Piata Produselor Agroalimentare In Romania

Capitolul II

Piața produselor agroalimentare în România

2.1. Disponibilitățile proprii de resurse

Opțiunile strategice de dezvoltare economică a țării au ca punct de plecare tecerea la economia de piață și sprijinirea pe disponibilitățile proprii ale resursei, și anume:

1. agricultura și industria alimentară;

2. turismul intern și mai ales cel extern ca ramură competitivă, eficientă și cu mare absorbții de forță de muncă;

3. industria petrolieră

4. serviciile și mica industrie.

Dacă ne referim însă la locul pe care îl ocupă agricultura în această enumerare, putem aminti de faptul că, încă din 1936, în Ghidul economic al României, se aprecia că: “Agricultura constituie ramura de activitate cea mai importantă a țării în această perioadă valoarea producției agricole a fost în 1935 de 48835 milioane lei, în timp ce valoarea producției industriale din același an nu a fost decât de 42.620 milioane lei*). Promovarea opțiunii de dezvoltare a agriculturii în rândul opțiunilor strategice ale României necesită și adoptarea de măsuri necesare restabilirii cât mai rapide a echilibrului economico-social.

În acest context, modernizarea structurilor de producție, în măsură să răspundă nu numai noilor dimensiuni ale tehnicii, ci și a exigențelor pieței, acțiunii legilor economice proprii pieței concurențiale de produse agricole, va produce mutații și în modul de producție și comerciale al produselor agricole. Piața concurențială de produse agricole a fost înlocuită după 1950 cu alte forme de schimb, și anume:

piața organizată, ca formă a comerțului interior. O asemenea piață cuprindea: comerțul de stat, care au la bază proprietatea de stat; comerțul cooperatist, exercitat de către cooperativele de consum și cele meșteșugărești, și au la bază proprietatea cooperatistă;

piața țărănească (neorganizată), formă a comerțului interior exercitat în mod neplanificat de către cooperativele agricole de producție, membrii acestor cooperative și țăranii cu gospodării individuale.

Urmarea firească a unui asemenea proces, întins pe aproape 50 de ani, l-au reprezentat mutațiile fundamentale în structura social-economică din agricultura României, cu implicații profunde în toate loturile activității agricole. Așa, de exemplu, conform repartiției exploatațiilor agricole după dimensiunea suprafețelor cultivate, la nivelul anului 1936, exprima existența unei structuri care se sprijinea, în special, pe gospodăria țărănească mică, de până la 5 ha, aceasta deținând 69% din suprafața agricolă a țării, urmată de gospodăria țărănească mijlocie, cu o suprafață de 5-10 ha, care deținea o pondere de 20,8%. În schimb, exploatațiile mai mari de 10 ha reprezentau numi 10,2% din suprafața agricolă a țării.

O asemenea structură scoate în evidență faptul că producția agricolă a țării (în 1936) era asigurată de gospodăriile mici și mijlocii, care ocupau aproape 90% din suprafața agricolă. Comparativ, în același an, valoarea producției industriale a fost mai mică decât cea agricolă cu 6,3 miliarde lei.

Modificări profunde s-au petrecut în agricultura României după 1950, când s-au pus bazele economiei de comandă, acestea punându-și amprenta asupra structurilor productive. În perioada 1950-1980, agricultura românească s-a transformat dintr-una a micilor cultivatori de pământ, în agricultura marilor exploatații agricole, ponderea cea mai mare revenind marii proporietăți funciare de stat și cooperativiste. Un asemenea proces al concentrării proprietății funciare a fost stimulat de acțiunile neîntrerupte ce au urmărit profilarea și specializarea producției, ceea ce a adus la crearea, în zonele cerealiere, vitipomicole și în alte părți, de exploatații agricole supradimensionată. Așa, de pildă, la nivelul anului 1980, suprafața medii a unei întreprinderi agricole de stat ajunsese la 5003 ha, față de 3080 ha cu 20 de ani în urmă; asemănător, în cazul cooperativelor agricole de producție, suprafața medie a crescut de la 1683 ha la 2256 ha.

Condițiile producției mici gospodărești țărănești, în car nevoile familiei au determinat culturile agricole, sortimentul și volumul producției sunt acum depășite. Ca urmare, producătorul, iar în continuare o întreagă rețea de activități secundare de prelucrare, transformare, ambalare, transport, distribuție la domiciliu sau desfacere în magazine, piețe și hale participă la asigurarea satisfacerii abundente a unei cereri exigente, saturate și, totodată nesigure.

O asemenea situație ridică în fața producătorului două noi cerințe și anume: aceea de a prevedea, de a anticipa gusturile și dorințele consumatorilor nevoile lor de perspectivă și imediate, fapt ce depășește posibilitățile acestuia de a le determina singure; apare necesitatea ca producătorul să-și însușească o nouă capacitate, acea de a-și adapta producția la exigențele mereu noi ale pieței, de a inova mereu sistemul de cultură, tehnica, tehnologia de producție pentru a putea fi în pas cu cerințele consumatorilor. Într-o asemenea situație, producătorul începe să înțeleagă că singur nu mai este în măsură că facă față acestor noi exigențe ale progresului, având loc manifestări a unei noi atitudini, aceea de asociere, de cooperare în producție, în comercializare, în obținerea de credit etc. Este un proces firesc ce se desfășoară lent, dar care va duce la crearea unor unități de producție de dimensiuni teritoriale optime, prin asocierea producătorilor ce vor avea posibilitatea să apeleze la credite, să dobândească capacitate competițională, iar produsele lor să fie în măsură să facă față exigențelor pieței concurențiale de produse agricole. Toate acestea, în condițiile în care cocurența, în condițiile economiei de piață, este o lege economică ce nu poate fi ignorată, care acționează atât față de micul, cât și de marele producător; ea stimulează inovația tehnică și tehnologică, cere producție competitivă și deține un important rol în stimularea creșterii eficienței economice.

Pe de altă parte, piața, circulația mărfurilor din sfera producție în sfera consumului generează mai întâi apariția ofertei de marfă, apoi a cererii și, în sfârșit a prețului și a monedei ca marfă ce mijlocește schimbul. În schimb, un rol intermediar între ofertă, preț, cantitate, calitate etc. îl are competitivitatea, factor care stimulează adoptarea producției la consumație și prin aceasta determină proporțiile și ritmul dezvoltării, echilibrul economic.

2.2. Schimbările în structura de producție a agriculturii

Trecerea la economia de piață a însemnat și pentru agricultura României un ansamblu de măsuri ce vizează modificarea structurilor economice. În acest context, locul central este ocupat de întreprindere, entitate economică care dispune de valențele libertății de organizare, de dreptul de decizie autonomă asupra profitului producției investițiilor, ocupării și salarizării forței de muncă, precum și de libertatea prețurilor, ca efect al relațiilor de piață.

Schimbările intervenite în agricultura României au făcut posibilă creșterea ponderii în economie a întreprinderilor mici și mijlocii, inclusiv al gospodăriilor țărănești individuale în volumul, total al producției marfă agricolă. Actualmente, întreprinderea dispune de competențe decizionale referitoare la:

realizarea de studii de marketing;

alegerea partenerilor de afaceri în încheierea contractelor;

determinarea releței proprii de desfacere;

stabilirea strategiei de dezvoltare și a profilului activității; a fondurilor alocate cercetării și progresului tehnic, a structurilor organizatorice proprii.

elaborarea și realizarea programelor de investiții;

determinarea bugetului de venituri și cheltuieli;

stabilirea prețurilor și a tarifelor în funcție de cerere și ofertă;

repartizarea profitului;

determinarea personalului necesar pe total întreprindere și pe structuri organizatorice.

Este cunoscut faptul că proprietatea privată asupra pământului a caracterizat întotdeauna agricultura familială, exploatațiile agricole țărănești mici și mijlocii. Dreptul de proprietate face parte din esența economiei de piață. Cei ce nu dispun de acest drept asupra unor instrumente de producție fac parte din marea masă a salariaților. Prin Legea 15/1990, în România a fost reglementată privatizarea în sectorul de stat al eocnomiei. În agricultură, s-a trecut de la exploatația familială individuală, la asocierea simplă sau de tip cooperatist, la regia autonomă sau la societatea comercială.

Experiența a demonstrat că gospodăria familială individuală și-a dovedit din plin vitalitatea. Sociologul și eseistul francez R. Maspetiol spunea că: “Nu există un individ mai complet decât micul țăran independent, care știe să asocieze munca câmpului cu creșterea animalelor, să fie adesea și viticultor, dar și meseriaș, capabil, să facă față tuturor cerințelor întreținerii în bună stare a gospodăriei lui, șă-și repare uneltele de lucru, să-și transporte produsele cu căruța, să execute singur poruncile ce și le dă, după ce le-a conceput, să răspundă la toate inițiativele pe care le ia în legătură cu bunurile din gospodărie și care reprezintă însăși rațiunea existenței lui*).

Există dispute în terminologia folosită în ceea ce privește exploatația agricolă familială și ferma agricolă de tip familial. Aceste importante diferențieri sunt determinate din punctul de vedere al suprafeței deținute. În România însă nu s-a statornicit încă un echivalent, folosindu-se în mod obișnuit termenul generic de gospodărie țărănească mică sau mijlocie.

În agricultura familială din țara noastră, prin aplicarea legislației de împroprietărire, suprafața unei proprietăți este cuprinsă între 0,5-10 ha teren arabil sau echivalent, ceea ce va însemna o categorie de agricultori cu proprietăți mici și mijlocii, capabili să producă atât pentru autoconsum, cât și pentru piață. Din acest punct de vedere, purtem spune că pe termen scurt se poate aprecia că volumul producției acestor gospodării individuale, îndeosebi al celor în suprafață de până la 5-8 ha și cu mai mulți membri de familie în întreținere, va fi de supraviețuire, produsele destinate pieței provenind din reducerea necesarului pentru satisfacerea nevoilor de trai ale familiei. Pe de altă parte, produsele destinate vânzării vor putea proveni din renunțarea sau restrângerea procesului de reluare a ciclului de producție în anul agricol următor.

Creșterea și îmbunătățirea calității producției agricole nu se rezumă doar la dreptul de proprietate asupra pământului. Pentru realizarea acestor deziderate, mai sunt necesare: acordarea de credite ieftine, semințe și material, săditor, îngrășăminte și substanțe de protecție a plantelor, asistență tehnică de specialitate.

Problemele agriculturii nu vor putea fi soluționate decât printr-o abordare a acestora în relațiile lor complexe cu ramurile industriale din amonte, care îi furnizează echipament tehnic de producție (mașini, tractoare, furaje concentrare, produse fitosanitare, îngrășăminte chimice etc) cu ramurile din aval, care prelucrează și transformă în produse alimentare producția vegetală și producția animală, precum și cu cererea finală a consumatorilor pe piețele interne și externe. De aceea, agricultura de grup, la care ne-am referit anterior, va juca un rol determinant în strategia dezvoltării acestei ramuri economice. Printre formele de cooperare care s-au dovedit mai eficiente și cu capacitate mai mare de întrajutorare putem menționa: asociațiile petnru aprovizionare; asociațiile de producție; asociațiile pentru promovarea și valorificarea producției agroalimentare etc. În plus față de asemenea forme de conlucrare și cooperare în domeniul agricol, este necesară o reconsiderare a activității cooperatiste, instituirea unor forme noi, simple bazate pe asocierea membrilor; toate acestea, ar influența pozitiv și ar întări capacitatea organizatorică și economică a agriculturii în România.

Realizarea unor asemenea deziderate este efectul acțiunii individuale și colective a unui ansamblu de factori, cum ar fi:

1. înființarea asociațiilor de producători, până la forme complexe de cooperare;

2. promovarea unor politici contractuale, care să aibă ca obiectiv prioritar creșterea puterii economice a producătorilor asociați;

3. realizarea de uniuni ale diferitelor asociați de producători, la nivel teritorial și central, ceea ce va avea ca efect stimularea activității de producție, creșterea gradului de concentrare și a eficienței schimbului de produse pe piață.

De fapt, asocierea producătorilor și realizarea unor asociații pe profiluri de activitate, la nivel comunal, județean și național, ar avea ca efect creșterea gradului de concentrare a producției, promovarea intereselor producătorilor, folosirea mai bună a pământului, o valorificare mai eficientă a investițiilor, concomitent cu creșterea competenței și a competitivității pe piața concurențială a produselor agricole.

2.3. Economia de piață și piața produselor agricole

Din studiile și cercetările existente în domeniu, putem spune că piața semnifică totalitatea relațiilor economice care se stabilesc între vânzători și cumpărători în procesul de schimb al mărfurilor ca domeniu de confruntare a producției cu consumația, respectiv a ofertei cu cererea și loc de stabilire a prețurilor mărfurilor. În acest context, putem înțelege că relațiile de piață mijlocesc reglarea producției, contribuie la satisfacerea cerințelor de consum, iar din analiza cererii și a ofertei se asigură condițiile de stabilire a prețului mărfurilor.

