a contracara riscul de incapacitate de plată, aflat în creștere, a piețelor financiare, guvernul și-a transferat prioritățile spre serviciul datoriei și restaurarea adecvată a rezervelor străine de schimb. În această privință, BNR-ul a adoptat o strategie de corectare a deprecierii reale a ratei de schimb(echivalentul anual al 9,4%) realizată prin intervenția pe piețele bursiere străine. Expansiunea rezultată pe bază monetară, ulterior, a ridicat presiunea inflaționistă, necesitând o sterilizare extinsă, aceasta cu prețul creșterii semnificative a ratei dobânzii. Controlul asupra instrumentelor monetare a fost ulterior slăbit de restructurarea și de recapitalizarea a două dintre cele mai importante bănci de stat (Banca Agricolă și Bancorex), acestea aflându-se la limita falimentului. Până la sfârșitul lui 1999, inflația a depășit nivelul atins în 1998 cu 14 puncte procentuale.

Aflată sub presiunea pericolului de a disipa câștigurile rezultate din productivitate prin supraaprecierea ratei reale de schimb, datorată infuziunilor puternice de capital, autoritatea monetară s-a concentrat asupra politicii ratei de schimb, continuată și în 2000. În pofida diminuării înregistrate, inflația continuă să se mențină la o valoare ridicată. Spre a doua jumătate a anului 2000 politica monetară și-a consolidat poziția, fapt înlesnit de o mai largă diversificare a orientării finanțelor Trezoreriei spre sursele externe. În special, guvernul a putut deturna fonduri externe cu scadență extinsă (obligațiuni emise pe 5 ani). Noile reglementări ale operațiunilor pe piața liberă și facilitățile existente acordate băncilor, au fost adoptate de-a lungul anului, iar sterilizarea, ulterioar, a putut fi înfaptuită la scadențe mai mari, în format de licitație și efectuată prin tranzacții acord invers de răscumparare.

De curând, ca urmare a unei politici monetare mai stabile (eliberată de constrângerile bugetare și de finanțarea sectorului real) s-au înregistrat o serie de îmbunătățiri. Inflația a scăzut de la 41% la sfârșitul anului 2000 la 30% la sfârșitul anului 2001. Nivelul fondurilor oficiale străine de schimb a atins 5,2 miliarde dolari americani în luna mai a anului 2002 (echivalentul a 4 luni de importuri de bunuri si servicii). Inflația din primele patru luni ale anului 2002 a fost atenuată cu ajutorul Indicelui Prețurilor de Consum (IPC) din mai 2002 la 24,5%.

Soluții viitoare.

Banca Națională a României ar trebui să se ocupe de dezvoltarea pieței secundare, precum și de calitatea intermedierilor financiare. Într-adevar, piața secundară a titlurilor de valoare guvenamentale este încă subdezvoltată (exprimată printr-un volum scăzut de tranzacții a titlurilor de valoare de pe piața secundară spre piața primară), banca centrală fiind responsabilă pentru mai mult de 3/4 din aceste tranzacții. O serie de realizări sunt pozitive în acesta direcție: participarea instituțiilor financiare nebancare, emiterea certificatelor de trezorerie cu scadență mai mare de un an, și numeroase modificări regulamentare1. Prin dezvoltarea pieței secundare, corectarea imperfecțiunilor acesteia și extinderea termenelor de scadență, concurența va fi stimulată, se va impune un plafon pentru diferențele dintre prețurile de vânzare și cumpărare, și va crește ușurința de vânzare a titlurilor de valoare.

Banca intenționează să-și schimbe orientarea de la problemele monetare spre inflație. Totuși, există prerogativele realizării politicii monetare, strategie ce urmează a viza inflația. Acestea vor include, din nou, progresul ulterior în reforma structurală, eliminarea constrângerilor fiscale, o mai bună previziune a prețurilor, și diminuarea presiunii emise de dezechilibrele externe. Pentru perioada respectivă, o mișcare direcționată spre inflație părea prematură, iar politica curentă a băncii centrale și-a menținut poziția pe linia de plutire, țintirea aprecierii reale moderată s-a dovedit metoda cea mai adecvată. În acest context, evoluția ratelor dobânzilor va continua să depindă în principal de politicile de împrumuturi guvernamentale, banca centrală dirijâdu-și operațiile de pe piața monetară internă spre evitarea fluctuațiilor excesive de lichidități.

Există, totuși, două probleme importante cu referire la politica de susținere pe linia de plutire descrisă mai sus. În primul rând, ar fi că Banca ar trebui să facă față unui domeniu larg al fluctuațiilor ratei de schimb potrivit influiențelor aduse de piață. Infuziunile speculative de capital pot fi împiedicate într-o oarecare măsură dacă investitorii ar percepe atât riscurile inferioare cât si pe cele superioare cu referire la rata de schimb. În special, Banca Centrală ar trebui să evite imaginea de susținătoare a unei anume rate de schimb și a unor investiții străine cu grad de risc ridicat. În al doilea rând, aprecierea reală nu ar trebui să estimeze doar mărirea productivității muncii, ci mai degrabă schimbările produse asupra factorului total de productivitate(FTP). Deși ultimile evenimente sunt dificil de estimat în România, din punct de vedere al amplitudinii lor, schimbările FTP-ului s-au ridicat la aproape 1/3 din PIB(și în cazuri izolate depășind ½). Potențialul de mărire a FTP-ului în cadrul țărilor aflate în tranziție se găsește la nivelul cel mai înalt, de aceea apare riscul ca aprecierea reală peste acest nivel să devină de nesusținut.

3.4.2 La nivel microeconomic

3.4.2.1 Privatizarea

Guvernul actual s-a angajat în accelerarea procesului de privatizare și astfel în Martie 2002 a fost adoptată Legea Accelerării Privatizării (Nr137/2002). Scopul principal al acestei legi fiind de a elimina un anumit număr de obstacole din calea procesului de privatizare.

În trecut, principalul obstacol în realizarea rapidă și cu succes a procesului de privatizare era constituit de cadrul legal de lucru precar și contradictoriu. În egală măsură ambiguitatea a condus la apariția a numeroase litigii în timpul și după privatizarea companiilor. Noua lege susține procedurile ce conduc la mărirea transparenței procesului de privatizare, mai exact acordarea de tratament egal tuturor investitorilor. Sunt excluse prețurile minime fixate pe cale administrativă și permite ca vânzările să aibă loc la prețurile de piață. Deasemenea îngăduie și anularea diferitelor tipuri de datorii și obligațiuni.

Pentru a facilita vânzările, legea a redus durata minima a unui număr de acțiuni ce trebuiesc întreprinse pentru a modifica structura companiilor comerciale (ex. vânzarea de acțiuni) și în cadrul căreia statul deținea pachetul majoritar, și a redus până la o anumită limită drepturile acționarilor minoritari de a se opune schimbărilor. Cu toate că această clauză violează drepturile acționarilor minoritari din companiile în curs de privatizare, justificarea deciziei vine din importanța realizării privatizării în aceste companii.

Mai mult, legea introduce o “administrație specială” pentru companiile aflate în procesul de privatizare. “Administratorul special” este obligat să asigure mentenanța companiei la nivelul curent în timpul privatizării, să se asigure de plata facturilor curente, să urmărească sistemul de plată a datoriilor, și în general să prevină orice formă de sustragere a activelor de către manageri sau muncitori. În timpul administrației speciale, regiile(dacă nu sunt private) nu au dreptul de a-și retrage serviciile cât timp plata facturilor este înfaptuită în timp util. Cât timp sustragerea de active este o problemă spinoasă, și procesul de restructurare al companiilor este unul binevenit, succesul administrației speciale depinde în mare măsură de calificarea profesională, și în mod cert de integritatea profesională a “administratorului special”.

În cele din urmă, legea permite vânzarea companiilor neatractive la prețuri derizorii (1 Euro), atunci când investitorul se angajează la un volum considerabil de investiții și la crearea unui anumit număr de locuri de muncă.

Cu toate că procesul de privatizare prezintă o mare importanță, transformarea în unități performante va necesita mai mult timp. Restructurarea, chiar sub management privat, este un proces dificil și din experiențele altor țări aflate în tranziție rezultă o perioadă minimă de redresare de 1 sau 2 ani.

În cadrul negocierilor PSAL-II cu Banca Mondială, guvernul s-a angajat să privatizeze sau să lichideze acele mari întreprinderi ce se află încă în proprietatea statului cuprinse în precedentul acord PSAL-I1 plus alte 5 firme mai mici propuse fie pentru privatizare fie spre restructurare. Mai mult, în acordul Stand-by încheiat cu FMI, România se obligă să privatizeze până în debutul lui 2005 Banca Comercială Română (BCR), cea mai mare bancă de stat, prezintă 30% din acțiuni investite în sectorul bancar. În plus, guvernul României s-a angajat să privatizeze cel puțin 13 companii cu mai mult de 1000 de angajați în perioada Februarie – Septembrie 2002, să demareze privatizarea Petrom-ului și să înceapă procesul de privatizare în cadrul sectorului energetic prin scoaterea la licitație a companiilor de distribuție a gazului natural.

3.4.2.2 Întreprinderile mici și mijlocii (IMM)

În pofida absorbției resurselor de către sectoarele nerestructurate, România beneficiază de un domeniu dinamic de IMM, contribuția acestora la creearea locurilor de muncă crescând în mod impresionant. În 2001 IMM erau responsabile pentru jumătate din totalul locurilor de muncă, în comparație cu 1995 când dețineau doar 24%, și înregistrau 56% din totalul cifrei de afaceri pe economie.

Deasemenea sectoarele în care IMM erau majoritare au devenit principalii exportatori. Tabelul 6 ilustreză structura fluxurilor de schimb prin evidențierea avantajelor comparative.

În cursul unei decade a avut loc o schimbare remarcabilă în specializarea economiei românești. În primii ani ai tranziției, România și-a întărit specializarea în industria grea (ex.fier si oțel) fiind ‚beneficiara’ unei puternice baze industriale, moștenită de la regimul anterior, și a unei rate de schimb supraevaluate aceasta conducând la importuri de energie și materii prime cu preț redus. Punctul forte al avantajului comparativ s-a ivit odată cu creșterea experienței României pe post de consumator de forță de muncă cu investiție minimă de capital în domeniul industriei ușoare. În 2001 principalele avantaje comparative erau deținute de industria de confecții și îmbrăcăminte, încălțăminte și mobilă, acestor 3 sectoare revenind 37% din exporturile României în 2001.

Dezvoltarea comerțului, în special în Europa de Vest, a fost posibilă prin semnarea înțelegerilor preferențiale între UE și țările candidate și prin subcontractarea cu firme europene (în marea lor majoritate din Italia și Germania). Prin această modificare a specializării, România este acum mai puțin dependentă de importurile de energie spre a susține exporturile, dar nevoită să importe cantități importante de prefabricate folosite în industriile prelucrătoare cum ar fi textilele sau pielea. Evoluția specializării către produse prelucrate mai sofisticate tinde a fi strâns legată de ISD, problema este că România beneficiază de un nivel scăzut al ISD în comparație cu alte țări europene aflate în tranziție.

Modificarea structurii economice românești, ca urmare a liberalizării comerțului, se reflectă prin fluxul de creare și dispariție a locurilor de muncă și a afacerilor. Între 1995 și 2000 s-a înregistrat o diminuare netă a locurilor de muncă în cadrul sectorului industrial (cca. 1,5 milioane locuri de muncă). Cum era de așteptat dispariția locurilor de muncă s-a concentrat în sectoarele tradiționale: mașini – unelte, agricultură, construcții, fabrici de textile, minerit și industria metalurgică. În acest timp, toate locurile de muncă create aparțin sectorului IMM-urilor și înregistrează aproximativ 700.000 de locuri de muncă. Industria textilă și de confecții a contribuit cel mai mult la această creștere, cu o creștere netă de 100.000 de locuri de muncă, celelalte slujbe fiind create în principal în sectorul de servicii (distribuție, reparații și mentenanță). De-a lungul a 5 ani s-a înregistrat o pierdere de 800.000 de locuri de muncă comparativul a 25% din numărul angajaților. Aceasta a contribuit la o puternică sursa de constrângeri sociale ce nu puteau fi lăsate doar în seama politicilor de protecție socială. Politica economică trebuie îndreptată spre crearea de noi locuri de muncă.

Mediul afacerilor trebuie îmbunătățit.

Puternica transformare a structurii economice nu poate fi compensată decât printr-un proces continuu de generare de noi firme. În sensul accelerării acestui proces, mai ales în contextul vastului program de restructurare promovat de guvern, este necesar pe cât posibil a se ridica piedicile puse înființării întreprinderilor și antreprenoriatelor. Sectorul de servicii (ex. distribuția) ar putea oferi o gamă largă de locuri de muncă dacă se îndeplinesc condițiile stabilității economice și a unei creșteri regulate a veniturilor. Este deasemenea relevant faptul că firmele nou înființate, nu numai că sunt încurajate să intre pe piață, dar chiar ar trebui să găsească un cadru de afaceri favorabil dezvoltării și prosperității.

Dinamismul sectorului IMM-urilor a fost asociat până la o anumită limită cu exporturile și cu activitatea de subcontractare. Sectorul textil a beneficiat de creșterea cotelor de contingentare acordate de UE, în cadrul comerțului exterior. Acest tratament preferențial a înlesnit dezrădăcinarea industriei textile, în toate țările din Centrul și Estul Europei și în mod special în România. În viitorul apropiat este de așteptat o intensificare a concurenței în regiune, chiar și din partea țărilor din America Latină și Asia, acestea din urmă putând face concurență serioasă țărilor din Centrul și Estul Europei pe piața UE. Competiția venită din afară se va intensifica, datorită aprecierii reale a ratei de schimb despre care s-a discutat în prealabil (doar dacă nu este egalată de creșterea productivității), în paralel procesul deflaționist și cel de aderare la UE.

Principalele impedimente, larg cunoscute, în calea dezvoltării afacerilor sunt: inflația, taxele ridicate, birocrația excesivă, instabilitatea politică și lipsa finanțării 1.

Aceste caracteristici sunt mai mult sau mai puțin comune tuturor țărilor în tranziție. O parte dintre acestea au constituit subiectul unei analize anterioare, cum ar fi cele legate de procesul de deflație sau creșterea cometitivității bancare în scopul înlesnirii accesului către credite.

3.4.2.3 Restructurarea întreprinderilor de stat

Trăsătura caracteristică a sectorului vast al întreprinderilor de stat din România a fost modalitatea lentă de realizare a restructurării. Înainte de 1997, privatizarea în industrie era orientată în principal către întreprinderile mici si mijlocii, reflectat prin faptul că, în ciuda valului masiv de privatizare desfășutat între 1995 – 1996, 58% din producția industrială era încă parte componentă a sectorului public în 1997 (tabel7). Lipsa unei implicări decisive în procesul de privatizare și restructurare a marilor companii, a condus la o acutizare a stării de tranziție în care se afla economia românească. Întreprinderile de stat nerentabile au fost ținute pe linia de plutire cu ajutorul unui volum sporit de subvenții directe sau indirecte aceasta ducând la crearea unui dezechilibru în cadrul fondurilor de stat. Macrostabilizarea a fost împiedicată de instabilitatea fiscală combinată cu alocarea eronată a resurselor, ducând astfel la o atenuare a creșterii economice susținute.

Ca înlocuitor pentru privatizarea rapidă, restructurarea întreprinderilor mari s-a realizat ca urmare a unor programe de ‚izolare’, proiectate în scopul îmbunătățirii performanțelor operaționale și facilitării procesului de privatizare sau lichidare. Din nefericire, o mare parte din programele de izolare au eșuat. Deseori performanța operațională a întreprinderilor ‚izolate’ s-a înrăutățit, îndatorarea lor a crescut, iar nivelul lor de restructurare s-a dovedit a fi mai slab comparativ cu cel al întreprinderilor de stat neizolate. Ca urmare transferurile de la buget spre firmele ‚izolate’ a crescut de la 5,4% la 12% din totalul veniturilor în perioada 1992-1996(tabel7).

În 1997, un nou guvern reformator a lansat prima tentativă serioasă de a ataca problema privatizării și restructurării întreprinderilor mari rămase în propietatea statului. În 1998 și în 1999 ponderea întreprinderilor mari privatizate a crescut simțitor (tabel 7). O performanță notabilă a fost vânzarea în 1998, a 35% din acțiunile RomTelecom operatorului OTE din Grecia, și vânzarea în 1999 a întreprinderii DACIA concernului RENAULT. În plus, două băncii importante (BRD și BancPost) au fost vândute unor investitori străini. Guvernul reformator nu a reușit să construiască suportul necesar unui program, oricum controversat deoarece implica costuri sociale mari de tranziție atât din partea opoziției cât și a coaliției. Ca urmare a nemulțumirii generale a populației guvernul a fost înlocuit în Decembrie 1999. În 2000, an electoral, principalele eforturi întreprinse în scopul privatizării au fost tentativele de a vinde societațile PETROM SA și TAROM, ambele neprezentând interes în rândurile investitorilor straini. Cu toate acestea s-a raportat un anume progres în restructurarea Conel-ului și a RomGas. Astfel Conel s-a scindat în două companii producatoare de energie electrică (SC Termoelectrica și SC Hidroelectrica), o companie transportatoare de energie electrică (CN TransElectrica) și o companie de distribuție a energiei electrice (SC Electrica, având în subordine opt operatori locali). Sectorul gazelor naturale a fost structurat asemănător: RomGas ocupându-se de explorare și depozitare, SN TransGas de transportul acestora, iar distribuția revenind companiilor nou înființate SC DistriGaz-Nord și SC DistriGaz-Sud.

În urma scrutinului și formării unui nou guvern, în ianuarie 2001, fondul propietății de stat (FPS), perceput fiind ca ineficient, a fost înlocuit de noua organizație APAPS. Totuși o parte din întreprinderile aflate sub autoritatea FPS-ului nu au fost transferate APAPS-ului ci sub incidența ministerelor aferente. Cu toate că această operație a îmbunătățit supervizarea acestor companii a apărut riscul diminuarii interesului într-o viitoare privatizare a acestora.

Începând cu 2001 progresele semnificative în restructurarea marilor întreprinderi au fost reprezentate de vânzarea Băncii Agricole către Raiffeisen Austria și a Sidex Galați celei mai importante companii multinaționale de tip holding din India – LMN, unul dintre cei mai mari producători de oțel din lume. Importanța acesteia din urmă cu greu poate fi subestimată, dat fiind faptul că Sidex este responsabilă pentru mai mult de ¾ din producția internă de oțel a României, sau cca. 15% din producția industrială totală a României. Au mai fost privatizate și alte companii mari, cum ar fi: Alro Slatina, Rafo Onești, Șantierul Naval Constanța. Programul Uniunii Europene RICOP a făcut posibilă restructurarea unor companii comerciale prin cofinanțarea plăților compensatorii și a politicilor active aferente pieței muncii (pentru un total de 33000 de slujbe excedentare).

În timp ce guvernul actual al României afișează o politică de totală dedicare accelerării privatizării și reformei, această imagine este necesar a fi întărită prin fapte concrete și finititudine în acțiunile întreprinse. Întârzierile continue suportate de procesul de privatizare au condus la situația că, lăsând la o parte reușitele din 1997, proprietatea de stat în sectorul industriei deținea încă un nivel ridicat. În 2001 înregistra încă 42% (tabel 8), iar în urma vânzării în mai 2002 a Sidex Galați coborând până la valoarea de 35%.

Asta înfățișa o situație în care activitatea generală a statului în economia autohtonă era cu mult deasupra economiilor vecine mult mai performante. Mai mult, dezvoltarea sectorului privat în ultimii ani a depins doar într-o măsură limitată de fondurile alocate de stat, fiind de fapt rezultatul transferului activităților economice spre sectorul de servicii, acesta prezentând un nivel ridicat de capital privat.

Neajunsurile restructurării au contribuit la răspândirea indisciplinei financiare.

În timp ce povara fiscală a cunoscut o ușoară relaxare, lipsurile procesului de restructurare a sectorului antreprenorial continuă să absoarbă resurse din restul economiei. Subvențiile directe finanțate din bugetul central și cele locale au scăzut de la 6,9% (inclusiv creditele bancare directe) în 1996 la valoarea de 2,1 în 2001 (din care doar 1% finanțau întreprinderile industriale). Se reportau progrese reale, însă o parte a diminuării subvențiilor a fost virtuală.

