Piata Muncii. Analiza Diagnostic la Sc Srl

– Introducere

Orice activitate economica, in conditiile economiei de piata asociaza, in mod obiectiv, factorul de productie capital, cu inca un factor esential, factorul munca. Acest factor se procura prin intermediul pietei, piata muncii constituindu-se astfel, intr-un subsistem al economiei de piata.

Pe aceasta piata functioneaza cererea si oferta, se formeaza un pret, dar toate acestea se manifesta in functie de specificul determinat de obiectul tranzactiilor de pe aceasta piata.

In cadrul pietei muncii se intalnesc cei ce poseda factorul de productie capital cu cei care detin factorul de productie munca.

Piata muncii este influentata de factori de ordin demografic, social-politic, psihologic etc.

Factorul demografic influenteaza in mod special oferta de munca, populatia tarii fiind “rezervorul” care alimenteaza permanent aceasta piata. Dar, pe piata muncii, subiectii ofertanti nu sunt toti cetatenii unei tari. In primul rand trebuie luat in consideratie factorul varsta, cele doua limite inferioare si superioare, ceea ce contureaza notiunea de “populatie apta de munca”

Pentru analiza economica, o mare importanta o prezinta structurarea pietei muncii, ea permitand cunoasterea proportiilor in care se folosesc resursele de munca, ca urmare a repartizarii lor, in functie de cerere si oferta, pe diferite ramuri si subansambluri ale activitatii economice: agricultura, industrie, servicii etc., ceea ce indica nivelul tehnologic din economia tarii si in general, gradul ei de dezvoltarte economica.

Principalul scop urmarit pe piata muncii este ajungerea la o stare de echilibru intre principalele componente. In momentul in care nu se atinge stare de echilibru apare fenomenul de somaj.

Analiza acestui fenomen, cauzele si modalitatile de combatere prezinta un mare interes pentru intreg sistemul economic al unui stat.

CAPITOLUL 1. CONSIDERATII GENERALE

1.1.Conceptul si trasaturile pietei muncii

Premisele teoretice ale analizei pietei muncii sunt: munca si rolul ei in dezvoltarea social-economica, teoria pietei si a preturilor in general.

In general, piata muncii reprezinta spatiul economic in care tranzactioneaza in mod liber utilizatorii de munca (detinatorii de capital) in calitate de cumparatori si posesorii resursei de munca, in calitate de vanzator, in care, prin mecanismul pretului muncii al concurentei libere intre agentii economici, al altor mecanisme specifice se ajusteaza cererea si oferta de munca.

Intr-o formulare restransa, piata muncii este expresia reglarii cererii si ofertei de munca prin deciziile libere ale agentilor economici

Agentii economici intalniti pe piata muncii sunt:

a) ofertantii, respectiv cei ce ofera marfa reprezentata de capacitatea de munca si competenta profesionala, contra unui anumit pret stabilit de piata;

b) cumparatorii, adica intreprinderile care au nevoie de munca, intr-o anumita cantitate si structura profesionala, pentru a-si desfasura activitatea si pentru care sunt dispusi sa plateasca pretul specific-salariul;

c) intermediarii, care pot fi oficiile de plasare, specializate intr-o gama larga de servicii, prin intermediul carora ofertantii sunt pusi in contact cu cumparatorii de munca si care, evident, pentru serviciile lor solicita un pret.

Piata muncii (cererea si oferta de munca) se desfasoara in trepte sau faze.

Intr-o prima faza are loc formarea conditiilor generale de angajare a salariatilor (se manifesta tendinta de formare a salariilor la nivel macroeconomic sau pe segmente mai mari de piata).

In continuarea acesteia, urmatoarea faza are loc la intalnirea in termeni reali a cererii si a ofertei, intalnire in baza conditiilor concrete ale firmelor si salariatilor (potentiali).

Oferta de munca constituie deci acele resurse de munca, ce se incadreaza in categoria de oferta pe baza criteriului remunerarii. Aceasta se manifesta prin cerere de locuri de munca salariata, in angajarea ca salariati.

Cererea de munca pleaca de la nevoia de servicii-munca din partea utilizatorilor acesteia, dar conditia esentiala a transformarilor de munca in cererea de munca este remunerarea sau salarizarea ; aceasta se concretizeaza in oferta de locuri de munca salariate.

Cererea si oferta de munca sunt intr-o relatie de interdependenta cu dezvoltarea economico-sociala, de amploarea si structurile activitatilor economice si ale actiunilor sociale si, pe de alta parte, de fenomenele si procesele social demografice. Aceste inter dependente multiple sunt sugerate de urmatoarea schema1:

1.2. Criterii de clasificare a pietei muncii

Structura interna a pietei muncii are un caracter deosebit de complex, ceea ce a permis formularea concluziei dupa care nu exista o unica piata a muncii la scara economiei nationala. in interiorul ei se identifica mai multe segmente de piata. “Segmentarea pietei reprezinta totalitatea tehnicilor de functionare a unei populatii date si care urmaresc construirea unor grupuri de componenti ce satisface o anumita conditie de clasificare, in functie de criteriile considerate”.

Segmentarea pietei muncii este determinata atat de motive economice, de caracteristici ale fortei de munca (nivel de instructie, calificare, mobilitate profesionala), cat si de aspecte institutionale (reglementarea raporturilor de munca , gradul de organizare sindicala). in general se manifesta bariere in calea trecerii de la un segment la altul, mobilitatea fortei de munca se manifesta mai ales in interiorul fiecarui segment, si, limitat, intre diferite segmente, iar salariile nu sunt rezultatul manifestarii libere a fortelor pietei, ele fiind efectul unor factori sociali, politici si institutionali cu exprimari specifice pe fiecare segment de piata a muncii. Se stie ca in general piata muncii se structureaza si functioneaza la nivelul unitatilor economice individuale, la cel al ramurilor economiilor tarilor, ca si la nivelul mondial. In cele ce urmeaza vom incerca sa prezentam o clasificare a fortei de munca dupa anumite criterii.

Dupa cadrul (locul) desfasurarii relatiilor de schimb se distinge: piete locale, regionale, nationale, internationale si piata mondiala.

La nivel local, in Romania, piata muncii este reglementata si supravegheata prin intermediul Oficiilor de forta de munca si somaj si a punctelor de lucru organizatiilor mai mici a oficiilor de forta de munca si somaj. La nivelul judetean si actorul principal care reglementeaza cadrul legal in care se manifesta fenomenele si procesele pe piata muncii il reprezintata de agentiile pentru ocupare si reconversie profesionala.

La nivelul regional si national actorii implicati in administrarea pietei muncii sunt diferitele agentii de plasare a fortei de munca, precum si diferitele organizatii guvernamentale si neguvernamentale. Insa principalul organism care supravegheaza si reglementeaza desfasurarea activitatii pe piata muncii il reprezinta Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale.

Piata mondiala reflecta totalitatea relatiilor in legatura cu schimbul de marfuri corporale sau incorporale intre tari, relatii devenite obligatorii si permanente pentru existenta acestora

Existenta unor resurse naturale diferite de la o tara la alta (ca potential general si ca marime relativa rezulta din corelatia cu populatia) a facut posibila si necesara specializarea tarilor in functie de resursele detinute. Aceasta la randul ei, a condus la “exportul” de capital uman ce depaseste o parte din cererea interna si, ca efect al acestuia, s-a impus nevoia de a importa capital uman necesar in anumite domenii ale activitatii.

Distingem astfel dupa forma de proprietate: sectorul public, sectorul privat si sectorul mixt.

Sectorul public reprezinta forta de munca ocupata in proprietatea statului central, in proprietatea administratiilor locale, precum si persoanele angajate in intreprinderile cu capital integral al statului.

Sectorul privat-particular este format din proprietatea individuala, individual-asociativa, privat-particulara de familie, privat asociativa. Forma principala actuala de proprietate este cea privat-asociativa, organizata sub forma unor proprietati de capital, in care proprietarii, fie ca utilizeaza salariati nonproprietari, fie ca ei insisi sunt participanti la activitatea economica.

Sectorul mixt consta din combinarea ambelor forme de proprietate: publica si privata.

O alta clasificare ar fi cea dupa sectoarele in care se desfasoara activitatea economica. Distingem trei sectoare si anume: primar, secundar si tertiar. Acestea se impart la randul lor in mai multe ramuri de activitate si anume: ramura agricola, cea industriala si serviciile economice din Romania. Principalele categorii de activitati sunt urmatoarele:

agricultura, silvicultura si exploatarea forestiera;

industriala si anume cea extractiva, prelucratoare, energie electrica si termica;

constructii;

comert si turism;

transport, depozitare, posta de telecomunicatii;

activitati financiare, bancare si de asigurari;

tranzactii imobiliare si de servicii;

administratie publica;

invatamant, sanatate si asistenta sociala;

alte activitati ale economiei nationale

Dupa gradul de organizare a ofertei de munca distingem doua tipuri de piete si anume:

piata muncii sindicalizata;

piata muncii nesindicalizata.

Pe piata muncii sindicalizata, unele decizii privind oferta de munca sunt luate in mod colectiv.

Pe piata muncii nesindicalizate, angajatii nu sunt reprezentati in negocierea conditiilor de munca si al salarizarii.

1.3 Modele de piata a muncii

Caracterul specific al pietei muncii se intrepatrunde cu cel derivat. Astfel functia majora a acesteia este de a asigura activitatile economico-sociale cu resursele de munca in cantitatea, structurile si calitatea necesare.

Caracteristicile marfii ce circula pe aceasta piata, precum si raporturile persoanelor ce participa la schimb vor fi caracterizate prin urmatoarele1:

piata muncii este o piata cu un grad ridicat de rigiditate si

sensibilitate, ea interconditionandu-se atat cu echilibrul economic

general, cat si cu cel social-politic;

ea este o piata organizata si mai puternic reglementata;

mecanismele acestei piete au un grad mai ridicat de

imperfectiune; de pilda, salariul nu reprezinta unica si adesea, principala parghie de reglare a ocuparii si utilizarii resurselor de munca.

Segmentarea pietei reprezinta totalitatea tehnicilor de fractionare a unei populatii date si care urmaresc constituirea unor grupuri de componenti ce satisface o anumita conditie de clasificare, in functie de criteriile considerate.

Punctul de pornire in teoria segmentarii pietei de munca este admiterea ipotezei existentei unui sistem economic dualist, structurat in doua sectoare:

sectorul primar (central) al marilor intreprinderi

sectorul secundar (periferic) al intreprinderilor supuse

concurentei intre care apare o relatie de interdependenta.

Deci, segmentele reale ale pietei muncii sunt analizate prin folosirea mai multor criterii de grupare, in functie de fiecare criteriu existand diferite genuri de piete ale muncii. Astfel, se constata cel putin urmatoarele criterii:

dupa forma de proprietate – piata muncii a sectorului privat si

piata intreprinzatorilor publici, in general piata sectorului public;

dupa dimensiunile utilizatorilor de munca – piata muncii din

partea marilor firme si piata muncii pentru micile intreprinderi;

dupa gradul de organizare a ofertei de munca – piata

nestructurala a salariatilor liberi si piata salariatilor sindicalizati.

Astfel apare:

piata primara a muncii – compusa din angajamentele oferite

de intreprinderi mari si / sau sindicate, iar caracteristicile sale pot fi sintetizate astfel: salarii inalte, posibilitati de promovare si siguranta locului de munca.

piata secundara a muncii – definita prin locuri de munca slab

platite si instabile, cat si de existenta discrite si instabile, cat si de existenta discriminarilor.

In Statele Unite ale Americii s-au conturat in practica si sunt reflectate teoretic trei sectoare ale economiei cu manifestari specifice: economia de centru, intreprinderile periferice, economia alternativa.

Unitatile economice de centru se caracterizeaza printr-un grad inalt de sindicalizare, prin niveluri de salarii peste media nationala, corelate cu productivitatea muncii superioara, de asemenea, peste productivitatea nationala.

Intreprinderile periferice sub raport economic sunt de talie mica si mijlocie, fiind angajate intr-o concurenta foarte dura. Produsele lor incorporeaza multa munca, a carui productivitate este redusa.

Economia clandestina, lipsite de orice regula, cuprinde diversele forme de activitate neoficiala, fara forme stabile de realizare – si adesea ilegale cu o insecuritate totala a salariatilor.

Pentru intelegerea mecanismelor de determinare, pe aceste tipuri concrete de piata, a marimii salariului si cantitatii de piata ceruta si oferita, trebuie sa pornim de la premisa unei concurente perfecte.