Comparativ cu denumirea generică a pieței, putem spune că piața concurențială semnifică acea piață caracterizată, de regulă, prin prezența atât la ofertă cât și la cerere a unui mare număr de parteneri. O asemenea piață prezintă trăsături caracteristice proprii, care se diferențiază între ele după mai multe criterii, cum ar fi:

1. După comportamentul participanților la procesul de schimb: piață fluidă, care permite accesul liber al fiecărei persoane la actul de vânzare-cumpărare, precum și posibilitatea de a părăsi piața când dorește; piață lipsită de fluiditate, când apar fenomene de constrângere a schimburilor .

2. În raport cu modul de desfășurare a tranzacțiilor de piață, se pot întâlni: condiții de transparență a pieței, care permit participanților la schimb să cunoască elementele componente ale pieței; condiți lipsite de transparență, situații în care participanții la schimb nu dispun de informații necesare desfășurării tranzacțiilor comerciale;

3. În funcție de numărul participanților la schimb, piața se diferențiază în: cu un număr mare de persoane interesate în actul de vânzare-cumpărare, cu participarea unui număr restrâns de persoane la actul de schimb.

Particularitățile producției agricole privind factorii de producție, caracterul muncii și la folosirii instrumentelor de lucru, periodicitatea și sezonalitatea producției fac ca legile economiei de schimb să acționeze pe piața concurențială a produselor agricole ținând seama de particularitățile de ramură.

Cererea de produse agricole vegetale și animale se exprimă atât de către consumatori, în vederea alimentației de fiecare zi, cât și de industia alimentară, în scopul procurării materiilor prime necesare transformării. De regulă, raportul dintre aceste două categori de solicitări este de 1/3 la produsele agricole cerute pentru consum în stare proaspătă și de 2/3 pentru cele destinate prelucrării în activitățile din aval de agricultură. Menționăm faptul că, pe măsura dezvoltării industriei de transformare, acest raport crește, în defavoarea consumului direct.

În economie există anumite particularități ale cererii și trăsături caracteristice ale ofertei de produse agricole vegetale și animale. Toate acestea provin din dependența în foarte mare măsură a producției agricole de factorii climatici și de anotimp, de caracterul zonal al producției, ceea ce face ca dimensiunea și calitatea producției să fie diferită de la un an la altul. Iar incertitudinea din domeniul producției agricole se transformă în mod inevitabil în cel al schimbului, ceea ce face ca oferta de asemena produse să prezinte irentabilități cantitative și calitative. Manifestarea contradictorie a ofertei și a cererii pe piața de produse agricole determină variații sensibile ale prețurilor în procesul de schimb.

Putem spune că nivelul rigid de manifestare a cererii și lipsa de stabilitate în asigurarea cantitativă, calitativă și sortimentală a ofertei face ca pe piața produselor agricole relațiile de schimb să se desfășoare în mod diferit de cerințele concurenței perfecte. Neconcordanța dintre oferta de produse agroalimentare într-o continuă creștere și cererea relativ constantă scoate în evidență incapacitatea pieței concurențiale de a-și asuma rolul de regulator al producției, implicit acela de a asigura o bună adaptare a ofertei la cerere.

2.4. Consumatorul și cererea de produse agroalimentare

Producția de alimente poate fi încadrată în categoria activităților energetice, deoarece sunt purtători de utilități energetice. Necesarul de energie al omului este furnizat de alimente.

O problemă esențială în investigarea nevoilor de consum alimentar o reprezintă cunoașterea diferenței care există între cumpărător și consumator. Criteriile de alegere ale celui care cumpără nu reflectă întotdeauna dorințele de consum ale celorlalți membri ai familiei sau a întregii colectivități. În mod concret, cumpărătorul urmărește nivelul prețului, condiționarea produsului, ușurința de preparare etc. În același timp, utilizatorul dorește să savureze produsul prin diversificarea meniului, prezentarea produselor, ambianța încăperii unde are loc consumul produsului alimentar respectiv.

De aici apare necesitatea cunoașterii noțiunii de trebuință, înțelegând prin aceasta în cazul, produselor agroalimentare, ansamblul de condiții economice, sociale și spirituale ale unui individ. Este, deci, nevoie să se țină seama de activitățile biologice specifice consumatorului și condițiile care afectează aceste activități; condițiile de muncă și avantajele personale ce decurg din procesul muncii; activitățile de gospodărire etc.

Cererea alimentară exprimă nevoile sociale ale oamenilor pentru satisfacerea trebuințelor la materiale legate de alimentație. Însă, între trebuințe sau nevoile sociale alimentare, pe de o parte, și cererea de asemenea produse există diferențieri, cum ar fi:

cererea este egală cu nevoia numai pentru unele produse alimentare, și în mod deosebit pentru cele de primă necesitate;

în cadrul pieței, nevoile de produse alimentare anticipează cererea prin diferite forme de manifestare; aceste forme sunt specifice produselor alimentare și sunt determinate de caracteristicile nutritive, igienice și senzoriale ale alimentelor;

odată cu evoluția societății, trebuințele au un trend ascendent, influențând în același sens și cererea de asemenea produse.

Promovarea diferitelor produse, inclusiv a celor agroalimentare se poate realiza printr-o politică adecvată de marketing. Studiile existente în acest domeniu, extinse în sfera consumului, presupun o abordare interdisciplinară, motivată de cunoașterea comportamentului consumatorului. Un ansamblu de factori poate determina un anumit comportament al consumatorului, manifestat prin anumite atitudini legate de valoarea de întrebuințare a produselor agroalimentare.

2.5. Calitatea și competitivitatea

pe piață a produselor agroalimentare

Dacă ne referim la calitatea produselor agroalimentare este necesar să precizăm faptul că aceasta nu poate exista și trata separat de noțiunea de cantitate. Calitatea și cantitatea în acest sens nu există izolate una de cealaltă. Legătura reciprocă dintre cele două noțiuni se exprimă prin măsură, aceasta din urmă fiind limita cantitativă dincolo de care se schimbă calitatea produsului.

Dacă calitatea semnifică o expresie a măsurii în care produsele satisfac cerințele, ea se găsește într-un anumit raport față de valoarea de întrebuințare. Calitatea diferențiază produsele de același tip, în funcție de numărul de caracteristici utile pe care le are și după măsura în care corespund domeniului de utilizare pentruc are au fost destinate.

În plus, realitățile pieței adaugă o dimensiune suplimentară problemei calității, și anume factorul de competitivitate în condiții de concurență. O asemenea viziune privind calitatea produselor agroalimentare are un rol integrator, reunind o sferă de preocupări, cum ar fi: cunoașterea în detaliu a strategiei producătorului agricol pentru consolidarea și extinderea poziției sale pe piață, importanța produselor agricole în programul general de desfacere și producție, stabilirea condițiilor de utilizare a produselor, cunoașterea programelor de transformare a produselor agricole.

Calitatea produselor agroalimentare este într-o strânsă legătură cu prețul de vânzare al acestora; există o interacțiune între preț și calitatea acestor produse. Un produs de calitate are un nivel mai ridicat a prețului de vânzare în cazul producătorului, dar nivelul, prețului nu trebuie să fie influențat, în mod deosebit, de cheltuielile suplimentare ocazionate de tehnologia de producție specifică. Totuși, un produs agroalimentar de o calitate superioară este vândut mai scump cumpărătorului întrucât necesită costuri de producție și de procesare superioare. Ritmul de creștere a acestor costuri, ca indicatori de efort ar trebui să fie inferioare de ritmul de creștere a prețurilor de vânzare, ca indicatori de efect.

Dinamica cerințelor privind calitatea produselor agroalimentare este în continuă creștere, motiv pentru care trebuie avute în vedere:

calitatea sub aspect nutritiv, urmărindu-se conținutul în proteine, glucide, vitamine etc.,

calitatea senzorială, fiind determinată de însușirile organileptice,cum ar fi: miros, gusr, consistență etc.;

calitatea igienico, determinată de toxicitatea naturală, de contaminarea sau preluarea chimică, de contaminarea microbiologică sau cu alte organisme;

calitatea estetică, determinată de modul de prezentare a produselor pe piață (expunere, ambalare).

Putem spune deci, că însușirile calitative ale produselor se asigură în procesul de producție, dar ele se manifestă în sfera consumului, ceea ce se impune o distincție netă între calitatea producției și calitatea produselor. Dacă calitatea producției semnifică calitatea proceselor de producție (laturile activității de concepție, tehnologice și de organizare a producției), calitatea produselor reprezintă expresia finală a calității proceselor de producție.

În prezent, în cadrul pieței creșterea competitivității produselor agricole presupune trecerea de la o calitate de conformitate la o calitate de concepție ce presupune producerea și existența unor produse la nivelul cerințelor consumatorilor.

Calitatea constituie o siguranță în competitivitatea pe piață a produselor. În acest sens, calitatea este studiată și în sfera economiei convențiilor și contractelor. Acest atribut al produselor poate fi considerată o convenție sau o regulă întocmită și admisă de agenții economici (producătorii agricoli, sectoarele de procesare a produselor agricole, distribuitorii etc.) și de cei politici. Din acest punct de vedere, putem spune că, în ceea ce privește calitatea produselor agricole, prin aceasta se urmărește crearea, în cadrul pieței, a unui avantaj concurențial care poate fi realizat pe două căi diferite, cum ar fi:

a) elaborarea strategiilor globale care se referă la creșterea rentabilității producției realizate, ceea ce duce la scăderea costurilor de producție și, implicit, la diminuarea prețurilor de vânzare;

b) promovarea unor strategii diferențiate, capabile să realizeze produse de cele mai bune calități.

Astfel, calitatea produselor devine un element important în diferențierea pe piață a produselor, la fel ca și marca produsului, canalul de distribuție a acestora etc. Însă, în măsura în care calitatea devine un instrument de competitivitate, ceea ce face ca agentul economic să caute avantajele concurențiale legate de calitate. În acest sens, noțiunea de calitate va trebui să fie luată în considerare în raport de concurența existentă pe piață și nu de standardele teoretice. În general, la produsele agricole există: calitatea extra, calitatea I-a; calitatea II-a; sub STAS și refuzuri.

Din acest punct de vedere, calitatea produselor agroalimenare, pe piață, o încadrăm în două tipuri principale, și anume: calitate alimitată, dată de nivelul minim al caracteristicilor acceptate de piață pentur un anumit produs; calitatea specifică, care se referă la marca produsului, la întreprinderea care îl realizează. Pentru consumator, alegerea produsului după marca acestuia se caracterizează în alegerea calității preferate, a tipului de produs prin comparație între produsul preferat și alte produse existente pe piață, prin încadrarea produsului în normele și reglementările restrictive existente pe piață.

Aprecierea calității unui produs agroalimentar este fundamentată prin valoarea comercială, gustativă, nutritivă etc.

Calitatea producției agroalimemtare este influențată de o serie de factori specifici, grupați în factori tehnici (aceștia manifestându-se în procesul tehnologic de producție) și factori ce se manifestă în sfera circulației produselor.

În categoria factorilor ce acționează în procesul de producție agricolă pot fi încadrați: specia vegetală sau animală din care provine produsul; solul, ca suport fizic și rezervă de substanțe nutritive; umiditatea; temperatura; lumina; conținutul în bioxid de carbon al atmosferei; prezența oxigenului; bolile criptogamice și insectele; alimentația animalelor; măsurile tehnice și tehnologice.

Dacă ne referim însă la factorii ce acționează în sfera circulației produselor agricole, putem aminti: materia primă necesară în fluxurile de valorificare (o materie primă de calitate contribuie la obținerea unui produs finit de calitate); materialele auxiliare și procesul tehnologic; ambalarea produselor care permite protejarea acestora, ușurința comercializării, transportul și păstrarea lor; agenții fizici (lumina, variații de temperatură, umiditate). mecanici, chimici, biologici.

Calitatea produselor agricole se apreciază prin indicatori specific, cum ar fi: aspectul fizic al produselor, caracteristcile fizico-chimice ale produselor, indicatori de echivalență și indicatori economici.

Indicatorii fizici se referă la următoarele elemente: forma și mărimea produselor, culoarea produselor, gustul, consistența sau fermitatea structurii și texturii produselor.

Indicatorii fizico-chimici se referă la: greutatea a 1000 boabe cereale; greutatea a 1000 boabe de struguri; umiditatea; conținutul în zahăr, grăsimi, gradul de alcool, conținutul în substanță uscată, conținutul în acizi, raportul zahăr/aciditate totală.

Indicatorii de echivalență se folosesc în clasificarea din punct de vedere calitativ la un anumit produs, ținând seama de variațiile celor mai importanți indici fizici și fizico-chiomici ai produsului respectiv.

