Piata Produselor Ecologice din Romania

INTRODUCERE

Piața produselor alimentare a înregistrat de-a lungul anilor schimbări importante datorită globalizării și implicit datorită creșterii competiției dintre participanții activi la această piață.

Toate aceste modificări alături de cele demografice au impus schimbări care nu au fost întotdeauna în beneficiul calității produselor alimentare comercializate, sau chiar al consumatorilor și nu în ultimul rând al protejării mediului înconjurător.Relațiile comerciale care se stabilesc la nivel global în cadrul acestei piețe sunt generatoare de importante efecte pozitive asupra dezvoltării economice.

Exportul produselor alimentare organice poate să confere o serie de oportunități piețelor naționale ce identifică atractivitatea acestui segment specific de nișă de piață, purtător al unor prețuri ridicate și înregistrând oportunități sporite raportat la cele similare ce ar putea fi generate de comerțul cu produse convenționale.

Conform cercetărilor USDA din anul 2010 sau FiBL – IFOAM din 2012, evoluția pieței produselor alimentare ecologice a fost una pozitivă de-a lungul ultimilor ani, fapt ce se concretizează și ca tendință viitoare de evoluție.

Concurența crescândă dintre comercianți și noile tendințe în marketingul acestei categorii de produse, au determinat o serie de schimbări majore la nivelul factorilor de influență cu implicații asupra pieței investigate, motiv pentru care prin intermediul acestei lucrări ne-am propus ca obiectiv central să stabilim care au fost pașii parcurși, care sunt principalele oportunități, dar și amenințări pe care România le va întâlni în viitor în ceea ce privește dezvoltarea unui sector agro-alimentar ecologic competitiv la nivelul pieței Uniunii Europene.

La baza stabilirii unui astfel de obiectiv a stat ideea conform căreia se poate considera că pentru următorii ani, sectorul agriculturii ecologice precum și cel al produselor agro-alimentare organice pot să constituie un real avantaj competitiv pentru România în cadrul relațiilor comerciale pe care aceasta le stabilește la nivel internațional și cu precădere la nivelul pieței Uniunii Europene.

CAPITOLUL I

MARKETINGUL ECOLOGIC

Conceptul de ecomarketing

Piața este mai receptivă în prezent la impactul produselor asupra mediului mai mult decât a fost vreodată, iar această tendință se va accentua în anii următori. Există numeroase alte motive pentru această evoluție dintre care vom menționa perspectiva extinderii Pieței Comune Europene în România și creșterea interesului pentru produse de calitate.

În opinia generală ecomarketingul (marketingul verde) se referă numai la promovarea și publicitatea produselor care au caracteristici ecologice. Termeni ca “Ozone Friendly”,“Recyclable” sau “Environmentally Friendly” fac ca mulți consumatori sa asocieze aceste noțiuni cu ecomarketingul. Conceptul de ecomarketing are însă o arie mult mai largă, aplicându-se atât pentru bunuri de consum, cât și pentru bunuri industriale și chiar servicii. Astfel, ecomarketingul înglobează termeni în limba engleză precum: “Green Marketing”,“Environmental Marketing”, “Ecological Marketing”.

Deși conceptul de ecomarketing a apărut la sfârșitul anilor 1980, acesta a început să capete importanță mult mai târziu. Ecomarketingul se referă la toate acele activități menite să genereze și să faciliteze orice schimburi destinate să satisfacă nevoile umane, cu un impact minim asupra mediului.

Utilizarea etichetei ecologice reprezintă un instrument al ecomarketingului. Eticheta ecologică este un simbol grafic, însoțit sau nu de un text descriptiv aplicat pe produs, ambalaj într-o broșură sau document informativ ce insoțește produsul. Cu siguranță un produs cu etichetă ecologică va avea o valoare mai mare pe piață, deoarece oferă informații cu privire la impactul pe care respectivul produs îl are asupra mediului.

Stabilirea unui astfel de sistem de etichetare ecologică este destinat să ajute consumatorii să aleagă produsele care pot determina reducerea impactului asupra mediului oferindu-le informații privind caracteristicile de impact asupra mediului ale produselor etichetate ecologic.

Marketingul ecologic este o tehnică de marketing care pune în evidență un produs datorită argumentelor ecologice. Prin această tehnică se repectă tehnicile ecologice de producție a alimentelor ecologice, designul etichetelor și a modului de ambalare precum și reclama aferentă produselor respective. Marketingul ecologic promovează un produs ecologic bazat pe performanța de mediu sau pe o îmbunătățire a mediului. De asemenea markentingul este responsabil cu identificarea, anticiparea și satisfacerea cererilor consumatorilor într-un mod profitabil și durabil. Este și un proces responsabil care identifică, anticipează, satisface și îndeplinește nevoile și care nu afectează ființa umană sau mediul natural.

Conceptul de ecomarketing a apărut la sfârșitul anilor 1980, acesta a început să capete importanță mult mai târziu. În opinia generală, ecomarketingul sau marketingul verde se referă numai la promovarea și publicitatea produselor care au caracteristici ecologice.Conceptul de ecomarketing are însă o arie mult mai largă, aplicându-se nu doar bunurilor de consum, ci și bunurilor industriale și serviciilor.

Etichetarea ecologică reprezintă un instrument al ecomarketingului. Eticheta ecologică este un simbol grafic, însoțit sau nu de un text descriptiv aplicat pe produs, ambalaj într-o broșură sau document informativ ce însoțește produsul.

Ecomarketingul studiază domeniile protecției mediului înconjurător pe de o parte și domeniul produselor și serviciilor ecologice pe de altă parte. Ecomarketingul este o specializare a marketingului social alcătuit dintr-un ansamblu de activități ce au ca scop identificarea,influența și satisfacerea consumatorului de bunuri și servicii ecologice.

Ecomarketingul se adresează atât domeniului social cât și celui economic.Ecomarketingul promovează ideea că mediul este un bun public și acest bun trebuie protejat și respectat indiferent de interesele predominante. Societățile care aplică ecomarketingul pot să benificieze de următoarele avantaje: câștigarea unui număr mare de consumatori, devansarea concurenților, îmbunătățirea imaginii, minimizarea cheltuielilor, venituri mari pe termen lung.

Apariția și dezvoltarea marketingului ecologic. Specificitatea marketingului ecologic

Se admite faptul că tipurile de producție și de consum “non durabile” sunt principalele cauze ale degradării mediului. Ele agravează atât sărăcia, cât și inegalitățile sociale. Există o serie de programe de acțiune concrete (Programul de Acțiune 21), în cadrul cărora țările dezvoltate s-au angajat să ia inițiativa pentru a transpune în practică tipuri de consum durabil, favorizând utilizarea optimă a resurselor și reducerea producției de deșeuri.

În Programul Ecologic pentru Europa, adoptat în anul 1995 de către participanții la Conferința Ministerială “Un mediu pentru Europa” se încurajează evoluția necesară a modurilor de consum și a comportamentelor individuale către modele durabile, prin eforturi de sensibilizare, reglementări tehnice și măsuri economice.

Chiar dacă țările membre UE au multe practici comune, structura complexă a modurilor lor de consum și maniera în care evoluează nu sunt uniforme. Pe de altă parte însă, țările Europei Centrale și de Est sunt confruntate cu moduri proprii de consum, specifice tranziției către economia de piață. Indiferent de diferențele existente, multe țări examinează prioritățile și strategiile în vederea transpunerii în practică, la nivel național, a unor tipuri de consum durabil, luând măsuri concrete în acest sens. Termenul de ecomarketing a fost lansat în Germania, în urmă cu aproximativ două decenii și jumătate (1978).

Ecomarketingul își propune să realizeze un echilibru între activitatea economico-socială prezentă, pe de o parte, și interesele individuale, colective – ale grupurilor și ale întregii societăți, pe termen mediu și lung (sau, cu alte cuvinte, să armonizeze interesele consumatorilor cu cerințele protecției mediului), pe de altă parte.

Metodele, tehnicile și instrumentele specifice marketingului pot fi utilizate în scopul sensibilizării opiniei publice, al educării membrilor societății în spiritul respectului față de mediu, al sesizării factorilor de mediu în ceea ce privește propriile lor acțiuni.

Ecomarketingul vizează domeniile protecției mediului înconjurător, pe de o parte și domeniul produselor și serviciilor ecologice, pe de alta. Ecomarketingul se poate defini ca fiind o specializare a marketingului social, alcătuită dintr-un ansamblu de activități care au ca scop identificarea, influențarea și satisfacerea consumatorilor de bunuri și servicii ecologice.

Marketingul produselor și serviciilor ecologice trebuie să țină seama de clasificarea produselor și serviciilor în funcție de satisfacția imediată pe care acestea o oferă consumatorilor și de principiul apărării sanătății consumatorilor și a mediului pe termen lung.

Ecomarketingul se adresează atât domeniului social (asociații, organizații, public), cât și celui economic (educarea factorilor de decizie). Indiferent de grupul țintă vizat, ecomarketingul promovează ideea că mediul este un bun public, bun ce trebuie protejat și respectat, indiferent de interesele predominante la un moment dat. Specialiștii care lucrează în domeniul ecomarketingului vor trebui să identifice potențialii consumatori de produse și servicii ecologice, să-l formeze și să-i educe astfel încât nevoile acestora să fie transformate în cerere.

Firmele, prin aplicarea principiilor unui marketing ecologic, pot să beneficieze de o serie de avantaje , și anume: câștigarea unor noi segmente de consumatori, devansarea concurenței, realizarea unor venituri mai mari pe termen lung, îmbunătățirea imaginii, economii de cheltuieli datorită anticipării unor posibile efecte negative, accesul pe noi piețe.

Totodată, este de așteptat ca firmele să se confrunte și cu o serie de elemente care să constituie în dezavantaje – ca urmare a aplicării principiilor ecomarketingului: o cerere scăzută pentru produsele ecologice, lipsa unor tehnologii “curate”, costurile ridicate ale unor investiții ecologice, curente de opinie diferite în interiorul firmei, o legislație încă incompletă și nu îndeajuns de eficientă.

Ecomarketingul poate fi considerat ca acel domeniu al marketingului care este preocupat de produsele “curate” din punct de vedere legal, excluzându-le evident pe acelea care circulă pe piața neagră, excluzând produsele de contrabandă (aceasta fiind, evident, o abordare parțială a conceptului).

Marketingul ecologic se concretizează în crearea unor produse sigure, a unor ambalaje reciclabile și biodegradabile, un control mai riguros asupra poluării, desfășurarea unor activități cu un consum redus de energie.

Necesitatea dezvoltării și funcțiile ecomarketingului

Se impune, în condițiile actuale, o schimbare a atitudinii consumatorului și nu numai, schimbare de atitudine care să ia în considerare: evoluția comportamentului uman către un model de consum durabil; reciclarea unor produse uzate; îmbunătățirea tehnologiilor etc.