În anii trecuți, arieratele au fost incisive, ajungând la 42% din PIB în 1999, și au stagnat în jurul valorii de 40% din PIB de atunci. Ușoara scădere între 1999 și 2000 s-a datorat în principal căderii arieratelor băncilor, ca urmare a restructurării sectorului bancar. Lăsând la o parte îndatoririle biunivoce ale întreprinderilor, până la un punct influiențate de dubla contabilitate, partea cea mai mare a obligațiilor de plată sunt direcționate spre guvern și fondurile de active sociale. Obligațiile salariale, problema spinoasă în majoritatea țărilor din fosta Uniune Sovietică, au un nivel redus în România.

Întreprinderile de stat nu numai că sunt principalele victime ale unui sistem vicios de plăți, ci și principalii acuzați. Companiile cu capital privat au avut un total de 14% arierate din cifra de afaceri la sfârșitul anului 2000, aceeași caracteristică înregistrând cota de 53% în cazul companiilor cu capital mixt. Diferența este și mai pregnantă în cazul datoriilor către stat (incluzând bugetul central și cele locale, securitatea socială și fondurile extrabugetare), unde datoriile companiilor private erau de 2,9% din cifra de afaceri iar ale celor cu capital mixt era de 21%. Dar partea cea mai interesantă este că cei mai mari datornici nu erau companiile de stat (în marea lor majoritate regii autonome) ci înteprinderile cu capital mixt, rezultând că cea mai mică participare din parte statului la capitalul unei întreprinderi are ca rezultat slăbirea constrângerilor bugetare.

Diferența impresionantă dintre sectorul privat și cel de stat este dată de ponderea mai mică a întreprinderilor cu capital privat. Întreprinderile private, fiind mult mai expuse constrângerilor bugetare, sunt mai ușor de dirijat din punct de vedere social și politic în entitățile mici și au o flexibilitate mult mai redusă în domeniul plăților, flexibilitate pe care companiile de stat o dețin. Dar poate diferența cea mai mare dintre sectorul privat și cel al companiilor cu capital mixt este că întreprinderile cu capital parțial de stat, de cele mai multe ori, au beneficiat de privatizare fără scoaterea totală din drepturi a statului. Într-un asemenea context managerii și lucrătorii au prezentat o lipsă de interes în realizarea restructurării ducând astfel la înrăutățirea situației (constrângerile bugetare s-au înăsprit).

Fapt reliefat și de evoluția diferită a plăților în diferite sectoare apărută în urma stopării în 1997 a subvențiilor directe de la stat. Atât întreprinderile de stat (Regii Autonome) cât și cele cu capital mixt s-au confruntat cu o creștere semnificativă în 1998, în paralel cu deteriorarea generală a economiei țării. În cele din urmă, volumul datoriilor întreprinderilor de stat a cunoscut o stabilizare pe când cel al întreprinderilor cu capital mixt a crescut vertiginos. O posibilă explicație este că supervizarea de partea liniilor ministeriale a prevenit posibilul declin al Regiilor Autonome. Dimpotrivă Fondul Proprietății de Stat nu părea capabil să gestioneze rezonabil miile de companii aflate în responsabilitatea sa, iar managerii și lucrătorii au exploatat situația crescându-și salariile. Totuși sectorul în totalitate privatizat este responsabil pentru aproape jumătate din totalul datoriilor.

Tabelul 9 reprezintă o selecție a marilor companii comerciale de stat și ilustreză cum acestea, în pofida marilor pierderi înregistrate în ultimii ani, au fost capabile să-și mențină producția, parte prin subvențiile de stat, dar în principal acumulând datorii. Subvențiile directe au fost nesemnificative începând cu 1997, cu excepția sectorului minier. În ciuda diminuării suportului din partea statului din 1997, minele încă mai primesc subvenții considerabile fără a preveni pierderile anuale, deseori mai mari decât cifra de afaceri. Modificarea obligațiilor nete (datorii – creațe) între decembrie 2000 și 2001 a fost pentru majoritatea întreprinderilor surprinzător de asemănatoare cu pierderea suferită în 2001.

O altă caracteristică surprinzătoare este gradul în care, o serie din aceste companii (admise printre cele mai problematice din România), au mărit și încă continuă să mărească valorea negativă netă. ‚Costul real’ plătit de bugetul României pentru aceste întreprinderi este aproape egal cu subvențiile de stat la care se adaugă pierderile suportate. Comparând ‚costul real’ revenit unui angajat cu salariul mediu net ajungem la concluzia că cel dintâi reprezintă adesea multiplul celui de-al doilea – în special dar nu în mod exclusiv în companiile de minerit. Situația financiară a companiilor și Regiilor Autonome din afara sectorului enegetic (vezi tabel 10) sau al oricărui serviciu de natură publică era relativ mai bună. Principala execepție care confirmă regula a fost RomArm, unde o mare parte a angajaților, înregistrați în șomaj tehnic, au continuat să primească drepturi financiare de-a lungul anului. Tarom, compania aeriană națională, la fel a înregistrat pierderi mari, mai ales pe zboruri interne. Compania feroviară, administrația drumurilor și compania de construcții au beneficiat deasemenea de subvenții, și până la un anumit procent din plata datoriilor, ele aflându-se în pierdere.

Problema cea mai importantă a utilităților publice din România o constituie salariile aflate de cele mai multe ori peste media națională, îndeosebi în cazul companiilor și Regiilor Autonome aflate sub patronatul Ministerului Industriei și Resurselor, și, într-o anumită măsură, cele patronate de Ministerul Transporturilor (vezi tabel11). Este discutabil dacă gradul de calificare al angajaților din aceste companii justifică diferența în această direcție, mai plauzibil ar fi că angajații acestor companii în scopul obținerii de lichidități pentru sine rețin societatea României. Salariile ridicate din aceste companii par nerealiste mai ales în comparație cu cele mici din sectorul polițienesc și judiciar, acest lucru încurajând corupția.

Capitolul 4

Perspectivele aderării României la Uniunea Europeană

4.1 Îndeplinirea criteriilor de aderare: politice, de convergență și economice

4.1 Criterii politice

Conform avizului dat de Comisia Europeană în 1998, România este pe cale să îndeplinească ansamblul criteriilor de aderare. În domeniul funcționării executivului au fost elaborate proiecte ca: răspunderea ministerială și organizarea guvernului.

Legea 142/1997 a adus îmbunătățiri substanțiale cadrului normativ cu privire la organizarea și funcționarea puterii judecătorești.

Drepturile civile și politice sunt respectate în România, singurele puncte în suspensie fiind cele legate de homosexuali și ofensă adusă autorității.

Drepturile economice și sociale sunt respectate de autoritățile române iar drepturile minorităților sunt respectate aproape la nivel european.

4.2 Criterii economice

La fel ca și celelalte țări candidate pentru a adera la UE România trebuie să îndeplinească criteriile de aderare – politice, economice, de acquis, de reformă administrativă, primele trei fiind stabilite la Copenhaga în 1993, iar al patrulea la Madrid în 1995. Criteriile de convergență au fost stipulate în tratatul de la Maastricht. Ultimele criterii sunt necesare pentru a putea adopta moneda unică și a intra în zona euro. Criteriile de convergență nominală se suprapun peste criteriul economiei naționale de piață, în timp ce criteriile de convergență reală se suprapun peste criteriul economiei competitive (economia funcțională capabilă să facă față presiunilor concurențiale și forțelor pieței). Criteriile de convergență nominală – rata inflației, rata dobânzii, deficitul fiscal, datoria publică, stabilitatea cursului de schimb se pot îndeplini doar prin politici monetare și fiscale adecvate, dar semieșecul celor două programe de macrostabilizare economică din 1994 și 1997, susținute de FMI, demonstrează că aceste politici au limitele lor și că ele trebuie susținute de transformările din economia reală. Îndeplinirea criteriilor de convergență nominală de la Maastricht, permanetizate prin Pactul de Stabilitate și Creștere din 1997, înseamnă de fapt realizarea macrostabilizării, care reprezintă principala caracteristică a economiei funcționale de piață, alături de liberalizarea economică, sistemul instituțional bine structurat, sistemul financiar-bancar dezvoltat, consensul asupra dezvoltării economico-sociale.

Din punctul de vedere al economiei funcționale de piață România se situează în coada plutonului țărilor candidate, alături de Bulgaria, dar întrebarea logică este cum am ajuns aici și cine este responsabil? În ceea ce privește rata inflației principalii determinanți ar fi în opinia lui Cezar Boțel șocurile monetare, șocurile de depreciere a cursului și inerția anticipărilor inflaționiste. Dacă primul determinant l-am putea conexa cu politica monetară, cel de-al doilea cu politica cursului de schimb, cel de-al doilea are mai mult o natură psihologică dată de cronicizarea și amploarea fenomenului inflaționist. Spre deosebire de cercurile virtuoase în cazul României putem observa un cerc vicios în privința inflației cauzat de indexarea continuă a prețurilor din economie la cursul de schimb și a salariilor la rata inflației. Dar chiar și în perioadele de apreciere a cursului a existat o inflație relativ ridicată ceea ce arată că nu se poate considera deprecierea ca principal factor determinant. În pofida obsesiei experților FMI cantonată pe efectul inflaționist exercitat de excedentul cererii de consum (demand pull inflation) în România a fost mai mult o inflație cauzată de creșterea continuă a costurilor (cost push inflation), deprecierea cursului de schimb determinând majoritatea prețurilor input-urilor importante cu efect de propagare asupra costurilor de producție în economie, dar și o inflație structurală (structural inflation), efectul de antrenare a unor sectoare nerestructurate și puternic monopoliste, cum sunt utilitațile publice, fiind evident.

Întrebarea legitimă ar fi dacă aprecierea reală și continuă a monedei naționale ar fi condus la diminuarea sensibilă a ratei inflației, după modelul Poloniei și Ungariei. Aceasta ar fi însemnat fără îndoială o altă politică, mai puțin liberală a cursului de schimb, dar succesul ei nu era garantat în contextul condițiilor și evoluțiilor diferite din economia reală. În afară de întârzierea considerabilă a privatizării și restructurării industriale datorită unui mix de factori obiectivi și subiectivi un alt factor care a contribuit substanțial la menținerea unei inflații înalte l-a reprezentat politica anemică în domeniul concurenței, unde abuzul de poziție dominantă și cartelurile au constituit regula (nesanționată) și nu excepția.

Totuși trendul descendent al inflației începând cu anul 2000 ne poate conduce la o rată a inflației de până la 5% pe an în 2007/2008, însă marea problemă o reprezintă deficitul fiscal sau deficitul bugetului consolidat, care până în 2004 va trebui să ajungă la 0 sau chiar la excedent, lucru greu de realizat nu numai de candidații din primul val ci și de unele țări membre. Nivelul sau stocul datoriei publice, precum și ponderea sa în PIB nu constituie o sursă de îngrijorare în prezent și probabil nici în viitorii ani, cu condiția menținerii unor deficite rezonabile ale contului curent.

În ce privește convergența reală mult timp ea a fost văzută ca fiind posibilă printr-un ritm înalt de creștere economică pe termen lung, ceea ce nu s-a realizat practic în nici-o țară mai puțin dezvoltată din UE și nici într-o țară candidată la aderare. Cu atât mai mult acest lucru nu este posibil în România, care după prăbușirea producției industriale din anii ’90 nu și-a putut relansa acest sector cu pondere covârșitoare la export și nici celelalte sectoare, cum sunt agricultura și serviciile din cauza insuficienței resurselor interne, fie ele financiare, tehnologice, umane și din cauza fluxului redus de investițiii străine directe (ponderea investițiilor străine directe anuale în PIB situându-se sub 1%). Chestiunea reducerii decalajelor în dezvoltarea economică a preocupat mulți analiști economici, dintre cei străini remarcându-se experții Băncii Mondiale și ONU, iar dintre cei autohtoni remarcându-se Daniel Dăianu, care au analizat sursele creșterii și posibilitățile reducerii decalajelor. Chiar țările din estul și sud-estul Asiei, care au aplicat modelul de succes al creșterii economice orientată spre piața externă au intrat într-o perioadă de stagnare în anii ’90, ceea ce demonstrează limitele modelului respectiv.

Țările mai puțin dezvoltate intrate mai târziu în Comunitatea Europeană au înregistrat progrese pe planul convergenței reale nu neapărat printr-un ritm ridicat de creștere ci mai mult printr-o dezvoltare de ordin calitativ, la care și-au adus contribuția politică structurală a UE (fondurile structurale și de coeziune) și investițiile firmelor comunitare. Exemplul cel mai de succes în materie de convergență reală, Irlanda, este explicat prin politica dusă în domeniul resurselor umane și prin beneficiile aduse de transferul de tehnologie și de investițiile străine directe.

Indicatorul cel mai utilizat pentru a analiza convergența reală a unei țări candidate este PIB-ul pe locuitor, iar creșterea sa în raport cu nivelul mediu din UE indică perioada de realizare a convergenței reale și de reducere a decalajului economic. Dar analizele statistice și empirice relevă că totuși constanța creșterii economice pare mai importantă decât ritmul înalt de creștere, iar în condițiile prevalenței unei rate reduse a acumulării (economisirii) și a investițiilor interne în aproape toate țările candidate rolul decisiv l-au avut investițiile străine directe. Intensificarea comerțului bilateral cu țările comunitare a contribuit la accelerarea creșterii economice. Dar deficitele mari de cont curent pot ridica probleme privind nivelul datoriei externe și modalitățile de finanțare a serviciului datoriei. În opinia lui Valentin Lazea aprecierea reală a monedei naționale contribuie la creșterea PIB/locuitor exprimat în dolari sau euro chiar când acest indicator nu crește în lei, iar o astfel de politică de apreciere ar duce decalajul, inflația, ar mări nivelul de trai, ar face reforma mai suportabilă și mai acceptabilă. Totuși o astfel de politică are constrângerile sale pe latura politicii fiscale și a guvernanței corporative. Succesul acestei politici în Ungaria și Polonia s-a bazat și pe reformele structurale din economie, astfel situația economică poate evolua spre dezastrul din Argentina, unde aprecierea (Consiliul Monetar) n-a fost susținută de o politică fiscală adecvată, managementul la nivel micro a fost catastrofal, iar performanțele economice pe termen mediu și lung au fost total nesatisfăcătoare.

Alți indicatori ai convergenței reale ar fi ponderea industriei și agriculturii în PIB. În cazul României ei nu sunt foarte relevanți pentru că nu indică competivitatea și performanțele structurilor din cele două sectoare. Pentru agricultură mai semnificativ ar fi ponderea forței de muncă ocupată în acest sector (cca 1/3 din total), o forță de muncă necalificată, cu un nivel redus de educație, cu o productivitate modestă, axată pe autoconsum și cu un nivel de trai precar. Singura șansă pentru această populație o constitutie implementarea conceptului dezvoltării rurale, care depășește cu mult sfera producției agricole.

În privința ponderii exportului și importului către/din UE în exportul/importul total acest indicator exprimă un grad înalt de integrare în sfera comerțulului, caracteristică a criteriului economiei competitive lui, dar ascunde gradul redus de integrare în sfera producției și a piețelor. Însă criteriul economiei competitive se referă în principal la structurile economice, la competivitatea lor, care este exprimată prin nivelul valorii adăugate, nivelul productivității forței de muncă și mijloacelor fixe, nivelul tehnico-cantitativ, nivelul costurilor. Fără investiții străine directe la nivelul celor din țările mai avansate pe calea reformei, cum sunt Ungaria, Polonia, Cehia și fără o politică adecvată în domeniul resurselor umane sau a capitalului uman este greu de crezut că economia României poate ajunge la nivelul de competitivitate necesar integrării in piața internă a UE.

Criteriile economice de aderare.

În ce privește criteriul economiei funcționale în afara macrostabilizării ar mai trebui menționate procesul de liberalizare economică, care trebuie continuat în domeniul energetic (utilități publice), procesul de creare a unor mecanisme adecvate ale economiei de piață (sistem instituțional bine structurat), dezvoltarea și diversificarea sistemului financiar-bancar. În privința criteriului economiei competitive în afara infrastructurii instituționale, trebuie dezvoltată și modernizată infrastructura fizică a unor servicii, cum sunt transporturile, telecomunicațiile, energia etc, iar politicile guvernamentale, fie macro fie sectoriale, trebuie să vizeze creșterea competitivității economiei și integrarea în structurile economice comunitare.

4.3 Proiectarea evoluțiilor sectoriale

4.3.1 Politica agrară

Din examinarea evoluției principalilor indicatori economici ai României în perioada 1997-2000, comparativ cu anul 1996, rezultă o serie de concluzii nefavorabile privind situația agriculturii românești în pragul aderării la Uniunea Europeană.

Astfel în anul 2000 producția agricolă a fost cu 13,6% mai scăzută în comparație cu 1996.

În perioada 1997-2000 agricultura românească a avut o evoluție sinuoasă, atât din cauza modestelor posibilități financiare ale majorității agricultorilor, pe fondul reducerii substanțiale a sprijinului acordat de stat acestui sector economic strategic pentru țară, cât și a limitării drastice, în acest context, a potențialului de a corecta influențele negative ale condițiilor naturale neprielnice prin irigații, chimizare, mecanizare etc. Parcul de tractoare și mașini agricole este uzat fizic și moral, cu parametri de lucru a utilajelor adesea neadecvați la realitățile din agricultura românească – unde, ca efect al retrocedărilor, este prezentă o excesivă fărâmițare a exploatației funciare, dominantă fiind exploatația de mici dimensiuni. Creșterile mari de prețuri la produsele chimice (îngrășăminte, erbicide, insecticide, fungicide) și la lucrările de irigații au îngrădit mult accesul agricultorilor la aceste produse și servicii.

Parcul de tractoare și mașini agricole este, în mare parte amortizat cu dimensiuni de lucru mari comparativ cu supratetele relativ mici ale parcelelor agricole ale producătorilor, ceea ce reprezintă încă un argument economic pentru promovarea politicilor agricole care să stimuleze constituirea de exploatații agricole eficiente.

Gradul ridicat de amortizare a utilajelor agricole arată cât de avansată este uzura fizică a acestora și reliefează necesitatea prioritară a promovării unor programe de modernizare a dotării agriculturii, atât pe calea acordării de facilități financiare producătorilor agricoli, cât și prin relansarea producției naționale de utilaje și mașini agricole, în scopul realizării unor producții agricole competitive cu cele din țările dezvoltate ale Europei.

Analiza cantităților de îngrășăminte chimice utilizate în ultimii 4 ani arată că acestea au fost, an de an, administrate în cantități tot mai scăzute1.

Tratamentul în timpul vegetației al plantelor împotriva bolilor și dăunătorilor a fost o etapă tehnologică nerespectată de agricultori, ca urmare a costurilor ridicate pe care le presupun aceste operațiuni, ceea ce a avut un accentuat impact negativ asupra producției agricole realizate în ultimii patru ani.

Încălzirea atmosferei, cu efecte foarte costisitoare și în România, impune utilizarea intensivă a sistemului de irigații a cărui reabilitare constituie, deasemenea, o prioritate in agricultură.

În sectorul creșterii animalelor, producția agricolă animală a înregistrat, în perioada 1996-2000, un declin cu o rată medie anuală de 5,5%, spre deosebire de perioada anterioară (1993-1996), când s-a înregistrat o creștere constantă, într-un ritm mediu anual de 1,9 %.

După cum se menționează în "Programul Economic de Preaderare", document de deosebită importanță publicat de Guvernul României în toamna anului 2001, atât ponderea agriculturii în cadrul economiei naționale, cât și multitudinea obiectivelor care trebuie realizate pentru integrarea în U.E. sunt argumente forte care determină Guvernul să acorde o importanță deosebită implementării de programe de reformă care să asigure creșterea cantitativă și calitativă a producției agricole.

În prezent, agricultura contribuie cu circa 12% la valoarea adăugată brută din economie, cu aproape 3% la exportul României. Populația ocupată în acest sector reprezintă 41% din populația ocupată totală iar suprafata agricolă circa 62% din suprafața totală a țării.

După modul de folosință, peste 63% din suprafața agricolă reprezintă terenuri arabile, aproximativ 33% pășuni și fânețe, restul reprezentând vii și livezi. Sectorul privat deținea în anul 2000, 86% din suprafața agricolă totală și peste 85% din cea arabilă. Suprafața ocupată de vii și pepiniere viticole și cea plantată cu livezi și pepiniere pomicole s-a redus începând din anul 1994. Sectorul privat deținea în 2000 peste 87% din totalul pășunilor, peste 95% din suprafața ocupată cu fânețe și de peste 76% din suprafețele cultivate cu vii și livezi.

