Piata Unica

Capitolul II

PIAȚA UNICĂ

Formarea Pieței Unice

Cele patru libertăți

Efectele barierelor netarifare

2.1. Formarea Pieței Unice

Piața Internă reprezintă unul dintre cele mai ambițioase proiecte ale Uniunii Europene, consacrată prin Tratatul de la Roma care prevedea crearea unei piețe comune, ce avea la bază rațiuni de natură politică și economică: “Comunitatea are ca misiune, prin realizarea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul Comunității, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, ridicarea accelerată a nivelului de viață și stabilirea unor relații mult mai apropiate între țările care o formează”.

Statele fondatoare ale Uniunii Europene, în anul 1957 prin Tratatul de la Roma, au decis crearea uniunii vamale, astfel ca la 1 iulie 1968 au fost îndepărtate taxele vamale și restricțiile cantitative pentru comerțul dintre statele membre. În practică, lucrurile nu au evoluat la fel de rapid ca în teorie, iar barierele netarifare nu au fost la fel de ușor de înlăturat, diferențele de la o țară la alta în ceea ce privește ambalarea, standardele de calitate sau alte proceduri, împiedicând difuzarea bunurilor în toate statele europene, fapt ce a determinat o fragmentare a piețelor.

În anul 1973 s-a renunțat la Sistemul de la Bretton Woods, care avea la bază dolarul ca fiind singura monedă convertibilă în aur, deci juca rolul de ancoră a sistemului monetar. Acest sistem “fix, dar ajustabil” a fost abandonat, iar fiecare țară putea să își aleagă regimul cursului de schimb. Ratele de schimb ale monedelor au reprezentat, însă, un alt factor de destabilizare a pieței comune, fapt pentru care în anul 1978, a fost instituit Sistemul Monetar European care a restabilit echilibrul pieței prin “legarea” monedelor naționale.

Un alt moment în care Europa a trecut printr-o “criză”, și care denotă instabilitate, dar de această dată la nivel politic și decizional, a fost în anul 1966, atunci când Franța a refuzat să accepte propunerile Consiliului cu privire la anumite măsuri de finanțare a Politicii Agricole Comune, în contextul unui sistem de votare bazat pe majoritate calificată, nu pe unanimitate, și nu a mai participat la întruniri, moment marcat drept “politica scaunului gol”. Soluționarea acestui caz a fost reprezentată de “Compromisul de la Luxemburg”, care prevedea faptul că atunci când interesele vitale ale unui stat membru se afla în discuție, Consiliul trebuie să soluționeze disputele astfel încât acestea să se încheie cu o situație de win-win pentru toate statele membre.

Toate acestea sunt evenimente care au încetinit ritmul de progres spre o piață unică, astfel încât perioada anilor ’80 a fost caracterizată ca fiind una “euro-pesimistă”.

O serie de evenimente au reprezentat “momente cheie” în drumul către această piață unică, unul dintre aceste momente este reprezentat de procesul numit “Cassis de Dijon”, în urma căruia, în anul 1979, Curtea de Justiție, a adoptat principiul recunoașterii reciproce.

Conform acestui principiu, un stat membru nu are dreptul să interzică sau să restrângă vânzarea pe teritoriul statului său a unor mărfuri ce sunt produse și comercializate în mod legal în alt stat membru.

În situația denumită “Cassis de Dijon”, produsul care face obiectul acestui proces este o băutură originară din Franța, cu același nume, a cărei comercializare a fost interzisă pe teritoriul Germaniei, pe motiv ca băutura respectivă nu respecta concentrația minimă de alcool pe care legislația germană o impunea.

Decizia Curții de Justiție în acest sens a fost aceea că această restricție este similară restricțiilor cantitative la import, iar interzicerea băuturii pe piață nu este justificată. În urma acestui caz celebru a fost introdus principiul recunoașterii reciproce, care limitează autonomia de reglementare în ceea ce privește schimburile intracomunitare.

Toate aceste evenimente, cumulate cu perioada de “euro-pesimism”, au impregnat ideea că fragmentarea nu este benefică pentru Piața Unică, astfel că, la inițiativa președintelui Jacques Delors, în 1985, Comisia Europeană a publicat “Cartea Alba privind realizarea Pieței Unice”. Programul Pieței Unice dorea ca până la 31 decembrie 1992 să realizeze reunirea piețelor naționale.