Țările bogate dispun de strategii naționale proprii în ceea ce privește posibilitatea economisirii resurselor, promovarea resurselor regenerabile, promovarea tehnologiilor nepoluante, valorificarea deșeurilor etc.Țările sărace sunt strict preocupate de obiectivele pe termen scurt ale creșterii economice; ele ajung să-și epuizeze resursele, și acestea într-un ritm destul de rapid; consecințele pe termen lung sunt inevitabile și, în unele cazuri, dezastruoase pentru aceste țări.

Echilibrul, atât de necesar în toate domeniile vieții economice și sociale, nu poate fi realizat întotdeauna, între altele și datorită unor elemente cum ar fi: egoismul, lăcomia, ignoranța, concepțiile înguste și fără perspectivă, atitudinilor egocentrice.

Procesul economic se poate constitui într-un factor destabilizator, atât prin impactul sau specific asupra resurselor, cât și prin deversarea în natură a unor importante cantități de reziduuri.Produsul poluat este o realitate. Transformarea acestuia într-un produs “curat” se va face printr-o informare corectă a publicului, prin conștientizarea acestei probleme. Importanța comunicării este decisivă. Protecția mediului înconjurător se realizează prin utilizarea rațională a resurselor naturale, prevenirea și combaterea poluării de toate tipurile precum și a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale.

În activitatea de protecție a mediului înconjurător se urmărește nu doar utilizarea rațională a resurselor, ci și: corelarea activităților de sistematizare a teritoriului și localităților cu măsurile de protejare a factorilor naturali; adoptarea de tehnologii de producție cât mai puțin poluante; echiparea instalațiilor tehnologice și a mijloacelor de transport generatoare de poluanți cu dispozitive și instalații eficiente care să prevină efectele dăunătoare asupra mediului înconjurător; recuperarea și valorificarea optimă a substanțelor reziduale utilizabile; promovarea acțiunilor de cooperare tehnică, economică și științifică în acest domeniu.

Marketingul este criticat în destul de multe cazuri: uneori se consideră că abordarea specifică acestui domeniu de activitate conduce la apariția unor noi nevoi, inexistente anterior; alteori sunt luate în considerare doar dezavantajele generate de așa numita “societate de consum” (deșeuri, poluare). Una din soluțiile posibile în ceea ce privește realizarea unui echilibru între cerințele protecției mediului și satisfacerea intereselor consumatorilor (pe termen scurt, mediu și lung) o reprezintă dezvoltarea durabilă .

Definiția clasică a conceptului de dezvoltare durabilă este aceea dată de raportul Brundtland, și anume “acel tip de dezvoltare care asigură satisfacerea necesităților prezente fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile cerințe”. Componentele unei strategii vizând un tip de dezvoltare durabilă sunt, între altele: stabilizarea creșterii demografice, promovarea resurselor regenerabile de energie, conservarea și protejarea ecosistemelor, reciclarea materialelor.Dezvoltarea de tip “durabil” va încerca armonizarea potențialului productiv cu politica demografică, atât la nivel național, regional cât și pe plan mondial.

Există o legatură directă între nivelul dezvoltării economice și tipul de consum adoptat de indivizi, grupuri de indivizi și respectiv societate în ansamblul său. În acest sens, dezvoltarea durabilă presupune promovarea valorilor care încurajează acele tipuri de consum ce nu aduc atingere echilibrului natural și care nu depășesc posibilitățile membrilor societății, la un moment dat.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este acela de a găsi un optim al interacțiunii între sistemele economic, uman, ambiental și tehnologic.

Funcțiile generale, comune ale marketingului sunt:

1. Investigarea pieței, a necesităților de consum

2. Conectarea dinamică a activității firmei la mediul economico –social

3. Satisfacerea în condiții superioare a nevoilor de consum

4. Maximizarea profitului

Funcțiile specifice:

5. Educarea consumatorilor

6. Realizarea unui echilibru între principiile generale ale marketingului și cele ale protecției mediului înconjurător

7. Promovarea unei noi imagini a firmei și a produselor sale

CAPITOLUL II

PIAȚA PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR ECOLOGICE

2.1. Piața produselor agroalimentare ecologice

Strategiile de marketing ecologic definesc posibilități adecvate de transpunere în practică a instrumentelor de marketing clasic; ele stabilesc opțiunile posibile ale firmei în ceea ce privește acțiunile vizând protecția mediului.

Etapele realizării unei strategii de marketing ecologic în concordanță cu cerințele pieței presupune stabilirea:

domeniului de acțiune, altfel spus identificarea: pieței sau a segmentului de piață, produselor compatibile cu cerințele de protecție a mediului;

poziției față de ceilalți actori ai pieței: clienți, furnizori, asociați, concurenți.

În marketingul ecologic, piața poate fi tratată fie concentric, fie diferențiat. Abordarea concentrică a pieței presupune încercarea firmei de a câștiga o poziție puternică pe “piețe parțiale” (segmente); este de fapt vorba de o “politică” a nișelor. În cadrul abordării diferențiate , firma încearcă să patrundă pe toate segmentele de piață cu produse diferite. Se procedează, mai întâi la o segmentare a pieței în scopul localizării unor segmente avantajoase pentru firmă, fie din punctul de vedere al stabilității cererii, fie din punctul de vedere al stabilității concurenței.

Abordarea eficientă a unui segment de piață sensibil la cerințele de protecție a mediului se poate face prin variante ale unui produs, variante tehnologice, inovații de produs etc.Astfel, piața se poate lărgi, existând posibilitatea creării și descoperirii unor noi piețe de desfacere și a accesului la acestea.

Formularea și realizarea strategiilor de marketing ecologic se află sub influența cerințelor ecologice, a potențialului firmei, a potențialului pieței. În cadrul matricii produs-piață, ca punct de plecare pentru definirea domeniului de afaceri, luarea în considerare într-o măsură mai mare a punctelor de vedere ecologice permite exploatarea și extinderea volumului pieței.

Firmele care aplică în activitatea lor principiile ecomarketingului pot beneficia de numeroase avantaje: câștiga noi segmente de consumatori (cu putere de cumpărare mare); devansează concurența; realizează venituri mai mari pe termen lung; își îmbunătățesc imaginea; realizează economii de cheltuieli prin anticiparea anumitor prevederi și norme; au acces pe noi piețe etc.

În același timp, aplicarea principiilor ecomarketingului în activitatea de piață a firmei, poate conduce la manifestarea următoarelor dezavantaje: scăderea concurențialității firmei; o cerere scăzută pentru produsele ecologice; lipsa unor tehnologii ecologice aplicabile; costuri ridicate pentru investițiile ecologice; opoziții interne în firmă; legislație încă neclară în unele domenii etc.

2.2. Piața Uniunii Europene

Un sondaj de opinie făcut în țările UE arată câteva dintre reacțiile populației la găsirea unor soluții de îmbunătățire a protecției mediului.Sondajul arată, de asemenea, că 70% dintre cei intervievați au răspuns pozitiv în ceea ce privește cumpărarea în prezent sau pentru viitor a produselor “prieteni ai mediului”, chiar dacă acestea sunt mai scumpe decât celelalte.

Dezvoltarea agriculturii ecologice nu s-a realizat pe o scară largă în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial ca urmare a faptului că obiectivul prioritar al agriculturii europene în acea epocă era satisfacerea nevoilor imediate. În perioada cuprinsă între sfârșitul anilor 60 și începutul deceniului următor au luat ființă și s-au dezvoltat numeroase asociații și organizații care promovau agricultura ecologică. În același timp însă se manifestau mișcări de contestare a acestui tip de agricultură, determinate de interesele comerciale diferite ale epocii. În anii 80 agricultura ecologică s-a extins și în afara spațiului european, mai ales în SUA.

A crescut numărul producătorilor și au început să se manifeste o serie de preocupări în domeniile procesării și comercializării. Acesta este raspunsul la o cerere din ce în ce mai mare exprimată de consumatori. În aceeași perioadă au început să apară primele inițiative legislative în domeniu (în țări precum Austria, Franța, Danemarca) și au apărut primele subvenții la produsele ecologice. Recunoașterea acestui mod de producție la nivel european s-a făcut prin intermediul Reglementării numărul 2092 din 1991, prin intermediul căreia s-au definit și s-au uniformizat metodele de lucru din diversele țări europene membre ale Comunității. În aceste condiții, consumatorul poate fi mai sigur în legătură cu produsele consumate, cu modul lor de obținere, prelucrare și comercializare. Agricultura ecologică are o creștere anuală de 20-30% și o valoare de peste 6 miliarde de dolari. În anul 2001, în U.E., peste 3,7 milioane hectare (reprezentând 2,9% din suprafața agricolă) erau cultivate conform principiilor de producție ecologice. În Danemarca, agricultura ecologică cunoaște o mare dezvoltare, începând din 1995. Suprafața cultivată în anul 2002 a fost de circa 300000 hectare, reprezentând 10% din totalul suprafeței cultivate.

Cererea pentru produse ecologice este în creștere și în Germania, prețurile acestor produse fiind mai mari cu 30-100% față de cele ale produselor obișnuite. În Franța, producția ecologică reprezintă doar 1% din producția agricolă totală. Piața produselor ecologice este în creștere și în această țară, astfel că în anul 2002 a ajuns la 2,5 miliarde dolari. Producătorii francezi de produse ecologice nu pot face față unei cereri crescânde. De asemenea, Franța importă produse ecologice de tipul cerealelor, laptelui, cărnii și legumelor. Guvernul francez a adoptat un Program plurianual de dezvoltare a agriculturii, în care se prevede că Franța va deveni principalul furnizor european de alimente ecologice.

În Marea Britanie se constată o creștere a vânzărilor, în ultimii ani, cu peste 40%, în timp ce suprafețele destinate agriculturii ecologice reprezintă doar 3% din totalul suprafeței cultivate. În țările Uniunii Europene, agricultura ecologică deținea în anul 1997 aproximativ 2 milioane hectare (față de numai 120000 hectare în anul 1986), iar numărul întreprinderilor care s-au profilat pe producția ecologică a crescut în același interval de timp de la 7000 la 73000. Se estimează că în anul 2010, tehnologiile ecologice se vor aplica pe 20% din suprafața cultivată în cadrul UE. Ritmul anual de creștere al pieței europene a produselor agroalimentare ecologice este de 20-40%. Această creștere este consecința firească a preocupării crescânde a consumatorilor pentru sănătatea și securitatea lor.

Cele mai cerute alimente ecologice sunt cele care se consumă în stare proaspată, îndeosebi fructe, lactate, dar și produse transformate derivate din cereale. Rezultatele diverselor studii de piață întreprinse coincid: consumatorii europeni sunt interesați de consumul produselor alimentare ecologice pentru că sunt convinși de calitatea lor superioară, comparativ cu produsele convenționale. Chiar dacă sectorul produselor ecologice deține încă o cotă de piață scăzută în totalul produselor agroalimentare comercializate, toate studiile și previziunile sunt de acord cu o creștere importantă a sectorului pe termen mediu și lung. De exemplu, în Marea Britanie, în 1999 comparativ cu 1996, piața produselor ecologice s-a dublat.