Modelul concurentei perfecte presupune urmatoarele conditii:

toti lucratorii au acelasi nivel de calificare;

exista o concurenta absolut libera atat intre ofertanti, cat si

intre intreprinzatori;

exista un sistem informational perfect privind cererea si oferta

de munca;

nu exista nici o restrictie in schimbarea locurilor de munca de

catre lucratori si, in modificarea numarului locurilor de munca, de catre intreprinzatori;

nu exista nici o deosebire intre conditiile ofertei diferitelor

locuri de munca.

Acest model de piata se caracterizeaza prin:

numarul mare al firmelor care concura intre ele in vederea

obtinerii unui anumit tip de factor de munca;

numarul mare de muncitori calificati, cu calitati si abilitati

identice, care-si ofera serviciile in mod independent si individual;

imposibilitatea influentarii ratei salariului pe piata de catre

firme sau de catre lucratori.

Figura 1.2. Cererea si oferta de munca pe o piata cu concurenta perfecta

In figura 1.2 se prezinta cererea si oferta de munca de pe o piata cu concurenta perfecta, unde Qme, reprezinta numarul de lucratori angajati, iar Se constituie salariul de echilibru.

Modelul de piata monopolist presupune ca toata forta de munca sa fie reprezentata de un sindicat care apara interesele lucratorilor dintr-o anumita categorie profesionala sau interesele tuturor lucratorilor, dintr-o anumita industrie. Principalul rol al sindicatului este cresterea in anumite limite, a salariului, in scopul cresterii sau cel putin mentinerii la un anumit nivel a bunastarii economice a membrilor uniunii sindicale.

Prima, este o metoda prin care sindicatele pot obtine o crestere a salariului, o constituie restrangerea directa a ofertei de munca. In acest sens, ele pot initia o serie de masuri cum ar fi:

reducerea numarului maxim de ore de munca pe saptamana;

limitarea numarului maxim al membrilor sindicatului;

refuzul de a acorda aviz favorabil de munca lucratorilor

nesindicalisti, etc.

Aceste efecte pot fi evidentiate cu ajutorul urmatoarei reprezentari grafice (figura 1.4).

Figura 1.4

Rezulta ca urmare a reducerii ofertei de la O0 la O1, cantitatea de munca angajata scade de la Qm0 la Qm1, iar salariul creste de la S0 la S1.

O alta metoda de crestere a salariului o constituie restrangerea

indirecta a ofertei de munca. (Figura 1.5.).

Figura 1.5

Modelul de piata cu concurenta de monopson1 se fundamenteaza pe urmatoarele premise:

factorul munca angajat de firma monopsonica reprezinta

o cota importanta din intreaga oferta de munca de pe piata;

tipologia factorului munca ramane relativ nemodificata,

chiar daca procesul tehnic duce la aparitia de noi meserii si chiar calificari;

rata salariilor platite variaza direct cu numarul de lucratori

angajati.

In cazul monopsonului, ambele oferte de factori de munca, la nivel individual si de piata, vor fi identice, curba ofertei avand panta crescatoare (Figura 1.6)

Figura 1.6 Rata salariului si factorul munca pe o piata de tip monopson

In figura 1.6. curba CML se situeaza deasupra curbei OL. Egaland curba costului marginal cu cea a cererii de factor munca (in punctul A), monopsonul va angaja un numar L1 de lucratori (spre deosebire de L2, in situatia unei piete concurentiale libere) si va plati o rata a salariului S1 (mai mica decat cea de pe piata libera S2).

CAPITOLUL 2. MECANISMUL DE FUNCTIONARE A PIETEI MUNCII

2.1. Cererea de munca

2.1.1. Trasaturile cererii de munca

“Munca”, pentru un economist, este rezerva de resurse umane, atat fizice cat si mentale, care este disponibila a fi implicata in productia de bunuri si servicii. Rezerva de munca depinde de doua lucruri:

(a) totalul fortei de munca disponibile, adica intreaga populatie mai putin categoriile populatiei care muncesc;

(b) numarul de ore pe saptamana in care populatia este pregatita sa munceasca.

In general forta de munca depinde de doi factori:

productivitatea marginala a muncii;

conditiile generale ale activitatii economice, inclusiv anticiparile

conjuncturale si previziunile privind marimea cererii globale.

Potrivit legii randamentelor, fiecare unitate consumata din factorul de munca are o contributie din ce in ce mai mica la realizarea productiei1. In Figura 8. se observa ca, pentru cele 10 unitati de munca, salariul este de 20 $ / unitate.

Figura 2.1. Curba cererii de munca

Cererea de munca este determinata de productivitatea marginala a factorului de munca in realizarea productiei nationale. Nivelul general al salariului cuvenit pentru 10 unitati de munca este de 20$ /unitate, acesta fiind egal cu productivitatea marginala a celui marginala a celei de-a zecea unitati. Curba cererii de munca se deplaseaza spre dreapta si in sus odata cu cresterea capitalului cumulat, cu progresul tehnologic si cu imbunatatirea calitatii muncii.

Elasticitatea cererii pentru munca este de asemenea de o mare importanta in fixarea salariilor. Daca cererea pentru munca este elastica, antreprenorii vor fi in stare sa paraseasca cu usurinta piata si de aceea, va fi dificil pentru forta de munca de a-si asigura marimea salariilor.

Cererea de munca va fi elastica daca:

cererea pentru produsul final va fi elastica;

forta de munca poate fi inlocuita cu alta forta de munca;

alti factori (in special capitalul) pot fi inlocuiti cu forta de munca;

costurile datorate muncii reprezinta o parte mare din costurile

totale.

Elasticitatea cererii pentru munca si cererea pentru produsul final.

Furnizorul care acorda o crestere a salariilor trebuie sa mareasca preturile consumatorilor. Asta inseamna ca la fiecare valoare a pretului, cantitatea disponibila va fi mai mica si ca s-a produs o modificare a conditiilor ofertei.

Elasticitatea cererii pentru forta de munca necalificata.

Substituentul cel mai probabil pentru orice fel de forta de munca este o alta forta de munca. Rezulta ca muncitorii necalificati gasesc ca este dificil sa obtina mariri de salarii in fata antreprenorilor hotarati, deoarece alti muncitori pot cu usurinta sa-i substituie

Elasticitatea cererii pentru forta de munca care poate fi inlocuita cu masini.

Cererea elastica ar putea fi intalnita acolo unde este posibil sa se substituie forta de munca cu alti factori, in special cu capital. Politicile salariale agresive din partea muncitorului ar putea sa-i determine pe antreprenori sa cumpere utilaje puternice, fapt care reduce considerabil cererea pentru forta de munca. Cererea pentru forta de munca va fi si mai elastica daca astfel de utilitati sunt ieftine .

Elasticitatea cererii pentru forta de munca acolo unde

costurile cu munca reprezinta o parte mare din costurile totale.

In aceste circumstante, orice crestere a costurilor cu munca inseamna o crestere considerabila a pretului de vanzare al produsului final, si o reducere a limitelor de profit, daca cererea pentru produs este foarte elastica. Acordarea de astfel de mariri de salarii va insemna, de aceea, reduceri serioase ale productivitatii castigului marginal al muncii, iar antreprenorul isi va reduce de aceea cererea pentru ea, la preturile mai mari pe care trebuie acum sa le plateasca.

2.2. Oferta de munca

2.2.1.Trasaturile ofertei de munca

Satisfacerea nevoii de munca se realizeaza pe seama resurselor existente in societate, adica a volumului de munca ce poate fi depus, in perioada respectiva, de populatia apta.

Oferta de munca depinde de numeroase trasaturi ale societatii in discutie

Oferta de munca, mai precis de servicii umane de un anumit fel este cantitatea de munca, de aceeasi calificare, pe care lucratorii sunt capabili si doritori sa o furnizeze la un anumit tarif salarial, dat fiind nivelul general al preturilor in perioada respectiva.

In general, oferta de munca se refera la numarul de ore pe care populatia doreste sa le petreaca presand activitati aducatoare de castig in fabrici, ferme, institutii de stat, intreprinderi, etc., sau activitati nelucrative.

Factorul esential in dezvoltarea economico-sociala a oricarei tari il constituie resursele umane ( potentialul uman) de care dispune aceasta, resurse care constituie totalitatea populatiei tarii respective la un moment dat.

In general, fiind exprimata prin numarul de lucratori, oferta de munca se deosebeste de cea a marfurilor printr-o serie de particularitati:

a) Fiind atasati mediului economico-social din care provin, lucratorii au o mobilitate spatiala si profesionala redusa;

b) Fiind interesati atat de conditiile in care isi desfasoara munca cat si de cele in care vor trebui sa traiasca, putem afirma cu certitudine ca marirea salariului nu este singurul element care determina lucratorii sa-si ofere serviciile lor unor firme;

c) Serviciile umane sunt eminamente perisabile, efemeri, nu se pot conserva, pentru a profita de o crestere ulterioara a pretului lor de vanzare;

d) Oferta zilnica de munca are, in buna masura, un caracter rigid, obligatoriu;

e) Oferta de munca nu se realizeaza, in exclusivitate, pe principiile economiei de piata.

Deci, fiecare ora de munca in plus care este prestata reprezinta pentru muncitor dezutilitate aditionala (dezutilitate marginala a muncii). Ea tinde sa creasca pe masura ce programul de lucru se prelungeste. Pentru ca salariatii sa fie mai motivati, salariul orar marginal trebuie sa fie mai mare. Reprezentarea grafica a celor prezentate o regasim in urmatoarea figura:

La acest nivel oferta de munca este influentata de urmatorii factori:

a) marimea salariului (nominal, real);

b) raportul intre utilitatea si dezutlitatea muncii (relatia dintre efortul individual si costul de oportunitate);

c) nevoia de a subzista a salariului si a familiei sale.

Oferta de munca a lucratorului depinde si de natura muncii, de securitatea ocuparii, de gradul de independenta economica etc.

Modificarea salariului provoaca relatii mai putin nete in oferta de munca decat in cazul unui bun economic obisnuit. Curba ofertei poate lua o alura descrescatoare, in sensul ca la o scadere a salariului orar oferta de munca va spori.

CAPITOLUL3. ECHILIBRUL PIETEI SI OCUPAREA FACTORULUI MUNCǍ

Analiza echilibrului pietei muncii poate fi privata atat prin prisma analizei clasice cat si prin analiza keynesiana a echilibrului pe piata fortei de munca

Echilibrul pietei fortei de munca se obtine la salariul real ( w / p )0 , nivel la care cererea de munca este egala cu oferta de munca, iar numarul de angajati este N*. La un salariu real mai ridicat decat (w / p)0 exista un exces de oferta de munca (neocuparea)

pe cand la un salariu real mai mic, se manifesta un exces de cerere de munca. (figura 3.1)

w/p

(w/p)1

(w/p)0

(w/p)2

Figura 3.1. Echilibrul si dezechilibrul pe piata muncii

Conceptia keynesiana originala sustine existenta unui salariu nominal de baza, care nu poate scadea sub un nivel specific, avand tendinta de a ramane neschimbat pana cand productia atinge nivelul de ocupare deplina. Analiza keynesiana contemporana exclude ipoteza unui salariu de baza, dar considera ca salariul nominal este constant pe un termen scurt, deoarece , potrivit contractelor de munca, lucratorii accepta sa lucreze, pentru o perioada cu un salariu nominal specific.

Spre deosebire de analiza clasica, pentru Keynes cauzele somajului se situeaza nu pe piata muncii , ci pe piata bunurilor si pe piata monetara .

In analiza echilibrului pe piata fortei de munca trebuie sa se tina cont de relatia intre salarii, preturi si asigurari. In acest sens un rol important il detine influenta variatiei masei monetare.

Un alt factor in analiza echilibrului il reprezinta interdependenta intre salarii, preturi si productie. In 1958, A.W.Phillips a elaborat ,,curba Phillips”, ce descrie relatia inversa intre rata somajului si rata cresterii salariilor. Cu cat este mai mare rata somajului , cu atat este mai scazuta rata inflatiei salariilor. Astfel apare o echilibrare intre cele doua tipuri de rate.

In analiza echilibrului pe piata muncii se tine cont si de relatia salarii-angajari-productie. Pentru aceasta pornim de la construirea curbei Phillips ca relatie intre salarii si angajari.

BIBLIOGRAFIE

Michel Didier, “Economie. Regulile jocului.” Editura

Humanitas,1999.

N. Dobrota (coordonator), “Economie politica”, Editura

Economica, Bucuresti 1995.

John M. Keyns, “Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a

dobanzilor si a banilor”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970.

Richard G. Lipsey, K. Chrysti, “Economie pozitiva”, Editura

Economica, Bucuresti, 1999.

Viorel Cornescu (coordonator lucrare), “Introducere in

economie”, Editura Actami, Bucuresti, 1997.

Eugen Prahoveanu, “Economie politica”, Editura Eficient,

Bucuresti, 1997.

Dumitru Miron, “Economia Uniunii Europene”, Editura

Luceafarul, Bucuresti, 2002.