Indicatorii economici au la bază evaluarea produselor la prețul unitar de desfacere, luându-se ca etalon de comparație prețul, produsul cu calitatea superioară. Din această categorie de indicatori amintim:

coeficientul valoric de echivalență, care se calculează prin raportarea prețului unitar al fiecărei calități la prețul, unitar al calității celei mai bune;

indicele valoric de calitate, care se determină prin raportarea a 100 a produsului dintre coeficientul de echivalență al fiecărui produs și greutaea specifică a produsului respectiv;

sporul de profit în cazul produsului;

ritmul de livrare a produselor exprimat prin structura în unități fizice sau valorice a produselor agricole, într-o anumită perioadă de timp;

cheltuieli la 1000 lei producție marfă;

productivitatea muncii în activitatea de valorificare.

Indicatori calității producției agricole pot fi însă extinși, exprimându-se și cu ajutorul valorilor medii și procentuale ale fiecăreia din caracteristicile acestora. Din acest punct de vedere mai putem enumera următorii indicatori:

valoarea de utilizare economică a produselor agricole în procesul de producție agricolă sau de prelucrare industrială;

calitatea medie a unui produs, determinată de parametrii standardelor (norme interne de apreciere, ponderea claselor de calitate a produsului în volumul întregii producții);

coeficientul mediu de calitate;

efectele economice ale îmbunătățirii calității producției (creșterea volumului producției și creșterea profitului ) etc.

2.6.1. Formele și tipurile de piață

Piața reprezintă sfera economică în care producția de mărfuri apare sub forma de ofertă, iar nevoile de consum (productiv sau individual) sub formă de cerere de mărfuri.

Literatura de specialitate definește piața ca o sferă economică a confruntării la un moment dat, a ofertei și cererii unui anumit bun sau serviciu și realizarea lor sub forma actelor de vânzare-cumpărare privite în unitatea organică cu relațiile care le dă naștere în conexiune cu spațiul în care se desfășoară. Ca atare, piața se poate defini în raport de un produs (sau grupe de produse) și existența unui spațiu geografic, acesta din urmă dă o primă indicație asupra mărimii pieței, putând exista: piața locală, piața regională, piața națională, piața internațională.

Formele de piață, pot fi în continuare diferențiate după criterii cum ar fi:

obiectul pieței; locul de întâlnire; întinderea pieței.

În cadrul unei economii naționale pot exista și respectiv funcționa cel puțin cinci tipuri de piețe: piața bunurilor și a serviciilor, piața capitalului, piața muncii, piața titlurilor de valoare, piața monetară.

În prezent, pentru România se pune problema formării unei piețe agricole funcționale pentru totalitatea produselor care necesită dezvoltarea structurilor orizontale ale pieței interne și pregătirea cadrului instituțional. Aceasta impune crearea și funcționarea, a instituțiilor pieței, pregătirea personalui și asigurarea resurselor financiare.

În privința produselor agricole, piețele produselor de bază și piețele produselor finite. Este cunoscut faptul că industriile de transformare antrenează o evoluție spre produsele condiționate. Există, adesea, o interdependență între produsul netransformat (cartofii, ceapa etc.,) și produsul transformat (cartofi și ceapă deshidratate). Această interdependență nu este aceeași pentru majoritatea produselor industriale, la care se efectuează tranzacții bine delimitate în diferite stadii ale transformării acestora după cum nici în cazul unor produse alimentare (grâu-făină-pâine).

Piața pe care se tranzacționează produsele agricole în relațiile economice internaționale este considerată o piață a produselor de bază. În comerțul internațional, pe piața produselor de bază se tranzacționează și anumite produse agricole, cum sunt: lâna, bumbacul, cerealele, pieile brute etc., care sunt incluse în noțiunea de materii prime, iar altele, ca îngrășămintele chimice, insectifungicide etc., sunt incluse în cadrul acelorași piețe în categoria produselor semifabricate situate pe diferite faze de prelucrare. Principale forme ale relațiilor întreprinderii cu piața pot fi considerate oferta și respectiv cererea de mărfuri și servicii, vânzarea-cumpărarea, circulația informațiilor și mesajelor etc. Relațiile din cadrul pieței agroalimentare, se manifestă între parteneri și se realizează prin implicarea firmei agroalimentare și au drept obiectiv vânzarea și cumpărarea de produse/servicii, prestări servicii, închirieri, împrumutul de capital, angajarea forței de muncă etc. În relațiile comerțului exterior cu produsele agricole/agroalimentare există structuri care furnizează servicii concepute să ajute exportatorii și să stabilească contacte directe cu cumpărătorii.

Totodată, reflectată structura sectorului agroalimentar, formele de organizare socio-economică ale acestui sector, gradul său de capitalizare și de concentrare.

În analiza și evaluarea performanțelor agromarketing-ului, un rol important revine pieței perfecte. Conceptul de piață perfectă constituie un etalon pentru aprecierea variațiilor unui preț pe teritoriul în care sunt dispersați cumpărătorii și vânzătorii. Noțiunea de piață perfectă poate fi extinsă în situația în care piața respectivă cererea și oferta nu se schimbă, iar prețul rămâne uniform.

Piața produselor alimentare se caracterizează prin următoarele particularități:

a) caracterul sezonier al ofertei comparativ cu caracterul continuu al cererii de produse agroalimentare, ridică o serie de probleme cu privire la asigurarea continuității ofertei;

b) în cadrul pieței produselor agroalimentare, statul intervine pentru susținerea achizițiilor de imputuri, iar pentru susținerea prețurilor de vânzare; atomicitatea cererii și ofertei;

c) piața produselor agroalimentare se caracterizează printr-o gamă foarte variată de produse ceea ce dă posibilitatea consumatorilor de a alege. Totodată, se confruntă cu o serie de probleme legate de aducerea produselor cât mai aproape de consumatori.

d) produsele agroalimentare se caracterizează prin sezonalitatea producerii și vânzării produselor acestora;

e) produsele agroalimentare pot avea destinații diferite, și anume: consum proaspăt; depozitare; industrializare; export. Această particularitate face necesară utilizarea de canale de distribuție diferite, care implică costuri de distribuție diferite și posibilitatea de a controla produsele pe perioada distribuției. De asemenea, veniturile realizate de producătorul agricol sunt dependente de aceste destinații și de canalele de distribuție utilizate.

f) o particularitate a comercializării producției agricole, în România o constituie existența pieței țărănești concomitent cu piața societăților comerciale, și a altor agenți economici care, prin tratamentul discriminatoriu creat, datorită plăților efectuate la Bugetul de Stat (TVA, impozitul pe salarii), determină existența concurenței neloiale.

Piața agrară, ca noțiune este acea piață, în care producția agricolă autohtonă apare sub formă de ofertă, iar nevoile de consum ale populației, sub forma cererii de mărfuri (produse agricole și alimentare).

Cele mai semnificative problemele cu care se confruntă piețele produselor agricole, sunt:

problema structurii de conducere și a sistemului decizional;

problemele de management operațional, care se regăsesc în cazul ambelor piețe;

existența clauzelor de piață, prin care producătorul și cumpărătorul convin de comun acord termenii și condițiile de vânzare și cumpărare pe viitor a unei culturi sau produs de origine animală;

organizarea și gestionarea spațiilor de depozitare, a spațiilor de deservire și a utilităților (depozite frigorifice, camere de condiționare etc.);

asigurarea unui sistem informatic necesar pentru tranzacționarea produselor agricole;

întocmirea regulamentelor de funcționare, a procedurilor de închiriere, de alocare a spațiului etc.

Toate aceste particularități sunt analizate de către producătorii și distribuitorii de produse agricole pentru stabilirea unei politici de marketing realiste menite să contribuie la revigorarea sectorului agroalimentar. Caracteristica gradului de asigurare a consumurilor alimentare la nivel național și în structura teritorial-administrativă, are ca scop realizarea securității alimentare, care reprezintă forma de acoperire a pieței agroalimentare. Pentru produsele agroalimentare, forma de acoperire poate fi: curentă (ce încadrează produsele alimentare de bază) și, parțial, de impuls (produse alimentare încadrate la categoria de trufandale ); rațională, prin care consumatorul testeză produsul alimentar privind prețul compativ cu gradul de sațietate (în cazul aprovizionărilor sezoniere, dar și a unor produse nou introduse pe piață etc); exclusivă , cu caracter de unicat. Acoperirea pieței se poate face prin forme ale distribuției intensive, selective și exclusive

În sistemul filierei agroalimentare, cotele de producție reprezintă cantitățile maxime admise pentru producția anumitor produse ( legume/fructe, cartofi, cu destinația amidon, zahăr, banane, furaje uscate, in și cânepă pentru fibre, ulei de măsline, tutun, lapte etc. ). Cotele se stabilesc anual la nivel comunitar, apoi se negociază și se repartizează pe țări și în continuare pe ferme, la nivel național. Pentru producția în surplus față de cotă, fermierii sunt fie penalizați, fie prețul de intervenție pentru anul agricol următor scade.

Pentru aceste motive, odată cu integrarea în UE există încă îngrijorări privind capacitatea producătorilor agricoli români de a fructifica avantajele bugetului comunitar. Referitor la acestă problemă se pot face referiri în ceea ce privește riscul de a nu putea valorifica cotele de producție sau încadrarea în suprafața de bază pentru care se va aplica schema de plăți directe; capacitatea de a îndeplini normele comunitare de mediu, siguranță alimentară, bunăstarea animalelor care condiționează accesul la subsidiile bugetare; continuarea practicii actuale de vânzare directă în piețe a produselor, care face ca agricultorii în cauză să nu poată fi eligibili pentru măsurile PAC legate de susținerea prețurilor și a pieței etc

Pentru aceste motive producătorul agricol și sectorul de prelucrare trebuie să țină seama de factorii care influențează piața, acești factori putând fi endogeni și exogeni.

Factorii de piață endogeni se referă la:

elementele cre condiționează oferta, cum sunt: producția, nivelul prețurilor, serviciile;

elementele care condiționează distribuția, cu referire la existența și diversitatea canalelor de distribuție, distribuția fizică a produselor;

elementele de comunicare privind: publicitatea, promovarea vânzărilor.

Factorii de piață exogeni pot fi încadrați în următoarele grupe:

ai mediului în care își desfășoară activitatea producătorul agricol, cu referire la condițiile natural-geografice, economice, sociale, de tehnologie;

politici, care se referă la legislație, politică economică și socială;

cu acțiune în cadrul pieței, cum sunt: furnizorii, concurenții (direcți și indirecți), întreprinderea comercială (ca agent economic intermediar și final), întreprinderile prestatoare de servicii, clientela cumpărătoare, consumatorii finali.

În mod sintetic se poate arăta existența pentru produsele agricole/agroalimentare a unei multitudini de factori ce influențează piața. Dintre aceștia putem aminti:

calitatea activității de distribuție și valorificare;

raportul dintre nevoile de consum și cererea de consum;

politica economică a statului privind impozitele, taxele, autorizațiile de funcționere, licențele de fabricație, standardele de calitate etc;

elasticitatea cererii de consum în funcție de nivelul prețului;

valoarea unicat a produsului;

existența pe piață a unui înlocuitor al produsului;

dificultatea comparației calității unui produs cu cea a altui produs substituent;

mărimea cheltuielilor totale de achiziție a produsului în structura veniturilor bănești ale cumpărătorilor;

avantajele finale privind costul total al produsului;

participarea la cheltueli și a unei terțe părți;

asocierea produsului în utilizare;

imaginea produsului și cheltuielile de promovare ale acestuia;

posibilitățile de stocare.

2.6.2. Oferta și cererea de produse agricole și agroalimentare

În mod permanent se manifestă forme de reglare a producției care constituie un rezultat al jocului liber al ofertei producătorilor din sectorul producției agroalimentare și cererii consumatorilor. În prezent cerințele de flexibilitate pun în discuție utilizarea noțiunilor de marketingul cererii și marketingul ofertei de produse agroalimentare, generate de comportamentul consumatorului, piață, produs. Dar această interferență între cerere și ofertă, care constituie o tendință incontestabilă a economiei de piață, poate fi realizată dacă sunt îndeplinite și respectate condițiile liberei concurențe.

Oferta pe piață a produselor de bază din agricultură este dispersată și cantitativ neregulată. Se crează astfel o dispersie economică ( a produselor agricole ) tocmai prin variația producției agricole dată de numărul mare de producători. Dispersia economică plasează producătorii agricoli într-o situație de inferioritate din punct de vedere al forței de negociere în tranzacțiile comerciale sau în implementarea diferitelor politici macroeconomice. Frecvent pentru a atenua poziția nefavorabilă deținută pe piață a producătorilor agricoli aceștia se asociază.