Una din rețelele importante de supermagazine din această țară, Sainsbury, comercializa în anul 1987 doar 10 produse ecologice, iar în prezent are o ofertă de mai mult de 450 de astfel de produse, care înregistrează vânzări de aproximativ 3,5 milioane dolari pe săptamână. În aceeași rețea, doar în patru ani (1996-1999), s-a înregistrat o creștere de 30 de ori a vânzărilor de produse ecologice. Creșterea suprafețelor certificate în Uniunea Europeană a fost și continuă să fie importantă: în Marea Britanie, suprafețele destinate agriculturii ecologice dețineau 0,3% din totalul suprafețelor cultivate în anul 1996, ajungând la peste 1% în 1999; în Austria, aproximativ 10% din suprafața cultivată este destinată agriculturii ecologice, previziunile pentru anul 2010 fiind de 20%; Danemarca este considerată una din țările “fruntașe” în acest domeniu: intenționează ca la orizontul anilor 2010 să certifice ecologic aproximativ 50% din suprafața cultivată. În general, nu există statistici precise referitoare la volumul cererii de produse agroalimentare ecologice. Cifrele care se vehiculează se referă la ansamblul acestor produse, fără a face diferențieri pe categorii sau tipuri. Cu toate acestea, Federația Internațională a Produselor Organice (IFOAM) și International Trade Center (ITC) au realizat o serie de studii, cuantificând vânzările de produse ecologice pe principalele piețe ale lumii (Europa, SUA și Japonia) la aproximativ 10455 milioane dolari în anul 1997. Dacă pe plan mondial există un număr de aproximativ 100 de țări producătoare de produse agroalimentare ecologice, în Europa aproape toate țările au o ofertă, mai bogată sau mai redusă de astfel de produse.

Principalul producător european este Germania. De asemenea, Germania ocupă locul doi pe plan mondial, după SUA. O creștere însemnată a pieței germane s-a înregistrat la finele anilor 80 și începutul deceniului următor, când lanțurile de mari magazine s-au implicat în distribuția acestor produse. În Germania, magazinele naturiste ocupă poziția principală în ceea ce privește vânzarea de produse ecologice (cu 35%), urmate de supermagazine (24%), vânzări directe (20%) și alte canale de distribuție.

2.3. Piața internă

2.3.1 Cererea

Cererea de bunuri și servicii ecologice este în permanență creștere în perioada actuală. Această cerere condiționează comportamentul consumatorilor și al industriilor, își exercită influența și asupra cadrului legislativ. În ultimii ani se manifestă, în rândurile consumatorilor, un interes din ce în ce mai mare pentru produsele agricole și alimentare de calitate. În categoria produselor “de calitate” pot fi incluse și produsele rezultate în urma practicării unui tip de agricultură denumit “agricultură ecologică”. Utilizarea intensivă în sectorul agricol a unor cantități sporite de substanțe chimice, atât pentru fertilizare cât și pentru tratarea culturilor, a condus la apariția și manifestarea pe piață a unei cereri pentru produse “curate”, din partea unui număr din ce în ce mai mare de consumatori. Acest tip de cerere se înscrie într-o mișcare mai amplă și mai de durată, în direcția conservării și protejării mediului, care se manifestă, evident, și în agricultură.

Agricultura ecologică reprezintă o posibilă soluție la următoarele două probleme: pe de-o parte satisfacerea cererii pentru produse naturale, obținute prin metode care nu presupun folosirea substanțelor chimice, iar pe de altă parte diversificarea sectorului agricol, în contextul general al protecției mediului. Bazată pe sisteme de producție agricole durabile, agricultura ecologică vizează asigurarea producerii de produse agricole în cadrul exploatațiilor agricole prin reducerea intrărilor, în mod deosebit a pesticidelor și a îngrășămintelor chimice. Prezervând diversitatea biologică și utilizând specii adaptate mediului în care vor fi cultivate, specii rezistente la atacurile bolilor și dăunătorilor, agricultura ecologică asigură menținerea unui capital genetic important pentru perioada următoare, oferind în același timp consumatorilor produse agricole variate.

Agricultura ecologică încurajează integrarea unor activități complementare în cadrul exploatației agricole; favorizează sistemele de policultură – interesante atât din perspectiva protecției mediului cât și a conservării peisajului. Restricțiile în ceea ce privește fertilizarea și utilizarea de substanțe fitosanitare garantează obținerea unor produse sănătoase și, în același timp, elimină riscul contaminării mediului, fie la nivelul solului, fie la cel al pânzei freatice. La nivel macroeconomic, efectele benefice ale practicării agriculturii ecologice s-ar putea traduce printr-o mai bună ocupare a forței de muncă și, acolo unde există, eliminarea excedentelor.

Chiar dacă agricultura ecologică răspunde la numeroasele preocupări ale lumii contemporane, dezvoltarea ei nu este lipsită de obstacole și dificultăți, ci dimpotrivă. Transformarea unei exploatații agricole tradiționale într-o exploatație care practică o agricultură de tip ecologic comportă o serie de riscuri, atât din punct de vedere etnic cât și economic. În perioada de conversie, agricultorul nu poate compensa pierderea de productivitate pentru că produsele cu adevărat “curate” se obțin într-un interval de timp relativ îndelungat: cu cât intensivitatea practicilor tradiționale este mai mare, cu atât perioada de conversie este mai îndelungată. De asemenea, se consideră că agricultura ecologică presupune costuri de producție mai mari decât agricultura convențională, costuri datorate, în principal, utilizării unei forțe de muncă mai numeroase și randamentelor scăzute ale culturilor.

Nu putem omite faptul că, deși curentele de opinie în favoarea acestui tip de agricultură sunt extrem de favorabile, totuși numărul consumatorilor nu este la fel de important, ca urmare, în principal, a faptului că prețurile practicate la produsele ecologice sunt mai ridicate.

2.3.2 Oferta

Un important avantaj al agriculturii românești, aproape de neexploatat, este potențialul de producție ecologică. Cu toate acestea, în octombrie 2002, erau acreditați pentru o astfel de activitate doar șapte producători agricoli, care exportau întreaga producție obținută. Excepție face un singur sortiment de cașcaval, care se vinde în câteva magazine. Integrarea în structurile europene va obliga producătorii agricoli să se orienteze către domenii noi, una dintre cele mai accesibile nișe de piață fiind considerată agricultura ecologică.

România reprezintă un potențial agricol care nu poate fi neglijat, iar marea șansă a țării noastre este faptul că în ultimii ani nu s-au folosit îngrășăminte chimice și pesticide în exces, ceea ce constituie un avantaj evident în momentul conversiei spre agricultura ecologică. Consumatorul care cumpără produse alimentare ce poartă indicații referitoare la modul de producere ecologic își dorește un produs corespunzător calitativ din punctul de vedere al caracterului său “natural”. În acest context, reglementările existente în prezent limitează utilizarea în procesul de transformare industrială a ingredientelor de origine neagricolă (aditivi, arome etc.).

Este vorba, în acest caz, de a descoperi un punct de echilibru între așteptările consumatorilor – care-și doresc produse naturale și restricțiile tehnologice legate de producerea și aducerea pe piață a unei game suficiente de mărfuri alimentare prezentate sub titulatura de “ecologice”. Procesul de transformare industrială a produselor agricole provenite din sectorul ecologic este supus reglementărilor internaționale cât și celor din fiecare stat (țările din Uniunea Europeană sunt cele mai bune exemple în acest sens). Astfel, cu caracter de exemplu, reglementarea CEE 2092/1991 interzice recurgerea la tratamente ionizante pentru producerea produselor ecologice; de asemenea, recurgerea la utilizarea unor microorganisme genetic modificate, care sunt în mod curent utilizate în procesul de transformare al produselor agricole în produse alimentare convenționale nu este posibilă în sectorul de transformare ecologic.

Orice agent economic, fie că este vorba de un producător agricol, un transformator sau un importator care, în activitățile pe care le desfășoară aduc pe piață produse agricole sau alimentare care fac referire la modul de producere ecologic va trebui să facă o declarație în acest sens (către organul competent în această problemă). Cu alte cuvinte, agentul economic respectiv se supune controlului. Orice produs ecologic nu poate fi comercializat decât după ce a fost controlat și i-a fost certificată această calitate.

În România, inspecția și certificarea produselor agroalimentare ecologice se realizează de către organisme de inspecție și certificare din țările Uniunii Europene, cele românești urmează a fi acreditate de către organismul național de acreditare RENAR, începând din anul 2003. În materie de control există, de asemenea, reglementări stricte:

în cazul în care în aceeași exploatație agricolă se practică atât agricultura de tip convențional, cât și agricultura ecologică, se impune separarea parcelelor și a spațiilor destinate stocării. Controlul se va face la nivelul întregii exploatații agricole;

producătorul agricol trebuie să aibă o evidență strictă a programului său de cultură;

pentru unitățile care efectuează transformarea produselor ecologice, se impune respectarea unor principii asemănătoare ca și în cazul producătorilor agricoli. Putem preciza, în același context, rolul deosebit de important deținut de contabilitate: o contabilitate strictă a intrărilor și ieșirilor de produse ecologice va putea facilita activitatea de control;

ca și în cazul agriculturii, dacă în aceeași unitate industrială se produc atât produse alimentare convenționale cât și produse alimentare ecologice, se impune separarea producerii acestora. Loturile de produse trebuie să fie identificate și măsurate foarte precis astfel încât să nu existe posibilitatea amestecării celor două tipuri de produse: convenționale și ecologice;

în cazul în care organele de control constată nereguli, se vor elimina indicațiile care fac referire la caracterul ecologic al produsului. În situația în care infracțiunea are un efect prelungit, se poate retrage operatorului respectiv dreptul de a produce sau comercializa produse de tip ecologic.

Chiar dacă în etapa actuală problemele marketingului produselor agricole ecologice nu sunt dintre cele mai presante pentru agricultură, ele pot contribui la sporirea cantitativă și calitativă a ofertei agroalimentare, la o mai bună utilizare a forței de muncă disponibilă, la creșterea exportului de astfel de produse. În viitor, va trebui să înlocuim, din ce în ce mai mult sloganurile referitoare la mediul ambiant în măsuri concrete de acțiune. Mediul ambiant continuă să se deterioreze și acest lucru impune luarea unor măsuri drastice de protecție și, în același timp, necesitatea manifestării voinței politice și în acest domeniu.