V. Ionescu, E. Gavrila, “Elemente de macroeconomie”, Editura

Economica, Bucuresti, 1999.

M. Bacescu, A. Bacescu, “Macroeconomie.Bazele

macroeconomiei”, Editura All, Bucuresti, 1993.

P. Sammuelson, W. Nordhouse, “Economie politica”, Editura

Teora, Bucuresti, 2002.

Traian Stefanescu, “Dreptul muncii”, Editura All, Bucuresti,

2002.

Nicolae Suta (coordonator), “Integrare economica europeana”,

Editura Economica, Bucuresti, 1999.

Tribuna Economica, nr. 5, 51, 52/ 2002.

Ziarul Capital, nr. 2/ 2003.

Revista romana de Dreptul Muncii, nr.5/ 2002.

Anuarul Statistic al Romaniei 2001.

Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurarilor pentru somaj si

stimularea ocuparii fortei de munca.

INTRODUCERE

Eficiența economică a investițiilor este o disciplină fundamentală care oferă un spectru larg de metode și tehnici decizionale cu referire la alocarea resurselor investiționale, analiza economică și financiară a proiectelor de investiții, evaluarea patrimoniului societăților comerciale, fundamentarea unor decizii economico-financiare, etc.

După unii autori, noțiunea de „investiții” definește o categorie financiară complexă. Noțiunea de „investiții” este folosită frecvent în practica economică: în macroeconomie, termenul de „investiții” se referă la suplimentări ale disponibilului de active productive, cum ar fi bunurile de capital – echipamente, clădiri, stocuri. Oamenii, în general, consideră „investiție” cumpărarea unui teren sau a unor titluri de valoare, deci „investițiile” sunt acțiunile în care se creează capital real.

După economistul Henry Poumont, noțiunea de „investiții” are două sensuri: un sens restrâns, în care „investițiile” reprezintă achiziții de bunuri și echipamente de producție, și un sens larg, în care „investițiile” reprezintă achiziții de bunuri și echipamente și cumpărături de materii prime și materiale.

În economie, „investițiile” reprezintă totalitatea actelor de transformare a mijloacelor financiare în bunuri cumpărate; cheltuieli prezente care au ca urmare obținerea unor efecte viitoare.

Elementele unei investiții sunt: subiectul, obiectul în care s-a investit, un cost și efectele care vor apărea. „Subiectul” poate fi o persoană fizică sau juridică. Acesta este cel care investește. „Obiectul” reprezintă bunul în care se investește. „Costul” reprezintă resursele utilizate pentru investiția respectivă. „Efectele” apar sub forma unor valori datorate investirii și utilizării bunurilor în care s-a investit.

EVALUAREA PATRIMONIULUI

SOCIETĂȚII COMERCIALE FRUCTO-JUICE S. A. BRAȘOV

Firma FRUCTO-JUICE produce și îmbuteliază suc de diverse sortimente, la sticle de plastic de 2 l.

ANALIZA DIAGNOSTIC

1. Diagnosticul juridic

S. C. FRUCTO-JUICE S. A. este o persoană juridică română, având forma juridică de societate comercială cu capital pe acțiuni. Societatea își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile legilor române și cu statutul propriu.

Principalele prevederi ale statutului sunt:

Obiectul de activitate îl constituie servicii de producere și îmbuteliere a sucului de fructe.

Acțiunile sunt nominative, evidența acțiunilor fiind ținută într-un registru care se păstrează la sediul societății.

c) Dreptul la vot este oferit de acțiuni, acțiunile conferind posesorilor lor dreptul de vot în Adunarea Generală a Acționarilor.

d) Modificarea capitalului social se poate face în sens crescător sau descrescător pe baza hotărârii Adunării Generale a Acționarilor în condițiile și cu respectarea procedurilor prevăzute de lege.

e) Registrele societății și evidențele contabile ale acesteia:

Societatea comercială ține evidența contabilă în lei, în conformitate cu Legea Contabilității și Normele Metodologice elaborate de Ministerul Finanțelor. Activitățile desfășurate de către S. C. FRUCTO-JUICE S. A. în domeniul economico-financiar sunt:

-întocmește documente justificative pentru orice operațiune ce afectează patrimoniul unității;

-înregistrează în contabilitate operațiunile patrimoniale;

-inventariază patrimoniul anual sau când apar necesități;

-întocmește bilanțul contabil și contul de profit și pierdere;

-exercită control asupra operațiunilor patrimoniale efectuate;

-publică în Monitorul Oficial bilanțul și contul de profit și pierdere, conform legii..

f) Terenul și alte drepturi de proprietate:

S. C. FRUCTO-JUICE S. A. deține o suprafață de teren de 750 mp. Până în prezent nu s-au înregistrat revendicări asupra terenului și asupra altor active aflate în patrimoniul societății.

g) Salariații:

Relația salariaților în raport cu managementul societății este reglementată prin contractul colectiv de muncă și prin contractele individuale.

h) Situația datoriilor față de bugetul statului:

Salariile și impozitul aferent se calculează și se achită la zi. Celelalte contribuții – contribuția la asigurările sociale, contribuția la fondul de șomaj, contribuția la fondul de sănătate, contribuția la fondul de risc și accidente, T. V. A, impozitul pe profit sunt calculate și plătite la zi.

i) Aspecte comerciale:

Aprovizionarea cu materiale, materii prime, piese de schimb, etc se face pe bază de comenzi lansate la furnizor. Contractele sunt încheiate cu clauze contractuale care nu conțin elemente de risc, sau au un risc minim. Societatea are încheiate contracte pe termen lung cu furnizorii de energie electrică, gaz metan și apă.

Livrarea mărfii se face pe bază de comenzi și/sau contracte încheiate cu fiecare beneficiar.

Societatea nu are litigii nici cu furnizorii, nici cu beneficiarii.

j) Protecția mediului:

Prin funcționarea sa, societatea nu ridică probleme ecologice majore. Societatea deține aviz de funcționare de la Agenția de Protecția Mediului, respectând toate standardele de calitate și cele privind protecția mediului. În prezent nu există litigii determinate de poluarea mediului înconjurător de către societatea în cauză.

k) Asigurări:

S. C. FRUCTO-JUICE S. A. este asigurată împotriva riscurilor de incendiu sau furturi. De asemenea, mijloacele de transport și utilajele din dotare sunt asigurate. Accidentele de tipul incendiu, furt, tamponări nu au efecte nefavorabile asupra valorii societății și asupra acțiunilor sale.

Diagnosticul comercial

Furnizori:

Principalii furnizori ai S. C. FRUCTO-JUICE S. A. sunt: S.C. Romforest S.R.L. Brașov, BUSE GAZ SRL București, ONIROS INTERNATIONAL SRL Brașov.

Calitatea materialelor primite de la furnizori este bună, astfel încât relațiile dintre S. C. FRUCTO-JUICE S. A. și unii dintre aceștia durează de câțiva ani.

Piața și principalii cumpărători:

Clienții care au apelat la serviciile firmei S. C. FRUCTO-JUICE S. A. sunt , în general, persoane juridice, dar produsele firmei ajung, prin intermediul firmelor care cumpără produsele de la societatea în cauză, la persoane fizice.

Clienții firmei S. C. FRUCTO-JUICE S. A. încheie contracte cu firma în cauză, contractele fiind onorate la timp și în cantitățile cerute de client, transportul și distribuirea mărfii efectuându-se de către S. C. FRUCTO-JUICE S. A., conform prevederii contractelor.

2.3. Firmele concurente:

În prezent, pe piața brașoveană există firme care fac concurență S. C. FRUCTO-JUICE S. A., printre ele numărându-se marile companii COCA –COLA, PEPSI-COLA, FRUTTI-FRESH, etc, dar această societate comercială este o companie orientată spre oportunitățile viitorului, căutând mereu metode mai bune și mai rapide pentru producerea sucurilor, căutând să dezvolte o tehnologie cât mai avansată, fiind mereu în căutare de piață de desfacere, în căutare de clienți, încercând astfel, până în prezent cu succes, să facă față concurenței.

S. C. FRUCTO-JUICE S. A. participă la licitații pentru obținerea de contracte. Câștigarea unei licitații este condiționată de preț, de termenul de distribuție și de calitatea sucurilor, astfel încât societatea acordă o atenție deosebită acestor lucruri. Tarifele practicate sunt sub cele practicate de marile companii, firma ocupându-se de găsirea unor furnizori care să ofere materii prime la prețuri cât mai mici, pentru a reduce prețul final al produselor proprii, ținând cont și de calitatea materiilor prime cumpărate.

2.4. Analiza vânzărilor:

Vânzarea produselor se face prin intermediul unor mici magazine, firme cu care S. C. FRUCTO-JUICE S. A. a încheiat contracte.

Vânzările de până acum sunt mulțumitoare, firma reușind să se mențină pe piață datorită prețurilor acceptabile pe care le practică.

Diagnosticul operațional

3.1. Analiza tehnologiei de lucru

Tehnologia sucurilor cu pulpă

Schema tehnologică generală de obținere este prezentată în fig. 1

Problema principală ce apare la fabricarea nectarului este evitarea sedimentării particulelor. Ca urmare, trebuie să se acorde o atenție deosebită operației de omogenizare. Sucurile cu pulpă, chiar la un grad de mărunțire de 0,4 mm, au tendința de a sedimenta în timp, ceea ce înrăutățește aspectul comercial. Pentru a se evita aceste neajunsuri, este necesar să se micșoreze dimensiunile particulelor până la 50-100 . Astfel se asigură obținerea unei suspensii stabile în timp și o îmbunătățire a gustului și asimilabilității produsului. Pentru a se atinge un grad de mărunțire atât de înaintat, se folosesc mai multe tipuri de omogenizatoare, cele mai utilizate fiind omogenizatoarele cu pistoane (cu plunger). Unele linii tehnologice, ca linia Bertuzzi, folosesc o instalație de centrifugare, care elimină părțile celulozice și realizează o stabilitate a produsului mai bună în timp.

Procesul de omogenizare fină determină o saturare a produsului cu aer care, datorită oxigenului conținut, duce la oxidarea substanțelor organice din produs, micșorând conținutul de vitamine, respectiv valoarea nutritivă. Pentru eliminarea aerului din produs se folosesc procedee termice, sub vid sau combinate. Cea mai utilizată este metoda combinată de dezaerare, prin care produsul este supus în același timp efectului termic și vacuumului.

Tendința actuală în ce privește ambalarea nectarului este de a folosi materiale complexe (sistem Tetra-pak) pe principiul dozării și conservării aseptice a produselor.

Tehnologia sucurilor cu pulpă din materii prime vegetale este orientată în trei direcții:

nectarurile se obțin din fructe aparținând diferitelor specii (caise, piersici,
vișine, gutui, pere, prune, struguri, coacăze, negre, zmeură, căpșune, mure, afine
etc.) conform rețetelor de fabricație (tabelul 7.12);

sucurile cu pulpă obținute din legume prelucrează: tomate, sfeclă, morcovi,
ardei, țelină, spanac, varză etc.;

deoarece sucurile de legume nu au calități senzoriale suficient de plăcute,
se recomandă cupajarea acestora cu sucuri de fructe sau cu alte sucuri de legume,
obținându-se așa-numitele sucuri cupajate sau cocteiluri.

Tabelul 1

Rețete de fabricație pentru 100 kg nectar de fructe cu substanță uscată solubilă minim 10 grade refractometrice

În industria conservelor vegetale, s.u.s. = substanță uscată solubilă, exprimată % sau în grade refractometrice.

TEHNOLOGIA PRODUCERII CONCENTRATELOR DE LEGUME ȘI FRUCTE

În funcție de gradul de concentrare se deosebesc:

semiconcentrate cu 30-50% s.u.s. (pasta de tomate, concentrate de
citrice). Se caracterizează printr-o stabilitate redusă, fiind necesar un procedeu de
conservare suplimentar (congelare, pasteurizare, sterilizare);

concentrate propriu-zise cu minimum 65% s.u.s., stabile în timp, fără un alt
procedeu de conservare. Pentru a evita transformările senzoriale și reducerea
valorii alimentare, se recomandă răcirea rapidă până la 20°C, iar păstrarea să se
facă la temperaturi reduse (2°C).

Tehnologia concentratelor de tomate

În această grupă se includ bulionul și diferitele tipuri de pastă, cu 12-40% s.u.s., obținute prin prelucrarea tomatelor ajunse la maturitatea tehnologică. Concentratele de tomate sunt folosite în alimentație pentru a îmbunătăți culoarea, gustul și valoarea nutritivă a unor produse alimentare.

Tehnologia fabricării pastei de tomate cuprinde trei faze: obținerea sucului brut, concentrarea acestuia și condiționarea și ambalarea produsului respectiv.

