Piata Serviciilor de Educatie din Romania

Capitolul 1 . PIAȚA SERVICIILOR DE EDUCAȚIE DIN ROMÂNIA

Cea mai mare provocare pentru actualul sistem educațional din România ar trebui să fie adaptarea strategiei și a politicilor educaționale la cerințele societății și ale pieței muncii. În momentul actual, posibilitățile de integrare a forței de muncă în spațiul economic național sunt limitate de o serie de factori care țin de rigiditatea și de lipsa coagulării ofertei, ceea ce face dificilă analiza particularităților ei. „La nivel universitar există o decuplare majoră între conținutul cursurilor și cerințele mediului de afaceri. Pe de altă parte, nici cerințele mediului de afaceri nu sunt clare, acesta aflându-se încă într-o perioadă de consolidare'" Comentariile aparțin secretarului general al Asociației Oamenilor de Afaceri, Cristian Pârvan. Imaturitatea mediului economic se reflectă în indicatorii de ocupare a forței de muncă. Deși, pe ansamblu, șomajul a scăzut sub 6%, rata în cazul tinerilor cu vârste cuprinse între 20 și 24 de ani a atins cotele cele mai mari față de ultimii cinci ani: peste 20 %. De la an la an, numărul absolvenților, indiferent de nivelul studiilor, este mult mai mare decât ponderea angajărilor, dar la oficiile de muncă se înregistrează tot mai puțini șomeri din rândul tinerilor, așa încât procentele reale ale șomajului la acest segment de vârstă sunt, cu siguranță, mult mai mari. Din discuțiile purtate, în decursul anilor, reiese că sistemul de șomaj nu îi încurajează să se înscrie în evidențele agențiilor județene. Cuantumul alocației de șomaj este nestimulativ, iar șansele găsirii unui loc de muncă adecvat așteptărilor sunt minime. În plus, există și rețineri legate de mentalitate. Șomajul este văzut ca un element degradant și afectează nu numai stima de sine, dar și relațiile cu ceilalți membri apropiați din societate.

Numărul locurilor de muncă a crescut nesemnificativ față de angajamentele luate de actuala putere politică. Pe de altă parte, un număr tot mai mare de români pleacă să lucreze în străinătate, în special în munci necalificate sau puțin calificate, indiferent de nivelul studiilor sau de competențele dobândite în România. La această stare de lucruri, puțin favorabilă stadiului actual de dezvoltare a pieței forței de muncă, se mai adaugă și de comportamentultinerilor care au început să copieze valorile Occidentului: a trecut vremea „workaholic"-ilor. Tinerii, dar nu numai, valorizează acum mai mult timpul liber, viața personală etc. și nu mai acceptă să lucreze în orice condiții. Pentru elevii provenind din mediul rural, din centre supuse masivelor restructurări industriale sau din medii defavorizate, având în vedere faptul că au șanse reduse de finalizare a unui ciclu școlar cu o specializare profesională, riscul de excludere de pe piața muncii este acum și mai mare.

În mod normal, sistemul de învățământ ar trebui să fie o platformă de susținere a indivizilor în cadrul schimbărilor permanente, capabilă să facă legătura cu cerințele societății.

Un studiu al OECD arată că ,,participarea la un an adițional de educație medie amplifică creșterea economică cu până la 5% și mai departe, cu 2,5% pe termen lung”. Deasemeni, un an de școlarizare în plus, mărește nivelul salariului individual cu aproximativ 6,5%. Evidențele au arătat deasemenea, că rata șomajului scade odată cu nivelurile de învățământ superior, reducând astfel costurile sociale implicate. În concluzie, putem spune că rata angajării crește odată cu nivelul de educație atins.

Conform unui studiu recent, România are cel mai mare procent de persoane care abandonează școala primară din regiune, 23% din populația cu vârste cuprinse între 18 și 24 ani părăsește școala și, cel mai scăzut procent de persoane implicate în procesul de învățare pe tot parcursul vieții.

Doar 1% din populația cu vârste cuprinse între 25 și 64 de ani a participat la un program de formare profesională cu o durata mai mare de patru săptămâni. Cheltuielile cu educația sunt cele mai mici, comparativ cu statele central și est europene. În acest context abandonul școlar reprezintă o altă problemă a sistemului de învățământ, iar din acest punct de vedere, educarea părinților poate juca un rol central. Asigurarea accesului la informații relevante și dezvoltarea unor programe care să se orienteze și către parinți pot reprezenta soluții pentru reducerea și prevenirea abandonului scolar.

Educația trebuie să ajute la rezolvarea unor probleme cu care se confruntă societatea contemporană. În acest scop, se impune perfecționarea coerenței interne a sistemelor educative cu societatea, dar și asigurarea unei anumite stabilități și continuități a acestora care să le asigure eficiență pe termen lung.

Educația și formarea de înaltă calificare sunt considerate un instrument de reducere a diferențelor dintre regiunile mai puternic dezvoltate sau mai puțin dezvoltate, prin furnizarea de resurse umane necesare dezvoltării economice și sociale. Alegerea nivelului regional sau local al gradului de instruire ca unul dintre cei șase piloni de bază a strategiilor pentru învățarea permanentă în Europa și mișcarea pentru Learning Cities and Regions arată cât de importante au devenit acestea pentru angajarea forței de muncă și dezvoltare locală și regională.

Întrebarea care se pune este: ar trebui privită educația ca bun public exclusiv?

O societate stabilă, democratică, se spune, nu poate exista dacă majoritatea cetățenilor nu dispun de un nivel minim de cultură civică. Ideea ar fi că educația de care beneficiază un copil aduce foloase nu numai părinților săi ori lui însuși, ci și celorlalți membri ai societății. „Educația copilului meu contribuie la bunăstarea ta, prin promovarea unei societăți stabile și democratice”(M. Friedman).

1.1. Cererea: profilul și nevoile consumatorului român de servicii educaționale

Piața românească de educație este în acest moment într-o situație privilegiată. Studiul introdus la inițiativa și cu sprijinul financiar al Centrului Educația 2000+ în Barometrul Opiniei Publice, ediția 2003 și dat publicității în mai 2004, arată un grad foarte înalt de satisfacție a populației în legătură cu sistemul educațional din România. Potrivit datelor sintetizate, majoritatea românilor consideră că mult din ceea ce tinerii învață în școală este folositor în viață. 76% dintre respondenți s-au declarat de acord sau total de acord cu această afirmație și numai 19% au fost în dezacord. Analizând mai în detaliu aceste cifre, se pot observa diferențe între percepțiile respondenților în funcție de mediul de rezidență, de vârstă și de studii. În mediul rural, procentul celor care sunt de acord cu afirmația menționată crește până la 82%, față de numai 71% în mediul urban. Persoanele mai în vârstă sunt mai înclinate să aprecieze pozitiv sistemul de învățământ, decât cele mai tinere. Chiar și persoanele cu studii superioare au un grad ridicat de apreciere a actualului sistem de învățământ.

Un alt studiu, efectuat de Institutul de Științe ale Educației, în decembrie 2005, Impactul resurselor materiale asupra reușitei școlare, și dat publicității în iunie 2006, relevă și el un grad însemnat de satisfacție cu privire la oferta educațională. În general, părinții consideră că școala are o contribuție semnificativă pentru realizarea scopurilor legate de asigurarea carierei profesionale dorite: 11,8% apreciază că școala este într-o foarte mare măsură de ajutor, iar 55,9% că este în mare măsură de ajutor. Ponderile ilustrează faptul că majoritatea consideră școala un sprijin important sau foarte important pentru asigurarea viitorului dorit pentru copii. Totuși, un procent semnificativ (20,7%) consideră că școala este în mică măsură un sprijin, în timp ce un procent de 5,7% dintre respondenți consideră că școala este un sprijin în foarte mică măsură, iar 5,8 % cred că ea nu sprijină deloc elevul sau familia pentru atingerea carierei dorite. Procentele care exprimă insatisfacția părinților față de oferta școlii indică totuși că mulți părinți nu văd școala ca un partener activ pentru asigurarea unui viitor dezirabil pentru copiii lor, sau consideră oferta instituțională a școlii ca inadecvată sau total inadecvată nevoilor reale de dezvoltare a elevilor pentru orientarea profesională și succesul în carieră – cu consecințe directe asupra investiției familiale în educație.

Încrederea ridicată în pregătirea profesională a învățătorilor și profesorilor de gimnaziu și liceu completează (sau poate explică parțial) credința populației că ceea ce tinerii învață în școală le folosește în viață. Un procent majoritar (64,6%) consideră că profesorii școlii își fac datoria, adăugându-se la categoria celor mulțumiți încă 20,4%, procentul celor care sunt foarte mulțumiți. Doar 13,1% consideră că profesorii se achită de obligațiile pe care le au numai în mică măsură și 1,9% consideră că numai în foarte mică măsură profesorii se achită de obligațiile pe care le au.