CAPITOLUL III

ECOMIXUL DE MARKETING

Ecoprodusul

În prezent, realitățile pieței interne și externe adaugă o dimensiune suplimentară problemei calității, anume factorul de “competitivitate în condiții de concurență”. Noua viziune privind calitatea produselor trebuie să aibă un caracter integrator, asamblând o sferă largă de preocupări, cum ar fi:

cunoașterea în profunzime a strategiei producătorului, în scopul consolidării și extinderii poziției sale pe piață;

importanța produselor în programul general de vânzare și producție;

stabilirea condițiilor de utilizare a produselor;

cunoașterea caracteristicilor produselor etc.

Sintetic, piața impune o îmbunătățire continuă a calității produselor oferite consumatorilor. A aprecia calitatea unui produs, înseamnă a face o judecată asupra valorii sale comerciale; trebuie să se dispună de criterii de apreciere obiective pentru a evalua calitatea.

Pentru aprecierea calității produselor, puterile publice naționale și comunitare au elaborat și pus în aplicare norme (standarde) și semne de calitate. Prin acestea se concretizează voința puterilor publice respective de a pune la dispoziția producătorilor, distribuitorilor, utilizatorilor și consumatorilor criterii comune, obiective pentru aprecierea calității produselor și serviciilor. Alături de reglementarea calității de către puterile publice există și “semne de calitate” elaborate de către întreprinderi.

Proprietățile produselor

Proprietățile pot fi definite ca însușiri ale mărfurilor, ce le conferă acestora o anumită utilitate în consum, aducând un anumit serviciu consumatorilor. Cunoașterea proprietăților produselor este deosebit de importantă din perspectiva economică, urmare a faptului că acestea se modifică pe parcursul păstrării, respectiv utilizării produselor și, în același timp, datorită aportului lor la definirea calității și a încadrării produselor în anumite clase de calitate.Proprietățile produselor sunt foarte diverse, ele putând fi clasificate în funcție de mai multe criterii¹.

Astfel, distingem:

după ponderea pe care acestea o dețin în determinarea calității: proprietăți critice, care determină în mod hotărâtor calitatea, iar atunci când lipsesc o afectează grav. Aceste proprietăți, dacă nu înregistrează un anumit nivel, pot schimba destinația produsului respectiv; proprietăți importante, care contribuie la asigurarea unui nivel de calitate al produselor, respectiv la încadrarea în clase de calitate distincte; proprietăți minore, ce contribuie doar într-o mică măsură la determinarea calității produsului;

după aportul proprietăților la realizarea utilității produselor la consumator: proprietăți tehnico-funcționale; proprietăți economice; proprietăți psihosenzoriale și proprietăți ecologice;

după modalitatea de apreciere a calității, proprietățile pot fi: direct măsurabile; indirect măsurabile și apreciate organoleptic.

Este unanim acceptat faptul că firmele ar trebui să-și îndrepte atenția către tehnologii și produse care să aibă un efect nociv cât mai redus asupra mediului înconjurător. Obținerea unor produse noi, a unor ecoproduse, precum și performanțele acestora sunt extrem de importante având în vedere integrarea României în UE.

Țara noastră va trebui să facă față unor cerințe referitoare la calitatea produselor; de asemenea, România va trebui să respecte legislația restrictivă a UE în domeniul protejării mediului și combaterii poluării. Produsele cu performanțe ecologice sunt rezultatul unui proces integrat, în sensul că, încă din faza de concepere vor fi avute în vedere cerințele ecologice pe care le va satisface noul produs.

Evident, includerea anumitor restricții încă din faza de concepere a unui nou produs presupune o cheltuială suplimentară. Dacă însă această cheltuială nu este făcută, consecințele vor fi mult mai costisitoare, atât pe termen scurt, cât mai ales pe termen lung. În realitate firmele producătoare reușesc destul de greu să scoată pe piață produse absolut “curate”; în cele mai multe din cazuri preocupările sunt îndreptate către obținerea unor produse/servicii care să polueze cât mai puțin mediul.

Abordarea ecoprodusului nu poate fi făcută doar la nivelul unei singure verigi sau etape din ciclul de viață al acestuia; abordarea trebuie să fie una unitară, complexă, care să pornească din momentul conturării conceptului privind noul ecoprodus și să se încheie cu faza de deșeu și de reciclare a acestuia.

În acest context sunt extrem de importante toate tipurile de servicii pe care firmele producătoare, distribuitoare, comerciale sau piața le pot pune la dispoziția consumatorilor, astfel încât să fie stimulat și încurajat consumul ecoproduselor. Mă refer aici, în principal, la comunicare între toți actorii implicați și la sublinierea, prin intermediul comunicării, a avantajelor și beneficiilor pe care le poate aduce ecoprodusul.

Profesorul american Philip Kotler definește produsul ca fiind vehicul al unui serviciu. Ecoprodusul este produsul care răspunde cererii consumatorilor și, în același timp armonizează interesele acestora, pe termen scurt, mediu și lung.

Ecoprodusele sunt:

produse care sunt obținute prin intermediul unei utilizări eficiente a resurselor implicate în producerea și realizarea lor;

produse care permit, într-o proporție mai mare sau mai mică,reciclarea lor;

produse care utilizează resurse sau materii prime disponibile în locul celor rare sau deficitare;

produse care datorită caracteristicilor lor conduc la reducerea cantităților de deșeuri rezultate în urma fie a producerii, fie a consumului.

În cadrul unei firme, un produs “eco” se poate constitui fie într-un avantaj, fie într-un dezavantaj, după cum urmează: în cazul în care firma reușește să pătrundă pe o piață sau pe un anumit segment al unei piețe în care există cerere pentru ecoprodusul respectiv, în urma confruntării cererii cu ofertă firma în cauză va avea un avantaj în comparație cu concurența; în cazul în care nu există o cerere bine concretizată pentru ecoprodus, ca urmare a faptului că prețul acestuia este mai mare în raport cu produsele concurenței, firma va pierde.

Manifestarea și stimularea cererii pentru astfel de produse se face prin conștientizarea consumatorilor, printr-un proces de comunicare permanentă între firmă și piață, astfel încât, încetul cu încetul, consumatorul să-și transforme comportamentul său obișnuit, să devină un consumator responsabil. Este utilizată foarte frecvent în ultima vreme noțiunea de utilitate socială a consumatorului, definind prin aceasta responsabilitatea prezentă și viitoare a omului, în calitatea sa de consumator.

Ecoeticheta

Asistăm, în ultimii ani, la manifestarea, în toate domeniile de activitate, a unor schimbări determinate de luarea în considerare a aspectelor referitoare la protecția mediului. Evident, aceste schimbări afectează și sfera comercializării produselor. O atenție deosebită este acordată problematicii deșeurilor, consumurilor energetice din ce în ce mai mari, utilizării iraționale a diverselor categorii de resurse etc. și implicațiilor acestora asupra ecosistemelor naturale.

Efectele negative ale activităților poluante se repercutează în mod direct și în forme dintre cele mai diverse asupra sănătății și securității consumatorilor. Consumatorii, dar în aceeași măsură și distribuitorii, mai ales în țările dezvoltate, adoptă sau nu un anumit produs nu doar în funcție de aspectele considerate până nu demult “mai” importante: calitatea, prețul, disponibilitatea ci și în funcție de aspectele privind protecția mediului asociate acestuia. Efectele ce vizează mediul reunesc de fapt efectele exercitate de produs asupra mediului pe întreaga sa durată de viață. De asemenea, multe țări au adoptat programe de ecoetichetare, care permit consumatorilor să aleagă produsele care respectă mediul. Ecoetichetarea este o activitate voluntară, însă ea se afirmă din ce în ce mai mult ca o exigență pe diverse piețe.

Consumatorii care dispun de venituri ridicate aleg produsele ecoetichetate în detrimentul celorlalte, chiar în condițiile în care trebuie să plătească, evident, un preț mai mare pentru acestea.În acest context, produsele care nu sunt etichetate corespunzător fac față cu greu concurenței. Preferința pentru produse ecoetichetate, exprimată pe diverse piețe, ridică pentru producători problema reconceperii produselor proprii, a ambalajelor și a tehnologiilor, astfel încât produsele rezultate să fie “prietenoase” cu mediul. Pentru a evalua impactul exercitat de produs asupra mediului, este necesar să fie analizat întregul său ciclu de viață, pornind de la faza de concepție și ajungând pâna la cea de deșeu.

Pentru ca produsele să fie acceptate de către consumatorii din ce în ce mai exigenți în legătură cu protecția sănătății lor dar și a mediului, ele trebuie să transmită un mesaj corespunzător. Mesajul destinat consumatorilor poate îmbrăca diverse forme. De exemplu, consumatorul poate fi informat în legatură cu utilizarea rațională a resurselor în procesul de producție, cu utilizarea unor ambalaje economice, de dimensiuni rezonabile etc. De asemenea, mesajul poate fi transmis cu ajutorul unor mărci sau sloganuri inscripționate pe eticheta produsului, prin informații referitoare la atestarea calității produsului vizat etc. Ecoetichetarea este destinată să ajute consumatorul în identificarea și alegerea produselor și serviciilor care sunt cele mai “prietenoase” cu mediul comparativ cu produsele similare existente pe piață.

Ecoetichetarea se alătură numeroaselor măsuri adoptate în întreaga lume, în scopul reducerii și eliminării modurilor de producție și consum non-durabile, al obținerii unui nivel superior de calitate a vieții, al păstrării sănătății și securității consumatorilor. Aceste obiective sunt cuprinse în Declarația de la Rio asupra mediului și dezvoltării. Această Declarație continuă de fapt prevederile Summitului asupra Pamântului adoptate la Conferința Națiunilor Unite asupra mediului și dezvoltării din 1992.

Summitul Pamântului a confirmat de asemenea faptul că statele trebuie să coopereze pentru a încuraja un sistem economic internațional deschis, care să servească drept sprijin pentru o creștere economică sănătoasă și o dezvoltare de tip durabil în toate țările și care să abordeze într-o măsură mai mare problemele legate de degradarea mediului.

S-a precizat, de asemenea, faptul că măsurile de politică comercială ce vizează protecția mediului nu trebuie să se transforme în mijloace de discriminare sau în restricții impuse artificial comerțului internațional.

Se cuvine să precizăm faptul că pe plan mondial există numeroase organisme ce abordează problematica dezvoltării activităților comerciale în corelație cu aspectele ce vizează protecția mediului. Dintre acestea amintim: Uniunea Europeană (UE), Comisia Codex Alimentarius FAO/OMS, Centrul de Comerț Internațional (CCI), Organizația Internațională a Standardizării (ISO), Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), Conferința Națiunilor Unite asupra Mediului și Dezvoltării (CNUCED), Programul pentru Dezvoltare al Națiunilor Unite (PNUD), Organizația Mondială a Comerțului (OMC).