Schema tehnologică de obținerea sucului brut este prezentată în fig. 2

Recepția materiei prime. Se face cantitativ și calitativ (extractul refracto-metric trebuie să fie de 5-7%). Transportul intern al tomatelor se face hidraulic.

Tomatele cad în mașina de prespălare și apoi sunt trecute în mașina de spălat. Operația de spălare urmărește, în special, reducerea indicelui Howard și evitarea prezenței nisipului în produsul finit. Sortarea se face pe banda de sortare cu role. Pe partea înclinată a benzii de sortare se face o spălare cu dușuri a tomatelor sortate, care cad în zdrobitor. Se recomandă separarea semințelor înainte de preîncălzire, deoarece se evită trecerea substanțelor tanante în suc și o valorificare mai bună a semințelor. Grupul de separare a semințelor este format din: zdrobitorul de tomate, separatorul de pulpă, zdrobitorul de pulpă și un separator centrifugal pentru semințe. Sucul și pulpa zdrobită trec la preîncălzire în schimbătoare de căldură cu serpentină. Sucul de tomate rezultat de la grupul de strecurare – rafinare – ultrarafinare este dirijat la concentrare, deșeurile fiind presate cu o presă cu șurub.

Concentrarea sucului brut. Operația se face în funcție de tipul de produs obținut (bulion cu 12%, 18% substanță uscată solubilă; pastă de tomate cu 24, 28, 36, 40% substanță uscată solubilă).

Pentru concentrarea sucului de tomate se folosesc instalații de concentrare cu simplu efect, cu dublu efect sau cu triplu efect. Orientările actuale sunt spre instalațiile de concentrare cu patru efecte în contracurent și în curent paralel .

Pentru a realiza o concentrare rapidă a sucului de tomate și a evita formarea crustei, se recomandă aplicarea schemei tehnologice din figura prezentată.

Condiționarea și ambalarea pastei de tomate

În vederea asigurării stabilității microbiologice a produsului, se face tratarea termică a pastei de tomate. Conservarea prin termosterilizare se poate face prin turnarea pastei de tomate fierbinte în recipiente de 3/1 și prin sterilizare propriu-zisă a recipientelor de 1/10 și 1/1. O linie de condiționare a pastei de tomate este formată din bazine de colectare a pastei de tomate, pompă, preîncălzitor de pastă (tip Rototherm), mașină de dozat și mașină de închis.

Tehnologia sucurilor de fructe concentrate

Sucurile de fructe obținute după tehnologia descrisă în acest capitol sunt supuse operației de concentrare. Instalațiile moderne pot realiza concentrarea sucurilor de fructe până la maximum de 7 ori concentrația inițială în aceste condiții sucurile cu un conținut de substanță uscată solubilă de aproximativ 10° refractometrice pot fi concentrate până la 70° refractometrice, concentrație la care activitatea microorganismelor este inhibată. În prezent, există tendința de a se renunța la concentrarea avansată a sucurilor, care necesită un consum mare de energie și influențează negativ calitatea produselor, realizându-se concentrarea până la 40-45° refractometrice, aplicând un procedeu de conservare suplimentar (conservarea chimică, conservarea și ambalarea aseptică etc.). Cu excepția sucului de mere și de struguri, care se concentrează la 65-70° refractometrice celelalte sucuri se concentrează până la 42-45° refractometrice.

Concentrarea sucurilor se poate realiza prin mai multe metode: prin evaporare, congelare, osmoză inversă, ultrafiltrare, metoda cea mai folosită industrial fiind concentrarea prin evaporare.

Orientarea actuală la fabricarea sucurilor de fructe concentrate este folosirea

unor instalații de concentrare cu dublu și triplu efect, în vederea reducerii consumului de utilități și a concentrării ultrarapide pentru a asigura păstrarea calităților produsului. Instalațiile de concentrare sunt de tipul Alfa-Laval Schmidt, Manzini, Wiegand.

Recuperarea aromelor. Reprezintă o operație principală la fabricarea sucurilor de fructe concentrate, deoarece aromele influențează mult calitățile senzoriale ale produselor. Cantitatea de suc evaporată pentru recuperarea aromelor reprezintă 10-30% din cantitatea de suc proaspăt.

Pentru concentrarea sucurilor de fructe se folosesc sucuri bine limpezite și filtrate, în cazul sucului de mere, prin evaporarea a 10, 20 sau 30% din suc se pot reține în concentratul de aromă 60, 85 sau 90% din substanțele de aromă ale sucului. Cu toate acestea, în practică, gradul de evaporare este de 10%, suficient pentru a asigura obținerea unui concentrat de arome, care prin diluare să dea o aromă specifică de mere. În cazul celorlalte fructe, procentul de suc evaporat este de 20% la zmeură, mure, căpșune, 25% la vișine, 20-30% la coacăze negre și afine.

Recuperarea aromelor din sucurile de fructe se bazează pe solubilitatea acestora în apă și pe volatilitatea lor. Aceasta se poate realiza în două variante: în primele stadii ale concentrării, când are loc evaporarea parțială a sucului, eliminându-se o cantitate de vapori (10-15%) ce antrenează aromele; în a doua variantă, recuperarea aromelor se face pe tot timpul concentrării. Deși sunt diferite din punct de vedere constructiv, instalațiile de recuperare a aromelor funcționează pe același principiu, respectiv evaporarea unei porțiuni de suc, urmată de condensări și evaporări succesive ale vaporilor conținând substanțele de aromă, până la obținerea unui concentrat de aromă. Gradul de concentrare al substanțelor de aromă se exprimă printr-un raport având la numitor cantitatea de suc proaspăt din care se obține 1 kg concentrat de aromă. Acesta variază, în funcție de produs și de instalația de recuperare a aromelor, între 1/60 și 1/200, cel mai uzual fiind de 1/100.

Tratarea cu benzoat de sodiu: Sucurile din fructe de pădure (afine, coacăze, zmeură etc.) și de citrice sunt concentrate la 42-45° refractometrice și, pentru a le asigura stabilitatea la depozitare, se tratează cu 0,2% benzoat de sodiu. Acesta se adaugă sub forma unei soluții 50%, urmată de omogenizarea în produs prin agitare.

Depozitarea sucurilor concentrate: Se face în recipiente condiționate în prealabil (cisterne de inox, damigene), în spații ferite de acțiunea razelor solare și de îngheț, la temperatura de 10…20°C. În cazul în care, după concentrare, s-a făcut răcirea sucurilor la 3…4°C, este recomandată depozitarea sucurilor în spații refrigerate.

Depozitarea produselor horticole este o etapă a procesului de valorificare a legumelor și fructelor și constă în introducerea și menținerea acestora în spațiile de păstrare. Alegerea spațiului de păstrare și a metodei de depozitare depind de proprietățile fizico-chimice și fiziologice ale produsului și de timpul de depozitare.

Dintre factorii care influențează durata de păstrare se menționează:

– caracteristicile de specii și soi, în funcție de care fructele și legumele se
împart în:

materii prime cu durată scurtă de depozitare, de 2-20 zile (căpșune,
cireșe, vișine, caise, tomate, vinete, ardei etc.);

materii prime cu durată lungă de depozitare, de 30-300 zile (mere,
nuci, ceapă, cartofi, rădăcinoase etc.).

Factorul determinant al păstrării în stare proaspătă îl reprezintă imunitatea naturală activă, respectiv metabolismul specific fiecărui soi în parte. Un rol important îl are și imunitatea pasivă, determinată de însușirile specifice epicarpului, de caracteristicile structurale – texturale și de gradul de maturare;

– temperatura de păstrare, care determină viteza de desfășurare a reacțiilor
chimice și biochimice, precum și viteza de evaporare a apei și care inhibă
dezvoltarea microorganismelor. Se deosebesc următoarele niveluri de temperatură:

– temperatura optimă de păstrare;

-temperatura critică, sub limitele căreia se produc dereglări fiziologice;

– temperatura letală, care provoacă moartea țesuturilor.

Alegerea temperaturii de păstrare trebuie astfel făcută, încât să se reducă la maxim respirația aerobă, responsabilă de consumarea substanțelor de rezervă, fără ca să apară respirația anaerobă, care afectează metabolismul. Prezintă o mare importanță menținerea acestei temperaturi la nivel constant;

umezeala relativă a aerului din spațiul de păstrare, care trebuie astfel aleasă încât să se reducă la minim pierderile prin respirație și transpirație și să nu favorizeze dezvoltarea microorganismelor. Se recomandă ca umezeala relativă a aerului să fie cuprinsă între 85 și 95%;

compoziția atmosferei, care influențează prin conținutul de dioxid de carbon și de oxigen din atmosfera de păstrare. Prin reducerea conținutului de oxigen și prin creșterea conținutului de dioxid de carbon se reduce intensitatea respirației și se
prelungește durata de păstrare. Pe acest principiu se bazează metoda de păstrare a fructelor și legumelor în atmosferă controlată sau în atmosferă modificată, care asigură prelungirea duratei de păstrare și reducerea pierderilor;

ventilația, care uniformizează temperatura, umezeala relativă și compoziția aerului din depozit. Rezultate bune se obțin prin vehicularea aerului de 7-8 ori/oră;

igiena depozitelor, care are un rol însemnat în prevenirea infecțiilor.
Dezinfectarea se poate face prin văruire și, apoi, tratare cu dioxid de sulf;

-lumina, care intensifică activitatea metabolică a fructelor și legumelor, activând transpirația. Datorită acestui fapt, depozitarea fructelor și legumelor se face la întuneric;

– substanțele volatile, ca: etilena, care intensifică procesele de maturare și, ca urmare, reduce durata de păstrare; amoniacul, care poate fi prezent în urma unor pierderi accidentale în instalațiile frigorifice, și care are un rol negativ la
păstrarea produselor horticole.

Depozitarea temporară a legumelor și fructelor în procesul de industrializare trebuie să fie cât mai scurtă sau, dacă este posibil, chiar suprimată.

În tabelul 2 se prezintă pierderile în greutate ale legumelor și fructelor în cazul păstrării în depozite simple.

Metode de depozitare a produselor horticole

în mod curent, se folosesc două metode de depozitare a produselor horticole:

– depozitarea în vrac pentru produsele care au o rezistență mecanică bună, cum sunt: cartofii, ceapa, varza roșie, varza albă, sfecla roșie etc.;

-depozitarea în ambalaje, care se practică la păstrarea de lungă durată a legumelor și fructelor în depozite cu ventilație naturală, mecanizată, frigorifice și cu atmosferă controlată, din care fac parte și șanțurile și silozurile.

Depozitarea fructelor și legumelor în atmosferă controlată

Realizarea atmosferei controlate se asigură pe două căi: prin metode abiologice, la care scăderea concentrației în oxigen și creșterea conținutului în dioxid de carbon se obțin independent de participarea substratului biologic și prin metode biologice, când se asigură o anumită compoziție gazoasă în urma activității respiratorii a fructelor și legumelor.

Atmosfera controlată obținută prin metode abiologice se 'realizează prin injectarea de azot în interiorul unor camere etanșe, sau prin folosirea unor generatori de gaz ce se bazează pe combustia propanului în circuit deschis (instalația Tectrol) sau în circuit închis (instalația Arcat).

Atmosfera controlată prin metode biologice realizează reglarea compoziției atmosferei unilateral, când, datorită activității respiratorii a produselor horticole, după o anumită perioadă de timp se obține o atmosferă cu 12% oxigen și 9% dioxid de carbon și bilateral, când se elimină excedentul de dioxid de carbon folosind un decarbonator.

Aplicații ale radiațiilor gama la conservarea fructelor și legumelor:În cazul fructelor perisabile se pot aplica doze de până la 4 kGy, prelungin-du-se durata de păstrare de aproximativ trei ori; la doze mai mari pot apărea fenomene de înmuiere a țesutului și de îmbrunare. Aceste procese pot fi diminuate prin imersia prealabilă a fructelor într-o soluție de metabisulfit de potasiu. Eficiența metodei crește de câteva ori, dacă iradierea este însoțită de depozitarea în condiții de refrigerare. S-a stabilit că în cazul merelor sunt suficiente doze de 0,4 kGy pentru a asigura o conservabilitate de 5 luni, fără influențe negative asupra proprietăților senzoriale.

Conservarea de lungă durată a legumelor, ca: mazăre, spanac, morcovi prin iradiere cu radiații gama, pune în evidență însușirile de gust (de exemplu: dulceața morcovilor) și nu apar fenomene de zbârcire, mucegăire și alte degradări.

Doza de iradiere necesară inhibării încolțirii cartofilor variază foarte mult cu soiul de cartofi, 0,05-0,15 kGy. S-au construit mai multe instalații de iradiere a cartofilor, care funcționează în flux continuu, folosind ca sursă 60Co.'