În mediul rural, agricultura reprezintă activitatea economică predominantă, ocupând aproape 70% din forța de muncă. Ea este singura ramură a economiei românești în care predomină persoanele în vârstă. Aproape 55% din populația ocupată în agricultură avea în anul 1999 peste 50 de ani, iar cca. 1/4 peste 65. Doar aproximativ 27% din populația ocupată în agricultură erau tineri sub 35 de ani. Forța de muncă în agricultură de sub 40 de ani ar fi suficientă pentru exploatații de dimensiuni optime în dotare corespunzătoare.

În anul 2000 în sectorul privat din agricultură funcționau aproape 11000 exploatații care dețineau peste 2200 mii ha, (3573 societăți agricole și 6264 asociații familiale). Gospodăriile individuale exploatau 9377 mii ha revenind pe gospodărie numai 2, 28 ha.

Evoluția producției agricole în perioada 1991-2000 a cunoscut oscilații de la an la an în funcție de condițiile climatice și de gradul de alocare a inputurilor, în special la producția vegetală.

În structura producției agricole a României predomină sectorul cerealier. Ponderea suprafețelor cultivate cu cereale în toate regiunile este foarte ridicată, chiar dacă acestea nu au un sol agricol și o climă favorabilă cultivării soiurilor amintite.

Producția animală a fost influențată de desființarea unor complexe zootehnice ca urmare a decapitalizării și în prima fază a perioadei de tranziție de desființare a unităților CAP, evoluând oscilant de la un an la altul la toate categoriile de animale.

Toate aspectele structurale și tehnice prezente mai sus conferă agriculturii românești un caracter extensiv, de subzistență. Randamentele sunt de 2-3 ori mai mici, comparativ cu cele din țările dezvoltate, deși apropiate ca valoare de cele obținute în țările vecine.

Transformările profunde intervenite în sectorul agricol din țara noastră după anul 1990 s-au transmis și în ramurile din aval, în special în industria alimentară, principalul beneficiar al materiilor prime agricole. În urma fărâmițării excesive a exploatațiilor agricole și a ofertei de materii prime agricole s-a accentuat înclinația producătorilor agricoli individuali spre autoconsum, iar capacitățile de prelucrare din industria alimentară au rămas în mare parte neutilizate, ele fiind dimensionate pentru furnizori mari de materii prime agricole.

Gradul redus de utilizare a capacităților de producție a determinat ca pe unitatea de produs finit să se înregistreze costuri fixe mari și împreună cu diminuarea drastică a puterii de cumpărare a populației au condus la diminuarea cererii interne de produse alimentare, aspect ce s-a transformat în principalul factor de frânare a relansării creșterii producției și a performanței în sector.

Având în vedere starea sectorului agricol, Guvernul prin Programul de Guvernare consideră că obiectivul principal al dezvoltării agriculturii pe termen scurt și mediu – creșterea cantitativă și calitativă a producției agricole, în vederea asigurării securității alimentare a populației cu produse agroalimentare în cantități suficiente și în concordanță cu protejarea și ameliorarea mediului înconjurător. Obiectivele propuse urmăresc atingerea parametrilor minimali de performanță în vederea integrării în Uniunea Europeană.

Realizarea obiectivelor politicii agricole are în vedere efectele implementării unui pachet legislativ, format din Legea formelor asociative și de cooperație în agricultură și industria alimentară, Legea Creditului agricol, Legea Zootehniei cu cele trei componente de bază – creșterea și ameliorarea animalelor, ameliorarea și explatarea fondului pastoral, producerea, circulația și folosirea furajelor – , Legea asigurării și compensării culturilor agricole și a efectivelor de animale pentru reducerea efectelor economice ale factorilor de risc natural.

În domeniile fitosanitar și sanitar-veterinar România își propune: transpunerea legislației comunitare pentru domeniul sanitar-veterinar, în vederea armonizării complete cu legislația U.E. Se estimează că adoptarea legislației veterinare să fie finalizată la finele anului 2003 (peste 630 acte legislative comunitare).

Alături de politica agricolă, dezvoltarea rulară constituie cel de-al doilea pilon al dezvoltării integrate durabile și are în vedere: promovarea unui amplu program de dezvoltare rurală în toate zonele țării (montane, colinare și de câmpie) în cadrul unui concept de dezvoltare rurală privind integrarea economică și socială a satului românesc, asigurarea unui mediu favorabil pentru atragerea în condiții avantajoase a capitalului strain, în vederea susținerii programelor investiționale și de dezvoltare a producției agricole în România; o atenție deosebită va fi acordată implementării proiectelor Programului SAPARD și a altor programe cu finanțare externă.

România a elaborat Planul Național pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (PNADR) aprobat de Comisia Europeană în 12.12.2000 și care fundamenteză programul SAPARD, ca instrument de pre-adereare dedicat sprijinirii agriculturii și dezvoltării rurale și a cărui strategie își propune să contribuie la aderarea României la U.E. și totodată să permită consolidarea agriculturii românești pentru a putea face față presiunii exercitate de competiția de pe piața comunitară și în egală masură pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale agenților economici și ale locuitorilor din zonele rurale.

Obiectivele strategice, prevăzute în PNADR urmăresc o dezvoltare durabilă și competitivă a sectorului agro-alimentar, creșterea standardului de viață în spațiul rural, dezvoltarea economiei rurale prin înființarea și modernizara bunurilor imobile pentru exploatațiile agricole și forestiere private; dezvoltarea și diversificarea activităților economice în vederea menținerii și/sau creării unor venituri alternative/suplimentare și a noi locuri de muncă; dezvoltarea resurselor umane prin îmbunătățirea instruirii profesionale a producătorilor agricoli.

Un rol important în implementarea programelor de dezvoltare rurală, îl are și reforma administrației publice centrale, regionale și locale, care își propune transferarea pas cu pas spre comunitățile locale a strategiei și programelor pentru agricultură și dezvoltare rurală, în funcție de potențialul zonelor, pentru transpunerea lor în viață.

Pivotul reformei structurale din agricultură îl constituie clarificarea drepturilor de proprietate, respectiv soluționarea contenciosului retrocedărilor și finalizarea privatizării societăților comerciale din mediul rural, care să asigure consolidarea exploatațiilor agricole.

Efecte negative vor fi resimțite și de populația rurală. În România, predomină agricultura de subzistență. Mărimea medie a exploatațiilor agricole este de 2,4 ha/persoană, iar populația ocupată în agricultură depășește 1/3 din populația activă a țării. Reforma agricolă în vederea pregătirii pentru aderare va avea efecte negative puternice asupra populației ocupate în agricultură în sensul reducerii dramatice a acesteia, la un nivel comparabil cu cel din Uniunea Europeană, de cea. 5%. Forța de muncă dislocată din agricultură va suporta astfel costuri: pierderea sursei de venit, șomaj, reconversie profesională, migrație spre alte zone.

Capitolul agriculturii este unul din capitolele, dificile, sensibile, în negocierea de integrare, pentru că de care se bucură acest sector din punctul de vedere al României și al U.E.. Vom justifica cu câteva cifre statistice această importanță deosebită. De partea U.E. vom observa că, tradițional, agricultura este cel mai mare capitol al bugetului comunitar care, chiar dacă a scăzut de la cca. 75% în deceniul trecut, la aproape 50% astăzi, este încă cel mai important sector beneficiar al bugetului comunitar. În al doilea rând, prin excelență, sectorul agricol este cel mai reglementat. O altă particularitate deosebită a negocierii acestui capitol este dată de faptul că prin excelență transferul de suveranitate în domeniul deciziilor în momentul integrării se face de la autoritățile naționale la cele comunitare, în momentul integrării. Asta înseamnă că în momentul integrării politica agricolă națională a României este în integralitate înlocuită de politica agricolă comună, deci orice posibilitate de a avea măsuri de intervenție specifice va fi posibilă doar în această perioadă de pre-aderare, de acum până la integrare. A treia particularitate se leagă de faptul că politica agricolă comunitară este o țintă mișcătoare. Se știe că există o mare presiune a partenerilor comerciali ai U.E., în special în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, pentru schimbarea acestor politici intervenționiste.

Agricultura este deosebit de importantă pentru economia românească. România este țara cea mai agrară din zonă, cu sectorul agricol cel mai mare fiind Polonia. Este cea mai agrară pentru că avem cea mai mare pondere a populației active ocupată în agricultură, peste 1/3. Avem cea mai mare suprafață agricolă utilă din totalul suprafeței folosite pentru agricultură. Asta face ca negocierea acestui capitol, din punctul de vedere al României, să fie dificilă, pentru că are implicații economice si sociale deosebite.

În legătură cu tendințele recente care se manifestă în agricultura românească, le vom pune în concordanță cu tendințele similare din U.E. și anume: tendința de creștere a populației active din agricultura românească, de la 27% la aproape 40%, trendul similar din U.E. este invers, adică scăderea populației active din agricultură în U.E. a fost radicală în ultimii 30 de ani ajugându-se la cca. 5% în prezent. Altă tendință evidentă este cea de fragmentare a structurilor de exploatare agricolă, datorată în special modului în care s-a desfășurat reforma funciară. Tendința din U.E. este de consolidare și de creștere a dimensiunii structurilor de exploatare.

Există și o altă tendință, cea de diversificare a producției agricole în România contrar tendinței din U.E. de specializare a producției. Menționăm că în teoria economică diversificarea producției agricole face parte din strategiile de diminuare a riscului specifice economiilor agricole subdezvoltate.

O altă tendință este cea legată de integrare. La noi este o tendință de dezintegrare a filierei produselor pe când în U.E. există o tendință crescută de integrare verticală și orizontală. Mai există un alt aspect, anume dispersia și fragmentarea piețelor, care este caracteristică României și țărilor din regiune – cu toate că tendința s-a inversat în majoritatea țărilor candidate – pe când în țările din Uniune este o tendință de concentrare și organizare puternică a piețelor.

În continuare vor fi ilustrate câteva considerații privind politica agricolă românească ca să vedem în ce măsură ea converge prin mecanismele și instrumentele de intervenție cu politica agricolă comună. Prima constatare este că politica agricolă românească nu este o politică convergentă cu politica agricolă comunitară, din următoarele considerente. În primul rând, nu este convergentă pentru că mijloacele de intervenție din agricultura românească sunt cele care intervin la începutul filierei, la începutul lanțului de producție. Majoritatea subvențiilor sunt pentru input-uri — cupoanele agricole care erau destinate cumpărării de input-uri sau un milion de lei pe hectar destinat cumpărării de semințe, tractoare, îngrășăminte și alte input-uri agricole. Astfel de subvenții nu există în U.E. De regulă,măsurile de intervenție în politica agricolă comunitară sunt cele care intervin la sfârșitul lanțului și de regulă vin să stabilizeze piața, fie să asigure un anumit nivel de venit, fie să asigure ,,competitivitatea produselor agricole europene pe piețele internaționale. Deși, declarativ obiectivele politicii agricole românești sunt similare politicii agricole comune, pentru că prin programele de sprijin al agriculturii se urmăresc creșterea productivității și asigurarea autosuficienței alimentare, care sunt echivalente cu obiectivele U.E., în realitate, prin mijloacele și mecanismele de intervenție, aceste obiective nu sunt îndeplinite.

Care sunt consecințele? Consecințele adoptării unei astfel de politici care nu converge cu politica agricolă europeană sunt destul de evidente, în primul rând, faptul că instituțiile de gestionare a acestor mecanisme de intervenție nu sunt similare cu cele europene. Acest lucru face dificil procesul de apropiere în perioada de pre-aderare, întrucât una dintre obligativitățile României în momentul integrării este aceea de a-și adopta structurile și instituțiile necesare politicii agricole commune, iar având instrumente diferite de intervenție, și mecanismele respective, instituțiile respective sunt diferite.

Revenind către caracteristicile politicii agricole românești, putem spune că acesta este un alt aspect în care politica agricolă românească nu converge cu politica agricolă comunitară, întrucât politica agricolă românească este o politică exclusiv agricolă, care are foarte puține elemente de intervenție, sau aproape deloc – dacă se observă evantaiul măsurilor de intervenție -, în domeniul diversificării activităților rurale, în domeniul protecției mediului înconjurător, în domeniul promovării de tehnici și tehnologii de producție intensivă sau al promovării agriculturii organice sau a altor tendințe care se manifestă în politica de dezvoltare rurală europeană. De altfel, acesta este un punct cheie în viitoarele negocieri în cadrul OMC, întrucât U.E. vrea să pună pe masa negocierilor un subiect necomercial, și anume, este vorba de aspectul multifunțional al agriculturii, așa-zisul model de agricultură europeană, prin care U.E. încearcă să justifice noi tipuri de plăți compensatorii, de subvenții care sunt apreciate de societatea vest-europeană și care nu sunt luate în considerare de către partenerii comerciali ai U.E.

O tendință foarte previzibilă și care în ultimele luni a luat o turnură deosebită este cea legată de preocuparea sporită pentru securitatea și calitatea produselor alimentare în U.E. Aceasta este consecința directă a recentelor accidente cu implicații grave precum maladia vacii nebune, epidemia de febră aftoasă, scandalul dioxinei și alte incidente care s-au produs în U.E. și care au pus puternic la îndoială încrederea consumatorilor în produsele agricole comunitare, motiv care determină o serie de intervenții, intervenții care sunt costisitoare și care pun noi presiuni asupra bugetului comunitar.

Se poate concluziona cu ceea ce ar trebui să facem pentru a asigura convergența agriculturii românești cu agricultura Uniunii Europene și în speță cu politica agricolă comunitară. Dar, înainte sunt de menționat câteva posibile obiective strategice în procesul de negociere a Capitolului 7 – Agricultura. Este foarte important acest capitol în cadrul negocierilor, pentru că, spre deosebire de alte sectoare, în negocierea capitolului agricol nu se discută numai transpunerea acquis-ului comunitar, reglementările comunitare, ci se negociază și dreptul de producție. Se negociază dreptul de producție pentru o serie de produse incluse în sistemul de gestiune a ofertei: oferta de lapte, dreptul de plantație în domeniul viticulturii, cota la zahăr, cote în domeniul amidonului provenit din cartofi etc. Acest lucru presupune ca România, înainte de a prezenta sau de a gândi un document de poziție pentru negocierea capitolului agricultură să-și definească obiectivele strategice. Există mai multe variate, mai multe posibilități. Cel mai la îndemână este menținerea status-quo-ului actual, adică nu există o definire clară a obiectivului strategic – ce am vrea să facem din agricultura românească, există un proces care continuă, normal, cu reforme care nu sunt foarte accelerate, nu există consolidarea proprietății, nu există un proces de stopare a trendului către creșterea ponderii populației agricole în agricultură, nu există un proces de integrare.

Există un alt obiectiv strategic, care ar putea fi gândit, anume autosuficiența alimentară generalizată, adică să producem numai ce ne trebuie să consumăm. Credem că ar fi un obiectiv strategic care ar facilita foarte mult sarcina Comisiei Europene în negocierea capitolului.. Bineînțeles, asta ar ridica o serie de comentarii și întrebări – dar de ce să producem numai atât, dacă noi avem un potențial foarte mare? Un alt obiectiv strategic pe care îl vedem ar fi valorificarea avantajului comercial oferit de piața unică și care să se bazeze pe avantajul comparativ conferit de potențialul agricol sau pe avantajul competitiv conferit atât de resurse cât mai ales de tehnici și tehnologii. Asta ar însemna o dezvoltare selectivă a agriculturii, acolo unde există fie avantaj comparativ, fie competitiv, astfel încât să putem penetra piața unică europeană, să putem desface, exporta aceste produse pe piața U.E. și deci să valorificăm avantajele conferite de piața internă comunitară. Aceasta presupune a analiză atentă a tradițiilor de consum alimentar european, a tendințelor cererii, descoperirea de piețe nișă și ocuparea lor rapidă.

Trebuie de asemenea observată și discuția care se poartă acum în ce privește stabilirea plafoanelor de producție (dar și a nivelului subvenționării veniturilor fermierilor) pentru statele candidate, cum să se negocieze aceste cote și plafoane, țările candidate solicitând alte perioade de referință decât ultimii 3-5 ani insistând pentru ultimii ani din regimul de economie planificată care în opinia lor justifică în mai mare măsură valorificarea potențialul agricol al acestor țări. Sigur că această ultimă opțiune strategică ar reflecta interesul național al României mai bine, dar ar face negocierea capitolului foarte dificilă. Pe de o parte, pentru că acest potențial nu a fost valorificat niciodată și nici nu putem demonstra o valorificare a acestui potențial, iar pe de altă parte pentru că deja politica agricolă comună care există în prezent în U.E. determină existența unui excedent deosebit, deci pune probleme deosebite pentru absorbirea acestui excedent, iar, în perspectiva adăugării unor excedente suplimentare, această politică ar trebui să se schimbe și automat s-ar întoarce împotriva unei astfel de abordări.

În final, analiza comparativă, paralelă a situației din economia agricolă românească și agricultură și evoluția politicii agricole comunitare, ne conduc la câteva concluzii general simple. În primul rând, noi trebuie să finalizăm reformele de piață, în acea evaluare făcută de Banca Mondială în 2000 eram în urmă cu multe reforme de piață. Acesta este un lucru esențial pentru a îndeplini criteriile economice. Apoi, trebuie inversate tendințele pe care le-am prezentat la început, care sunt contrare tendințelor din sectorul agricol european. Este timpul acum, în perioada care ne rămâne între momentul actual și data integrării, perioada care va fi decisă pentru integrarea României, să se compatibilizeze politica agricolă românească cu cea comunitară. Asta înseamnă să adoptăm mecanisme de intervenție, în măsura în care avem resursele necesare care să conveargă către mecanismele de intervenție comunitare. Am putea spune în paranteză că, așa cum am menționat înainte, că mecanismele noastre de intervenție la începutul lanțului producției, și anume subvenții pentru input-uri. și nu subvenții la sfârșitul lanțului, practicate de agriculturile dezvoltate nu face decât să substituie parțial lipsa finanțării rurale în România. Deși din punct de vedere comercial aceste subvenții la începutul lanțului sunt mai puțin distorsionante ele nu au un obiectiv clar de dezvoltare ci mai degrabă perpetuează subdezvoltarea sistemului de finanțare rurală. Deci nu este o subvenție orientată către atingerea unui scop, este completarea resurselor financiare necesare reluării anuale a procesului de producție în agricultură. Esențial ar fi ca acest lucru să fie lăsat în sarcina reformelor de piață și să se dezvolte mecanismele de creditare a agriculturii necesare, iar subvențiile care se orientează acum în această parte a lanțului să fie reorientate. Acest lucru ar face posibilă și armonizarea din punct de vedere al instituțiilor necesare gestionării mecanismelor politicii agricole comune, pentru că, dacă adoptăm noi forme de intervenție, automat vom fi obligați să adoptăm instituții necesare care să gestioneze aceste forme și în momentul integrării le vom avea deja create, și anume instituții care să reglementeze piețele, agenții de intervenție, organizații ale producătorilor, care sunt absolut necesare pentru organizații comune ale pieței în sectoare precum fructe și legume, zahăr, lapte.

Un punct foarte important în această perioadă este preluarea acquis-ului comunitar necesar în domeniul veterinar, fito-sanitar, al securității alimentelor, pentru că acestea, sunt elementele care pot constitui bariere tehnice în calea comerțului și care pot determina o creștere a schimburilor comerciale pe relația cu U.E., care pot valorifica avantajele recent negociate în Protocolul la Acordul European în domeniul agricol, unde s-a aplicat așa-zisa versiune dublu zero și alte concesii tarifare. De asemenea,acest lucru ne-ar permite compatibilizarea sectorului agro-alimentar cu normele sanitar-veterinare, fito-sanitare, de igienă și de calitate necesare pentru a putea să operăm pe piața unică europeană, care, din acest punct de vedere, este foarte sensibilă și foarte bine reglementată. Nu în ultimul rând, este necesară luarea unei decizii pe obiectivul strategic în domeniul agricol, în funcție de care se vor decide elemente esențiale pentru negocierea capitolului agricol.

S-a menționat aici un element care nu face parte din capitolul agricol, ci din libera circulație a capitalurilor: dreptul străinilor de a cumpăra pământ, dar s-a menționat pentru că în domeniul agricol în special, acest drept are o influență deosebită, pentru că, dacă în domeniul societăților dreptul actual românesc este destul de permisiv, în domeniul agricol fermierii nu sunt societăți comerciale, ei sunt operatori privați care nu sunt înregistrați undeva,deci automat dreptul persoanelor fizice de a se stabili și a dezvolta ferme în România este limitat în dreptul actual. Deci, din punct de vedere al dezvoltării Agriculturii, dreptul de stabilire în România este limitat în prezent.