În baza acestui act a fost adoptat și Actul Unic European în anul 1986, care a introdus numeroase schimbări, cu scopul de a contribui la realizarea ambițiosului proiect ce privea Piața Unică. În acest sens, în cadrul Consiliului European, s-a renunțat la sistemul de vot bazat pe “unanimitate” și s-a trecut la cel bazat pe “majoritate calificată” (55 % din statele membre reprezentând minim 65% din populația totală a Uniunii Europene în domeniul serviciilor și bunurilor.)

Acest nou sistem de luare a deciziilor se baza pe atribuirea fiecărui Stat membru al Uniunii, a unui număr de voturi proporțional cu numărul de locuitori al statului respectiv. Excepție de la acest sistem de vot fac măsurile ce privesc aspecte fiscale, libera circulație a persoanelor, pentru păstrarea rigorii în luarea deciziilor.

Debutul acestui proiect amboțios, numit Piața Unică, nu a avut parcursul anticipat, întrucât, libera circulație a serviciilor și a capitalurilor, spre exemplu, întâmpinau obstacole, iar libera circulație a forței de muncă era încetinită deoarece recesiunea economică a determinat o creștere a șomajului.

Astfel a fost introdus Actul Unic Vest European, care avea ca scop aprofundarea aspectelor tratate anterior în Tratatul de la Roma, iar cea mai semnificativă schimbare pe care acesta a introdus-o era legată de circulația bunurilor.

Actul Unic Vest European, prin crearea Pieței Unice, a adoptat aproximativ 300 măsuri cu caracter de recomandări sau directive ce urmăreau liberalizarea transferului de capital, suprimarea controalelor vamale, armonizarea TVA-urilor, în consecință crearea unui “spațiu fără frontiere interne”.

Crearea Pieței Unice, la un interval de 30 ani de la crearea Comunității Economice Europene, evidențiază două obiective identice, stabilite la un interval considerabil de timp, în consecință sunt dezvăluite insuficiențele pe care le-a avut Tratatul de la Roma.

2.2. Cele patru libertăți ale Pieței Unice

Conform textului Tratatului de la Roma, se dorea crearea unei piețe interne “caracterizată prin eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor.”

În consecință, cele patru libertati principale sunt:

Libera circulație a mărfurilor

Libera circulație a persoanelor

Libera circulație a serviciilor

Libera circulație a capitalurilor

2.2.1. Libera circulație a mărfurilor

Libera circulație a mărfurilor este o consecință a eliminării taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent, dar și a restricțiilor cantitative (contingente) pentru comerțul în interiorul Comunității. Pentru ambele elemente eliminate, înlăturarea barierelor se bazează pe conceptul de “suspendare”, care presupune că statele membre nu sunt autorizate să reinstaleze astfel de instrumente între ele.

Eliminarea taxelor vamale reprezintă elementul intern al Uniunii Vamale, agreat de statele membre ale Comunității Europene și valabil de la 1 iulie 1968.

Realizarea Uniunii Vamale presupune desființarea obstacolelor, în interiorul Comunității Europene, în ceea ce privește schimburile dintre State, însă adoptarea unei politici comerciale comune în relațiile cu terții. În acest sens a fost elaborat Tariful Vamal Comun (TVC), care trebuia să fie în conformitate cu prevederile GATT, și anume nu putea să creeze alte norme protectoare în plus față de cele impuse de tarifele practicate precedent de statele membre. În acest sens, a fost adoptată o nouă regulă care presupunea ca taxele vamale, ce corespund TVC, să se stabilească pe baza mediei aritmetice a taxelor vamale practicate în Germania, Franța Italia și Benelux.

În ceea ce privește eliminarea restricțiilor de natură cantitativă, potrivit articolelor 30-36 aparținând Tratatului de la Roma, în interiorul Comunității Europene erau interzise restricțiile de natură cantitativă atât la import cât și la export, cât și orice altă măsură cu un caracter echivalent.

În acest sens, prin Actul Unic Vest-European, s-au instituit numeroase schimbări, printre care instituirea “Nomenclatorului Combinat” cu scopul de a răspunde exigențelor pe care le impunea Tariful Vamal Comun, introducerea “Documentul administrativ unic” care înlocuia 130 documente vamale cerute până la acel moment, instituirea, în anul 1992, a unui Cod Vamal Comunitar care conținea principalele reguli și proceduri existente în schimburile de mărfuri.