În cazul cepei s-a constatat că, dacă se iradiază cu doze de 0,15 kGy, se obține o importantă inhibare a încolțirii, se poate păstra 10-12 luni, cu pierderi minime de 5%. Ceapa iradiată păstrează mai bine conținutul de zahăr,

reducându-se parțial gustul și mirosul iute.

Menționăm posibilitatea folosirii radiațiilor ionizante pentru formarea de arome noi ale unor produse horticole sau pentru ameliorarea proprietăților tehnologice, în ultimul timp s-au inițiat procedee de tratare a fructelor direct pe plantă, în momentul recoltării.

Aplicații ale radiațiilor ultraviolete la conservarea fructelor și legumelor:

Ca sursă de radiații ultraviolete se folosesc lămpile cu vapori de mercur de presiune joasă și înaltă.

În vederea tratării industriale a fructelor s-a realizat o instalație specială de iradiere în flux continuu. Instalația este formată dintr-o bandă cu lungimea de 3m și lățimea de 0,5 m, deasupra căreia sunt instalate, la înălțimea de 15 cm, 15 lămpi bactericide cu o putere de 300 W/m2. Viteza de antrenare a benzii este cuprinsă între 0,2 si 2 m/min, ceea ce permite reglarea duratei de iradiere de la 1 la 20 min. Productivitatea instalației este de 400 kg/oră, consumul de energie pentru o tonă de fructe iradiate este de 2,4 kWh.

Pregătirea materiilor prime pentru prelucrare:

Pentru majoritatea procedeelor de conservare aplicate în industria conservelor vegetale, operațiile de condiționare sunt aceleași sau prezintă diferențieri neînsemnate, atât din punct de vedere al efectului realizat cât și ai utilajelor folosite. Se vor trata o serie de operații, aplicabile atât legumelor cât și fructelor, cu specificațiile respective.

Sortarea. Are roiul de a elimina, din masa produselor, exemplarele necorespunzătoare, cu grad de coacere diferit față de celelalte produse, exemplarele zdrobite, alterate sau cu defecte.

După sortarea calitativă și după calibrare, se obține un produs omogen din punct de vedere dimensional.

Sortarea materiei prime, corespunzător indicatorilor de calitate, se realizează prin diferite metode: manual, după instrucțiuni tehnologice; după greutatea specifică; după culoare, în instalații cu celule fotoelectrice;' după proprietățile aerodinamice, în curent de aer.

Spălarea. Are rolul de a elimina impuritățile (pământ, praf, nisip), de a reduce într-o măsură cât mai mare reziduul de pesticide și microflora epifită. S-a demonstrat că o bună spălare are o eficiență asemănătoare cu tratarea termică la 100CC, timp de 2-5 min. Se apreciază că de modul în care este condusă spălarea depinde, în mare măsură, calitatea produsului finit.

Spălarea materiilor prime vegetale se face prin înmuiere, prin frecarea produselor între ele și de organele de transport și stropire. Pentru fructele cu textură moale, spălarea se face numai prin stropire.

Pentru a asigura o bună eficacitate a spălării, se recomandă ca operația să decurgă în contracurent, astfel ca, în faza finală a procesului, produsul să vină în contact cu apa cât mai curată, presiunea dușurilor la clătire să fie cât mai ridicată și să se asigure o spălare uniformă. Pentru îmbunătățirea operației se pot adăuga substanțe detergente cu condiția ca faza de clătire să fie mai intensă.

Datorită diversității materiei prime folosite în industria conservelor vegetale, s-a construit o gamă mare de mașini de spălat. Orientarea actuală este în direcția realizării unor mașini de spălat multifuncționale, cu piese interșarjabile.

Spălarea materiilor prime; funcțiile spălării; metode de spălare:

Spălarea materiilor prime are două obiective majore:

îndepărtarea contaminanților care constituie un pericol pentru sănătatea
consumatorilor sau care sunt inacceptabili din punct de vedere estete,

reducerea încărcării microbiologice care afectează eficacitatea proceselor
ulterioare și calitatea produsului.

O operație de curățire acceptabilă trebuie să satisfacă următoarele cerințe:

eficiența procesului de separare trebuie să fie cât mai mare posibil, dar cu
minimum de deșeuri din materialul util;

contaminanții trebuie să fie îndepărtați complet după spălare, astfel încât
să nu permită recontaminarea produsului spălat;

– procesul de curățire trebuie să lase suprafața curățită într-o condiție
acceptabilă;

să se evite degradarea produsului;

volumul efluenților lichizi să fie minim.

Curățirea completă a materiilor prime este un ideal de«neatins. în practică, decizia se stabilește între costul curățirii (reflectat în materialul rebutat și manoperă) și nevoia de a produce un produs de bună calitate. Astfel, standardele "acceptabile" pentru curățirea materiei prime trebuie să fie specificate pentru fiecare produs, ținând cont de modul în care contaminarea materiilor prime se va reflecta în produsul final.

Ineficienta îndepărtare și eliminare a contaminanților, îndată ce au fost separați, conduce la recontaminarea produsului, îndepărtarea sigură a contaminanților, atât din materia primă curățită, cât și din spațiul de procesare este un pas important în controlarea eficacității proceselor ulterioare și a operațiilor de conservare. Astfel, la conservarea prin sterilizare, regimul termic este stabilit plecând de la un standard inițial de încărcare microbiologică. Dacă, din cauza unei spălări necorespunzătoare, această încărcătură inițială este mai mare, va rezulta un produs cu o calitate microbiologică necorespunzătoare, în mod similar, procesarea la temperatura -coborâtă ca, de exemplu, congelarea, liofilizarea și uscarea prin pulverizare reclamă materii prime cu o calitate microbiologică ridicată, deoarece aceste procese nu conduc decât la o reducere relativ mică a contaminării microbiologice inițiale.

Condițiile în care operația de curățire lasă intactă suprafața materialului are o foarte mare importanță asupra procesării ulterioare. O suprafață rugoasă este neatractivă ca aspect, iar pentru fructe și vegetale distrugerea stratului superficial de celule duce la o îmbrunare rapidă, în condiții de umiditate ridicată, suprafața lovită sau deteriorată furnizează un mediu excelent pentru microorganisme și insecte ca, de exemplu, musculița oțetului și gărgărițe.

În urma spălării rezultă un volum apreciabil de efluent lichid. Restricțiile asupra eliminării efluenților și a reziduurilor sunt factori vitali care controlează eficacitatea spălării și costurile.

Contaminanții cuprind o arie extinsă, de la cei de mărime moleculară ca, de exemplu, urme de metale grele, reziduuri de pesticide etc., apoi microorganisme, ajungând până la pietre sau chiar părți metalice din utilaje.

Tipurile de contaminanți mai frecvent întâlniți sunt:

minerali: pământ, nisip, pietre, fragmente de sticlă, particule metalice și ulei
mineral;

vegetali: ramuri, frunze, paie, coji, pleavă, bucăți de lemn și de sfoară;

animalieri: excremente, păr, pene, ouă de insecte;

chimici: reziduuri de pesticide și fertilizanți;

microbiologici: microorganismele și produsele lor de metabolism.

O curățire eficientă depinde, în primul rând, de o detectare eficientă a contaminanților și, în al doilea rând, de îndepărtarea eficientă a lor.

Spălarea materiilor prime prezintă o serie de avantaje și dezavantaje față de celelalte metode de curățire.

Avantaje:

îndepărtarea eficientă a pământului aderent;

curățire flexibilă cu posibilități de utilizare a căldurii, sanitizanților, detergenților, sterilizanților;

operație lipsită de praf;

distrugerea minimă a produsului.

Dezavantaje:

accelerează activitatea microbiologică și chimică;

consum mare de apă (=15 l/kg produs);

generează un volum mare de efluent cu grad mare de poluare;

uneori este necesar un proces de îndepărtare a apei de pe suprafața produsului ca, de exemplu, uscare (este cazul grâului);

un echipament de spălare și sanitizare necorespunzător poate produce recontaminarea produsului.

Metodele de spălare pot fi clasificate după operația principală care stă la baza procesului de spălare. Aceasta poate fi:

înmuierea;

stropirea;

flotația.

Înmuierea: Este metoda cea mai simplă de curățire umedă și este utilizată adesea ca stadiu preliminar în curățirea rădăcinoaselor și a altor produse puternic contaminate. Pământul aderent este înmuiat și apoi îndepărtat, împreună cu pietrele, nisipul și alte materiale care ar distruge utilajele în stadiile următoare de curățire. Tancurile de înmuiere sunt confecționate din metal sau din alte materiale ușor de curățit și dezinfectat. Ele sunt prevăzute cu un orificiu de golire cu grătar la fundul aparatului, pentru îndepărtarea pământului greu, și un orificiu de golire lateral pentru îndepărtarea nămolului ușor.

Eficiența înmuierii este îmbunătățită fie prin mișcarea apei față de produs cu ajutorul unor agitatoare montate în tanc, fie prin mișcarea produsului față de apă cu ajutorul unor palete cu mișcare moderată sau prin introducerea materiei prime într-o tobă perforată care se rotește, în timp ce este parțial imersată în tancul de înmuiere. Agitarea se poate produce, de asemenea, prin barbotare de aer comprimat în interiorul tancului. Acest din urmă procedeu poate fi utilizat pentru produsele delicate ca, de exemplu, căpșune și sparanghel sau pentru produsele cu murdăria pătrunsă în interior, ca spanac sau țelină.

Spălarea prin stropire: Aceasta este metoda cea mai folosită de curățire umedă, suprafața produsului fiind supusă unor jeturi de apă.

Eficiența spălării prin stropire depinde de: presiunea apei utilizate, volumul de apă, temperatura apei, distanța dintre produs și dispozitivul de stropire, timpul de expunere a produsului la stropire și numărul de jeturi utilizate. Un volum mic de apă la o presiune mare este cea mai eficientă combinație. Aceasta poate produce însă deteriorări pentru fructe, cum ar fi căpșunele, sau pentru vegetale delicate ca sparanghelul. Uneori, jeturile cu presiune mare sunt utilizate pentru a rupe părțile vătămate din piersici sau tomate și pentru a îndepărta pământul aderent ca, de exemplu, humusul negru de pe fructele citrice.

Spălarea prin flotație: Metoda se bazează pe diferența dintre viteza de sedimentare a părților dorite și nedorite ale produsului supus curățirii. Astfel, merele lovite sau putrede, care se depun în apă, pot fi îndepărtate prin imersarea fructelor într-un tanc cu apă și colectarea prin deversare a fructelor sănătoase.

Procedeul de spălare prin flotație consumă aproximativ 4-10 l apă/kg produs, ceea ce impune recircuiarea apei. El se folosește pentru curățirea mazării, fasolei, fructelor uscate și a altor produse asemănătoare.

Mașinile de spălat produse pot fi grupate, după caracteristicile constructive,

mașini de spălat cu bandă;

mașini de spălat cu ax cu palete sau cu șnec;

mașini de spălat rotative;

mașini de spălat prin flotație.

Mașini de spălat cu bandă: Aceste mașini au ca parte constructivă un conveier (de exemplu o bandă perforată) care transportă produsul pe sub jeturile de apă. Pentru produsele aproape sferice ca, de exemplu, mere, efectul de spălare este îmbunătățit prin utilizarea conveierelor cu role, care fac ca produsul să se rostogolească sub jeturi. Pentru fructele mici, deplasarea sub jeturi poate fi produsă prin utilizarea transportoarelor vibratoare.

Mașina de spălat cu dușuri tip 283. Se folosește pentru spălarea fructelor și legumelor cu textură moale și care nu necesită o spălare intensă, sau poate fi folosită pentru spălarea finală a produselor (fig.6.1). Este construită de fabrica "Tehnoutilg" – Odorhei.

Spălarea se realizează numai prin stropire. Eficacitatea jetului este determinată de presiunea cu care ajunge apa la suprafața produsului. Se recomandă o presiune de 2 bar.

Din punct de vedere constructiv este un dispozitiv simplu, format dintr-o bandă transportoare confecționată din plasă de sârmă, înclinată, care are la partea superioară două grupuri de dușuri, ce asigură spălarea produselor care trec pe bandă. Apa este colectată și evacuată la canal printr-un racord. Banda este acționată de un electromotor cu reductor prin intermediul unui tambur de acționare. Tamburul de întoarcere este-prevăzut cu dispozitiv de întindere a benzii. Banda se sprijină pe toată lungimea ei pe o serie de role de susținere, fixate liber pe cadrul transportorului, la distanțe de 2 m.

Caracteristici tehnice:

lățimea benzii:

viteza benzii:

înălțimea stratului de produs:

putere electromotor

Mașina de spălat cu ventilator, fabricată Ia noi în țară la UMT, se compune dintr-o cuvă de spălare, prevăzută cu instalație de barbotare, instalație de dușuri și un transportor cu bandă metalică.