Foarte important pentru documentul de poziție pentru negocierea capitolului agricol este poziția României în ce privește plafoanele și cotele de producție și plățile compensatorii directe. Argumentul forte al fermierilor U.E. este că aceste plăți compensatorii au fost introduse să compenseze pierderea de venit determinată de reducerea prețurilor de intervenție. Automat, fermierii din țara noastră nu au suportat această pierdere de venit pentru că nu au făcut parte din politica respectivă și automat nu suntem eligibili pentru aceste plăți compensatorii.

Modelarea agriculturii României în perspectiva aderării la U.E. presupune numai asimilarea legislativă a acquis-ului comunitar, cât mai ales demararea și susținerea proceselor de revoluționare a lumii rurale. Din acest punct de vedere Documentul de poziție a României Capitolul 7 – Agricultura, evaluează critic decalajele sectorului față de agricultura statalor U.E. -, proiectând programe importante de natură să încurajeze alinierea performanțelor de calitate a produselor și serviciilor agricole.

În documentul de poziție, România solicită o periodă de tranziție de 5 ani până la data de 31.11.2011, și să poată adopta măsuri de salvgardare la importul de produse agricole din unul sau mai multe state membre, dacă importurile produc sau amenință să distorsioneze piața produselor agricole.

4.3.2 Politica industrială

Așa cum se relevă în "Cartea Albă a Preluării Guvernării" consecințele combinației dintre politicile restrictive practicate intern și cele de liberalizare accelerată în planul relațiilor comerciale externe s-au concretizat într-o reducere cu 20,4 % a producției industriale a României în 2000 comparativ cu anul 1996.

Această evoluție extrem de negativă este efectul direct al încetinirii procesului de restructurare industrială, de privatizare a marilor societăți industriale și nu în cele din urmă, a prezenței scăzute a investitorilor străini în acest sector de bază al economiei românești.

Evoluția industriei românesti spre modelul de piață a debutat în condiții vitrege, mult mai dificile decât cele din alte țări din Europa Centrală și de Est, s-a desfășurat în general după modelul "stop and go" și a produs până în prezent rezultate dezamăgitoare. Explicațiile, de natură obiectivă și mai ales subiectivă, sunt multiple, identificarea lor făcând obiectul a numeroase studii, concluziile acestora, chiar dacă diferă uneori sensibil, convergând însă spre ideea esențială că starea actuală a economiei și industriei românești este rezultatul, în primul rând, al lipsei unei strategii clare, coerente și judicios orientate de dezvoltare socio-economică de ansamblu și a unor politici consacrate diferitelor laturi ale dezvoltării. În absența acestor strategii și politici stabilite pe bază consensuală și aplicate consecvent, modul de gestionare a reformei s-a dovedit a fi defectuos, oscilant și lipsit de finalitate.

Mutațiile produse în industrie s-au înregistrat în condițiile perpetuării unor dezechilibre majore si existenței unor disfuncții cu impact negativ amplu:

-disproporțiile dintre baza autohtonă de materii prime și energie și
capacitățile din industria prelucrătoare, ceea ce a determinat înregistrarea
unei ponderi ridicate, de aproape 60% a importurilor în producție (din care
peste 20% importuri de resurse energetice), care a afectat nefavorabil
balanța de plăți;

-lipsa mecanismelor pieței interne a energiei și materiilor prime
ceea ce a impus funcționarea celei mai mari părți a economiei în condițiile
unor prețuri impuse și controlate de către stat;

-lipsa unor legi importante indispensabile – de exemplu, legea
contractelor – și indisciplina financiară., ceea ce a impietat profund asupra
funcționării întregului sistem economic, afectat de un blocaj financiar fără
precedent;

-neimplicarea sistemului bancar în acțiunile de reorganizare,
retehnologizare și privatizare a marilor întreprinderi.

Încă din primul an al tranziției -1990, producția industrială a scăzut la 81,2 %, iar productivitatea muncii s-a redus la 79,7 % față de anul 1989. În schimb, contrar cerințelor economice elementare, numărul mediu al salariaților din industrie a crescut la 101,6 %, iar salariul real la 104,1 %.

Corelarea progresivă a numărului de salariați cu nivelul producției industriale a însemnat disponibilizări masive, pentru diminuarea surplusului din primii ani ai perioadei analizate.

Detalierea evoluției industriei pe ramurile componente: extractivă, prelucrătoare și sectorul energie electrică și termică, gaze și apă se prezintă, după cum urmează.

Industria extractivă a înregistrat o scădere de aproape 20 % a producției în anii 1991-1996 față de nivelul din anul 1990, după care scăderea a fost abruptă și continuă în anii 1997-1999, ajungând în 1999 să reprezinte circa jumătate din nivelul realizat în 1989. În schimb, scăderea numărului de salariați a fost mai accentuată decât cea a producției, ceea ce a determinat creșterea an de an a productivității.

Industria prelucrătoare a înregistrat o evoluție fluctuantă a nivelului producției: scădere până la 58,3 % în 1993 față de nivelul atins în 1990, creștere susținută în perioada 1994-1997, scădere abruptă în perioada 1997-1999 (în 1999 producția reprezenta 56,3 % din cea înregistrată în 1990). Numărul de salariați a scăzut continuu în cursul perioadei 1991-1999, dar, în condițiile fluctuației nivelului producției și productivitatea a înregistrat oscilații de la 71,1% înregistrat în 1992 față de 1990, la 122,6 % în 1996 și 118,9 % în 1999 față de același an de referință.

Industriile alimentară (scădere la 52,1 % în 1999 față de. 1990), textilă și produse textile (la 27,3 %), a prelucrării lemnului (la 36,9 %), a celulozei, hârtiei și cartonului (la 45,9 %), a prelucrării țițeiului (la 49,2 %), a chimiei și fibrelor sintetice (la 24,7 %), a prelucrării cauciucului (la 34,3 %), metalurgică (la 36,0 %), a mașinilor și echipamentelor (la 22,9 %) au înregistrat evoluția producției la niveluri mult sub media industriei prelucrătoare.

Categoriile cele mai afectate de integrarea României în Uniunea Europeană vor fi lucrătorii din industriile în declin care se apropie de vârsta pensionării, muncitorii agricoli și minerii.

În prealabil s-a subliniat lipsa de-a lungul procesului de reformă din România a unei politici industriale unitare, coerente, consensualizate, stabilite pe termen lung, a cărei aplicare să se facă în mod consecvent și în spirit finalizator. Trebuie arătat însă că în perioada celor unsprezece ani ai procesului de reformă s-au elaborat, de către organe guvernamentale, institute de cercetări și firme de consultanță private, numeroase studii și proiecte de politică industrială care, pe baza unor analize pertinente ale condiției industriei românești la diferite momente, propuneau pachete de măsuri realiste pentru redresarea și relansarea acesteia.

Cele mai semnificative încercări în acest sens s-au făcut cu prilejul elaborării Strategiei de Pregătire a Aderării României la Uniunea Europeană (consfințită prin Declarația de la Snagov, iunie 1995), a politicii industriale de către institute de cercetări ale Academiei Române în colaborare cu Ministerul Industriei și Comerțului (septembrie 1997), a Strategiei naționale de dezvoltare economică a României pe termen mediu (martie 2000), la care se adaugă numeroase altele de mai mică anvergură, dar care au reprezentat surse apreciabile de idei și soluții de acțiune.

Din păcate, efervescența elaborării acestor documente de largă curpindere și cu profunde implicații asupra economiei naționale nu și-a găsit, până la sfârșitul anului 2000, ecoul pe măsură în demersurile factorilor importanți de decizie politică și economică, lipsind capacitatea și voința reală a acestora de a stabili prioritățile de acțiune și de a le respecta.

Deși România nu are încă o politică industrială în sensul propriu al termenului, oficială și detaliată, orientată clar spre piață și predictibilă, un pas semnificativ în direcția stabilirii unei asemenea politici s-a făcut prin Planul de acțiune al guvernului pentru aplicarea Strategiei naționale de dezvoltare economică a României pe termen mediu, definitivată în martie 2000, propunerile cuprinse în planul de acțiune sunt însă formulate în termeni prea generali, nu specifică resursele financiare necesare și, în numeroase cazuri, se dovedesc excesiv de ambițioase în raport cu realizările de până acum.

Responsabilitatea definirii și aplicării politicii industriale a revenit Ministerului Industriei și Comerțului. Acesta, deși a elaborat, cu sprijinul unor institute de cercetări, studii de fundamentare și schițe de politică industrială, nu a reușit să oficializeze o asemenea politică unitară.

O coordonată esențială a acestei politici va trebui să o constituie deschiderea economiei românești spre piețele internaționale, asigurată după anul 1990 de încheierea unor acorduri internaționale bilaterale și multilaterale care și-au demonstrat rapid efectele asupra relațiilor economice externe ale țării și, implicit, asupra economiei în ansamblu. Acordul de asociere a României la Uniunea Europeană (1993), Acordul European al Liberului Schimb – AELS (1993), Acordul Rundei Uruguay (1995), Acordul de Comerț Liber al țărilor Central Europene -CEFTA (1997).

Dintre aceste acorduri, cel de asociere cu Uniunea Europeană are o semnificație deosebită în perspectiva aderării României la această comunitate, prin implicațiile profunde pe care le are asupra economiei românești crearea treptată a unei zone de comerț liber între cele două părți, pe baza asimetriei condițiilor impuse în relațiile comerciale de decalajul de dezvoltare economico-socială și de potențial productiv și comercial între părți.

Fructificarea eficientă a oportunităților și facilităților create de această simetrie, precum și de posibilitățile de pătrundere a produselor industriale românești pe piețele țărilor comunitare depinde hotărâtor de competitivitatea acestor produse, de adecvarea lor la exigențele deosebite ale cumpărătorilor din aceste țări.

Pe de altă parte, deschiderea totală a pieței interne a României pentru produsele industriale din țările comunitare riscă să dea o lovitură puternică multor producători autohtoni aflați într-un evident deficit de potențial productiv și de performanțe economice față de cei din Uniune și să afecteze iremediabil procesul de ajustări structurale aflat în desfășurare, și așa fragil și modest în rezultate, ceea ce ar impune recurgerea la unele măsuri de protejare.

Punerea de acord a acestor două cerințe congruente – creșterea competitivității sectoarelor și produselor industriale românești și protejarea unor sectoare sensibile care, restructurate și modernizate, pot contribui substanțial la creșterea competitivității – se poate face printr-o politică industrială de tip activ, care să cuprindă o componentă sprijinită prin intervenții guvernamentale accelerative și decelerative și axată pe activități (cercetare-dezvoltare, inovare și difuzare tehnologic, formarea personalului) și regionale (accelerarea dezvoltării regiunilor defavorizate) și o componentă de tip suportiv, de orientare orizontală, neutrală.

Realizarea în doze judicioase a unui asemenea mix de politici este, neîndoielnic, un exercițiu dificil, solicitant pentru planificatorii strategici, dar, probabil, singurul în măsură să dea răspunsurile potrivite cerinței de redresare, modernizare și eficientizare a industriei românești.

Politica industrială adoptată în sensul menționat trebuie să urmărească obiectivul esențial al creșterii competitivității industriale în contextul globalizării economiei mondiale, prin asigurarea unei dinamici superioare a valorii adăugate în raport cu cea a producției industriale, precum și prin apărarea intereselor industriei naționale obligată să traverseze un proces de ajustări structurale profunde, care îl fragilizează suplimentar poziția în confruntarea de pe piața internațională.

Îndeplinirea condițiilor economice de integrare a României în U.E. depinde, în măsură hotărâtoare, de îmbunătățirea eficienței producției și competitivității, acesta constuind obiectivul politicii industriale și cea mai imperativă sarcină cu care se confruntă economia românească.

Numeroase studii au pus cu claritate în evidență competitivitatea în general redusă a industriei, sectoarelor și produselor industriale românești, cauzele acestei stări, precum și existența atât a unor sectoare competitive, cât și a unora necompetitive.

Unele estimări s-au bazat pe analiza costului resurselor interne; raportarea capitalului și a muncii la valoarea adăugată, calculată la prețurile internaționale, care permite identificarea avantajelor competitive în sectoarele în care valoarea raportului este superioară.

Analiza datelor privind nivelul valorii adăugate brute în industrie arată că, în 1994, de exemplu, acest nivel a crescut cu 2,9 % față de cel din 1993, mai puțin decât creșterea producției (3,3 %) și cea a consumului intermediar (3,5 %). Creșterea valorii adăugate brute în industrie a fost mai mică decât cea pe total economie (4,3 %), egală cu cea a agriculturii, mai scăzută decât cea în comunicații (9,8 %). Contribuția industriei la totalul valorii adăugate în economie (38,5 %) a fost mai redusă decât participarea ei la producție (49,8 %) și la consumul intermediar (59,2 %), ca o probă elocventă a caracterului puternic, material-intensiv și energo-intensiv al producției industriale.

Structura producției industriale s-a dovedit puternic influențată de către sectoarele metalurgiei, chimiei de bază și altele de prelucrare joasă, cu consumuri energetice ridicate și lipsa de flexibilitate la cererile fluctuante ale pieței.

Industria românească dispune de forță de muncă cu un grad satisfăcător de calificare, dar majoritatea unităților industriale sunt supraâncadrate cu personal și dispun de capital tehnic uzat moral în cea mai mare parte și puțin flexibil, ceea ce determină un nivel modest al productivității totale a factorilor.

Industria românească are avantaje competitive în producția și exportul de mărfuri industriale cu costuri scăzute ale muncii, de joasă tehnicitate, cu valoare adăugată redusă; pe piața Uniunii Europene, concurența în sectoarele muncă-intensivă venită din partea țărilor în curs de dezvoltare cu condiții mai avantajoase pe planul înzestrării cu factori reprezintă o amenințare puternică, de natură să stânjenească considerabil valorificarea acestor avantaje. La această amenințare se adaugă și faptul că cele mai performante produse românești la export sunt înregistrate la grupele de mărfuri protejate la nivel mediu și înalt.

Prin prisma caracteristicilor menționate în alineatul precedent, este evident că structura exporturilor economiei românești spre țările Uniunii Europene continuă să fie similară celei a exporturilor țărilor în curs de dezvoltare bogate în resurse naturale, în acest sens, trebuie arătat că cele mai solicitate produse industriale românești pe piața mondială sunt, potrivit datelor Organizației Națiunilor Unite, laminatele din oțel simplu, ureea, hidroxidul de sodiu, uleiul de floarea-soarelui, plăci laminate grele și medii din oțel simplu, mobila, cimentul și confecțiile (United Nations, 1999). Analiza ponderilor acestor grupe de produse în valoarea totală a exporturilor relevă concentrarea lor în patru sectoare – chimie (circa 15 %), metalurgie (aprox. 14 %), confecții (13 %) și prelucrarea lemnului (11 %).

În aprecierea eficienței exporturilor trebuie să se țină seama de faptul că ponderea ridicată a valorii adăugate în producție nu înseamnă întotdeauna înaltă productivitate și eficiență, dacă structura valorii adăugate este dominată de costurile cu forța de muncă (cum se întâmplă în producțiile de motoare, tricotaje și mobilă în care aceste costuri reprezintă mai mult de 50 % din valoarea adăugată).

Mai mult de 60 % din exporturile românești spre țările Uniunii Europene corespund sectoarelor care sunt intensive în munca de calificare redusă în aceste țări. În consecință, comerțul exterior românesc prezintă un raport de acoperire pozitiv pentru mărfurile care sunt muncă-intensive (de calificare redusă) în Uniunea Europeană și un raport de acoperire negativ pentru mărfurile intensive pe planurile cercetării-dezvoltării, al folosirii mâinii de lucru calificate și al capitalului.

Valorificarea adecvată a avantajelor competitive existente și potențiale pe care le prezintă industria românească poate fi asigurată prin îmbunătățirea semnificativă a productivității factorilor și prin utilizarea abilă a instrumentelor stimulative pentru formarea progresivă a unei oferte la export care să cuprindă produse de tehnicitate medie si înaltă, cu valoare adăugată ridicată, în proporție din ce în ce mai mare.

Pentru grupele de produse industriale românești care se bucură de o cerere semnificativă pe piața Uniunii Europene, concurența puternică nu vine atât din partea producătorilor comunitari-specializați în cadrul grupelor respective pe segmente de ofertă mai sofisticate, cu valoare adăugată realmente mare determinată de elemente de noutate tehnologică, de design, etc., încorporate -, ci din partea producătorilor din țările în curs de dezvoltare, bogate în resurse naturale și cu costuri salariale mai scăzute.

În aceste condiții, complementaritatea producției industriale în
raporturile România-Uniunea Europeană trebuie să se extindă cât mai mult
în direcția sectoarelor de tehnicitate medie și înaltă, în primul rând prin
stimularea investițiilor directe ale firmelor și întreprinzătorilor din țările
Uniunii Europene în economia românească și prin stimularea legăturilor de
parteneriat între unități productive românești și unități din Europa
Occidentală. Prin aceste două forme se poate asigura un transfer substanțial
de know-how tehnologic, de gestiune și de marketing către unitățile
industriale românești, creându-se astfel, premisele, valorificării superioare a
avantajelor competitive existente și ale punerii progresive în valoare a
avantajelor potențiale relevate mai sus.

4.3.3 Politica regională

Deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, ce a avut loc la 15 februarie 2000 la Bruxelles, a fost însoțită, la recomandarea autorităților comunitare, de prezentarea Strategiei Naționale de Dezvoltare Economică pe termen mediu (2000-2004) care să fundamenteze aceste negocieri. Expusă de fostul prim ministru Mugur Isărescu, această strategie s-a bucurat de elogiile președintelui Comisiei Europene Romano Prodi, precum și de aprecierile pozitive ale experților comunitari.

În cadrul acestei strategii, un capitol aparte se referă la amenajarea teritoriului și dezvoltarea regională, tocmai pentru a veni în întâmpinarea solicitărilor Uniunii Europene și politicii regionale comunitare de a realiza o convergență economico-socială cât mai apropiată, prin reducerea decalajelor dintre regiunile sărace și cele bogate ale viitoarei Europe lărgite.

În cadrul strategiei prezentate de România la Bruxelles, obiectivele politicii de dezvoltare regională sunt: diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor defavorizate; preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre; corelarea politicilor regionale cu cele sectoriale; stimularea cooperării interregionale interne și internaționale care contribuie la progresul economic si social; dezvoltarea în continuare a relațiilor speciale, privilegiate, ale României cu Republica Moldova, consolidarea spațiului cultural și spiritual comun în concordanță cu normele și valorile integrării într-o Europă unită.

Principiile strategice ale dezvoltării regionale vizează :

La nivel național

a) Promovarea mecanismelor economiei de piață în toate regiunile țării
în vederea îmbunătățirii competitivității și realizării unei creșteri
economice permanente;

b) Promovarea unei dezvoltări armonioase spațiale și a rețelei de
localități;

c) Creșterea capacității regiunilor (din punct de vedere instituțional,
financiar, decizional) la susținerea propiului proces de dezvoltare;

d) Promovarea principiilor dezvoltării durabile;

e) Crearea șanselor egale în ce privește accesul la informare, cercetare-
dezvoltare tehnologică, educație și formare continuă.

La nivel regional

a) reducerea disparităților dintre regiuni, județe, mediu urban, mediu rural, zone centrale, zone periferice;

b) preîntâmpinarea apariției unor zone-problemă;

c) coordonarea inițiativelor de dezvoltare regională cu prioritățile naționale și orientările U.E.

d) promovarea unor politici diferențiate conform unor particularități zonale ( zone monofuncționale – predominant agricole, miniere – aglomerări urbane, zone naturale și protejate, zone de graniță, zone cu probleme de mediu).

A fost elaborată o Carte Verde a dezvoltării regionale care identifică situația, stabilește obiectivele, propune o serie de instrumente de implementare și schițează o secvență de desfășurare viitoare a politicii în domeniul dezvoltării regionale.

România are o experiență redusă în acest domeniu. Se consideră că economia planificată, care teoretic asigură o dezvoltare echilibrată a zonelor țării, era rigidă, ineficace și a eșuat în alocarea optimă a resurselor. În plus, centralizarea excesivă bloca orice inițiativă locală care este componenta obligatorie a oricărei politici de dezvoltare regională.