Libera circulație a mărfurilor reprezintă prima realizare a integrării economice a Uniunii Europene, astfel că mărfurile circulă în cadrul Uniunii Europene:

– Fără obstacole de ordin tarifar și netarifar ( taxe vamale și fiscale, impozitare discriminatorie a produselor UE față de indigene, bariere netarifare discriminatorii);

– Fără controale la frontierele interne și în baza Documentului Administrativ Unic;

Liberalizarea circulației mărfurilor, pe lângă toate avantajele pe care le-a adus spațiului comunitar, a avut și unele efecte negative. Printre acestea se numără exigențele pe care le impune adaptarea la cerințele Pieței Unice, care presupun anumite eforturi investiționale pe care toți agenții economici vor trebui să le facă, în caz contrar vor fi nevoiți să își încheie activitatea. Un alt aspect vizează restructurarea industriei care va prsupune închiderea unităților care nu sunt viabile, un exemplu fiind reprezentat de activitățile miniere, și care se va traduce prin creșterea ratei șomajului. De altfel, restructurarea economiei va implica alocarea de resurse financiare substanțiale către aceste activități, și mai puțin către sectoarele care vizează satisfacerea nevoilor sociale( educație, sănătate etc).

2.2.2. Libera circulație a persoanelor

Conform articlolului 45 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, cetățenii Uniunii au dreptul:

Să își caute un loc de muncă într-un alt stat comunitar, să lucreze în acel stat fără să necesite permis de muncă și să locuiască acolo pentru acest scop;

Să rămână în acea țară după ce expiră parioada în care a fost angajat și să beneficieze de tratament similar ca și cetățenii statului respectiv în ceea ce privește condițiile de muncă, accesul la piața muncii etc.

Libera circulație a forței de muncă implica, de asemenea, îndepărtarea discriminărilor pe bază de naționalitate între lucrătorii din statele membre, luând în considerare aspecte ce vizează locul de muncă, remunerarea și condițiile de muncă.

Piața Unică implică obligația întreprinderilor de a oferi lucrătorilor un nivel de protecție social ridicat, astfel că, în anul 1989, statele membre ( excepție făcând Marea Britanie) au adoptat Carta Comunitară a drepturilor Sociale Fundamentale ale Angajaților. Cu toate acestea, libera circulație a persoanelor s-a dovedit a fi mai dificil de realizat, întrucât viza probleme legate de securitatea socială.

2.2.3. Libera circulație a serviciilor

Sectorul serviciilor, deși ocupă majoritatea forței de muncă de pe teritoriul Uniunii Europene, înregristrează progrese mai modeste decât celelalte domenii. Tratatul de la Roma validează egalitatea de tratament între prestatorii externi și cei interni ( prestatorul extern își poate desfășura activitatea, cu titlu temporar, în aceleași condiții care sunt impuse prestatorilor interni). Libera circulație a serviciilor vizează activitățile prestate contra unei remunerații, în care se pot încadra activități cu caracter comercial, industrial, liber profesioniștii, etc.

Această liberalizare a serviciilor implica două aspecte: libertatea de stabilire și prestarea serviciilor. Prima se referă la posibilitatea, pe care o au întreprinderile de pe teritoriul unui stat membru, de a se stabili în alt stat membru prin intermediul unei filiale/sucursale pentru o perioadă îndelungată de timp, iar în cazul prestării de servicii, caracterul acesteia este temporar.

Liberalizarea serviciilor nu a fost lipsită de dificultăți. Una dintre problemele conexe apărute viza armonizarea sistemelor de învățământ, implicit recunoașterea reciprocă a diplomelor. Ceea ce se dorea era ca, în cazul în care existau disparități între pregătirea cerută de stat membru și cea pe care o avea un solicitant al unui post din acel stat, să existe un mecanism de compensare prin experiență profesională ( stagiu de adaptare), iar pentru ca o astfel de măsură să fie adoptată de Consiliu, au trebuit să treacă 17 ani.

În cazul serviciilor financiare, în anul 1973, printr-o decizie a Consiliului, a fost decisă suprimarea restricțiilor în ceea ce privește cele două dimensiuni principale (libertatea de stabilire și prestarea serviciilor). Această directivă urmărea mai degrabă interzicerea discriminării pe criterii de naționalitate, și mai puțin crearea unei libertăți totale. Începând cu anul 1993 a fost asigurată tuturor instituțiilor de credit, care aveau recunoașterea oficială ce le permitea să se instaleze în altă țară, posibilitatea de a-și deschide sucursale fără să fie nevoite să obțină alte autorizații suplimentare.