Primul program de ecoetichetare datează din anul 1977 și a fost derulat în Germania. Ulterior au fost inițiate și dezvoltate astfel de programe în Uniunea Europeană, Brazilia, Canada, China, Croația, Israel, Japonia, Noua Zeelandă, Coreea, Taiwan, Thailanda, Statele Unite ale Americii etc. Majoritatea acestor programe se încadrează în Rețeaua Globală de Ecoetichetare, creată în anul 1994, rețea care vizează încurajarea cooperării, a schimburilor de informații, armonizării și promovării acestor programe în întreaga lume. Principala caracteristică a programelor de ecoetichetare este aceea că sunt voluntare. Ele apar la inițiativa unor organisme independente și sunt susținute, în majoritatea cazurilor, de către guvernele respective.

Eticheta ecologică în România

În România, procedura de acordare a etichetei ecologice este prevăzută în Hotărârea de Guvern numărul 189 din anul 2002. Scopul introducerii etichetei ecologice este de a promova produsele care au un impact redus asupra mediului, pe parcursul întregului lor ciclu de viață, în comparație cu altele aparținând aceluiași grup de produse.

Promovarea acestor produse contribuie la utilizarea eficientă a resurselor și la un nivel ridicat de protecție a mediului, prin furnizarea către consumatori a unor informații corecte, exacte și stabilite pe bază științifică despre produsele respective. Eticheta ecologică se acordă, în România, la cerere grupurilor de produse care îndeplinesc următoarele condiții:

potențial ridicat de protecție a mediului, care să determine alegerea făcută de cumpărător;

avantaje competitive pentru producătorii de bunuri și / sau prestatorii de servicii;

cerere mare de consum sau utilizare finală, exprimată prin volumul de vânzări.

Eticheta ecologică utilizată în țara noastră va cuprinde informații simple, clare, exacte și stabilite pe bază științifică în ceea ce privește aspectele de mediu care sunt luate în considerare la acordarea acesteia, pe de-o parte și informații privind motivele pentru care s-a acordat eticheta ecologică, pe de altă parte.

Eticheta ecologică va cuprinde, în mod efectiv, două rubrici:

rubrica 1 cuprinde simbolul etichetei ecologice. Acesta este o floare pe fond alb cu șase petale, sub formă de cercuri, colorate alternativ în roșu, galben și albastru și frunze colorate în verde; centrat se scriu inițialele “RO” cu font Times New Roman 12. Componentele R si O ale marcajului RO trebuie să aibă aceeași dimensiune pe verticală, nu mai puțin de 3 mm; diametrele celor șase cercuri au aceeași dimensiune, nu mai puțin de 5 mm;

rubrica 2 cuprinde textul descriptiv. Textul se va scrie integral în negru, cu font Times New Roman 12. Fondul este alb. Autoritatea competentă pentru acordarea etichetei ecologice este Ministerul Apelor și Protecției Mediului. Pe lângă Ministerul Apelor și Protecției Mediului se înființează Comisia Națională pentru Acordarea Etichetei Ecologice, organ consultativ cu rol în luarea deciziilor privind acordarea etichetei ecologice.

Solicitările pentru acordarea etichetei ecologice pentru produsele introduse pe piață se înaintează autorității competente de către agenții economici: producători, importatori, prestatori de servicii, comercianți. Comercianții pot solicita acordarea etichetei ecologice numai pentru produsele introduse pe piață sub numele propriei mărci.

Conform HG 189/2002, autoritatea competentă promovează utilizarea etichetei ecologice prin acțiuni de conștientizare a opiniei publice și prin campanii de informare a consumatorilor, producătorilor și comercianților.

Asistăm, în ultima vreme, la o concurență din ce în ce mai accentuată între producători în ceea ce privește oferta de produse “mai mult sau mai puțin ecologice”. Utilizând argumente dintre cele mai diverse, aceștia încearcă să convingă consumatorii că produsele proprii sunt “mai” ecologice decât cele concurente. Consumatorii, la rândul lor, sunt preocupați de problematica protecției mediului și, în consecință, nu ezită să cumpere produse care poartă mențiuni de genul “natural”, “ecologic”, “biodegradabil” (în cazul ambalajelor) etc.

Atributele respective sunt însă destul de greu de verificat de către consumatori și în aceste condiții ei pot fi înșelați. Evident, unii producători fac eforturi deosebite în scopul realizării unor produse respectuoase față de mediu, în timp ce alții atașează doar anumite atribute produselor obișnuite, “îmbrăcându-le în verde”. Marca de mediu nu are un caracter obligatoriu; ea este considerată un instrument cu un pronunțat caracter de informare asupra anumitor proprietăți ale unui produs care poate exercita anumite efecte benefice asupra consumatorilor, pe termen scurt, mediu, dar mai ales lung. Marcarea ecologică a produselor se practică de puțin timp (în ultimele două decenii). De exemplu, în Germania, prima marcare ecologică s-a efectuat în 1978; în prezent sunt marcate peste 3.600 produse, structurate în 64 categorii².

Marcarea ecologică este un procedeu relativ nou, specific mai ales țărilor dezvoltate. Marca atribuită produsului îi conferă acestuia o anumită individualitate iar în timp, ecomarca va îndeplini una din funcțiile clasice ale mărcii, și anume aceea de garanție (și este vorba, în principal de garantare a calității, a sănătății și originalității produsului în cauză).

Ecoambalajul

Produsele pot polua atât prin intermediul substanțelor din care sunt obținute, cât și prin intermediul consumului. Societatea trebuie să propună alternative la produsele care poluează prin intermediul altora, cu un potențial poluant inferior. Un aspect deosebit de important este acela al comportării produselor în perioada ulterioară vânzării lor. În cazul produselor industriale, există multe firme care acordă anumite facilități privind reciclarea sau tratarea deșeurilor.

Produsele care au un impact scăzut asupra mediului sunt marcate corespunzător – cu o marcă ecologică, dovedind astfel faptul că potențialul lor poluant este scăzut. Înainte de a fi marcate, produsele sunt supuse unor operațiuni de testare, de monitorizare a proprietăților lor. Analiza produselor se face pentru întreg ciclul de viață al acestora.

Pentru utilizarea mărcii ecologice, firmele trebuie să plătească o taxă ce le acordă dreptul utilizării acesteia. Marcarea ecologică nu este obligatorie. România, în perspectiva aderării la UE, ar trebui să se orienteze spre astfel de produse, astfel încât pătrunderea pe anumite segmente ale piețelor externe să fie asigurată.

În planurile de afaceri elaborate de către firmele care doresc să-și reorienteze activitatea componentă ecologică trebuie să fie obligatorie. De asemenea, reciclarea produselor, componentelor uzate ale acestora etc. poate să fie făcută în noi unități, specializate, de mici dimensiuni, cu avantaje evidente din mai multe puncte de vedere: economic, social, al protecției mediului. Problema ambalajelor este una extrem de importantă în cadrul interrelației produs – protecția mediului înconjurător. Am putea afirma chiar că în domeniul ambalării s-au facut simțite primele preocupări în ceea ce privește protejarea mediului înconjurător. Evident, sunt extrem de criticate ambalajele de unică folosință și cele confecționate din material nereciclabil.

Trebuie precizat faptul că indiferent de materialul utilizat, ambalajul trebuie să-și păstreze funcțiile sale clasice: de protejare a produsului, de transport, de informare). Ambalajul, eticheta în speță ar trebui să conțină informații cât mai complete și complexe privind compoziția produsului, modul de păstrare și utilizare al acestuia, valențele pentru organismul uman (în cazul produselor agroalimentare) etc.

Ambalajul este unul din cele mai importante elemente ale produsului: un produs bine ambalat poate reprezenta o garanție a sanătății consumatorilor. Pentru produsele alimentare, ambalajele de unică folosință au avantajul că sunt aseptice, dar dezavantajul de a nu putea fi reutilizate, ducând la o creștere a volumului de deșeuri.

În comparație cu ambalajele de unică folosință, ambalajele refolosibile pentru produsele alimentare pot fi reintroduse în circuitul economic, dar prezintă riscul de a nu fi aseptice. Reutilizarea ambalajelor este o funcție de mai multe variabile. Acest proces nu trebuie să diminueze funcțiile de protejare, transport, achiziție și informare a ambalajelor respective. O soluție mai veche este aceea a ambalării funcționale a produselor, sau, altfel spus , evitarea ambalării multiple; de asemenea sunt recomandate ambalajele biodegradabile.

Reciclarea ambalajelor este un proces ce a cunoscut o amplă dezvoltare în țările membre UE, unde există restricții în ceea ce privește depozitarea ambalajelor utilizate. Acestea trebuie separate pe tipuri: plastic, sticlă, metal etc. Soluțiile de reciclare devin din ce în ce mai ingenioase și se realizează, în unele cazuri, inclusiv elemente de construcție (din cutii de conserve). Există multiple preocupări pe plan internațional în legătură cu problematica extrem de complexă a deșeurilor: în unele cazuri se pune problema reintroducerii în circuitul de producție a acestora, respectiv deșeurile sunt considerate ca o sursă de materii prime. Funcționează un organism numit “Biroul Internațional al Recuperării și al Reciclării”, având drept principal scop reciclarea materialelor. Acest organism consideră deșeurile ca fiind “materii prime secundare”.

Pentru a asigura o protecție corespunzătoare a mediului, se pune problema transportului, depozitării, manipulării, gestionării deșeurilor. Problema deșeurilor este din ce în ce mai actuală și mai acută ca urmare a creșterii cantităților și a necesității tratării corespunzătoare a acestora astfel încât mediul înconjurător să aibă cât mai puțin de suferit.

Ecoprețul

În legatură cu prețurile produselor ecologice, pot fi precizate următoarele aspecte:

în majoritatea cazurilor, prețurile produselor ecologice sunt mai mari decât prețurile produselor obținute prin metode clasice , industriale. Chiar și în aceste condiții, produsele au o piață asigurată datorită faptului că există grupe de consumatori dispuși să plătească aceste prețuri mai mari;

în unele cazuri, utilizarea pe scară largă a unor produse sau subproduse obținute de către fermieri în propriile exploatații, contribuie la formarea unor prețuri avantajoase pentru cumpărători;

chiar dacă la prima vedere prețul unui produs ecologic este mai mare decât al unui produs similar obișnuit, cheltuiala respectivă poate fi abordată și ca o investiție în sănătatea omului și a mediului ambiant. În general, prețurile produselor se stabilesc în funcție de costurile de producție, distribuție și comercializare aferente; în funcție de clienți și de concurență. Aceste principii sunt valabile și în cazul ecoproduselor.

Problema care se ridică în cazul ecoproduselor este aceea a acceptării unor prețuri mai mari de către un număr cât mai mare de consumatori. Soluția acestei probleme este găsirea acelor segmente de consumatori dispuși să plătească un preț mai mare.

Altfel spus, consumatorii trebuie să fie de acord și să accepte prețurile mai mari.