În continuare se avansează ideea că perioada de tranziție nu pare a fi nici ea cel mai bun cadru pentru dezvoltarea regională. Politica de dezvoltare regională trebuie să asigure ‘ acordul fin ’, reglarea unei politici economice și industriale deja implementate. Politica regională vine să corecteze eventualele efecte negative ale politicii economice naționale aflată deja în funcțiune. Nu e de mirare că politica în domeniul dezvoltării regionale se află așadar într-o fază de debut.

În prezent, în România, există o lege a dezvoltării regionale care, cu toate micile ei imperfecțiuni sau desincronizări asigură deocamdată cadrul legal pentru abordarea concretă a politicii în domeniul dezvoltării regionale. Legea răspunde rezonabil la una din temele dezbătute în cadrul politicilor de dezvoltare regională: centralizare vs. descentralizare. Astfel, o centralizare excesivă ar putea avea dezavantajul pierderii eficacității date de prezența expertizei locale în domeniu. Dimpotrivă, o descentralizare excesivă ar priva planificatorii politicii de dezvoltare regională de o viziune de ansamblu absolut necesară pentru a realiza, în fond, țelul prim al unei asemenea politici și anume micșorarea disparităților.

Legea privind dezvoltarea regională adoptată în România răspunde bine la această sfidare centralizare vs. descentralizare, prevăzând o componentă paritară a Consiliului Național pentru Dezvoltare Regională, jumătate membrii ai executivului, jumătate aleși ai autorităților locale.

Autorii documentului consideră că anumite priorități și repere ar trebui urmărite:

-implementarea politicii de dezvoltare regională prin dezvoltarea instituțională și creșterea capacității administrativă de aplicare.

-crearea corpurilor executive – agențiile de dezvoltare – care trebuie să pună în aplicare strategiile respective.

-cooperarea instituțională reprezintă una dintre caracteristicile definitorii ale dezvoltării regionale.

-mobilizarea resurselor regionale în jurul unor noi rețele regionale inovatoare care implică un înalt grad de colaborare pe verticală și orizontală între firme, precum și o implicare apropiată a unei game largi de organizații publice și private specializate în informații de afaceri, servicii de consultanță și transfer de tehnologie.

-internaționalizarea piețelor și a firmelor a împins autoritățile regionale să devină mai orientate spre exterior în planificarea și gândirea dezvoltării economice.

Disparitățile regionale accentuate, existente în România și în perioada interbelică, au determinat, în regimul economiei planificate, adoptarea unui model de dezvoltare industrială forțată prin investiții orientate spre industrie și infrastructuri industriale (prea puțin către infrastructuri în servicii) în toate regiunile și județele, care nu a ținut însă seama de criteriul eficienței economice și de potențialul real de dezvoltare existent în fiecare regiune și județ. Politica de industrializare forțată a avut ca efecte: reducerea disparităților în dezvoltarea economică a județelor; dezvoltarea unor industrii prelucrătoare, unele de nivel tehnologic mediu și înalt, în județele cele mai slab dezvoltate (Buzău, Bistrița-Năsăud, Ialomița, Olt, Sălaj, Vaslui); migrația intensă a forței de muncă spre județele cu ritmul cel mai înalt de industializare și spre județele și ariile industrializate (Brașov, București, Sibiu); exploatarea intensivă a resurselor naturale, asociată, în numeroase zone, cu degradarea mediului înconjurător (Alba, Baia Mare, Sibiu, Olt, Tulcea).

Angajarea României în procesul tranziției la economia de piață a semnificat abandonarea modelului de ‘repartizare rațională a forțelor de producție pe teritoriul țării’, care și-a menținut însă efectele nefavorabile prin aceea că județele care au cunoscut o dezvoltare industrială forțată, nefiind pregătite să o asimileze organic, sunt cele care în prezent suportă cel mai greu consecințele restructurărilor impuse de rigorile economiei de piață.

Pentru fundamentarea obiectivelor de politică regională și implementarea acestora, guvernul elaborează Planul Național de Dezvoltare (PND) document strategic care stabilește prioritățile de dezvoltare, finanțate din resurse interne și extene. PND reprezintă totodată documentul care fundamentează solicitarea României de sprijin financiar din partea U.E., acordat prin cele trei instrumente de preaderare: PHARE, ISPA, SAPARD.

În concordanță cu cerințele etapei actuale și cu pregătirile de aderare la U.E., Planul Național de Dezvoltare stabilește direcțiile de dezvoltare pentru politica națională de dezvoltare regională: îmbunătățirea structurii economice regionale; îmbunătățirea infrastructurii regionale și locale; dezvoltarea resurselor umane; dezvoltarea turismului; stimularea cercetării stiințifice, dezvoltării tehnologice; dezvoltarea socio-economică a spațiului rural.PND 2002-2004 este documentul menit să asigure la nivel național coerența dintre politicile sectoriale și regionale. El se constituie într-un document unic de programare în concordanță cu obiectivele strategice naționale de dezvoltare și cu cerințele U.E., fiind mai apropiat prin concepție și conținut de documentele elaborate de statele membre ale U.E.

Pentru a-și îndeplini acest rol, PND este susținut de o bază legislativă puternică și poate impune respectarea – în limitele financiare estimate – a direcțiilor strategice și a obiectivelor indentificate, concretizate în programe de dezvoltare.

Pentru dezvoltarea regională sunt alocate sume importante de bani de la bugetul de stat, din alte surse interne și din finanțare externă pentru realizarea unor proiecte de importanță locală sau regională în diferite zone din țară, pentru investiții în domenii considerate prioritare în pregătirea României pentru aderare: dezvoltarea IMM-urilor, dezvoltarea infrastructurii și dezvoltarea resurselor umane, dezvoltarea serviciilor sociale, dezvoltarea turismului.

În continuare se va pune accent pe dezvoltarea, la nivel regional, a capacității de monitorizare și management financiar al proiectelor, pentru a răspunde cerințelor formulate de Comisia Europeană de creare a unui sistem solid de management financiar.

Se consideră că, în țara noastră nu există decalaje semnificative între regiuni sub aspectul nivelului lor de dezvoltare (cu excepția regiunii București – Ilfov care are un nivel mai ridicat), consecințele negative ale procesului actual de restructurare economică afectând, mai mult sau mai puțin, toate regiunile țării (în România, prin prisma indicatorului PIB/loc, calculat la paritatea puterii de cumpărare, decalajul dintre regiunea cea mai dezvoltată și cea mai puțin dezvoltată este de 1.88:1, în timp ce în Uniunea Europeană, între regiunile cele mai bogate din ‘nord’ și cele mai sărace din ‘sud’ este de circa 6:1).

Luând în considerare aceste aspecte, în programul PHARE 2000 se operează cu două noi concepte, și anume, ‘regiuni de prioritate I’ și ‘regiuni de prioritate II’, menite să adapteze aplicarea principiului concentrării la condițiile din România.

Experții Ministerului Integrării precizează că în vederea maximizării impactului finanțării PHARE în procesul de selectare a zonelor prioritare, s-a avut în vedere atât principiul concentrării fondurilor cât și condiționalitatea Comisiei Europene, legată de numărul de locuitori din zonele selectate (populația acestor zone să nu depășească 30% din populația țării).

Beneficiind, în prezent, de un cadru instituțional și de mecanisme și instrumente de finanțare, aliniate la cele ale U.E., eforturile, în continuare, trebuie orientate către sporirea eficienței aplicării politicii regionale, a creșterii capacității manageriale la nivel național, regional și local, care să permită realizarea optimă a programelor existente.

Capitolul 5

Extinderea spre Est

5.1 Stadiul negocierilor cu țările candidate

Zece noi State Membre sunt pregătite să adere la Uniunea Europeană, ca urmare a semnării Tratatului de Aderare, în cursul unei ceremonii petrecute în 16 aprilie 2003, la Atena, în vechea Agora, la poalele Acropolei.

Semnarea Tratatului de Aderare și a Actului Final de către Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia și Ungaria deschide calea procedurilor de ratificare, care vor consacra statutul de membru al Uniunii Europene, începând cu 1 mai 2004.

Cele 10 state aparțin istoriei, patrimoniului și culturii Europei. Aderarea lor este parte a celei de-a cincea extinderi din istoria Uniunii Europene.

Ceremonia marchează începutul unei noi ere a Europei, care permite Uniunii Europene să continue îndeplinirea obiectivului ei de a construi o Europă având la bază idealurile democrației, pluralismului, statul de drept, respectul deplin al drepturilor omului și economia de piață liberă.

Cu ocazia ceremoniei de semnare, au vorbit Konstantinos Simitis, Președintele Consiliului European, Pat Cox, Președintele Parlamentului European și Romano Prodi, Președintele Comisiei Europene.

Alți vorbitori au fost șefii de state și de guverne ai Statelor Membre și ai noilor State Membre.

Șefii de state și de guverne ai statelor candidate (Bulgaria, România, Turcia) au fost deasemenea prezenți la ceremonie.

Începind cu 17 aprilie 2003, cele zece state în curs de aderare vor putea participa ca observatori activi la lucrările Consiliului Uniunii Europene precum și la activitățile pregătitoare. Prima sesiune a Consiliului, la care vor putea participa cele 10 state, ca observatori activi, va avea loc în zilele de 5-6 mai 2003, fiind dedicată problemelor educației, tineretului și culturii.

5.1.1 O extindere fără precedent a Uniunii Europene

Ultimul deceniu a fost fără îndoială, martorul unor evenimente fără precedent în Europa: căderea regimurilor comuniste a dus la o restructurare radicală a spațiului est și vest european.Pe de o parte, Comunitățile europene s-au transformat în Uniunea Europeană, o structură complexă atât din punct de vedere politic, cât și economic: Tratatul de la Maastrich (1992) își propune ca obiectiv desăvârșirea pieței unice, instituie o uniune economică și monetară al cărei scop este adoptarea monedei unice de către statele membre și definește componenta politică a U.E., respectiv cooperarea în domeniul politicii externe și de securitate comune, al justiției și al afacerilor interne. Tratatul de la Amsterdam continuă acest proces prin “comunitarizarea” unor domenii ce aparțineau până în acel moment cooperării la nivel interguvernamental, introducerea acordului Shengen și a protocolului referitor la politica socială în tratatul asupra U.E.

Pe de altă parte, ca răspuns la schimbările survenite în țările din Europa Centrală și de Est, statele membre ale U.E. au luat inițiativa unui proces de reunificare a spațiului european prin semnarea Acordurilor Europene și ulterior acceptarea candidaturii noilor democrații europene în vederea aderării la UE.

Ca urmare a acestei decizii, Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993) a stabilit criteriile pe care trebuie să le îndeplineasă statele candidate în vederea aderării la UE.

-existența unor instituții stabile care să garanteze democrația, supremația legii, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților;

– existența unei economii de piață funcționale și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii;

– capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru, inclusiv acceptarea obiectivelor uniunii politice, econonomice și monetare.

În același spirit, Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995) a subliniat necesitatea ca statele candidate să-și adapteze structurile administrative pentru a asigura transpunerea legislației comunitare în legislațiile naționale, precum și aplicarea ei efectivă prin structuri administrative și juridice adecvate.

În cadrul procesului de extindere a UE, se remarcă, fără îndoială, două momente-cheie: Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997), când statele membre ale UE au decis deschiderea negocierilor cu Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Slovenia, Estonia și Cipru, și Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999), care a hotărât începerea negocierilor cu un al doilea grup de state candidate, respectiv Bulgaria, România, Letonia, Lituania, Slovacia și Malta.

5.1.2 Complexitatea procesului de negociere

Deciziile Consiliilor Europene de la Luxemburg și Helsinki referitoare la începerea negocierilor se înscriu, fără îndoială, într-un proces al cărui caracter inedit – în raport cu extinderile anterioare ale UE-se explică printr-o serie de factori.În primul rând, este pentru întâia oară în istoria UE când se negociază condițiile aderării cu un număr atât de ridicat de state.

În al doilea rând, aceste state se află într-un complex proces de tranziție politică și economică: de la un regim autoritar către un regim democratic și, respectiv, de la o economie centralizată la o economie de piață.

Această situație explică existența unor discrepanțe notabile nu numai între nivelul de dezvoltare al UE și cel al statelor candidate din Europa Centrală și de Est, dar și între acestea din urmă și cel al fostelor țări candidate, actualele mambre ale UE (Irlanda, Grecia, Portugalia și Spania).

Astfel, statisticile indică faptul că PIB-ul/locuitor la paritatea puterii de cumpărare al statelor candidate variază (în 1999) între 24% Bulgaria și 73% Slovenia din nivelul UE-15.

Pe de altă parte, se remarcă faptul că numai patru țări din Europa Centrală au un nivel de dezvoltare apropiat de cel al Irlandei., Greciei, Portugaliei și Spaniei, în momentul aderării. Mai precis, Slovenia se apropie de nivelul Spaniei (din 1986), Cehia de cel al Greciei (1981), Ungaria și într-o măsură mai mică Polonia de cel al Portugaliei, restul statelor candidate fiind mult în urmă.Numărul mare de țări candidate și nivelul lor scăzut de dezvoltare au consecințe directe asupra modului lent în care decurg negocierile pentru aderare și specificitatea soluțiilor ce vor fi adoptate pentru domeniile sensibile din acquis.Aceste elemente explică faptul că, la Luxemburg, Consiliul European a decis începerea negocierilor doar cu cele șase state a căror evoluție lăsa să se întrevadă probabilitatea îndeplinirii criteriului economic pe termen mediu. Din acest punct de vedere, decizia Consiliului European de la Helsinki marchează o schimbare netă de atitudine a UE în ceea ce privește procesul de extindere: deschiderea negocierilor cu toate țările candidate care au îndeplinit criteriul politic.

Este evident însă că decizia de la Helsinki nu anulează diferențele existente între statele candidate, în raport cu gradul lor de pregătire pentru aderare. Helsinki reprezintă un mesaj politic explicit lansat de UE pentru încurajarea acestor state. Motivațiile membrilor UE sunt însă diverse: îngrijorarea față de contextul politic și economic din Europa de Sud-Est după criza din Kosovo, opoziția față de o extindere rapidă a UE (care ar fi fost favorizată de derularea negocierilor cu un număr mai mic de state) etc.

Se poate afirma că parteneriatele de aderare impun în mod unilateral și explicit statelor candidate condiții care servesc intereselor și obiectivelor politicii europene. Spre exemplu, Parteneriatul de aderare cu Polonia, adoptat le sfârșitul anului 1999, include următoarele condiții:

-implementarea programului de restructurare a industriei siderurgice (privatizare totală și eficientizare);

-continuarea procesului de privatizare a întreprinderilor de stat;

-libera circulație a capitalului: amendarea legislației sectoriale ce restricționează investițiile străine directe și liberalizarea progresivă a circulației capitalului pe termen scurt;

-alinierea legislației privind accizele la băuturi alcoolice și țigări.

Aceste condiții pot servi nevoilor reale ale țărilor candidate, dar corespund în aceeași măsură intereselor comerciale ale UE. Astfel, pare legitim să ne întrebăm dacă a doua condiție enunțată în Parteneriatul de aderare constituia o soluție viabilă pentru Polonia, o țară în care deficitul contului curent este de aproximativ 8% din PIB.

Astfel de condiții sunt incluse și în cadrul Parteneriatului de aderare pentru România, după cum urmează:

-punerea în practică a acordurilor încheiate cu Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Uniunea Europeană;

-continuarea restructurării finanțelor publice;

-adoptarea unor măsuri care să asigure funcționarea pieței financiare și crearea unui cadastru și a unui regim al proprietății la nivel național;

-promovarea competivității prin restructurarea întreprinderilor în acord cu mecanismele de piață (inclusive pentru întreprinderile mici și mijlocii), adoptarea măsurilor necesare pentru stimularea investițiilor naționale și străine, prin simplificarea procedurilor juridice și administrative și elaborarea regulilor de privatizare și funcționare a întreprinderilor; aplicarea noilor reguli de declarare a falimentului.

Lipsa de încredere manifestată de statele europene față de statele candidate apărea și mai evidentă în contextul introducerii unei condiții suplimentare față de extinderile precedente: cerința implementării sale de către UE, înainte de momentul aderării.

O astfel de atitudine era de înțeles, dat fiind că țările din Europa Centrală și de Est se aflau încă în plin proces de tranziție de la economia centralizată la economia de piață. Pe de altă parte, ca urmare a evoluției proiectului comunitar, acquis-ul ocupă în prezent un număr considerabil mai mare de domenii. Prin urmare, adoptarea și implementarea sa de către statele candidate constituie un proces mult mai lung și mai dificil.

Totuși, există analiști care semnalează două probleme induse de procedura verificării: o încercare a UE de a crea “state membre perfecte” ( în comparație cu situația existentă chiar în interiorul Uniunii – 3000 de procese contra statelor membre pentru încălcarea prevederilor acquis-ului ); oferă opozanților extinderii UE în general sau a aderării unui stat în particular posibilitatea întârzierii negocierilor, motivând că acquis-ul a fost doar parțial implementat.

Este interesant de semnalat, în plus, faptul că principala modalitate de verificare a implementării acquis-ului constă în elaborarea rapoartelor anuale ale Comisiei Europene, care sunt bazate pe informații de către statele candidate, dar sunt unilateral elaborate (concluziile lor nu fac obiectul unui acord cu statele candidate, ci doar al unor consultări informale).

Argumente pentru fundamentarea unei poziții de negociere.

Un element important în cadrul procesului de negociere este înțelegerea exactă a domeniilor în care statele candidate pot beneficia de perioade de tranziție și eventual derogări temporare care să atenueze efectele negative ale aderării. O astfel de înțelegere este strict condiționată de identificarea acelor domenii în care UE manifestă o atitudine flexibilă ( în funcție de propriile sale obiective și interese ).

Modul în care a decurs procesul de negociere evidențiază faptul că statele candidate se focalizau pe solicitarea unor perioade de tranziție ( și nu pe derogări sau soluții inovatoare ).

Aceste perioade de tranziție au motivații multiple:

-de ordin tehnic, implicate de necesitatea creării mecanismelor de implementare a acquis-ului;

-pentru a atenua impactul unor schimbări structurale (de exemplu , în agricultură );

-pentru a proteja anumite interese naționale (de exemplu , regimul cumpărării de terenuri de către stăini);

-pentru a asigura succesul tranziției sociale și economice;

-de ordin financiar ( pentru a atenua costurile aderării în anumite sectoare: întreprinderi de stat );

Analiștii semnalează faptul că există domenii ale aquis-ului unde UE nu este dispusă să accepte perioade de tranziție sau derogări pentru statele candidate:

– reglementări privind produsele în cadrul pieței interne (armonizare legislativă și instituțională-certificare, acreditare, standardizare etc.);

– reguli esențiale ale economiei de piață (politica de concurență, regimul ajutoarelor de stat, al achizițiilor publice, dreptul societăților comerciale, dreptul proprietății intelectuale și industriale). În cadrul politicilor europene, există însă anumite sectoare unde UE acceptă perioade de tranziție limitate: pentru regimul proprietății intelectuale asupra produselor farmaceutice sau politica de protecție a consumatorilor.

Domeniul în care UE pare dispusă să accepte derogări sau perioade de tranziție se raportează la reglementarea procesului de producție a bunurilor și serviciilor (politica de mediu și cea socială). Însă flexibilitatea UE este restricționată și în acest domeniu de câteva elemente: – politica de concurență pentru întreprinderi (entuziasmul UE în ceea ce privește acordarea unor derogări sau perioade de tranziție pentru reglementarea siguranței muncii este considerabil diminuat sub presiunea lobby-urilor exercitate de către întreprinderi). Pentru corectivul contradictoriu al intereselor ce sunt puse în joc este faptul că una dintre preocupările majore ale UE este protejarea avantajului competitiv al întreprinderilor europene, în timp ce unul dintre criteriile pe care le-a fixat pentru aderare este ca statele candidate să facă față presiunii forțelor concurențiale din Uniune;

– interesele politice de maximă importanță pentru UE (siguranța alimentației, crima organizată internațională, siguranța nucleară, regimul migrației și azilului). Anumite sectoare din această categorie fac obiectul unor interese particulare ale unor grupuri puternice din UE, de exemplu, din agricultură și mediu.

– reglementări cu privire la fenomene transfrontaliere (poluarea sau calitatea apei din râuri sau mări și care afectează alte state membre).