Volumul producției depinde, pe de o parte de tehnica de dotare, iar pe de altă parte de condițiile climatice și biologice, care sunt aleatorii, imprimând acestor piețe a produselor de bază din agricultură, un caracter extrem de mobil. Oferta cantitativă a unui produs pe piața de desfacere depinde, în primul rând, de beneficiul pe care-l va realiza întreprinzătorul. Deoarece câștigul poate fi influențat prin schimbările costurilor și (sau) prețurilor, se consideră ca principale cauze, care influențează oferta de produse agricole, următoarele:

fondul funciar, cu referire la terenurile agricole disponibile, sistemele de hidroameliorații utilizate, recoltele obținute în cultură pură și succesivă;

capacitatea de producție și înzestrare tehnică a întreprinderii, care condiționează și determină însăși sistemul agricol de producție;

factorii climatici, care influențează oferta de produse agricole prin acei factori limitativi pentru condițiile climatice normale și situațiile accidentale care pot modifica condițiile climatice normale;

producția (randamentele) culturilor și animalelor, care sunt legate de sistemele de producție și tehnologiile utilizate, protecția fitosanitară și zoo-veterinară, energia și mecanizarea disponibile, alimentația animalelor;

forța de muncă utilizată în agricultură și structura acesteia;

mijloacele de finanțare și facilități de acordare de credite;

factorii socio-economici, care se concretizează în accesul și stabilitatea pe piață a producătorului agricol;

prețul produsului oferit pe piață;

prețul produsului de substituire;

prețul mijloacelor de producție.

Dintre factorii enumerați anterior, întreprinzătorul sau producătorul agricol poate influența, de regulă, numai anumite elemente incluse în costuri, nu și prețul de vânzare al produsului.

Pe termen scurt, oferta de produse agricole este variabilă, în funcție de factorii climatici sau sezonieri, precum și de nivelul stocurilor în cazul produselor agricole stocabile. Pentru acele produse agricole perisabile, a căror stocare este dificilă (fructe, legume, etc.), oferta este rigidă. Pentru aceste perioade scurte de timp, oferta de produse agricole, mai ales în situația produselor agricole perisabile, este reprezentată de întreaga cantitate de produse recoltate ( pentru unele produse se impune vânzarea rapidă a acestora ).

Pe termen lung, oferta de produse agricole este relativ stabilă depinzând de volumul producțiilor agricole anuale, de nivelul stocurilor acumulate în timp, de efectul politicilor agricole etc.

Totodată, variația randamentelor anuale în cazul culturilor agricole și al animalelor face ca oferta de produse agricole să oscileze. De aici se poate deduce că oferta depinde de producție și are raporturi diferite cu cererea, în funcție de o serie de condiții și particularități ale produselor agricole.Pot să existe diferențieri în ceea ce privește forme de ofertă.

Oferta de produse agricole reprezintă cantitatea de produse agricole pe care producătorul poate și dorește să le ofere spre vânzare, într-o perioadă determinată și la un anumit nivel al prețului. O asemenea ofertă prezintă o serie de caracteristici ce se referă la următoarele aspecte:

diversitatea produselor agricole care se clasifică, după natura și gradul lor de prelucrare, în: produse agricole brute – netransformate, pentru consumul alimentar în stare proaspătă sau ca materie primă pentru industrializare (grâu, porumb, lapte, lână, ouă, fructe, legume); produse agricole intermediare, care rezultă din primele etape de transformare a produselor agricole; produse agroalimentare rezultate din prelucrarea produselor agricole brute, în cadrul unor sectoare de industrializare existente în activitatea unor producători agricoli;

volumul producției, care depinde pe de o parte de tehnica din dotare, iar pe de altă parte de condițiile climatice și biologice; oferta de produse agricole imprimă piețelor produselor de bază din agricultură, un caracter extrem de mobil. Aceasta deoarece câstigul (beneficiul) poate fi influențat prin schimbările costurilor și/sau prețurilor, care sunt considerate principalele cauze care influențează oferta de produse agricole.

oferta produselor agricole influențează piața acestora; oferta se diferențiază din punct de vedere al utilității și importanței economice în cadrul pieței produselor principale (semințele de cereale și de plante tehnice, fructele, legumele, mierea, ouăle, carnea) și a pieței produselor secundare (vreji, tulpini de floarea soarelui, paie, coceni);

oferta pe piața produselor de bază din agricultură este dispersată geografic, cantitativ neregulată. Sezonalitatea este un elemment specific ofertei de produse agricole, cu referire la produse, cum sunt: legumele și fructele (primăvară – vară – toamnă), ouăle (primăvara), vinuri (toamnă-iarnă), ceea ce face ca prețul acestor produse să scadă în sezon și să crească în extra-sezon, când oferta scade, sau este completată de importuri, care sunt, în general, mai scumpe;

oferta pentru produsele agricole perisabile are un anumit specific, cu referire la stocarea acestora care este dificilă, de aceea pentru unele din produse se impune vânzarea rapidă, ceea ce implică asigurarea transportului, o piață sigură de desfacere și corelarea fondului de marfă cu cererea solvabilă a populației de pe piața respectivă;

oferta de produse agricole este relativ stabilă pe termen lung, depinzând de volumul producțiilor anuale, de nivelul stocurilor acumulate în timp;

dinamica ofertei de produse agricole întrece dinamica producției de bunuri agroalimentare, deoarece o parte a producției agricole ajunge în consum direct, iar o altă parte ajunge pe piață, după ce a suferit succesiv mai multe procese de prelucrare.

Oferta de produse agroalimentare , reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun (produs agroalimentar) pe care un vânzător intenționează să o vândă într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preț. În funcție de sfera la care se fac referiri, se pot delimita două componente: a) oferta globală, ce reprezintă cantitățile totale dintr-un bun, oferite pe piață de către vânzători la același preț; b) oferta individuală, ce se referă la oferta firmei, care se compune din oferta sortimentală pe structuri de produse individuale sau de piață. Oferta individuală este exprimată valoric la prețul zilei și, reprezintă valoarea vânzărilor zilnice, săptămânale, lunare, anuale.

Ofertă comună de mărfuri agroalimentare, încadrează o formă de cooperare economică între doi sau mai mulți participanți în comerțul agroalimentar intern sau internațional, prin care se presupune vânzarea de către aceștia, sub o singura marcă de comerț ,a produselor (a unuia dintre parteneri sau o marcă mixtă), realizate în întreprinderi comune sau de către fiecare dintre ei în întreprinderea proprie, indiferent de dispersarea spațială a livrărilor. Ofertele de ansamblu pentru produsele agroalimentare lansate de țările UE pot fi considerate forme de oferte comune de mărfuri.

Oferta de produse agricole lansată de către producătorii din România nu a beneficiat de nici o organizare. Se pot face referiri la situații privind organizațiile profesionale/interprofesionale care au fost lipsite de o putere reală, la standardele de calitate care nu sunt aplicate, starea infrastructurii piețelor și a aranjamentelor insituționale inadecvate etc. În schimb în sfera cererii a continuat să predomine în profil teritorial pozițiile de monopol ale unor grosiști.

În mod sintetic caracteristicile economice ale cererii de produse agricole/ agroalimentare pot fi delimitate prin: variația de produse agricole; ritmul schimbării constante și rapide a tehnologiilor aplicate în agricultură; structura competitivă a sectorului de producție agricolă; slaba mobilitate a resurselor din agricultură și o puternică stabilitate a structurii nivelului costurilor fixe.

Cererea în agromarketing reprezintă forma de cerere în cadrul pieței agricole/agroalimentare ca rezultat al formelor de manifestare dată specificul factorilor existenți în cadrul acestor piețe și comportamentul consumatorilor. Cunoașterea cererii de produse agricole/agroalimentare este considerată o necesitate pentru fermieri și procesatori, prin acest proces putându-se face programări cantitative și calitative ale producției, dar și o ritmicitate care parțial poate atenua sezonalitatea. Cererea variază în funcție de preț, calitate, venit, prețul produselor de substituire, obiceiurile de consum, mediul de viață etc.

Cererea de produse agricole/agroalimentare, poate fi caracterizată prin următorele particularități:

diversificarea, determinată atât de varietatea produselor obținute din agricultură, cît și de multitudinea factorilor de influență a cerrii de produse agricole ( cererea se diferențiază și în funcție de caracteristicile ofertei, nivelul prețurilor, nivelul veniturilor, tradițiile în consum, modelele de consum alimentar etc. );

elasticitatea redusă, ce se manifestă pentru numeroase produse agricole. Astfel, cererea nu este influențată decisiv de veniturile populației, având în vedere faptul că este vorba de produse strict necesare menținerii vieții și capacității de muncă;

continuitatea, ce se referă la faptul că cererea se manifestă ritmic și continuu pe întreaga durată a anului.

Cererea pentru produsele agricole/agroalimentare în zonele industrializate – cele urbane în general – este caracterizată prin invariabilitatea acesteia. Astfel, cumpărările de produse agricole (din punct de vedere cantitativ) variază puțin. Dacă prețurile produselor agricole scad, acest fenomen va fi considerat o economie în bugetul personal al consumatorilor, iar în cazul în care veniturile populației cresc, cumpărăturile suplimentare de produse se vor face – ca regulă generală – în afara sectorului alimentar.

Cererea de produse agricole, reprezintă forma de cerere care este în general variabilă, dar puțin elastică în timp, deoarece ea este influențată de mulți factori care nu apar în raport cu alte produse: necesități permanente în consum, tradiții, obiceiuri, climă etc (elemente care sunt strâns legate de veniturile consumatorilor). Fiind o componentă importantă a politicii prețurilor agricole, cererea de produse agricole este generată de nevoile cumpărătorilor și influențată de următorii factori fizici și economici: producția vegetală și animală, prețurile și debușeele acestora, consumul actual, autoconsumul, demografia – cu referire la creșterea numărului populației, structura pe vârstă a populației, procesul de urbanizare; modernizarea mijloacelor de distribuție care favorizează difuzarea produselor alimentare prelucrate și condiționate atractiv. Cererea de produse agricole este influențată și de factori politici și sociali interni și externi, cum ar fi politica de prețuri și de stocare a produselor agricole, politica de import și de export, politica de subvenții, ajutoarele alimentare, structura de vârstă a populației, structura și repartiția veniturilor, micșorarea numărului de calorii la populația cu activitate sedentară, creșterea preferințelor pentru produsele ecologice. Cererea de produse agricole în Uniunea Europeană nu este foarte dinamică pe termen lung. Pe zone geografice, cererea de alimente de bază, variază în funcție de creșterile demografice și calitativ în funcție de nivelul veniturilor consumatorilor.

Cererea de produse agroalimentare constituie un fenomen major al evoluției de ansamblu a cererii de produse agricole/agroalimentare generată din ce în ce mai puțin de la consumatorul final și din ce în ce mai mult de la industriile agroalimentare. Cererea de produse agroalimentare de primă necesitate este puțin elastică în raport cu prețurile existente pe piață. Pe termen scurt însă, cererea de produse agroalimentare este variabilă.

O asemenea cerere afectează mecanismele de piață prin manifestări specifice, cum ar fi:

cererea este variabilă, dar puțin elastică pe termen scurt, în raport cu prețurile existente pe piață;

asupra cererii influențează o serie de factori care nu apar la alt gen de produse, cum sunt: tradiția, obiceiurile, clima, credințele religioase etc.;

cererea solvabilă pentru produsele agricole este influențată în mai mare măsură decât în cazul altor produse, de veniturile consumatorilor;

cererea de produse agricole pe plan mondial este relativ stabilă dacă nu au loc creșteri mari ale producției agricole și explozii demografice.

Cererea alimentară este acea cerere solvabilă determinată de formele de consum, cheltuielile destinate sau valoarea produselor alimentare cerute pe piață.

Cererea de produse alimentare este o situație reflectată în consumul manifestat din partea populației dar structura acestei cereri este variabilă din punct de vedere cantitativ, calitativ și sortimental.

Cererea individuală de produse agroalimentare constituie cantitatea dintr-un aliment cumpărată de o persoană, la niveluri de prețuri diferite;

Cererea de produse alimentare în România, tinde încet spre aceleași fenomene specifice cererii alimentare din țările comunitare vestice.

Cererea finală, prin raportul produse agricole, produse agroalimentare, este necesar a fi cunoscută din cel puțin următoarele motive:

permite producătorilor agricoli și procesatorilor să-și orienteze producția sub aspect structural, cantitativ și calitativ;

orientează distribuitorii în alegerea structurii sortimentale a produselor pe care le vor cumpăra pentru a revinde consumatorilor, în cantitatea, calitatea, momentele și locurile dorite de aceștia;

ajută sistemul de marketing pentru corectarea din mers a erorilor de anticipare.

Nevoile consumatorilor pentru produse agroalimentare impun cunoașterea acestuia printr-un raport al cererii finale (produse agricole/agroalimentare ), ce este generat de factori cum sunt: consumul alimentar efectiv într-o anumită perioadă considerată actuală, nevoile alimentare ale populației, factorii demografici, factorii economici și politici, apariția/ ezvoltarea pieței produsele semipreparate, modernizarea mijloacelor de distribuție, micșorarea nevoilor de calorii, cauzată de munca sedentară la un număr din ce în ce mai mare de oameni etc.