Acceptarea prețurilor mai mari poate fi influențată de:

prezentarea avantajelor consumului produselor respective;

aducerea la cunoștința publicului a gradului de sănătate și siguranță oferite;

o imagine favorabilă a firmei în rândul consumatorilor;

creșterea veniturilor populației etc.

Din punctul de vedere al consumatorului, prețul poate fi privit astfel:

sacrificiu făcut pentru procurarea produsului ales și renunțarea la alte produse care ar avea totuși nevoie;

indicator general de calitate, considerând produsele mai scumpe de o calitate mai bună, lucru care nu este adevărat întotdeauna;

indicator de alegere a alternativelor în decizia de cumpărare, când ofertanții prezintă un sortiment mai bogat;

informație sintetică de caracterizare a produsului în raport cu produsele înlocuitoare.

Calitatea și prețul produselor

Calitatea, realizarea calității nu sunt probleme noi în cadrul firmei sau al societății. Preocupările din aceste domenii sunt extrem de diverse. Astfel, în permanență, calitatea a fost analizată în legatură cu cantitatea și cu costurile, implicit cu prețurile.

Un consumator aflat în fața unui produs mai scump este, în general, convins de faptul că acel produs este superior din punct de vedere calitativ în comparație cu produsele similare.

Evident, nu există produse perfecte. Calitatea este o noțiune relativă și de aceea se impune o continuitate a procesului de îmbunătățire a sa. Creșterea nivelului de calitate al produselor oferite consumatorilor reprezintă o cale importantă de reducere a costurilor.

Afirmația anterioară poate fi susținută de următoarele argumente:

oferta de produse care corespunde cerințelor consumatorilor contribuie, în mod efectiv, la creșterea volumului vânzărilor, fenomen care, la rândul său, determină o reducere a nivelului costurilor fixe;

există numeroase posibilități de îmbunătățire a calității care fac apel la simplificarea conceperii și producerii efective a produselor.

Ecodistribuția

Distribuția produselor ecologice prezintă o serie de specificități. În țările dezvoltate sunt organizate și funcționează filiere ale acestor produse: grupuri de producători care sunt în relații permanente cu intermediari specializați, magazine specializate în vânzarea acestor produse sau raioane specializate în marile magazine. În general, există rețele de distribuție separate: în Uniunea Europeană există norme care precizează faptul că ambalarea, depozitarea, transportul, manipularea produselor ecologice trebuie să se facă într-un circuit care să nu se suprapună cu circuitul produselor de tip industrial.

Ambalarea reprezintă un aspect deosebit de important în cadrul distribuției produselor ecologice. În literatura de specialitate, și nu numai, s-a vorbit foarte frecvent în ultima vreme despre așa numita dimensiune ecologică a ambalajului.

Între multiplele motive care au determinat o asemenea abordare, am putea aminti doar faptul că ambalajele poluează mediul (abordând și numai din punct de vedere cantitativ acest aspect).

Produsele ecologice trebuie transportate în ambalaje care să împiedice orice posibilă substituire a conținutului. Aceste ambalaje conțin, de obicei, indicații cu numele și adresa producătorului sau transformatorului, numele produsului și indicațiile referitoare la modul de producție ecologic.Comercializarea produselor ecologice provenind din import va fi supusă unor norme și controale foarte stricte. Examenele ce vor fi făcute vor viza, în principal, reglementările privitoare la producerea lor, precum și dispozițiile referitoare la control. Loturile importate vor fi însoțite de un certificat de control eliberat de organismul de control din țara de origine, certificat care va da garanția respectării tuturor normelor ecologice.

Transportul produselor ecologice provenind din import se va face într-un ambalaj închis, care să conțină mențiuni referitoare la importator și la elementele de identificare ale produsului în conformitate cu certificatul de control care însoțește lotul respectiv.

Realizarea unei economii solide, la nivel internațional, presupune înlăturarea restricțiilor legate de comerțul internațional. Comerțul cu produse – materii prime și produse finite – a crescut de 11 ori din 1950 până în 1994, atingând în 1994 o valoare de 3,5 bilioane dolari și depășind viteza de extindere a producției mondiale. De asemenea, se află în creștere comerțul cu servicii.Expansiunea comerțului implică o serie de pericole, precum: depozitarea de substanțe toxice; distrugerea unor păduri tropicale; crearea unor “paradisuri” ale poluării etc. Unul din principalele produse comercializate pe piața mondială, rezervele de combustibili fosili, implică un pericol ecologic considerabil.În 1990, exporturile de energie, în principal petrol, gaze, cărbune și curent electric – au însumat 3.500 milioane tone echivalent cărbune, ceea ce reprezintă aproximativ 1/3 din energia produsă în lumea întreagă.

Strategiile privind diminuarea costului ecologic al comerțului mondial vizează următoarele domenii:

ridicarea barierelor tarifare, ca mecanism de control al ierarhiei industriale mondiale. Țările industriale impun tarife mari pentru produsele prelucrate în scopul protejării propriilor industrii prelucrătoare;

diversificarea bazei industriale, care poate oferi mijloace de îmbunătățire a protejării mediului;

adoptarea altor forme de comerț, care nu sunt nocive din punct de vedere ecologic și social.

Mișcarea “comerțul echitabil” încearcă să soluționeze problemele sociale cauzate de comerț, prin promovarea schimburilor cu produse realizate în conformitate cu respectarea unor cerințe sociale, cum ar fi: condiții de lucru adecvate; prețuri corecte pentru producători etc.

CAPITOLUL IV

PIAȚA PRODUSELOR ECOLOGICE DIN ROMÂNIA

4.1.1. Piața produselor bio din România

Aflată în faza de pionierat, piața produselor bio din România este formată 80% din importuri, deși avem și noi agricultură ecologică. Mai scumpe decât cele din import, ecologicele românești sunt mai apreciate afară, unde puterea de cumpărare este cu totul alta. Și-au făcut însă loc pe piață producătorii și comercianții care au știut să se diferențieze și să aducă sortimente greu de găsit și în alte părți. O nișă care crește de la un an la altul, pentru că Europa Occidentală este flămândă de produse curate.

Bio, eco sau organic – sunt cuvinte care au intrat, de mai mulți ani, în vocabularul uzual al consumatorilor. Văzută până nu demult ca un business exotic, producția agricolă în sistem ecologic pare să fi prins destul de bine în România. Aproape jumătate de milion de hectare sunt astăzi folosite în acest scop, conform ultimelor cifre centralizate ale Ministerului Agriculturii. Din datele statistice privind înregistrarea operatorilor în sistemul de agricultură ecologică, comunicate de către Direcțiile pentru Agricultură Județene și a Municipiului București rezultă că, în primele șase luni ale anului 2012, au fost înregistrați un număr de aproximativ 24.500 operatori, iar suprafața totală cultivată în sistemul de agricultură ecologică este de aproximativ 410.000 de hectare.La un total de 13,3 milioane de hectare suprafață totală a terenurilor agricole din România, cifra reprezintă circa 3%. O creștere semnificativă, dacă este să luăm în calcul faptul că, în urmă cu 4-5 ani, erau cultivate sub 100.000 de hectare de teren în sistem ecologic. Numărul operatorilor înregistrați în acest sector a crescut de aproape trei ori din 2010 până în 2011. Piața evoluează într-o cadență constantă, de maximum 20%.

Dacă ar fi să comparăm cu Germania, țara cu cea mai lungă tradiție în domeniu, de aproximativ o sută de ani, vom vedea câteva discrepanțe. Agricultorii nemți cultivă aproape un milion de hectare de produse organice, ceea ce reprezintă 5,9% din suprafața totală, iar 70% dintre fermieri sunt organizați în asociații. În Germania, piața are o valoare de 5,9 miliarde de euro, în timp ce în România nu s-a atins încă pragul de 100 de milioane de euro.O dezvoltare foarte rapidă au înregistrat cultivatorii de cereale sau alte plante, care lucrează sute sau mii de hectare. Într-un top al județelor din România, Tulcea este pe primul loc, cu circa 35.000 de hectare de teren pe care se practică agricultură ecologică. O asociație de proprietari de terenuri a adunat circa 20.000 de hectare în acest județ, sub sigla „Delta Dunării Organics”, o inițiativă a antreprenorului local, Petrișor Petrescu. Compania rulează anual peste zece milioane de euro din producția și comercializarea de cereale, plante aromatice sau oleaginoase.

Potrivit datelor furnizate de Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală, județul Tulcea avea, în anul 2008, 24.600 de hectare cultivate ecologic, cifra crescând de la un an la altul până a ajuns la circa 15% din suprafața agricolă totală. Cea mai mare parte a produselor realizate în sistem ecologic pleacă la export. Președintele Asociației Operatorilor din Agricultura Ecologică – Bio România, Marian Cioceanu, estimează că la nivelul întregii țări consumul de produse ecologice reprezintă doar 2% din totalul alimentelor consumate, deși aproape 70% din produsele provenite din mediul rural românesc pot fi clasificate ca fiind naturale și ecologice. Astfel, piața românească de produse ecologice, adică ceea ce se consumă în țară, ar putea ajunge la 80-100 de milioane de euro, jumătate din această valoare provenind din produsele românești (în cea mai mare parte miere, vin și produse de panificație), iar cealaltă jumătate din importuri realizate în special de marii retaileri. Asta în ceea ce privește numai consumul intern.Dar când vorbim despre piața internă a produselor ecologice, trebuie să avem în vedere două componente: consumul intern și producția internă. Pentru că o bună parte din producție pleacă la export. Valoarea exporturilor românești de produse ecologice se ridică la peste 200 de milioane de euro pe an, în creștere de la un an la altul, cele mai exportate produse fiind cerealele, mierea, fructele de pădure și soia. Mai sunt cantități importante, dar mai mici decât în cazul cerealelor, de produse finite, precum brânzeturi, vinuri sau produsele de panificație.