În cadrul procesului de negociere, Uniunea Europeană nu este numai în postura de a accepta sau nu perioade de tranziție pentru statele candidate, dar și de a cere, la rândul ei, derogări pentru a-și apăra interese specifice: în domeniul migrației (piața de muncă), agriculturii și transferurilor de fonduri către statele central și est-europene.

La rândul lor, statele candidate își elaborează pozițiile de negociere în funcție de o serie de factori:

– rezultate ale analizelor de impact din domenii-cheie ale aquis-ului (mai ales cu privire la procese în curs, cum ar fi privatizarea întreprinderilor de stat și reforma instituțională);

– impactul asupra situației financiare a întreprinderilor și a bugetului de stat (implementarea aquis-ului trebuie planificată în așa fel încât să nu conducă la creșterea semnificativă a deficitului bugetar și nici la îngreunarea procesului de investiții în sectorul privat);

– impactul aderării statelor candidate asupra relațiilor bilaterale cu țări terțe;

– interese naționale majore (cum ar fi regimul proprietății asupra pământurilor);

– situația politică internă și menținerea suportului electoral pentru aderare.

Capitole din domenii de relativă importanță

( capitole “ușoare” și capitole cu importanță limitată )

Cele cinci capitole care sunt considerate “ușoare” nu pun probleme speciale în cadrul procesului de negociere, deoarece acoperă arii în care intervenția europeană este minimă, principala responsabilitate pentru reglementarea lor revenind statelor membre.

Din această categorie fac parte:

– știința și cercetarea;- educația și formarea;

– întreprinderi mici și mijlocii;

– politică industrială;

– statistică;

După cum am precizat deja, 10 capitole din aquis ridică probleme cu o importanță relativă în cadrul negocierilor. Acestea sunt:

-telecomunicații și tehnologia informației;

-politica externă și securitate comună;

-protecția consumatorului și sănătate;

-control financiar;

-uniunea economică și monetară (UEM);

-cultură și audiovizual;

-coeziune economică și socială (fonduri structurale);

-uniune vamală;

-relații economice externe;

-politica comună a pescuitului.

Aceste capitole conțin reglementări de o importanță economică evidentă și care ridică probleme de negociere de o anumită dificultate.

Asfel, în ceea ce privește telecomunicațiile, politica europeană de liberalizare a acestui sector se suprapune cu scopurile urmărite de statele candidate în cadrul procesului de tranziție economică, ceea ce favorizează fără îndoială adoptarea aquis-ului în acest domeniu.

România beneficiază în acest sector de o perioadă de tranziție de 6 ani (până la 1 ianuarie 2013) pentru armonizarea integrală a spectrului radio în acord cu Tabelul European de Alocare și Utilizare a Frecvențelor (Raportul ERC 25 Bruxelles 1994, cu modificările ulterioare), precum și pentru aplicarea tuturor deciziilor și recomandărilor Comitetului European de Radiocomunicații (ERC), conform Rezoluției Consiliului Uniunii Europene din 19 noiembrie 1992 (document de poziție).

Protecția consumatorului reprezintă, la rândul ei, un sector ce urmează a fi dezvoltat în statele candidate (economia centralizată ignorând necesitatea unei legislații în acest domeniu).

Implementarea aquis-ului în acest domeniu va fi, fără îndoială, un proces lent, dar nu ridică probleme deosebite, deoarece nu afectează în mod esențial buna funcționare a pieței interne.

Politica externă și de securitate comună (PESC) și uniunea economică și monetară (UEM) reprezintă două componente ale UE care se află în plină evoluție. PESC nu constituie un capitol dificil de negociat în prezent, în măsura în care se bazează în principal pe cooperarea la nivel guvernamental.

Studii de specialitate semnalau faptul că în 1998 patru dintre statele candidate (Slovenia, Letonia, Republica Cehă și Polonia) erau mai în măsură să adere la UEM decât anumite state membre ale UE (cum ar fi Germania, Franța sau Italia). Această afirmație se baza pe faptul că cele patru state aveau o datorie externă redusă și un deficit bugetar relativ mic. Nivelul lor ridicat de pregătire pentru a adera la zona euro era justificat și de o variație a inflației și dobânzilor relativ scăzută în aceste state.

Pentru capitolul referitor la controlul financiar, nu există probleme specifice.

Problemele specifice au apărut în raport cu uniunea vamală și relațiile economice externe: Grupul Luxemburg a cerut acordarea unor perioade de tranziție pentru menținerea unor tarife vamale mai scăzute decât cele europene cu partenerii regionali.

Spre exemplu, Ungaria a cerut o perioadă de tranziție pentru tarifele vamale cu Rusia și Slovenia, dorind să respecte acordurile de comerț cu statele din fosta Iugoslavie.

Republica Cehă și-a rezervat dreptul de a continua discuțiile referitoare la posibilele angajamente de tranziție în raport cu aplicarea tarifelor vamale europene în sectorul anumitor produse industriale, după obținerea rezultatelor unor studii de analiză în domeniu (document de poziție).

Este posibil ca aceste aranjamente speciale să fie negociate în cadrul unor discuții mai ample referitoare la relațiile externe și probleme ale stabilității economice regionale, în ultima rundă a negocierilor.

Pentru politica pescuitului statele candidate nu au cerut perioade de tranziție. Un caz special este cel al Poloniei, care a cerut includerea în Tratatul de aderare a unui protocol referitor la extinderea acordării ajutoarelor de stat în sectorul pescuitului și menținerea nivelului de acces reciproc la resursele din Marea Baltică (ținând cont de faptul că flota de pescuit poloneză are o capacitate mai mică decât flota europeană), urmând ca Polonia să reconsidere această situație după aderare, conform principiului “stabilității relative”; Polonia a solicitat, de asemenea, includerea speciilor de hering și șprot în categoria speciilor reglementate prin acquis-ul comunitar (document de poziție).

Un subiect de maxim interes pentru țările central și est-europene candidate la UE este, în mod evident, accesarea fondurilor stucturale. In acest domeniu, statele din Grupul Luxemburg nu au cerut perioade de tranziție pentru implementarea mecanismelor necesare accesării acestor fonduri, dar solicită să fie incluse în cadrul obiectivului de tip 1 ( PIB inferior procentajului de 75% din media europeană ) și în categoria statelor care au acces la fonduri de coeziune ( Estonia ).

Ultimul capitol din această categorie este cel al politicii culturale și a audio-vizualului. Pentru acest capitol, statele candidate nu au cerut perioade de tranziție sau derogări.

Problema-cheie semnalată în acest domeniu – mai ales în Polonia și Ungaria (documente de poziție) – se raportează la implementarea directivei “televiziune fără frontiere” (89/552) care stabilește cadrul legal de referință pentru libera prestație de servicii televizuale în Uniune, în vederea promovării și dezvoltării unei piețe europene de televiziune, ca și a serviciilor conexe, cum ar fi publicitatea și producerea programelor audiovizuale. Ambele state s-au angajat însă să găsească o soluție de compromis pentru armonizarea acestei directive cu legislația națională (abordare adoptată și de statele membre ale UE).

Capitole de negociere cu probleme sectoriale punctuale

În cadrul procesului de negociere, s-au identificat 8 capitole ale acquis-ului cu probleme sectoriale, de a căror rezerve depinde în bună stare finalizarea negocierilor. Aceste capitole sunt:

– libera circulație a bunurilor;

– libera circulație a serviciilor;

– dreptul societăților comerciale;

– impozitarea;

– politica de concurență și ajutoarele de stat;

– politica socială și ocuparea forței de muncă;

– energie;

– politica în domeniul transporturilor;

Capitolul referitor la libera circuație a bunurilor reprezintă esența pieței interne. Documentele de poziție adoptate de către țările candidate arată că cererile acestora sunt relativ limitate și sunt mai mult de natură tehnică.

Producția și comerțul de produse farmaceutice au ridicat probleme în cadrul negocierilor cu unele state candidate. De exemplu, Polonia, Ungaria și Slovenia au solicitat perioade de tranziție pentru implementarea directivei 65/65 privind produsele medicale, pentru a le permite să continue furnizarea de medicamente proprii pe piața autohtonă, înainte de a face publice rezultatele testelor farmacologice și toxicologice, fără această concesie sistemul de asigurări de sănătate riscând să se deterioreze considerabil.

Republica Cehă și Slovenia au solicitat, de asemenea, menținerea unor norme mai stricte decât cele ale UE în domeniul siguranței jucăriilor (Directiva 88/378/EEC) și în cel al folosirii și comercializării produselor chimicale și pesticidelor.

Pe de altă parte, Ungaria a cerut menținerea unui control strict asupra exportului de produse culturale și după aderare, precum și continuarea folosirii grăsimilor vegetale ce nu conțin cacao în producerea ciocolatei.

Uniunea Europeană va trebui să găsească soluții pentru aceste probleme, ținând cont și de companiile farmaceutice europene care sunt destul de reticente față de perioadele de tranziție acordate de UE, având în vedere că produsele lor-la prețuri destul de mari – vor fi dezavantajate în raport cu produsele autohtone de pe piețele noilor state membre.

În cadrul negocierilor privind libera circulație a serviciilor, Slovenia, Estonia, Polonia și Ungaria au solicitat perioade de tranziție pentru implementarea directivei privind nivelul minim de garantare a fondurilor în instituțiile de credit, ținând cont de nivelul redus al PIB/loc. și de nivelul de dezvoltare mult mai scăzut în statele central și est-europene față de media UE. Deși influențează într-o oarecare măsură piața internă a serviciilor financiare, o perioadă de tranziție acordată statelor candidate în acest domeniu nu va avea un impact major asupra concurenței.

În ceea ce privește domeniul dreptului societăților comerciale, singura problemă reală este legată de drepturile de proprietate intelectuală și industrială. Țările care au înregistrat dificultăți în adoptarea acquis-ului în acest domeniu (Ungaria, Estonia, Polonia) sunt preocupate de calitatea brevetelor și mărcilor de înregistrare proprii și de impactul aplicării unor brevete europene în diverse ramuri naționale.

De altfel, și companiile farmaceutice vest-europene și americane sunt îngrijorate că anumite brevete proprii nu-și vor găsi aplicabilitatea în noile state membre.

Ungaria, de exemplu, a solicitat o perioadă de tranziție de cinci ani pentru aplicarea Reglementării Consiliului nr.1768/92 din 18 iunie 1992 privind crearea unui certificat de garanție suplimentar pentru produsele medicale.

În domeniul sistemului de impozitare, toate cele cinci state central-europene din Grupul Luxemburg au cerut perioade de tranziție, în plus Polonia și Slovenia solicitând și două derogări fiecare.

Dificultățile întâmpinate în acest domeniu sunt legate de aplicarea unor rate specifice ale taxei pe valoarea adăugată (TVA) pentru bunuri și servicii. Prioritățile în acest domeniu diferă de la un stat candidat la altul.

În mod frecvent, ele reflectă interesul național de a sprijinii familiile sărace sau cele numeroase impunând taxe indirecte mai reduse asupra bunurilor cu o anumită utilitate (de exemplu, energia electrică, produsele alimentare servite sau vândute în cantine sau în instituții similare cu scop de protecție socială în Ungaria sau produsele culturale, cum ar fi cărțile, revistele specializate în Polonia). Pe de altă parte, o preocupare majoră este un posibil salt al inflației, dat fiind că procentul de mărire al taxelor se reflectă în prețuri.

Ungaria a solicitat o perioadă de tranziție de cinci ani privind sistemul comun de impozitare aplicabil în cazul societăților mamă și a filialelor din diferite state membre.

Republica Cehă a solicitat perioade de tranzițe pentru menținerea unui nivel scăzut al TVA pentru furnizarea de energie termică, lucrări de construcții și pentru servicii de telecomunicații; scutirea de plata TVA pentru persoanele juridice care inregistrază o cifră de afaceri anuală până în 35000 euro; menținerea unui nivel redus al accizelor pentru combustibili, țigări și produse din cafea.

Fără îndoială că există numeroase probleme care pot afecta concurența pe piața internă, precum și stabilitatea prețurilor și popularitatea procesului de integrare europeană în țările candidate. UE nu s-a implicat foarte mult în problemele legate de impozitarea indirectă și în domeniul accizelor, dat diind faptul că majoritatea statelor membre au beneficiat de derogări speciale de la directivele comunitare în domeniu. Solicitările la care UE nu a răspuns atât de promt sunt legate de cele care afectează concurența în Uniune și de cele în care interesele comune ale Uniunii sunt grav afectate (de exemplu, nivelul accizelor asupra țigărilor, o preocupare a UE fiind impactul asupra veniturilor rezultate din importul legal și ilegal de țigări purtător de taxe considerabil mai scăzute). Unele din aceste probleme își vor găsi soluționarea în runda finală a negocierilor.

În domeniul strict al concurenței nu sunt probleme legate de procesul de negociere.

În ceea ce privește ajutoarele de stat, situația este puțin diferită. Polonia și Republica Cehă au solicitat introducerea unei “clauze de flexibilitate”, date fiind necesitățile procesului de tranziție sau post tranziție în care se află statele candidate. Această cerere a fost indusă de experiența integrării fostei RDG în Uniune. După reunificarea Germaniei au fost alocate sume importante pentru fosta RDG. UE a fost de acord cu acordarea acestui ajutor, date fiind atât prioritatea politică a reunificării, cât și mutațiile rapide induse de trecerea de la economia centralizată la economia de piață. În cazul de față, UE este destul de sceptică în acordarea acestei clauze, deși pare a fi justificată atât prin prisma experienței integrării RDG în UE, cât și prin necesitățile obiective ale statelor în tranziție.

Polonia a solicitat o perioadă de tranziție până în 2017 pentru anumite ajutoare de stat acordate întreprinderilor din “zonele economice speciale” poloneze. Statul polonez a semnat deja contracte cu diverse companii care erau pregătite să investească în aceste zone. Această solicitare reprezintă un caracter unic în procesul de negociere pentru aderarea la UE. În ceea ce privește poziția UE față de această solicitare, se întrevăd o serie de dificultăți legate îndeosebi de modul în care aceste ajutoare de stat vor afecta concurența în Uniune. Parlamentul Polonez a luat deja măsuri pentru a îmbunătăți situația din punctul de vedere al UE, adoptând o lege prin care elimină posibilitatea acordării de privilegii legate de impozite pentru companiile exportatoare din aceste zone speciale.

O reală problemă în cadrul negocierilor acestui capitol o constituie încrederea reciprocă dintre statele candidate și UE privind modul de aplicare a regulilor stabilite. Statele membre consideră că, dat fiind procesul de tranziție de la o economie centralizată la una de piață, au rămas influențe ale vechiului sistem și de aceea controlul ajutoarelor de stat trebuie să fie chiar mai strict decât cel aplicat în țările UE.

Capitolul privind politica socială și ocuparea forței de muncă nu pare să creeze prea mari dificultăți în procesul de negociere. Ungaria a solicitat o periodă de tranziție de patru ani pentru aplicarea directivei asupra procentului de gudron conținut în țigări, Polonia pentru directivele privind standardele minime de siguranță la locul de muncă (Directivele 89/655, 89/656, 90/679), Slovacia pentru directive privind expunerea muncitorilor la diferiți agenți chimici și biologici. Cererile Bulgariei și Poloniei au fixat o dată limită, și anume 31 dec. 2005, dată care, în cazul întârzierii momentului aderării, se va declara corespunzător.

În ceea ce privește capitolul energie, toate statele din Grupul Luxemburg, cu excepția Ungariei, au solicitat perioade de tranziție pentru implementarea directivei privind menținerea stocurilor petrolire pentru o perioadă de 90 de zile la nivelul de consum. Perioada de tranziție solicitată este relativ mare (8 ani în cazul Estoniei și Poloniei).

Pe de altă parte, Republica Cehă și Polonia au solicitat perioada de tranziție pentru liberalizarea pieței energiei (Directivele 98/30/EC și 96/92/EC).

În domeniul transporturilor, principalele probleme care pot duce la solicitarea unei perioade de tranziție sunt legate de procesul de restructurare și privatizare a companiilor de transport de stat, încă nefinalizat, și de teama că furnizorii locali de servicii ar putea deveni necompetitivi pe piața internă a serviciilor de transport.

5.1.3 Etapa finală și potențialele soluții

Ultima rundă a procesului de negociere în vederea extinderii UE la țările candidate din Europa Centrală și de Est va cuprinde, fără îndoială, capitolele de aquis din domenii care ating interese vitale atât pentru UE, cât și pentru celelalte state candidate.

Aceste domenii sunt:

-agricultură;

-mediu;

-justiție și afaceri interne;

-libera circulație a persoanelor;

-libera circulație a capitalului;

-finanțe și buget;

-probleme instituționale.

Agricultura reprezintă unul dintre domeniile-cheie de negociat,atât pentru UE, cât și pentru statele membre, din următoarele motive:

-agricultura constituie un sector mai important în statele candidate în raport cu piața de muncă și ponderea în PIB decât în statele membre; de aceea, o soluție satisfăcătoare pentru aceste state este esențială pentru aderarea lor la UE;

-agricultura este domeniul ce beneficiază de cea mai înaltă rată de subvenții din bugetul UE (aproximativ jumătate din resursele bugetare ale UE); din acest punct de vedere, costurile extinderii în raport cu cheltuielile din bugetul european pentru sectorul agricol reprezintă o problemă de interes maxim pentru UE.

-UE se confruntă cu un dublu proces: pe de-o parte, aderarea unor noi state cu probleme importante în agricultură, iar pe de altă parte, necesitatea reformării politicii agricole comune (PAC) în funcție de negocierile în cadrul Organizației Mondiale ale Comerțului cu privire la liberalizarea comerțului produselor agricole.

Poziția UE în raport cu negocierile din sectorul agricol a devenit evidentă în urma Consiliului European de la Berlin (martie 1999), care a luat o serie de decizii referitoare la forma PAC (în sensul principiilor adoptate în Agenda 2000) și la perspectivele financiare ale UE în perioada 2000-2006.

În ceea ce privește PAC, Consiliul European de la Berlin a adoptat mai degrabă o abordare minimalistă în comparație cu obiectivele enunțate în cadrul Agendei 2000. Astfel, compromisul final constă în:

– reducerea prețurilor din sectorul culturilor arabile – în două etape – cu 15% în loc de 20% într-o singură etapă;

– reducerea prețurilor din sectorul bovin – în trei etape – cu 20%, în loc de 30%;

– reducerea prețurilor din sectorul produselor lactate, începând cu perioada 2005/2006, în loc de 2000.Este evident că măsurile minimaliste adoptate la Berlin nu permit UE ajungerea la un acord în cadrul negocierilor Organizației Mondiale a Comerțului și nici nu pregătesc PAC pentru extindere.

Prin urmare, procesul de negociere în acest sector va fi mai complicat: pe lângă problemele sensibile ce ating interese financiare majore atât pentru statele candidate, cât și pentru statele membre, PAC constituie o politică în plină schimbare, ceea ce impune necesitatea negocierii unor eventuale acorduri, în urma adoptării unei reforme în domeniu.

În aceeași ordine de idei, este evident că statele candidate vor întâmpina dificultăți în a-și defini obiectivele în raport cu o “țintă mișcătoare”. O astfel de situație va avea un impact deosebit mai ales asupra țărilor candidate, unde agricultura reprezintă un sector important din economie – cum ar fi Ungaria, Polonia, Bulgaria și România – și care se confruntă cu un proces dur de restructurare impus de tranziția economică.

Aspectele-cheie ale negocierii în sectorul agricol se referă la nivelul subvențiilor acordate de UE, nivelul de bază al cotelor și altor compensații și implementarea standardelor de control veterinar și igienă alimentară pentru ferme și unități de prelucrare a produselor alimentare.

În ceea ce privește problema subvențiilor , poziția UE este destul de clară potrivit deciziilor Consiliului European de la Berlin, fermierii din statele candidate nu vor primi subvenții directe (ceea ce ar asigura integrarea unor noi state cu costuri minime pentru UE).

Uniunea Europeană consideră că aceste subvenții directe au fost acordate fermierilor europeni ca o compensație a reducerii de prețuri din sectorul agricol (începând cu 1992). Prin urmare, un astfel de sistem nu s-ar justifica în statele candidate unde agricultorii nu se vor confrunta cu un fenomen de reducere a prețurilor, ci dimpotrivă, de creștere a lor în urma intrării pe piața unică.