Și autoritățile se bucură de încrederea cetățenilor în mai mare măsură în ceea ce privește sistemul de învățământ față de alte sectoare de activitate. Învățământul și ordinea publică sunt domeniile în care cetățenii români sunt ceva mai mulțumiți decât de activitatea Guvernului. Studiul Institutului de Științe ale Educației indică un procent semnificativ al celor care cred că există o mare influență a autorităților locale în asigurarea bunei desfășurări a activității în școală (37,5%). În plus, 9% consideră că autoritățile locale influențează în foarte mare măsură buna funcționare a școlii.

Aprecierile pozitive referitoare la sistemul de învățământ nu sunt însă fundamentate pe o bună cunoaștere a acestuia. Din studiul Centrului Educația 2000+ reiese, spre exemplu, că un număr mare dintre respondenți nu cunosc numărul de clase obligatorii sau gratuite. O explicație ar putea fi faptul că, după decembrie 1989, au fost făcute foarte multe schimbări în sistemul de educație. Pe fondul unei campanii de informare extrem de modeste din partea autorităților centrale sau locale, desigur, o bună cunoaștere a sistemului de învățământ în continuă reformare a condus la probleme în cunoașterea lui. 66% dintre români consideră că, după 1990, în învățământul românesc au avut loc multe sau foarte multe schimbări. Dintre cei care au identificat schimbări în sistem, aproximativ jumătate sunt de părere că acestea au avut efecte proaste. Din această perspectivă, demn de reținut este faptul că aproximativ 60% din respondenți apreciază că învățământul românesc este mai bun decât cel occidental, dar, pe de altă parte, 51,2% afirmă că învățământul din perioada socialistă era mai bun decât cel de astăzi. Drept este că analiza pe grupe de vârstă arată o pondere mare a persoanelor în vârstă care au această părere, ceea ce conduce la concluzia că baza argumentației este una subiectivă, înmăsura în care se apreciază imposibilitatea acestora de a face o comparație reală cu sistemul internațional de învățământ și chiar a sistemului actual cu cel dinainte de 1989.

Dar, cel mai însemnat aspect relevat de cercetarea Centrului Educația 2000+ este părerea beneficiarilor educației cu privire la implicarea lor în modul de elaborare și de desfășurare. 54% dintre persoanele chestionate consideră că doar Ministerul Educației trebuie să stabilească ce învață copii în școală și doar 38% sunt de părere că în această alegere trebuie să fie implicat și altcineva. Întrebați cine este îndrituit să stabilească programa școlară, respondenții optează în primul rând pentru profesori (35% prima alegere, 29% a doua alegere) urmați de părinți (26%, respectiv 15%) și de administrația școlii („fiecare școală în parte" -14%, respectiv 11%) și doar apoi de societatea civilă (10%, respectiv 8%) și elevi (5%, respectiv 12%). Este de remarcat faptul că românii nu prea sunt de acord cu intervenția consiliului local (doar 4%, respectiv 6%) în această decizie. Mediul de afaceri, agenții economici, beneficiari ai serviciului educațional, se află pe ultimul loc.

În ciuda faptului că sistemul de învățământ nu este perceput ca factor al succesului, materializat în bunăstare, cei mai mulți dintre români (56%) consideră că majoritatea celor care au făcut avere au reușit acest lucru încălcând legea, iar la a doua opțiune (14%) se indică relațiile ca fiind cheia succesului personal. Doar pe al treilea loc se plasează munca și meritul personal (12%). Întrebați dacă este important să ai școală pentru a avea bani, majoritatea subiecților (52%) cred că acest lucru nu este adevărat.

Calitatea profesorilor, a școlii sau a învățământului în general nu este, de altfel, relevantă pentru tineri, deoarece ei sunt sceptici că, după terminarea studiilor, își vor putea găsi un loc de muncă în domeniul în care s-au pregătit. Din discuțiile purtate în cadrul focus grupurilor organizate de Asociația Pro-Youth a rezultat însă că tinerii sunt dispuși să lucreze în orice alt domeniu. „Am întâlnit multe probleme legate de ineficienta practică a materiei studiate la școală, deoarece aceasta îi ajută, în opinia respondenților noștri, doar în proporție de 10% să-și găsească un loc de muncă. Admit însă că o parte a problemei se regăsește și la ei, deoarece singuri declară că sunt mai leneși și preferă să li se dea totul mură în gură.", apreciază autorul studiului, Marian Rujoiu. Măsura în care școala răspunde nevoilor pieței muncii este împărțită astfel: doar 17% dintre tineri consideră că școala răspunde în mare măsură cerințelor mediului economic și pieței muncii; 51% apreciază că școala răspunde în oarecare măsură, 25% fiind convinși că școala nu răspunde decât în mică măsură.

Studiul recent efectuat de Synergize Consulting asupra studenților și absolvenților de facultate prezintă o realitate pe care o bănuiam, dar nu aveam „dovezile". Acum avem imaginea pieței muncii, mult diferită de anii 1990, pentru care nici Ministerul Educației și nici angajatorii nu și-au făcut strategii de abordare.

Aproape jumătate dintre tinerii intervievați declară că nu lucrează în domeniul în care s-au pregătit la facultate. Tot jumătate dintre cei care au alcătuit eșantionul tinerilor considerat reprezentativ la nivelul țării, declară că pregătirea teoretică din facultate nu este deloc relevantă sau mai degrabă nerelevantă pentru locul în care muncesc. Cam aceeași pondere o au și aprecierile asupra pregătirii practice din facultate (seminarii, laboratoare, practica de lucru etc.). 46,6% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 19 și 28 de ani au o părere bună sau foarte bună cu privire la caracterul aplicativ al sistemului de învățământ. Explicația ar putea fi dată de faptul că aproape 70% lucrează încă din timpul facultății, ceea ce le dă posibilitatea să aprecieze diferența dintre pregătirea oferită de facultate și cerințele mediului de afaceri.

Faptul că firmele nu înțeleg așteptările și mentalitatea noii generație se repercutează asupra recrutării și reținerii lor în companie. Tinerii nu mai sunt atrași de o carieră în domeniul educației, în finanțe / contabilitate, în cercetare și nici chiar în producție. Băieții sunt atrași de informatică și proiectare. Fetele vor să lucreze în domeniul resurselor umane și în marketing. Ele sunt mai orientate spre dezvoltarea personală. 62,3% vor să urmeze cursuri postuniversitare în următorii trei ani. Băieții, în schimb, sunt mai atrași de zona antreprenorială (32,8%), dar nu este exclusă din planurile pe termen mediu nici emigrarea în scop de muncă. 27% dintre tinerii investigați cred că este posibil să-și caute un loc de muncă în străinătate în următorii ani. Dorință care nu-i de neglijat în contextul integrării. Libera circulație pe piața muncii Europei unite va produce schimbări greu de estimat în acest moment.

1.2. Oferta: furnizorii de instruire și rolurile lor în sistemul educațional din România

În ultimii ani, piața educațională din România a cunoscut modificări însemnate. Cea mai semnificativă a fost creșterea ofertele instituțiilor și, în mod special ale celor private interne și internaționale, la nivel universitar, postuniversitar și al programelor de instruire și specializare pentru adulți. Multe dintre instituțiile de învățământ, indiferent de nivelul de pregătire, au început să resimtă concurența, ceea ce se reflectă în schimbări ale organizării și desfășurării activității, nu însă și ale misiunii, strategiei sau culturii. Competitivitatea pe segmentul de pregătire a adulților, unde au venit mulți furnizori străini de instruire, a condus la dezvoltarea activității de marketing pentru a se putea adapta la nevoile în continuă schimbare ale mediului economico-social. Noii actori intrați pe piața educațională, nefiind alimentați cu resurse bugetare, au fost constrânși să desfășoare o activitate dinamică și eficientă. Acest lucru a condus la apariția unor abordări mai atente a pieței și nevoilor specifice ale clienților. Primul pas întreprins de furnizorii de servicii educaționale pentru adulți a fost analiza mediului în care își desfășoară activitatea și conceperea ofertelor în cadrul dialogurilor directe cu beneficiarii serviciilor.

Cu toate că importanța învățării pe parcursul întregii vieți a crescut continuu în cadrul politicilor educaționale declarate oficial la nivelul conducerii strategice, fapt reflectat în crearea unui nou cadru juridic (Legea învățământului nr. 84/1995 cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor, Legea nr. 133/2000 privind formarea profesională continuă prin sistemul educațional etc.), nici până în acest moment nu s-a realizat o viziune comună asupra sistemului de formare profesională, în corelare cu dezvoltarea pieței muncii din România pe termen mediu și lung. Politicile educaționale promovate oficial se limitează la adoptarea formală a reglementărilor cadru ale Uniunii Europene și rezolvarea problemelor sau a nevoilor actuale.