O evoluție calitativă a cererii este specifică mai ales pentru țările dezvoltate, unde nivelul veniturilor face ca cererea finală să fie adesea elastică în raport cu prețul, mai ales pentru acele produsele agroalimentare încadrate la categoria de lux. Cu excepția anumitor produse, cererea pentru produsele agroalimentare este relativ constantă ( creșterea cererii este însoțită și de creșterea prețului ). În această categorie se pot include:

cererea pentru șampanie (și pentru vin, în general) care prezintă o tendință de creștere în preajma sărbătorilor;

cererea pentru bere și băuturi răcoritoare ce înregistrează creșteri spectaculoase în sezonul cald;

cererea pentru conservele de legume și fructe, unde se manifestă o creștere în sezonul rece, datorită absenței ofertei de legume și fructe proaspete;

cererea pentru ulei crește în sezonul cald, odată cu abundența de legume care permite prepararea de salate.

Ciclu de cumpărare ( pentru produsele agroalimentare este redat printr-o exprimare a frecvenței de achiziție a unui produs de către cumpărători. Unele produse (acele categorii a produselor alimentare de necesitate curentă) au un ciclu de cumpărare zilnic, în timp ce alte bunuri (cele cu aprovizionare/utilizare periodică, unde perioada este mai îndelungată), acest ciclu este de o durată mult mai mare.

Cererea potențială (totală), agregată de piață a produsului agricol/agroalimentar, este forma de cerere care exprimă raporturile ce se manifestă în legătură cu cantitatea maximă dintr-un anumit produs care este solicitat la un anumit preț. Această formă a cererii este dorită și poate fi cumpărată, pe de o parte și prețul maxim care poate fi plătit pentru cumpărarea unei anumite cantități din bunul dorit, pe de altă parte. Structura cererii agregate cuprinde următoarele elemente: a) cheltuieli pentru achiziționarea de bunuri și servicii, efectuate de către populație; b) venituri alocate și cheltuite de întreprinderi (firme) pentru investițiile brute; c) achizițiile guvernamentale de bunuri de consum și bunuri investiționale, pe seama veniturilor bugetare; d) cheltuielile agenților economici străini (în valută) pentru a importa dintr-o anumită țară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei țări.

Mărimea cererii agregate pentru produsele agroalimentare este influențată de nivelul general al prețurilor, care reprezintă o medie ponderată a prețurilor tuturor bunurilor materiale și serviciilor produse într-o economie.

Față de tendința generală de evoluție lentă în timp, sau „în ansamblu”, se manifestă fluctuații ale pieței agroalimentare, fenomene ce privesc: oferta ( atât pentru cantitățile de produse agraolimentare destinate consumului în stare proaspătă, cît și la cele pentru care au intervenit procesele de procesare, generate atât de producție, cât și factori conjuncturali aleatori ai pieței ), cererea (determinate de apariția unor tendințe fluctuante în consumul alimentar ), prețul produselor agroalimentare (determinat de schimbarea nivelului costurilor de producțiesau/și distribuție și implicit a prețurilor în cadrul filierei agroalimentare ) etc. Din punct de vedere al nivelului fluctuațiilor pieței agroalimentare, aceste fluctuații pot fi: principale (cu referire la direcțiile de schimb sau a anumitor produse/categorii de produse agroalimentare, se pot exemplifica nivelurile fluctuațiilor pentru cereale, produse din carne ), secundare (acele fluctuații care dețin un rol mai puțin important față de cele principale) ocazionale (ce nu au un caracter permanent, fiind temporar determinate de anumite situații specifice).

Este necesar să precizăm că, oscilațiile generate de elementele caracteristice pieței agroalimentare determină ca pentru anumite produse încadrate la materii prime agricole ( produse agricole netransformate ), produse agroalimentare prelucrate ( cu referire la diferitele stadii de transformare/procesare), servicii agroturistice ( oscilații determinate de cererea/oferta agroturistică ), existența unei tendințe prin care fluctuațiile de piață să se manifeste spațial temporal a formei structurale etc., ce apar sub forma unor variații periodice ale comportamentului de cumpărare a consumatorului.

Diversitatea structurii factorilor ce influențează cererea de produse agroalimentare este o componentă importantă a politicii prețurilor produselor agroalimentare, aceasta fiind determinată de nevoile consumatorilor și este generată de următorii factori:

consumul alimentar efectiv într-o anumită perioadă considerată actuală;

nevoile alimentare ale populației;

factorii demografici, cu referire la: creșterea numărului populației, structura pe vârstă a populației, procesul de urbanizare;

factorii economici și politici care privesc tendințele economice pe zone geografice, evoluția cererii pe locuitor;

produsele semipreparate, pe care gospodinele le cumpără, făcând economie de timp;

modernizarea mijloacelor de distribuție care favorizează difuzarea produselor alimentare prelucrate și condiționate atractiv;

micșorarea nevoilor de calorii, cauzată de munca sedentară la un număr din ce în ce mai mare de oameni.

De aici se poate deduce că oferta de produse agricole are anumite particularități, iar cursul pieței depinde de fluctuațiile ofertei, care prezintă neuniformități.

Efectiv, pot fi luate în discuție două tipuri de cerere pentru produsele agroalimentare: o cerere reală, corespunzătoare unui consum fiziologic normal și cererea solvabilă, determinată de puterea de cumpărare.

În mod sinteic multitudinea factorilor care influențează cererea pot fi încadrați în grupa factorilor economici a factorilor sociali și culturali, a factorilor geografici, a factorilor legați de condițiile agricole de producție și de transformare.

Relațiile din cadrul pieței agroalimentare se manifestă între parteneri și se realizează prin implicarea firmei agroalimentare și au drept obiectiv vânzarea și cumpărarea de produse, prestări servicii, închirieri, împrumutul de capital, angajarea forței de muncă etc. Această formă a relațiilor dintre cerere/ofertă ( în cadrul pieței produselor agricole/agroalimentare ) este o latură fundamentală a funcționalității pieței produselor agroalimentare, ce se manifestă prin existența următoarelor relații: cererea > oferta situație de penurie; cererea = oferta situație de echilibru; cererea mai mică decât oferta situație de abundență ( oferta este bogată ca volum și sortiment, care satisface cele mai variate gusturi ale consumatorilor ).

Prețul rezultat din această confruntare, în situația unui echilibru are denumirea de preț de echilibru sau preț unic. Factorii care influențează cererea și oferta de produse agricole tind să se abată de la punctul de echilibru, motiv pentru care are loc în mod permanent o regularizare a prețurilor. Există diferențe semnificative între cerere și ofertă din mediul urban față de cele din mediul rural. Absența cererii semnifică o piață saturată de același sortiment care nu mai satisface gustul și exigențele consumatorului ( situație în care saturația pieței este dată prin egalitatea dintre volumul pieței și potențialul pieței ).

Abundența, este o situație ce caracterizează piața agroalimentară prin prezența unei oferte bogate ca volum și sortiment care acoperă complet cererea. O asemenea situație este generată de multitudinea factorilor socio-economici și politici care determină un volum amplificat de produse agroalimentare. În relațiile comerțului exterior cu produsele agroalimentare există structuri care furnizează servicii concepute să ajute exportatorii și să stabilească contacte directe cu cumpărătorii. Se pot grupa după anumite criterii, cum ar fi: obiectul relațiilor, profilul agenților de piață, frecvența, gradul de concentrare, obiectul relațiilor etc.

Interacțiunea dintre cererea și oferta de produse agroalimentare poate fi analizată în următoarele situații: a) la o ofertă agregată inițial constantă, dacă cererea agregată crește atunci nivelul general al prețurilor crește, iar producția reală de produse agroalimentare se va mări; b) la o ofertă agregată inițial constantă, dacă cererea agregată se reduce, atunci nivelul general al prețurilor va scădea, antrenând și micșorarea volumului producției totale agricole față de situația inițială; c) dacă cererea agregată este relativ constantă, iar oferta agregată crește, atunci se înregistrează o reducere a nivelului general al prețurilor și o sporire a producției totale de produse agroalimentare, fapt ce va avea efecte pozitive pentru economia națională ( în privința inflației și ocupării forței de muncă din agricultură ); d) dacă cererea agregată este relativ constantă, iar oferta agregată se reduce, atunci se înregistrează o creștere a nivelului general al prețurilor și scăderea producției totale agroalimentare.

Corelarea între cererea si oferta de produse agricole este un obiectiv al politicii la nivel național, care excede politica alimentară și nutrițională în direcția politicii de protecție biologică, economică și socială a consumatorului. Posibilitatea de corelare a cererii cu oferta de mărfuri alimentare poate fi exemplificată prin modelele de consum alimentar ( tradițional, modern, urban, rural ).

Menținerea cererii și a ofertei de produse agroalimentare, reprezintă o politică prin care se caută ca, prin forme legislative, să fie avantajați micii producători și procesatori de produse alimentare, în sensul menținerii acestora pe piață și încurajarea comercializării produselor alimentare românești. Asemenea înlesniri sunt generate de acte normative care urmăresc:

menținerea și diversificarea ofertei de produse agroalimentare românești și valorificarea mai bună a potențialului de producție și a satisfacerii cererii consumatorilor;

prevenirea concurenței neloiale între marii și micii comercianți de produse agroalimentare;

accesul real al fermierilor și a altor furnizori de produse agroalimentare la consumatori;

stimularea interesului mediului de afaceri de a investi în domeniul agoalimentar;

menținerea locurilor de muncă în sectorul producției agroalimentare;

crearea de oportunitați în privința reorganizării activităților agroalimentare cu potențial de dezvoltare;

Echilibrul pieței agroalimentare nu implică în mod necesar și o satisfacere a consumului din punct de vedere alimentar și nutrițional

Echilibrul și structura cheltuielielor alimentare este încadrată într-un echilibru al consumatorului, care dispune de un buget determinat. Referitor la acest aspect se pot distinge, în general, două perioade:

o perioadă scurtă, când oferta este determinată de potențialul de producție al sectorului agroalimentar existent, potențial care rămâne constant în cursul acestei perioade;

o perioadă lungă, în timpul căreia potențialul de producție poate varia.

Apare totuși necesitatea ca în sfera agromarketingului să se cunoască raportul între consum și cererea populației. Pot fi redate și anumite laturi restricționale din care reiese că cererea populației pentru produsele agroalimentare nu se suprapune nevoilor. Aceasta se referă la: posibilitatea satisfacerii nevoilor de consum de către oferta de produse agricole, care în anumite perioade poate fi limitată, deoarece nevoia de consum dispune și de alte posibilități de satisfacere decât cele oferite pe piață.

Modelul de organizare pentru piețele agroalimentare. Conform laturilor directoare ale Politicii Agricole Comunitare (PAC), care au fost stabilite prin Tratatul asupra Comunității Economice Europene, modelul a început să funcționeze în 1962 și a rămas neschimbat până la începutul anilor `80.

Modelul de bază al organizarii Pieței Comune a fost stabilit inițial pentru grâu. Acesta s-a extins în următorii ani și la alte produse, iar sistemul preț-prag/prelevări la import/restituiri la export care a fost înlocuit în ultimii ani cu un sistem bazat pe taxe vamale, contingente de import și subvenții la export.

În prezent există 21 de produse ale căror piețe funcționează după anumite principii, unul dintre aceste produse fiind vinul. Nu toate produsele sunt insă supuse aceluiași sistem de intervenție, astfel că piețele se pot grupa după patru principii de funcționare, și anume:

1. Piete cu intervenție internă și protecție externă. O astfel de organizare a pietei asigură o garantare a prețului si a pieței, precum și protecția externă. Acest sistem se aplică la vinuri de consum curent (vinuri de masă), la majoritatea cerealelor, zahăr, lapte și produse lactate, carne de bovine și porcine, unele fructe și legume. Mecanismul de intervenție constă în cumpărarea producției de către agențiile de intervenție (la prețul de intervenție) atunci când prețurile scad sub un anumit prag.

2. Piețe fară intervenție internă și protecție externă. În cadrul acestui tip de organizare a pieței, anumite produse sunt protejate numai impotriva competitiei unor țări terte, fără a exista și un preț garantat pentru piața comună. Acest grup cuprinde, alături de vinuri (altele decat vinurile de masă), ouale, carnea de pasăre, fructe și legume (incluse într-o anumită grupă ), flori, plante ornamentale. De regulă protecția externă este asigurată prin intermediul taxelor vamale.

3. Piețe cu subvenții directe (ajutoare complementare pentru produse). Subvențiile au rolul de a asigura un nivel adecvat de venit producătorilor fără determinarea creșterii prețurilor la consumatori. Se pot distinge două subgrupe:

– fără protecție externă: până la reforma PAC, oleaginoasele și leguminoasele se importau fără taxe vamale. Procesatorii primeau o subvenție pentru cantitățile cumpărate din producția comunitară (după aplicarea reformei, producătorii sunt cei care primesc subvenția);

– cu protectie externă: pentru ulei de măsline, tutun, carne de ovine, tomate și struguri, la care producătorii primesc o subvenție peste prețul pieței, fiind sprijiniți și prin protecție externă și prin măsuri de intervenție.