În documentele de poziție din sectorul agricol, statele candidate precizează însă că doresc deplina integrare în politica agricolă comună, inclusiv din punct de vedere al dreptuirlor de care se bucură agricultorii din UE-15 (respectiv acordarea subvențiilor directe). Este evident că neacordarea acestui tip de subvenții în statele candidate poate fi interpretată ca o discriminare a agricultorilor din Europa Centrală și de Est într-o Uniune Europeană extinsă, în defavoarea celor din actualele state membre, care oricum se bucură de avantaje competitive nete.

Această poziție pare cu atât mai justificată, dacă ne gândim la diferența existentă între suma fondurilor acordate pentru agricultură în UE-15 și suma prevăzută pentru viitoarele state membre, în sectorul agricol.

În ceea ce privește problema cotelor de producție și a altor compensații (diferite părți compensatorii-de exemplu, pentru vacile de lapte, culture arabile sau bovine) pentru care există o organizație comună de piață, dificultatea se raportează la definirea sistemului de referințe pentru stabilirea acestor cote în statele candidate.

Aceste state – care se găsesc în plin proces de tranziție economică s-au confruntat în prima parte a anilor `90 cu o scădere a producției în agricultură, datorată reprivatizării terenurilor și restructurării fermelor. Este motivul pentru care statele candidate doresc să ia ca baze de referință pentru stabilirea cotelor indicatorii din anii `80 (perioadă în care agricultura funcționa “în condiții normale”).

Din acest punct de vedere, poziția europeană este relativ diferită: UE-15 preferă să considere ca ani de referință perioada 1990-1995, când producția în aceste state era mult mai redusă.

Un alt aspect legat de procesul de negociere în sectorul agricol se raportează la problema implementării standardelor de control veterinar și igienă alimentară, domeniu ce constituie, fără îndoială, un subiect extreme de sensibil în Uniune. Acest domeniu ridică o serie de întrebări, cum ar fi: vor fi capabile țările candidate să implementeze aceste mecanisme de control înainte de aderare? Și dacă nu, ce vor face cu produsele care nu se încadrează în standardele europene? Și dacă da, cum vor convinge aceste țări cetățenii din UE că realmente produsele lor se ridică la acste standarde? În mod evident, implementarea acestor tipuri de standarde interferează cu problema liberei circulații în interiorul unei uniuni extinse, ceea ce sugerează ideea posibilității de a ajunge la un acord în cadrul negocierilor, pe “pachete” de probleme, și nu pe capitole stricte de aquis (cel puțin în aceste domenii sensibile).

Scopul urmărit de negocieri ar trebui să se raporteze la ajungerea la un accord care să accelereze procesul de restructurare a agriculturii atât în statele candidate, cât și în UE-15, asigurând o creștere a procentului de ocupare a forței de muncă în mediul rural și un sistem de reconversie profesională pentru cei care părăsesc sectorul agricol.

Astfel, după cum am procedat deja, statele candidate nu pot accepta oferta Consiliului European de la Berlin cu privire la regimul subvențiilor directe și cer, pentru considerente simplu de înțeles, ca agricultorii central și est-europeni să beneficieze de un tratament egal cu cel aplicat agricultorilor din UE-15 (documente de poziție).

Analiștii consideră că UE ar putea disponibiliza resurse financiare mult mai substanțiale pentru agricultură în noile state candidate, păstrând cadrul financiar adoptat la Berlin, prin redistribuirea unor fonduri din bugetul total al UE.

De asemenea, pentru a nu distorsiona procesul de restructurare a agriculturii în statele candidate, acestea ar trebui să beneficieze de un regim de subvenții după o perioadă de 5 ani. În această perioadă, ar trebui să se introducă un sistem de asistență financiară (similar celui pentru fonduri regionale) pentru investiții în mediul rural și pentru cei care părăsesc sectorul agricol.

O astfel de soluție este cu atât mai de dorit cu cât este posibil ca, până în momentul aderării noilor state, nivelul subvențiilor în agricultură în UE-15 să fi scăzut considerabil în urma reformării PAC (în concordanță cu principiile negociate în cadrul OMC). În plus, ea favorizează dezvoltarea infrastructurii și a mediului rural în general (spre deosebire de subvențiile directe care sunt absorbite, în cea mai mare parte, în consum).

În ceea ce privește stabilirea anilor de referință pentru cotele de producție , soluția ideală ar fi ca, înaintea aderării noilor state, U.E. să renunțe la acest sistem de gestiune a produselor agricole.

Având în vedere însă că este puțin probabil ca UE să renunțe la sistemul cotelor de producție înainte de următoarea extindere (rezultatele limitate ale Consiliului de la Berlin confirmă de altfel această afirmație), ajungerea la un compromise între poziția statelor candidate și poziția UE este imperativă.

În acest sens, studiile de specialitate propun ca soluție acceptarea perioadei de referință pentru producția în agricultură, susținută de UE, dar ajustată în funcție de anumiți parametric care să satisfacă atât interesele europene, cât și pe cele ale statelor candidate.

Situația cu privire la implementarea standardelor de control veterinar și igienă alimentară diferă de la un stat la altul, dar în general toate țările candidate trebuie să facă o investiție masivă în acest domeniu.

În acest sens, este de semnalat faptul că povara financiară implicată de cumpărarea echipamentelor necesare asigurării calității produselor va fi dificil de suportat de către fermele mici. Acest aspect constituie un subiect de preocupare constantă mai ales în țările cu o structură tip ferme mici (de exemplu, Polonia).

Cum este greu de presupus că statele candidate vor putea implementa aceste mecanisme de control înainte de aderare (mai ales pentru produsele lactate unde echipamentele de control sunt mai costisitoare), s-a propus vânzarea acestor produse, și după momentul aderării, doar pe piețele naționale ale statelor candidate, până la încheierea procesului de adaptare la standardele europene.

Având în vedere importanța care se acordă pe plan politic acestui aspect, statele din UE -15 vor fi nevoite să investească masiv în constituirea unei rețele de control viabile care să asigure faptul că numai produsele lactate provenind de la producătorii din UE-15 intră pe piața europeană.Un alt sector extreme de important din cadrul negocierilor din statele candidate din Europa Centrală și de Est este cel referitor la mediu.Problema mediului constituie un subiect sensibil în statele candidate și face obiectul celor mai multe cereri de perioade de tranziție.În primul rând, costurile implementării politicii de mediu europene-investiții și menținere a mecanismelor de adaptare la standerdele europene – sunt foarte ridicate în raport cu resursele financiare ale statelor candidate.

În al doilea rând, investițiile necesare sunt cu atât mai substanțiale cu cât, nici în perioada regimului comunist, nici ulterior, în primii ani de tranziție, mediul nu a constituit un domeniu prioritar de investiție, dat fiind că procesul de tranziție economică a impus mobilizarea resurselor disponibile în alte sectoare.

Documentele de poziție ale statelor candidate care și-au definit obiectivele și prioritățile în ceea ce privește adoptarea aquis-ului pentru mediu pun în evidență faptul că cererile pentru periodele de tranziție se refereau în principal la:

-pierderea apei în mediul urban (Republica Cehă, Polonia, Slovenia);

-calitatea apei (Republica Cehă, Ungaria, Polonia);

-poluarea industrială și managementul riscurilor (Republica Cehă, Slovenia, Polonia);

-protecția naturii (Republica Cehă).

Acceptarea de către UE a acestor perioade de tranziție pentru statele candidate este condiționată de o serie de elemente.

În primul rând, de grupurile de lobby active în interiorul UE care promovează necesitatea protejării mediului (puternic reprezentate în majoritatea partidelor din Parlamentul European).

În al doilea rând, de lobby-ul exercitat de companiile europene care consideră că aceste perioade de tranziție favorizează companiile din actualele state candidate (costuri mai mici de producție). Această poziție trebuie fără îndoială relativizată, deoarece companiile europene se bucură de avantaje competitive evidente în procesul de extindere a UE.

În al treilea rând, acceptarea acestor perioade de tranziție este condiționată de pozițiile adoptate de statele membre cele mai stricte cu privire la normelor de protecție a mediului: țările nordice, Austria și Germania, care de altfel sunt și statele care manifestă cel mai mare interes față de extinderea europeană către Europa Centrală și de Est (din punct de vedere economic).

Procesul de negociere cu statele candidate se pot derula în două moduri. Primul constă în negocierea și ajungerea la un acord asupra adoptării și implementării fiecărei directive. Această soluție nu este de recomandat, deoarece ar transforma tratatele de aderare în documente extrem de complexe. Al doilea mod se raportează la negocierea și ajungerea la un acord asupra ritmului și nivelului de ameliorare a standardelor de mediu în țările candidate.

Astfel UE ar putea negocia un “pachet” de dispoziții în domeniul mediului, care să cuprindă: norme de ameliorare a calității standardelor mediului în cadrul unui program de ajustare divizat în perioade de 5 ani până la implementarea completă a aquis-ului.

Acest program ar trebui să cuprindă o importantă componentă economică spre a garanta implementarea normelor europene în modul cel mai eficient posibil și un sistem de monitorizare UE-stat candidat al progreselor înregistrate în acest sector. Spre a garanta respectarea angajamentelor statelor candidate, un astfel de program ar trebui să prevadă și posibilitatea de a chema statul candidat în justiție, în cazul încălcării dispozițiilor acordului.

Un alt domeniu în care reglementările specifice nu vor fi ușor de implementat în legislația țărilor candidate este cel al justiției și afacerilor interne, un domeniu de altfel destul de vast și dinamic.

Noile state membre trebuie să adopte întregul acquis Schengen, să implementeze regulamentele privind politica de vize, să promoveze cooperarea între state în domeniul traficului de droguri și de persoane. Asigurarea controlului la frontiera externă a Uniunii este, de asemenea un obiectiv dar și o obligație a viitoarelor state membre, deși aceasta comportă costuri financiare destul de ridicate. Problema majoră este însă legată de credibilitatea, de gradul în care noile state membre vor fi în măsură să asigure un control real al frontierei UE, atât împotriva crimei organizate internaționale, cât și împotriva migrației clandestine.

În acest context, o importanță deosebită revine legăturii dintre politica afacerilor interne și politica externă. Crearea unei frontiere externe impenetrabile a Uniunii este strâns legată de eliminarea frontierelor interne.

Statele candidate au încercat să construiască zone de stabilitate în Europa centrală, prin încheierea a numeroase tratate bilaterale cu statele vecine. Ele au eliminate chiar regimul vizelor în relațiile bilaterale cu statele vecine. Pe acest fundal, s-a extins și s-a dezvoltat comerțul transfrontalier. De aici rezultă și importanța economică a frontierelor externe. Impunerea unor controale stricte la frontiera externă a Uniunii, precum și regimul de vize impus de UE pot duce la schimbări radicale în relațiile de cooperare din regiune și la deteriorarea relațiilor între statele vecine.

Problema esențială în cadrul controlului privind libera circulație a persoanelor este libera circulație a forței de muncă. Conform articolului 39 al Tratatului asupra Uniunii Europene, “libera circulație a forței de muncă va implica eliminarea oricărei forme de discriminare pe bază de naționalitate între mâna de lucru din statele membre cu privire la ocuparea forței de muncă, salarizare și alte condiții de muncă”. Unii analiști sunt de părere că deschiderea Uniunii Europene către est ar putea induce importante dezechilibre pe piața muncii occidentală, date fiind fluxurile de forță de muncă și concurența în planul salarizării.

Dificultățile legate de recunoașterea reciprocă a calificărilor și coordonarea sistemelor de asigurări sociale se pot rezolva cu anumite reglementări de ordin tehnic.

Pentru domeniul liberei circulații a forței de muncă, Uniunea Europeană va solicita cu siguranță perioade de tranziție. Principala temere a UE este fluxul de forță de muncă spre țările membre UE din partea statelor candidate (forță de muncă ce se va mulțumi și cu salarii relativ inferioare celor practicate în mod normal în Uniune) și care se va petrece pe fondul unui nivel ridicat al șomajului în Uniune. În cazul în care UE va solicita perioade de tranziție, va trebui să se adopte o clauză prin care să se revizuiască periodic situația pieței muncii, astfel încât orice perioadă de tranziție acceptată să poată înceta imediat ce presiunile politice față de libertatea totală a circulației persoanelor pierd din intensitate. Este de remarcat faptul că deja în Uniunea Europeană lucrează un număr important de persoane ce provin din Europa Centrală și de Est, iar paradoxul poate consta în refuzul acestora de a mai lucra după momentul aderării în statele membre, dorind să se reântoarcă în țara de origine, unde procesul de dezvoltare economică va produce neândoielnic, o creștere a cererii de forță de muncă specializată.

O serie de studii efectuate în acest domeniu arată reticența manifestată de guvernele statelor europene față de angajarea persoanelor străine se va diminua substanțial, dat fiind fenomenul de îmbătrânire a populației – respectiv scăderea procentajului populației active – cu care se va confrunta pe termen scurt și mediu Uniunea Europeană.

Una din țările în care ocuparea forței de muncă constituie o problemă acută este Germania. Studiile arată că perspective demografică a Germaniei reflectă un grad ridicat dee dependență față de generația țânără, în condițiile în care nu va exista un flux masiv de forță de muncă dinspre țările din centrul și estul Europei. Pe termen mediu, problema Germaniei nu va mai fi afluența de mână de lucru din statele din est, ci concurența căreia va trebui să-I facă față, în raport cu celelalte țări industrializate, în scopul atragerii forței de muncă din est.

Pe de altă parte, contrar opiniei generale formate în statele din UE, multe din statele candidate au devenit ele însele țări-destinație pentru o serie de emigranți și muncitori străini. Astfel de state (cum ar fi Polonia) joacă un rol de “zonă tampon” între actualele state membre UE și celelalte state din sud-estul Europei.

Principalii factori care determină procesul de migrație sunt, evident situația pieței muncii în țara de origine, dar și în țara gazdă, precum și diferențele de venituri. Investițiile stăine directe și relațiile comerciale consolidate pot duce la crearea a noi locuri de muncă, lucru așteptat de altfel în majoritatea statelor candidate, mai ales în contextual atât de tulbure a tranziției prelungite de la economia centralizată la economia de piață. Pe de altă parte, s-a constatat că în multe din statele candidate procesul de migrație a forței de muncă locale dintr-o zonă defavorizată spre altă zonă cu potențial economic mai bun a fost extrem de lent. Unii analiști afirmă că dacă populația acestor state nu este capabilă să migreze în cadrul propriei țări în condițiile unui șomaj ridicat, este greu de crezut că se vor putea crea piețe de muncă dinamice și care să diminueze povara socială.

Unii analiști sugerează ca posibilă soluție negocierea capitolului privind libera circulație a forței de muncă începând din momentul aderării. O altă soluție ar fi acordarea unor perioade de tranziție de 5-6 ani, însoțite de o clauză de revizuire ce ar permite evaluarea odată la 2 ani. În acest fel, Uniunea Europeană ar fi în măsură să-și relaxeze politica de control a migrației forței de muncă până când opinia publică nu ar mai fi atât de reticentă față de deschiderea pieței muncii pentru noile state membre.

Capitolul privind libera circulație a capitalului prezintă două domenii în care ar putea apărea probleme pe parursul negocierilor: liberalizarea circulației capitalului pe termen scurt și cumpărarea de terenuri agricole și păduri în statele candidate de către persoanele din UE.

În ceea ce privește liberalizarea circulației capitalurilor pe termen scurt, aceasta este considerată a fi destul de periculoasă în condițiile în care piețele financiare nu au un grad de stabilitate destul de ridicat. Uniunea Europeană a acceptat faptul că liberalizarea completă a piețelor de capital poate aștepta până după mometul aderării, dar insistă asupra stabilirii unui program de acțiuni care vor duce la îndeplinirea acestui deziderat. Este, totuși, destul de dificil să stabilești un plan detaliat de acțiuni, mai ales în condițiile în care multe state candidate derulează programe menite să asigure stabilitatea financiară. Uniunea Europeană este dispusă să facă concesii în acest domeniu, mai ales că nu este în interesul său să accepte un stat cu o economie destabilizată în Uniune.

Cea de-a doua problemă este legată de vânzarea de terenuri străinilor. Patru țări central-europene din Grupul Luxemburg au solicitat perioade de tranziție în acest domeniu. Se pun trei probleme: în primul rănd, există riscul ca procesul de cumpărare masivă de pământuri să creeze tensiuni sociale între statele candidate; în al doi-lea rând, există posibiltatea ca străinii să cumpere pământurile doar pentru câștigurile proprii; iar în al trei-lea rând, există riscul ca mărimea prețurilor, indusă de interesul declarat al străinilor pentru terenuri, să ducă la complicarea procesului de restructurare a fermelor.

Dat fiind faptul că prețul terenurilor agricole în unele state candidate reprezintă de multe ori o zecime din pretul unor terenuri similare în Uniunea Europeană, atracția de a cumpăra terenurii în această zonă este destul de mare. Această diferență de preț este un factor important, de multe ori decisiv pentru intențiile de achiziție ale persoanelor străine.

Pe de altă parte, statele candidate ar fi deosebit de interesate de atragerea de investiții străine directe în agricultură, în scopul de a dezvolta acest sector, nu și în achiziții speculațive de terenuri.

Republica Cehă a cerut o perioadă de tranziție până la data de 31 ianuarie 2005 pentru: menținerea restricțiilor legale existente înainte de momentul aderării pentru achiziționarea de proprietăți imobiliare de către nonrezidenți din țări membre UE; cumpărarea de către cetățeni sau companii din UE de terenuri agricole, păduri, construcții auxiliare. (document de poziție).

Ungaria dorește să mențină restricțiile existente în prezent în domeniul cumpărării și închirierii de terenuri agricole și solicită o perioadă de tranziție de 10 ani de la data aderării pentru acele elemente restrictive care nu vor fi conforme cu prevederile acquis-ului comunitar. De asemenea Ungaria solicită o perioadă de tranziție de 5 ani pentru menținerea restricțiilor în domeniul achiziției de proprietăți imobiliare da către străini, altele decât cele în domeniul agricol, care sunt supuse unei proceduri de autorizare de către autoritățile locale. Pe de altă parte, Ungaria a solicitat menținerea, timp de 5 ani de la momentul aderării, a anumitor restricții legate de investițiile pe care le pot efectua fondurile de pensii, societățile de asigurare, fondurile de asistență socială, casele de sănătate etc. Autoritățile ungare justifică menținerea acestor restricții prin: actuala reformă a sistemului asigurărilor sociale (îndeosebi a sistemului de pensii), stadiul incipient al sistemului asigurărilor de viață, cont extt în care încrederea opiniei publice în noile instituții create este vitală.

În ceea ce privește poziția României în raport cu libera circulație a capitalului, documentul de poziție precizează faptul că aceasta solicită o perioadă de tranziție de 15 ani pentru vânzarea către cetățenii străini (persoane fizice) a terenurilor agricole, pădurilor și altor categorii de extravilan și de 5 ani pentru cele din intravilan. Această perioadă de tranziție ar putea fi mai scurtă pentru persoanele juridice dar necesită revizuirea Constituției (în prezent, persoanele juridice cu capital străin pot cumpăra terenuri numai dacă sunt înregistrate în România).

Bulgaria a solicitat o perioadă de tranziție de 10 ani de la data aderării pentru dobândirea de drepturi de proprietate asupra pămâna\turilor de către cetățenii străini sau de către companii străine care nu și-au înregistrat activitatea economică în Bulgaria, conform legislației Bulgare în domeniu. Persoanele juridice cu participare străină care sunt înregistrate în Bulgaria pot achiziționa totuși terenuri.Conform legislației bulgare, ele sunt considerate persoane juridice bulgare indiferent de proporția capitalului străin participant. Această cerere pentru perioadă de tranziție se justifică printr-o serie de factori sociali și economici, cum ar fi: piața pământurilor în Bulgaria este în curs de dezvoltare; prețul pământurilor în Bulgaria este considerabil mai mic decât prețul practicat în statele membre UE; dat fiind nivelul redus al veniturilor proprii, cetățenii bulgari nu-si pot permite să achiziționeze terenuri, comparativ cu posibilitățile cetățenilor din UE; după restituirea pământurilor, este în curs n proces de creare și consolidare a structurilor fermelor (document de poziție).