În România, la fel ca în majoritatea statelor, educația și formarea reprezintă atributul fundamental al Ministerului Educației. Pe baza consultării celorlalte instituții și ministere interesate, Ministerului Educației și Cercetării proiectează, fundamentează și aplică strategia globală a învățământului, stabilește obiectivele sistemului de învățământ în ansamblul său, precum și obiectivele educaționale pe niveluri și profiluri de învățământ.

Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Familiei reprezintă cel mai important colaborator al Ministerului Educației, deoarece are responsabilitatea generală de a elabora politicile de ocupare de pe piața muncii, programe și planuri naționale. Teoretic, Ministerul Muncii este organismul care analizează nevoile pieței muncii și transmite „comanda" de formare către Ministerul Educației. El are, de asemenea, responsabilitatea de a implementa politicile de ocupare, strategiile, planurile și programele realizate de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și de Consiliul Național pentru Formarea Profesională a Adulților în ceea ce privește formarea și perfecționarea continuă.

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă este cel mai important organism de implementare a politicilor și programelor legate de piața muncii. Agenția este responsabilă de bursa locurilor de muncă, cât și de coordonarea programelor active pe piața muncii și organizarea programelor de formare profesională a adulților. Formarea profesională pentru șomeri este finanțată și organizată, parțial, prin propriile centre de formare.

În cadrul formării adulților pe tot parcursul vieții, Consiliul Național pentru Formarea Profesională a Adulților, organism autonom și tripartit (constituit în 1999), are un rol deosebit de important în promovarea de strategii și politici de pregătire profesională a adulților. Consiliul Național pentru Formare Profesională a Adulților (CNFPA) a devenit operațional în februarie 2000. Consiliul a funcționat inițial ca organism consultativ tripartit în domeniul politicilor de formare profesională a adulților, dar în prezent acesta a devenit organismul de acreditare și asigurare a calității, prin coordonarea sistemului de acreditare a formării adulților. Consiliul Național pentru Formarea Profesională a Adulților a integrat în urmă cu câțiva ani Consiliul pentru Standarde Ocupaționale și Evaluare (COSA), structură înființată la jumătatea anilor '90 pentru a superviza dezvoltarea standardelor ocupaționale. Consiliul de administrație al Consiliului Național pentru Formare Profesională a Adulților, ca structură cu caracter tripartit, exprimă voința partenerilor sociali legată de dezvoltarea politicilor de educație pentru adulți. în practica de zi cu zi însă, Consiliul Național pentru Formarea Profesională a Adulților nu este întotdeauna consultat în etapa inițială a dezvoltării de noi politici în domeniu, ceea ce diminuează șansele unui dialog tripartit real. Cooperarea între organismele publice și între acestea și partenerii sociali se dezvoltă încă anevoios la nivel național, regional și local.

1.3. Reformarea sistemului de învățământ în vederea armonizării ofertei profesionale cu economia de piață

Construirea unei strategii de dezvoltare durabilă presupune, printre altele, identificarea unui ansamblu de măsuri care să contribuie la conservarea, creșterea și valorificarea tuturor resurselor de care dispune o țară la un moment dat. între acestea, resursele umane definite ca „ansamblul persoanelor dintr-un anumit spațiu privite simultan sub aspect cantitativ și calitativ"1123 devin prioritare datorită faptului că dezvoltarea unei țări se realizează în primul rând prin oameni și mai ales pentru oameni.

Dacă din punct de vedere cantitativ evaluarea resurselor umane ale unei țări nu ridică probleme deosebite, calitatea acestora a reprezintă o preocupare constantă în cadrul politicilor regionale și locale de dezvoltare. De regulă, analiza din punct de vedere calitativ a resurselor umane presupune evaluarea nivelului de pregătire școlară și profesională a populației, starea de sănătate a acesteia, gradul de coeziune, stabilitate socială etc. Primele două aspecte – nivelul de pregătire școlară și profesională și starea de sănătate – formează capitalul uman în timp ce cel de-al treilea aspect este o componentă a capitalului social. Capitalul uman este definit cel mai adesea ca reprezentând „cunoștințele, calificările, competențele și alte calități deținute de un individ și necesare activității economice".Capitalul uman intrat în atenția specialiștilor, în special a celor din domeniul economic, în momentul în care s-a constat, atât la nivel individual cât și la nivel de țară, că profiturile cele mai mari se datorează investițiilor în cunoștințe, competențe, calificări și mai puțin aportului financiar la dezvoltarea bazei materiale (utilaje, construcții, mașini, echipamente etc.). în momentul în care statul francez, spre exemplu, a decis că trebuie să doteze toate școlile cu computere pentru a putea ridica nivelul formării la cerințele pieței, a neglijat importanța pregătirii cadrelor didactice pentru utilizarea noilor echipamente. Rezultatele acestei strategii naționale au fost dezastruoase. Dotarea tehnologică s-a dovedit inutilă, deoarece oamenii nu au folosit-o corespunzător sau chiar deloc, nefiind pregătiți pentru această schimbare. Tehnologia în domeniul informaticii a evolua rapid, ceea ce a determinat, destul de repede, abandonarea echipamentelor achiziționate. Din eșecul înregistrat, s-a tras concluzia că ar fi fost mult mai eficient ca majoritatea fondurilor să fie utilizată pentru specializarea corpului didactic în utilizarea calculatoarelor, urmând ca asigurarea dotării tehnologice să se facă treptat, în timp.

Dat fiind faptul că majoritatea cunoștințelor, competențelor, calificărilor se dobândesc în cadrul procesului de învățământ, educației i-a fost recunoscut rolul determinant în formarea și dezvoltarea capitalului uman și, pe cale de consecință, în asigurarea competitivității economice a țării. Pentru ca efectele educației asupra creșterii nivelului performanțelor capitalului uman și asupra dezvoltării economice să fie maxime, trebuie îndeplinite anumite cerințe:

mediul socio-economic și politic să fie stabil;

ritmul de creștere economică să fie accelerat;

procentul alocat învățământului din produsul intern brut să fie adecvat strategiilor stabilite;

calitatea educației să fie evaluată permanent, în cadrul unui proces transparent și obiectiv;

rata de participare la educație și performanțe școlare să fie ridicate;

oferta educațională să corespundă cerințelor actuale și de perspectivă ale economiei și societății;

ocupația să corespundă pregătirii individului, cu efecte în diferențieri la nivelul veniturilor.

Volumul bugetului alocat educației oferă o imagine asupra locului pe care-l ocupă educația în strategiile de dezvoltare pe termen lung, prin interesul statului de a susține dezvoltarea capitalului uman. În ultimele decenii însă, rolul statului în finanțarea educației a cunoscut profunde schimbări, generate de dezvoltarea puternică a sectorului privat al economiei. Acesta a devenit principalul beneficiar al investiției în pregătirea forței de muncă, motiv pentru care multe state au început să-și revizuiască strategiile de bugetare a educației.

Până în 1990, sistemul educațional din România era unul centralizat, similar cu sistemele din Europa Centrală și de Est. Ministerul Educației stabilea programele școlare, bugetele școlare naționale și locale, precum și examenele de admitere în învățământul liceal și universitar. Administrarea teritorială, regională sau județeană, era realizată de inspectoratele școlare, care asigurau și pregătirea profesorilor, conform orientărilor formulate la nivel central. Școlile nu aveau autonomia necesară pentru a-și planifica sau implementa bugetele, iar directorii nu-și puteau defini politica de personal. Autoritățile locale nu aveau nici o legătură cu sistemul școlar local.

Anii 1990-1992 au reprezentat începutul reformei sistemului educațional. Învățământul general a fost redus la opt ani, cel gimnazial și liceal a fost diversificat, liceele teoretice au primit mai multă atenție, numărul elevilor în clase și normele didactice au fost micșorate. Învățământul în limbile minorităților a primit mai multă libertate, iar finanțarea educației a fost reorganizată. După 1992, Ministerul Educației a revizuit planurile de învățământ, chiar și în terminologie, introducându-se expresia „curriculum". Experți ai Ministerului Educației și ai Institutului de Științe ale Educației, împreună cu reprezentanți ai guvernului și experți ai Băncii Mondiale, au realizat un plan instituțional și procedural pentru o reformă sistematică a învățământului preuniversitar din România. Primul proiect de reformă a educației, co-finanțat de Guvernul României și de Banca Mondială, a început în octombrie 1994. Cel de-al doilea mare program de reformă a început în 1995, cu finanțare din partea Uniunii Europene – Phare și a vizat restructurarea învățământului profesional.