Potrivit asociației Bio România, la ora actuală, țara noastră exportă majoritatea produselor ecologice, în proporție de 90%, de la miere la ulei, produse oleaginoase și fructe către Germania, Italia, Spania, Marea Britanie, țările nordice, unde sunt procesate pentru a fi comercializate ca produs finit. La fel de atractive pentru export sunt și Statele Unite, Japonia, Dubai. În același timp, 80% din oferta bio din magazine provine din import. Explicația: alimentele eco românești, fabricate în cantități mai mici, au costuri mai mari de producție și, ca atare, sunt mai scumpe. Și-au constituit un public fidel, însă deocamdată nu reprezintă un mod de viață. Cei care cumpără un procent important de produse bio dintr-un magazin de specialitate se numără pe degete și sunt în general, persoane peste 30 de ani, cu familie, lideri de opinie cu venituri peste medie. Restul consumatorilor completează sau îmbină mâncarea convențională cu anumite produse bio, unii cumpără doar pentru copii, alții doar atunci când suferă diverse afecțiuni, asociind greșit mâncarea bio cu o mâncarea de regim. Oportunități de dezvoltare există, atâta timp cât cei care abordează această zonă mizează pe diferențiere. Potențialul imens din acest domeniu poate fi cu atât mai ușor exploatat cu cât Ministerul Agriculturii susține fermierii care aleg să facă agricultură ecologică. Astfel, începând cu anul 2010, a fost inițiată o formă de sprijin financiar specific pentru exploatațiile aflate în perioada de conversie la agricultură ecologică, prin Hotărârea Guvernului nr. 759/2010 privind acordarea de ajutoare specifice pentru îmbunătățirea calității produselor în sectorul de agricultură ecologică. Primele fixe sunt între 153 și 400 de euro pe hectar, dintr-o sumă totală de 3 milioane euro pe an, iar pentru 2012 sunt prevăzute peste 4 milioane de euro din fondurile Uniunii Europene. Această formă de sprijin vizează stimularea exploatațiilor înregistrate în sistemul de agricultură ecologică, aflate în perioada de conversie, prin acordarea de plăți anuale suplimentare, urmărindu-se în principal îmbunătățirea calității produselor agricole, prin trecerea exploatațiilor din agricultura convențională la practicarea agriculturii ecologice. Acest ajutor specific se acordă operatorilor din producția vegetală, creșterea animalelor și apicultură, pe categorii de exploatație, fiind stabilite plafoanele maxime de la 1.500 euro pentru dimensiunea exploatației cuprinsă între 0,30 – 5 de hectare și până la 3.800 euro pentru exploatațiile de peste 100 de hectare în producția vegetală.

Piața produselor bio din România este apreciată în acest moment la aproximativ 1% din piața bunurilor de larg consum. Această estimare are la bază un studiu de piață complex realizat de Cult Market Research. Studiul a folosit atât metode calitative (interviuri în profunzime cu manageri sau proprietari de magazine bio, focus grupuri cu utilizatori de astfel de produse), cât și metode cantitative (ancheta pe bază de chestionar telefonic pe un eșantion de conveniență din București). Prin această cercetare s-a urmărit punerea față în față a experientelor comercianților de produse bio și opiniile consumatorilor (utilizatori sau non-utilizatori de astfel de produse).

Primele business-uri cu produse bio în Romania s-au dezvoltat începând cu anul 2008 când a fost deschis un magazin bio în Timișoara. Până în 2010 s-au deschis aproximativ zece magazine în București, câteva zeci de magazine online iar mai mulți retaileri au infințat raioane cu produse bio în marketuri și hypermarketuri. Managerii magazinelor cu care am discutat caracterizează piața pe care activează ca fiind încă tânără. “Afacerea bio” este una restrânsă și ca număr de angajați necesari. Fiind de cele mai multe ori o afacere de familie, numărul de angajați se situează de la 2-3 persoane până la 20-25 de persoane. În prezent, un business în domeniul bio nu este considerat foarte profitabil, dar managerii apreciază că trendul este unul crescător. Cifrele de afaceri în 2009 pentru magazinele de profil se situează între 40 de mii și 350 de mii de Euro, variația rezultând și în funcție de dimensiunea investiției inițiale. Există anumite produse care se regăsesc în toate magazinele cuprinse în cercetare indiferent de specificul fiecăruia dintre ele. Astfel, produsele pentru bebeluși și copii, produsele de savoare precum și cele cosmetice sau detergenții, sunt produsele disponibile în toate magazinele bio din București. Pe poziția a doua, ca și disponibilitate în magazine, se regăsesc produsele uscate și semi-preparate iar la mică distanță se situează produsele food-fresh și băuturile non alcoolice. Majoritatea produselor comercializate în magazine bio provin din import, (între 70-80% dintre produsele comercializate). Dintre acestea, cele mai multe sunt achiziționate de la alți importatori, un mic procent fiind importat de magazinul care le și comercializează. Principalele țări de achiziție a acestor produse sunt: Germania, Franța, Austria, Italia sau Grecia (pentru produsele cosmetice). Pentru puținele produse autohtone pe care le putem găsi în magazinele de profil, zonele de proveniență sunt: București, Timișoara, Suceava, Cluj, Sibiu sau Buzău. Oferta de alimente proaspete bio (cum ar fi fructele și legumele sau produsele lactate) este foarte scazută din cauza lipsei unui flux constant de aprovizionare, a costurilor de depozitare și a cererii fluctuante pentru acest gen de produse. De asemenea, comercianții de produse bio sunt de parere că pierderile de 25-30% sunt inevitabile atunci când se comercializează produse proaspete.

Comercianții de produse bio estimează că acest tip de produse reprezintă numai 5% din totalul costului zilnic al unei familii care încearcă să adopte un stil de viață bio. Există însă și consumatori cu obiceiuri de cumpărare „de tip supermarket” care se aprovizionează la un anumit interval de timp cu cantități mai mari, aceștia făcând parte din categoria consumatorilor avizați, care știu exact ce doresc să cumpere. Ponderea vânzărilor către clienții fideli pentru anumite magazine bio este foarte mare, peste 60% dintre cei care cumpară o dată, revenind ulterior. În acest moment comercianții de produse bio trebuie să facă față problemelor legate de: lipsa producătorilor autohtoni, numărul scăzut de importatori, lipsa finanțării (bani pentru promovare, achiziții, dezvoltare, etc), nereglementarea unor modele de aprovizionare, slaba informare a celor mai mulți consumatori și, în principal, lipsa unei mase critice suficiente de consumatori. Pentru aceasta, atât începerea unei afaceri bio cât și dezvoltarea celor existente trebuie să se bazeze pe analize și studii de piață solide care să îi ajute la elaborarea sau imbunătățirea planului de afacere, a strategiei de comunicare și, în cele din urmă, la cucerirea consumatorului.

4.2. Produse bio cumpărate de români

În ultimii ani, produsele bio au devenit tot mai căutate de către consumatorii români, iar vânzările au crescut cu aproximativ 15-20% pe toate categoriile de produse. În topul vânzărilor de produse bio sunt lactatele, urmate de ouă, formule pentru bebeluși, produse zaharoase și produse cosmetice de îngrijire. De la zi la zi, oameniii sunt tot mai interesați să investească în sănătatea lor, ceea ce încurajează firmele mici sau mari cu produse bio. Vânzările sunt bune și pe măsură ce anii trec, acestea cresc tot mai mult. Dacă prețurile la produsele bio vor fi rezonabile și accesibile pentru tot omul, atunci vânzările vor crește tot mai mult”, spune Ligia Pop, fondatoarea magazinului de produse bio Raw Vegan Mall.“Am creat Raw Vegan Mall, cu scopul de a ușura munca oamenilor de a găsi o paletă largă de produse bio, aparatură și cărți de specialitate în același loc. Este greu când încerci să comanzi produse de pe mai multe site-uri și nu știi dacă să ai încredere sau nu”, explică Ligia Pop. În ultimii ani, produsele bio nu se mai găsesc doar în câteva magazine online sau la târgurile speciale, ci în majoritatea hipermarketurilor din țară, iar varietatea produselor disponibile pe rafturile din Romania crește de la an la an. Producătorii nu sunt însă foarte optimiști în legătură cu creșterea vânzărilor.“Creșterea la noi în țară nu va fi exponențială în următorii 2-3 ani, deoarece prețul produselor certificate ecologic este încă un element prohibitiv pentru români, raportat la nivelul veniturilor”, susține Oana Suciu, Managing Partner Canah, producător bio din România.

În Europa vânzările de produse bio sunt mai mari față de cele necertificate ecologic. În România raportul este invers. Laptele rămâne categoria de produse bio cea mai cautată de consumatorii români. În hypermarketul Cora laptele bio reprezintă 7% din întreaga cantitate de lapte vândută, în timp ce în hypermarketul Carrefour, laptele bio reprezintă 1% din totalul de vânzări al categoriei lapte pasteurizat și 4% din categoria de lapte uht. Kefirul bio reprezintă 9% din totalul vânzărilor din această categorie de produse, untul bio are 2% din vânzări, iar ouăle bio 1% din vânzări. Pe categoria patiserie industrială, vânzările pe segmentul bio au crescut cu aprox. 40% față de anii precedenți. În ultimii ani vânzările pe acest segment au urmat un trend ascendent și se extimează că, în viitor, acestea vor crește cu aproximativ 15%. Cele mai cumpărate produse bio pe categoria patiserie industrială sunt snaking-urile (gustările) dulci și sărate, iar ponderea produselor bio pe categoria patiserie industrială este de aproximativ 5%. Pe categoria pâine bio, vârful vânzărilor s-a înregistrat în 2009, după care vânzările au început să scadă. Pentru 2014 se așteaptă la menținerea vânzărilor la nivelul celor din anul precedent. Consumatorii români de produse, își cumpără de la produse pe bază de soia fără conservanți și coloranți, legume și fructe de la producători locali, până la cosmetice handmade din ingrediente vegetale. Ligia Pop, promotoarea stilului de alimentație raw vegan, susține că produsele bio sunt ideale pentru o alimentație sănătoasă, dar multe alte produse naturale care nu au neaparat ștampila "bio" sunt, de asemena, bune.“Avem nevoie de produse crescute nu neapărat bio, dar cel puțin cât se poate de naturale și crescute în condiții umane, avem nevoie de produse proaspete, nu crescute pentru a sta pe raft cu lunile fără să se altereze, avem nevoie disperată de calitate în crudități, de vitamine, minerale și proteine intacte și nealterate de diverse chimicale și procese de creștere artificială. Sănătatea noastră trebuie să fie pe primul loc și trebuie să investim în ea. Dacă nu vom investi în ea acum, atunci trebuie să ne pregătim buzunarul pentru cheltuielile medicale care vor interveni mai târziu”, susține Ligia Pop.Producătorii de produse bio consideră că produsele bio reprezintă baza pentru o alimentație sănătoasă, dar și o soluție pentru problemele de mediu.

4.3. Problemele pieței ecologice din România

Reprezentanții firmelor din domeniu spun că dezvoltarea pieței bio din România este încetinită de prețurile mari ale unora din produsele de acest tip, care pot ajunge să coste și dublu față de cele convenționale. Pentru ouăle de găină ecologice cererea este de 20 de ori mai mare decât producția. Asta se reflectă și în prețul oului, care este dublu sau triplu față de cel convențional. Diferența este foarte mare, tocmai pentru că este o cerere foarte mare de ouă ecologice. Abdelaziz Messai, General Manager la Ecocert România, spune că un motiv pentru prețurile mai mari ale produselor eco este acela că unii clienți nu mai stiu când este sezonul unui anumit produs și-l consumă tot timpul. Produsele bio sunt mai scumpe și pentru că randamentul producției este mai redus decât în activitatea convențională, din cauza modului în care sunt realizate. Radu Panait, director de dezvoltare pentru gama bio la Radix, spune că, în România, prețurile produselor bio sunt cu 50% – 100% mai mari decât în străinătate, din cauza costurilor de transport, a adaosului importatorului și a TVA-ului. Abdelaziz Messai adaugă faptul că, spre deosebire de Romania, în străinatate, produsele bio sunt făcute de marii producători care, datorită volumelor mari, iși permit să aibă prețuri apropiate de ale produselor convenționale și, în plus, acolo există concurență.