4. Piețe cu ajutoare forfetare la producție. Aceste subvenții se acordă fie în funcție de cantitățile produse, fie la hectar. Ele se aplică la producția comunitară de grâu tare ( forma durum ), bumbac, viermi de mătase, hamei, semințe și furaje deshidratate.

Ca urmare a acestui sistem intensiv de sustinere a prețurilor și de protecție vamală, la începutul anilor `80, producția agricolă a Pieței Comune depășise de mult nivelul cererii interne și se confrunta cu excedente importante de produse agroalimentare. Acutizarea problemei excedentelor și a costurilor bugetare a demonstrat necesitatea unei reforme pe termen lung.

În acest context, se poate spune că, piețele produselor agroalimentare sunt asamblate prin forme de interdependență într-un sistem complex și dinamic, având multiple legături cu piețele din amonte și din aval. Instrumentele de reglare a piețelor produselor agroalimentare în România prevăzute de lege, sunt următoarele: prețul pieței libere, prețul minim garantat, prețul de referință, restrângerea voluntară a producției, fixarea de cote pentru comanda publică, intervenții diverse pe piață, convenții încheiate cu Consiliul pe produs, prime de export, licențe și contigente la export, subvenții, rezerve de stat, prețul prag, prețul inficator, stocuri de intervenție etc.

Privitor la aceste probleme, producătorul agricol se orientează în politica de marketing spre situațiile conjuncturale de piață care îi pot asigura cele mai favorabile rezultate, și anume:

piețele unde prețurile sunt relativ stabile (care permit producătorilor să-și asigure un anumit nivel al prețurilor și, în consecință, să-și planifice producția);

piețele care dau o anumită garanție (asigurare) producătorilor în situația livrării produselor agricole;

piețele unde prețurile asigură o bună susținere (și rambursare) a investițiilor făcute de producătorii agricoli (aceasta fără să diminueze nici producția, nici consumul unor categorii de produse agricole);

piețele care asigură un control obiectiv și permanent al calității produselor agricole;

piețele cu un sistem eficient de distribuție (cu referire la existența celor mai bune circuite de valorificare);

piețele unde, în negocierea produselor, există un echilibru (cu ponderi egale) între cumpărător și vânzător.

Formarea piețelor agricole funcționale, a necesitat și pentru România dezvoltarea structurilor orizontale ale pieței interne și pregătirea cadrului instituționalizat al Organizărilor Comune ale Piețelor produselor vegetale, inclusiv fructe și legume, zahăr și produse de origine animală. În acest scop prin acte normative adecvate a fost stabilit cadrul juridic pentru formarea și organizarea piețelor interne a acestor produse. Totodată au fost nominalizate organismele instituționale din domeniu și s-au stabilit instrumentele tehnice și economice de reglementare a piețelor.

2.7. Cunoașterea pieței

În etapa actuală, piața a devenit o componentă a actului de conducere și un factor de dezvoltare economică. Ea pune în evidență raporturile dintre producție și consum, revenindu-i rolul de a verifica concordanța dintre nivelul și structura producției, nivelul și structura cererii sociale.

Orientarea agriculturii spre piața liberă crează noi raporturi dintre producție și consum, ce pot fi exprimate prin cunoașterea următoarelor cerințe: de a produce mai mult și mai bine; de a produce mai economic;de a produce pentru satisfacerea pieței;de a produce competitiv. Dar pentru a putea răspunde acestor deziderate, este necesară cunoașterea acțiunii conjugate a factorilor de evoluție a pieței interne, cum ar fi: producția de bunuri și servicii; integrarea și specializarea; comerțul exterior cu produse agricole; veniturile populației; prețurile produselor agroalimentare etc.

În acest context apare necesitatea prospectării pieței, activitate care în viitor trebuie să devină o preocupare permanentă a producătorului și a întreprinzătorului din sectorul producției agroalimentare.

Un rol important, în acest sens, revine marketingului ce realizează legătura dintre producător și piață, legătură reprezentată de produsele și serviciile oferite de întreprindere. Pentru aceasta apar o serie de întrebări, cum ar fi: cât trebuie vândut? cui? cum? În acest mod pot fi cunoscute capacitatea, dinamica, aria și structura pieței.

a) Capacitatea pieței exprimă dimensiunile cantitative ale fenomenelor, reflectând posibilitatea pieței de a absorbi un anumit produs sau serviciu, fără a lua în considerare prețurile. Studiul capacității pieței necesită luarea în considerare a următoarelor trei dimensiuni: piața reală a unui produs, formată din consumatorii produsului respectiv; piața potențială sau posibilă, formată din consumatorii relativi; piața teoretică a produsului, formată din consumatorii produsului și totalitatea nonconsumatorilor.

b) Dinamica pieței. Un asemenea fenomen trebuie cunoscut prin dimensiunile, structura și condițiile concrete de manifestare pe piață. care. El este supus influențelor unor factori, cum ar fi: producția de mărfuri; veniturile bănești ale populației; politica prețurilor, intensitatea consumului etc.

Dimensiunile pieței se caracterizează printr-un anumit grad de mobilitate și sunt determinate cu ajutorul unor modele specifice, adaptate noilor condiții. Aceasta se creează astfel posibilitatea modificării ofertei și/sau cererii sortimentale a produselor. Apare astfel necesitatea existenței unei conduceri previzionale în marketing.

c) Aria pieței reprezintă dimensiunile acesteia, prin cunoașterea relației piață-spațiu. Localizarea geografică, adică plasamentul în teren, este dat de: structura ofertei și a cererii; sistemul de logistică a mărfurilor; alegerea canalelor de distribuție; evaluarea concurenței; organizarea vânzărilor; concentrarea și orientarea teritorială a activităților de promovare (reclamă, publicitate etc.). Aria pieței poate fi definită prin următorii parametri:

gradul de penetrație al pieței, care exprimă distribuția teritorială a actelor de piață, fiind în funcție de: locul de realizare a operațiilor de vânzare-cumpărare; natura și destinația produsului; piața internă și externă etc. În cazul pieței interne, concentrarea pieței este apreciată prin gradul de răspândire teritorială a punctelor de desfacere, în funcție de natura și destinația produsului. Gradul de concentrare a pieței poate fi exprimat printr-o serie de indicatori, cum ar fi: distribuția teritorială a vânzărilor de mărfuri; densitatea rețelei comerciale; gradul de solicitare a rețelei comerciale etc.;

gravitația comercială, care se referă la forța, posibilitatea sau gradul de atracție exercitat de centrele urbane asupra consumatorilor din zonele înconjurătoare;

intensitatea solicitării a rețelei comerciale, care se referă la deplasările cumpărătorilor generate de atracția comercială exercitată de centrele urbane sau chiar de anumite unități comerciale;

imaginea întreprinderii (produsului), care se referă la prestigiul, reputația acesteia, a produselor sau serviciilor sale, la modul cum sunt apreciate de consumatori. Această imagine poate varia între anumite extreme, existând uneori situații insuficient de clare (atunci când întreprinderea nu este cunoscută), datorându-se unei înțelegeri greșite privind destinația produselor fabricate.

Segmentul de piață este o noțiune care se utilizează în cadrul pieței agroalimentare și semnifică fracționarea acesteia în subansamble, numite segmente, pentru a pune în evidență grupe de consumatori omogeni.

Segmentarea pieței poate fi:

a) geografică (sat, oraș, regiune)

b) demografică (sex, vârstă, venit, ocupație, familii, copii etc.)

c) psihografică (stil de viață, trăsături de personalitate, preferințe pentru anumite produse)

d) comportamentală (în funcție de modul și atitudinea în procesul de cumpărare (atitudini și cerințe diferite față de unul și același produs).

În segmentarea piețelor agroalimentare, se utilizează criteriul tradițional-netradițional . În esență el reprezintă forme în aplicarea tehnologiilor de prelucrare a alimentelor, cum ar fi:

tehnologiile clasice, prin care se prelucrează materiile prime tradiționale, dar furnizează și semifabricate care să constituie materii prime pentru unele tehnologii neconvenționale;

tehnologiile netradiționale, la care se includ principii noi, cum sunt biotehnologiile alimentare, și vor furniza produse netradiționale, proiectate tradițional. În aceste condiții, raportul dintre materiile prime tradiționale și netradiționale condiționează opțiunile strategice privind structurarea sortimentului de mărfuri alimentare în cadrul segmentelor pieței.

Segmentarea pieței de produse alimentare tradiționale se delimitează în funcție de tipurile fundamentale de materii prime și natura compozițională a acestora. Se pot folosi și alte criterii de segmentarea pieței produselor agroalimentare, segmentarea multicriterială devenind din ce în ce mai răspândită în activitatea practică. În activitatea comercială, unii clienți cumpără în mod regulat o anumită marcă de produs, alții aceeași marcă dar la ocazii speciale. Este de evidențiat însă și instalarea loialității față de o marcă, indiferent de preț sau față de oferta concurenței. Alții în schimb sunt sensibili la ofertă răspunzând cu ușurință la modificările de preț, indiferent de marca oferită.

Pentru fiecare segment de piață întreprinderea aplică politici comerciale diferite. Diferențele comportamentale de cumpărare în cadrul clientelei trebuie să fie semnificative pentru a fi justificată existența segmentului de piață respectiv.

Alegerea unui segment de piață presupune o analiză amănunțită, ținându-se cont de: natura produselor cumpărate, mărimea și prestanța pe piață a partenerilor; modalitățile de negociere, solvabilitatea firmei, termenele de plată etc.

Cunoașterea criteriilor de restructurare impune îndeplinirea anumitor condiții legate de natura fenomenelor și factorilor de influență din cadrul pieței. Ca atare, în cadrul teritorial al pieței fiecare produs trebuie adaptat la segmentul de piață identificat.

Nișa de piață, reprezintă un subansamblu al pieței care nu a fost ocupată și exploatată corect de concurență. Ea se caracterizează prin: potențial de dezvoltare limitat; o clientelă anume; competențe specifice ale firmelor care vor să cucerească o nișă. Mai putem spune că nișa reprezintă un segment de dimensiuni reduse, dar considerat un sector foarte atractiv în cadrul unei piețe, oferind oportunități pentru firmă în ceea ce privește vânzările, rentabilitatea, concurență redusă etc.

O nișă competitivă, de exemplu (pentru produsele agroalimentare), încadrează acel segment de piață în care poate să se desfășoare cu eficiență, adresîndu-se unui grup restrâns de consumatori, la nivelul căruia se manifestă nevoi asemănătoare sau combinații unice de nevoi. De exemplu desfacerea produselor ecologice, tradiționale etc.

Celula de piață, identifică grupuri restrânse de consumatori, care împărtășesc aceleași preferințe, astfel încât formează o oportunitate de piață.

Structura pieței. Din acest punct de vedere, piața are un caracter deosebit de complex datorită diversității largi a produselor care formează obiectul actelor de schimb. În acest fel, tipurile piețelor pot fi structurate, după: locul de desfășurare a actelor de vânzare-cumpărare, în funcție de obiectul vânzării-cumpărării, după natura produselor conform repartizării teritoriale a relațiilor de vânzare-cumpărare.

Ca subdiviziune a pieței globale, piața produsului poate fi definită, prin gradul de penetrare a acestuia în consum, prin frecvența de cumpărare de către consumatori, prin posibilitățile prezente și viitoare de valorificare etc. Piața produsului se poate evalua prin indicatori, dintre care pot fi amintiți:

gradul de răspândire al produsului pe piață, determinat de numărul consumatorilor și utilizatorilor;

gradul de pătrundere al produsului în consum, frecvența medie a cumpărării, pe de o parte, și mărimea cumpărăturii, de pe altă parte;

viteza de difuzare a desfacerii produsului, adică aria geografică acoperită de vânzările prodului într-un interval de timp;

numărul firmelor ofertante sau care comercializează produsul (produse similare);

profilul clientelei (funcție de diverse criterii);

imaginea și notorietatea produsului ca o sinteză a reprezentărilor mentale ale cumpărătorilor față de produs.

Rezultă că, piața fiecărui produs trebuie privită în raport cu piața întreprinderii, deoarece: când oferta întreprinderii este formată dintr-un singur produs piața întreprinderii se confundă cu piața produsului său; când oferta este formată din mai multe produse, piața fiecărui produs apare ca parte a pieței întreprinderii.

Piața întreprinderii agroalimentare, constituie aria de acțiune a acesteia, în care firma pătrunde în consum cu produsele sale, cu marca sa, cu spiritul său. piața întreprinderii se definește prin gradul de pătrundere în consum a produselor și serviciilor pe care aceasta le comercializează.

Ea exprimă raporturile ce se formează între oferta proprie, alcătuită din unul sau mai multe produse și cererea clenților. În cazul firmelor agroalimentare, cu grad ridicat de specializare, piața firmei se poate suprapune cu piața produsului său. În domeniul marketingului este foarte importantă cunoașterea raportului dintre piața totală, piața întreprinderii și piața produsului.