Sistemul de liberalizare a serviciilor încă mai are imperfecțiuni legate de complexitatea formalităților administrative, de numărul mare de autorizații cerute, și de o „dublare” a formalităților ( în multe situații întreprinderile au fost nevoite să îndeplinească anumite formalități în țara gazdă, aceleși pe care le-au îndeplinit în țara de origine). Bariere suplimentare sunt reprezentate de prețurile fixate pentru anumite servicii sau necesitatea asigurării profesionale.

2.2.4. Libera circulație a capitalurilor

Libera circulație a capitalurilor a fost consacrată prin intermediul Tratatului de la Roma. Principala obligație a statelor membre era aceea ca, în măura în care buna funcționare a pieței impunea acest lucru, să desființeze restricțiile în calea circulației capitalurilor. În acest sens a fost adoptat Principiul nondiscriminării după origine și după destinația fondurilor în spațiul comunitar care avea ca scop întărirea reglementărilor în acest domeniu.

Statele membre sunt autorizate să ia anumite măsuri pentru a preveni încălcarea legislațiilor proprii sau a celor legate de prevederile de natură fiscală, pot implicit să adopte proceduri care vizează declararea mișcărilor de capital în scopuri statistice sau administrative, însă fără a impune restricții mișcărilor de capital. Începând cu anul 1999, datorită dezvoltării Uniunii Economice și Monetare, clauzele ce priveau garanțiile acordate prentru remedierea balanței de plăți nu mai pot fi aplicate statelor care au adoptat moneda euro.

Procesul de liberalizare a capitalurilor, pe lângă beneficiile ce vizează accesul mai sporit al agenților economici si al persoanelor fizice la piața de capital, armonizarea legislativă și stabilitatea pe care o impune zona euro, are și câteva imperfecțiuni. Printre acestea se află posibilitatea practicării prețurilor de transfer între filialele unei companii aflate în zone diferite ce sunt caracterizate de niveluri diferite de fiscalitate ( acestea vor încerca să transfere profiturile către filialele aflate în zone cu fiscalitate redusă). Un alt aspect vizează sistemul bancar, care este controlat de către stat, iar în acest caz anumite reguli impuse pot distorsiona concurența.

2.3. Efectele barierelor netariafare

Barierele tehnice au efecte diferite față de taxele vamale, deoarece acestea din urmă sunt bariere ineficiente și discriminatorii față de actorii economici externi, dar mai ales ridică nivelul costurilor resimțite de consumatori în încercarea lor de a proteja economia națională ( lipsa conurenței). Barierele netarifare, deși pot “îmbrăca alte forme” fiind destinate susținerii politicilor sociale (sănătate, protecția mediului) nu au numai efecte benefice.

Distincția dintre un regulament și un standard se referă la faptul că un regumalent reprezintă o cerință obligatorie impusă de autoritățile publice, deci trebuie respectat, iar standardul este o specificație voluntară impusă de forțele pieței, prin urmare poate să nu fie respectat, această diferență putând fi exploatată în scopuri politice.

Standardele pot fi clasificate după funcțiile lor, astfel pot exista standarde de produs ( vizează caracteristici ale produsului, grad de poluare, cerințe de performanță etc.) standarde ale procesului de producție ( modul în care un produs trebuie realizat), alte standarde mai putând fi reprezentate de condițiile de muncă, tipul de etichetare etc.

Conform lui Cecchini, o serie de bariere trebuie înlăturate pentru ca firmele și consumatorii să se poată dispensa de “costurile” pe care acestea le aduc. Acesta aduce în discuție barierele fizice ( controlul vamal și documentația asociată), barierele tehnice ( standardele naționale, reglementările tehnice etc) și barierele fiscale (în principiu diferențele de TVA).

Aceste tipuri de bariere au diverse efecte în funcție de domeniul în care sunt aplicate, însă companiile de producție sunt cele mai afectate, în special de reglementările tehnice și de formalitățile vamale.