Uniunea Europeană poate încerca să speculeze acest subiect, acordând aceste perioade de tranziție cu oarecare întârziere și după un proces de negociere, însă nu pentru că ar avea un interes real în a obține acces imediat la terenurile statelor candidate pentru cetățenii UE, ci pentru a-și întării poziția în procesul de negociere. Soluția ar fi acordarea unei perioade de tranziție de 8-10 ani, cu clauză de revizuire după 5 ani. În același timp, statele candidate ar putea adopta o legislație similară celei din UE, care restricționează accesul la terenuri agricole sau păduri fermierilor locali, în contextul restructurării sectorului agricol, dar fară nici o precizare privind naționalitatea. De asemenea, pentru a nu descuraja investițiile străine în agricultură, statele candidate ar trebui să asigure un sistem de leasing al terenurilor care să permită închirierea acestora pe termen lung, pe baze legale.

Una dintre cele mai spinoase probleme ale UE se raportează, fără îndoială, la problema costurilor și a aranjamentelor financiare ce vor fi stabilite în vederea integrării statelor candidate din Europa Centrală și de Est.

În acest sens, statele membre ale UE ar trebui să convină asupra a trei probleme esențiale: politica agricolă comună și costurile pe care le implică, politica fondurilor structurale și aranjamentelor financiare cu statele candidate (în raport cu regimul contribuțiilor lor la bugetul UE).

Consiliul European de la Berlin a stabilit perspectivele financiare ale bugetului UE, incuzând și costurile pentru aderarea a noi șase state – Grupul Luxemburg. Una din preocupările majore ale statelor membre în cadrul negocierilor este respectarea acestui cadru financiar stabilit pentru perioada 2000-2006.

Este important de semnalat faptul că negocierile în ceea ce privește problema finanțelor și bugetulului cu statele candidate se concentreză asupra convenirii unor perioade de tranziție privind contribuția lor netă la bugetul UE, ținând cont de nivelul lor scăzut de dezvoltare.

Pe de altă parte aceste state cer asistență financiară din partea UE pentru aderarea lor la politica agricolă comună și dezvoltarea regională.

În cazul în care statele membre ajung la un compromis privind reforma PAC, dacă UE va accepta să acorde fermierilor din statele candidate o aistență financiară (subvenții directe sau în altă formă) comparabilă cu cea pentru fermierii din UE-15, Comisia Europeană estimează ca volumul cheltuielilor bugetare europene pentru agricultură va crește la nivelul anului 2006 cu 5-6 miliarde de euro/an. (la prețurile din 1999) pentru primele 8 țări (fără România și Bulgaria). Cu România și Bulgaria în Uniune, acesta ar crește cu încă 2 miliarde de euro la nivelul anului 2010.

Știind că primele 8 țări vor adera în 2004, se poate estima că volumul cheltuielilor suplimentare în 2006 vor fi de 2-3 miliarde de euro. La nivelul anului 2010, cheltuielile totale suplimentare ar ajunge la 8 miliarde de euro pe an.

În ceea ce privește fondurile structurale, discuțiile se concentrază asupra aranjamentelor financiare pentru perioada 2007-2012, când sumele acordate actualelor beneficiare ale fondurilor structurale- Spania, Portugalia și Grecia- vor scădea considerabil în cazul în care nu se prevede o suplimentare a fondurilor din acest domeniu.

Unul dintre aspectele majore în acest domeniu este stabilirea criteriului în funcție de care vor fi definite regulile de obiectiv 1 într-o UE extinsă (țările candidate cerând să fie considerate regiuni de tip obiectiv 1). În cazul în care se va utiliza media UE extinsă, multe dintre actualele regiuni beneficiare ale fondurilor structurale își vor pierde această calitate. Negocierile în acest domeniu ar putea să ducă la un compromis, și anume, în primii ani după extindere, să se păstreze pentru statele beneficiare din UE-15 aceeași formulă de calcul (15% din PIB-ul/locuitor din media UE-15). Această soluție presupune, în mod evident, o creștere substanțială a fondurilor europene rezervate politicii structurale.

Dacă în 2004 la UE aderă 8 din cele 10 state candidate (România și Bulgaria anunțând că vor fi gata pentru aderare decât în 2007) și presupunând că PIB-ul va crește în termeni reali până la 6% pe an între 1999 și 2006 (incluzând și reevaluarea monedelor naționale), suma prevăzută la Berlin pentru fondurile structurale pentru noile state membre în 2006. Experiențele precedente demonstrează faptul că este puțin probabil ca noile state membre să-și dezvolte mai rapid capacitatea de absorție a fondurilor structurale.

Problemele apar pentru perioada de finanțare 2007-2012. Presupunând că toate statele candidate, cu excepția Turciei, aderă la UE înainte de 2010 și că acestea pot absorbi echivalentul a 4% din PIB-ul lor în fonduri structurale, ca și faptul că vor înregistra (între 1999 și 2010) o creștere economică reală de 4% pe an și că reevaluarea monedelor naționale față de euro va ajunge la 27 miliarde de euro în 2010 (la prețurile din 1999). Dacă actualele state membre negociază să primească aceeași cantitate de fonduri structurale, cheltuielile destinate fondurilor structurale vor crește până la 0,55% din PIB în 2010, față de actualul nivel de 0,46%. Este foarte posibil ca actualele beneficiare ale fondurilor structurale să reușească să negocieze un astfel de aranjament.

Rezultatele negocierilor în ceea ce privește costurile și aranjamentele financiare ale extinderii UE va fi cu atât mai important cu cât noul Tratat de la Nisa prevede o procedură de adoptare a deciziilor care nu permite viitoarelor noi state candidate să-și impună interesele financiare în UE.Într-adevăr, una dintre problemele semnalate de analiști înainte de Conferința Interguvernamentală de la Nisa era aceea a posibilității actualelor state candidate de a forma o coaliție în cadul Consiliului, care să permită impunerea punctului lor de vedere în modul de distribuire a veniturilor de la bugetul UE. În acest sens, prioritatea nu se raporta la necesitatea reformării bugetului UE, ci la reformarea procedurii de vot și a ponderii voturilor în cadrul Consiliului de Miniștri, ceea ce s-a hotărât de altfel, în cadrul Conferinței Interguvernamentale de la Nisa: în cadrul procedurii de vot prin majoritate calificată, o coaliție a statelor mari- Germania și încă două state dinte Franța, Italia sau Marea Britanie- reprezentând 62% din populația UE, poate opune un veto adoptării deciziilor.

Instituțiile unei Uniuni Europene cu 27 de state membre

Semnarea Tratatului de la Nisa (26 februarie 2001) marchează încheierea Conferinței Intreguvernamentale- deschise în data de 14 februarie 2000- al cărei scop a fost adaptarea modului de funcționare a instituțiilor europene la noul context determinat de perspectiva lărgirii Uniunii Europene.

În cadrul Consiliului European de la Nisa (7-11 decembrie 2000), după negocieri prelungite, reprezentanții statelor membre au adoptat o poziție comună cu privire la modul în care ar trebui să funcționeze instituțiile europene în perspectiva extinderii UE la Țările Europei Centrale și de Est.

Prin Tratatul de la Nisa, Parlamentului European i se reconfirmă rolul de colegislator. În contextul viitoarei lărgiri a UE, Parlamentul European va avea un număr de maximum 732 de membri.

Talia ComisieiEuropene a fost redusă. Începând din anul 2005, fiecare stat membru va avea câte un singur reprezentant în Comisie. Textul Acordului de la Nisa prevede ca numărul comisarilor “să fie mai mic de 27”, ceea ce presupune că o nouă reformă ar trebui luată în discuție înainte de primirea ultimului val de candidați.

Extinderea UE presupune, de asemenea, o redistribuire de voturi și o reformare a procedurii de vot în cadrul Consiliului de Miniștri al UE, principalul organ decizional, care să țină cont într-o mai mare măsură de ponderea demografică a fiecărei țări. Tratatul de la Nisa prevede în acest sens că, într-o uniune europeană cu 27 de state membre, adoptarea unei decizii prin majoritate certificată va avea nevoie de 255 de voturi din 342. În plus, un stat membru poate cere confirmarea că această majoritate calificată reprezintă 62% din totalul populației UE. În caz contrar, decizia nu este adoptată.

Comitetul Economic și Social include reprezentanți ai diverselor grupuri de interese economice și sociale, iar numărul de membri nu va trebui să depășească 350.

5.2 În loc de concluzii

Într-un deceniu de încercări vizând transformarea structurală și de sistem, eforturile de reînnodare a destinului european al României, deși caracterizate de continuitate, au avut fluctuații accentuate de la o etapă la alta, sugerând, atât înainte, cât și după momentul Snagov, o atitudine ezitantă în raport cu obiectivele pregătirii pentru aderarea la Uniunea Europeană. “Probele de europenism” identificate în procentele amețitoare (85-90%) prin care populația și-a exprimat aprobarea pentru aderarea la Uniunea Europeană ne-au confirmat statutul de “ignoranți” ai integrării europene. Au rămas în continuare fără răspuns întrebării fundamentale: de ce, cum și când trebuie să devină România stat membru al Uniunii Europene, lipsind de direcție și sens eforturi trecute și prezente care nu sunt de neglijat.

Pe acest fond, se observă clar că autoritățile au pierdut temporar inițiativa și controlul campaniei de comunicare, în favoarea euroscepticilor locali. Mai mult, aceleași autorități, precum și alte voci favorabile aderării la Uniunea Europeană duc această campanie “pe dos”. Datorită obsesiei naționale de a îmbunătăți imaginea României în exterior, practic, cu excepția unei părți a administrației, necesitatea, obiectivele și consecințele aderării la Uniunea Europeană nu constituie elemente de un interes real pentru largi pături ale societății românești. De asemenea, se face tot mai des referință la marile sacrificii pe termen scurt, mediu și lung pe care le vor face cetățenii României atât în perioada de preaderare, cât și după aderarea la Uniunea Europeană, sacrificii generate în principal de armonizarea legislației autohtone cu cea europeană și de neîndeplinirea criteriilor de convergență economică. Cădem astfel în mod facil în capcana dualității perioadei de preaderare care se suprapune în mod esențial cu perioada tranziției la o societate democratică și o economie funcțională de piață, ignorând faptul că tranziția, cu toate implicațiile sale, este un proces obiectiv, independent de opțiunea pentru aderare.

Criteriile de aderare stabilite la Copenhaga (1993) și Madrid (1995) în cadrul reuniunilor Consiliului European indică limpede “integrarea” obiectivelor tranziției cu cele ale aderării. Astfel, o societate democratică, un stat de drept și respectarea drepturilor omului sunt atât cerințe ale criteriului politic de aderare, cât și obiective de tranziție. O economie de piață funcțională și capabilă să facă față presiunilor concurențiale este, de asemenea, un obiectiv comun celor două procese, cum de altfel o administrație performantă (care să nu producă legi incoerente și să nu creeze haos legislativ) are același caracter bivalent. Armonizarea legislației autohtone cu cea comunitară și crearea capacității de a aplica acest aquis este o prelungire a procesului de reformă economică și administrativă, rezultând o abordare mai rafinată în promovarea creșterii competitivității economice, și implicit, în îmbunătățirea accesului pe piețele externe, cu condiția identificării avantajelor competitive ale României. Altfel spus, cele două procese nu reprezintă alternative în procesulde dezvoltare politică, economică și socială, obiectivul generic al aderării la Uniunea Europeană integrând organic obiectivele tranziției și prin aceasta probându-și caracterul larg cuprinzător.

Din cauza constrângerilor financiare pe termen scurt, guvernele succesive după 1990 au promovat primordialitatea relațiilor cu instituțiile financiare internaționale, ceea ce, combinat cu incapacitatea administrativă de planificare strategică, a lipsit de obiective și orizonturi clare pe termen mediu și lung procesul de reformă și dezvoltare economică din România. Relațiile cu Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional au fost de natură contractuală, nedepășind abordările pe termen scurt. În schimb, la doi ani după intrarea în funcțiune a Acordului de asociere, Uniunea Europeană a oferit un parteneriat pe termen scurt și mediu, cu obiective și priorități clare.

Deși acordurile cu cei trei parteneri strategici conțin prevederi convergente, efectele lor asupra economiei și bugetului în această perioadă au fost diferite. În timp ce FMI și Banca Mondială au pedalat pe reducerea deficitului bugetar și a deficitului contului curent, angajamentele din Acordul de negociere la Uniunea Europeană au solicitat eforturi bugetare în domeniul armonizării legislației cu cea europeană și al creării de noi instituții pentru punerea ei în aplicare. Mai mult, aplicarea prevederilor acordurilor europene la care România este parte a generat, în mod constant, deficite comerciale.”Compensația” acordată prin programul PHARE și programele bilaterale de asistență ale statelor membre ale Uniunii Europene n-au depășit annual 0,5% din PIB. Efectele gradualizării excesive și, ulterior, ale atagnării reformei structurale, agravate de puseurile inflaționiste, au privat România de posibilitatea valorificării de substanță a asimetriei grilei tarifare din Acordul de asociere în relațiile comerciale cu partenerii săi din Uniunea Europeană, în condițiile în care 67% din comerțul exterior se derulează cu aceștia.

În anul 2001 România continuă negocierile de aderare, beneficiază annual de o asistență comunitară de cinci ori mai mare decât în trecut, are o strategie de reformă economică pe termen mediu și va trebui să intre în faza decisivă a reformei administrației publice. Asistența comunitară s-ar putea dubla imediat după aderarea unor state asociate din primul val, care vor beneficia, în noua calitate de stat membru, de sprijin prin fondurile structurale, creând, pe de altă parte, noi disponibilități de finanțare prin redistribuire, pentru statele asociate aflate încă în negocieri.

Va proba România capacitatea de a absorbi toate aceste fonduri după regulile europene? Va reuși România să-și identifice în detaliu și să-și prezerve interesul național pe parcursul negocierilor? Iată marile provocări cu care se vor confrunta în anii ce vin clasa politică și administrația națională Un astfel de joc care are la bază avantajele competitive ale națiunilor este unul din care fiecare câștigă ceva. Jocurile tactice sectoriale trebuie reglate în așa fel încât jucătorul, România în cazul de față să câștige în domeniile în care și-a identificat avantaje competitive, cedând uneori în celelalte domenii, așa cum pe tabla de șah sacrifici nebunii și tura pentru a captura dama. În această perspectivă, esențial în exercițiul de nagociere este nucleul dur de negociator, format dintr-un număr restrâns de specialiști aflați sub comanda negociatorului șef ancorat la pârghiile de decizie esențiale ale țării, parlamentul, președintele și premierul. Ei trebuie să aibă o viziune strategică asupra procesului și să cunoască în profunzim problemele interne.

Viitoarea Uniune formată din 27 de state membre va fi una stratificată în cercuri concentrice generată de diversitatea economică și culturală a acestora. Nucleul dur îl va constitui Uniunea economică și monetară, România putându-se plasa la momentul aderării pe cercul exterior al statelor membre, incluse pe baza negocierii unor derogări temporare, în raport cu criteriile de aderare. Astfel, România va beneficia nu numai de fonduri intracomunitare de câteva ori mai mari decât cele de până la momentul aderării dar și de sinergia sistemului din care va face parte și de șansa de a fi parte la deciziile politice ce se vor lua la nivelul instituțiilor comunitare. Statutul de țară membră a Uniunii Europene va putea reprezenta garanția necesară pentru atragerea și valorificarea investițiilor străine, care ar putea juca un rol important în ajustarea structurală a economiei românești.

În ceea ce ne privește, nici unul dintre documentele programatice elaborate până în prezent nu prezintă argumentele necesare pentru a fundamenta 1 ianuarie 2007 ca dată a aderării.

În plus, se exagerează importanța criteriului economic, întrucât, în înțelegerea multor formatori de opinie, întregul set de criterii de aderare este substituit cu performanța economică (creșterea economică, PIB/locuitor etc.) astfel, devine aproape imposibilă o analiză realistă referitoare la ponderea criteriului economic în balanța resurselor angajate în acest proces. Atingerea criteriilor de convergență economică și complementaritate structurală necesită indiferent de ce fel de scenarii am lua în calcul, perioade exagerate de preaderare (15-25 ani).

În schimb concentrarea voinței politice și a resurselor pe crearea unei administrații moderne ar permite îndeplinirea în bună măsură a criteriului al trei-lea (capacitatea de a transpune și implementa acquis-ul comunitar) într-o perioadă de timp rezonabilă, probabil până în 2005. Totodată, greu ne putem imagina o economie de piață funcțională capabilă să facă față presiunilor concurențiale fără o administrație performantă care să producă o legislație coerentă și să supravegheze aplicarea acesteia. Academicianul Emilian Dobrescu o categorisea ca primă problemă a României (“eliminarea deficitului instituțional de performanță a economiei”) și indica prima ei fază ca fiind “finalizarea structurii instituționale, a economiei de piață”.

-BIBLIOGRAFIE-

1. Albu A. „Cooperarea economică internațională”,

Editura Expert, București, 1995

2. Albu C., Vătășescu M. „ Relații Economice Internaționale”,

Editura Ecologică, București, 2000

3. Andreescu E., „ Efectele lărgirii spre Est asupra UE”,

studiu –Institutul de Economie Mondială, dec. 2001

4. Bârsan M., „Integrarea economică europeană”,

vol II., Editura fundației CDIMM, Maramureș, 1999

5. Cociuban A., „Acquis-ul comunitar – premisă a aderării României la UE”,

Tribuna Economică, nr. 43, 2001

6. Dăianu D., „Tranziția României la Economia de piață”, București, 2000

7. Dijmărescu E. „Lărgirea Uniuni Europene: întărirea capacității de candidat a României”,

Institutul European din România, dec. 2001

8. Georgiu G., „Identitate și Integrare”, Editura Institutului de Teorie Socială,

Academia Română, București 2001

9. Idu N. „Analiza comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la Uniunea Europeană a statelor candidate din Europa Centrală și de Est”,

Institutul European din România, București, martie 2001

10. Isărescu Mugur, „Reflecții economice, piețe, bani, bănci”,

Academia Română, mai, 2001

11. Jinga I., „Uniunea Europeană–realități și perspective”,

Editura Lumina Lex, București 1999

12. Miron D., „Economia integrării europene”, Editura ASE , București, 2001

13. Prisecaru P., „Teoria integrării economice europene”,

Editura Sylvi ,București 2001

14. Popescu A., Jinga I., „Organizații europene și euroatlantice”,

Editura Lumina Lex, București 2001

15. Nicolae Sută, „Comerț internațional și politici comeciale contemporane”,

Editura ALL ,București 1995

16. Nicolae Sută, „Integrarea economică europeană”,

Editura Independența Economică , 1999

17. Truică G., Geană E., „Repere și puncte de vedere referitoare la dezbaterea privind viitorul U.E.”,

Intitutul European din România , București ,oct.2001

18. Nicolae Sută, „Uniunea Europeanăm, un partener vital”,

Tribuna Economică nr.21, 1998

19. Paul Hirst, Grahame Thompson, „Globalizarea”, pag.315-353

20. Radu Șerban, „Strategii de aderare la Uniunea Europeană. Componenta comercială”,

Teza de doctorat, București, ASE, 2000

21. Gilbert Abraham – Frois, „Economia politică”,

Editura Humanitas, București, 1994

22. Luțaș M. „Integrarea economică europeană”,

Editura Economică, București, 1999

23. Albert M. „ Capitalism contra capitalism”,

Editura Humanitas, București, 1994

24. Ciobanu G. „Tranzacții economice internaționale”,

Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1998

25. Dăianu D. „ Transpormarea ca proces real”, IRLI , București, 1996

26. Dăianu D. „Vitalitatea și viabilitate economică, cu dublă provocare pentru securitatea europeană”,

Editura Clavis, 1997

27. Stiglitz J. „Globalizarea”, Editura economică, București, 2002

28. Richard B. „Towards an Integrated Europe” ,

Centre For Economic Research, 1994

29. Cociuban A. „ Extinderea Uniunii Europeane”, Editura APIMONDIA, 2001

30. Cociuban A. „Racordarea economiei României la Piața Unică Europeană”,

Editura APIMONDIA, 2001

31. Diaconescu M. „Economia Europeană”, București, 2002

32. Mazilu A. „Transnaționalele și competitivitatea–o perspectivă

est-europeană”, Editura Economică, București, 1999

33. Ștefănescu C. „Economia agroalimentară românească – disparități

regionale și implicații”, IEA-INCE, București, 2000

34. Colecția Academiei Române 2001-Integrarea Economică Europeană

Periodice

Capital Colecția anilor 1997-2002

Economistul Colecția anilor 1997-2002

Tribuna Economică Colecția anilor 1997-2002

Adevărul Economic Colecția anilor 1997-2002

*** „Regular report on Romania’s progress towards accession”, OECD, 2002

*** www.MIE.ro

*** www.INFOEUROPA.ro

*** www.Euroschool.com