Structura pieței mai poate fi făcută și după posibilitățile absorbției produsului de către consumatori pe piață, existând astfel o piață potențială și o piață reală Pieța reală este constituită din clientela obișnuită, atrasă deja sau pe cale de a fi atrasă. Un rol important revine cunoașterii căilor de extindere a pieței reale către piața potențială. O primă cale o constituie calea intensivă, care se referă la creșterea intensității medii de consum, prin: consumul unor cantități sporite din diferite produse, înlocuirea la termene mai reduse a produselor, folosirea mai frecventă a acestora etc.; calea extensivă constă în creșterea numărului de consumatori prin atragerea neconsumatorilor relativi și absoluți.

De aici necesitatea ca pentru piețele produselor de bază (agricole) să fie cunoscute caracteristicile acestora privind: oferta pe piață cu caracter de eterogenitate și mobilitate; particularitățile procesului din agricultură, în care producțiile sunt determinate atât de condițiile natural-biologice, cât și de sistemul economico-social; cererea de produse agricole caracteristice fiecărei țări; corelația dintre piețele produselor agricole de bază și piețele produselor finite, industriale etc. Ca urmare a acestor caracteristici, este necesar să fie cunoscute principalele probleme care determină segmentarea pieței produselor agricole:

tipurile de produse oferite pe piață;

demografică, care împarte consumatorii după vârstă, sex, nivelul veniturilor etc.; aceasta influențând nevoile;

voința cumpărătorilor de a fi interesați pentru un produs sau un grup de produse.

Toate aceste elemente prezentate anterior, trebuie corelate cu conjunctura pieței, considerată ca o componentă a conjuncturii economice. Conjunctura pieței, sub aspectul volumului, structurii și dinamicii sale, este exprimată prin raportul între cerere și ofertă, referindu-se atât la obiectul lor (produse, servicii, forță de muncă, tehnologii, capitaluri etc.), cât și la sursa de proveniență (de pe piața internă sau de pe cea externă).

Piața de gros în cazul produselor agricole

1. Caracteristicile pieței de-gros.. Piața este un spațiu fizic bine definit, un centru unde cumpărătorii și vânzătorii se întâlnesc pentru a negocia, în prezența fizică a mărfurilor lor, bine individualizate și în cantități mari precum și prețul acestora.

O asemenea piață poate fi definită prin existența unui spațiu teritorial unde se întâlnesc un mare număr de furnizori (producători agricoli) unde se compară calitatea și prețurile produselor agricole oferite diferiților clienți, se cumpără cantități mari de produse, iar ofertanții și cumpărătorii beneficiază de diferite servicii cum ar fi: controlul calității produselor, informații referitoare la situația aprovizionării și a prețurilor, controlul standard pentru operațiile de cumpărare/vânzare, informații referitoare la diverse echipamente și utilaje agricole etc.

Ca atare, se poate spune că piața de gros este o instituție cu capital mixt (de stat și privat), un centru al vieții comerciale agricole unde se confruntă direct și deschis cererea și oferta de produse agricole în scopul negocierii unui anumit preț, considerat optim atât pentru vânzător cât și pentru cumpărător.

Piețele de gros de produse agricole și agroalimentare sunt astfel considerate forme moderne și eficiente de comercializare.

Principalele caracteristici ale pieței de gros sunt următoarele:

este un spațiu de confruntare directă și deschisă a cererii și ofertei de mărfuri și servicii;

este o piață liberă și organizată, care funcționează pe baze de norme și reguli însușite și respectate de participanți ( conform regulamentului de organizare și funcționare al pieței );

permite controlul calității produselor și impunerea anumitor standarde de calitate în ceea ce privește oferta de produse agricole;

dispune de personal propriu specializat;

este interesată în dezvoltarea infrastructurii serviciilor oferite de colaborarea și extinderea relațiilor comerciale în zonă și în județ;

piața trebuie să satisfacă cerințele de comercializare ale unei mari părți din producția existentă în zona respectivă;

piața de gros trebuie să constituie o sursă de servicii și nu de profit, deschisă tuturor celor interesați în scopul informării și sprijinirii acestora, a dezvoltării schimburilor și formarea prețurilor în funcție de cererea și oferta de produse.

Costurile de înființare și întreținere ale unei piețe de gros sunt foarte mari.

2. Serviciile și publicitatea pieței de gros. Piața de gros este în primul rând o sursă de servicii pentru participanții la schimburi. Ca atare din punct de vedere funcțional, această piață furnizează următoarele servicii:

piața de gros mijlocește întâlnirea și identificarea vânzătorilor și cumpărătorilor, precum și negocierea prețurilor. În piață se închiriază spații pentru standuri și expoziții, boxe;

piața de gros este centrul unde pot fi consultate toate informațiile necesare privind cererea și oferta de produse, prețurile practicate etc. Aceste informații sunt oferite prin afișaje electronice, buletine de informare, publicații, consulatații, fax, telefon, e-mail etc., cheltuielile fiind suportate de utilizatori;

prin piața de gros se pun la dispoziție și alte informații privind transportul produselor, al echipamentelor mecanice și chimice necesare activităților agricole, produsele sanitar-veterinare, vânzarea serviciilor laboratorului merceologic, abonamente, arbitraj etc. Cum toate aceste informații trebuie cunoscute de cei interesați sunt necesare acțiuni publicitare, folosind presa locală, națională și internațională; stațiile de radio și TV, afișe, pliante etc.

3. Funcțiile pieței de gros. La piața de gros se cumpără mărfuri, continuu și în cantități importante, de la producători sau importatori pentur a le stoca și aproviziona, la cerere, utilazatorii profesioniști.

O asemenea piață se caracterizează prin câteva funcții mai importante cum ar fi:

asigură un serviciu public pentru întreaga comunitate;

oferă cadrul organizatoric favorabil confruntării cererii și ofertei de mărfuri;

stabilește prețul produselor, ceea ce reprezintă indicatorul etalon pentru toți cei interesați (este considerată funcția cea mai importantă a pieței);

crează condiții optime privind realizarea unui contact direct și deschis între cererea și oferta de mărfuri, precum și de manifestare a concurenței libere pe piață;

asigură servicii specifice tuturor participanților;

permite o bună cunoaștere a produsului și a întreprinderii, o mai bună informare și interes pentru dezvoltarea schimburilor a producției agricole, a creșterii veniturilor participanților, precum și dezvoltarea județului și a zonei în general.

În țările dezvoltate responsabilitățile administrative referitoare la aprovizionarea populației urbane cu produse agroalimentare prin piețele de gros revin municipalităților, chiar dacă în unele cazuri, datorită volumului mare de fonduri necesare, guvernele sunt obligate să participe la acest proces.

De remarcat este faptul că piețele de gros pot fi specializate pentru un produs sau un grup de produse și piețe polivalente pentru mai multe produse. Se pot exemplifica la nivelulul internațional următoarele piețe de gros: Rungis (Franța) considerată cea mai mare piață de gros cu caracter polivalent, Aalsmeer (Țările de Jos) pentru flori; Tokio (Japonia) și Barcelona (Spania) pentru pește.

Piețele de gros sunt pretabile pentru legume – fructe și alte produse alimentare perisabile. Aceste piețe sunt structurile de distribuție pretabile pentru marile orașe și au ca funcție principală asigurarea aprovizionării populației urbane în condițiile liberalizării pieței.

Structura unei piețe de gros se bazează pe:

piața centrală, acolo unde de fapt acționează engrosiștii;

centrele de colectare situate în marile bazine producătoare de produse agricole;

producțiile de legume și fructe și alte produse perisabile;

alți intermediari care se aprovizionează de la engrosiști (societăți de distribuție sau unități de vânzare cu amănuntul);

consumatorul final.

Relațiile dintre aceste verigi participante la piața de gros sunt diferite în raport cu alte forme de comerț. Modul de funcționare al unei piețe de gros este următorul:

produsele sunt colectate la centrele de gros, transportul acestora fiind efectuat de către producător;

centrele de gros efectuează recepția cantitativă și calitativă și eliberează producătorului o adeverință în care i se specifică cantitatea pe care acesta a livrat-o și faptul că i se va achita un preț obținut în urma vânzării produsului către beneficiar;

produsele sortate pe calități sunt transportate la depozitele situate la piața centrală;

engrosiștii și alți potențiali beneficiari intră în relații comerciale cu piața de gros, iar produsele le valorifică în consum sau le vinde către alți comercianți;

după vinderea mărfurilor, se plătește producătorului agricol contravaloarea produselor preluate de la acesta.

Formarea sistemului național al piețelor de gros în România este justificat de potențialul agricol al țării, precum și de tradiția consumului de produse proaspete.

4. Burse de mărfuri agricole. Acestea sunt niște piețe speciale, organizate conform unor reguli și proceduri specifice comerțului agricol, unde se negociază acte de vânzare-cumpărare pentru produsele comercializate, prin intermediul cotațiilor ce sunt necesare la reglarea tuturor celorlalte piețe.

Sunt tranzacționate, de regulă, stabilite anticipat, produse brute (grâu, orez, porumb, cartofi, cafea etc.), sau cu un grad redus de transformare (cacao, zahar etc.), dar în nici un caz produse alimentare finite. Tranzacțiile încheiate la bursa de mărfuri se împart în două categorii: tranzacții încheiate prin trecerea mărfurilor de la vânzător la cumpărător și tranzacții pe termen.

La o asemenea piață, vânzătorii nu vând direct și nu știu la cine vor vinde; iar cumpărătorii nu cumpără direct și nu știu de la cine cumpără. Partenerii tratează prin intermediari, bursele îndeplinind funcția de piață cu un caracter specific.

Pentru agricultori, bursele de mărfuri reprezintă o modalitate de dezvoltare a afacerilor, oferindu-le acestora posibilitatea găsirii unor potențiali clienți. Se oferă astfel posibilitatea creșterii capacității și varietății de valorificare și aprovizionare. Prin bursele de mărfuri agricole, se elimină anumite influențe în ceea ce privește favorizarea unei anumite părți, prețul la care se finalizează tranzacția fiind întotdeauna corect. În plus, este eliminată probabilitatea de a pierde, datorită existenței garanțiilor solicitate. 

Putem spune că, bursele de mărfuri agricole, sunt organisme care, spre deosebire de piață, se caracterizează prin aceea că vânzătorii și consumatorii se întâlnesc să negocieze în absența fizică a produselor respective. Discuțiile au loc în ceea ce privește cantitățile, nivelul prețului și celelalte condiții și clauze contractuale pe eșantioane sau clase de calități ale produselor. De asemenea, la bursă se pot negocia și mărfuri care nu au fost produse încă respectiv se vând și se cumpără cereale nerecoltate.

Tranzacționarea produselor cerealiere la bursă (grâul, porumbul, orzul, orzoaica și secara), dă posibilitatea producătorilor să efectueze operațiuni prin care: pot vinde contracte cu opțiuni de cumpărare și își asumă obligația de a livra produsele agricole, încasând o primă; pot livra produse agricole prin contracte spot. De asemenea, depozitarii pot efectua comerț în nume propriu; servicii de custodie cu certificate de depozit.

Participanții la operațiunile bursiere pentru mărfurile agricole sunt: a) comercianții, producătorii, consumatorii care vând sau cumpără mărfuri cu livrare imediată sau cu plata cash; b) producătorii, consumatorii, comercianții și băncile care investesc în mărfuri (cu plata) la termen; c) producătorii, consumatorii, comercianții și băncile care folosesc bursa pentru asigurarea riscului; d) speculatorii care își riscă banii în obținerea de profit. Avantajele bursei, ca instrument antispeculativ, sunt:

pentru producătorii agricoli, bursa poate fi un mijloc prin care: sunt fixate prețurile la unele produse în avans, înainte de recoltare și chiar de însămânțare, ceea ce limitează riscurile; este posibilă o predeterminare a sumei ce se poate câstiga sau pierde prin stocarea produselor, comparativ cu vânzarea directă a acestora, ceea ce, de asemenea, limitează riscul;

pentru consumatori, bursa poate fi un mijloc de fixare în avans a prețurilor materiilor prime agricole pentru o perioadă dată. Prin aceasta se permite previzionarea costurilor unitare și a prețurilor de vânzare ale produselor obținute din prelucrare (care nu se mai revizuiesc în funcție de fluctuațiile cursului). În prezent, cele mai mari oportunități de a funcționa în cadrul unei burse de mărfuri le are piața cerealelor. În condițiile actuale, în România micul producător își duce excedentele la unele produse către depozitări, pentru a evita riscul de a se afla în situația imposibilității de valorificare pe piață a acestora. Ulterior, depozitarul vinde această producție preferențial, în afara BRM, în aceste condiții, riscul fiind mai mare la producător.