Cuva este metalică, construită din tablă neagră de 2,5 mm, montată pe picioare și este prevăzută cu gură laterală de vizitare, racord de golire, două preaplinuri, conducte de apă, grătar pentru reținerea impurităților și pâlnie de evacuare a produsului.

Transportorul cu bandă se compune din: bandă transportoare cu raciete, tambur de acționare, tambur de întoarcere, dispozitiv de întindere. Banda transportoare este confecționată din plasă de sârmă zincată, pe care sunt montate raciete de profil cornier. Pentru ca produsul să nu cadă de pe bandă, lateral, sub tamburul de întoarcere, s-au prevăzut niște elemente de cauciuc între pereții bazinului și banda transportoare și între grătar și tamburul de întoarcere a benzii. Tamburii de acționare și întoarcere sunt executați din țeava de oțel pe care se vulcanizează un strat de cauciuc de 6 mm. Arborele fiecărui tambur se reazemă pe două lagăre de alunecare cu două bucșe de bronz, întinderea benzii se reglează cu două dispozitive de întindere cu șurub trapezoidal.

Instalația de barbotare este compusă dintr-un ventilator, cu un debit.de 425 m3/h, care asigură aerul necesar barbotării și trei conducte din țeava zincată, cu orificii pentru barbotarea apei din bazin, montate deasupra unui grătar.

Instalația de dușuri este montată deasupra transportorului cu bandă și este executată din șase țevi zincate prevăzute cu 49 de duze pentru realizarea perdelelor de apă necesară clătirii produselor înainte de ieșirea din mașină.

Instalația este racordată direct la rețeaua de apă.

Spălarea se realizează prin înmuiere, barbotare și stropire în zona de clătire. Materia primă circulă în contracurent cu apa.

Mașina de spălat cu două băi de înmuiere (Manzini) (fig. 6.4) Face parte din linia Manzini pentru prelucrarea tomatelor sub formă de suc și pastă, împreună cu banda de sortare alcătuiesc grupul de spălare-sortare al liniei.

Mașina se compune din: cuvă de prespălare, cuvă de spălare, dispozitiv de transport și suflantă rotativă.

Cuva de prespălare, confecționată din tablă, este împărțită în două secțiuni printr-o placă perforată cu orificii cu diametru de 20 mm, care lasă să treacă impuritățile spre fund și reține tomatele în stratul superior al apei. în cuvă se barbotează aer. În această porțiune a mașinii are loc prima etapă de spălare, în care se elimină circa 70% din totalul murdăriei. Acțiunea de spălare este realizată prin înmuiere, barbotare și frecare între produse.

Cuva de spălare are montat în interior dispozitivul de transport sub forma unui lanț fără sfârșit, confecționat din plăcuțe pe care sunt asamblate role de aluminiu.' Roșiile se rotesc împreună cu rolele în timpul deplasării în mașină și astfel se mărește eficacitatea spălării. Cuva de spălare este confecționată din tablă, are fundul înclinat în sens invers față de cuvă de prespălare și este prevăzută cu racord de golire și un preaplin montat la partea superioară.

în partea superioară a cuvei, în zona de evacuare a tomatelor, are loc a treia spălare prin șprițuirea cu apă de la un grup de dușuri, format dintr-o serie de țevi transversale pe care sunt montate duze de pulverizare a apei.

Banda de transport se prelungește cu o porțiune mai mare orizontală pe care se realizează sortarea. Și în această porțiune, rolele de aluminiu care se rotesc liber contribuie la realizarea unei sortări mai bune, deoarece fac ca produsele să se rotească și să prezinte ochiului observatorului toate fețele produsului.

Banda de transport și tamburul de transvazare sunt acționate de la același electromotor prin intermediul unui lanț gal și a unor roți de lanț montate pe arborele tamburului de întindere al benzii și al tamburului de transvazare.

Suflantă rotativă este acționată separat și realizează o presiune de 2 bar. La intrarea în suflantă, aerul este filtrat printr-un element filtrant.

Caracteristicile tehnice sunt prezentate în tabelul 3.

Tabelul 3

Curățirea: Urmărește îndepărtarea părților necomestibile sau greu digerabile ale materiei prime, obținându-se produse cu grad de finisare cât rnai înaintat. Eliminarea pielițelor și a cojilor la o serie de produse se poate realiza prin diferite procedee de curățire, aplicate industrial sau experimental.

Curățirea mecanică se realizează prin frecarea materiei prime pe pereții de carborundum ai mașinii sau pe principiul strungului.

Curățirea prin tratare termică se bazează pe faptul că, prin încălzire rapidă, are loc transformarea protopectinei în pectină solubilă, coagularea proteinelor și eliminarea aerului din spațiile intercelulare, procese care permit eliminarea ușoară a pieliței. Procesul de curățire este mult ușurat în cazul în care se face o răcire rapidă, ceea ce evită înmuierea fructului. Se preferă curățirea cu abur, deoarece la tratarea cu apă caldă, la 95…100°C, au loc pierderi mari de substanțe solubile. Cele mai bune rezultate se obțin prin expunerea produselor vegetale acțiunii aburului supraîncălzit la presiunea de 3,1-8,5 at, urmată de o detentă bruscă la presiune atmosferică (tabelul 4).

Tabelul 4

Regimul de lucru al instalației de decojire cu vapori

Curățirea cu gaze de ardere a produselor folosește gaze de ardere la 340…400°C, cu o viteză de 84 m/s, timp de 10-12 s. Se produce o evaporare instantanee a apei din straturile de sub pieliță, care se desprinde cu ușurință.

Curățirea cu radiații infraroșii se bazează pe proprietatea acestora de a trece prin stratul de celuloză, ceea ce duce la o desprindere rapidă a pieliței, ca urmare a evaporării apei din straturile de sub pieliță.

Curățirea prin flambaj constă în' carbonizarea pieliței fructelor prin diferite procedee, resturile fiind eliminate prin frecare, periere și stropirea fructelor cu apă sub presiune. Arderea se poate realiza la flacără directă sau în cuptor electric la 1100o C.

Curățirea prin tratare la temperaturi reduse se bazează pe faptul că, prin trecerea produsului pe suprafețe răcite, la -30…-40°C, se realizează o desprindere ușoară a pieliței de pulpă.

Curățirea prin procedeul crioenzimatic are în vedere că prin imersarea fructelor sau legumelor într-o soluție de saramură răcită la -12°C, timp de 30-40 s, se congelează numai pielița și un strat de celule vecin cu ea. Microcristalele de gheață străpung pielița, favorizând desprinderea sa ulterioară. Prin imersia produsului în apă la 30…40°C, se realizează decongelarea stratului și activizarea enzimelor pectolitice care hidrolizează substanțele pectice, favorizând desprinderea pieliței.

Curățirea chimică constă în dezintegrarea pieliței fructului sub acțiunea acizilor sau alcaliilor, la o temperatură ridicată. Prin folosirea unei soluții alcaline sau acide la o temperatură corespunzătoare, se îndepărtează pielița fructelor fie complet (pere, gutui, țelină), fie numai stratul parenchimatos al celulelor de sub pieliță (tomate, ardei, piersici). Pielița slăbită sau desprinsă poate fi ușor îndepărtată prin răcire bruscă sau printr-o prelucrare mecanică corespunzătoare. Excesul de substanță chimică este îndepărtat de pe fructul fără pieliță, în curent de apă sau prin neutralizare, în ultimul caz este necesar ca, în final,' să se facă o ultimă spălare cu apă potabilă.

Rezultate foarte bune se obțin atunci când se realizează o tratare combinată: chimică și vapori supraîncălziți, procedeu ce prezintă avantajul că, prin reglarea parametrilor zonei de tratare alcalină și a celei de tratare termică, se poate realiza curățarea majorității produselor vegetale. Concomitent se face economie de hidroxid de sodiu, iar prin opărire se îndepărtează urmele de alcalii și se inactivează enzimele oxidante.

Deșeurile care rezultă la prelucrarea fructelor și legumelor sunt specificate în tabelul 5.

Tabelul 5

Divizarea: Se aplică fructelor și legumelor diferențiat, în funcție de operațiile ulterioare ale proceselor tehnologice ale produselor finite. Se folosesc în acest scop diverse tipuri de agregate pentru tăierea în felii, cuburi, tâiței, mașini de răzuit, zdrobitoare etc.

Opărirea: Se aplică fructelor și legumelor întregi sau în segmente, asigurând următoarele efecte: inactivarea enzimelor; eliminarea aerului din țesuturi; reducerea numărului de microorganisme; fixarea culorii produselor vegetale; eliminarea gustului neplăcut al unor legume; înmuierea texturii; o spălare suplimentară; utilizarea mai rațională a volumului ambalajului; îmbunătățirea proceselor de osmoză.

În procesul de opărire, o importanță deosebită prezintă calitatea apei. în apa dură, pierderile sunt mai mici, dar se poate recomanda numai pentru acele produse care au tendința de a se dezintegra la temperaturi ridicate: apa dură este contraindicată pentru majoritatea produselor vegetale.

În prezența flerului din apă, apar procese de îmbrunare datorită reacției cu fenolii vegetali (în special cu derivații acidului cafeic). în plus, sărurile de fier și de cupru catalizează degradarea vitaminei C și procesele de oxidare a grăsimilor.

Deoarece pierderile de substanțe sunt mult mai mari în cazul opăririi în apă, există tendința extinderii procedeului de opărire în abur.

Indiferent de procedeul aplicat, este necesar ca procesul de opărire să fie stabilit pentru fiecare produs în parte, în funcție de starea materiei prime și de procedeul de conservare aplicat.

Operația de opărire este determinată de doi factori: temperatură și timp. Domeniul de variație a temperaturii este de 85…98°C, iar durata 1-5 min. în majoritatea cazurilor, opărirea are loc prin tratarea produselor în apă încălzită, la o temperatură superioară, apropiată de temperatura de opărire. -Pentru fiecare produs există o durată optimă de opărire, deoarece o supratratare poate provoca o creștere a substanțelor solubile în apa de opărire și distrugerea pereților celulari, cu expunerea substanțelor conținute proceselor de degradare.

Produsele cu suprafață mare sau ce!e divizate înregistrează pierderi mai mari decât produsele cu suprafață mică. Astfel, la spanac, pierderile de zahăr tota! și substanțe minerale au fost de .circa 50%, din care combinațiile fosforice reprezintă circa 40%\F

Tehnologia sucurilor de fructe și legume

Prin sucuri de fructe se definesc acele băuturi obținute din diferite specii de fructe, coapte și sănătoase, printr-un procedeu mecanic (presare, centrifugare) sau prin difuzie și care sunt conservate prin diferite procedee (concentrare, conservare chimică, pasteurizare). Fabricarea sucurilor de fructe s-a dezvoltat în două direcții:

– sucuri limpezi (fără particule în suspensie), care datorită eliminării suspensiilor au un grad mare de transparență;

– sucuri cu pulpă (cu particule în suspensie), la care trebuie asigurată stabilitatea suspensiilor.

Tehnologia sucurilor limpezi

Se apreciază că fiecare specie de fruct urmează o tehnologie specifică, dar toate tehnologiile, indiferent de fruct și de calitatea sa, cuprind operațiile de obținere a sucului printr-un procedeu mecanic sau prin difuziune și de limpezire a sucului brut prin diferite procedee.

Presarea: Este metoda cea mai folosită pentru obținerea sucului. Înaintea operației de presare, majoritatea fructelor suferă o serie de tratamente preliminare, constând în divizarea mai mult sau mai puțin avansată și, uneori, un tratament enzimatic preliminar, cu scopul distrugerii substanțelor pectice. Gradul de mărunțire influențează în mare măsură asupra randamentului presării. Operația de presare depinde de presiunea aplicată și de durata ei.

Factorii care influențează presarea sunt: suculenta materiei prime; grosimea stratului de material; consistența și structura stratului de presare; variația în timp a presiunii; materialele auxiliare folosite; metoda de prelucrare prealabilă a fructelor.

Există un număr foarte mare de tipuri de prese utilizate pentru obținerea sucului, dar, indiferent de tipul folosit, sucul trebuie să aibă un conținut de substanțe solide insolubile care să fie ușor eliminate prin decantare

Centrifugarea. În centrifugă, materialul este supus accelerației centrifugale, care este direct proporțională cu pătratul vitezei unghiulare și cu raza. Principalii factori care condiționează extracția sucului sunt: turația centrifugei, durata centrifugării, gradul de umplere a centrifugei și gradul de mărunțire a materiei prime; în ce privește randamentul în suc, s-a stabilit că durata centrifugării are o influență predominantă față de viteza de centrifugare. Cele mai utilizate sunt centrifugele filtrante, cu ax vertical și tambur filtrant conic perforat.