Unele dintre barierele transfrontariele care au cele mai puternice efecte sunt formalitățile administrative și controalele vamale aferente, de pe urma cărora au de suferit “afacerile” în sine , dar mai ales consumatorii finali. Asa cum Cecchini evidențiază, o persoană care dorește să călătorească în spațiul comunitar va simți cel mai bine toate aceste efecte, întrucât nu se va bucura doar de avantajele unei Piețe Interne, ci și de dezavantajele acesteia, deoarece ne confruntam cu o piață imperfectă.

Un aspect important vizează întreprinderile mici și mijlocii (IMM- urile), care, deși sunt încurajate de forțele politice, sunt mai afectate de barierele netarifare, întrucât, introducerea procedurilor vamale simplificate pentru firmele mici se traduce prin costuri ridicate pentru documentele aferente controlului vamal, în timp ce marile întreprinderi se adaptează mai usor schimbărilor.

Un alt aspect vizează avantajele comerțului local, care deși sunt evidente ( cheltuieli reduse cu transportul, servicii post-vânzare eficiente etc.) aceste avantaje nu ar trebui supraevaluate sau deghizate într-un comportament de reticență față de furnizorii din afara granițelor. Frânarea competiției intra-comunitare are efecte negative, mai exact asupra sectorului public care va plăti mai mult pentru bunurile uzuale, iar în acest fel va “întreține” afacerile neprofitabile din spațiul comunitar. Înlăturarea acestor probleme ar aduce beneficii Comunității în general și consumatorilor în particular, printre care supra-numitul “static trade effect”, care presupune ca autoritățile publice să cumpere de la furnizorul care îi oferă cel mai mic preț. Alte efecte pozitive le-ar aduce competiția nedistorsionată, prin presiunea pe care o pune asupra prețurilor din interiorul pieței, în urma cărora consumatorii vor avea acces la produse de aceeași calitate, dar la prețuri mai bune decât în alte condiții și s-ar manifesta acel “restructuring-effect” care se traduce prin câștigurile pe care le aduce, pe termen lung, economia de scală într-un context de piață reorganizat după forțele concurențiale, câștiguri ce s-ar putea concentra către industriile bazate pe tehnologie și inovație.

Deși multe dintre politicile comunitare adoptă o “înfățișare” liberală, ele au la bază rațiuni protecționiste, în acest context, legislația privind achizițiile publice comunitare a exclus sectoarele caracterizate de achiziții realizate pe rațiuni naționaliste din motive strategice, în special în sectoarele de telecomunicații, transport, energie, etc. Problema principală este de ordin politic și se referă la faptul că legislația comunitară privind achizițiile nu este armonizată cu birocrația națională din același domeniu. În ceea ce privește acele “protective procurement”, în special în industrii-cheie cum sunt cele bazate te tehnologie și inovație( telecomunicații, echipamente pentru apărare etc.), autoritățile publice sunt principalii cumpărători, fapt ce deviază competiția de pe piață.

Principalele bariere, din acest domeniu, care distorsionează comerțul intracomunitar vizează standardele exclusive de utilizare la nivel național, subvențiile guvernamentale acordate anumitor firme, menținerea pe piață a unor firme care nu au suficiente stimulente de a investi în procesele de inovație, cercetare și dezvoltare, cu scopul de a confrunta competiția din statele ce nu fac parte din Comunitatea Europeană. Faptul că Statele Unite ale Americii sau Japonia sunt foarte dezvoltate din punct de vedere tehnologic în această industrie-cheie, se poate explica, comparativ cu spațiul comunitar, prin politicile acestor state care încurajează competitivitatea.

La nivel național, pentru a supraviețui, firmele sunt nevoite să producă mai mult decât piața poate absorbi, competiția impunându-le o producție la scară largă, însă logica ce stă la baza impunerii standardelor și barierelor tehnice este una contrară strategiei firmelor, și anume îndeamnă firmele să producă pentru piața națională. Acest fapt are ca efect limitarea comerțului transfrontalier, dar mai ales afectează funcționarea afacerii respective în sine, cele mai afectate industrii fiind cele high tech.

Costurile pe care barierele tehnice le produc sunt suportate de firme (competitivitate scăzută pe piețele internaționale), autorități (costuri legate de certificări și testări ale produselor), dar mai ales de consumatori (plătesc prețuri mai ridicate).