Având în vedere caracteristicile tehnico – calitative și valorile de întrebuințare identice, bursele sunt amplasate fie în zonele producătoare, fie în cele consumatoare. Se pot exemplifica, conform datelor statistice, cele mai importante burse de produse agricole din lume sunt organizate pentru: cereale (Chicago, Londra, Bueros Aires, Bangkok), semințe oleaginoase și uleiuri vegetale (Chicago, Roterdam), zahăr (Londra, Paris, New York), cauciuc natural (Singapore, Londra, Liverpool), piei brute (Chicago), cacao (Londra, New York), bumbac (New Orleans ).

În țara noastră bursele au apărut relativ târziu, cea mai importantă fiind bursa de mărfuri din Bucuresti; dar volumul tranzacțiilor sale cu produse agroalimentare este foarte scăzut. Inexistența piețelor bursiere a lipsit producătorii agricoli de semnalele necesare orientării activității de producție, nu a fost posibilă faciltarea transferului fără echivalent a valorii nou create în agricultură spre alte sectoare, existența unei forme de menținere a rigidității fluxurilor și a circuitelor financiare, a legăturilor cu piețele externe care s-a menținut la cote scăzute etc.

Există două astfel de burse de mărfuri specializate pe cereale la Slobozia și Arad; o bursă specializată pentru cartofi la Brasov; iar la Bursa de Mărfuri a Mării Negre din Constanța se trazacționează, de asemenea, cereale și câteva produse alimentare (zahăr, cafea, cacao), dar și în aceste cazuri volumul tranzacțiilor este foarte redus.

Bursa Română de Mărfuri (BRM), este acea instituție ce funcționează pe piața românească, care din punctul de vedere al producătorilor, constituie una dintre problemele ce o reprezintă percepția acestora, a potențialilor clienți, cu referire la mecanismul bursier. La BRM au fost derulate tranzacții pe cereale, dar funcționalitatea mecanismului este condiționată de tranzacțiile zilnice și de posibilitatea de a se acorda cotații pentru marfa respectivă. În ringul de tranzacționare al cerealelor de la BRM pot fi tranzacționate cantități de grâu, porumb, orz, soia, floarea soarelui, secară, ovăz, orez, rapiță, sfeclă de zahăr, cartofi, ceapă, legume de câmp și de seră, fructe și struguri, precum și carcase de porcine, cabaline, ovine și pasăre.

2.4. Proiectarea cererii de produse agricole

O asemenea cercetare se poate realiza în cazul unei piețe de desfacere stabilită, unde fiecare dintre ofertanți și solicitanți se află într-o relație mai mult sau mai puțin strânsă cu toți ceilalți de pe aceeași piață. Asemenea procese de investigare a pieței se realizează cu scopul de a afla perspectivele vânzării unui produs. Analiza pieței agricole sau agroalimentare, constă în descompunerea proceselor și fenomenelor caracteristice acestei piețe, fiind definite și descrise elementele de investigare pentru potențialii clienți, pentru a le descoperi intimitățile și a le defini evoluțiile lor viitoare. Prelucrarea științifică a informațiilor și examinarea lor conjugată oferă răspunsurile pentru multiplele întrebări ce există în sectorul agroalimentar, contribuind la formarea unei viziuni mai clare și mai obiective pentru toate părțile interesate: furnizorii de materii prime, cultivatorii, întreprinderile de prelucrare, distribuitorii, exportatorii diferite instituțiile guvernamentale.

De aceea, studiile de piață au ca obiectiv cunoașterea în profunzime a pieței, în vederea elaborării programelor de vânzare, ce au la bază dimensiunea cerințelor ale utilizatorilor de produse agroalimentare.

Cercetarea de marketing, presupune culegerea, înregistrarea și analiza sistematică de date și informații privind problematica marketingului, folosind un ansamblu de metode științifice necesare fundamentării deciziilor la nivelul firmei. Analiza informațiilor de piață presupune o succesiune rațională de reguli și procedee, utilizînd diferite tehnici, mijloace și instrumente. Tehnicile de cercectare frecvent utilizate sunt de ordin calitativ (care includ focus grupurile, interviurile în profunzime și tehnici de proiecție, precum asocierile libere, desenele analizate psihologic, dramatizarea) și cantitativ (sondaje de opinie sau anchete privind satisfacția consumatorilor etc.).

Cercetarea în sfera marketingului agricol, include întregul fluxul de activități de la aprovizionarea cu factori de producție, continuând cu desfacerea producției și cu urmărirea gradului de satisfacere a nevoilor de consum agroalimentar. Activități de cercetare în domeniul marketingului agrico se por referi la: volumul și structura pieței agricole (oferta, cererea, concurența etc.); formarea și evoluția prețurilor ; elasticitatea cererii în raport cu prețul; distribuția producției, promovarea produselor etc.

Studiul de caz

În agromarketing, este o metodă de analiză aplicabilă situațiilor complexe de cercetare a pieței, folosită pentru o abordare mai complexă și în profunzime a unei probleme în situații pentru care nu există informații suficiente și este necesară realizarea unui studiu exploratoriu. Se oferă ilustrarea cea mai completă a unei situații date, în vederea obținerii unei imagini precise a fenomenelor actuale și pentru înțelegerea cauzelor acestora în cadrul pieței agroalimentare. Se folosesc în acest sens, surse multiple de date, cum ar fi: interviuri, observații în timp, statistici și informații

Obiectivele și cerințele esențiale ale studiilor pieței agroalimentare sunt considerate:

cerințele viitorilor utilizatori din punct de vedere al caracteristicilor funcționale ce trebuie asigurate produsului agroalimentar;

posibilitățile și condițiile necesare extinderii fabricației produsului sau pentru asimilarea de noi produse, în scopul folosirii integrale a potențialului tehnico-productiv al unităților de industrie alimentară;

caracteristicile referitoare la fiabilitate, cerințe ergonomice și estetice, preț de livrare etc;

determinarea gamei sortimentale a produsului solicitat;

stabilirea cerințelor privind condițiile de ambalare și tipul de ambalaj;

În consecință, cunoașterea pieței se referă în special la studiul produsului cu cea mai bună șansă de vânzare la consumatori sau la rețeaua de distribuire (stabilirea și adoptarea acesteia este în funcție de caracteristicile pieței), la informația economică și conjunctura ce poate influența asupra cuantumului ofertei și a cererii interne și internațioanle (care este în funcție de variațiile politice, monetare, demografice și sociale). Problematica identificării și evaluării cererii de produse agroalimentare este foarte complexă, putându-se delimita grupele de metode directe și indirecte de analiză a cererii de produse agroalimentare (ce pot fi cu caracter continuu și discontinuu). Mecanismul elaborării studiilor de piață, indiferent de metoda utilizată, începe mai întâi cu informațiile generale privind producția, resursele și consumul în cadrul economiei sectorului studiat.

Cunoașterea reală a cererii de mărfuri, este strâns legată de mijloacele de producție, deoarece ele au o mare însemnătate, menținând un echilibru între producție și consumul productiv.

O caracteristică esențială în proiectarea cererii de produse agricole și agroalimentare este neuniformitatea distribuției spațiale, referindu-se la o anumită localizare în cadrul anumitor zone agricole producătoare consacrate (de exemplu, bazine pomicole, viticole, legumicole etc.). În aceste areale teritoriale, oferta pentru produsele agricole consacrate zonei respective este foarte mare, dar cererea pentru aceste produse se manifestă intens în cadrul altor zone.

Cererea pentru produsele agricole este, în ansamblul său, mai puțin modificată atât de oscilațiile prețurilor, precum și de variațiile veniturilor consumatorilor. Dar această sensibilitate este totuși diferențiată, motiv pentru care este necesar a fi cunoscută tendința de comportament a consumatorului.

Sensibilitatea cererii la variațiile prețurilor se exprimă printr-un coeficient de elasticitate, care permite a fi cunoscute anticipat și, deci, prevedea efectele. Acest indicator pentru un produs dat, este determinat prin raportarea variației relative a cantității cerute din acest produs, la variația relativă a prețului său unitar. Expresia reflectă sensul invers al influenței între cerere și preț, aceasta variind în sens contrar.

În ceea ce privește nivelul coeficientului de elasticitate, se pot întâlni trei situații, distincte, care reflectă deplasările cererii de mărfuri în condițiile creșterii venitului consumatorului, și anume:

echiunitar, la care proporția creșterii cererii coincide cu ritmul de creștere a venitului;

supraunitari, la care cererea sporește în proporție mai mare decât crește venitul. Acești coeficienți oglindesc deplasările care au loc în structura cererii către produse superioare de întrebuințare îndelungată;

subunitari, la care cererea sporește mai lent decât venitul (cum este cazul la cele mai multe produse alimentare).

Necesitatea determinării cererii este generată de nevoile cumpărătorilor (ca principale elemente), de veniturile acestora, care condiționează sumele ce pot fi afectate pentru cumpărăturile de produse, precum și de prețurile mărfurilor.

Între dinamica veniturilor populației și cea a cheltuielilor cu bunurile alimentare se întâlnesc mai multe situații.

1. Dacă venitul crește, o proporție mai mică din acesta este cheltuită pentru harnă;

2. În situația în care se majorează venitul familiei, crește și ponderea cheltuielilor pentru îmbrăcăminte, chirie, combustibil și întreținerea locuinței, în aceiași proporție.

3. Situația în care într-o măsură mai mare decât creșterea veniturilor, crește ponderea cheltuielilor pentru acestea fiind frecvent încadrate la produse de lux. Situația în care venitul crește, iar cererea în produse de lux crește într-un ritm mai mare decât acesta:

Se poate desprinde concluzia că, cererea pentru produsele agroalimentare este mai puțin influențată atât de veniturile consumatorilor cât și de prețul acestor produse considerate de primă necesitate. Deci, partea de venit afectată cheltuielilor destinate alimentației este cu atât mai mare, cu cât venitul este mai mic.

2.5. Cunoașterea pieței produselor agricole

Elaborarea unui studiu privind piața produselor agroalimentare presupune cercetarea piețelor, printr-o încadrare în etapele specifice filierei agroalimentare. Această cercetare poate fi utilizată pentru: a se oferi o descriere a piețelor agricole și agroalimentare; a se monitoriza modul în care se modifică piața; a decide cu privire la acțiunile ce trebuie întreprinse de firmă și a evalua rezultatele acestei acțiuni.

Dacă se cercetează calitatea unui produs alimentar investigațiile sunt orientate în ceea ce privește:

reglementările sau prevederile din caietele de sarcini;

atractivitatea produsului expus vânzării;

modul manipulării și stocării acestuia;

profitul ce poate fi obținut prin vânzarea sa.

O asemenea cercetare poate fi efectuată în funcție de distribuția produsului și, în final, de cererea acestuia.

În cunoașterea pieței produselor agricole un rol important revine auditului de marketing, considerat parte a auditului, care reprezintă o metodologie de studiere și analiză independentă privind modul de operare a unuia sau mai multor elemente ale procesului de marketing.

Auditarea este un proces asociat, de obicei, cu latura financiară a afacerii, reprezentând o metodă de abordare structurală a culegerii și analizei informațiilor de piață. Principalele aspecte ale unui audit de marketing se referă la: diagnosticul activității firmei; analiza pieței; stabilirea elementelor-cheie ale mixului; organizarea de marketing; performanțele vizate prin obiectiv; concluzii și propuneri.

Considerată o formă completă, studiul "piață-produse" permite evaluarea pieței potențiale fără a se efectua ancheta. Un asemenea studiu poate cuprinde:

a) Alegerea și delimitarea ariei teritoriale de studiu a viitoarei clientele. Cadrul teritorial al pieței se poate face în funcție de informațiile privind atracția comercială a principalelor centre urbane consumatoare ale produselor. Dar, un rol important în acest caz revine elementului spațial de la producător la consumator din aceste centre care influențează direct costul de distribuție.

b) Colectarea ansamblului de date asupra viitoarei piețe. În acest caz se fac referiri la informarea completă, rapidă și continuă în ceea ce privește funcționalitatea pieței. Informațiile sunt obținute prin metoda sondajelor, colectându-se date cu caracter relativ de populație, precum și alte informații reieșite din recensăminte sau inventare efectuate de diverse organisme.

c) Explicarea și interpretarea fenomenelor de piață cu ajutorul statisticii, sociologiei, psihosociologiei, biologiei și a altor abordări interdisciplinare.

d) Valorificarea cercetărilor și încadrarea în procesul adoptării deciziilor de agromarketing. Un rol important în această etapă revine estimării cifrei de afaceri previzional;.

e) Nivelul de vânzare posibil de realizat. Potențialul de vânzare trebuie să fie comparat cu capacitatea de producție a producătorului, aceasta pentru a se vedea dacă debușeul de piață poate fi acoperit.

În mod sintetic se poate arăta că în funcție de obiectivele urmărite un studiu de cercetare al pieței agroalimentare poate furniza următoarele categorii de informații: analize și consultanță de marketing pentru diferitele sectoare ale economiei, inclusiv industria alimentară; analize privind manifestările comportamentale ale consumatorului produsului; analize privind prezența produselor la punctele de vânzare.

Pana aici