Difuzia. Această metodă prezintă avantajele unui randament mare în suc și al unei productivități ridicate. S-a constatat că sucurile de fructe obținute prin difuzie sunt de bună calitate, compoziția chimică nu diferă substanțial de a celor obținute prin presare, dar se consideră necesară specificarea pe etichetă a acestui procedeu.

Limpezirea sucurilor de fructe. Sucul brut obținut la presarea fructelor are o vâscozitate ridicată și conține o cantitate mare de particule în suspensie, care sedimentează încet. Pentru a obține sucuri limpezi, este necesar să se elimine sedimentul din suc, operație care se poate realiza prin mai multe metode: autolimpezirea, limpezirea enzimatică, prin cleire, cu argile, prin încălzire rapidă, prin centrifugare etc.

Autolimpezirea se bazează pe proprietatea ce o au sucurile de a se limpezi spontan după un anumit timp. Rezultate bune se obțin în cazul sucului de struguri.

Limpezirea enzimatică se recomandă pentru tratarea sucurilor bogate în substanțe pectice (mere, coacăze) și pentru obținerea sucurilor concentrate, în vederea reducerii vâscozității și evitării fenomenului de gelificare. Se utilizează preparate enzimatice pectolitice, care realizează sedimentarea și reducerea vâscozității sucurilor în câteva ore, față de câteva luni necesare autolimpezirii.

Limpezirea prin cleire constă în adăugarea în suc a unor soluții coloidale care formează cu substanțele sistemului coloidal ale sucului combinații insolubile sau transformă coloizii hidrofili ai sucului în coloizi hidrofobi; prin neutralizarea coloizilor naturali ai sucului are loc sedimentarea lor. Metoda de cleire cea mai utilizată este cea cu ajutorul soluțiilor de tanin și gelatină.

Limpezirea cu argile adsorbante, respectiv bentonite, reduce în măsură mai mică conținutul de coloizi din suc; de aceea se poate aplica tratarea combinată a sucului cu bentonită și gelatină sau cu poliacrilamidă.

Limpezirea prin încălzirea și răcirea rapidă a sucului duce la separarea suspensiilor din sucul de fructe. Se recomandă ca încălzirea să se facă la 77…78°C, timp de 10—80 s, urmată de răcirea rapidă la temperatura camerei sau la 4…5°C.

Limpezirea prin centrifugare se bazează pe acțiunea forței centrifuge, care duce la separarea rapidă a impurităților, a suspensiilor și a microorganismelor. Prin acest tratament nu se realizează o reducere a vâscozității, deoarece substanțele coloidale nu sedimentează.

Filtrarea sucurilor. După operația de limpezire, sucurile de fructe nu sunt perfect limpezi; de aceea, este necesară filtrarea care asigură transparența și stabilitatea produsului. Ca materiale filtrante se folosesc: pânza, celuloza, azbestul și pământul de infuzorii. Sucurile de fructe se filtrează la temperatura camerei sau la rece, iar uneori se practică o încălzire la 50…60°C, pentru accelerarea procesului de filtrare.

În industria sucurilor de fructe se folosește o gamă mare de filtre: filtre cu umplutură de colmatare, filtre-presă care pot fi: cu rame și cu plăci, în ultimul timp, pentru a asigura o eficacitate mai bună a procesului de filtrare, s-a realizat operația de polifiltrare, care constă într-o dublă filtrare a sucului în același aparat.

3.2. Analiza asigurării cu materiale și utilități

S. C. FRUCTO-JUICE S. A. necesită o varietate mare de materii prime și materiale, piese de schimb, materiale tehnologice și de întreținere.

Printre materialele necesare procesului tehnologic de producere a sucurilor, enumerăm: apă, dioxid de carbon, coloranți, acidifianți (acid citric și acid fosforic alimentar), îndulcitori de sinteză, conservanți.

Principalii furnizori ai societății sunt: S. C. ROMFOREST S.A., BUSE GAZ S.R.L. București, ONIROS INTERNATIONAL S.R.L. Brașov.

Activitatea de aprovizionare se bazează pe un program de aprovizionare în funcție de planul propus. Pe baza acestuia se emit comenzi și se încheie contracte de aprovizionare. Principala greutate în asigurarea cu materiale este practicarea de către furnizori a unor prețuri mari.

Utilitățile necesare cuprind : energia electrică (atât pentru sediul central cât și pentru punctele de lucru), gazele naturale (pentru funcționarea centralei termice proprii) și apa.

3.3 Analiza aspectelor ecologice

Prin natura activității sale, S. C. FRUCTO-JUICE S. A. nu contribuie în mare măsură la poluarea mediului ambiant.

Poluarea s-ar putea produce în cazul deversării resturilor rezultate în urma procesului tehnologic în apă sau sol.

La poluarea solului mai pot contribui mijloacele de transport prin pierderi de ulei sau combustibil.

Poluarea aerului este cauzată în foarte mică măsură de mijloacele de transport.

Prin funcționarea sa, societatea nu ridică probleme ecologice majore. Societatea deține aviz de funcționare de la Agenția de Protecția Mediului, respectând toate standardele de calitate și cele privind protecția mediului. În prezent nu există litigii determinate de poluarea mediului înconjurător de către societatea în cauză.

Diagnosticul resurselor umane

4.1. Analiza organizării societății comerciale:

Organele de conducere ale societății comerciale sunt:

-Adunarea Generală a Acționarilor;

-conducerea operativă a societății comerciale este asigurată de o echipă de manageri sub conducerea managerului general, numiți de Adunarea Generală a Acționarilor, în baza contractului de management, care formează Consiliul de Administrație.

-directorii executivi, coordonați de managerul general al societății.

Atribuțiile Adunării Generale a Acționarilor sunt reglementate în statutul societății la capitolul IV, art. 11-15, unde se stabilesc: atribuțiile, convocarea Adunării Generale a Acționarilor, organizarea acesteia, exercitarea dreptului de vot în Adunarea Generală a Acționarilor.

-nivelul 1- este reprezentat de Adunarea Generală a Acționarilor;

-nivelul 2- este reprezentat de Consiliul de Administrație coordonat de managerul general;

-nivelul 3- este reprezentat de directorii executivi de probleme;

-nivelul 4- este reprezentat de serviciile și compartimentele coordonate de directorii executivi.

Numărul nivelurilor ierarhice are o importanță deosebită pentru buna desfășurare a activității de conducere, întrucât reducerea lor înseamnă reducerea circuitelor informaționale și conduce la creșterea operativității decizionale.

Managerul general al societății asigură coordonarea, organizarea și funcționarea întregii activități.

Pe lângă aceste atribuții generale, mai are în coordonare directă:

-biroul organizatoric;

-protecția muncii;

-oficiul juridic;

-revizorul de gestiune.

Pentru a asigura funcționarea în cele mai bune condiții a structurii organizatorice prevăzute cu organigramă se impune delimitarea cât mai exactă a sarcinilor și responsabilităților fiecărui compartiment și evitarea repartizării aceleiași sarcini la mai multe compartimente, precum și lăsarea unor sarcini nerepartizate. Pentru aceasta este necesar ca Regulamentul de Organizare și Funcționare al unității să fie definitivat și adoptat periodic.

4.2. Analiza forței de muncă:

Structura personalului la 31 decembrie 2005 a fost următoarea:

-muncitori, din care…………………43

-direct productivi……………..………33

-pentru transporturi………….……….8

-indirect productivi……………………2

-auxiliari………………………………5

-personal TESA………………………7

total personal……………………….55

Din cele prezentate, se pot trage următoarele concluzii:

-muncitorii reprezintă 72,72% din totalul salariaților;

-persoanele implicate direct în activitatea firmei reprezintă 60,0% din totalul salariaților;

-personalul TESA reprezintă 12,73% din totalul salariaților.

În decursul ultimilor cinci ani, efectivul de salariați s-a mărit cu 44,7%, de la 38 la 55 de salariați.

Evoluția productivității muncii în ultimii cinci ani a cunoscut o curbă ascendentă, acest lucru datorându-se, în primul rând, creșterii cererii de construcții pe piața brașoveană.

Structura personalului din punct de vedere al salariaților se prezintă, în continuare, în următorul tabel:

Tabelul 6

După cum se observă din tabel, ponderea cea mai mare o deține personalul care a absolvit școli medii, urmat de personalul care a absolvit școli superioare la egalitate cu personalul care a absolvit școli profesionale.

Gruparea personalului după vechime se prezintă astfel:

Tabelul 7

Ca o concluzie, se poate spune că personalul cu vechimea cea mai mare este cel care deține ponderea cea mai mare în totalul salariaților.

Structura personalului după vârstă se prezintă astfel:

Tabelul 8

Din această grupare se pot trage următoarele concluzii:

-Vârsta medie a personalului este de 33,7 ani.

-32,73% din personal au vârsta de până la 30 ani, 76,36% au vârsta până la 40 ani și 96,36% au vârsta până la 50 ani.

De aici se concluzionează ca personalul societății este relativ tânăr.

În ultimii 5 ani de activitate ai firmei, din cadrul societății au plecat 3 persoane, din următoarele cauze:

-desfacere contract de muncă……1

-pensionare pentru boală………….1

-demisie……………………………..1

Schema nivelurilor ierarhice

Diagnosticul economico-financiar

Rezultatele economico-financiare se referă, în principal, la:

-capitalul social;

-cifra de afaceri a societății;

-ponderea secțiilor și filialelor în cifra de afaceri;

-producția realizată și producția vândută, în unități fizice total și pe sortimente;

-principalii clienți și furnizori;

-venituri din exploatare; cheltuieli aferente;

-profitul brut și net;

-prețuri și tarife practicate;

-cheltuieli totale și structura lor – materii prime și materiale, combustibil, energie electrică și termică, salarii, amortizări, cheltuieli ale secțiilor, cheltuieli generale;

-stocuri, exprimate fizic și valoric, ponderi față de producția totală;

-producția neterminată.

Analiza principalilor indicatori economici

În cadrul acestei secțiuni vor fi analizați următorii indicatori: producția marfă, cheltuieli la 1000 lei producție marfă, profitul anual și productivitatea medie.

a) producția marfă a crescut permanent, dar creșterea a fost foarte mică, de la 500 milioane lei în anul 2002 la 700 milioane lei ‚în 2005. Ritmul de creștere a valorii producției marfă a fost mai mic în 2005 față de 2004, de la 680 milioane lei în 2004 la 700 milioane lei în 2005, creșterea în 2005 față de 2004 fiind procentual doar de 2,94%. Cauza principală a fost scăderea puterii de cumpărare a românilor, și, în consecință, diminuarea cererii din partea clienților.

b) cheltuieli la 1000 lei producție marfă – a avut o tendință generală de creștere, astfel: 920,9 lei în 2003; 925,4 în 2004; 930,2 în 2005.

c) profitul – în cazul acestui indicator este de remarcat faptul că în toți anii s-a obținut profit; nivelul profitului net a crescut, după cum se vede și în Tabelul 9, de la 43,65 mil lei în 2003, la 64,02 mil lei în 2004, la 95, 06 mil lei în 2005.

d) productivitatea medie pe salariat – în cifre absolute, a înregistrat o creștere permanentă.

5.2. Analiza rezultatelor financiare

a) veniturile totale – veniturile firmei S. C. FRUCTO-JUICE S. A. au crescut permanent, de la 180,8 mil lei în 2003, la 201,6 mil lei în 2004, la 224,4 mil lei în 2005 (vezi Tabelul 9).

Acest indicator nu ne arată că eficiența de ansamblu a societății s-a îmbunătățit, datorită creșterii inflației, inflație care a generat creșterea prețurilor. Luând în considerare valoarea inflației, costurile nu au crescut, firma urmărind o strategie globală de reducere a costurilor.

b) cheltuielile totale – acestea sunt inferioare veniturilor totale și se compun din cheltuieli pentru exploatare și cheltuieli financiare. Cheltuielile pentru exploatare reprezintă aproximativ 95% din totalul cheltuielilor.