În septembrie 1995 a intrat în vigoare noua lege a învățământului, lege care a fost modificată ulterior. Un an mai târziu a fost creat un serviciu de evaluare a examenelor pentru a monitoriza calitatea educației la nivel național, pentru a asigura teste și alte instrumente de evaluare, care să poată măsura performanțele elevilor și care să administreze cele două examene naționale. Ministerul Educației a rămas responsabilul direct pentru cea mai mare parte a administrării și finanțării învățământului preșcolar, primar, gimnazial, liceal și superior, a realizat programa analitică de învățământ („curriculum-ul oficial") și a organizat elaborarea de manuale. La nivelul programelor pentru liceu s-au introdus materii opționale, dar școlile au rămas cu o autoritate redusă în promovarea și efectuarea schimbărilor dorite. Cadrul legal pentru descentralizarea procesului decizional și, în mod special, participarea comunității laeducație au rămas în continuare aspecte nesoluționate. Politicile cuprinse în Strategia națională de dezvoltare a învățământului preuniversitar, deși urmăresc să întărească legăturile dintre școli și principalii actori cheie la nivel local, pentru a răspunde nevoilor comunității, se mențin doar la stadiul proiecțiilor pe hârtie. Teoretic, această strategie creează și condițiile pentru a se îmbunătăți sistemul de evaluare, transparență și asigurare a calității. Practic, lipsesc instrumentele de aplicare și determinarea factorilor de decizie de a urma consecvent planurile propuse.

Începând din anul școlar 1998-1999, prin reglementările Ministerului Educației, a fost introdus programa la nivel național („curriculum-ul național) pentru învățământul obligatoriu. În privința programei pentru învățământ universitar s-au avut în vedere câteva obiective menite să ducă la compatibilizarea sistemului românesc de educație cu cel al țărilor membre ale Uniunii Europene. Reforma învățământului superior a fost sprijinită de programul Tempus care a debutat încă din anul 1991. Principalele obiective ale programului au vizat modernizarea programei în învățământul universitar, sporirea competentelor didactice, realizarea de contacte cu rețelele academice ale comunității europene, pregătirea specialiștilor în integrare europeană și oferirea de burse de mobilitate pentru profesori și studenți.

Armonizarea legislației românești din domeniul educației cu sistemele promovate în Uniunea Europeană a condus la organizarea învățământului superior pe trei cicluri (licență -masterat – doctorat), începând cu anul universitar 2005-2006. Majoritatea programelor de studiu pentru primul ciclu au fost restructurate pe trei ani (180 de credite), excepție făcând studiile de drept și pentru ingineri, organizate pe patru ani (240 de credite), și studiile pentru acele profesii care sunt reglementate prin directive sectoriale ale Uniunii (medicina, arhitectura etc.). Studiile universitare din primul ciclu au fost organizate pe domenii largi de studiu, motiv pentru care admiterea la facultate s-a organizat pe 66 de domenii de studiu, și nu pe 369 de specializări, existente anterior. A fost introdus Suplimentul la Diplomă, care se acordă obligatoriu și gratuit începând cu promoția din iunie 2006 de către toate universitățile românești.

Toate aceste schimbări au vizat racordarea învățământului românesc la evoluțiile din spațiul educațional și profesional european. La fel ca și în celelalte țări membre ale Uniunii, în România, învățământul de stat obligatoriu este gratuit, iar accesul este garantat prin lege tuturor persoanelor indiferent de sex, naționalitate, religie sau mediu socio-familial. A devenit însă evident faptul că, în condițiile unei situații economice deficitare, existența doar a unei legislații favorabile educației rămâne insuficientă. Sistemul de educație este în continuare sub-finanțat. Legea Învățământului prevede ca minimum 4% din produsul intern brut să fie alocat pentru învățământ. Conform informațiilor furnizate de Ministerul Educației și Cercetării, acest obiectiv a fost atins, dar investiția în educație rămâne foarte scăzută față de nevoile existente. Deși media europeană a finanțării educației reprezintă 5,22% din produsul intern brut, iar în cazul noilor state membre este de 5,31%, România înregistrează, în continuare, cel mai scăzut nivel al finanțării publice, raportat la produsul intern brut, în rândul țărilor candidate. Bugetul alocat învățământului pentru anul financiar 2006, aprobat prin Legea Bugetului de stat, a fost de 4,9% din produsul intern brut, față de 6% promis a fi alocat pentru educație și cercetare.

Învățământul românesc continuă să fie finanțat, în principal, din fonduri publice. Dar și în țările membre ale Uniunii Europene, cel puțin 80% din cheltuielile pentru educație sunt realizate de la bugetul de stat. Singurele țări europene cu o pondere mai ridicată a cheltuielilor din surse private sunt Germania, Spania, Cipru, Ungaria, Marea Britanie și Bulgaria. Ponderea mai ridicată a cheltuielilor publice din România (93,5%) față de cea înregistrată în țările europene (80%) se datorează faptului că învățământul particular este încă slab dezvoltat.

CAPITOLUL 2. PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ DIN ROMÂNIA ȘI TENDINȚELE DE EVOLUȚIE ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană constituie un cadru destinat să faciliteze statelor membre realizarea obiectivelor de politică internă și externă, cu respectarea și aplicarea consecventă a unor principii fundamentale comune:

principiul statului de drept și al respectării legii, cu stabilirea unui sistem legislativ uniform și asigurarea protecției drepturilor derivând din reglementările comunitare;

principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

principiul statului-social;

principiul pluralismului cultural;

principiul subsidiarității.

Uniunea Europeană nu poate fi concepută în afara unor obiective comune, a căror realizare constituie chiar rațiunea de a fi a unei comunități statale. Obiectivele fundamentale sunt formulate distinct în art. 2 din Tratatul Comunității Europene: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei piețe comune și a unei uniuni monetare și prin punerea în aplicare a politicilor sau acțiunilor comune, să promoveze o dezvoltare armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice în ansamblul Comunității, o creștere durabilă și neinflaționistă, un grad înalt de competitivitate și convergență a performanțelor economice, un nivel ridicat de folosire a forței de muncă și de protecție socială, egalitate între bărbați și femei, creșterea nivelului de trai și a calității vieții, un nivel ridicat al protecției și al ameliorării mediului, coeziune economică și socială și solidaritatea între statele membre"'

Din analiza acestui text rezultă că sunt fixate atât obiective economice, cât și sociale și politice, unele având un pronunțat caracter dinamic, deoarece se referă la dezvoltare și creștere în sferele desemnate. Acest caracter este și mai evident atunci când este implicată acțiunea statelor membre și a Comunității, potrivit art. 4 din Tratat. Această acțiune ar urma să comporte, în sensul obiectivelor, în condițiile și conform ritmurilor, prevăzute în Tratat, „instaurarea unei politici economice bazată pe strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre pe piața internă și pe definirea de obiective comune, și condusă cu respectarea principiului unei economii de piață deschise unde concurența este liberă". De-a lungul timpului, arhitectura Uniunii Europene a devenit tot mai complexă, fiind create noi instituții și instrumente de lucru pentru atingerea obiectivelor, constant evaluate și adaptate în beneficiul cetățenilor săi. Politica de ocupare a Uniunii Europene a devenit un capitol deosebit de important, fiind parte integrantă din ansamblul de politici complementare care au evoluat continuu, odată cu modelele de dezvoltare socio-economică.

2.1. Obiectivele Uniunii Europene și implicațiile globalizării economice asupra pieței forței de muncă

„Bilanțul" trecutului comunitar al țărilor europene arată că procesul integrării nu a fost deloc ușor. După zeci de ani de demersuri legislative și acorduri la nivelul statelor membre, încă nu se poate spune că este suficient sistemul instituțional creat. Scopul uniunii statelor europene nu constă doar în libertatea de mișcare a oamenilor, bunurilor, serviciilor și capitalului. Obiectivul fundamental îl reprezintă creșterea bunăstării oamenilor care muncesc în interiorul Uniunii. Tratatul de la Maastricht din 1992 prevede prin dispoziții distincte (art. 137) că, în vederea realizării obiectivelor stabilite, Comunitatea trebuie să sprijine activitățile statelor membre în următoarele domenii:

ameliorarea mediului de muncă pentru protejarea sănătății și securității lucrătorilor;

condiții de lucru;

securitate socială și protecție socială a lucrătorilor;

protecția lucrătorilor în cazul rezilierii contractului de muncă;

informare și consultare a lucrătorilor;

reprezentare și apărare colectivă a intereselor lucrătorilor și ale patronilor;

condiții de angajare pentru membrii statelor terțe care își au reședința, în mod legal, pe teritoriul comunitar;

integrarea persoanelor excluse de pe piața muncii;

egalitatea între bărbați și femei cu privire la șansele pe piața muncii și a tratamentului la locul de muncă;

combaterea excluziunii sociale;

modernizarea sistemelor de protecție socială.