Firmele se mai confruntă cu o problem legată de taxare. Denumită de Cecchini “fiscal suspicion”, aceasta presupune ca toate companiile de pe teritoriul Uniunii să facă ajustări costistoare pentru a înlătura această suspiciune care are la bază monitorizarea schimburilor de bunuri și know how dintre companiile afiliate ce sunt amplasate în state diferite, pentru a profita de nivelurile diferite de taxare (prețurile de tranzacționare).

Specificațiile produselor reprezintă o formă particulară de bariere tehnice care afectează în mare parte industria telecomunicațiilor. Multinaționalele sunt cele mai vizate deoarece este descurajată pătrunderea lor în piețele comunitare prin costuri ridicate, însă efectele sunt contrare în cazul firmelor mai mici, deoarece diferențele dintre standardele produselor din cadrul piețelor le determină să caute parteneri printre statele membre pentru adaptarea produselor la standardele locale.

În sectorul serviciilor, regelmentările guvernamentale și practicile care împiedică libera lor circulație, afectează economia din spațiul comunitar, întrucât acestea jucau un rol important. În particular, eliminarea barierelor serviciilor financiare (servicii bancare, asigurări, brokeraj) ar determina o creștere a competitivității în cadrul acestui sector și ar oferi un impuls în sfera afacerilor care au la bază acest tip de servicii.

Deși una din cele patru libertăți vizează libera circulație a capitalurilor, controale stricte în acest domeniu mai există în țări precum Spania, Portugalia etc. De asemenea, nici domeniul bancar nu este lipsit de deverse bariere care iau forma restricțiilor asupra achizițiilor străine și a participațiilor la băncile locale. Similar domeniului bancar este și cel al asigurărilor în care barierele transfrontaliere restricționează afacerile.

Industria de telecomunicații este foarte importantă pentru spațiul european întrucât contribuie la integrarea piețelor, asigură modernizarea (prin inovații tehnologice) și susține competitivitatea. În acest domeniu există numeroase bariere, sub diverse forme, care minimizează aceste efecte. O astfel de barieră este reprezentată de monopolurile naționale, care împiedică intrarea companiilor private în prestarea serciilor pe teritoriul statului respectiv. De asemenea, guvernele naționale sunt cele care impun standarde pentru echipamentele de telecomunicații necesare pentru funcționare, iar principalii frunizori ai acelor echipamente sunt furnizori naționali, astfel competiția fiind distorisonată.

Deși denumirea de Piață Internă presupune o armonizare a reglementărilor în spațiul comunitar, în realitate această piață este fragmentată de nivelurile diferite de taxare, standardele impuse și alte forme de bariere netarifare.

Industria automobilelor nu a fost ocolită de acestă fragmentare a piețelor în Uniunea Europeană, întrucât se confruntă cu bariere fiscale (niveluri de taxare diferite, ajutoare de stat care susțin producătorii interni dintr-o țară) bariere fizice ( inspecția documentației care necesită timp și bani) și bariere tehnice ( cerințe naționale unice, spre exemplu în Marea Britanie volanul mașinilor trebuie plasat pe partea dreaptă).

O altă problemă pe care o impun standardele se referă la faptul că pot reprezenta bariere în calea comerțului deoarece costurile pe care le impun pot fi mai mari pentru firmele străine decât pentru cele locale. Respectarea standardelor implică numeroase costuri de la cele care implică mențirea unui control strict al calității până la reformularea ingredientelor unui anumit produs. În fața acestor costuri, companiile trebuie să își stabilească strategia, dacă vor încerca să îți adapteze produsele specificațiilor unei piețe sau vor proiecta produse destinate pieței interne.

Deși standardele au fost proiectate, inițial, pentru a facilita producția și schimbul și pentru a garanta calitatea prosuselor, acestea mai au și un alt efect, acela de a împiedica concurența. Cu toate acestea standardele nu pot fi înlăturate deoarece au numeroase efecte benefice: standardele care vizează emisiile de dioxid de carbon contribuie îmbunătățirea mediului înconjurător, standardele de salubritate pot contribui la “ridicarea” nivelului de sănătate, standardele pentru anumite produse pot crește cererea pentru produsele complementare etc. Standardele mai pot îmbunătăți fluxul de informații dintre furnizori și cumpărători cu privire la caracteristicile și calitatea produselor, facilitând tranzacțiile de pe piață. De asemenea, reduc și incertitudinea consumatorilor în legătură cu calitatea produselor și îi ajută pe aceștia să compare mai ușor produse cu caracteristici esențiale comune.