Tabelul 9

Cheltuielile de producție aferente producției marfă anuale sunt prezentate în următorul tabel:

Tabelul 10

(mil lei)

Din acest tabel rezultă că, în valori absolute, au crescut cheltuielile cu materiile prime și materialele, cheltuielile pentru energie și combustibil, salariile și implicit contribuțiile la fondurile de pensii și șomaj. Creșterile se explică, în primul rând, prin creșterile prețurilor practicate de distribuitorii de energie și combustibil, creșteri care au dus la creșterea prețurilor materiilor și materialelor, precum și prin procesul inflaționist din economie. Analiza în detaliu a fiecărui element este realizată pe baza indicatorului cheltuieli la 100 lei producție marfă. Conform acestui indicator, rezultă:

-cheltuielile cu materiile prime și materialele au înregistrat o creștere continuă între anii 2003-2005;

-cheltuielile cu salariile și contribuțiile angajatorului la fondul de pensii și la cel de șomaj au crescut;

-amortismentul a scăzut permanent în perioada în discuție, de la 83,3 mil lei in 2003, la 70,2 mil lei în 2004 , la 30,4 mil lei în 2005;

-cheltuielile cu energia și combustibilul au înregistrat o creștere de la 39,9 mil lei în 2003, la 44,9 mil lei în 2004, la 45,7 mil lei în 2005.

profitul – profitul brut, în raport cu veniturile și cheltuielile, este prezentat în Tabelul 11:

Tabelul 11

Analizând evoluția pe ani a profitului brut, se constată că la o creștere a veniturilor totale de 11,5% în 2004 față de 2003, corespunde o creștere a profitului brut de 46,7% în 2004 față de 2003. Veniturile în 2005 față de cele din 2004 au crescut cu 12,3%, profitul în 2005 față de 2004 a crescut cu 48,5%.

Astfel se poate concluziona că ritmul de creștere a profitului brut devansează ritmul de creștere a veniturilor totale, ceea ce demonstrează eficiență în creșterea activității societății analizate.

5.3. Analiza bilanțului contabil

Pentru această analiză, datele sunt prezentate în următorul tabel:

Tabelul 12

(mil lei)

a)Analiza principalelor elemente ale activului.

Creșterile permanente ale activului se datorează, în principal, următoarelor cauze: reevaluarea mijloacelor fixe; punerea în funcțiune a unor fonduri fixe; reevaluarea mijloacelor circulante; variația stocului; variația nivelului creanțelor și variația disponibilităților bănești.

-activele imobilizate, formate din imobilizări necorporale, mijloace fixe la valoarea rămasă, imobilizări în curs și imobilizări financiare au oscilat între 550,3 mil lei la 31.12.2003 și 3666,8 mil lei la 31.12.2005;

-stocurile au crescut de 4,68 ori în intervalul 31.12.2003 și 31.12.2005, de la 89,9 mil lei la 420,9 mil lei. În cifre relative, nivelul stocului la 1000 lei producție marfă înregistrează o tendință relativă de scădere, de la 196,3 la 31.12.2003, la 84,3 la 31.12.2005.

-creanțele au înregistrat o creștere de la 156,6 mil lei la 31.12.2003, la 1779,7 mil lei la 31.12.2005. Cea mai mare pondere din creanțe o reprezintă clienții (facturile emise și neîncasate). Evoluția creanțelor medii la 1000 lei producție marfă este prezentată în Tabelul 14; acestea au crescut de la 156,6 mil lei la 31.12.2003, la 641 mil lei la 31.12.2004, la 1779,7 mil lei la 31.12.2005.

-disponibilitățile bănești au oscilat între 9 mil lei la 31.12.2003, la 34,3 mil lei la 31.12.2005. Nivelul disponibilităților bănești în bănci trebuie să fie un obiect de analiză pentru conducerea societății comerciale, deoarece insuficiența acestora creează disfuncționalități în activitatea unității, inclusiv plata salariilor și achiziționarea de materii prime.

b)Analiza principalelor elemente ale pasivului

Creșterea permanentă a pasivului se datorează, în principal, următoarelor cauze: creșterea capitalului social ca urmare a reevaluării fondurilor fixe, creșterea fondurilor proprii, creșterea obligațiilor și a împrumuturilor la bănci.

-capitalul social a crescut de la 525,1 la 31.12.2003, la 3838,2 la 31.12.2005;

-fondurile proprii au crescut de la 18,6 la 31.12.2003, la 633,9 la 31.12.2005. Fondurile proprii se compun din fondul de rezervă și alte fonduri reglementate de lege;

Evoluția structurii pe an a capitalului propriu este prezentată în Tabelul 15:

Tabelul 15

Capital propriu Structura (mil lei)

-obligațiile față de furnizori, față de clienții creditori și alte obligații au cunoscut, în general, modificări oscilatorii, ca urmare a creșterii volumului de activitate, precum și a efectului inflaționist din economie.

ANALIZA ECONOMICO – FINANCIARĂ A PROIECTULUI DE INVESTIȚII

Obiectul actualului proiect îl face realizarea unei investiții în unitatea de producție S. C. FRUCTO-JUICE S. A. Societatea își propune realizarea unei noi linii de îmbuteliere a sucului produs în unitate.

În cadrul acestei secțiuni vor fi analizați următorii indicatori:

Tabel 19

Rata rentabilității (Rr) este de 20%.

Cota de impozit pe profit este de 3%.

Calculele au fost făcute în RON.

Pentru atingerea parametrilor proiectați este necesară o perioadă de timp de 3 ani, în decursul căreia profitul se realizează în proporție de 60% în primul an, și 75% în al doilea an.

Amenajările colaterale necesare pentru realizarea investiției propuse – o nouă linie de îmbuteliere – spațiul în care se va amenaja linia de îmbuteliere, canalizare, racordarea la rețeaua de curent electric, racordarea la rețeaua de termoficare. Cheltuielile pentru aceste amenajări se vor regăsi în prețul de desfacere al sucului. Amenajări conexe: căi de acces pentru mijloacele de transport.

În aceste calcule apar indicatori cum ar fi:

-investiția directă (Id), care reprezintă principala componentă a efortului total de investiții, ca fiind formată din lucrările și dotările care cuprind caracterizarea scopului pentru care se construiesc obiectivele de construcții;

-investiția colaterală (Icol), care este formată din totalitatea lucrărilor și dotărilor legate teritorial și funcțional de investiția directă;

investiția conexă (Icon), care apare ca efect propagat al investiției directe și se include în efortul total de investiții în funcție de gradul de servire al investiției totale;

-necesarul de active circulante (Acirc), care reprezintă valoarea materiilor prime, materiale, energie, necesare pentru punerea în funcțiune.

Metode de evaluare

În literatura de specialitate pot fi întâlnite două categorii de metode de evaluare: metode clasice și metode bursiere. Metodele clasice se divid, la rândul lor, în două subgrupe: metode patrimoniale și metode bazate pe randament.

Aceste două subgrupe au apărut în urma celor două tendințe de evaluare a unei firme:

-o tendință de esență contabilă, care presupunea stabilirea valorii unei firme prin însumarea valorii tuturor elementelor din activ (metode patrimoniale);

-o tendință de esență financiară, care presupunea stabilirea valorii unei firme pe baza rezultatelor, a performanțelor acesteia (metode bazate pe randament).

De-a lungul timpului s-au conturat numeroase metode de evaluare, dintre care cele mai importante sunt:

metode patrimoniale – activul contabil (ACC), activul net corectat (ANC), valoarea substanțială brută, redusă și netă (VSB, VSR, VSN);

metode bazate pe randament – valoarea după profit (VP), valoarea după dividende (VD), valoarea după cash-flow (VCF), valoarea după goodwill V(GW).

Evaluarea proiectului de investiții cu ajutorul indicatorilor statici de eficiență economică a investiției

a) Investiția specifică

-reprezintă valoarea investițiilor ce revine pe unitatea de capacitate;

-surprinde parțial efortul, numai pe cel din perioada de execuție, lăsând la o parte pe cel din perioada de funcționare;

-se poate utiliza pentru toate obiectivele de investiții, indiferent de tipul lor (productive sau neproductive);

Is = Idev / (q * Df), unde Idev = investiția de deviz

q= capacitatea de producție

Df = durata de funcționare

Idev = Id + Icol = 18,9 mii lei + 3,15 mii lei = 22,05 mii lei

Is = 22,05 mii lei / (82 mii litri * 10 ani) = 26,89 mii lei

b) Durata de recuperare a investiției (D)

-reprezintă perioada de timp în decursul căreia investiția se recuperează prin profitul anual sau perioada în care se obține atâta profit cat s-a investit;

-este unul dintre cei mai importanți indicatori de eficiență economică a investițiilor, utilizat ca factor final în alegerea variantei optime de investiții;

-prezintă mai multe relații de calcul:

-pentru obiective noi: D = It / Phn

-pentru cele supuse modernizării – dezvoltării : D= It / (Phn – Pho)

-dacă există perioada de atingere a parametrilor proiectați, în relația de calcul, la efortul total de investiții se adaugă un p` , care reprezintă profitul nerealizat în perioada de atingere a parametrilor proiectați.

D = (It + p`) / Phn

It = Id + Icon * GpIcon + Acirc + Et

Et = Eu { I1 [ d- (1-0.5)] + I2 [ d- (2- 0,5)] + I3 [ d- (3- 0,5)]} =

= 0,15 * {4,02 [3 – (1- 0,5)] + 9,37 [ 3- (2- 0,5)] + 13,39 [ 3- (3-0,5]} =

= 0,15 * [(4,02* 2,5) + (9,37 * 1,5) + (13,39 * 0,5)]=

= 0,15 * 30,8 = 4,62 mii lei

It = 18,9 + 4,725 * 0,6 + 0,189 + 4,62 = 26,544 mii lei

P`= Phn * 0,75 *0,4= 3,15 mii lei

D = (26,544 + 3,15)/ 10,5 = 2,8 ani

c) Coeficientul de eficiență economică a investiției (E)

-reprezintă, ca mod de calcul, inversul duratei de recuperare a investiției, iar ca și conținut, reprezintă profitul anual net obținut la 1 leu investit sau cât se recuperează sub formă de profit dintr-un leu investit, în decurs de un an;

-relații de calcul:

-pentru obiective noi: E = Phn / It

-pentru modernizare: E = (Phn – Pho) / It;

-este un indicator de tipul efect net / efort;

-se optimizează prin maximizare;

E = 1 / D = 1 / 2,8 = 0,35 lei profit anual net la 1 leu investit.

d) Cheltuieli echivalate (K)

-măsoară volumul total de resurse utilizate pentru realizarea unui obiectiv de investiții. Dezavantaj: surprinde efectul unui singur an. Pentru a elimina acest neajuns, capacitatea de producție se multiplică cu durata de funcționare;

-este un indicator de tipul efort / efect global;

-se optimizează prin minimalizare;

K = (Idev + Ch` * Df) / (q* Df), unde Idev = investiția de deviz

Ch` = cost anual exclusiv amortizarea

Df = durata de funcționare

q= capacitatea de producție

Idev = 22,05 mii lei

ah = Idev /Df = 22,05 / 10 = 2,205 mii lei

Ch` = Ch – ah = 70 – 2,205 = 67,705 mii lei

K = (22,05 + 67,705* 10) / (82 *10) = 0,853 mii lei / 1000 litri

e) Randamentul economic (Re)

-exprimă profiturile nete obținute la 1 leu investit, respectiv profitul obținut la 1 leu investit în intervalul de timp scurs din momentul expirării duratei de recuperare până în momentul expirării duratei de funcționare;

-este un indicator de tipul efect net/ efort;

-se optimizează prin maximizare;

-este considerat de mulți autori ca fiind cel mai cuprinzător indicator pentru că privește procesul investițional pe toată durata de viață a proiectului.

Re = (Df – D) * Phn / (It + p`) = (10 – 2,8 ) * 10,5 / (26,544 + 3,15) =

= 2,54 lei profit net la 1 leu investit.

f) Viteza de recuperare (Vr)

-exprimă de câte ori se cuprinde durata de recuperare în durata de funcționare sau de câte ori s-ar putea recupera investiția în decursul duratei de funcționare

Vr = Re + 1 = 2,54 + 1 = 3,54 profituri totale obținute la 1 leu investit.

II. Analiza financiară a proiectului de investiții

În condițiile în care fiecare investitor este interesat de obținerea unor profituri cât mai mari la fondurile investite, în condițiile specifice ale fiecărui an și în conjunctura pieței, este necesară efectuarea unei analize la nivel de proiect sau de investiție, ceea ce reprezintă analiza financiară a proiectului de investiții.

în urma analizei tuturor datelor obținute, se ajunge la concluzia că investiția este eficientă, atât timp cât vor fi respectate duratele de execuție a investiției, creditul va fi restituit la timp, iar creșterea prețurilor la materiile prime nu va fi foarte ridicată.

Concluzie: în urma analizei tuturor datelor obținute, se ajunge la concluzia că investiția este eficientă, atât timp cât vor fi respectate duratele de execuție a investiției, creditul va fi restituit la timp, iar creșterea prețurilor la materiile prime nu va fi foarte ridicată.

Bibliografie

Vasilescu I, Botezatu M: Investiții – Studiu de caz. Teste grilă, Editura economică București, 1999

Popescu Aurelian: Eficiența economică a investițiilor. Note de curs , Universitatea George Barițiu din Brașov, 2005