De-a lungul anilor, în baza recomandărilor sau rezoluțiilor Consiliului, respectiv Comisiei Europene, statele membre au adoptat numeroase măsuri de armonizare a legislațiilor și politicilor sociale. Ca urmare a modificărilor aduse prin Tratatul de la Maastricht, a fost nevoie să se acorde o atenție mai mare și problemelor educației, formării profesionale și tineretului. Obiectivele Comunității s-au focalizat, în primul rând, pe dezvoltarea unei educații de calitate, încurajând cooperarea dintre statele membre și sprijinul reciproc. În acest scop, acțiunea Comunității a avut în vedere:

dezvoltarea dimensiunii europene în educație, în special prin însușirea și difuzarea limbilor statelor membre;

favorizarea mobilității studenților și profesorilor, inclusiv încurajarea recunoașterii academice a diplomelor și a perioadelor de studii;

promovarea cooperării între instituțiile de învățământ;

dezvoltarea schimbului de informații și de experiență privind problemele comune sistemelor de educație ale statelor membre;

favorizarea dezvoltării schimburilor de tineri și de animatori socio-educativi.

Pentru a veni în sprijinul acțiunii statelor europene membre, s-a creat și o politică de formare profesională. În 1994, Consiliul a adoptat Decizia nr. 94/819 din decembrie, prin care s-a stabilit un program concret de acțiune pentru implementarea unei politici de formare -Programul „Leonardo da Vinci" -, capabil să permită cooperarea între țările membre, dar și cu țările terțe sau cu organizațiile internaționale. În mod concret, programul comunitar de formare profesională continuă a adulților urmărește:

facilitarea adaptării la mutațiile industriale, în special prin formarea și reconversia profesională;

ameliorarea formării profesionale inițiale și formarea continuă în scopul de a facilita inserția și reinserția profesională pe piața muncii;

facilitarea accesului la formarea profesională și favorizarea mobilității formatorilor și a persoanelor în formare, în special a tinerilor;

stimularea cooperării în materie de formare între instituțiile de învățământ sau de formare profesională și întreprinderi;

dezvoltarea schimbului de informații și de experiență privind chestiunile comune sistemelor de formare ale statelor membre.

Scopul lansării acestor acțiuni de cooperare a statelor membre, la începutul deceniului nouă al secolului trecut, îl reprezenta utilizarea forței de muncă în regim de urgență, întrucât cele 18 milioane de șomeri, reprezentând 10,8% din populația activă, exercitau presiune asupra sistemelor de protecție socială. 5% din șomerii Uniunii Europene nu aveau un loc de muncă de mai bine de un an, iar 20% erau tineri. Dacă la acest tablou se mai adaugă și faptul că mai mult de jumătate din populația cuprinsă între 25 și 64 de ani nu poseda o calificare și că 45% dintre tineri nu-și aveau terminate studiile liceale, atunci devine ușor de înțeles situarea politicii de formare și ocupare a forței de muncă în centrul atenției guvernelor europene.

Deși un plan de acțiune a fost aprobat în 1994 la Essen, abia în 1997, în cadrul semnării Tratatului de la Amsterdam, a fost introdus un întreg capitol referitor la ocuparea forței de muncă. Pentru prima dată, politica de ocupare a forței de muncă a fost declarată ca o sarcină europeană comună. În esență, liniile directoare trasate vizau ameliorarea capacității de inserție profesională, dezvoltarea spiritului antreprenorial, încurajarea capacității de adaptare la realitățile contemporane a întreprinderilor și a angajaților și asigurarea egalității de șanse între bărbați și femei.

Procesul de coordonare a acțiunilor privitoare la ocuparea forței de muncă în cadrul Uniunii a fost lansat de către Consiliul Europei la Luxemburg, în noiembrie 1997, la „Job Summit". În funcție de prioritățile identificate, strategia a fost structurată pe patru piloni, fiecare reprezentând câte un domeniu de acțiune, a cărui dezvoltare putea contribui la o mai bună ocupare a forței de muncă la nivel comunitar:

Angajabilitatea

Reprezintă o nouă cultură în sfera ocupării forței de muncă și se referă la capacitatea de a fi angajat, prin formare continuă și adaptare la cerințele pieței muncii.

Antreprenoriatul

Promovează crearea de noi locuri de muncă prin încurajarea dezvoltării locale.

Adaptabilitatea

Are în vedere modernizarea organizării muncii și promovarea contractelor de muncă flexibile.

Asigurarea de șanse egale

Se referă la adoptarea de măsuri speciale pentru ca femeile să aibă parte de aceleași oportunități ca și bărbații.

Pentru a se asigura coordonarea la nivel european a strategiei, anual a fost necesară parcurgerea anumitor etape privind stabilirea unor „Direcții în ocuparea forței de muncă", document elaborat pe baza propunerii Comisiei Europene, care mai apoi a fost discutat și aprobat de către Consiliul European, și elaborarea de către fiecare stat membru în parte a „Planurilor Naționale de Acțiune", planuri care descriau modul de aplicare a direcțiilor de ocuparea forței de muncă și a recomandărilor specifice fiecărei țări. Comisia și Consiliul examinau împreună aceste planuri și elaborau un „Raport comun asupra ocupării forței de muncă". În urma analizării acestui raport se elaborau noile direcții și recomandări pentru anul următor.

Metoda pe baza căreia se desfășura acest proces de coordonare a politicilor de ocupare a forței de muncă a fost cunoscută ca „metoda deschisă de coordonare". Principiile ce susțineau această metodă au rămas în continuare valabile:

Principiul subsidiarității: stabilirea / împărțirea responsabilităților între nivelul comunitar și cel național prin stabilirea obiectivelor la nivel comunitar și responsabilizarea statelor membre în privința măsurilor de acțiune adoptate, pentru realizarea acestora la nivel național;

Principiul convergenței: urmărirea obiectivelor comune prin acțiuni corelate;

Managementul pe bază de obiective: monitorizarea și evaluarea progresului prin stabilirea de indicatori comuni pentru toate statele membre;

Monitorizarea pe țară: elaborarea de rapoarte ce înregistrează progresul și identifică posibilele „bune practici" la nivelul statelor membre;

Abordarea integrată: extinderea direcțiilor politicilor pieței muncii în sfera altor politici (sociale, educaționale, antreprenoriale, regionale și de impozitare).

Lansarea în 1997 a strategiei europene de ocupare a forței de muncă a avut în vedere ca în următorii cinci ani să se înregistreze progrese simțitoare în combaterea șomajului. Pentru a se realiza acest scop, strategia a fost evaluată prima dată în anul 2000, pentru ca mai apoi, în anul 2002 să se realizeze o evaluare de impact. Rezultatele acestor evaluări au arătat progrese în direcția creării unui cadru integrat al politicilor naționale, creșterii transparenței politicilor de ocupare și a numărului de factori implicați, atât la nivel comunitar, cât și la nivelul statelor membre. De asemenea, au fost identificate și aspecte sensibile ale politicii de ocupare a forței de muncă și au fost trasate prioritățile perioadei următoare.

Anul 2000 a reprezentat un moment semnificativ în istoria comună a statelor membre. Pentru prima dată, în cadrul Consiliului European de la Lisabona, Uniunea a definit o amplă strategie pentru dezvoltarea de perspectivă a economiei, ocupării depline, coeziunii sociale și cunoașterii la nivel european. La Summitul de la Lisabona, din martie 2000, Comisia Europeană concluziona, pe baza analizelor economice și sociale asupra Uniunii Europene, că sau făcut progrese considerabile, motiv pentru care s-a stabilit un nou obiectiv în agendă: îmbunătățirea angajării și creșterea calității muncii. Acest obiectiv se urmărea a fi realizat pe mai multe direcții:

prin crearea de locuri de muncă înalt calitative cu obiectivul creșterii ratei ocupării forței de muncă până la 70% în anul 2010, iar al femeilor la mai mult de 60%;

prin anticiparea problemelor și adaptarea permanentă la schimbare a forței de muncă la noul mediu de muncă;

prin exploatarea oportunităților economiei bazate pe cunoaștere;

prin promovarea mobilității geografice (libera circulație a persoanelor).

Atingerea acestor deziderate implică o monitorizare continuă a aplicării regulilor comunității, examinarea nevoilor sociale specifice și dezvoltarea mecanismelor de suport și facilitare. În urma procesului de la Lisabona, Uniunea a adoptat în 2001 o strategie comună de implicare socială. Consiliul European de la Stockholm, din martie 2001, a adăugat două obiective intermediare și unul adițional: rata ocupării forței de muncă trebuie să crească per total la 67%, până în anul 2005 (57% pentru femei), și 50% pentru vârstnici, până în anul 2010. În martie 2002, Consiliul European de la Barcelona a confirmat faptul că ocuparea totală a forței de muncă este obiectivul principal al Uniunii Europene și a făcut un apel pentru continuarea aplicării strategiei de ocupare a forței de muncă pentru întărirea poziției strategiei de la Lisabona într-o Uniune Europeană lărgită.