Conform Ministerului Agriculturii și Dezvoltarii Rurale (MADR), în jur de 1% din producția bio (cereale – grâu, floarea soarelui, porumb, soia; fructe de pădure, miere de albine ceai și brânzeturi – lapte, brânză, cașcaval, smântână, unt) din țara noastră este consumată intern, cea mai mare parte fiind exportată în alte țări din vestul Europei și în SUA, unde este procesată .Radu Panait spune că în loc ca procesatorii ecologici să fie formați de stat, adică să-i ajute cu subvenții sau prin programele cu Uniunea Europeană, cu proiecte lejere și nu cu proiecte care să dureze ani de zile și să nu le dea banii, toți cei care fac proiectul trebuie să plătească și nu au siguranța că-și vor lua vreodată banii.Ținta MADR este ca, în 2014, circa 5% din materia primă recoltată din România să se consume local.“Dacă consumul ajunge la 2%, este foarte bine”, precizează Abdelaziz Messai. Principalul motiv pentru care se exportă atât de mult din materia primă este prețul mai mare pe produse pe care-l obțin producătorii români în alte țări.  .Potrivit MADR, numărul operatorilor agricoli eco era de 3.409 în 2006 și de 4.322 anul trecut(2013)."Numărul crește, dar nu atât de repede cât era prognozat de Ministerul Agriculturii. Potențialul este uriaș. Ecocert, numai în Franța, certifică aproape 18.000 de operatori eco, anual, iar, potențial, suprafața agricolă eco din Romania este mult mai mare decât în Franța. Față de acum cinci ani este mult mai bine, dar trebuie să fie mult mai mulți", mai spune Abdelaziz Messai.Conform datelor MADR, suprafața agricolă eco din țara noastră era în jur de 143.200 de hectare în 2006 și a ajuns la 260.000 de hectare anul trecut.

CAPITOLUL V

STUDIU DE PIAȚĂ

PRODUSELE ECOLOGICE

Problema de cercetare ce stă la baza acestui studiu de piață este culegerea de informații despre trendurile și nevoile actuale existente pe piața produselor agroalimentare din România și în special despre atitudinea față de aceste produse.

Metoda de cercetare

Studiul a fost realizat pe un eșantion de 50 de persoane.

Instrumentul utilizat a fost un chestionar format din 15 intrebări.

Întrebarea 1: Care este sexul dumneavoastră?

Masculin

Feminin

Întrebarea 2: În ce categorie de vârstă vă încadrați?

Sub 25 ani

26-40 ani

41-65 ani

Peste 65 ani

Întrebarea 3: În ce mediu locuiți?

Urban

Rural

Întrebarea 4: Cât de des consumați produse alimentare ecologice (ECO)?

Zilnic

De 3-4 ori pe săptămână

O dată pe săptămână

O dată la două săptămâni

Ocazional

Niciodată

Întrebarea 5:Ce părere aveți cu privire la disponibilitatea acestor produse?

Se găsesc ușor

Se găsesc greu

Nu se găsesc greu

Nu știu

Întrebarea 6: Ce v-a determinat să luați în considerare achiziționarea produselor alimentare ecologice?

Dorința de a avea un stil de viață sănătos și echilibrat

Conținul caloric scăzut

Grupul de prieteni sau familia

Trendul bio

Întrebarea 7: Cum recunoașteți de obicei produsele alimentare ecologice (ECO)?

După gust

După miros

După aspect (culoare, formă, dimensiune etc.)

După etichetă

Întrebarea 8: Cât de des verificați dacă un aliment este ecologic atunci când faceți cumpărături?

Des

Rar

Niciodată

Întrebarea 9: Ce categorii de produse alimentare ecologice (ECO) ați consumat în ultimele 3 luni?

Produse de bază (ulei, oțet, faină, zahar)

Paste, sosuri

Fructe și legume

Dulciuri

Băuturi, lapte

Intrebarea 10: Ce criteriu luați în considerare atunci când cumpărați produse alimentare?

Aspectul

Mirosul

Gustul

Prețul

Producătorul

Întrebarea 11: Din câte știți, produsele alimentare ecologice pot fi cumpărate din?

Farmacii

Magazine naturiste

Supermarket

Piață

Întrebarea 12: Dumneavoastră în ce măsură considerați că sunteți informat privind produsele agroalimentare ecologice?

În mică măsură

În mare măsura

Deloc

Întrebarea 13 – Care este starea civilă a dumneavoastra?

Necăsătorit (a)

Căsătorit (a)

Divorțat (a)

Văduv (a)

Întrebarea 14 – Care este nivelul de instruire al dumneavoastră?

1 – 8 clase

9 – 10 clase/școală profesională

liceu/ școală postliceală

colegiu/ facultate/ studii post universitare

Întrebarea 15 – În ce grupă se încadrează venitul dumneavoastră net lunar?

sub 600 lei

601 – 1200 lei

1201 – 1800 lei

1801 – 2400 lei

Peste 2400 de lei

Interpretare chestionar

La întrebarea numărul 1 sexul majoritar al persoanelor chestionate este feminin.

La întrebarea numărul 2, majoritatea celor chestionați au vârsta sub 25 de ani (60%).

La întrebarea numărul 3 un procent de 60% din cei chestionați locuiesc în mediul urban.

La intrebarea numărul 4, cei chestionați consumă cel puțin o dată pe săptamână produse ecologice (34%).

La întrebarea numărul 5, un procent considerabil (50%) din cei chestionați consideră că produsele ecologice se găsesc greu în a fii cumpărate.

La întrebarea numărul 6, un procent de 40% din cei chestionați au luat în considerare dorința de a avea un stil de viață sănătos și echilibrat.

La întrebarea numărul 7 persoanele chestionate recunosc produsele alimentare după etichetă (60%).

La întrebarea numărul 8, un procent de 60% din cei chestionați verifică rar dacă alimentul este ecologic.

La întrebarea numărul 9, 50% din persoanele chestionate au răspuns că au consumat produse de bază(ulei, oțet, făină, zahăr) .

La întrebarea numărul 10, prețul(54%) este principalul criteriu după care se iau persoanele chestionate atunci când cumpără produse alimentare.

La întrebarea numărul 11, persoanele chestionate cumpară produsele alimentare din magazine naturiste (56%).

La întrebarea numărul 12, peste jumătate din cei chestionați consideră că nu sunt informați în legătură cu produsele agroalimentare ecologice.

La întrebarea numărul 13, majoritatea persoanelor chestionate (56%) sunt necăsătorite.

La întrebarea numărul 14 , 50% din persoanele chestionate au ca nivel de instruire facultatea/studii post universitare.

La întrebarea numărul 15, majoritatea celor chestionați au un venit lunar net cuprins între 600-1200 de lei.

CONCLUZII

Practicarea agriculturii ecologice în România este încurajatoare, deși nu există o piață internă de produse biologice. De aceea, agricultura ecologică este un sector dinamic în România, care a cunoscut în ultimii ani o evoluție ascendentă, atât în sectorul vegetal cât și în sectorul animalier. O condiție esențială pentru dezvoltarea agriculturii ecologice o reprezintă acțiunile de promovare a conceptului de agricultură ecologică în vederea conștientizării consumatorilor asupra importanței produselor ecologice (calitate și sănătate), astfel încât aceștia să ofere un preț mai mare pentru produse de calitate superioară. Trecerea de la agricultura convențională la cea ecologică se face treptat, pentru ca structurile economice să nu resimtă efectele scăderii productivității, iar producătorii să capete încredere în sistemele ecologice.

Astfel, pentru a fi recunoscută de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale din România, trecerea de la agricultura convențională la cea ecologică se face prin respectarea perioadei de conversie, care în producția vegetală are o durată de 2 ani pentru culturile anuale și 3 ani pentru culturile perene. Etapele pentru trecerea de la agricultura convențională la agricultura ecologică, stabilite de către oficialii Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale din România și recomandate oricărui producător doritor sunt informarea, testarea oportunității, planificarea conversiei și implementarea conversiei.

Agricultura ecologică are potențialul de a contribui semnificativ la protejarea resurselor de apă și sol, conservarea biodiversității și la lupta împotriva schimbărilor climatice, oferind astfel bunuri publice și deservind în același timp o piață europeană aflată în plină ascensiune. Practicarea agriculturii ecologice în România are premise pentru dezvoltare. Agricultura ecologică poate aduce venituri mari dacă sunt respectate standardele impuse de legislația în vigoare, dacă se dovedește calitatea ecologică a produselor și a tehnicilor agricole folosite.

Chiar dacă în România nu există o piață a produselor ecologice, cauza fiind puterea de cumpărare redusă a consumatorilor, există cerere externă pentru astfel de produse, deci o șansă pentru exportul acestora. Obiectivele agriculturii ecologice sunt în concordanță cu dezvoltarea durabilă a sistemelor vii (în general) și a sistemelor agricole (în special).

Agricultura ecologică se impune astăzi ca o practică modernă, cu rezultate care au la bază cercetări științifice ce creează o nouă concepție despre viață, muncă și agricultură, cu eficiență sporită și care poate asigura produse în concordanță cu cerințele tot mai exigente ale consumatorilor. Relația agricultură – alimentație – sănătate este din ce în ce mai evidentă, deoarece în mare parte „bolile civilizației" sunt puse pe seama unei alimentații necorespunzătoare calitativ, urmare a exceselor de utilizare a chimizării în cadrul tehnologiilor intensive și ca atare „produsele bio" sunt din ce mai căutate și mai apreciate. Agricultura ecologică poate fi considerată ca fiind singura alternativă viabilă pentru mileniul trei. Europa și statele occidentale au început să-și organizeze această activitate încă din anii 1935-1940, dar primele semne de recunoaștere a activității productive și comerciale datează din anul 1980,când agricultura ecologică a fost recunoscută atât de piață cât și de către guverne, organisme naționale și internaționale.

În majoritatea țărilor producătoare există organisme naționale care protejează și controlează producția ecologică. Principiul de bază al agriculturii ecologice este acela de a dezvolta agricultura ca un organism și de a o considera un ecosistem care se modelează în natură și constituie o alternativă la intensivizare, la specializare și la dependență față de utilizarea produșilor chimici. Agricultura ecologică va avea o mare contribuție la o dezvoltare economică de durată jucând un rol deosebit de important în îmbunătățirea condiției mediului, a calității solurilor, a apelor și a biodiversității în acest secol.