A doua generație a planurilor de acțiune care au fost întocmite în 2003 de statele membre evidențiază caracterul multidimensional al excluderii sociale și necesitatea combaterii acesteia prin intermediul unei game ample de măsuri în vederea sprijinirii reciproce a strategiilor economice, de ocupare și social-politice. În 2003, strategia europeană de ocupare a fost revizuită cu scopul de a veni în întâmpinarea obiectivelor formulate la Lisabona în contextul unei Europe lărgite. Acțiunile politice adoptate vizau, de data aceasta, nu numai sprijinirea eforturilor statelor membre în procesul de reformă a piețelor muncii, obținerea ocupării depline și sporirea calității și productivității muncii, cât mai ales înlăturarea disparităților sociale. Reprezentanții Uniunii au ajuns la concluzia că succesul implementării strategiei europene de ocupare depinde de angajamentul statelor membre, în sensul sprijinirii persoanelor ocupate și întreprinderilor în adaptabilitatea acestora, al creării stimulentelor în vederea participării la viața activă, al investiției în capitalul uman și al îmbunătățirii guvernării. În opinia comisarilor europeni, măsurile de sporire a gradului de implicare socială pot contribui substanțial la înlăturarea dezechilibrelor în accesul la piața de formare, dar și la ridicarea potențialului de dezvoltare economică.

Odată cu extinderea Uniunii Europene prin admiterea celor zece noi state, în mai 2004, și a României și Bulgariei în 2007, evident, astfel de obiective nu reprezintă doar noi puncte pe agenda noilor state membre, ci și criterii de performanță pentru comunitatea europeană. Această extindere a făcut ca Uniunea să se confrunte cu noi provocări. Indicatorii înregistrați însă în ultimii ani în țările membre ale Uniunii subliniază încetinirea creșterii economice și o creștere nesatisfăcătoare a produsului intern brut (sub nivelul prevăzut în rapoarte), ceea ce a amânat relansarea economică prevăzută pentru anul 2004. Deși s-a prevăzut o creștere a ocupării forței de muncă de 0,6% în 2004, slăbirea economică înregistrată în Uniunea Europeană a condus la o stagnare a gradului de ocupare. Noua strategie de ocupare a forței de muncă propusă de Comisia Europeană vizează linii directoare mai simple și efective pentru calendarul stabilit până în 2010, capabile să susțină coordonarea proceselor de ajustare a pieței muncii europene, în condițiile în care:

crește gradul de implicare a femeilor pe piața muncii;

crește nivelul competențelor (educației) și participării tinerilor;

crește utilizarea noilor forme contractuale de muncă pe termen determinat și part-time.

Studiul efectuat de Manpower în toamna anului trecut167 arată că Europa, spre deosebire de țările din zona Asia Pacific, nu este profund afectată de „criza talentelor". Doar un sfert dintre angajatorii Bătrânului Continent spun că au resimțit lipsa personalului calificat și că ar fi angajat mai mult personal calificat în ultima jumătate de an, dacă ar fi găsit pe piață candidați cu abilitățile potrivite nevoilor din organizații. Mai puțin de o cincime din totalul întreprinzătorilor chestionați de Manpower declară că au fost nevoiți să majoreze salariile pentru a putea reține angajații cu o calificare superioară.

Cele mai mici procente legate de criza de personal calificat au fost raportate de Franța (12%), urmată de Olanda (13%) Belgia (15%) și Germania (16%). Francezii sunt și cei care sau „bucurat" de cel mai scăzut nivel al creșterilor salariale. Numai 8% au mărit salariile angajaților față de anul anterior. Cei mai afectați au fost întreprinzătorii din sectorul transporturilor, depozitării și comunicațiilor. La fel și austriecii, doar că în această țară s-a înregistrat cea mai mare rată a inflației salariilor din Europa. Numărul angajatorilor care au mărit salariile personalului din întreprinderi (26%) a urcat față de anul trecut.

Și în Marea Britanie s-a resimțit criza de resurse umane calificate (23%), dar numărul patronilor care au acceptat să ofere ceva în plus la salarii pentru a putea atrage mână de lucru calificată a fost de numai 17%. Insularii au cele mai multe domenii ocupaționale descoperite, ceea ce a condus și la substanțiale creșteri salariale – finanțe, asigurări, imobiliar, servicii pentru afaceri, electricitate, gaze, apă. Irlanda se confruntă cu lipsa specialiștilor în agricultură, industria hotelieră, industria mineritului, dar se caută muncitori calificați și în industria forestieră sau în piscicultură.

Nemții nu s-au dezis de precizia care-i caracterizează nici în cadrul studiului Manpower. Procentele celor care au răspuns că se confruntă cu lipsa de personal calificat au fost egale cu ale celor care au crescut salariile pentru a putea face față acestor presiuni (16%). În continuare, germanii oferă locuri de muncă în construcții și plătesc mai bine mâna de lucru calificată din transporturi, depozitare și comunicații pentru a face față solicitărilor crescute.

Angajatorii italieni spun că ar fi angajat mai mulți specialiști în transporturi și comunicații, vânzări, finanțe și asigurări, imobiliare, asistență socială și servicii publice. În Spania, 20% dintre angajatori au mărit salariile pentru a face față crizei de specialiști. Spania se confruntă cu lipsa specialiștilor în industria ospitalității, construcții și minerit.

Din cele 12 țări europene incluse în studiul Manpower, doar în zece se așteaptă să crească numărul de angajați. Cele mai mari așteptări le au Irlanda, Norvegia și Marea Britanie, Austria, Spania și Belgia.

Recesiunea și criza de forță de muncă calificată îi preocupă însă pe marii investitori, iar competiția pentru ocuparea de noi piețe a devenit de la an la an tot mai puternică. Din anul 1988, multinaționalele au trecut masiv la reamplasarea diferitelor activități de afaceri în Europa Centrală și de Est, în special în sectorul productiv. Zece ani mai târziu, multinaționalele și-au mutat în Europa Centrală și de Est activitățile de concepție, iar din anul 2000 au început să amplaseze aici centre comune de servicii. Două treimi din companiile multinaționale au intrat pe noua piață prin achiziționare, ceea ce a condus la o creștere semnificativă a salariilor în aceste țări și o grăbire a reformelor de protecție și securitate socială. Dar și așa, nivelul salarial scăzut din aceste țări rămâne în continuare extrem de atractiv pentru investitori, iar potențialul de mână calificată de lucru se află în exces.

Tabel. 2.1. Convergența costului muncii în țările recent intrate în Uniunea Europeană

Pe termen lung însă, va avea loc o reducere progresivă a decalajului în costul muncii între țările din Europa de Est și media pe întreaga Uniune Europeană. În timp ce, la nivelul anului 2001, costul muncii în Slovacia, Cehia și Polonia se situa la 15-20% din media europeană, în 2010 acesta va ajunge la circa 30%, pentru ca, în perspectiva anului 2030, să reprezinte 50% din această medie.

2.2. Analiza situației macroeconomice existente în România

Guvernul României a implementat în ultimii ani politici macroeconomice care au vizat susținerea creșterii economice. O politică fiscală disciplinată, care a completat o politică monetară strânsă și susținută de un progres semnificativ al reformelor economice, a condus la îmbunătățirea caracterului funcțional al economiei. România se află în prezent în al șaptelea an de creștere economică continuă, ritmurile anuale de circa 5%, începând cu 2001, asigurând reducerea graduală a decalajelor față de țările Uniunii Europene.

Cea mai mare valoare a creșterii produsului intern brut a fost înregistrată în servicii -32,693 miliarde lei (RON), urmată de cea din industrie – 16,237 miliarde lei, construcții – 2,442 miliarde lei și agricultură – 1,686 miliarde lei.

Dacă se aprofundează analiza produsului intern brut la nivelul regiunilor istorice ale României, discrepanțele între venituri pe regiuni conduc la concluzii relevante pentru evoluția pieței muncii. În București, spre exemplu, produsul intern brut pe cap de locuitor a fost mai mare decât dublul mediei naționale și de aproape trei ori mai mare decât în regiunile cele mai sărace.

În structură, contribuția ramurilor la crearea produsului intern brut relevă o îmbunătățire a stării de proporționalitate, dar și o evoluție către structurile moderne, caracteristice economiilor dezvoltate. Politicile și reformele structurale pentru 2006 au avut în vedere un ritm de creștere a produsului intern brut de 7%, nivel care ar putea să conducă la diminuarea discrepanțelor între nivelul de dezvoltare al economiei românești și media înregistrată pe ansamblul Uniunii Europene. Prognoza privind dezvoltarea economică pe perioada 2007-2013 se bazează pe ipoteza că ritmurile de creștere economică ale principalilor parteneri comerciali ai României nu vor înregistra declinuri majore și că nu vor fi șocuri negative puternice ale mediului economic internațional. Se așteaptă ca integrarea în Uniune să accelereze dezvoltarea economică și socială a României, începând chiar din acest an.

Proiecțiile macroeconomice anticipează că produsul intern brut va crește în medie cu 5,5%, la începutul perioadei putând înregistra ritmuri peste medie, în vederea reducerii decalajelor economice și sociale dintre România și celelalte state membre ale Uniunii Europene. Creșterea economică se va baza pe cererea internă și, în special, pe investiții care vor avea susținere financiară atât guvernamentală, cât și din fondurile structurale de la Uniunea Europeană, prevăzute pentru perioada 2007 – 2013.

Tabel 2.4. Prognoza evoluției produsului intern brut pe ramuri economice, până în anul 2013

Dezechilibrele economiei românești manifestate pe parcursul perioadei de tranziție, ritmul lent al reformei, persistența indisciplinei financiare, lipsa unei concurențe reale între agenții economici și perpetuarea unor poziții de monopol, precum și acțiunea progresivă a unor factori de corecție structurali sau conjuncturali, au contribuit la întreținerea și, în unele perioade, la accentuarea inflației, un alt indicator cu impact relevant asupra dezvoltării economiei și dinamicii ocupării pieței muncii. Astfel, în perioada 1990-1994, inflația a înregistrat nivelurideosebit de ridicate, în 1993 creșterea prețurilor de consum atingând valoarea record de 256,1% față de anul precedent. Comparativ cu această perioadă, în anii următori, cu excepția anului 1997, nivelul inflației a înregistrat valori mult mai reduse (32,3% în 1995 și 59,1% în 1998). Abia după anul 2000 se constată apariția unei tendințe constant descrescătoare a acesteia, adică un proces de dezinflație.

Prognozele făcute de Guvern în cadrul Planului Național de Dezvoltare pentru perioada 2007-2013 arată că în domeniul resurselor umane, creșterea economică susținută va fi însoțită de o majorare a numărului de salariați în condițiile creșterii productivității muncii.

2.3. Obiective strategice și dimensiuni prognozate ale politicilor de ocupare a forței de muncă în România

O societate stabilă, democratică, se spune, nu poate exista dacă majoritatea cetățenilor nu dispun de un nivel minim de cultură civică. Ideea ar fi că educația de care beneficiază un copil aduce foloase nu numai părinților săi ori lui însuși, ci și celorlalți membri ai societății. „Educația copilului meu contribuie la bunăstarea ta, prin promovarea unei societăți stabile și democratice”(M. Friedman).

În urma faptului că un părinte plătește pentru educația copiilor săi, beneficiază și alți oameni din societate. Dar este dificil să fie identificați toți beneficiarii și să li se pretindă o plată. În concluzie, se spune mai departe, avem de-a face cu un efect de vecinătate. Intervenția guvernamentală ar fi necesară, pe de o parte, pentru a impune ca fiecare copil să primească un nivel minim de școlarizare, iar pe de altă parte pentru a finanța această școlarizare în cazul în care nu toți își permit.

Nimeni nu contestă că un om care investește în propria educație poate aduce beneficii nu numai sieși și familiei sale, ci și altor oameni. Totuși există multe alte lucruri benefice pentru cooperarea umană sau pentru o societate, dar nu decurge de aici că acestea ar trebui produse de stat și finanțate prin taxe și impozite. În plus, investiția în propria pregătire/educație poate fi în cele din urmă amortizată, atunci când individul ajunge pe piața muncii. M. Friedman recunoaște acest lucru cel puțin în cazul învățământului tehnic de specialitate, precum și în cazul învățământului universitar.

În ce privește sistemul de învățământ românesc, constatăm că acesta se confruntă cu probleme structurale și în special învățământul rural care întâmpină dificultăți majore în ceea ce privește investiția în infrastructura fizică, personalul didactic calificat, accesul limitat la formare profesională și la programele de formare continuă a populației rurale.

Procesul de restructurare a economiei românești a fost însoțit de un puternic impact negativ asupra nivelului de ocupare a forței de muncă, caracterizat de dezechilibre structurale și șomaj cronic. Resursele de muncă au evoluat sub impactul modificărilor demografice (scăderea natalității, fluxuri migratorii externe mari la începutul tranziției) și al scăderii calității serviciilor medicale și de asistență sanitară. Dar, în primul rând, trebuie evidențiat faptul că, de la începutul deceniului nouă al secolului trecut, populația României s-a situat într-un proces continuu și lent de scădere.

Până în anul 2025, cercetătorii de la Institutul Național de Statistică anticipează că numărul populației României urmează să scadă cu aproximativ 2,5 milioane persoane față de anul 2005. Scăderea va fi moderată până în anul 2010 (cu o medie anuală de -0,28%) și mai accentuată spre sfârșitul orizontului de proiectare (-0,52%). Principalul factor al acestor evoluții va fi diminuarea naturală. Scăderea cea mai semnificativă se va înregistra la grupele de vârstă 10-24 ani. Pe fondul menținerii unor valori scăzute ale natalității și fertilității, precum și datorită înaintării în vârstă a generațiilor, structura pe grupe mari de vârstă a populației va continua să se modifice, în sensul reducerii numărului și ponderii tinerilor și al creșterii numărului și ponderii populației adulte și vârstnice.

În perioada 1980-1990, numărul populației sub 15 ani a scăzut de la 5,9 milioane la 5,5 milioane. Această tendință a continuat și după 1990. În perioada de după recensământul din anul 1992, reducerea medie anuală a populației tinere a fost de aproape 0,3 procente. Datorită menținerii fertilității sub nivelul de înlocuire a generațiilor, populația tânără va cunoaște o scădere semnificativă în perioada 2003-2025, de la 3,6 milioane la 2,5 milioane persoane, ceea ce, într-o primă fază se va repercuta asupra sistemului de învățământ, dar ulterior va afecta piațamuncii, iar într-o ultimă etapă raportul necesar pentru realizarea unui echilibru între vârste, reflectat în mecanismele de funcționare a sistemului de pensii.

Tabel 2.6. Prognoza evoluției populației tinere până în anul 2025

Ponderea tinerilor în totalul populației se va diminua, la rândul său, de la 16,7% la 13,1%. Populația adultă din România va fi de 13,4 milioane persoane în 2025 (cu 1,6 milioane persoane mai puțin decât în 2004). În schimb, ponderea populației vârstnice va crește continuu. În perioada 2004-2025, creșterea populației vârstnice va fi de aproximativ trei procente (de la 14,3% la 17,4%), iar ponderea tinerilor se va reduce de la 16,7% la 13,1%, ceea ce va duce la accentuarea gradului de îmbătrânire demografică a populației României. În perspectiva anului 2025 numărul persoanelor vârstnice îl va depăși pe cel al tinerilor. Indicele de îmbătrânire va fi mai mare decât 100 în majoritatea județelor țării.

Scenariile privind dinamica ocupării forței de muncă, schițate în cadrul programului Phare de specialiștii de la Institutul Național de Cercetare Științifică în domeniul Muncii și Protecției Sociale, pentru elaborarea unor strategii de pregătire profesională, arată o descreștere a cererii de muncă de 1,8 procente pe ansamblul populației, până în anul 2013, în varianta moderată a modelării statistice.

Tabel 2.12. Dinamica previzionată a cererii forței de muncă, în perioada 2005 – 2013

Dacă luăm în considerație tendințele înregistrate în ultimele luni (mobilitatea și forței de muncă și cererea în diverse zone ale Europei), scenariul pesimist ar putea fi un indicator al tendințelor ocupării, în varianta în care strategia de dezvoltare și creșterile salariale nu se modifică în raport cu nivelurile înregistrate în țările vecine.

Situația a devenit ceva mai bună, în schimb, din punct de vedere al ratei șomajului. Indicatorul nu este însă unul conform cu realitatea, datele comparative demonstrând că în România există un număr mare de persoane care nu se regăsesc în nici o evidență: nici la șomaj, nici la persoane ocupate. Fără să existe confirmări oficiale, se estimează că rata muncii la negru depășește 30%. Prin comparație cu celelalte țări ale Uniunii Europene, sub aspectul șomajului pe termen lung, România ocupă un loc „bun", în limita inferioară a clasamentului. Cifrele nu cuprind însă persoanele ieșite din sistemul de evidență al Agenției Naționale de Ocupare a Forței de Muncă, după încetarea drepturilor legate de alocația de șomaj. De asemenea, nu sunt cuprinse nici persoanele plecate să lucreze peste graniță, foarte multe nemaifiind cuprinse în nici o statistică, în afară de cea privind recensământul populației. Se estimează că, în acest moment, lucrează peste graniță 2,5 milioane de români. Aproximativ 20% din forța de muncă activă din România obține venituri din afară.

O analiză a migrației românești ilustrează faptul că majoritatea provine din mediul rural și din orașele mici, de provincie. Jumătate din numărul emigranților au vârste cuprinse între 26 și 39 ani. Sunt persoane deja formate și cu un înalt potențial de muncă. Vânătoarea de creiere a făcut să crească segmentul tinerilor absolvenți de liceu și facultate (18-24 ani) la 14%. Oricum, aproape 90% dintre emigranții români au studii profesionale, liceale și superioare. Datele diferă, în funcție de sursa de cercetare. În studiul de impact „Liberalizarea pieței muncii din România. Oportunități și riscuri", realizat recent de oficiile de specialitate ale Ministerului Muncii

Planul Național de Acțiune pentru Ocuparea Forței de Muncă, adoptat de Guvern, pune accent pe măsuri pe termen scurt și mediu de creștere a gradului de ocupare, reducere a șomajului, sprijinire a învățării pe parcursul întregii vieți și creșterea eficienței pe piața muncii. Scopul este adaptarea mai rapidă la schimbările economice și ameliorarea accesului la piața muncii, concomitent cu evitarea discriminării și excluderii sociale. Măsurile și acțiunile avute în vedere în cadrul strategiei de ocupare a forței de muncă sunt în concordanță cu liniile directoare ale strategiei europene de ocupare și anume:

măsuri active și preventive pentru șomeri și persoane inactive;

crearea de locuri de muncă și spiritul antreprenorial;

conducerea tranziției și promovarea adaptabilității și mobilității pe piața muncii:

promovarea dezvoltării capitalului uman și a învățării pe tot parcursul vieții:

creșterea ofertei pe piața muncii și promovarea îmbătrânirii active;

egalitate de gen;

promovarea integrării și combaterea discriminării persoanelor dezavantajate pe piața muncii;

rentabilizarea muncii și crearea de stimulente corespunzătoare;

transformarea muncii nedeclarate în ocupare corespunzătoare;

combaterea disparităților regionale privind ocuparea.

Toate aceste planuri au ca obiectiv coerența programelor și acțiunilor întreprinse în domeniul ocupării. Succesul implementării lor va constitui o etapă în procesul de armonizare deplină cu strategia europeană de ocupare. Până în 2010, nivelul de dezvoltare a statelor membre ale Uniunii Europene trebuie să asigure:

rata generală a ocupării de 70%;

rata de ocupare în rândul femeilor de 60%;

rata de ocupare de 50% pentru persoanele cu vârste cuprinse între 55-64;

fiecărui șomer i se va oferi un nou început înainte de a atinge 6 luni de șomaj în cazul tinerilor și 12 luni în cazul adulților, sub formă de formare profesională, reconversie, practică în muncă, loc de muncă sau alte măsuri de ocupare, inclusiv de sprijinire a orientării profesionale individuale și de consiliere în vederea integrării efective pe piața muncii;

participare de 10% la diferite forme de învățare pe parcursul întregii vieți a populației cu vârsta între 25-64 ani;

reducerea abandonului școlar cu 10%.

Cele șase priorități pentru dezvoltarea formării profesionale continue sunt stabilite în concordanță cu elementele esențiale identificate pentru dezvoltarea unei strategii coerente privind formarea profesională a adulților, în urma consultărilor la nivel european, pe baza Memorandumului asupra învățării permanente, și iau în considerare prioritățile, dificultățile și constrângerile evidențiate de ancheta realizată în cadrul procesului de consultare cu privire la posibilitățile de implementare a Memorandului în România.

Stabilirea obiectivului european ca, până în 2010, nivelul mediu de participare la formarea profesională continuă a populației cu vârsta cuprinsă între 25 și 64 de ani să fie de 12,5%, impune identificarea unor strategii coerente și măsuri pragmatice, cu scopul de a stimulaînvățarea permanentă pentru toți. Dacă obiectivul României îl reprezintă transformarea economiei într-un sistem de piață bine structurat și funcțional, capabil să furnizeze pieței bunuri și servicii de calitate, este esențial ca sistemul de formare profesională continuă să asigure dezvoltarea de cunoștințe, deprinderi și abilități în concordanță cu cerințele, în continuă evoluție, ale locurilor de muncă. Analiza tendințelor de pe piața muncii impune o abordare mult mai nuanțată a politicii de formare și ocupare. La nivel național, România se confruntă cu probleme a căror rezolvare presupune existența unei strategii și a resurselor adecvate. Din datele statistice prezentate anterior se desprind câteva probleme care nu pot fi neglijate din elaborarea strategiei pe termen lung de formare și ocupare a forței de muncă:

Ponderea mare a populației ocupate în agricultură.

Șomajul în rândul tinerilor (de 3 ori mai mare decât în rândul adulților); nivel ridicat al șomajului de lungă durată (aproape jumătate din șomeri).

Nivelul educațional mediu al întregii forțe de muncă (15 ani și peste) scăzut în comparație cu standardele Uniunii Europene; participare scăzută a șomerilor la cursurile de formare profesională; măsurile de formare profesională în totalul măsurilor active ocupă un loc secundar.

Insuficiența fondurilor și a măsurilor de stimulare fiscală adresate atât angajatorilor, cât și angajaților în domeniul formării profesionale continue.

Mecanisme de stabilire a salariilor insuficient dezvoltate pentru a reflecta corespunzător productivitatea, nivelul de calificare și diferențele regionale.

Insuficienta monitorizare a impactului măsurilor active asupra diverselor grupuri cărora li se adresează, în vederea furnizării unei baze solide pentru planificarea politicilor în domeniul ocupării.

La acestea se adaugă și provocări de natură mai generală, care vor influența evoluția pieței muncii pe termen lung și care trebuie luate în considerație:

Evoluție demografică

Se va înregistra un proces continuu și lent de scădere a populației României (spor natural negativ și sold negativ al migrației externe). Impactul pe termen scurt va fi reducerea numărului populației active și îmbătrânirea forței de muncă. Acest aspect va crea o povară pentru sistemul de asigurări sociale și de pensii. Astfel, creșterea participării forței de muncă va deveni o prioritate strategică pentru dezvoltarea pieței muncii.

Integrarea României în Uniunea Europeană și orientarea către o societate bazată pe cunoaștere.

Această tendință va accentua necesitatea utilizării tehnologiilor informaționale și de comunicație, precum și folosirea lor pe scară largă în economie. În acest sens, o prioritate strategică pentru dezvoltarea pieței muncii va fi reprezentată de formarea în tehnologiile electronice pentru toți cetățenii în acord cu cerințele unei societăți bazate pe cunoaștere.

Schimbarea calității vieții profesionale.

Dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere presupune o creștere constantă a cunoștințelor profesionale. De aceea, trebuie reconsiderate condițiile de organizare a muncii și posibilitățile de reconciliere între învățarea pe parcursul întregii vieți și muncă, precum și între viața profesională și familie. Noile tehnologii ale informației solicită o nouă calitate a muncii -condiții de muncă mai bune, și o protecție și siguranță socială în creștere. De aceea stabilirea și dezvoltarea unui cadru legislativ și instituțional care să asigure o combinație optimă între flexibilitatea și securitatea muncii va deveni o prioritate a dezvoltării pieței muncii.

Cu toate că importanța învățării pe parcursul întregii vieți a crescut continuu în contextul politicilor educaționale și există chiar și o lege specială în acest sens (Legea nr. 133/2000), nu putem vorbi încă de existența unui concept național sau de o viziune comună despre dezvoltarea forței de muncă în România pentru următorii 5-10 ani. Politicile se adresează înspecial problemelor și nevoilor actuale. Educația inițială intră în sfera de responsabilități a Ministerului Educației și Cercetării. Ministerul Muncii Solidarității Sociale și Familiei se ocupă de aspectele legate de formarea profesională continuă. Formarea profesională pentru șomeri este finanțată și organizată de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, parțial prin propriile centre de formare. Consiliul Național pentru Formare Profesională a Adulților a funcționat inițial ca organism consultativ tripartit în domeniul politicilor de formare profesională a adulților, dar în prezent acesta a devenit organismul de asigurare a calității, prin coordonarea sistemului de acreditare a formării adulților. Consiliul Național pentru Formare Profesională a Adulților a integrat Consiliul pentru Standarde Ocupaționale și Evaluare, înființat la jumătatea anilor '90 pentru a superviza dezvoltarea standardelor ocupaționale. Consiliul a înființat centre de evaluare care să asigure și acreditarea competențelor anterior dobândite.

Cooperarea între organismele publice și între acestea și partenerii sociali se dezvoltă treptat la nivel național, regional și local. În 2002, Ministerului Educației și Cercetării, Ministerul Muncii Solidarității Sociale și Familiei și Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă au semnat un protocol de colaborare, reînnoit ulterior, dar rămas tot la stadiul formal, acela al declarațiilor politice. Acorduri similare s-au semnat între Ministerului Educației și Cercetării, Ministerul Transporturilor și Ministerul Agriculturii pentru a îmbunătăți calitatea și relevanța ofertei de formare profesională inițială în aceste sectoare. Cu toate acestea, instituțiile publice continuă să fie cele care controlează acest proces, mai degrabă decât partenerii sociali.

2.4. Particularitățile pieței muncii și a managementului resurselor umane în România din perspectiva nevoilor de formare